EDUCAREA PĂRINŢILOR-

în vederea formării unor abilităţi de cunoaştere şi acceptare a

propriului copil

inst. Luminiţa Hurgoiu-Şcoala” Andrei Şaguna” Deva

ed. Daniela Munteanu Şcoala” Andrei Şaguna” Deva

I. Importanţa mediului socio-familial în dezvoltarea copilului

Studiile actuale de specialitate pun în evidenţă importanţa covârşitoare

a mediului familial asupra dezvoltării copilului în special la vârstele mici.

Sunt recunoscute numeroase variabile care acţionează asupra dezvoltării

intelectuale a copilului mic. Aceste variabile puse azi în evidenţă sunt:

-QI al mamei;

-atitudinile educative ;

-trăsăturile de personalitate;

-comportamentele educative ;

-construcţia imaginii de sine în familie;

Într-o societate care îşi propune acordarea de şanse egale la educaţie

pentru toţi se constată o agravare a discrepanţelor între copiii proveniţi din

medii sociale şi culturale diferite.

Condiţiile favorabile de dezvoltare psihică şi fizică, climatul spiritual

şi nivelul aspiraţiilor familiei şi al mediului social lărgit, conlucrarea familiei

cu şcoala, constituie premise temeinice pentru educarea capacităţii de

învăţare a copiilor. Experienţa arată că influenţa acestor factori, deşi se face

simţită la orice vârstă, are un rol mai mare pe primele trepte ale şcolarităţii,

în învăţământul primar şi gimnazial. Recunoaşterea contribuţiei mediului

familial la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor au generat multiple

forme şi modalităţi de colaborare a şcolii cu familia, privind participarea

copiilor la gestiunea instituţiilor de învăţământ, realizarea în comun a unor

acţiuni educative pe probleme concrete, interesul manifestat de educatori

pentru o mai bună cunoaştere a mediului familial.

Munca pedagogică cu părinţii pentru a crea elevului condiţii cât mai

bune de studiu, îndrumarea acestora pentru a stabili elevului un regim de

muncă şi a-i supraveghea timpul liber, organizarea condiţiilor de pregătire a

lecţiilor la şcoală pentru unii elevi, înlăturarea golurilor din cunoştinţele

anterioare ale acestora prin muncă suplimentară cu ei, folosirea unor

procedee adecvate prin care să se înlăture consecinţele unor particularităţi

individuale sunt măsuri prin care se poate asigura progresul la învăţătură al

elevilor prin grija învăţătorilor, profesorilor sau asistenţilor sociali. Cu cât

ajutorul este acordat mai curând, când lacunele sunt mici, cu atât el este mai

eficace, oferind perspectiva aducerii elevului la nivelul celor buni din clasă.

II.Necesitatea educării părinţilor

Este un lucru recunoscut că educaţia şi creşterea copiilor revine în

principal părinţilor. Îndeplinirea funcţiei educative ţine de esenţa familiei şi

desăvârşeşte existenţa acestui nucleu fundamental al societăţii omeneşti.

Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului apare atunci când el

beneficiază de dragoste şi securitate, de experienţe noi, de apreciere şi de

stimă, de responsabilitate şi autonomie consideră Mia Kellmer Pringle .

Autoarea amintită recomandă 10 comandamente legate de educarea

unui copil, (citată de J. P.Deschamps):

1. Oferiţi copilului îngrijiri permanente, coerente, iubitoare, ceea

ce este de o importanţă fundamentală pentru sănătatea spiritului, la

fel cum alimentaţia corectă este esenţială pentru sănătatea corpului.

2. Oferiţi copilului o mare din timpul şi din înţelegerea

dumneavoastră – jocul cu copilul, lectura sunt mult mai importante

decât un menaj bine făcut.

3. Copilul are nevoie de experienţe noi şi de comunicare

permanentă, ceea ce îi asigură dezvoltarea spirituală.

4. Copilul va fi stimulat să se joace, singur sau cu alţi copii, ceea

ce permite explorarea, imitaţia, construcţia şi creaţia.

5. Atunci când eforturile copilului sunt încununate de succes, el

trebuie felicitat, apreciat.

6. Părinţii trebuie să-i dea copilului responsabilităţi din ce în ce

mai mari, deoarece simţul responsabilităţii se dezvoltă doar prin

activităţi practice.

7. Fiecare copil este unic în felul lui, astfel că părinţii trebuie să-şi

adapteze comportamentul la caracteristicile acestuia.

8. Atunci când nu suntem de acord cu comportamentul copilului,

manifestarea dezaprobării trebuie să ţină cont de temperament,

vârsta şi capacitatea de înţelegere a copilului.

9. Copilul nu trebuie ameninţat cu pierderea dragostei sau cu

abandonul; părinţii pot respinge comportamentul copilului, dar nu-

şi pot respinge propriul copil.

10. Părinţii nu trebuie să aştepte recunoştinţă, deoarece copilul nu

şi-a solicitat naşterea (Deschamps et al., 1981).

Schimbările de natură socio-economică din societate au consecinţe

negative asupra situaţiei copiilor în familie. Părinţii, mult prea preocupaţi de

satisfacerea nevoilor materiale ale vieţii nu mai oferă suficientă afectivitate

şi sprijin copilului- elemente atât de necesare dezvoltării armonioase.

Una din modalităţile de ameliorare a acestor efecte este educarea

părinţilor.

Educarea părinţilor are în vedere acţiuni îndreptate spre exersarea

funcţiei educative şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare

şi interacţionare în familie.

Aceste acţiuni vor conduce la:

-cunoaşterea şi acceptarea propriului copil ;

-abordarea pozitivă a trăsăturilor personalităţii copilului;

-înţelegera comportamentului copilului;

-influenţe pozitive în dezvoltarea competenţelor sociale ale copiilor;

-cunoaşterea etapelor dezvoltării în timp a copilului ;

-procesul de educaţie a copilului ;

-crearea unui echilibru între factorii familiali de educaţie a copilului-rolul

egal al ambilor părinţi ;

-modalităţi non-violente de rezolvare a conflictelor în familie.

Educând părinţii se va realiza şi o schimbare în mentalitatea părinţilor

despre copil. Părinţii trebuie să fie informaţi şi să accepte că orice copil :

-este o persoană cu anumite caracteristici, speciale, diferite, în concordanţă

cu gradul de dezvoltare ;

-are drepturi egale care trebuie recunoscute de către societate şi în special de

către părinţi ;

-copilul are o personalitate individualizată.

Atunci când vorbim de asistenţa psihopedagogică a elevilor trebuie să

facem referire la dimensiunile componentei profesionale a educatorilor.

Astfel competenţa psihopedagogică este rezultanta următoarelor cinci

capacităţi:

capacitatea de a cunoaşte elevii şi de a lua în considerare

particularităţile lor de vârstă şi individuale la proiectarea şi

realizarea activităţilor instructiv-educative;

capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de a-i influenţa şi

motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi pentru

învăţarea unei anumite discipline de studiu, în particular;

capacitatea de a proiecta şi de a realiza optim activităţi

instructiv-educative (precizarea obiectivelor didactice,

selecţionarea conţinuturilor esenţiale, elaborarea strategiilor

de instruire, crearea unor situaţii de învăţare adecvate,

stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor şi

instrumentelor de evaluare etc.);

capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de

instruire, pregătirea elevilor, precum şi a şanselor lor de

reuşită;

capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire şi

autoeducaţie.

a) Atitudinea emoţională negativă a copilului faţă de şcoală poate să

depindă de: informaţiile inexacte şi nepotrivite pe care copilul le-a dobândit

pe tema şcolii, de atitudini şi înclinaţii incorecte preluate de la cei din jur sau

de experienţe negative pe care le-a trăit în timpul unui antrenament de

învăţare prematur şi defectuos.

Atitudinea emoţională negativă poate apărea şi faţă de anumite

disipline şcolare, de care se leagă experienţe mai puţin plăcute.O materie la

care au apărut dificultăţi de învăţare poate genera aversiune, teamă.

Atitudinea neînţelegătoare a profesorului, refuzul de a-l sprijini şi îndruma

pentru a depăşi obstacolele, îl vor îndepărta pe elev. „Atitudinea negativă

faţă de şcoală poate fi simptomul unor tulburări afectiv-emoţionale mai

profunde şi mai generalizate.” (H.Spionek)

b) Părinţii dovedesc şi ei, uneori, atitudini nepotrivite faţă de situaţia

la învăţătură a copiilor. Cercetările psihopedagogice au diferenţiat trei

atitudini greşite ale părinţilor:

-atitudinea de teamă- părinţi care îşi manifestă teama în legătură cu cariera

şcolară a copilului şi astfel îi transmit aceeaşi atitudine, determinând

nelinişte, lipsă de încredere în forţele proprii, sentimente de vulnerabilitate;

-atitudinea agresivă- părinţii îşi manifestă agresivitatea asupra şcolii,

diminuează autoritatea şcolii şi a cadrelor didactice sau îşi indreaptă

agresiunea împotriva copilului care este adeseori victima unor abuzuri fizice

şi psihice iniţiate de părinţi;

-atitudinea de indiferenţă a părinţilor prin bagatelizarea şcolii- care se leagă

fie de lipsa de responsabilitate manifesată în familie, la locul de muncă, fie

de o slabă consideraţie faţă de şcoală, minimalizând eficienţa învăţăturii

pentru perspectivele de viaţă.

Cele mai grave consecinte ale atitudinii greşite a părinţilor sunt:

rămânerea în urmă la învăţătură şi eşecul şcolar.

Rămânerea în urmă la învăţătură este o problemă socială a timpului

nostru. Ea produce efecte dezastruoase atât elevilor în această situaţie,

familiilor acestora cât şi şcolilor. Efectele sunt: educaţionale, economice şi

psihologice.

Rămânerea în urmă la învăţătură este un proces care cuprinde

mai multe faze:

faza iniţială- apar primele goluri, primele nemulţumiri ale copilului în

legătură cu şcoala”;

faza a doua-se caracterizează prin defecte grave , iar elevul chiar dacă

se străduieşte nu mai poate participa şi profita normal de activitatea

şcolară;

faza a treia -se caracterizează prin apariţia rezultatelor nesatisfătoare;

faza a patra –nepromovarea-care este o afirmare formală a eşecului

tuturor încercărilor de a înlătura rămânerea în urmă.

Descoperirea eşecului de la început este absolut necesară. Cunoaşterea

fazei în care se află procesul de rămânere în urmă al copilului în orice

moment trebuie să faciliteze acţiunea de remediere.

Cauzele care duc la eşec şcolar se diferenţiază după natura factorii

care la determină astfel:

-de natură subiectivă: starea psihofiziologică a elevuilui, respectiv

nivelul de dezvoltare intelectuală şi fizică, starea sănătăţii şi gradul de

pregătire pentru începerea şcolii, nivelul motivaţiei (aspiraţii, idealuri) şi al

voinţei;

-de natură instituţională: nivelul de pregătire al cadrelor didactice,

cunoaşterea şi aplicarea unor principii didactice şi metodice adecvate,

organizarea activităţii şi a regimului şcolii, baza didactico-materială, precum

şi personal de sprijin calificat (psihopedagog, asistent social, consilier);

-de natură socio- economică: nivelul intelectual al părinţilor, starea

materială a familiei, relaţiile din familie, mediul ambiant nemijlocit în care

trăieşte, normele, valorile şi credinţele comunităţii din care face parte;

Factorii enumeraţi se impletesc între ei, din acest motiv acţiunea lor

este de cele mai multe ori complexă şi poate duce la dereglări în viaţa

emoţională şi volitivă, la deformări de caracter, la afecţiuni neuro sau la

psihopatii.(D.M.Jovanovic)

III.Activităţi socio-educative cu părinţii

Orice actor adult al sistemului educativ ar putea, tocmai în perspectiva

ameliorării respectului faţă de sine al elevilor, să-şi îndrepte eforturile către

obiectivele următoare:

* să favorizeze conştientizarea competenţelor şi calităţilor prin

intermediul unor realizări obiective; să conducă la descoperirea domeniilor

de împlinire de sine pe care le valorizează şi la conştientizarea largului

evantai de caracteristici posibile ale valorii în specia umană;

* să sprijine copilul în formarea unor idealuri congruente cu

competenţele şi interesele sale;

* să-l ajute să se insereze în contexte sociale mai valorizante pentru el;

* să-i împărtăşească strategii adecvate pentru a face faţă situaţiilor

dificile, în care apare teama de eşec sau de respingere socială; să-i atragă

atenţia asupra caracterului controlabil al situaţiilor (de exemplu, invitând

tinerii să discute în grup despre modurile lor diferite de răspuns în situaţii

dificile);

* să lupte împotriva suprageneralizării eşecului, recentrând eşecul

asupra sarcinii şi oferind metode pentru o reuşită ulterioară şi la nivelul

instituţiei şcolare, unde sunt uneori enunţate judecăţi negative care, dincolo

cu mult de performanţe, aduc atingere persoanei;

* să se situeze el însuşi ca dătător de valoare pentru copil, care are

nevoie să fie tratat ca persoană şi nu numai ca elev.

Activităţile derulate cu grupurile de părinţi au urmărit :

- realizarea unei bune relaţii părinte-copil;

- prevenirea unor probleme grave de educaţie;

- prevenirea unor atitudini şi reacţii negative în comportamentul

părinţilor faţă de copil;

- însuşirea unor abilităţi de bază de care părinţii au nevoie pentru a

influenţa pozitiv comportamentul copiilor.

În decursul acestor întâlniri s-au discutat teme şi s-au exersat abilităţi

care au vizat :

nevoile copiilor mici ;

dezvoltarea psiho-socială pe vârste;

acordarea atenţiei în manieră pozitivă în vederea stimulării

unui comportament dorit;

aprecierea (convingerea părinţilor că laudele îi pot determina

pe copii săse comporte într-un mod dorit);

stabilirea limitelor- diferenţierea între a respinge copilul sau a

respinge un comportament;

fixarea unor limite verbale ( NU este NU!) ;

ignorarea unor comportamente nedorite ;

discriminarea situaţiilor când copiii trebuie izolaţi pentru

anumite comportamente;

stabilirea situaţiilor când trebuie folosită pedeapsa sau

recompensa şi pentru care comportamente.

Modalităţile de realizare au fost variate şi s-au concretizat în:

vizionări de filme educative ;

dezbateri;

jocuri şi exerciţii practic-aplicative cum ar fi “Ce îmi

place/ nu-mi place la copilul meu”, exerciţiul « fierbinte-

rece », jocul « Semaforul », jocul « Scaunul pozitiv şi

scaunul negativ », etc.

IV.Evaluarea activităţii

La finalul şedintelor s-a procedat la evaluarea cunoştinţelor dodândite

şi a abilităţilor formate prin chestionare aplicate, prin jocuri de rol şi

dezbateri.

Acestea au condus la concluzia că întâlnirile au fost eficiente şi bine

venite, părinţii participanţi le-au recunoscut importanţa în schimbarea

comportamentului propriu faţa de copii şi contribuţia în îmbunătăţirea

atmosferei familiale în perioada participării la cursuri.

1.AGABRIAN, Mircea -Cercetarea calitativă a socialului –Teorie, metoda

şi practica

Seria DIDACTICA, Alba Iulia, 2002

2.DAVITZ, Joel - Psihologia procesului educaţional-

BALL, Samuel E. D. P., Bucureşti, 1978

3. NICOLA, Ioan - Tratat de pedagogie şcolară

E.D.P., Bucureşti,1996

4. RADULIAN, Virgiliu -Lichidarea şi combaterea repetenţiei

E.D.P., Bucureşti, 1978

5. *** - Dicţionar de pedagogie

E.D.P., Bucureşti