CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Conţinutul managementului financiar 1.2. Locul şi rolul managementului financiar în

activitatea financiară a agenţilor economici 1.3. Noţiunea de circuit financiar

1.3.1. Participanţii la circuitele financiare 1.3.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare 1.3.3. Rolul circuitelor financiare

1.4. Identificarea actului financiar 1.5. Clasificarea circuitelor financiare

1.5.1. Circuitele financiare primare 1.5.2. Circuite financiare secundare

1.1. Conţinutul managementului financiar

Conţinutul managementului financiar poate fi abordat prin referinţă la:

obiectul său sarcinile fundamentale care i se cuvin responsabilităţile operaţionale care

sunt încredinţate specialiştilor din domeniul finanţelor

Obiectul managementului financiar

Obiectul managementului financiar este acela de coordonare a relaţiilor dintre următoarele componente ale mediului financiar al întreprinderii:

a) Instrumente de plată, de finanţare şi de acoperire a riscului;

b) Instituţii financiare specializate;c) Pieţe de active financiare;d) Proceduri juridice de reglare;e) Variabile de reglare.

a) Instrumente de plată, de finanţare şi de acoperire a riscului

. Aceste active constituie titluri financiare, respectiv documente reprezentative de drepturi de proprietate sau de drepturi de creanţă, deţinute de o persoană asupra altei persoane.

b) Instituţii financiare specializate

Reprezentate de: bănci societăţi financiare intermediari specializaţi în tranzacţii

bursiere

c) Pieţe de active financiare

Pieţele bursiere – care asigură un rol de finanţare a întregii economii

Pieţele monetare - care au un rol esenţial de refinanţare a instituţiilor financiare

Pieţele de opţiuni şi pieţele de contracte financiare la termen - care intervin în acoperirea riscurilor financiare

d) Proceduri juridice de reglare

Tranzacţiile financiare şi activitatea instituţiilor şi pieţelor sunt guvernate de dispoziţii juridice şi tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare (dispoziţii care vizează organizarea şi reglarea comportamentului financiar al primelor trei componente).

e) Variabile de reglare

Aceste variabile ce influenţează acţiunea întreprinderii şi a partenerilor acesteia includ:

rata dobânzii - care reglează raporturile între împrumutători şi împrumutaţi

cursul de schimb - care reglează schimburile între monedele naţionale

cotaţiile - care fixează preţurile activelor financiare ce fac obiectul tranzacţiilor

Definirea obiectului managementului financiar

poate fi realizată prin referinţă la cele cinci componente ale mediului financiar, astfel: “managementul financiar trebuie să asigure coordonarea instrumentelor sau activelor financiare, a variabilelor şi a procedurilor de reglare, în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare”.

Sarcinile fundamentale ale managementului financiar Managementul financiar poate fi definit ca

un ansamblu de decizii şi activităţi, care concură la ajustarea şi reglarea fluxurilor financiare şi a fondurilor, la administrarea resurselor financiare ale unei instituţii.

Reprezentând finanţele la nivelul întreprinderii, managementul financiar, exprimă:

funcţia de repartiţie în formarea capitalurilor, în alocarea şi folosirea lor în scopul realizării obiectivului întreprinderii;

funcţia de control în utilizarea eficientă a resurselor financiare, în concordanţă cu prevederile din planurile financiare, cu respectarea regulilor generale financiar-contabile şi fiscale şi a cadrului juridic în vigoare.

Obiectivele managementului financiar Obiectiv primordial - maximizarea valorii

întreprinderii Obiective generale:

SupravieţuireaProfitul Creşterea economică

Maximizarea valorii întreprinderii

presupune trei implicaţii majore : obţinerea unei rentabilităţi sperate de

acţionari asigurarea unei bune solvabilităţi a

întreprinderii asigurarea protecţiei adecvate contra

riscurilor

Rolul managementului financiar

asigurarea calităţii şi nivelului performanţelor

asigurarea menţinerii solvabilităţii sau a echilibrului financiar al întreprinderii

asigurarea unei bune flexibilităţi de acţiune pentru toţi participanţii la activitatea financiară

Scopuri financiare ale managementului financiar

echilibrul financiar rentabilitatea financiară creşterea economică flexibilitatea.

Criteriile de măsurare

a atingerii acestor scopuri şi obiective sunt: mărimi absolute precum: fondul de

rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de autofinanţare

mărimi relative precum: rata îndatorării, rata rentabilităţii

1.2. Locul şi rolul managementului financiar în activitatea financiară a agenţilor economici

Analiza conţinutului finanţelor (private) poate viza în egală măsură cele trei modalităţi de manifestare a lor:

A) ca practică;

B) ca politică;

C) ca teorie, având în vedere constituirea în timp a unei ştiinţe a finanţelor

Modalităţi de manifestare a conţinutului finanţelor private

FINANŢE PRIVATE

PRACTICA FINANCIARĂ POLITICA FINANCIARĂ TEORIA FINANCIARĂ

Analiza financiarăDiagnosticul financiarGestiunea financiară

Politica de investiţiiPolitica de finanţareEvaluarea întreprinderii

Ipoteze; ModeleVerificare empiricăValidare statistică

A) Practica financiară

este expresia unei suite de metode şi tehnici concrete de:

a) analiză financiară

b) diagnostic financiar

c) management financiar

a) Analiza financiară

- analiza internă - se urmăreşte identificarea potenţialului de degajare de fluxuri nete de trezorerie (cash-flow-uri);

- analiza externă - se urmăreşte echilibrul financiar realizat, la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete etc. şi rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare, al capacităţii de autofinanţare etc.

Acţiuni ale analizei financiarese pot desfăşura în succesiune sau ca etape independente de lucru:

analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului; analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de

rezultate; diagnosticul financiar al rentabilităţii şi riscului

întreprinderii; analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de

finanţare.

b) Diagnosticul financiar

diagnostic de rentabilitate rentabilitate economică;rentabilitate financiară.

diagnostic de risc risc economic;risc financiar;risc de faliment.

c) Management financiar

gestiune financiară pe termen scurt, a activelor şi pasivelor circulante şi de trezorerie (în partea de jos a bilanţului)

gestiune financiară pe termen mediu şi lung, a activelor şi pasivelor permanente (în partea de sus a bilanţului)

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiect asigurarea echilibrului financiar între

nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie, pe de o parte, şi sursele de capitaluri circulante (proprii, atrase temporar, creditele de trezorerie şi, eventual, cele de scont), pe de altă parte.

Urmăreşte: optimizarea gestiunii stocurilor de materiale şi de

produse, a creanţelor clienţi, a soldurilor de trezorerie, în vederea creşterii gradului lor de rentabilitate şi de lichiditate, în condiţii de diminuare a riscului

relaxarea scadenţelor la datoriile de exploatare reducerea costului creditelor prin arbitrajul între mai

multe surse de credit: bancar, de scont, de factoring etc.

Gestiunea financiară pe termen lung

face obiectul alegerii unei strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii întreprinderii.

Aceasta este, de fapt, a doua formă de manifestare a finanţelor private (ca politică).

B) Politica financiarăLa nivelul întreprinderii se pot identifica trei politici financiare, considerate, la început independente:

a) politica de investiţii (interne şi/sau externe);

b) politica de finanţare (surse proprii şi/sau împrumutate);

c) politica de dividende (distribuite şi/sau reinvestite).

a) Politica de investiţiialternativele de decizie pot fi:

specializarea, respectiv adâncirea profilului de activitate în produse noi, în tehnologii noi. Pentru aceasta se vor propune investiţii interne în achiziţionarea de echipamente noi, în perfecţionarea personalului etc. Acestui gen de investiţii i se asociază riscul unei prea mari specializări dar şi rentabilitatea cuceririi temeinice a segmentului respectiv al pieţei.

diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul social al altor societăţi. Se vor propune, deci, proiecte de investiţii externe în achiziţionarea de titluri financiare. Diminuarea riscului, prin diversificare, are loc pe fondul unei rentabilităţi mai moderate, ca medie a rentabilităţii diferitelor activităţi interne şi externe ale întreprinderii.

b) Politica de finanţare

alternativele de decizie pot fi: surse interne

din autofinanţare (amortizări + profit) din dezinvestiri (cesiuni) de active fixe şi circulante;

surse externe, proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau

de la asociaţi) împrumutate (de la bănci sau de la împrumutători

publici – cumpărătorii de obligaţiuni ale întreprinderii).

c) Politica de dividend

priveşte decizia de:

distribuire a dividendelor ce au rezultat la încheierea exerciţiului financiar

reinvestire în dezvoltarea întreprinderii.

1.3. Noţiunea de circuit financiar

Componente fundamentale ale unui circuit economic : spaţială – în sensul că ţine seama de toate activităţile economice

ce se produc într-un cadru geografic definit, cel mai adesea pe teritoriul unei ţări;

temporală – în sensul că activitatea economică se desfăşoară în timp, continuu şi se analizează pe perioade, cel mai adesea un an;

tranzacţională – în sensul că au loc schimburi de bogăţii, tranzacţii care iau forma fluxurilor reale (bunuri şi servicii) şi fluxurilor monetare care stau la originea apariţiei valorii adăugate;

dinamică – în sensul că circuitele reprezintă o economie în mişcare şi nu statică astfel încât circuitul nu este niciodată închis; se nasc continuu fluxuri care împiedică întoarcerea la punctul de plecare;

macroeconomică – în sensul că circuitele se plasează la nivelul combinării operaţiunilor macroeconomice interdependente, realizate pe diferite pieţe.

Circuitele financiareca parte a circuitelor economice, se constituie din interacţiunea fluxurilor născute din operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioadă. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi:

circuite pur financiare - vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen lung

circuite monetare - vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.

1.3.1. Participanţii la circuitele financiare

Acţionarii; Managerii; Creanţierii; Statul.

Acţionarii Managerii

sunt deţinătorii de titluri, proprietarii societăţilor comerciale, care-şi asumă riscul de capital şi de remuneraţie şi au drept obiectiv maximizarea valorii titlurilor şi a remuneraţiei, în contextul riscului asumat.

sunt cei care-şi asumă obligaţia de a gestiona averea acţionarilor, conform intereselor acestora.

Creanţierii Statul îşi asumă riscuri pentru

care pretind o remuneraţie a capitalului lor. Remunerarea creanţierilor nu ţine seama însă de rezultatele activităţii întreprinderii: dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent că întreprinzătorii au profit sau nu.

intervine la diferite nivele prin politica fiscală şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi

Riscurile creanţierilor risc de dobândă - o fluctuaţie ascendentă a

ratei dobânzii poate provoca pierderi de oportunitate pentru creanţieri

risc de inflaţie - variaţia preţului datorată proceselor inflaţioniste poate genera pierderea puterii de cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri

risc de faliment al debitorilor - riscul de a nu-şi recupera capitalul din cauza insolvabilităţii debitorilor.

Statulintervine la diferite nivele prin:

politica fiscală - presupune aşezarea şi perceperea impozitului pe profit sau a impozitului asupra operaţiunilor de dezinvestire stimulând sau descurajând anumite categorii de operaţiuni economice sau de agenţi economici. În acelaşi fel acţionează taxa pe valoare adăugată pentru operaţiuni de exploatare. Remunerarea capitalului investit provoacă, de asemenea, efecte fiscale atât pentru întreprinderi, cât şi pentru ofertanţii de capital.

oferta de capital - intervenind într-o măsură importantă în stabilirea ratei dobânzii. Anumite tipuri de operaţiuni sau diverşi agenţi economici pot avea condiţii privilegiate prin obţinerea de credite ieftine, deschideri de ajutoare diverse sau subvenţii.

1.3.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare

Fluxuri financiare

Instantanee Periodice

Fluxuri realeFluxuri de lichidităţi

(monetare)Fluxuri de fonduri Fluxuri de trezorerie

Fluxurile reale se nasc dintr-un angajament contractual între

întreprindere şi un agent extern. au drept punct de plecare o tranzacţie asupra unui bun

sau serviciu, asupra unui împrumut sau rambursare a unei datorii.

corespund unui schimb de valori între doi agenţi economici, exprimat băneşte la data consemnării angajamentului respectiv, data transferului de proprietate, data prestării serviciului, a livrării, a facturării sau a scadenţei contractuale la împrumut

sunt instantanee întrucât sunt concepute să se producă în momentul înregistrării contabile şi se bazează pe o evaluare monetară făcută în prealabil.

Fluxurile de lichidităţi Fluxurile de trezorerie

(monetare) corespund plăţilor care

intervin în contrapartida fluxurilor reale

plăţile se fac, de regulă, în monedă deşi pot avea loc şi contra unor active acceptate.

se evaluează făcând suma fluxurilor de lichidităţi care se produc într-o perioadă, rezultând:

fluxuri de intrare fluxuri de ieşire.

Fluxurile de fondurise mai numesc şi fluxuri potenţiale de trezorerie

Fluxurile de fonduri pot fi: flux de fonduri necesare - se identifică cu lichidităţile imobilizate; flux de fonduri de resurse - se concretizează în creştera

lichidităţilor pe diverse căi Se pot distinge trei categorii de fluxuri de fonduri:

fluxuri de fonduri legate de ciclul de investire şi de finanţare - concretizate în suma investiţiilor înregistrate în bilanţ;

fluxuri de fonduri interne, care corespund capacităţii de autofinanţare, reprezentând diferenţa dintre fluxurile reale (venituri sau cheltuieli care figurează în contul de rezultate) şi care au drept contrapondere fluxuri de trezorerie;

fluxuri rezultate din decalajul dintre fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie.

1.3.3. Rolul circuitelor financiare

reprezintă baza dezvoltării oricărei economii; asigură echilibrul real al economiei prin punerea

la dispoziţia acesteia a unei cantităţi optime de monedă;

determină o mai mare stabilitate economică prin realizarea unei repartiţii optime a cantităţii de monedă între diferiţii agenţi economici.

Eficienţa unui circuit financiareste condiţionată de următoarele cerinţe:

orice circuit trebuie să întrunească un număr mare de participanţi plasaţi în acealeaşi condiţii;

orice circuit trebuie să permită răspândirea largă a informaţiilor asupra costului minim (transparenţă). Un astfel de circuit eficient concură la minimizarea riscurilor făcând inutilă apariţia operaţiunilor de arbitraj;

orice circuit trebuie să permită unui potenţial participant de a intra în circuit sau de a ieşi din circuit. Pentru aceasta este necesar ca activele să fie uşor transmisibile, uşor lichide sau evaluabile (deschiderea);

orice circuit trebuie să fie legat de altele cu minimum de restricţii pentru a se putea adapta în timp şi în spaţiu nevoilor agenţilor economici cu capacităţi de finanţare faţă de agenţii economici cu nevoi de finanţare (interdependenţa);

orice circuit trebuie să se refere asupra unui tip de activ foarte bine definit sub aspectul naturii sale, a scadenţei etc. (omogenitatea)

1.4. Identificarea actului financiarReprezentarea actului financiar poate fi realizată în două forme:

Reprezentarea contabilă a actului financiar rezidă în a considera că bilanţul este fotografia economico-financiară a întreprinderii, modelul elementar al acesteia. Bilanţul pune în evidenţă ansamblul proporţiilor care există la un moment dat între nevoi şi resurse, formând suportul pentru analiza statică a echilibrului financiar între elementele de activ şi cele de pasiv

Reprezentarea economică a actului financiar pune accentul pe fluxurile pozitive şi negative de intrare şi de ieşire( spre deosebire de reprezentarea contabilă care pune accentul pe stocuri, solduri, ori alte cantităţi existente la un moment dat.

Metode de indentificare a actului financiar Metoda internă are în vedere abordarea actului financiar din

interiorul structurii economice analizate. Metoda externă are în vedere abordarea actului financiar din afara

structurii economice analizate. (banca, asiguratorul, acţionarul) Metoda neutră - se aplică în cazul când abordarea şi interpretarea

actului financiar se face fără a urmări anumite interese economice, sociale sau politice. Este cazul unor studii de comportament al întreprinderii, întocmite de către persoane din afara întreprinderii cum ar fi cercetători ştiinţifici, oameni de ştiinţă etc.

Metoda normativă este utilizată când abordarea fenomenului financiar şi interpretarea lui se realizează în scopuri bine determinate, de către factori interesaţi asupra vieţii financiare a întreprinderii, asupra viabilităţii, rentabilităţii, solvabilităţii, creşterii economice în perspectivă etc. în astfel de cazuri situaţia întreprinderii se apreciază în funcţie de anumiţi indicatori unanim utilizaţi în cazuri similare şi de valorile pe care aceştia le exprimă. Interesaţi În astfel de aprecieri pot fi băncile, societăţile de asigurare, acţionarii sau investitorii posibili, precum şi unii factori interni din întreprinderi, precum şefi ai serviciilor financiare etc.

1.5. Clasificarea circuitelor financiare Circuite financiare primare

Finanţare directă Active reprezentând capital propriu Active reprezentând capital de împrumut

Finanţare indirectă Active reprezentând resurse ale instituţiilor financiare Active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari

Circuite financiare secundare Pieţe monetare

Pieţe monetare în sensul restrâns al cuvântului Pieţe monetare în sens larg

Pieţe financiare Piaţa bursieră Piaţa la termen a instrumentelor financiare

1.5.1. Circuitele financiare primare

1. Finanţare directăa) Active reprezentând capital propriu

b) Active reprezentând capital de împrumut

2. Finanţare indirectăa) Active reprezentând resurse ale instituţiilor

financiare

b) Active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari

1. Finanţare directă

este mai rar întâlnită decât finanţarea indirectă însă vizează sume atât de importante încât un singur ofertant nu poate face faţă cerinţelor.

această tehnică de finanţare este proprie întreprinderilor mari şi se concretizează în emiterea unui număr foarte mare de active identice (valori mobiliare) de valoare nominală mică ce se achiziţionează de către un număr mare de subscriitori.

astfel de active pot face obiectul tranzacţiilor pe pieţe secundare (burse de valori mobiliare).

Finanţarea directă creează două tipuri de active:

acţiuni şi părţi sociale; obligaţiuni.

Din punctul de vedere al ofertantului de fonduri (subscriitor) aceste două tipuri de active se deosebesc juridic şi economic: acţiunile creează un drept de proprietate şi generează un venit

variabil obligaţiunile reprezintă un drept de creanţă şi generează venituri

fixe. Din punctul de vedere al solicitantului de fonduri (emitent) activele

create în cadrul finanţării directe se pot împărţi în două grupe: active care se integrează în capitalul propriu (acţiuni şi părţi

sociale) active care se integrează în capitalul de împrumut (obligaţiuni).

a) Active financiare integrate în capitalul propriu

. Acţiunile, ca principale active integrate în capitalul propriu, reprezintă titluri fără valoare garantată, care conferă deţinătorilor dreptul de coproprietar şi de participare la repartizarea profiturilor.

Sub aspectul caracteristicilor, există mare varietate de acţiuni care să răspundă preferinţelor subsciitorilor: acţiuni clasice, cu drept de vot, acţiuni cu dividende prioritare (fără influenţă asupra

exercitării puterii), obligaţiuni convertibile în acţiuni obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni care dau

loc unei creşteri viitoare de capital.

b) Active financiare integrate în capitalul împrumutat Împrumuturile obligatare contractate de societăţile

comerciale, ca şi împrumuturile obligatare contractate de către stat sau diverse organisme ale statului conduc la realizarea unor finanţări pe termen lung pe seama cărora emitenţii respectivi îşi constituie diverse active financiare.

Împrumuturile obligatare se realizează prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni care reprezintă titluri de creanţă pentru deţinători şi titluri de credit pentru emitenţi.

Tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni clasice cu dobândă fixă şi variabilă, obligaţiuni convertibile, obligaţiuni participative, obligaţiuni deschise, obligaţiuni cu cupon zero şi unic, obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni etc.

2. Finanţarea indirectă . Circuitele financiare prin care se asigură

finanţarea indirectă a agenţilor economici corespund, în marea majoritate a cazurilor, pieţelor financiare mici, atât prin sumele angajate cât şi prin numărul participanţilor la o tranzacţie şi numărul activelor care se creează.

finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare specializate. Aceste instituţii joacă rolul de intermediari deoarece ele nu lucrează numai cu capitaluri proprii ci şi cu capitaluri de împrumut.

Tipuri de activecreate în procesul finanţării indirecte de instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare:

active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din: active monetare (diferite feluri de monedă, cecuri,

viramente, cărţi de credit) active lichide pe termen scurt constituite din

diversele plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment în mijloace de plată;

active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate categoriile de credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.

1.5.2. Circuite financiare secundareLichiditatea activelor create prin circuite primare se poate realiza prin intermediul circuitelor secundare, cu atât mai complet cu cât:

titlurile sunt mai larg răspândite la diferite categorii de deţinători,

există o transparenţă mai mare a condiţiilor de funcţionare şi a interdependenţei relaţiilor ce se stabilesc prin intermediul circuitelor secundare.

Circuitele financiare secundare, denumite şi piaţa secundară, sunt de două tipuri: pieţe monetare pieţe financiare.

Pieţele monetare

se referă la schimburile de bani plecând de la circulaţia creanţelor pe termen scurt, înglobând toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare

Piaţa monetară se referă la:piaţa interbancară şi ipotecară,procedeele de refinanţare,intervenţia băncii centrale asupra pieţei

monetare.

Pieţele financiare reprezintă ansamblul de pieţe pe care titlurile pe

termen lung sunt schimbate contra monedă. spre deosebire de pieţele monetare, pieţele financiare

nu sunt rezervate numai specialiştilor, ci dau loc tranzacţiilor de titluri pe care toţi agenţii economici pot fi interesaţi să le deţină.

Se disting două tipuri de pieţe financiare: piaţa bursieră - o piaţă pur speculativă piaţa la termen a instrumentelor financiare –

care deşi are elemente speculative, urmăreşte acoperirea împotriva riscului, respectiv evitarea unei pierderi potenţiale de randament sau de capital.

CAPITOLUL 2

STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

2.1. Alegerea structurii financiare a întreprinderii 2.2. Capitalul întreprinderii 2.3. Situaţii şi rapoarte financiare

2.3.1. Bilanţul patrimoniului2.3.2. Contul de rezultate

2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul întreprinderii

2.1. Alegerea structurii financiare a întreprinderii

O întreprindere este în esenţă un ansamblu de contracte ce pot fi de două tipuri:

primele asigură participarea factorilor de producţie la activităţile întreprinderii; În acest caz, bunurile materiale vor apărea în activul bilanţului întreprinderii. Alegerea investiţiilor se va numi selectarea elementelor de activ necesare operaţiunilor.

al doilea tip de contracte permite întreprinderii să încheie înţelegeri cu împrumutătorii de fonduri. Ansamblul sumelor implicate va forma pasivul organizaţiei. Aceste contracte diverse se vor numi titluri ce pot fi clasificate astfel:

titluri cu venituri fixe (sau datorii) titluri pe termen scurt titluri pe termen lung titluri cu venituri variabile

RELAŢII FINANCIARE ÎNTRE AGENŢII ECONOMICI

ExempluPresupunând că

rentabilitatea economică (Re) este de 18% iar rata dobânzii de 14%, întreprinderea este interesată să se finanţeze prin credit, întrucât realizează un profit de 4% asupra capitalului împrumutat.

Rata randamentului capitalului propriu este cu atât mai mare cu cât raportul capital de împrumut/capital propriu este mai mare.

Exemplu

Pentru exemplificare se utilizează date referitoare la trei unităţi economice, identice ca profil de activitate şi cifră de afaceri, dar diferite în ceea ce priveşte politica de îndatorare, respectiv structura financiară:Societatea X se finanţează integral din fonduri proprii, deci rata îndatorării este nulă.Societatea Y are o rată de îndatorare de 50%, adică se finanţează în egală măsură cu fonduri proprii şi cu capital împrumutat.Societatea Z are o rată de îndatorare de 75%.Situaţia financiară a celor trei întreprinderi se prezintă astfel:

Exemplu

Exemplu

Exemplu

Exemplu

2.2. Capitalul întreprinderii

Capitalul poate fi avansat: sub formă monetară sub formă de a aport în natură precum:

imobilizări, stocuri, creanţe etc.

Acest proces are loc la înfiinţarea societăţii.

Majorarea capitalului social aporturile noi de capital încorporarea rezervelor fuziunea şi absorbţia conversia datoriilor

Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderii lichidităţi suplimentare.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate prin: majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, emisiunea de noi acţiuni la valoarea nominală a celor

vechi (ambele modalităţi sunt mai rar practicate) emisiunea de noi acţiuni la o valoare majorată în funcţie de

valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).

Fondurile străine

sunt reprezentate de: împrumuturi obligatare împrumuturi bancare leasing credite pe termen scurt

Împrumuturile obligatare

- Firma emite obligaţiuni, remunerate la o rată a dobânzii stabilită. În general împrumutul este pe termen lung (10-20 ani) şi se rambursează integral la scadenţă sau eşalonat.

- Avantajul major pentru firmă este dat de o remunerare la nivel fix, de cele mai multe ori la o rată inferioară ratei medii de pe piaţă. Dacă se prevede posibilitatea convertirii obligaţiunilor în acţiuni atunci se oferă un cupon destul de mic. La o eventuală conversie se trec o serie de datorii financiare la capitalul propriu fără incidenţă asupra ponderii capitalului permanent în total pasiv.

- Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt: a) mărimea împrumutului obligatar; b) valoarea de emisiune; c) mărimea dobânzii ; d) durata de viaţă a împrumutului şi modalitatea de rambursare

b) Valoarea de emisiune a împrumutului obligatar

reprezintă valoarea plătită de către toate persoanele care subscriu la obligaţiuni, în momentul emiterii lor.

Valoarea de emisiune a obligaţiunilor poate fi: - egală cu valoarea nominală (la paritate); - mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai

atractive; - mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită

mai rar deoarece obligaţiunile se vând, în general sub paritate.

Diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune reprezintă prima de emisiune.

Obligaţiunea poate fi emisă la paritate dar, pentru a fi mai atractivă poate fi rambursată la scadenţă la valoare mai mare, obţinându-se astfel o primă de rambursare (preţ de rambursare-valoare nominală).

c) Mărimea dobânzii

este legată direct de rata dobânzii şi plătibilă în fiecare an la o dată stabilită, contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii.

Dobânda plătită de întreprindere, pentru fiecare obligaţiune, se determină aplicând rata nominală a dobânzii (Rd) la valoarea nominală (Vn) a titlului emis:

d) Durata şi modalitatea de rambursareDurata de viaţă a împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii şi data rambursării. Modalităţile de rambursare prevăzute în contractul de emisiune pot fi:

rambursarea prin anuităţi constante (a) şi amortizări variabile:

a = anuitatea;V0 = valoarea împrumutului;i = procent de dobândă anuală;n = durata împrumutuluiAmortizarea anuală = anuitatea constantă – dobânda la împrumutul nerambursat

rambursarea prin amortizări constante şi anuităţi variabile. În acest caz societatea împrumutată va rambursa în fiecare an tranşe egale de împrumut.

rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia; răscumpărarea prin bursă.

Împrumuturi bancare În cazul acestora problema principală este dată de posibilitatea contractuală

a băncii de a ajusta nivelul ratei dobânzii, ceea ce conduce la ideea că firma, în orice conjunctură, trebuie să fie eficientă.

Un împrumut bancar presupune: cheltuieli o serie de date oferite creditorului; un grad ridicat de transparenţă; o acceptare a implicării băncii în deciziile pe termen mediu şi pe termen

scurt, care trebuie să fie conforme cu scopul utilizării creditului. Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul

împrumuturilor obligatare, costul acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu acesta.

Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de trei factori: volumul creditului; rata dobânzii; timpul de creditare.

Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi constante sau variabile, cu sau fără perioade de graţie.

Leasing

este o modalitate de finanţare ce îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe piaţa din România;

Dezavantajul major al acesteia este dat de posibilitatea societăţii specializate în leasing de a retrage utilajul la cea mai mică întârziere a plăţii redevenţei.

Avantajul major, definit vag de legislaţia din ţara noastră constă în amânarea plăţii taxei pe valoare adăugată, a taxelor vamale şi a eventualelor accize până în momentul în care societatea devine proprietara echipamentului respectiv, la sfârşitul contractului de leasing.

Credite pe termen scurt

datorită principiului fundamental al gestiunii financiare, nu se recomandă ca ele să finanţeze investiţii.

În categoria creditelor pe termen scurt sunt incluse: creditul comercial, creditul de scont, creditul „la descoperire”, creditul de tip factoring etc.

2.3. Situaţii şi rapoarte financiare Dintre diversele rapoarte pe care corporaţiile le transmit acţionarilor

lor, raportul anual este cel mai important. Acest raport conţine două tipuri de informaţii. informaţii de natură literară; un document prezentat, de cele mai

multe ori, sub formă de scrisoare din partea preşedintelui Consiliului de Administraţie, descriind rezultatele operaţionale ale întreprinderii în decursul anului precedent şi luând în discuţie dezvoltarea viitoare, care va afecta activitatea.

informaţii de natură financiară – se prezintă patru documente financiare de bază: contul de profit şi pierderi, bilanţul, tabloul (contul) profiturilor acumulate tabloul fluxurilor de numerar (cash flows).

Sunt oferite atât date detaliate pentru ultimii 2 ani, cât şi rezumate ale statisticilor operaţionale pentru ultimii 5 sau 10 ani.

Informaţia conţinută în raportul anual foloseşte investitorilor pentru a-şi crea anumite aşteptări, în ceea ce priveşte câştigurile viitoare şi dividendele, precum şi gradul de risc al acestor valori.

2.3.1. Bilanţul patrimoniului Este documentul contabil de sinteză prin care se

prezintă bunurile economice, drepturile şi obligaţiile întreprinderilor (activul şi pasivul unităţii patrimoniale), la încheierea exerciţiului.

Fiind documentul oficial de sinteză a întreprinderilor, bilanţul trebuie să redea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.

În teoria şi practica analizei financiare se remarcă mai multe abordări conceptuale ale bilanţului, şi anume. bilanţul contabil, bilanţul financiar; bilanţul funcţional.

1. Bilanţul contabil

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanţiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii.

Activul bilanţului grupează mijloacele de care dispune agentul economic, care sunt ordonate crescător în funcţie de lichiditate.

Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanţa utilizările sale, care sunt ordonate crescător în funcţie de exigibilitate.

Elementele patrimoniale de activ

active imobilizate; active circulante; conturi de regularizare şi asimilate; prime privind rambursarea obligaţiunilor.

În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete.

Valoarea netă contabilă se obţine din valoarea de intrare în patrimoniu a activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost deduse sumele reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora.

Elementele patrimoniale de pasiv

sunt formate din: capital propriu; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; datorii:

pe termen mijlociu şi lungpe temen scurt

conturi de regularizare de pasiv.

Modificarea posturilor din bilanţ

Suma posturilor de activ fiind egală cu suma posturilor de pasiv rezultă că modificarea posturilor din bilanţ înseamnă:

utilizare de capital pentru: orice creştere a unei poziţii din activ; orice diminuare a unei poziţii de pasiv;

sursă de capital pentru: orice diminuare a unei poziţii de activ; orice creştere a unei poziţii de pasiv.

Anexa la bilanţ

are ca obiective principale: completarea datelor înscrise în Bilanţ şi Contul

de profit şi pierdere explicarea datelor înscrise în Bilanţ şi Contul de

profit şi pierdere

Conţine informaţii cu privire la:situaţia patrimonialăsituaţia financiarărezultatele aferente exerciţiului încheiat.

2. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar constă în:

inventarierea averii şi angajamentelor întreprinderii

ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Pe baza datelor şi a detaliilor prezentate în Anexa la bilanţ se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Utilitatea bilanţului financiar

poate fi privită din mai multe perspective: din perspectiva celor cărora li se adresează:

acţionari - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;

creditori - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce reprezintă garanţia realizării drepturilor lor;

din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare, ordonarea bilanţului pe termene răspunde mai bine:

analizei structurii financiare; analizei echilibrului financiar; analizei randamentului financiar; analizei riscurilor; analizei bonităţii financiare; valorii patrimoniale a întreprinderii.

Structura bilanţului financiar cuprinde:

pentru activ: active imobilizate nete (nevoi permanente de finanţare):

imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări financiare mai mari de un an; creanţe mai mari de un an;

active circulante (nevoi temporare de finanţare): imobilizări financiare mai mici de un an; stocuri; creanţe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de

clarificare); disponibilităţi băneşti.

Structura bilanţului financiar cuprinde:

pentru pasiv: capital permanent (resurse de finanţare

permanente): capitaluri proprii; provizioane mai mari de un an; împrumuturi pe termen mediu şi lung;

datorii pe termen scurt(resurse de finanţare temporare): împrumuturi pe termen scurt; provizioane mai mici de un an; obligaţii fiscale şi sociale; decontări în curs de clarificare.

Construcţia bilanţului financiarare la bază corecţiile aduse posturilor de bilanţ contabil:

pentru posturile din activ: imobilizările necorporale se înregistrrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor

necorporale se ţine seama de faptul că şi cheltuielile de constituire şi cele de cercetare dezvoltare sunt considerate elemente de activ fictiv, ca urmare aceste nonvalori se deduc din capitalurile proprii;

imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă; pentru a da valoarea reală a activelor patrimoniale acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelor supuse reevaluării pe partea de activ, în pasiv modificările se vor înregistra în capitaluri la "diferenţe din reevaluare";

imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz;

stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă (mai mari de 365 de zile) se înscriu la imobilizări, restul stocurilor rămânând la active circulante;

creanţele se vor separa pe termen de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz; decontările din operaţiuni în curs de clarificare- activ se asimilează creanţelor mai mici de un an;

cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv; se deduc din capitalurile proprii;

diferenţele de conversie activ respectiv pasiv, influenţează nivelul creanţelor, respectiv obligaţiilor, fiind considerate active fictive şi se deduc din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, din capitalurile proprii, diminuând valoarea acestora, respectiv majorează capitalurile proprii;

primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriile mai mari de un an;

Construcţia bilanţului financiar

Corecţii pentru posturile din pasiv: capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi

nevărsat, diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane; dividendele de plată către acţionari din profitul net nerepartizat se scad din

capitalurile proprii şi se înscriu la datorii mai mici de un an; provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se reclasifică astfel:

la datorii pe termen scurt (provizioane "mai mici de un an"), dacă provizioanele îndeplinesc următoarele condiţii:

cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea exerciţiului financiar;

există o mare probabilitate de utilizare a lor, fiind destinate acoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea firmei;

la capitaluri proprii (provizioane "mai mari de un an"), în cazul în care nu îndeplinesc condiţiile de a fi trecute la datorii pe teermen scurt;

imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea netă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi valoare;

veniturile înregistrate în avans vor fi asimilate capitalurilor proprii; decontările din operaţiuni în curs de clarificare-pasiv se asimilează

datoriilor mai mici de un an; efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la

creanţe, iar în pasiv la datorii pe termen scurt.

Exemplu: se va realiza conversia bilanţ contabil-bilanţ financiar pe baza următoarelor

date:

Exemplu:

Corecţii: Imobilizări necorporale din care cheltuieli de constituire

100000 mii lei Imobilizări financiare din care cu termen de lichiditate

mai mic de un an 92000 mii lei Clienţi din care cu lichiditate mai mare de un an 220000

mii lei Rezultatul exerciţiului se va repartiza astfel: 87000 mii lei

la fonduri proprii, 23000 mii lei dividende, restul (20000 mii lei) se va reporta la exerciţiul următor

Datorii financiare din care credite bancare curente 60000 mii lei.

Exemplu:

În urma operării corecţiilor se va obţine următorul Bilanţ financiar:

3. Bilanţul funcţional

Analiza financiară pe baza bilanţului financiar este un demers static ce nu permite evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi utilizarea (alocarea) lor.

Scopul bilanţului funcţional constă în identificarea nevoilor întreprinderii şi a modului de alocare a surselor de finanţare pe diferite cicluri, răspunzând în acest fel cerinţelor unei analize dinamice.

Utilitatea bilanţului funcţional constă în: analiza trezoreriei; analiza funcţională a riscului, pe baza fluxurilor.

Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând elementele de activ şi pasiv după apartenenţe la un ciclu sau altul, astfel:

ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de imobilizări ale întreprinderii şi căruia îi corespund activele (utilizările; mijloacele) aciclice (stabile) şi respectiv pasivele (resursele) aciclice;

ciclul de exploatare presupune derularea activităţilor operaţionale de producţie (aprovizionare-fabricaţie-stocare-vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului angajat în acest ciclu (bani-marfă-producţie-marfă-bani), căruia îi corespund activul ciclic (temporar) de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare (pasivele aciclice de exploatare);

ciclul de finanţare, căruia îi corespund operaţiunile derulate între întreprindere şi proprietarii de capital (acţionari şi creditori), permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidităţi de intrare, respectiv ieşire, degajate de ciclul de exploatare.

Structura bilanţului funcţional este următoarea:

Construcţia bilanţului funcţional are la bază o serie de principii:

utilizarea valorii brute, de origine a activelor, pentru a pune în evidenţă decizia iniţială; în acest caz în pasiv se va semnala amortizarea ca sursă proprie de origine internă;

nu se ia în considerare noţiunea de activ fictiv tocmai pentru că activitatea firmei este privită în mod dinamic;

introducerea imobilizărilor deţinute în leasing la valoarea de contractare, care se asimilează activelor aciclice (motivaţia constă în faptul că şi aceste imobilizări participă la procesul de exploatare); în acest caz leasingu-l devine o sursă de finanţare regăsită în pasivul unităţii unde majorează capitalul propriu cu partea achitată (amortizată), respectiv împrumuturile pe termen mediu şi lung cu partea neachitată;

titlurile de plasament sunt asimilate creanţelor în afara exploatării, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferit de lichiditate a acestora;

cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciţii viitoare (cheltuielile cu reparaţii capitale) se asimilează investiţiilor şi majorează nivelul activelor aciclice;

restul de cheltuieli înregistrate în avans se asimilează creanţelor din exploatare sau din afara exploatării după caz;

primele de rambursare a obligaţiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv vor diminua sursele externe ale pasivului aciclic (motivaţia este dată de respectarea principiului "valorii de origine", deci se consideră că primele de rambursare nu au fost acordate);

veniturile înregistrate în avans sunt asimilate pasivelor ciclice (datoriilor pe termen scurt), după caz aferente exploatării sau în afara exploatării (încasări sau creanţe aferente unor lucrări sau prestaţii neefectuate);

pentru diferenţele de conversie activ şi pasiv se revine la valoarea de origine şi se procedează astfel: cu valoarea diferenţelor de conversie activ se majorează creanţele sau se diminuează obligaţiile (funcţie de natura acestora), iar cu valoarea diferenţelor de conversie pasiv se diminuază creanţele sau se majorează obligaţiile (funcţie de natura acestora);

efectele scontate şi neajunse la scadenţă sunt considerate asimilate la activ creanţelor, iar la pasiv integrate trezoreriei de pasiv (creanţele pe care firma le-a cedat băncii sale şi înregistrează o creştere de disponibilităţi - credite de trezorerie).

2.3.2. Contul de rezultate contul de profit şi perderi reflectă cum s-a ajuns la starea

patrimonială prezentată în bilanţul contabil, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au determinat traiectoria evoluţiei întreprinderii.

Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie, comercializare şi financiară a firmei şi cuprinde: cifra de afaceri; veniturile şi cheltuielile grupate după natura lor şi

ordonate pe trei tipuri de activităţi: exploatare financiară excepţională;

rezultatele degajate de cele trei activităţi; rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi

rezultatul net.

activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial, investiţional, comercial şi cel al prestărilor de servicii;

activitatea financiară se referă la participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte acţiuni de plasament pe piaţa monetară şi financiară formând împreună cu activitatea de exploatare - activitatea curentă a întreprinderii.

activitatea excepţională generează o seamă de venituri şi cheltuieli din operaţiuni excepţionale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.

Veniturile din exploatare cuprind:

cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor din producţie vândută;

producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă la producţia stocată);

producţia imobilizată; subvenţii de exploatare; venituri din reluări de provizioane care nu s-au

utilizat sau s-au utilizat doar parţial; alte venituri din exploatare.

Cheltuielile de exploatare se referă la:

costul mărfurilor achiziţionate; cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime

şi materiale în cursul perioadei şi cele din variaţia stocurilor de materiale;

cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe

profit); plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter

social (bugetul asigurărilor sociale); amortizări ale imobilizărilor; provizioane aferente activelor circulante şi asupra

riscurilor şi cheltuielilor de exploatare; alte cheltuieli de exploatare.

Veniturile financiare provin din:

participarea firmei la capitalul altor societăţi; venituri din plasamente imobilizate; dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilil

din cont; diferenţe favorabile de curs valutar; reluarea provizioanelor financiare constituite şi

rămase fără obiect; venituri din cesiune de valori mobiliare de

plasament.

Cheltuielile financiare includ:

dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;

amortizări şi provizioane financiare calculate;

diferenţe nefavorabile de curs valutar; cheltuieli aferente cesiunii de valori

mobiliare de plasament;

Veniturile excepţionale provin din:

operaţiuni de gestiune: amenzi, penalităţi aplicate terţilor; despăgubiri; degrevări de impozite (reduceri, scutiri);

operaţiuni de capital: venituri din cesiunea de active; subvenţii pentru investiţii virate la venituri; reluări asupra provizioanelor (excepţionale).

Cheltuielile excepţionale provin din:

operaţiuni de gestiune: amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor; donaţii acordate.

operaţiuni de capital: valoarea contabilă a activelor furate, distruse,

pierdute; amortizări şi provizioane excepţionale calculate.

Determinarea rezultatului net Veniturile şi cheltuielile de exploatare determină mărimea

rezultatului exploatării (profit sau pierdere). Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului

financiar (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului exploatării şi al celui financiar determină

rezultatul curent. Veniturile şi cheltuielile excepţionale determină mărimea

rezultatului excepţional (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului curent şi a celui excepţional determină

rezultatul brut al exerciţiului. Rezultatul brut al exerciţiului poate fi calculat pe baza veniturilor şi cheltuielilor totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi.

Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut al exerciţiului se obţine rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se obţine din profitul total din care se scad veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile fiscal specificate prin lege.

2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul întreprinderii

Tabloul fluxurilor de numerar Acest document este construit astfel încât:

(1) să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat lichiditatea acesteia, măsurată prin fluxurile de numerar

(2) să scoată în evidenţă relaţiile dintre fluxurile de numerar provenite din activitatea productivă, cele provenite din investiţii şi cele provenite din operaţii financiare.Documentul este de ajutor în obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:

- dacă firma generează suma de bani lichizi necesară pentru achiziţionarea de active fixe pentru extindere;

- dacă rata de creştere a întreprinderii este atât de rapidă încât este necesară finanţarea din surse externe, atât pentru menţinerea nivelului de activitate productivă, cât şi pentru noile investiţii în active fixe;

- dacă firma dispune de fluxuri de numerar în exces, astfel încât acestea să fie utilizate pentru plata datoriei externe din perioadele anterioare sau pentru investiţii în noi produse.

Structura documentului

Tabloul fluxurilor de numerar este compus din trei părţi majore, fiecare corespunzând unui tip de activitate ce are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidităţi. Aceste trei tipuri de activitate sunt:

activitatea productivă activitatea de investiţii activitatea financiară.

Activităţile productive

Lichidităţile generate de activităţile productive sunt, în general, asociate cu contul de profit şi pierderi. Totuşi, cifra profitului net de pe ultima poziţie a contului de profit şi pierderi nu relevă întregul impact al deciziilor operaţionale asupra fluxurilor de numerar, din următoarele două motive:

profitul net se obţine prin scăderea unor cheltuieli care nu implică numerar, cum ar fi cheltuielile cu amortizarea activelor fixe tangibile şi intangibile (imobilizărilor corporale şi necorporale)

conturi, precum facturile de încasat, stocurile şi facturile de onorat, care sunt incluse în capitalul de lucru (fondul de rulment) sunt direct influenţate de deciziile operaţionale, iar schimbări în soldurile acestor conturi vor afecta poziţia financiară a firmei. Astfel, dacă soldul unuia dintre aceste trei conturi creşte, rezultatul este o scădere a celui de-al patrulea cont din capitalul de lucru, cel de lichidităţi. În fiecare din aceste cazuri, contul de profit şi pierderi trebuie ajustat pentru a reflecta în mod corect consecinţele activităţii productive asupra lichidităţii firmei.

Activităţi de investiţii

Achiziţionarea sau vânzarea de active au consecinţe asupra fluxului de numerar.

Fluxurile de numerar rezultate în urma acestor activităţi sunt înregistrate la rubrica “activităţi de investiţii” din tabloul fluxurilor de numerar.

Ca exemple putem include achiziţionări sau vânzări de active fixe (imobilizări corporale) sau cumpărare de acţiuni ale altei companii.

Activităţi financiare

Firmele îşi finanţează investiţiile prin emisiunea de titluri financiare. Acestea sunt o sursă de lichidităţi pentru firmă.

De aceea, emisiunea de acţiuni ordinare, acţiuni preferenţiale sau obligaţiuni au ca rezultat un influx (o intrare) de capital.

În mod analog, retragerea unor obligaţiuni sau reachiziţionarea unor acţiuni au ca rezultat o reducere de capital.

Costurile implicate de instrumentele financiare folosite de firmă (altele decât datoria) sunt înregistrate ca activităţi financiare în tabloul fluxurilor de numerar.

Astfel, plata dividendelor pentru acţiunile ordinare şi preferenţiale intră în această secţiune.

Plata dobânzilor se consideră o cheltuială şi se scade în procesul de calculare a profitului net.

Construirea tabloului fluxurilor de numerar

prsupune parcurgerea următoarelor etape: identificarea poziţiilor de bilanţ care au

generat fluxuri de numerar şi a acelora care au utilizat fluxuri de numerar.

folosirea informaţiilor referitoare la sursele şi utilizările de fonduri pentru a construi tabloul fluxurilor de numerar, în formă oficială, finală.

Identificarea poziţiilor de bilanţ care au generat fluxuri de numerar şi a acelora care au utilizat fluxuri de numerar.

Această etapă presupune analiza surselor şi utilizărilor de fonduri. Se determină modificările survenite la fiecare cont din bilanţul contabil, fiecare modificare fiind înregistrată, fie ca o sursă (creştere de numerar), fie ca o utilizare (scădere de numerar), conform următoarelor reguli:

Surse Orice creştere de pasiv. Orice scădere de activ.

Utilizări Orice scădere de pasiv. Orice creştere de activ.

Astfel, la sursele de fonduri se pot include: împrumuturile bancare şi profiturile acumulate, sumele rezultate din vânzarea de active, din încasări şi chiar din retrageri

din contul de lichidităţi. La utilizări se pot include:

achiziţionarea de active fixe, creşterea stocurilor sau contului de facturi de încasat plata datoriilor bancare. Suma surselor de fonduri trebuie să fie egală cu suma utilizărilor de fonduri.

Folosirea informaţiilor referitoare la sursele şi utilizările de fonduri

Constă în construirea tabloului fluxurilor de numerar, în formă oficială, finală.

Fiecare schimbare intervenită în bilanţul contabil este clasificată după provenienţă, adică:

- provenind din activitatea productivă; - provenind din investiţii pe termen lung sau - provenind din activităţi financiare.

CAPITOLUL 3 ANALIZA ECHILIBRULUI

FINANCIAR

3.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial Fondul de rulment net Nevoia de fond de rulment Trezoreria netă

3.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional Fondul de rulment net global Nevoia de fond de rulment totală Trezoreria netă

3.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial

Obiectivele analizei pe baza bilanţului patrimonial ar putea fi sintetizate astfel:

evidenţierea riscului de insolvabilitate al firmei; studierea posibilităţii elementelor de pasiv de a

deveni scadente la un anumit termen şi a elementelor de activ de a fi transformate în bani;

pune la dispoziţia proprietarilor şi acţionarilor informaţii cu privire la valoarea activului realizabil (a valorii pe care ei o posedă), informaţii necesare şi creditorilor pentru care valoarea activului reprezintă gajul creanţelor lor.

Analiza echilibrului financiar realizată pe baza bilanţului patrimonial răspunde la următoarele întrebări:

există un echilibru financiar pe termen lung care să contribuie şi la menţinerea echilibrului financiar pe termen scurt, la reducerea gradului de îndatorare şi la sporirea siguranţei unei întreprinderi?

dispune întreprinderea de o capacitate evidenţiată prin aspecte calitative ale ciclului de exploatare, de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice?

este plasată rentabil trezoreria netă astfel încât să nu se concretizeze în disponibilităţi excedentare, fără plasament eficient?

Analiza descriptivă a bilanţului

se face separat pentru activ şi separat pentru pasiv. Pasivul este sursa capitalurilor investite în firmă. Ca o diviziune generală se pot împărţi posturile de pasiv în:

exigibil non - exigibil.

Activul exprimă modul în care exploatarea este finanţată de către pasiv (alocările, destinaţiile surselor din pasiv) şi cuprinde: Imobilizările Activele circulante Disponibilităţile băneşti

a) non-exigibilul

se compune din: capitalul social - pentru creditori este garanţia esenţială a

fondurilor împrumutate de aceştia rezervele – ce reprezintă economii ale firmei constituite cu

asentimentul acţionarilor prin prelevări asupra beneficiilor, în dauna repartizării dividendelor. Faţă de dividende, ce reprezintă o posibilitate de consum actual, rezervele reprezintă un consum amânat. Rezervele legale sunt constituite conform prevederilor legale; celelalte tipuri (statuare şi alte rezerve) fiind lăsate la latitudinea firmei. Rezervele provin din profit (cele legale, statuare, facultative) sau pot rezulta in urma aplicării unor dispoziţii legale, cu profund caracter fiscal (ex.: reajustări datorită unei deprecieri monetare, rezerve din reevaluare).

amortismentele – acestea traduc şi neutralizează deprecierea sigură şi ineluctabilă a activelor imobilizate. Deprecierea fizică este evidentă; probleme apar in cazul uzurii morale, mai greu de cuantificat.

b) exigibilul

grupează ansamblul datoriilor firmelor şi se prezintă sub forma:

credite de trezorerie, datorii financiare, purtătoare de dobândă, contractate pe termen < 1 an;

împrumuturi obligatare, contracte în urma unei subscripţii publice, prin emiterea de obligaţiuni.

împrumuturi cu garanţii reale (datorii ipotecare sau gajate) - sunt acele datorii care sunt făcute pe termen lung şi sunt asigurate prin constituirea unei garanţii reale.

datorii fără garanţii - furnizorii, creditorii diverşi, efecte de plată, datorii salariale, datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale, faţă de bugetele locale şi decontările cu fondurile speciale extrabugetare.

A. Fondul de rulment net (FRN)

reprezintă o modalitate concretă de utilizare a capitalurilor permanente, el fiind o realitate certă, constatabilă cu precizie, ori de câte ori încheiem bilanţul.

Noţiunea de fond de rulment net poate fi definită prin două formulări echivalente, exprimând: fie o abordare a părţii de sus a bilanţului fie o abordare a părţii de jos a bilanţului.

Pe baza elementelor din partea de sus a bilanţului

Pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului:

Interpretarea fondului de rulment net

se poate face astfel: comparând capitalurile permanente cu activele

imobilizate comparând activele circulante cu datoriile pe

termen scurtAstfel comparaţiile posibile corespund următoarelor situaţii: FRN=0 FRN<0 FRN>0

FRN=0

Capitaluri permanente = Active imobilizateDin prima modalitate de calcul rezultă o armonizare perfectă a structurii resurselor cu utilizarea acestora. În a doua ipoteză, foarte puţin probabilă, activele circulante sunt acoperite strict din datoriile pe termen scurt fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Active circulante = Datorii pe termen scurtÎn situaţia în care activele circulante transformabile in lichidităţi sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt semnifică un fapt favorabil in ceea ce priveşte solvabilitatea, deoarece se sugerează că firma beneficiază de perspective favorabile in ceea ce priveşte capacitatea sa de rambursare.

Dacă FRN este pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanţeze integral activele imobilizate, cât şi o parte din activele circulante.

Un FRN negativ, semnifică faptul că resursele ciclice folosite pentru finanţarea activelor imobilizate au o pondere mare ceea ce are influenţe nefavorabile asupra gradului de îndatorare pe termen scurt, periclitând capacitatea de plată şi trezoreria curentă a firmei.

Fondul de rulment propriu şi străin

exprimă autonomia pe care firma o dovedeşte în finanţarea investiţiilor de imobilizări. Se calculează astfel:

FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate neteAcest indicator asigură gradul de autonomie în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea firmei.

Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că firma este capabilă să-şi finanţeze activele imobilizate din resurse proprii, deci, există autonomie.

FRP > 0; Capitaluri proprii > Active imobilizate Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt

finanţate doar parţial din surse proprii şi că firma este nevoită să apeleze la surse străine pentru a finanţa o parte din imobilizările sale.

FRP < 0; Capitaluri proprii < Active imobilizate Diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu reprezintă

măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

Fondul de rulment împrumutat (străin)FRS = FRN – FRP

Nevoia de fond de rulment

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile ciclice şi resursele ciclice, bilanţul financiar pune in evidenţă un alt indicator denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NFR = ACR – DEX Activele circulante se definesc fără disponibilităţile

băneşti, deci numai formele lor materializate. În datoriile de exploatare sunt incluse atât resursele

generate de procesul de exploatare cât şi resursele temporare (exclusiv creditele de trezorerie).

Ambii termeni din dreapta ecuaţiei au o determinare obiectivă, supunându-se unor reguli precise de gestiune raţională. În aceste condiţii orice întreprinzător îşi va evalua activele circulante, în componentele lor, cu cea mai mare severitate.

Interpretarea Nevoii de fond de rulmentNFR > 0

Dacă NFR este pozitivă rezultă un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare, situaţia fiind considerată normală in cazul in care acesta este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.

NFR < 0 Dacă NFR este negativă rezultă că există un surplus de

resurse temporare in raport cu nevoile temporare, situaţie apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari.

NFR se calculează de regulă: cu ocazia elaborării bugetului anual; cu ocazia elaborării planurilor de investiţii şi finanţare a lor

pe intervale mai mari de un an; in toate cazurile in care firma resimte dificultăţi de

trezorerie.

Trezoreria netă Reprezintă surplusul fondului de rulment faţă de

necesarul în fond de rulment:TN = FRN – NFR

Regulile echilibrului contabil asigură determinarea trezoreriei nete şi ca diferenţă între disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie:

TN = DPB – CRT În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea

curentă şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de firmă.

Pentru trezorerie trebuie luate în considerate mai multe criterii în vederea realizării plasamentului şi anume: rentabilitatea, securitatea lichiditatea.

Exemplu: Pe baza următorului bilanţ (formă simplificată), calculaţi indicatorii de echilibru

financiar patrimonial (SN, FRN, FRP, FRS, NFR, TN) la începutul şi sfârşitul exerciţiului şi interpretaţi variaţia rezultatelor obţinute.

Rezolvare:1) Situaţia netă:

SN = Total Activ – Total Datorii

SN(N-1) = 51200 – (14800 + 6000 + 600 + 1500) = 28300 SN(N) = 83700 – (23600 + 15800 + 3700 + 2500) = 38100

Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului (38100) este egală cu capitalurile proprii iniţiale (28300) majorate cu creşterea profitului net nerepartizat (1020) şi a capitalului social (10900) şi micşorate cu diminuarea rezervelor cu suma de 2120.

ΔSN = SN(N) – SN(N-1)

ΔSN = 38100 – 28300= 9800 Creşterea situaţiei nete de la un exerciţiu la altul reprezintă un efect

al gestiunii economice sănătoase, o îmbogăţire a unităţii.

Rezolvare: 2) Fondul de rulment net:

FRN = CPM – IMO

FRN(N-1) = (18500+8000+1800+14800) - (21300+3700) = 18100

FRN(N) = (29400+5880+2820+23600) - (38700+5200) = 17800

În cazul de faţă, firma înregistrează un fond de rulment net pozitiv, deoarece utilizările durabile (imobilizările) sunt acoperite din resurse permanente (capitaluri permanente). Acest fond de rulment va fi utilizat pentru finanţarea activelor circulante.

Rezolvare: 2) Fondul de rulment net:

Se poate calcula fondul de rulment net pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului.

FRN = Active circulante- Datorii mai mici de un an şi pasivele de trezorerie(cu lichiditate mai mică de un an)

FRN(N-1) = (11100+6600+300+8200) - (6000+600+1500) = 18100FRN(N) = (21000+8000+500+10300) - (15800+3700+2500) =17800

În acest exemplu fondul de rulment net este pozitiv la sfârşitul ambilor ani, ceea ce înseamnă că există un excedent de lichidităţi pe termen scurt faţă de exigibilităţilor pe termen scurt. Această situaţie reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul financiar.

Rezolvare:3) Fondul de rulment propriu şi 4)împrumutat:

FRP = Capitaluri proprii – IMO

FRP(N-1) = (18500+8000+1800) - (21300+3700) = 3300 FRP(N) = (29400+5880+2820) - (38700+5200 )= -5800 ΔFRP = FRP(N) – FRP(N-1) = -9100

FRÎ = FRN – FRP

FRÎ(N-1)= 18100 – 3300 = 14800 FRÎ(N) = 17800 – (-5800) = 23600

Fondul de rulment împrumutat (străin) reprezintă împrumuturile financiare pe termen lung, angajate de firmă.

Rezolvare:5) Nevoia de fond de rulment:

NFR = (ACR – DSP)-(DEX+CRT)

NFR(N-1) = (11100+6600+300) - (6000+600) = 11400

NFR(N) = (21000+8000+500) - (15800+3700) = 10000

ΔNFR = NFR(N) – NFR(N-1) = 10000 – 11400= -1400

Creşterea mai accentuată a activelor circulante (11500) comparativ cu creşterea datoriilor de exploatare (12900) a determinat o scădere a nevoii de fond de rulment acesta având valori negative.

Rezolvare:6) Trezoreria netă

TN=FRN – NFR

TN(N-1) = 18100 – 11400 = 6700 TN(N) = 17800 – 10000 = 7800

TN = DPB – CRT

TN(N-1) = 8200 – 1500 = 6700 TN(N) = 10300 – 2500 = 7800 ΔTN (cash - flow) = TN(N) – TN(N-1) = 7800 – 6700 = 1100

Datorită faptului că FRN, la sfârşitul şi începutul anului, a fost mai mare decât NFR trezoreria netă a avut valori pozitive, ceea ce semnifică rezultatul întregului echilibru financiar al firmei.

3.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional

Urmăreşte: să prezinte situaţia firmei prin aspectele financiare,

structurale, adaptându-se foarte bine cerinţelor managerilor;

să surprindă ciclul de producţie în cele patru faze ale sale (achiziţionarea şi stocajul materiilor prime, fabricarea, stocajul produselor finite şi comercializarea, încasările din vânzări);

să prezinte impactul diferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei;

să ofere o imagine asupra modului de funcţionare a firmei;

să grupeze operaţiile pe care o firmă le realizează in funcţie de natura sau destinaţia lor.

În concepţia funcţională

întreprinderea este definită ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii sintetizate astfel:

funcţia de consum (utilizarea bunurilor şi serviciilor); funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor); funcţia de repartiţie (remunerarea diferiţilor factori de

producţie); funcţia de investire (achiziţionarea elementelor de activ

imobilizat); funcţia de dezinvestire (cesiunea elementelor de activ

imobilizat); funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare

necesare dezvoltării).

Funcţia de exploatare

reprezintă ciclul: cumpărare - transformare - vânzareÎn ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe trei categorii de stocuri fizice: materii prime şi materiale, producţie în curs sau neterminată produse finite

cărora le corespund fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.

Datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare, luând forma creditului furnizori. Decalajul de plată referitor la obligaţiile faţă de furnizori micşorează timpul în care întreprinderea trebuie să-şi suporte stocurile de materiale, adică să le asigure finanţarea.

Produsele în curs de execuţie înglobează pe durata ciclului de producţie, în afara materialelor, muncă şi alte bunuri, decalajul privind plata unor obligaţii fiind mai redus.

În următoarea fază, şi anume comercializarea, întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare va da naştere unui stoc financiar sub forma creanţelor clienţilor. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii către ultima fază a ciclului de exploatare.

consecinţe financiare

din desfăşurarea ciclului de exploatare: consecinţă favorabilă, prin faptul că întreprinderea

poate obţine amânări la plata furnizorilor, ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare;

consecinţă nefavorabilă, deoarece din momentul cumpărării materiilor prime şi până la vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează o anumită sumă de capital in stocuri create in diferite faze ale ciclului de exploatare, acestea generând un prim necesar de finanţare;

acordarea de amânări la plata clienţilor este o practică curentă într-o economie de piaţă, întreprinderea privându-se astfel de recuperarea imediată a lichidităţilor investite. Această privaţiune reprezintă al doilea tip de necesar de finanţare legat de ciclul de exploatare, rezultând o altă consecinţă nefavorabilă.

Funcţia de investiţie

grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe cele două categorii:

de exploatare în afara exploatării

indiferent de durata lor de viaţă. Imobilizările de exploatare cuprind totalitatea

imobilizărilor utilizate in exploatare cum sunt: construcţiile, maşinile, utilajele, etc.

Imobilizările în afara exploatării includ: terenuri, clădiri anexe, participaţiile, alte active financiare plasamentele financiare.

Funcţia de finanţare

regrupează posturile privind: capitalurile proprii, datoriile financiare provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.

Această funcţie stă la baza strategiei optime de finanţare a întreprinderii.

Fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzări, generatoare de stocuri reale şi financiare care se înnoiesc cu o anumită regularitate, corespund funcţiei de exploatare.

Trăsăturile caracteristice echilibrului financiar

sunt evidenţiate de structura bilanţului funcţional, fiind puse în evidenţă patru niveluri ale acestuia:

fondul de rulment pentru exploatare, nivelul necesarului de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), nivelul necesarului de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) nivelul valorilor de trezorerie.

Fondul de rulment net global

FRNG = Resurse durabile (CPM) – Activ imobilizat brut

FRNG = (Resurse durabile – Amortizări calculate)– Imobilizări nete

sau

FRNG = (ACE + ACAE + D) – (DE+DAE+CT)

Dacă fondul de rulment net global este superior nevoilor angajate de exploatare întreprinderea va dispune de lichidităţi, în caz contrar ea fiind nevoită să angajeze credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.

Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o parte şi datoriile de exploatare pe de altă parte constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT).

Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)

NFRT = Nevoi temporare – Resurse temporare

Nevoia de fond de rulment este formată din două componente:

A) nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)

B) nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

A) Nevoia de fond de rulment privind exploatarea

NFRE = ACE – DE reprezintă necesarul legat de finanţarea ciclului de

exploatare. El indică mărimea capitalurilor imobilizate în acest ciclu,

pe care întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a cheltuielilor generale şi încasarea vânzărilor.

Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras în pasivele circulante.

B) Nevoia de fond de rulment în afara exploatării

regrupează elementele neciclice şi instabile, legate, de exemplu, de investiţii sau de finanţare.

NFRAE = ACAE – DAE

Trezoreria netă

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia trezoreriei nete (TN) expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente.

TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie

Modalităţi de realizare a echilibrului financiar funcţional:

Nevoia de fond de rulment este finanţată în întregime din resurse stabile (FR pozitiv), a căror valoare totală permite degajarea unei trezorerii pozitive.

Resursele stabile şi temporare finanţează parţial nevoia de fond de rulment, diferenţa fiind acoperită din credite de trezorerie.

Activele fixe, nevoia de fond de rulment şi disponibilităţile sunt finanţate din credite bancare curente situaţie care, dacă nu are un caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii financiare.

Cazuricare conduc la degradarea echilibrului funcţional antrenând vulnerabilitatea întreprinderii.

Creşterea foarte rapidă a cifrei de afaceri. În acest caz întreprinderea cunoaşte o creştere a nevoii de fond de rulment paralelă cu cea a cifrei de afaceri. Fondul de rulment creşte mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând o criză de trezorerie.

Creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul exerciţiilor financiare, întreprinderea beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea insuficientă a cifrei de afaceri, întreprinderea acceptă condiţii noi de reglementare faţă de clienţii săi, concretizate în creşterea creanţelor sale, această creând o creştere bruscă a nevoii de fond de rulment, care degradează situaţia trezoreriei.

Întârzierea executării investiţiilor. Deşi întreprinderea beneficiază de o structură financiară echilibrată nu promovează o politică de investiţii care să-i permită rata sa de creştere. Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze întârzierile intervenite la nivelul investiţiilor, cu această ocazie având loc o scădere a fondului de rulment funcţional, rezultând o trezorerie netă negativă.

Acumularea pierderilor. Pierderile care sunt acumulate din mai multe investiţii vor diminua fondul de rulment funcţional, rezultând o trezorerie netă negativă.

Exemplu Pe baza următorului bilanţ funcţional calculaţi fondul de rulment net global

(FRNG), nevoia de fond de rulment totală (NFRT), trezoreria netă.

1) Fondul de rulment net global (FRNG)

FRNG = Resurse durabile (CPM) – Activ imobilizat brutFRNG = (Resurse durabile - Amortizări calculate)- Imobilizări nete

Resurse durabile: 39.615 (26.000+4.960+1.040+7.615) Imobilizări brute: 31.800Capital social 26.000Amortizări calc. 6.500Rezerve 4.960Imobilizări nete 25.300Rezultatul exerc. 1.040Amortiz. şi proviz. 7.615 FRNG = 39615 - 31800= 7815

sau FRNG = (39615-6500) – 25300 = 7815

sauFRNG = (ACE+ACAE+D) - (DE+DAE+CT)

FRNG=(5200+4600+1410+1210+2135)-(2430+410+1800+2100)=7815

2) Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)

NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

NFRT=(5200+4600+1410+1210)-(2430+410+1800) = 7780

Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) nevoia de fond de rulment in afara exploatării (NFRAE)NFRE=ACE-DE = (5200+4600+1410) - (2430+410) = 8370

NFRAE = ACAE-DAE = 1210 - 1800 = -590

NFRT = NFRE + NFRAE = 8370 + (-590) = 7780

3) Trezoreria netă

TN =Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie

TN = 2135 - 2100 = 35

sau

TN = FRNG – NFRT

TN = 7815 – 7780 = 35

CAPITOLUL 4 ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

4.1. Soldurile intermediare de gestiune 1. Marja comercială 2. Producţia exerciţiului 3. Valoarea adăugată (VA) 4. Excedentul brut al exploatării (EBE) 5. Rezultatul exploatării 6. Rezultatul curent (RC) 7. Rezultatul net

4.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF) a) metoda deductivă (din EBE) b) metoda aditivă (de la rezultatul net)

4.1. Soldurile intermediare de gestiune

Obiective urmărite: tratează contul de profit şi pierdere, punând in evidenţă

modul în care funcţionează întreprinderea şi rentabilitatea ei;

prezintă modul de formare al rezultatului net; prezintă rezultatul gestiunii financiare la fiecare treaptă

de acumulare.Necesitatea utilizării soldurilor intermediare de gestiune, numite şi marje, este impusă de două cerinţe:

analiza economico - financiară a întreprinderii, plecând de la datele contabile,

stabilirea conturilor naţionale.

Soldurile intermediare de gestiunesunt indicatori sub forma unor marje de acumulare bănească, care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului, în strânsă conexiune cu structura de venituri şi cheltuieli aferente activităţii unei întreprinderi.

Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare in prealabil a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca:

1. marjă comercială,2. producţie a exerciţiului,3. valoare adăugată,4. excedent brut de exploatare,5. rezultat al exploatării,6. rezultat curent7. rezultat net al exerciţiului.

1. Marja comercială sau adaosul comercial, exprimă performanţa activităţii comerciale a

întreprinderilor, această activitate presupunând cumpărarea şi revânzarea mărfurilor în aceiaşi stare.

Acest indicator este semnificativ în cazul întreprinderilor de distribuţie, iar în analiză el devine mai important dacă este detaliat pe produse sau subgrupe de produse.

Marja comercială se calculează după relaţia:Marja comercială = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include preţul de cumpărare (preţ

fără TVA) majorat cu cheltuielile de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.

Mărimea acestui sold este strâns legată de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. Se constată că la întreprinderile care efectuează comerţ de lux, acest indicator prezintă valori ridicate. În schimb, o întreprindere care practică vânzarea prin autoservire va înregistra o marjă comercială mai redusă.În determinarea marjei comerciale putem remarca următoarele aspecte:

pot exista cheltuieli care să nu fie înregistrate ca şi componentă în costul de achiziţie al mărfurilor cum ar fi: cheltuieli interne cu transportul, cheltuieli de personal aferente achiziţiilor dar contabilizate după natura lor.

în anumite cazuri subvenţiile constituie un adevărat complement al preţului de vânzare al mărfurilor dar nu sunt incluse în marja comercială. Este vorba despre subvenţii acordate de stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea menţinerii unor preţuri.

2. Producţia exerciţiuluieste o sumă de valori neomogene (cost achiziţie, cost producţie), reflectând însă nivelul activităţii unei întreprinderi mult mai fidel decât indicatorul CA.

Producţia exerciţiului caracterizează activitatea globală desfăşurată de întreprinderile de producţie şi /sau prestări de servicii şi se obţine prin însumarea unor elemente eterogene din punct de vedere al evaluării:

producţia vândută, evaluată la preţ de vânzare (exclusiv reducerile comerciale acordate ulterior facturării);

producţia stocată (stocaj sau destocaj), evaluată la cost de producţie; producţia imobilizată, evaluată la cost de producţie.

Relaţia de calcul a producţiei exerciţiului este următoarea:

Prod. exerciţiului = Prod. vândută +/-Prod. stocată + Prod. imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA)exprimă creşterea de valoare pe care întreprinderea o adaugă la serviciile şi bunurile aduse de la terţi. Acest indicator asigură legătura între contabilitatea întreprinderii şi contabilitatea naţională. Agregarea valorii adăugate duce la determinarea Produsului Intern Brut.

Se poate calcula prin două metode:

1. Metoda deductivă Val. adăugată = Marja comercială + Prod. exerciţiului – Cons. de la terţi

2. Metoda adiţională prin însumarea acumulărilor care se repartizează partenerilor la activitatea economică:

cheltuieli cu personalul, CAS şi ajutorul de şomaj; cheltuieli cu impozite şi taxe; dividende acţionari; capacitatea de autofinanţare.

4. Excedentul brut al exploatării (EBE)măsoară profitul economic brut care provine din ciclul de exploatare.

Acest indicator arată ce îi rămâne întreprinderii după ce din valoarea adăugată e scăzut costul forţei de muncă şi valoarea impozitelor şi taxelor aferente.

Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară şi politica de amortizare a întreprinderii, admiţând că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu şi plătite.

Se determină după formula:EBE=VA+Subv. de exploatare–Chelt.cu pers.–Chelt.cu imp.tx şi

v.asim

EBE constituie resursa principală a întreprinderii care va fi utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

5. Rezultatul exploatării

(profit sau pierdere) măsoară profitul economic al societăţii, independent de politica financiară, fiscală şi de distribuţie a dividendelor, ţinând cont doar de consumul capitalului fix (amortizare).

Se determină după formula

Rezultatul exploatării = EBE+ Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din exploatare - Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare - Alte cheltuieli pentru exploatare

Rezultatul exploatării permite comparaţiile între întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

6. Rezultatul curent (RC)

este rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv normal.

Acest indicator nu include rezultatele excepţionale care au o natură neobişnuită, permiţând analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Chelt. financiare

7. Rezultatul net al exerciţiului

este rezultatul care urmează fie distribuit sub forma dividendelor către acţionari pentru capitalurile subscrise şi/sau să se reinvestească în întreprindere.

Profitul net repartizat constituie sursă de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de activitatea întreprinderii.

Rezultatul net al exerciţiului =Rez. curent + Rez. excepţional – Impozit pe profit

4.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Obiective: reflectă, la sfârşitul exerciţiului financiar, potenţialul

financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii; evidenţiază potenţialul financiar de creştere economică a

întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadenţă;

reflectă forţa financiară a unei întreprinderi, garanţia securităţii şi independenţei acesteia;

CAF se poate calcula prin două metode: a) metoda deductivă (din EBE) b) metoda aditivă (de la rezultatul net)

Determinarea Capacităţii de autofinanţare

a) metoda deductivă (din EBE)CAF = EBE +

+ Alte venituri de exploatare încasabile

- Alte cheltuieli de exploatare plătibile

+ Venituri financiare încasabile

- Cheltuieli financiare plătibile

+ Venituri excepţionale încasabile

- Cheltuieli excepţionale plătibile

- Participarea salariaţilor la profit

- Impozitul pe profit

b) metoda aditivă (de la rezultatul net)

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

Determinarea Capacităţii de autofinanţare

Exemplu: Pe baza următoarelor date extrase din contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi, calculaţi

rezultatul exploatării, financiar şi excepţional şi determinaţi soldurile intermediare de gestiune (SIG) şi capacitatea de autofinanţare (CAF), prin ambele metode.

Rezolvare:

Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatareRezultatul exploatării = 57.813.400 – 28.573.980 = 29.239.420

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiareRezultatul financiar = 3.222.100 – 1.135.200 = 2.086.900

Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionaleRezultatul excepţional = 972.100 – 1.186.800 = - 214.700

Rezolvare:SIG

MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

MC = 26.410.900 – 8.210.600 = 18.200.300 PE = Producţia vândută +/- Producţia stocată +

Producţia imobilizată PE = 29.300.400 + 1.890.700 = 31.191.100

VA = MC + PE – consumuri din afară (de la terţi) VA = 18.200.300 + 31.191.100 –

(3.911.200+3.955.500+1.215.330)=40.309.370 EBE = VA + subvenţii de exploatare - Impozite şi taxe

- Chelt. cu personalul EBE= 40309370-814550-9050200=30444620

Rezolvare:SIG

Rezultatul exploatării = EBE + Alte venituri de exploatare + Reluări asupra amortizărilor şi provizioanelor – Alte cheltuieli de exploatare - Amortizări şi provizioane calculate

Rezultatul expl.=30.444.620+211.400-123.500-1.293.100 = 29.239.420

RC. = Rezultatul expl. + Venituri financiare - Cheltuieli financiare

RC. = 29239420 + 3222100 – 1135200 = 31326320

Rezultatul net al exerciţiului = RC + Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale – Impozitul de profit

Rez.net al ex.=31.326.370+972.100+1.186.800–7.777.905= 23.333.715

Capacitatea de autofinanţare:

a) metoda deductivă

Capacitatea de autofinanţare:

b) metoda adiţională

CAPITOLUL 5 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE

5.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”

5.2. Fluxul de trezorerie în întreprindere 5.3. Tablourile fluxurilor financiare

Tabloul fluxurilor de trezorerieTabloul plurianual al fluxurilor financiareTabloul explicativ al variaţiei trezoreriei

5.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse” furnizează informaţii privind evoliţia globală a trezoreriei,

ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanţare sau de elementele excepţionale.

Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca retultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil.

Se stabileşte, în principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.

Tabloul de finanţarecuprinde două părţi.

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, (utilizări şi resurse), adică variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG). Această parte a tabloului de finanţare este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în decursul perioadei analizate.

∆FRNG = ∆RESURSE DURABILE - ∆ÎNTREBUINŢĂRI STABILE

Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.

FRNG = Activ circulant(inclusiv active de trezorerie)- Datorii pe termen scurt(inclusiv pasivele de trezorerie)

Tabloul de finanţare

5.2. Fluxul de trezorerie în întreprindere

În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent global de trezorerie provine din următoarele operaţii distincte:

- operaţii de gestiune, în principal operaţii de exploatare, dar şi alte operaţii de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);

- operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF).

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)

În ansamblul operaţiilor de gestiune un loc important îl ocupă operaţiile de exploatare, respectiv operaţiile ciclice caracteristice activităţii întreprinderii. Aceste operaţii degajă în cursul exerciţiului un excedent (sau deficit) de trezorerie denumit excedent (deficit) de trezorerie al exploatării (ETE).

ETE este deci expresia trezoreriei generate (sau consumate) în cursul exerciţiului financiar numai de operaţiile privind exploatarea.

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)

ETE poate fi calculat în două moduri:

a) Ca diferenţă între încasările şi plăţile activităţii de exploatare conform relaţiei:

ETE = Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatareîn care:Încasările pentru exploatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor

clienţi

Plăţile pentru expl. = Chelt. pt. exploatare – Creşt. dat. către furniz. – Creşt. altor dat. de expl.

Prin dezvoltarea ETE, acesta devine:

ETE =Încasări din vânzări- Plăţi pentru cumpărări- Plăţi pentru alte cheltuieli de exploatare- Regularizările privind TVA de plată

b)Folosind a doua modalitate de calcul trezoreria este determinată de fluxurile generatoare de nevoi şi resurse corectate cu decalajele apărute între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei.

Legătura dintre ETE şi EBEeste pusă în evidenţă de următoarea relaţie:

ETE = EBE - NFR – Producţia imobilizată

Această relaţie este valabilă în cazul în care NFR creşte (consumă trezorerie).

În cazul în care NFR se diminuează (degajă trezorerie) relaţia devine:

ETE = EBE + NFR – Producţia imobilizată

ETE reprezintă deci trezoreria degajată (sau consumată de activitatea de exploatare a întreprinderii în cursul unui exerciţiu financiar).

Acest mod de stabilire a ETE evidenţiază fluxul real de trezorerie al exploatării a cărui mărime trebuie să fie acoperitoare pentru finanţarea capitalului (EBE) şi a creşterii NFR.

Dacă ETE este negativ, înseamnă că exploatarea consumă trezorerie, în loc să degaje, adică încasările sunt inferioare plăţilor. În acest caz, întreprinderea nu are capacitatea de a face faţă nevoilor de autofinanţare a investiţiilor (menţinerea capitalului economic), de asigurare a creşterii sale (investiţii noi) sau de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăţilor pentru impozite şi pentru dividende. O astfel de situaţie poate fi consecinţa unei rentabilităţi economice insuficiente (EBE insuficient), sau a unei creşteri nejustificate a nevoilor de finanţare a activităţii de exploatare (creşterea foarte mare a NFR).

Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG)

se determină după relaţia:

ETOG = CAF - NFR – Producţia imobilizată

Importanţa acestei relaţii constă în faptul că pune în evidenţă o informaţie fundamentală, şi anume: CAF nu poate fi asimilată unui excedent de trezorerie, adică unei resurse disponibile de 100%, deoarece ETOG depinde de CAF şi de NFR. (în ipoteza simplificată în care nu există producţie imobilizată).

Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF)

se determină după relaţia:

ETOIF = FR - CAF

Această relaţie este valabilă în ipoteza că nu există producţie imobilizată.

5.3. Tablourile fluxurilor financiare

au rolul de a explica fluxurile financiare care antrenează variaţia trezoreriei, fiind centrate pe conceptul de excedent de trezorerie şi nu pe noţiunea de echilibru financiar.

Fluxurile privind investiţiile, operaţiile financiare, sau alte elemente sunt regrupate după priorităţi (prioritatea investiţiilor sau prioritatea rambursării datoriilor financiare) şi reflectă, de la caz la caz, fie resurse suplimentare, fie nevoi de trezorerie. În consecinţă, metodologia elaborării tablourilor este diferită, dar variaţia trezoreriei este rezultanta aceloraşi fluxuri.

Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare şi anume: tabloul fluxurilor de trezorerie; tabloul plurianual al fluxurilor financiare; tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei.

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică financiară:

tabloul urmăreşte, în primul rând să evidenţieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa activitate.

trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în totalitate, sau parţial, această trezorerie. Interesează deci mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această trezorerie ca şi partea care rămâne la dispoziţia conducătorilor întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil.

demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziţia întreprinderii, în special pentru finanţarea investiţiilor, evidenţiindu-se astfel logica deciziilor de investiţii luate de conducătorii întreprinderii.Acest model de analiză evidenţiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialul sau şi ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta le suportă.

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD)

apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum şi coerenţa deciziilor financiare.

Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe profit şi dividende) şi rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp.

Studiul ultimelor două părţi ale tabloului, aporturile la resursele stabile şi variaţia trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanţare reziduale, sau a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare Acest tablou sintetizează pe o perioadă suficient de lungă fluxurile economice şi

financiare degajate de activitatea întreprinderii.Tabloul este structurat în trei părţi:

Prima parte a tabloului, regrupând fluxurile economice, realizează o paralelă între rezultatul operaţiilor de exploatare (rezultat economic brut) şi investiţiile necesare menţinerii şi creşterii activităţii de exploatare a întreprinderii, respectiv investiţiile în imobilizări de exploatare şi variaţia NFR.

Aspectul financiar, evidenţiat de partea a doua a tabloului, este pus în evidenţă prin gruparea operaţiilor privind îndatorarea globală (generatoare de fluxuri financiare sub forma variaţiei datoriilor financiare inclusiv creditele bancare curente) şi a altor operaţii realizate cu partenerii “neindustriali” ai întreprinderii, în special cu împrumutătorii, statul şi acţionarii (operaţii generatoare de fluxuri de repartiţie sub forma cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi a dividendelor plătite).

Partea a treia a tabloului regrupează celelalte fluxuri financiare neevidenţiate încă, fluxuri care au, fie caracter aleatoriu (venituri financiare, venituri din cesiunea imobilizărilor), fie excepţional (pierderi sau venituri excepţionale, creşterea capitalului propriu).Regruparea fluxurilor financiare presupune existenţa a două documente de sinteză:

- contul de profit şi pierdere, conţinând fluxurile privind operaţiile curente şi excepţionale;

- tabloul de finanţare (tabloul întrebuinţări - resurse) care furnizează (în prima parte) informaţii privind întrebuinţările de durată ale exerciţiului şi resursele corespunzătoare pentru finanţarea acestora (în principiu, sumele indicate corespund fluxurilor de încasări şi plăţi, cu excepţia capacităţii de autofinanţare) şi indică variaţia NFR (în partea a doua) şi a TN.Legătura între contul de profit şi pierdere şi tabloul de finanţare bazat pe concepţia funcţională se realizează prin calculul CAF.

Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei

Schema funcţională a acestui tablou evidenţiază contribuţia a trei funcţii esenţiale ale întreprinderii la variaţia trezoreriei exerciţiului: exploatarea, investiţia şi finanţarea.

Tabloul arată că fluxul net de trezorerie rezultat din operaţiile de finanţare depinde de modul în care trezoreria exploatării acoperă nevoile de finanţare determinate de activitatea de investiţi.

Elaborat pe o perioadă de mai multe exerciţii financiare, tabloul permite cunoaşterea politicilor de investiţii şi de finanţare promovate de întreprindere şi a gradului de acoperire a nevoilor prin CAF.

Gruparea activităţilor întreprinderii în raport cu principalele trei funcţii, constituie un cadru practic, atât pentru caracterizarea comportamentului financiar cât şi pentru stabilirea previziunilor întreprinderii.