Conferința anuală a Adunării baptiste „Harul suveran”, Bocșa

04-05 aprilie 2015

Legămintele lui Dumnezeu

Prima parte

Legămintele în Cartea Geneza

De

Raul Enyedi

Cuprins

Mesaj 1: Recapitularea conferințelor anterioare. De ce să studiem legămintele ...........2

Mesaj 2: Să înțelegem legămintele biblice ........................................................................10

Mesaj 3: Legământul edenic ....................................................................................................18

Mesaj 4: Legământul adamic .............................................................................................26

Mesaj 5: Legământul noahic ..............................................................................................32

Mesaj 6: Legământul avrahamic .......................................................................................40

Mesaj 7: Legământul avrahamic. Partea a II-a ...............................................................47

Mesaj 8: Jurământul legământului avrahamic. Privire de ansamblu asupra

legămintelor din cartea Geneza ..........................................................................55

Mesaj 1: Recapitularea conferințelor anterioare. De ce să studiem legămintele.

Studiul legămintelor, care se va întinde pe parcursul a mai multe conferințe, încheie un cerc pe care l-am început cu mai mulți ani în urmă. Am studiat autoritatea Scripturilor, am încercat să

înțelegem puțin din planul veșnic de mântuire al lui Dumnezeu, din suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea omului căzut și incapabil să restaureze relația cu El, am văzut că fără hotărarea lui Dumnezeu de a alege și predestina un popor, niciun om nu ar vrea vreodată să Îl urmeze pe

Dumnezeu. Am privit spre moartea lui Cristos și spre ceea ce a realizat ea pentru toți aceia pentru care a murit El. Am privit spre Mireasa lui Cristos, Adunarea pe care a întemeiat-o în timpul lucrării Sale pământești. Am văzut trăsăturile acestei Mirese, caracteristicile care o fac diferită și mai

frumoasă decât orice instituție religioasă omenească. Am văzut lucrarea pe care i-a lăsat-o Mirele de făcut cât timp El este plecat să pregătească locuința ei veșnică. Am văzut promisiunile pe care I le-a făcut, că va fi cu ea în fiecare zi, până va reveni după ea. Am văzut traseul ei istoric până în zilele

noastre, cum a fost trădată, lovită, fugărită și persecutată mereu de cei care i-au uzurpat locul. Am văzut care sunt semnele apostaziei, ale dezertării, ale trădării, și cum putem afla, pe baza Scripturii, dacă o biserică este cu adevărat ceea ce pretinde, și anume Mireasa lui Cristos, sau este doar un fals

omenesc.

Anul trecut am încercat să facem lumină într-un subiect foarte confuz (confuzia a fost una intenționată, creată de teologi pentru a ieși din impasul în care i-a adus compromisul cu lumea și

depărtarea de Scriptură); am văzut diferența dintre Familia lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu și Adunarea lui Dumnezeu, concepte scripturale diferite, dar confundate sub numele de Biserica universală invizibilă. Familia lui Dumnezeu, care își trage numele din Tatăl, este cea mai numeroasă

familie de pe pământ, constituită din toți cei mântuiți, toți cei născuți de Duhul, toți aleșii din toate timpurile. O parte a familiei (cea mai mare parte, am îndrăzni să spunem) este deja în cer, o parte trăiește răspândită pe întreg pământul, iar alta nu s-a născut încă. Împărăția lui Dumnezeu, poporul

peste care El domnește, a cunoscut mai multe faze sau aspecte de-a lungul timpului. De la venirea Domnului Isus pe pământ încoace, Împărăția este compusă din toți cei mântuiți de pe întreg

pământul, toți cei care recunosc și se supun domniei lui Cristos. Scriptura ne învață că Dumnezeu ne-a strămutat din împărăția întunericului în Împărăția Fiului dragostei Lui. Este acțiunea suverană a lui Dumnezeu, iar Domnul Isus îi spune rabinului Nicodim că această transmutare este învierea

duhului nostru mort, o a doua naștere, din duh și prin Duhul lui Dumnezeu. Această Împărăție a lui Cristos este una spirituală, nu fizică. Nu o găsim pe hartă, însă o găsim pe întreg pământul, oriunde Legea Regelui Isus este ascultată.

În timpul lucrării Sale de pe pământ, Domnul Isus și-a strâns și organizat Adunarea. Privind spre Isus și spre grupul Său de ucenici, Ioan Botezătorul afirmă: “Cine are Mireasă este Mire!”

$2

Dintre ei, El a ales 12 apostoli pe muntele din Galileea. Aceasta era prima slujbă și cea mai importantă din Adunare, după cum ne spune apostolul Pavel (“El a rânduit în Biserică întâi apostoli…”). Domnul a lăsat Adunării cele două orânduieli, botezul și Cina, pentru a fi practicate

“până va veni El” ca imagini, simboluri ale Evangheliei. El a învățat-o toate învățăturile Lui, și i-a încredințat sarcina și autoritatea de a transmite mai departe, la orice făptură, Evanghelia și învățăturile Sale. Isus a încredințat Adunării cheile Împărăției, adică a împuternicit-o să fie

reprezentanta Sa în păstrarea și perpetuarea legilor Împărăției. A făcut din Adunare stâlpul și temelia adevărului, a făcut-o gardiana credinței date sfinților o dată pentru totdeauna. I-a dat autoriate de a pronunța sentințe, de a lega și dezlega pe pământ ceea ce a fost deja legat și dezlegat în cer. Isus a

făcut toate acestea înainte de a se ridica la ceruri, înainte de ziua Cincizecimii când și-a botezat Adunarea în Duhul Sfânt.

Când Domnul și-a împuternicit Adunarea, declarând că El deține toată autoritatea în cer și pe pământ, El nu a dat Adunării putere de a face legi, de a modifica și abroga legile date de El. I-a dat doar autoritatea de a le duce la îndeplinire. Nu i-a dat puterea de a ierta sau ține păcatele, după

propriul ei plac. I-a dat autoritatea de a declara calea de iertare și de a pronunța rămânerea în păcat a tuturor celor ce resping această cale. Cristos nu a dat Adunării Sale putere mântuitoare. Biserica nu mântuiește. Una din marile erezii de mai târziu este exprimată de Ciprian din Cartagina astfel: “Nu

există mântuire în afara Bisericii”. După el s-au luat Augustin și Luther. Asta spun catolicii și ortodocșii, asta spun și protestanții când afirmă că Biserica Universală este compusă din toți cei mântuiți. Mântuirea este în Biserică. Nu! Mântuirea este într-o Persoană, în Domnul Isus Cristos. El

este singura cale de a ajunge la Tatăl. Adunarea are dreptul doar de a proclama această cale. Totalitatea celor mântuiți din toate timpurile formează familia, nu Biserica. Totalitatea celor mântuiți de astăzi formează Împărăția, nu Biserica. A fi mântuit necesită o relație cu Domnul Isus,

nu cu o Biserică. Adunarea a primit sarcina de a păzi intactă și a proclama această veste bună a mântuirii și de a-i învăța pe noii convertiți tot ce a poruncit Isus. Nu toți mântuiții de astăzi fac parte dintr-o adunare autentică, nou testamentară. Dar ei fac parte din Împărăție și din Familia lui

Dumnezeu. În Împărăție sunt mulți mântuiți care nu sunt învățați sau sunt învățați multe lucruri greșite. Deși există multe instituții religioase care predică cantități variate de adevăr, una singură predică tot adevărul: Adunarea lui Cristos.

Dacă Adunarea deține cheile Împărăției, atunci trebuie ca Adunarea, ca instituție, adică adunări locale autentice, să existe în toate veacurile, atât timp cât dăinuie Împărăția. Și cum Împărăția nu va fi înfrântă niciodată, Domnul Isus a promis Adunării Sale o existență neîntreruptă,

perpetuă, până va veni El. El a spus: “Eu voi zidi Adunarea Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui!” Tot ei îi spune: “și Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Apostolul Pavel exclamă: “A Lui să fie slava în Cristos Isus și în Adunare din generație în generație, în vecii

vecilor!” Da, Adunarea lui Cristos a rezistat în fața atacurilor dezlănțuite ale Iadului, rezistă și astăzi, și va rezista până va veni Mirele să o ia acasă!

$3

Cum putem să identificăm adunările adevărate astăzi între sutele de confesiuni și grupări care se auto-intitulează Biserica lui Cristos? Fiecare dorește ca adunarea din care face parte să fie adevărata Mireasă a lui Cristos. Ne dorim aceasta, de aceea ne-am și supus botezului respectivei

biserici și ne-am dorit să facem parte din ea. Dar există oare un standard obiectiv, dincolo de părerile și sentimentele noastre, un standard după care se măsoară pretențiile unei biserici? Da, există, iar standardul acesta este descoperit în Sfânta Scriptură. Biblia schițează portretul adunării

autentice, oferă șablonul după care poate fi ea recunoscută în orice veac, în orice societate și în orice cultură. Caractesticile acestei adunări sunt: 1. Capul și Fondatorul Adunării este Domnul Isus Cristos, nu un om. El este singurul legiuitor al ei. Bisericile întemeiate de oameni și cele care au un

un cap omenesc nu sunt adunări ale lui Cristos. 2. Singura autoritate a Adunării autentice este Scriptura. Nu tradiția, nu decretele papale sau sinodale, nu cuvintele vreunui profet modern. Toate

afirmațiile și practicile omenești se judecă după Scriptură, care are ultimul cuvânt. 3. Adunarea adevărată nu este împărțită pe clase. Nu este o piramidă, o ierarhie. Toți membrii ei sunt egali și, deși au sarcini și înzestrări diferite, au aceeași obligație de a împlini voia lui Cristos și de a păzi

credința. 4. Membrii Adunării sunt doar oameni mântuiți. O adunare care acceptă ca membrii persoane care nu declară credința personală în Domnul Isus și nu fac dovada unei pocăințe autentice nu este o adunare a lui Cristos. 5. Adunarea autentică are doar două orânduieli: Botezul urmat de

Cina Domnului. Acestea nu sunt sacramentale, nu sunt taine, nu mântuiesc pe nimeni. Ele sunt simboluri ale Evangheliei. 6. Adunarea lui Cristos se va feri întotdeauna să se asocieze cu Statul. Aceste două instituții funcționează pe niveluri diferite și ele trebuie să rămână separate.

Cum identificăm această Adunare astăzi? Pentru a verifica pretențiile bisericilor de astăzi, trebuie să privim spre începutul lor. Dacă începutul este greșit, așa va fi și parcursul ei. O adunare

care este întemeiată de vreun om reprezintă ideea acelui om despre cum ar trebui să arate Adunarea lui Cristos. Biserica Luterană este expresia vizibilă a felului cum a văzut Luther Biserica. Biserica Metodistă reprezintă conceptul fraților Wesley despre cum ar trebui să arate Biserica. Biserica

Adventistă reprezintă felul cum Ellen White a văzut Biserica. La fel stau lucrurile cu toate celelalte grupări întemeiate de vreun om. Adunarea lui Cristos reprezintă felul în care El a conceput-o, este expresia minții Sale, nu a vreunui om. Cum Cristos a promis perpetuitate Adunării Sale, atunci

spunem și noi ca și baptiștii străvechi: “orice este mai nou decât Isus Cristos și apostolii Lui este prea nou pentru mine”. Cu alte cuvinte, dacă o confesiune a fost întemeiată de un om, ea nu a fost întemeiată de Cristos. Dacă a apărut în orice alt loc (Roma, Constantinopol, Wittenberg, Geneva,

Londra, etc.) și nu în Palestina, dacă a apărut în orice alt timp decât timpul în care picioarele Domnului Isus au călcat pe acest pământ corupt, acea instituție nu este Adunarea lui Cristos. Pot fi oameni mântuiți în ea, poate să învețe multe adevăruri, dar ea nu este decât o variantă omenească a

Adunării lui Cristos care lucrează în paralel și în competiție cu adunările adevărate din timpul ei.

$4

Știind că după plecarea apostolilor mulți lupi răpitori au să sfâșie turma, trăgând pe mulți ucenici de partea lor, știind că taina fărădelegii și spiritul lui Anticrist lucrau deja în adunări încă din vremea apostolilor, Duhul Sfânt ne-a lăsat scris în Evangheliile și epistolele Noului Testament

principiile după care să căutăm adunările adevărate în cursul istoriei și semnele după care cunoaștem apostazia, dezertarea sau trădarea.

Primul semn al apostaziei este schimbarea Evangheliei. Încă din vremea apostolului Pavel

erau unii care voiau să răstoarne Evanghelia harului, vestind o evanghelie a mântuirii prin fapte. Dacă vrem să aflăm cât de sănătoasă este o Adunare, să ne uităm la ce Evanghelie predică. Dacă nu predică Evanghelia harului, atunci din capul locului nu este a lui Cristos. Evanghelia falsă îmbracă

multe forme, de la mântuirea prin botez până la mântuirea ca rezultat al unei decizii al omului. Al doilea semn al apostaziei este acceptarea în adunare a unor oameni nemântuiți. Turma nu mai este

formată din oi, ci este un amestec de oi, capre, lupi și dinozauri bătrâni. Al treilea semn al apostaziei este pervertirea orânduielilor, a botezului și a Cinei. Ambele trebuie să întrunească patru condiții pentru a fi valide: 1. Un candidat scriptural (o persoană deja mântuită); 2. Un mod scriptural

(afundare completă în apă la botez și folosirea azimei și vinului la Cină); 3. Un motiv scriptural (nici apa botezului, nici elementele Cinei nu mântuiesc, ele sunt doar simbolice); 4. Un administrator scriptural (o adunare nou testamentară). Al patrulea semn al apostaziei este

schimbarea formei de conducere a adunării. Când adunarea devine o structură ierarhică, când trece de democrația simplă sub Cristos, Capul, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ea a căzut în apostazie. Bisericile ierarhice, cele care au cler, oficial sau neoficial, nu sunt adunări autentice. Al cincilea

semn al apostaziei este atitudinea persecutoare. O Biserică ce persecută, ce își impune credința cu forța, ce își ține oamenii în frică, nu este Adunarea lui Cristos. Al șaselea semn al apostaziei este colaborarea cu Statul, apelarea la Stat pentru recunoaștere, protecție și susținere financiară. Aceasta

înseamnă adulter spiritual. Al șaptelea semn al apostaziei este trecerea dincolo de ce este scris, dincolo de autoritatea Scripturii. Aici intră atât adăugarea de practici și ritualuri nebiblice cât și adoptarea sărbătorilor păgâne, cosmetizate sub nume creștine. Vom învăța că Dumnezeu nu

respinge doar idolatria, ci și închinarea la El, dacă aceasta nu se face conform standardelor lui. Cain nu a fost idolatru; el s-a închinat la Dumnezeul adevărat, în modul în care considera el că ar fi bine. Dumnezeu nu a poruncit ca Adunarea Sa să țină sărbătorile păgâne, și nu acceptă o astfel de

închinare. Un ultim semn al apostaziei este colaborarea, identificarea cu biserici deja apostate. Astăzi, această identificare poartă un singur nume: ecumenism. Implicarea în ecumenism este un semn al apostaziei, căci acolo, adunările adevărate se amestecă cu cele apostate, își pierd identitatea,

și și-o asumă pe cea a adunărilor dezertoare, adultere.

Este cu atât mai important să cunoaștem semnele apostaziei, cu cât Scriptura ne spune că ziua Domnului nu va veni până nu vine o mare apostazie, o mare dezertare. Atât de mulți dintre cei care

își spun creștini vor dezerta, încât Domnul Isus se întreabă: Când va veni Fiul omului, va mai găsi credință pe pământ?” Implicația este că da, dar puțină. Vor mai exista sfinți care să apere credința

$5

dată lor o dată pentru totdeauna, adunări care să țină sus cuvântul vieții, fiind un stâlp al lui, vor mai exista mesageri care să învețe tot ce a poruncit Isus și care să spună ca Pavel că nu s-au ferit să vestească tot planul lui Dumnezeu, dar toți aceștia vor fi o minoritate. Vor fi reduși la un număr

nesemnificativ, pe când dezertorii vor saluta o mare trezire a vremii de pe urmă.

Când privim la creștinismul modern, vedem o religie care încearcă cu disperare să facă față provocărilor societății moderne, seculare, care îi amenință integritatea și existența. Soluția găsită

este ecumenismul, adică renunțarea la luptele confesionale și unirea sub un stindard comun. Acest stindard nu este altul decât drapelul alb-auriu al Vaticanului. Chemarea la unitate este chemarea înapoi în sânul Bisericii Catolice. Liderii ortodocși, protestanți și evanghelici se grăbesc să Îl

recunoască pe pontiful catolic ca Lider spiritual și om al lui Dumnezeu. Cu toții recită în cor crezul niceo-constantinopolitan, accentuând ultima expresie: Cred într-una, sfântă, universală/catolică/

sobornicească și apostolică Biserică!

Chemarea la unitate nu se bazează pe renunțarea la compromis și o coalizare în jurul adevărurilor Scripturii, ci, din contră, relativizează doctrina și adevărul, accentuează o Evanghelie

umanistă și socială, de la om și pentru om. Mișcarea ecumenică este o sacrificare a adevărului pe altarul compromisului, în numele iubirii. Unitatea pe care o promovează este una superficială, de fațadă, discursul ei este unul politicianist, și forța ei nu stă în puterea Duhului Sfânt, ci în puterea

omului condus de principii satanice. Mișcarea ecumenică reprezintă întoarcerea fiicelor prostituate la mama prostituatelor și abominațiilor pământului! Alipirea de ea, integrarea în ecumenism înseamnă curvia, prostituarea spirituală a acelei confesiuni care încetează în acel moment să mai fie,

dacă a fost vreodată, Mireasă a lui Cristos.

Toate subiectele menționate au un punct comun: Legămintele încheiate de Dumnezeu cu

omul. Toate subiectele implică o anumită relație între om și Dumnezeu. Relația de mântuire este o relație de tată-fiu (credinciosul este născut din nou dar și adoptat în familia lui Dumnezeu), dar și o relație de ascultare de tip stăpân-serv (noi am fost cumpărați cu un preț, așa că nu mai suntem ai

noștri, nu suntem liberi, ci ființele noastre sunt proprietatea lui Dumnezeu). Cetățenia în Împărăția cerurilor implică o relație Rege-supuși. Relația dintre Yahweh și Israel în VT sau între Isus și Adunare în Noul este descrisă printr-o relație de căsătorie (soț-soție/ mire-mireasă). Toate aceste

relații (tată-fii, mire-mireasă; rege-supuși, stăpân-servi) sunt relații de legământ. Dacă te naști într-o familie ești automat în legământ cu restul familiei. Această relație obligă la ascultare de părinți și la ajutarea fraților și surorilor, atunci când au nevoie de tine. Căsătoria este o relație de legământ pe

care doar moartea sau infidelitatea o pot dezlega. Este un angajament pe viață făcut înaintea lui Dumnezeu, este o unire sigilată de Dumnezeu (“ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”). Relația dintre suveran și vasalii săi sau dintre stăpân și servii săi este o relație care implică supunere și

$6

ascultare de partea acestora, în vreme ce Regele sau stăpânul se obligă se se îngrijească de nevoile lor, să le ofere siguranță și protecție. Acestea sunt relații de legământ.

Prin urmare, studiind legămintele vom înțelege mai bine natura relației dintre Dumnezeu și

om, în toate aspectele ei. Studiul legămintelor are implicații numeroase și profunde, și afectează înțelegerea fiecărei învățături a Scripturii. De exemplu, nu vom înțelege de ce Dumnezeu a considerat toți oamenii ca păcătoși din cauza păcatului unuia singur, Adam, dacă nu înțelegem

legămintele. Nu vom înțelege suveranitatea lui Dumnezeu, alegerea din veșnicii a unui popor pe care Tatăl L-a dat Fiului, ispășirea lui Cristos, chemarea Duhului și păstrarea sfinților în har, fără să înțelegem legămintele.

Nu vom înțelege preoția lui Cristos după ordinul lui Melhisedec, și nici preoția noastră, a tuturor credincioșilor, dacă nu înțelegem legămintele. Nu înțelegem care este rolul Israelului în

viitor, nici relația lui cu Împărăția de acum și cu Adunarea. Are un viitor Israelul etnic? Are dreptul să posede țara sau este un uzurpator și un invadator? Se va întoarce Domnul spre Israel și îl vor recunoaște evreii pe Isus ca Mesia? Vom putea da un răspuns biblic abia când înțelegem

legămintele.

Nu vom înțelege niciodată Împărăția lui Dumnezeu și rolul Adunării, al Miresei Sale, dacă nu înțelegem legămintele. Doctrinele și practicile Adunării depind de înțelegerea lor. Este Adunarea

moștenitoarea legământului davidic sau abrahamic? Dar cine face parte din Adunare? Cei credincioși sau credincioșii și copiii lor, căci promisiunea legământului a fost făcută lui Avraham și seminței lui? Înlocuiește botezul circumcizia? Poate fi el acordat pruncilor? Care este relația dintre

Lege și har? Trebuie să ținem Legea lui Moise? Este ea pentru Israelul etnic sau pentru tot poporul lui Dumnezeu din toate timpurile? Vom găsi răspuns atunci când înțelegem legămintele.

Felul cum vedem legămintele reprezintă felul cum punem împreună, cum asamblăm Scriptura

în înțelegerea noastră. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care se revelează, care se relaționează cu creația Sa. El intră în relație cu omul doar prin legământ. Așadar, toată revelația este o consemnare a legământului, a planului lui Dumnezeu cu omul pentru a-l aduce în poziția în care se

poate bucura pe deplin de relația cu Creatorul său.

Dacă Dumnezeu se relaționează la om pe bază de legământ, atunci ne putem aștepta ca studiul legămintelor să înceapă chiar de la începutul Bibliei. Și așa și este. Geneza nu este doar o carte a

începutului, ci a marilor începuturi ale omului în relație cu Dumnezeu. Ea începe cu actul creației, și chiar înainte de a-L face pe om, Dumnezeu anunță legământul Său cu el în cuvintele: “Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră”. Dar omul rupe legământul și separat de Dumnezeu

ajunge din rău în mai rău, până când Dumnezeu hotărăște distrugerea rasei umane prin potop. Dar El îl scapă pe Noe și pe familia lui și după potop confirmă sau întărește legământul Său făcut la creație. Însă Noe, la fel ca Adam, cade, iar familia lui nu își ține partea de legământ, sfârșind în

haosul și confuzia de la Babel. Dumnezeu, în dragostea Sa, începe de la capăt cu un alt Adam, cu

$7

Avram din Ur, pe care îl cheamă să Îl urmeze. Este al treilea și ultimul mare început în ce privește legămintele și relația lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu intenționa să arate în Avram și în descendenții săi ce însemna să fii cu adevărat imaginea lui Dumnezeu pe pământ, om după

asemănarea Lui.

În virtutea legământului încheiat cu Avraham, peste patru sute treizeci de ani, Dumnezeu încheie un legământ cu descendenții lui, la muntele Sinai, prin care El devine Dumnezeul lor iar ei

poporul Său. Israelul era, în virtutea leg, un nou Adam, fiul lui Dumnezeu.

La aproximativ 500 de ani după Sinai, dar tot în virtutea legământului încheiat cu Avraham, prin care i-a promis acestuia că din el se vor naște regi, Dumnezeu încheie un legământ cu regele

David, prin care îi promite acestuia că domnia peste poporul legământului va fi încredințată familiei lui.

Dar, deși Israelul s-a angajat să respecte toate condițiile legământului, afirmând înainte de încheierea lui, “Vom face tot ce a poruncit Yahweh”, ei au călcat toate poruncile și au fost necredincioși Lui. După repetate avertizări ale profeților Domnului, Israelul primește cartea de

despărțire, scrisoarea de divorț din partea lui Yahweh, pentru infidelitate repetată. Această infidelitate, ne spun profeții, a constat în închinarea la alți zei și apelarea la ajutorul statelor vecine pentru protecție, în locul dependenței de Yahweh.

Aceasta este condiția Israelului atunci când vine Isus, Mesia cel promis, urmașul lui David la tron. El proclamă sfârșitul legământului de pe Sinai, și, în virtutea legământului încheiat cu Avraham, anunță începerea unui nou legământ, în care nu sunt incluși doar evreii, descendenții

fizici ai lui Avraam, ci oameni din toate națiunile care au credința lui Avraham. Prin El, prin Isus Mesia, toate familiile pământului au ajuns să fie binecuvântate. Isus este adevăratul Israel, Fiul lui Dumnezeu, și ultimul Adam, căci după El nu va veni altul. Legământul nu va mai fi călcat, căci El a

obținut o răscumpărare veșnică pentru întreg poporul Său. El nu este doar rege, ci și preot, dar nu după ordinul trecător al lui Aaron, ci după cel veșnic și etern al lui Melhisedec. El mijlocește eficient și veșnic pentru tot poporul Său, așa încât nici unul nu se va pierde, ci toți vor ajunge să

primească moștenirea promisă în legământ.

Dar, pentru că Dumnezeu a făcut promisiuni necondiționate lui Avraham, El rămâne

credincios Cuvântului Său, chiar dacă oamenii au fost infideli. Israelul s-a dovedit necredincios în calitatea sa de nou Adam, și la fel ca toți Adamii dinaintea Sa, a căzut și el. Dar Dumnezeu a intervenit și nu l-a lăsat în acea decădere. Toți profeții vestesc atât căderea tristă a Israelului cât și

reașezarea sa, prin mila Dumnezeului legământului. Va veni o vreme când în legământ vor fi intrat “numărul deplin al Neamurilor”, și atunci, Dumnezeu se va întoarce iarăși spre Israelul național. Deoarece omul căzut refuză să accepte calea lui Dumnezeu atât timp cât îi merge bine și se descurcă

pe cont propriu, Israelul va ajunge să piardă toți prietenii, să fie atacat din toate părțile și să nu aibă

$8

pe cine conta. Dar când înfrângerea lui va fi iminentă, în sprijinul său se va arăta Însuși Mesia, Isus pe care ei l-au respins, l-au batjocorit și l-au ucis. Atunci Îl vor plânge cum plânge cineva pe întâiul lor născut, se vor căi și Îl vor îmbrățișa ca Domn și Salvator. Atunci, spune apostolul Pavel, tot

Israelul va fi mântuit. El îi va elibera, va zdrobi pe toți atacatorii și va inaugura o Împărăție mondială care va fi caracterizată de o mie de ani de pace, ceva ce pământul acesta nu a mai experimentat niciodată din Eden încoace.

Dar împlinirea tuturor promisiunilor lui Dumnezeu nu va fi atunci. Scriptura ne revelează un alt legământ, încheiat de Dumnezeu cu Sine Însuși în veșnicia trecută, care privește salvarea omului

și aducerea sa într-un paradis veșnic, în prezența lui Dumnezeu. Spre acest paradis privea grădina Edenului și acolo își va găsi împlinirea. Toate legămintele încheiate de Dumnezeu cu omul au în

vedere acest legământ veșnic de aducere a omului în starea în care se poate bucura total de prezența Dumnezeului Său, în care asemănarea cu Dumnezeu este fără cusur iar chipul lui Dumnezeu pe care o reprezintă nu are niciun defect. Toate legămintele făcute de Dumnezeu în cursul istoriei sunt

umbre, reflecții și anticipări din ce în ce mai bune a acestui legământ veșnic, a acestui plan al lui Dumnezeu care începe în veșnicia trecută, curge imperturbabil în timp și se revarsă în veșnicia viitoare. Oricine este așezat în albia aceasta a binecuvântării, a relației cu Dumnezeu, recunoaște că

se află acolo doar prin harul, mila, îndurarea și iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, nu prin vreun merit al Său. Cunoștința aceasta alungă orice aroganță, orice mândrie, orice complex de superioritate, și îl face pe om smerit înaintea unui Dumnezeu așa de mare, temător de sfințenia Sa

absolută, dar dornic să răspundă cu iubire acelei iubiri care l-a copleșit. Un astfel de om dorește să ajungă în prezența lui Dumnezeu mai mult decât orice! Mai mult decât toate binecuvântările, mai mult decât viața eternă și absența morții, el dorește absența eternă a păcatului, pentru a putea sta

întotdeauna în prezența lui Dumnezeu, să fie cât mai aproape de El, să Îl cunoască, să Îl descopere, să se bucure de El. Viața aceasta el o trăiește în așteptarea întâlnirii cu Dumnezeu, și chiar dacă, la fel ca în cazul lui Avraham, împlinirea promisiunilor pare să întârzie, el așteaptă cu răbdare și cu

fidelitate răspunsul Domnului, iar când Domnul îi spune: “Iată, Eu vin curând!”, el răspunde, împreună cu Duhul și cu întreaga Mireasă: “Amin! Vino, Doamne Isuse!”

$9

Mesaj 2: Să înțelegem legămintele biblice

Legămintele biblice sunt esențiale înțelegerii corecte a celor mai importante învățături și practici ale Scripturii. Ele reprezintă schetelul Bibliei, de aceea, înțelegerea lor este esențială pentru

a avea o înțelegere generală frumoasă și armonioasă a Scripturii. Dacă înțelegem corect legămintele, atunci vom putea plonja adânc în orice subiect biblic, iar explorarea lui ne va aduce satisfacții și beneficii enorme vieții noastre spirituale. Dar dacă nu înțelegem legămintele, atunci

orice studiu al Scripturii se va sfârși în confuzie și teamă că Biblia se bate cap în cap.

Să luăm două exemple despre cum afectează înțelegerea legămintelor viziunea noastră

generală asupra învățăturilor Bibliei. Primul exemplu este școala de gândire numită “Teologia Legământului”. Ea a apărut în cadrul Reformei. Primii teologi protestanți au înțeles importanța legămintelor și au susținut că tot planul de mântuire al lui Dumnezeu se derulează pe baza a trei

mari legăminte: unul înainte de veșnicii, un legământ al faptelor încheiat cu Adam și unul al harului. Ei au văzut că Dumnezeu a avut un singur plan de mântuire, un singur popor, o singură Împărăție.

Contra Teologiei legământului a apărut școala de gândire dispensaționalistă. Dispensație

înseamnă epocă, iar ei au privit istoria legămintelor ca șapte epoci distincte: (Epoca inocenței, în Eden, a conștiinței, după cădere, a guvernării umane, începând cu Noe, epoca promisiunii, de la Avraham la Sinai; epoca Legii, legământul mozaic, de la Sinai la Golgota; epoca harului, în care ne

aflăm acum și epoca împărăției de o mie de ani). Fiecare epocă avea legământul ei, Evanghelia ei, propria cale de mântuire.

Deși ambele sisteme afirmă că se bazează pe autoritatea Scripturii, între ele există mai multe

puncte mari de diferență, dar unul din cele mai importante privește relația dintre Israelul etnic și Biserică. Teologii legământului insistă că Biserica este continuatoarea Israelului. Cum Israelul era un corp amestecat de credincioși și necredincioși, așa este și Biserica. Intrarea în comunitatea

legământului se făcea în Israel imediat după naștere, prin circumcizie, iar intrarea în Biserică se face prin botezarea pruncilor, căci promisiunea a fost dată lui Avraham și seminței lui. Cum Biserica a înlocuit Israelul etnic, acesta nu mai are un viitor în planul lui Dumnezeu, ci au fost tăiați pentru

totdeauna. Prin urmare, partea de legământ care promite descendenților lui Avraham țara Cana-anului și profețiile care se referă la aceasta sunt spiritualizate, însemnând Țara promisă cerească.

Teologii dispensaționaliști resping o astfel de interpretare și insistă că promisiunea unei țări

fizice pentru descendenții fizici ai lui Avraham (Israelul etnic) a rămas în picioare și astăzi. Deși Israelul a fost tăiat iar Neamurile au fost altoite în locul lui, aceasta este până la o vreme, când Dumnezeu se va întoarce spre Israel. Țara Canaanului este teritoriul de drept al Israelului și ei vor

$10

ajunge să moștenească întreg teritoriul promis prin legământ. Deși poporul legământului prezent reprezintă descendenții spirituali ai lui Avraham, ei nu au înlocuit Israelul etnic. Adunarea este o instituție nou testamentară, și continuatoarea vechiului Israel. Componența sa nu este amestecată, ca

în cazul Israelului, ci ea trebuie să fie compusă doar din oameni născuți din nou. Prin urmare, botezul, actul de intrare în Adunare, nu poate fi administrat necredincioșilor sau pruncilor care sunt incapabili să creadă, ci doar celor care mărtusisesc credința în Evanghelie și aduc dovezi ale unei

pocăințe autentice. Dispensaționalismul dă o interpretare literală promisiunii unui teritoriu fizic din legământul încheiat de Dumnezeu cu Avraham și tuturor profețiilor care vorbesc despre Mesia ca domnind în și peste Israel.

Punctul central de diferență între aceste sisteme este principiul genealogic și promisiunea unui teritoriu în legământul încheiat cu Avraham. Contribuția cea mai importantă a teologiei

legământului este faptul că vede toate legămintele ca desfășurarea unui singur mare plan de mântuire (aici dispensaționalismul vede planul fragmentat, rupt parcă în 7 bucăți). Dumnezeu a mântuit întotdeauna în același mod, prin har, prin credința în Mesia cel promis, indiferent de

perioada istorică. Nu a existat mântuire prin păstrarea preceptelor conștiinței, nici prin păzirea Legii în epocile trecute, așa cum afirmă dispensaționalismul clasic. Mântuirea a fost întotdeauna prin har.

Contribuția dispensaționalismului la studiul legămintelor este înțelegerea Adunării ca fiind

ceva diferit de Israelul etnic, cu criterii de admintere diferite. Din moment ce Adunarea nu înlocuiește Israelul fizic, înseamnă că promisiunile necondiționate care îl privesc, inclusiv stăpânirea unui teritoriu fizic, rămân valabile. Există un viitor pentru Israelul național în paralel cu

Adunarea Noului Testament.

Nu putem ajunge la o concluzie corectă a legămintelor decât dacă le studiem în contextul lor. Nu ne putem apropia de un astfel de studiu cu idei preconcepute, având de la început concluziile la

care vrem să ajungem. Trebuie să studiem legămintele în contextul lor, să ne întrebăm ce au înțeles primii destinatari ai cărții care a consemnat legământul. Pentru aceasta, trebuie să îl înțelegem pe omul orientului apropiat de acum 3,500 de ani, în contextul său cultural, social și religios. După ce

strângem datele acestea, vom putea compara legămintele între ele, vom vedea punctele comune și continuitatea lor, apoi vom putea vedea imaginea de ansamblu a lor și vom putea trage concluzii care să fie bazate cu adevărat pe autoritatea Scripturii.

2. Ce este un legământ?

Legământul în vremurile biblice însemna un acord care definește o relație între două părți și

implică obligații solemne, specificate de cel puțin o parte implicată față de cealaltă, obligații asumate prin jurământ sub amenințarea blestemului divin și ratificate printr-un ritual vizibil.

În limba ebraică, termenul este berît, și înseamnă legământ, alianţă; înţelegere, învoială, pact.

Expresia cea mai folosită pentru inițierea unui legământ este karat berît, care se traduce literal prin “a tăia un legământ”, și face referire la animalele tăiate în două în timpul ritualului.

$11

Relațiile dintre capii de familie, de trib sau de popoare se formalizau adesea prin “tăierea” unui legământ. Părțile implicate în legământ erau fie parteneri egali, fie aveau o relație de stăpân-supus. Astfel, îl vedem pe Avram făcând legământ cu Abimelec, regele Gherarului de la egal la egal,

dar în legământul încheiat între Dumnezeu și Avraham, Yahweh este Stăpânul iar Avraham este supusul.

Relația de căsătorie este și ea o relație de legământ. În Maleahi, 2:14, profetul mustră bărbații

care s-au despărțit de soțiile lor dintâi, căsătorindu-se cu femei străine, spunând: “Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!” Căsătoria este un legământ, un

angajament încheiat pe viață înaintea lui Dumnezeu între un bărbat și o femeie, este o legătură pe care doar moartea unuia dintre parteneri (sau infidelitatea) o poate dezlega.

În ce privesc legămintele lumii antice între părți care nu erau egale, acestea erau de două feluri: 1. legământul de tip suzeran-vasal și 2. legământul de tip “donație regală”. Primul tip de legământ stabilea relația dintre un rege cuceritor și regi sau nobili mai mici, supuși lui. În acest

legământ, accentul cade pe responsabilitățile vasalului față de superior. Vasalul se bucură de favorul suzeranului atât timp cât îi este loial, cât respectă condițiile legământului dintre ei. În legământul de tip “donație regală”, accentul cade pe responsabilitățile suzeranului față de vasal. De obicei, acest

tip de legământ este unilateral, adică suveranul se obligă să îi acorde supusului beneficii (titlu nobiliar, o feudă sau alte avantaje) cu titlu irevocabil și necondiționat, adică indiferent de atitudinea viitoare a supusului sau a familiei lui. Bineînțeles, supunerea și loialitatea sunt presupuse și în acest

tip de legământ, cel puțin de partea beneficiarului inițial al donației.

Termenul românesc “legământ” provine din latinescul “ligamentum” și înseamnă o înțelegere sau învoială între persoane sau comunități, o promisiune solemnă prin care cineva se obligă să

realizeze ceva. Limba română mai păstrează ceva din solemnitatea și seriozitatea cu care era privită această înțelegere în vechime: legământul este un angajament care te leagă și te obligă. Odată asumat, nu mai poți ieși din el. Tocmai de aceea anticii evitau să intre cu ușurință în legăminte, căci

angajamentul implica loialitate până la moarte.

Pentru a înțelege mai bine legămintele biblice, să le comparăm cu un contract modern care leagă și obligă partenerii în fața legii. Desigur, comparația este doar limitată, dar reprezintă un punct

de pornire. Un contract notarial de astăzi are următoarele părți componente:

A. PĂRŢILE/ PARTENERII fizici sau juridici care încheie contractul;

B. TERMENII sau sfera contractului;

C. PERIOADA sau durata limită sau alte forme;

D. DATA încheierii acordului;

E. SIMBOLUL GARANŢIEI: semnătura şi ştampilarea sau pecetluirea contractului.

$12

La fel ca un contract notarial, și un legământ antic era un contract formal, un angajament legal al cărui text avea componente specifice. Pentru a le identifica, trebuie să privim la legămintele,

tratatele și acordurile consemnate în Scripturi, dar și la cele încheiate de popoarele din jurul Canaanului. Legămintele încheiate în Scripturi nu erau unice Israelului. Legăminte de felul celor menționate în Scripturi se găsesc răspândite peste tot în Orientul apropiat, din Egipt până în Turcia

de astăzi. Privind la legămintele egiptene, akkadiene, sumeriene și hitite, vedem aceeași structură ca la legămintele biblice. Aceasta este următoarea:

1.Preambulul. Textul legământului se deschidea cu prezentarea suzeranului în termenii cei

mai elogioși, arătând măreția sa și bunăvoința pe care o arată vasalului oferindu-i relația de legământ. El era inițiatorul legământului și principala parte contractantă. Legămintele de tip

suzeran-vasal erau întotdeauna inițiate de superior. La fel stau lucrurile și în cazul legămintelor încheiate de Dumnezeu cu omul. Omul nu face legământ cu Dumnezeu, nu inițiază. El doar răspunde. De aceea, expresia des folosită astăzi: “Am încheiat legământ cu Domnul în apa

botezului” nu este biblică. Doar Dumnezeu poate iniția legământul.

2.Istoricul legământului. Se prezintă istoria relației dintre suzeran și vasal sau dintre familiile acestora. Se aminteau fapte istorice reale și bunăvoința arătată în trecut de suzeran

vasalului sau țării acestuia. Pe baza acestei istorii a relației, suzeranul avea dreptul să se aștepte la supunere și loialitate din partea vasalului. Spre deosebire de un contract modern care privește anumite bunuri (case, terenuri, mașini, etc.), legământul punea accentul pe relația dintre părți.

Această relație nu era începută atunci, ea avea o istorie în spate, dar era formalizată sau ridicată la un alt nivel prin legământul respectiv. Prezentul și viitorul legământului erau ancorate în trecutul relației dintre părți.

3.Stipulațiile legământului reprezentau sfera sau obiectul legământului și modul în care se vor respecta condițiile legământului. Ele difereau de la un legământ la altul, dar aveau în comun mențiuni militare. În caz de război, vasalul se obliga să își ajute suzeranul cu toate forțele de care

dispunea, să nu încheie tratate cu regi care erau dușmani suzeranului său, să îi considere prieteni pe prietenii regelui și dușmani pe dușmanii săi. Ne amintim de legământul de pace încheiat între Avram și cei trei frați, Mamre, Eșcol și Aner, care, datorită legământului, pornesc la război cu mici

șanse de reușită împotriva regilor care au prădat Sodoma și Gomora (Geneza, 14:13, 24). La perioadele stabilite, vasalul trebuia să își aducă tributul suzeranului și să prelungească, dacă era cazul, legământul.

4.Prevederi referitoare la depozitarea și citirea legământului. Legământul era privit ca fiind ceva sacru, de aceea trebuia depus într-un sanctuar din țara vasalului. Era scos și citit în public la intervale regulate. Aceasta ne amintește de tablele de piatră depuse în chivot și de cartea Legii

depusă lângă chivot, în Sfânta Sfintelor.

$13

5.Lista martorilor. În fruntea listei martorilor legământului stăteau zeii suzeranului, apoi cei ai vasalului. Uneori întâlnim și forțe ale naturii citate ca martori, cu scopul de a avertiza că vor veni calamități peste cei ce vor călca legământul.

6.Formule de blestem și binecuvântare. Erau invocate binecuvântări pentru ascultarea și respectarea legământului (pace, prosperitate, viață lungă, păstrarea domniei vasalului). Dar erau trecute și o listă de blesteme pe care vasalul și le însușea în cazul călcării legământului (zeii urmau

să trimită nenorociri asupra vasalului și poporului său, moarte, foamete, epidemii, etc.). Ne amintim de binecuvântările și blestemele din legământul mozaic (Deut. 27-30).

7.Ceremonia de ratificare. Dacă era un legământ de sânge, se aducea jertfa sângeroasă.

Reprezentanții/mijlocitorii părților se tăiau în palmă apoi își dădeau mâna. Strângerea mâinii reprezenta unirea celor doi în legământ. O altă formă este tăierea încheieturii mâini și frecarea lor

pentru amestecarea sângelui. Practica se regăsește și la români în stabilirea relației de “frați de cruce”. Uneori rana se freca cu cenușă, pentru ca la vindecare să rămână o cicatrice care va aminti întotdeauna de legământ. Vom reîntâlni imaginea mâinii străpunse și sângerânde la Domnul Isus.

Cea mai frecventă formă de sacrificiu de sânge era însă tăierea unor animale, ale căror corpuri erau despicate în două și așezate în paralel, la o mică distanță una de cealaltă, așa încât să formeze o cale a sângelui. Partenerii de legământ pășeau împreună prin sânge, depunând jurămintele. Priveliștea

animalelor sacrificate și a căii de sânge reprezenta și o invocare a ceea ce avea să se întâmple în cazul nerespectării legământului: cei doi, spuneau de fapt, “Așa să mi se întâmple și mie dacă nu îmi voi ține partea mea de legământ!”

8.Jurămintele. Jurământul este o promisiune solemnă care invocă o autoritate superioară drept martor că juratul își va ține cuvântul. Cuvintele evreiești pentru jurământ înseamnă rostirea unui blestem condițional, repetarea unei declarații de șapte ori, desăvârșirea ei. Nu toate legămintele

necesitau rostirea unui jurământ. Dacă promisiunile sau termenii erau supuși schimbării, atunci nu se rostea un jurământ. Jurământul implică o obligație permanentă, neschimbabilă, pentru îndeplinirea căruia trebuie depus orice efort. Puteai fi eliberat, dezlegat de jurământ doar de

superior, dacă nu îl puteai îndeplini din motive care nu depindeau de tine, așa cum a fost cazul lui Eleazar, care ar fi fost dezlegat de jurământul făcut lui Avraham dacă Rebeca ar fi refuzat să îl urmeze în Canaan (Gen. 24:8). Legămintele încheiate prin jurământ sunt irevocabile, iar călcarea

jurământului însemna atragerea blestemului asupra călcătorului. Atunci când Dumnezeu a făcut legăminte și le-a pecetluit printr-un jurământ, acele legăminte devin irevocabile, ele nu vor fi anulate niciodată (legâmântul făcut cu Noe, cu Avraham, cu David și cu Mesia).

9.Semnul vizibil, pecetea. La încheierea legământului se alegea de obicei, deși nu întotdeauna, un semn sau o combinație de semne care să aducă mereu aminte de legământ. Acest semn putea fi ridicarea unei pietre mari, așa cum a făcut Iacov la Betel sau la Muntele Galaad (Gen.

28:18; 33:44-46); se putea pune un nume unui loc (când a făcut Avraam legământ cu Abimelec, a

$14

numit fântâna din acel loc Beer-Șeba (Gen. 21:31), iar Iacov, când a făcut legământ cu Laban, a pus numele movilei de pietre din acel loc Galed, movila mărturiei - Gen. 31:47). Se puteau planta copaci, se făceau cadouri, se schimbau haine sau echipamente militare sau se putea schimba chiar

numele, în așa fel încât noul nume să conțină și numele celeilalte părți sau măcar o parte a lui. Era vorba de o schimbare de identitate, de unire absolută: “mă identific cu tine, eu devin ceea ce ești tu”. Această unire duce la o nouă entitate, la o nouă familie, la un nou popor. În legământul

căsătoriei, această unire este ilustrată de schimbarea numelui miresei, ea trece pe numele soțului, se identifică cu el. Ne aducem aminte că Dumnezeu a schimbat numele lui Abram. A devenit Abraham, iar Sarai a devenit Sarah, adăugarea “h”-ului însemnând că se identifică cu Dumnezeul lor,

YAHWEH, din această unire rezultând un popor nou.

10.Ospățul legământului. Această masă festivă ilustra comuniunea, părtășia celor care de

acum sunt în legământ. Ne amintim de Isaac, care mănâncă și bea cu Abimelec după ce încheie un legământ cu el (Gen. 26:30) sau Iacov care mănâncă și bea cu Laban după încheierea legământului dintre ei (Gen. 31, 54). De la masa legământului nu puteau lipsi pâinea și vinul, care reprezentau

corpul și sângele celeilalte părți. Mâncând și bând, ei deveneau un singur corp, ei spuneau: „corpul tău devine corpul meu, iar corpul meu devine corpul tău”. Când beau vinul, însemna că „sângele, viaţa mea e în tine şi sângele viaţa ta e în mine.” Ei deveneau o singură viață. Fiecare murea față de

viața sa veche și trăia de acum pentru celălalt. Aceste simboluri se regăsesc mai târziu la Cină, dar și în afirmațiile apostolului Pavel că noi am murit și viața pe care o trăim acum aparține lui Dumnezeu. Ospățul încheia ritualul legământului și unea cele două părți, familiile și popoarele lor.

Ele deveneau o familie nouă, un popor nou.

Acestea sunt părțile componente ale unui legământ încheiat în Orientul apropiat antic în

vremurile patriarhale. După acest model au fost încheiate legămintele lui Dumnezeu cu oamenii, legăminte care stabilesc și astăzi raporturile omului cu Dumnezeu. Este oarecum ciudat să ne gândim că întreaga noastră relație cu Dumnezeu a fost stabilită în termeni specifici acelor vremuri

de început a omenirii, că noi, oamenii secolului XXI ne apropiem de Dumnezeu și ne raportăm la El într-un mod care decurge direct din pactele pe care El le-a inițiat cu reprezentanții noștri în urmă cu mii de ani. Dar acesta este adevărul Scripturii. Datoria noastră este să descoperim, să explorăm

aceste legăminte pentru a ne putea bucura cu adevărat de relația cu Dumnezeu care decurge din ele.

Părțile legământului

1.Pentru că studiul nostru se concentrează pe legămintele încheiate de Dumnezeu cu oamenii, și pentru că toate aceste legăminte sunt de tip suzeran-vasal, vom începe prin a vedea cine este Acela care inițiază legământul, cum se descoperă El poporului Său și cum se relaționează la ei.

Chiar de la început, Scriptura ni-L prezintă detaliat pe YHWH-Elohim, Creatorul cerului și al

$15

pământului, Suveranul și inițiatorul legămintelor. Chiar din primul verset al Scripturii, care ne spune că la început Elohim a creat cerurile și pământul, ni se descrie Dumnezeul infinit, veșnic și existent dintotdeauna și prin Sine Însuși. Al doilea verset ne spune că Dumnezeu nu este materie, ci spirit.

Pe măsură ce versetele următoare ni-L descriu pe Elohim creând, ele ne scot în evidență rațiunea, imaginația, înțelepciunea și puterea Sa infinite, adică omnisciența și omnipotența Sa. Contemplarea repetată a ceea ce a făcut și concluzia că totul era foarte bun ne arată simțul moral și estetic al Său.

Mai târziu, odată cu căderea omului în păcat, descoperim dreptatea și sfințenia absolută ale lui Dumnezeu, loialitatea Sa față de adevăr, dar și iubirea și bunătatea Sa care Îl fac să ia inițiativa iertării și salvării omului din starea în care a ajuns. Acesta este Dumnezeul care inițiază legămintele.

2.Omul reprezintă partea inferioară în legământ, vasalul, servul. Dumnezeu intră în legământ cu anumiți oameni și îi vede ca și capi, ca și reprezentanți ai unei familii sau a unui popor. Ei sunt

tații sau părinții tuturor celor pe care îi reprezintă, aducând asupra descendenților lor binecuvântarea sau blestemului legământului. Ei funcționează ca preoți, mediind pentru famiile lor primirea binecuvântărilor sau blestemelor. Acțiunile părintelui se răsfrâng asupra urmașilor săi. Acești urmași

pot să se bucure de avantaje pe care nu le merită, datorită părintelui lor, dar, pot experimenta repercursiuni severe datorită călcării legământului făcute de capul de legământ. Adam a fost întâiul cap, apoi a urmat Noe, Avraham, Moise, David și Isus Mesia. Îi este greu omului modern,

individualist, însingurat și egoist să înțeleagă o astfel de raportare a lui Dumnezeu la o comunitate întreagă printr-un singur reprezentant, mai ales când acel reprezentat atrage blestemul asupra familiei sale.

Pentru a înțelege o astfel de relație, trebuie să privim familia, clanul, poporul ca o personalitate corporativă, ca un singur trup. Dacă ne vedem poporul în acest fel, atunci nu vom îndrăzni să înșelăm sau să furăm pe cineva din popor, e ca și cum ne-am fura singuri. Dacă vedem

că cineva este agresat, intervenim, căci e ca și cum noi suntem agresați. Aceasta înseamnă gândirea corporativă. Noi, românii, nu avem imaginea aceasta, din păcate. La noi merge zicala, “Să moară și capra vecinului!” Suntem cunoscuți peste hotare că nu ne ajutăm între noi. Dacă se întâmplă ceva

rău cuiva, ne gândim, “bine că nu mi s-a întâmplat mie”. Un oriental care înțelege ideea de comunitate a legământului spune: “oh, ce rău, să mi se întâmple una ca aceasta”. Aceasta spune și apostolul Pavel când vorbește despre adunare ca trup: când suferă un mădular, toate mădularele

suferă împreună cu el. Când unul este înălțat, toate se bucură împreună. Aceasta este o comunitate a legământului, aceasta este personalitatea corporativă, când îți însușești suferința celui de lângă tine, când te poți bucura de succesul altuia ca și cum ar fi propriul tău succes. Când ne vom însuși cu

adevărat o astfel de gândire vom înțelege legămintele biblice, logica și frumusețea relațiilor lor. Atunci nu vom mai fi nici însingurați, nici egoiști, nici dezrădăcinați, ci vom experimenta relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri la un nivel mult, mult mai profund.

Tipul de relație de legământ este descris prin perechea de cuvinte ebraice “hesed și emet”. Iacov, pe patul de moarte, îi cere lui Iosif să îi arate “hesed și emet”. Limba noastră este prea săracă

$16

pentru a reda profunzimea acestor termeni, așa că ei sunt redați prin “bunătate și credincioșie”. Hesed înseamnă bunătate izvorâtă din iubire loială, iar emet înseamnă credincioșie, adevăr. Perechea de cuvinte înseamnă demonstrarea iubirii loiale în cadrul relației de legământ. Așa se

prezintă Yahweh lui Moise: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi

pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Așadar, cum am putea defini legămintele biblice dintre Dumnezeu și oameni în lumina celor

studiate până acum? Legământul este un acord formal și neschimbabil, inițiat de Dumnezeul suveran, motivat de bunătatea Sa loială și impus unui om şi comunităţii al cărui cap şi reprezentant

este, prin care se definesc condiţiile relaţiilor dintre ei.

Suntem gata, de acum, să pornim în explorarea legămintelor lui Dumnezeu cu omul, care coincide cu însăși istoria omului, căci de când Adam a deschis ochii pentru prima dată, el s-a

relaționat la Dumnezeu în cadrul unui legământ.

$17

Mesaj 3: Legământul edenic

A. Introducere

Primul legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu omul este chiar la creație. Termenul “legământ” (berît) apare pentru prima dată abia în Geneza, 6:18, ceea ce îi face pe unii să nege că ar fi existat un legământ al lui Dumnezeu cu oamenii înainte de Noe. Deși nu apare termenul

“legământ”, În Geneza 1 și 2 avem elementele unui legământ: părțile sunt clar definite, sunt date stipulațiile sau condițiile relației, se promite binecuvântarea pe baza ascultării. Vom vedea că expresia folosită în cazul lui Noe nu este “karat berît” (voi tăia, voi iniția un legământ), ci “heqîm

berît”, care înseamnă voi face să stea în picioare, voi susține, voi menține legământul, ceea ce ne trimite spre un legământ încheiat anterior, spre Eden. Mai târziu, Yahweh mustră Israelul pentru

infidelitatea sa, spunând în Osea, 6:7: “Dar ei au călcat legământul, ca Adam…”. Adam este văzut și de apostolul Pavel ca și cap de legământ, ca și reprezentant al întregii sale posterități, când afirmă în Romani, 5:12 că printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și moartea, efectul lui, a trecut asupra

tuturor oamenilor. În versetul 14, Pavel spune că Adam, “este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.”, adică a lui Isus. În 1 Corinteni, 15:45, el reia comparația și spune: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam [literal: ultimul Adam] a fost făcut un duh dătător

de viaţă.” Adam este întâiul reprezentant al familiei sale, este întâiul cap în relație de legământ cu Creatorul Său. Iar acest legământ este anunțat odată cu anunțarea creării omului.

B. Adam, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Textul biblic ne spune în Geneza, 1:26-30: “Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste

vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi

supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar

tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost.”

Acest pasaj conține textul legământului edenic. În Geneza, capitolul 2, se reia descrierea

creării omului și se detaliază termenii acestui legământ. Dar esența legământului se găsește aici, în Geneza 1. Pasajul începe cu Elohim, care anunță intenția de a crea ceva diferit decât toate vietățile

$18

de până atunci, ceva care să Îi semene, “om după chipul și asemănarea Noastră”. Faptul că Dumnezeu folosește pluralul “să facem”, este interpretat în mai multe feluri; unii spun că folosește pluralul de majestate (regii, când vorbeau, aveau obiceiul să se refere la ei la plural, “Noi, regele

cutare”. Intepretarea nu este valabilă, căci atunci Dumnezeu ar trebui să folosească expresia peste tot când ar vorbi în calitate de Rege, și nu o face. Alții spun că se referă la Dumnezeire, la Ipostasurile sau Persoanele Dumnezeirii. Este posibil, dar primii cititori nu ar fi înțeles despre ce

este vorba, căci abia în Noul Testament avem plinătatea acestei revelații. O altă interpretare, mai plauzibilă având în vedere contextul, afirmă că Elohim se adresează curții sale cerești, oștilor de îngeri. Spre această curte cerească există mai multe referințe. Asaf scrie în Psalmul 82:1,

“Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.” Acești elohimi erau îngerii, numiți în Iov, 1:6, “fiii lui Dumnezeu” care se înfățișează înaintea Lui. Toate religiile din

Orientul apropiat antic aveau un panteon de zei, de elohimi. Ei credeau într-o adunare cerească prezidată de zeul suprem. Toți membrii acestei curți cerești meritau închinare, și aici apare una din diferențele majore între închinarea biblică și religiile polieiste străvechi. Dumnezeu interzice orice

închinare la un alt dumnezeu. Prima poruncă din Decalog spune: “să nu ai alți dumnezei în afară de Mine… să nu te închini lor și să nu le slujești!” Yahweh scoate în evidență că doar El merită închinare. Întreaga Sa curte cerească I se închină, dar nici un înger nu primește închinare. Elohim

anunță, deci, curții Sale cerești, intenția de a crea omul. Când trece la acțiune, El o face singur, fără ajutorul vreunui înger.

Următoarea expresie, care îl descrie pe Adam, este cheie pentru înțelegerea legământului

edenic. Adam a fost făcut “după chipul, după asemănarea lui Dumnezeu”. Ce înseamnă această expresie? S-au dat diferite interpretări de-a lungul timpului, dar pentru înțelegerea corectă trebuie să ne punem în pielea primilor ascultători ai textului. Nu contează ce înțelege europeanul secolului

XXI sau grecul secolului I, ci trebuie să aflăm ce înțelegea semitul secolului XV î.Cr. (când s-a scris cartea Geneza) prin expresia “chipul și asemănarea”.

În primul rând, prepozițiile sunt diferite. În traducerea noastră, avem o singură prepoziție:

“după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. În original ele sunt diferite, “în chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Prima prepoziție indică apropiere, a doua indică ceva asemănător, dar diferit, separat. Învățăm de aici că nu avem de a face cu o repetiție pentru a accentua un adevăr.

Chipul nu este tot una cu asemănarea. Cele două indică adevăruri diferite. Să vedem care sunt acestea.

Termenul de chip semnifică un chip fizic, al unei statui. În ce fel a împărtășit Dumnezeu

chipul Său omului? Cum este omul “statuia” lui Dumnezeu? Dacă privim spre textele contemporane ale popoarelor din Orientul apropiat antic, vom vedea că ei se refereau la rege ca la chip al zeului. Încă din 1630 î.Cr. Faraonul avea epitetul de “statuia vie a cutărui zeu”. Israeliții cunoșteau bine,

deci, această noțiune. Ce semnifică expresia “statuia vie” sau chipul zeului? Ce semnifică ridicarea statuii unui rege? Ramses al II-lea a poruncit săparea chipului său în stâncă. El voia să transmită că

$19

acolo el stăpânește. Acolo unde este înălțat chipul, statuia unui rege, acel teritoriu este stăpânit de regele respectiv. La fel și în cazul statuii vii. Acolo unde statuia vie, chipul zeului este așezat pe tron, zeul respectiv domnește. Chipul reflecta caracteristicile esențiale ale zeului (dreptate, milă,

înțelepciune, magie, etc.) În timpul și locul unde s-a scris Geneza, chipul transmitea ideea de stăpânire, de regalitate. Dacă acesta este înțelesul aici, atunci omul ca și chip al lui Dumnezeu reprezintă domnia, stăpânirea lui Dumnezeu peste creație. Omul este un rege aservit suzeranului,

administrează și stăpânește creația în Numele, adică în locul lui Elohim. Aceasta este și construcția verbelor din versetul 26: “Să facem om după chipul Nostru ca să stăpânească…”.

Stăpânirea menționată aici este un termen regal. Tot așa a înțeles și autorul Psalmului 8

noțiunea de chip, când comentează exact pasajul pe care îl studiem noi: “Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti

la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui…” Versetul 5 se referă la noțiunea de chip: “L-ai făcut cu puţin mai prejos decât

Dumnezeu” - sfera autorității sale este imediat sub Dumnezeu, un vice-rege. Următorii termeni sunt toți regali: încununare, glorie, onoare, stăpânire. Omul ca și chip al lui Dumnezeu reprezintă autoritatea, stăpânirea, regalitatea.

Conceptul de asemănare îl întâlnim de asemenea în literatura contemporană. Ca și chipul, este folosit pentru regi. El se referă la o relație de tată-fiu pe care regele o are cu zeul. Faraonul era

chipul zeului (avea drept de stăpânire în numele lui) pentru că era fiul acelui zeu. Prin asemănare se transmite ideea că omul se relaționează la Dumnezeu în calitate de fiu. Așa și este prezentat Adam în genealogia din Luca: “Adam, fiul lui Dumnezeu”. Așadar, termenii de chip și asemănare

reglementează relațiile din cadrul legământului. Asemănarea arată o relație pe verticală între Dumnezeu și om, o relație de tată-fiu, iar chipul arată o relație pe orizontală între om și creație, omul fiind un vice-rege care stăpânește creația în Numele și pentru Dumnezeu.

Versetul 27 face trei afirmații: “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Ultimele două (l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut) nu urmează primeia în ordine

consecutivă, ci reprezintă o paranteză, ca o pauză de reflecție asupra adevărului menționat. Autorul spune prin aceasta că: 1. crearea omului implică dualitatea genului (i-a făcut bărbat și femeie) (nu a făcut un androgin pe care l-a separat mai târziu, ci capitolul prezintă pe scurt crearea bărbatului și a

femeii, relatarea urmând să fie detaliată în capitolul 2. Dumnezeu nu i-a poruncit unui Adam androgin să se înmulțească. Pluralul “i-a” făcut arată că amândoi erau acolo când Dumnezeu le-a dat aceste porunci. Al doilea aspect scos în evidență în 27 este că omul se aseamănă într-un anume

fel cu Dumnezeu. Aceste două afirmații pregătesc terenul pentru următoarele versete care descriu

$20

funcțiile omului în legământ. Trebuie să le vedem ca pe o rimă îmbrățișată (ABB’A’). Prima afirmație din versetul 28, “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul” are legătură directă cu dualitatea genului (relația dintre bărbat și femeie, reglementată în legământul căsătoriei), iar ultima

afirmație din verset, “supuneţi pământul; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” are legătură cu prima din paranteză: “l-a făcut după chipul lui Dumnezeu.”

Prin urmare, Geneza 1:26 ne descrie crearea omului într-o relație de legământ cu Elohim. Omul este fiul lui Dumnezeu și rege aservit Lui, care stăpânește și administrează întreaga creație. La fel cum ridicarea unei statui a vreunui rege însemna proclamarea stăpânirii de către rege a acelui

teritoriu, omul a fost înălțat în mijlocul creației ca și chip al lui Dumnezeu, pentru a proclama stăpânirea Lui asupra creației Sale. Omul ca și chip al Dumnezeului nevăzut, reflecta trăsăturile de

caracter ale Creatorului Său. Caracterul oamenilor în stăpânirea lumii reflecta caracterul lui Dumnezeu. Conștient că nu se reprezintă doar pe sine, ci pe Suveranul drept și sfânt, omul trebuia să administreze creația într-un mod responsabil, nu tiranic și arbitrar. Chipul acesta ține de însăși

ființa, de existența omului. Statutul omului în mediul înconjurător, stăpânirea sa asupra lui și responsabilitatea de a guverna bine sunt rezultate ale faptului că omul este chipul lui Dumnezeu. În calitate de fiu al lui Dumnezeu, și rege aservit Lui, omul mediază relația lui Dumnezeu cu creația

Sa, într-o relație de legământ cu Dumnezeu pe de o parte și cu creația pe de altă parte. Iată, deci, conceptul de Împărăție a lui Dumnezeu, găsit deja pe prima pagină a Scripturii!

C. Termenii legământului edenic - Geneza 2

Geneza 1:26-27 definește spectrul legământului edenic, părțile implicate și stabilește relația dintre Dumnezeu-om-creație. În Geneza capitolul 2 se detaliază legământul, termenii lui, relațiile, binecuvântările și pedepsele în cazul neascultării.

Versetul 7 ne descrie mai în detaliu crearea omului în chipul și după asemănarea lui Dumnezeu: “Şi modelă YHWH Elohim pe om din ţărâna Pământului şi suflă în nările sale suflare de vieţi şi se făcu omul suflet viu.” Prin suflarea Sa (ruah, în ebraică, același cuvânt pentru duh),

Dumnezeu i-a împărtășit omului ceva din Sine, din structura Sa interioară, care îl făcea pe om asemănător lui, dar totuși diferit. Această împărtășire din Dumnezeu îl face pe om diferit de restul creației și îl capacitează să fie un chip bun al Creatorului Său, un rege bun.

Există trei mari domenii în care se vede în om asemănarea cu Dumnezeu: domeniul existențial (ceea ce ține de însăși ființa omului, de existența lui), domeniul relațional și cel funcțional. Câteva din atributele existențiale împărtășite de Yahweh omului sunt: spiritualitatea, moralitatea,

afectivitatea, rațiunea/imaginația, esteticul (aprecierea frumuseții) și voința. Fără ele, omul ar înceta să fie om, ar fi redus la statutul de animal. În ce privește domeniul relațional, omului i-a fost dat de Yahweh capacitatea de a se relaționa, de a înțelege și a comunica cu Dumnezeu, cu sine însuși, cu

semenii săi și cu mediul înconjurător pe care trebuia să îl stăpânească. În ce privește relațiile sale cu

$21

semenii, încă din Eden se stabilește relația dintre bărbat și femeie ca o relație de unire, de lipire, de legătură indisolubilă. Tot în Geneza 2 reiese pentru prima dată principiul reprezentativității. Lui Adam i se încredințează porunca de a nu mânca din fructul pomului cunoștinței înainte de a fi creată

femeia. Tot el este tras la răspundere în Geneza, 3:9: “Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” Și după cădere Adam rămâne reprezentantul, capul și responsabilul familiei, chiar dacă efectul păcatului aduce lupta dintre sexe: femeia încearcă mereu să uzurpe autoritatea soțului,

iar soțul fie își exercită autoritatea într-un mod abuziv, tiranic, fie evită să își asume autoritatea.

În ce privește domeniul funcționalității omului, distingem următoarele funcții pe care le avea Adam înainte de a cădea: funcția de reproducător, de culegător și cultivator al pământului, de

îngrijitor de animale, de rege stăpânitor și păzitor, de preot.

C. Edenul, sanctuarul lui Yahweh Elohim

În timpul celei de-a șasea zile, după ce l-a creat pe om din lutul pământului, Dumnezeu a făcut o grădină specială. Aceasta urma să fie locuința lui Adam și a soției lui, o grădină cum nu a mai

existat niciodată. În centrul grădinii era pomul vieții, al cărui fruct făcea ca acest trup să trăiască în veci. Grădina era udată de un fluviu, care, mai în aval, se împărțea în patru brațe ce irigau teritoriile învecinate. Când a terminat grădina, Dumnezeu l-a așezat pe Adam în ea, și i-a dat sarcina de a o

lucra și a o păzi.

Acest spațiu sfânt este un tip al paradisului ceresc, al Noului Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Ierusalimul ceresc este înconjurat de ziduri, dar la fel este și grădina Edenului. În ebraică, cuvântul

pentru grădină înseamnă un spațiu împrejmuit cu un zid. Din Eden ieșea un râu care iriga, care întreținea viața, iar din Noul Ierusalim iese un râu al vieții, limpede ca cristalul. O dată cu izgonirea părinților noștri din Rai, omenirea pierde contactul cu pomul vieții. Acesta reapare doar în

Ierusalimul ceresc. Profeții descriu Ierusalimul ca munte; atât Edenul, cât și Noul Ierusalim sunt aflate la înălțime, căci râurile curg din ele la vale. Dumnezeu se întâlnea cu Adam în Eden. El se va întâlni cu oamenii în Noul Ierusalim, capitala Noului Pământ. Apostolul Ioan spune: “Iată cortul lui

Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apoc. 21:3). Edenul, deci, este tipologic, reprezentativ pentru Noul Ierusalim. Acolo își va găsi Edenul împlinirea deplină.

Dar Noul Ierusalim era și realitatea spre care privea cortul, tabernacolul lui Dumnezeu din mijlocul Israelului. În pustie, Dumnezeu locuia în mijlocul Israelului, locuința Sa de unde se întâlnea cu omul fiind Cortul Întâlnirii. În trecut, accesul la Cort era restricționat, datorită stării de

păcat a omului și a sfințeniei absolute a lui Dumnezeu. Dar în Noul Ierusalim, lucrurile dintâi, murdărite și corupte de păcat, vor fi trecut. Omul transformat, sfințit, se va putea relaționa la Dumnezeu așa cum s-a relaționat Adam în grădină. Relația va fi una de tată-fiu. Apocalipsa, 21:7

consemnează spusele lui Dumnezeu: “Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi

$22

Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.” Cortul Întâlnirii și Templul de la Ierusalim anticipează această locuire a lui Dumnezeu cu oamenii, ca un tată înconjurat de copiii Săi, pe un pământ nou, fără păcat. Dar Cortul și Templul privesc și în trecut, spre Eden, spre locul de întâlnire al lui Dumnezeu

cu întâiul Adam.

Există numeroase trimiteri la Eden în simbolurile cortului. Grădina împrejmuită a Edenului avea o singură poartă, spre est (Gen. 3:24). Cortul și Templul erau și ele împrejmuite și aveau poarta

de intrare spre est. Edenul era situat la înălțime, așa încât fluviul să curgă din el la vale. Templul era situat și el pe munte, și nu este de mirare că unul din izvoarele de sub Templu purta numele Ghihon, exact unul din numele brațelor fluviului care ieșea din Eden (1 Regi, 1:33). În centrul grădinii era

pomul vieții, iar în centrul Templului stătea sfeșnicul cu șapte brațe, un copac stilizat. Pereții camerelor interioare ale Cortului și Templului (Sfânta și Sfânta Sfintelor) erau decorate cu motive

florale și vegetale, ceea ce amintea de grădină. Pereții Cortului erau decorați cu heruvimi. Calea spre Locul Preasfânt era restricționată, oprită de o perdea. Despre această perdea citim în Exodul, 26:31: “Să faci apoi o perdea albastră, purpurie şi cărămizie şi de in subţire răsucit; să fie lucrată cu

măiestrie şi să aibă pe ea heruvimi.” Când Solomon a făcut Templul, pe zidul de intrare a sculptat doi heruvimi și i-a poleit cu aur. Citim în 2 Cronici, 3:11 descrierea acestor îngeri: “Aripile heruvimilor aveau o lungime de douăzeci de coţi. Aripa celui dintâi, lungă de cinci coţi, atingea

zidul Casei; şi cealaltă aripă, lungă tot de cinci coţi, atingea aripa celui de-al doilea heruvim.” Intrarea în Templu era păzită de 2 heruvimi. Preoții trebuiau să intre în prezența lui Dumnezeu trecând printre acești heruvimi. Marele Preot putea ajunge în Sfânta Sfintelor doar trecând de cei

doi heruvimi de pe perdea și se întâlnea cu Yahweh înaintea capacului ispășirii, pe care erau 2 heruvimi. Spre ce ne duce cu gândul aceste motive? Ele aminteau de heruvimii care au fost puși să blocheze accesul omului căzut în Eden, la pomul vieții. Geneza, 3:24: “Astfel a izgonit El pe Adam;

şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”

Edenul, era, deci un Templu, un sanctuar al lui Dumnezeu, iar accesul preoților de mai târziu

în sanctuar, în “Eden”, era condiționat și se făcea numai în termenii stabiliți de Yahweh. Orice abatere însemna moartea fizică, ceea ce ar fi experimentat și Adam dacă încerca să treacă de heruvimi. Odată alungat Adam, regele-preot, din Edenul dintâi, acesta avea să fie închis pentru

totdeauna. De aici încolo începe realizarea planului veșnic de răscumpărare a omului, pentru a putea ajunge în Edenul veșnic, în Noul Ierusalim. Punctul culminant al planului se consumă atunci când perdeauna dinăuntrul Templului se rupe de sus până jos. Atunci, heruvimii se dau la o parte și lasă

cale liberă omului spre Dumnezeu, prin înainte-mergătorul, Marele Preot, Isus Cristos.

Edenul este locul în care Dumnezeu “umblă prin grădină în răcoarea zilei”, expresie regăsită în Levitic, 26:12, referindu-se la Cortul Întâlnirii, “Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi

Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul Meu.” Grădina este locul în care Adam a primit porunca și instrucțiunile pentru administrarea creației. Acolo, Yahweh Elohim, ca Suveran și Judecător, își

$23

cheamă vasalul la socoteală pentru felul cum administrează creația în Numele Lui. Mai târziu, Dumnezeu stăpânește și judecă din Cortul Întâlnirii, apoi din Templu.

Geneza, 2:15 ne spune că Dumnezeu l-a așezat în Eden pe omul pe care îl crease, ca să o

lucreze și să o păzească. Dacă Edenul era sanctuarul lui Yahweh Elohim, atunci omul funcționa acolo ca și preot închinător și mediator. Funcția de preot este parte din legământ. Nu și-a ales Adam onoarea aceasta, ci i-a fost dată. Dorința de a se închina a fost sădită de Creator în însăși natura lui,

fiind împlinirea supremă a tuturor înzestrărilor sale. Expresia “să o lucreze și să o păzească” mai apare o singură dată în Torah, în Numeri, 18:5-6, când le spune leviților să păzească lucrurile sfântului locaș, pentru ca nici un străin să nu se apropie și să facă slujba la Cort. Păzirea și munca

erau activități sacre, care aveau de a face cu închinarea. Adam, ca și preot atunci, avea sarcina de a asigura prioritatea și bunul mers al închinării, asigurându-se că nici un străin nu se apropie să

pângărească închinarea. Necesitatea păzirii grădinii ne dă deja o presimțire negativă, ne previne de existența unui pericol, a unui intrus.

Legământul edenic începe cu binecuvântarea Suveranului: “Elohim i-a binecuvântat”. Tot ce

însemna chipul și asemănarea (cu împărtășirea celor 3 domenii) erau binecuvântări. Pomul vieții reprezintă promisiunea vieții veșnice. Dar, în legământ exista și un blestem. Exista o interdicție care respectată, aducea binecuvântarea și viața, dar încălcată aducea blestemul și moartea. Interdicția

privea un anume pom din grădină: pomul cunoștinței binelui și răului. A fost așezat acolo în mod voit de Dumnezeu, ca să îl testeze, să confirme credincioșia, fidelitatea și iubirea lui Adam, care erau absolut necesare în relația de legământ în care se afla. Dacă Adam se dovedea fidel relației de

legământ, el se bucura de viața veșnică, ar fi trăit atât timp cât nu mânca din fructul interzis. Aceasta ar fi fost valabil și pentru copiii săi care ar fi respectat porunca.

Citim în Geneza, 2:16-17: “Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să

mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Moartea însemna separarea, retezarea lui de la sursa vieții, moartea spirituală imediată și începutul procesului care duce la

moartea fizică, adică îmbătrânirea și îmbolnăvirea. Condițiile legământului edenic trebuiau acceptate prin credință. Atât timp cât omul îl credea pe Dumnezeu și rămânea fidel legământului, se bucura de binecuvântările lui. Necredința, răzvrătirea aduceau blestemul și moartea.

În concluzie, în Geneza 1 și 2 îl întâlnim pe Adam raportându-se la Dumnezeu ca la un tată, închinându-se Lui în sanctuarul Edenului ca preot, și administrând creația ca rege. În acest fel trebuie să funcționeze legământul: Omul, ca fiu, rege și preot, trebuie să asigure prioritatea

închinării înaintea Dumnezeului Suveran și să administreze creația, să o pună în rânduială și să o guverneze pentru Dumnezeu, după principiile Lui. Ascultarea lui Adam ar fi confirmat întreaga sa posteritate în această stare, el ar fi dat naștere la o împărăție de preoți în Eden care să se bucure

pentru totdeauna de relația cu Tatăl lor. Dar neascultarea lui Adam urma să aducă blestemul și să

$24

arunce întreaga creație în haos. Adam și Edenul său au rămas adânc imprimate în conștiința și istoria omului. De la regii Babiloniei care întrețineau grădini luxuriante și se intitulau Regi-grădinari până la bogatele grădini moderne, omul a încercat mereu să își recreeze această grădină

sacră în care să intre pentru a-și găsi pacea, fericirea și inocența.

Grădina, însă, aparține lui Dumnezeu. El este proprietarul; Adam e doar administratorul. Odată Edenul pierdut, doar Dumnezeu îl poate recrea. Adam și Edenul său se vor regăsi în diferite

forme, în umbre, tipuri și simboluri, în toate celelalte legăminte care vor urma, până își vor găsi împlinirea deplină pe Noul Pământ.

$25

Mesaj 4: Legământul adamic

Nu știm cât timp au stat Adam și Eva în Eden, dar o ședere ce putea fi veșnică s-a terminat brusc, într-o zi când femeia a fost abordată de șarpe, străinul, intrusul împotriva căruia Adam

trebuia să păzească grădina. Porunca de a păzi grădina ne aduce senzația neliniștitoare că ne aflăm în prezența unui potențial pericol. Acel pericol privea singura inderdicție, singura poruncă negativă din legământul edenic: “din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care

vei mânca din el vei muri negreşit.”

Nu știm cum arăta fructul acelui pom. Probabil era ceva diferit. Nu era nici mărul, nici rodia. Dar era cu siguranță un copac, la fel ca pomul vieții. Fructul său nu era magic, dar avea însă ceva

special, simbolic, dacă ar fi să acordăm vreun credit cuvintelui șarpelui: avea putere de a deschide cuiva ochii și a-l face să fie ca Dumnezeu, să cunoască binele și răul. În cuvintele acestea există un adevăr trist, confirmat de Dumnezeu în 3:22, “Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca

unul din Noi, cunoscând binele şi răul.” Ce înseamnă aceasta? Omul a ajuns ca Dumnezeu în sensul că și-a luat calitatea de legiuitor, autonomia de a da legi, de a hotărî pentru sine ce este bine și ce este rău. Fructul cunoștinței nu este cunoașterea sexuală, pentru că nu prin aceasta ajunge omul ca

Dumnezeu. Era un fruct real dintr-un pom real care avea valoare simbolică în legământul Edenic. Nu conta atât fructul, cât intenția, întinderea mâinii și însușirea lui împotriva poruncii.

Ce s-a întâmplat în ziua respectivă? Geneza 3:1-6 ne spune: “Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”?”Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să

mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi. Atunci şar-pele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el,

vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.”

Să analizăm pe rând evenimentele: Șarpele, mai șiret decât toate vietățile, abordează femeia. De fapt, acolo era Satan, care vine mascat în chip de șarpe. De multe ori și astăzi ispita vine într-o formă mascată, voalată, din partea cuiva asupra căruia ar trebui să exersăm stăpânire, autoritate. De

ce a abordat femeia? Bărbatul a primit porunca, el este reprezentantul familiei! Șarpele încearcă să răstoarne ordinea pe care Dumnezeu a lăsat-o în relația de familie. Încă de la început, șarpele pune Cuvântul la îndoială: „Oare a zis Dumnezeu…?” Femeia adaugă la Cuvânt: „…nici să nu vă

atingeţi de el…”. Dumnezeu nu a zis asta. Șarpele răspunde negând Cuvântul: “Hotărât, că nu veţi muri”. Apoi răstălmăcește Cuvântul, folosind o jumătate de adevăr: „…veţi fi ca Dumnezeu”. Nu veți muri, veți trăi veșnic, vă veți depăși condiția și vă veți obține independența. Veți hotărî singuri,

$26

în dreptul vostru ceea ce este bine sau rău pentru voi. Dumnezeu nu este în totalitate demn de crezare, este egoist, nu vă vrea cu adevărat binele, ci ascunde ceva bun de voi prin această interdicție. Veți cunoaște binele și răul… atât a spus șarpele, apoi a tăcut. El și-a făcut treaba.

Sămânța îndoielii, a neîncrederii, a fost plantată.

În acest moment, femeia privește spre pomul cunoștinței și, dacă până atunci se ferea de el, nici nu îl atingea, acum îl vede ca frumos, “plăcut”. Dumnezeu le-a dat voie să mănânce după

plăcere din orice pom din grădină, dar acum parcă toți dispăruseră sau se urâțiseră, doar unul a rămas frumos, estetic. În ea s-a născut dorința, pofta. Aceasta, odată născută, a tot crescut până când a pus stăpânire peste întreaga ființă, până când consecințele nu mai contau (ce-o fi, o fi), doar

satisfacerea imediată a dorinței. Și așa a întins mâna, a smuls fructul, a mușcat din el și l-a întins și lui Adam, care se afla lângă ea și care a făcut la fel. Iacov descrie astfel tentația, când scrie în

1:14-15: “…fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”

În momentul în care Adam, nu Eva, mănâncă din pomul cunoștinței, intră în vigoare

blestemul și se rupe legământul, Adam pierzându-și poziția și stăpânirea. Ei încep să simtă vina, rușinea și frica. Relația lor cu ei înșiși, unul cu celălalt și cu Dumnezeu s-a stricat. Când Dumnezeu vine în grădină și îl cheamă, Adam se ascunde printre pomi. Pentru prima dată, Adam întârzie la

întâlnire, încearcă să o amâne, o evită. În loc să iasă în întâmpinarea Domnului să i se închine, preotul Adam caută cotloane în sanctuar unde să se ascundă. Dar, la chemarea Suveranului, vasalul iese pentru a da socoteală. A călcat legământul; și-a pierdut titlul și feuda. Încearcă să se

dezvinovățească, să caute un vinovat, să obțină circumstanțe atenuante: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Ce pledoarie!!! Nu eu, ci femeia e de vină! Femeia care ar fi trebuit să îmi fie ajutor potrivit, uite ce mi-a făcut! Eu sunt victima ei! Dar, ea este

femeia pe care Tu mi-ai dat-o. Nu eu am ales-o, ci Tu mi-ai dat-o… Oare nu ne sună cunoscut felul acesta de fugă de responsabilitate și de a da vina pe altcineva, chiar pe Dumnezeu? Toți am făcut la fel, în diferite momente ale vieții noastre. Se vede că suntem cu toții fii ai lui Adam!

După ce se adresează femeii, care și ea dă vina pe șarpe, Yahweh Elohim pronunță noile condiții pentru om ca imagine și asemănare a Sa și pentru stăpânirea încredințată lui. Yahweh inițiază un nou legământ. Să privim spre el:

1.Părțile legământului. Superiorul, inițiatorul legământului este Yahweh Elohim. El a rămas neschimbat de la legământul încheiat cu omul necăzut. Descoperim credincioșia Sa plină de bunătate, îndurare și iubire în relația Sa cu omul. El ia inițiativa, îl caută pe om și re-stabilește o

relație. Dar iubirea Sa nu poate trece peste dreptate. El nu poate trece cu vederea păcatul. Trebuia plătit un preț de sânge. Șorțurile de frunze nu sunt acoperitori suficiente pentru păcatul lor, eforturile omenești nu sunt suficiente pentru a repara relația. Yahweh este cel care plătește prețul.

$27

Omul reprezintă cealaltă parte a legământului. El este vasalul care s-a răzvrătit împotriva suzeranului și a vrut independența. El nu și-a trădat doar regele, ci și tatăl. A pierdut tot ce avea mai de preț. Înaintea lui Dumnezeu stătea fără niciun merit, fără posibilitatea de a mai repara ceva.

Pacea, bucuria și fericirea pe care i-o dădeau relația cu Dumnezeu, cu femeia și cu creația în Eden trecuseră pentru totdeauna. Schimbările ce le-a experimentat erau copleșitoare. Partea aceea cerească din el, nobilă și superioară prin care se relaționa la Dumnezeu ca la un tată a murit, s-a

stins. Ceea ce îi dădea sens vieții a dispărut. El nu mai putea privi în sus, spre cer. Dar chiar și când privea spre lume, sau în inteior, în sine însuși, nimic nu mai era la fel. Totul era corupt, deformat, au mai rămas doar ruinele a ceea ce a fost cândva “foarte bun” și frumos. Despărțit de sursa vieții,

el a rămas ca o ramură tăiată, care începe să pălească și să se usuce.

Ce a mai rămas în omul căzut din chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Dacă ne uităm în

Geneza, 5:1 și 3, vedem că Adam transmite chipul și asemănarea sa lui Set. Textul ne spune: “În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu…La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.” Adam a

fost creat într-o relație de tată-fiu cu Dumnezeu, asemănându-se cu El, fiind înzestrat cu cele trei domenii de bunuri care îl fac asemănător lui Elohim (existențiale, relaționale și funcționale). Când se naște Set, Adam este în același tip de relație cu Set precum era el cu Dumnezeu când a fost creat,

relație de tată fiu. El îi împărtășește lui Set din bunurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, dar nu așa cum le-a primit, ci în felul în care i-au rămas după căderea în păcat. Set nu seamănă cu Dumnezeu, ci cu Adam cel căzut.

În ce privește chipul lui Dumnezeu, acesta rămâne în om și după cădere. Chipul înseamnă stăpânirea omului asupra creației în Numele și pentru Dumnezeu. Omul rămâne rege peste creație, o administrează, o guvernează, dar, după cum anunță Yahweh, o va face cu trudă și sudoare. Chiar și

în legământul încheiat cu Noe, omul, așa căzut și rău din tinerețea lui, poartă în sine chipul lui Dumnezeu, drept pentru care omuciderea trebuia pedepsită cu moartea: “Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.” (9:6)

Acestea sunt părțile legământului: Yahweh Elohim și Adam, ca reprezentant al întregii sale familii.

Promisiunile și blestemele legământului se găsesc în Geneza, 3:14-19. Există, de fapt o

singură promisiune în acest legământ, rostită pe fondul unei lupte între oameni și Satan și agenții săi. Promisiunea anunță victoria împotriva Celui Rău, în ciuda rănii pe care acesta o provoacă. Cel ce zdrobește capul șarpelui este Sămânța femeii. Nu este femeia însăși, cum întâlnim uneori în

mitologiile păgâne, zeița care străpunge șarpele cu o suliță. Este Sămânțul, la masculin, cel ce se naște din femeie. Geneza 3:15 îl anunță pe Mesia, eroul care învinge răul și aduce eliberare. Așteptarea aceasta după eliberator este imprimată în fibra naturii umane și se regăsește în toate

culturile în diferite forme. Din păcate, cele mai multe religii au încercat să îl producă ei pe Mesia

$28

(de aici cultele fertilității la antici, care, prin sexul sacru încercau să dea ei naștere eroului. Cultul fertilității a fost preluat în creștinism sub o formă mai voalată și rafinată, închinarea la Mesia păgân a penetrat întreg creștinismul oficial. Sărbătorile celebrate în creștinism astăzi nu doar că nu sunt

poruncite de Domnul, dar îl celebrează în realitate pe rivalul lui Isus Cristos, Mesia cel păgân. Știind aceasta, ar trebui să le evităm și să ne întoarcem la închinarea autentică, așa cum este ea reglementată de Yahweh Elohim în legământ, fără să scoatem sau să adăugăm ceva la ea. Există

grupări religioase, în Islam, dar și în iudaism, care încearcă și astăzi să creeze cadrul social, economic și politic pentru venirea Lui, provocând astfel apariția Eliberatorului. Yahweh promite un Răscumpărător și ne spune, numindu-l Sămânța femeii, nu a bărbatului, că venirea Lui nu depinde

de eforturile omenești, că este supranaturală și va avea loc atunci când Dumnezeu alege momentul.

Urmează în text lista de blesteme, de promisiuni negative ca și consecințe ale neacultării:

șarpele este blestemat să se târască pe burtă, iar acest mod de deplasare va aminti întotdeauna de rolul său în sfâșierea legământului edenic. Bărbatul și femeia vor îndeplini sarcinile trasate în primul legământ cu suferință, durere și frustrare. Creșterea și înmulțirea se vor face cu dureri mari la

naștere de partea femeii, iar asigurarea celor necesare traiului se va face cu multă trudă și sudoare de partea bărbatului. Nu munca este un blestem, ci frustrarea, oboseala, durerea asociate de acum cu ea. Adam a muncit în grădină înainte de cădere, și Dumnezeu a lucrat în săptămâna creației. A lucrat

atent, minuțios, perfecționist și a fost satisfăcut de munca Lui. Necesitatea muncii se păstrează, deci, și în acest legământ, dar plăcerea și satisfacția ei este înlocuită de suferință, efort și frustrare.

La fel ca în primul legământ, alimentația oamenilor rămâne vegetariană (“Cu multă trudă să-

ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp.”). În ce privește relația dintre bărbat și femeie, pentru că dorințele femeii s-au ținut după bărbatul ei, îmbiindu-l să mănânce și atrăgându-l în păcat, ea va fi dominată, cârmuită, subordonată

soțului ei.

Pământul, solul, este blestemat să aducă buruieni. În loc să faciliteze hrănirea, solul o împiedică, luptându-se parcă cu omul să nu îi dea cele necesare traiului. Când privim spre o grădină

frumos îngrijită, plivită de buruieni, vedem succesul omului în lupta cu pământul blestemat. Dar câtă sudoare, cât efort susținut a depus grădinarul, și ce efemeră e victoria! Cea mai curată grădină, dacă nu e întreținută câteva săptămâni, devine un haos, și lupta cu pământul e pierdută. Chiar și

regnul animal a fost blestemat, după cum indică apostolul Pavel în Romani, 8:20-22. Animalele, numite, clasificate și ordonate de Adam în grădină, au căzut și ele în haos și deșertăciune, devenind sălbatice și carnivore.

În versetul 19, Dumnezeu rostește sentința pentru călcarea legământului edenic: “…te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Și astfel, spune Pavel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor. Anunțarea morții era de asemenea

$29

confirmarea că și în acest legământ, plata păcatului este moartea, moartea fizică, spirituală și eternă. Separarea de viață este ilustrată prin izgonirea din Eden și tăierea accesului la pomul vieții.

Omul, prin păcat, și-a pierdut funcția de preot, de închinător și mijlocitor, de aceea a fost

alungat din sanctuarul Edenului, din Odihna lui Yahweh. “Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.” A ieșit din locul odihnei pentru a lucra, a trudi, a se chinui. Yahweh ia locul lui Adam ca mijlocitor și sacrifică un animal. El îi arată

lui Adam cum trebuie să funcționeze de acum preotul închinător și mijlocitor. Acesta este primul legământ de sânge. Cei doi văd pentru prima dată moartea în fața ochilor, reală, tangibilă, crudă. Au văzut și moartea substitutivă. Animalul a murit ca ei să trăiască. “Domnul Dumnezeu a făcut lui

Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.” Cuvântul pentru haine înseamnă haină lungă, tunică. Îmbrăcarea a fost una completă, nu doar un șorț în jurul brâului. Vedem aici și

principiul decenței, dar și insuficiența eforturilor omenești de mântuire și perfecțiunea acțiunii lui Dumnezeu. Îmbrăcarea este sinonimă cu acoperirea, care în ebraică este același cuvânt cu ispășirea. Doar Yahweh Elohim poate furniza o acoperire, o ispășire completă. Este imposibil ca omul să se

scape pe sine din situația în care a ajuns, să se acopere integral. Hainele devin astfel semnul sau pecetea legământului Adamic. Însușirea lor înseamnă acceptarea termenilor hotărâți de Dumnezeu pentru refacerea relației cu El, înseamnă acceptarea prin credință a ispășirii și îndreptățirii oferite de

El.

Dar facerea hainelor și îmbrăcarea mai înseamnă ceva. Expresia se regăsește doar într-o singură altă parte în Vechiul Testament, în Levitic, 8:13. Acolo citim: “Moise a adus şi pe fiii lui

Aaron; i-a îmbrăcat cu tunicile, i-a încins cu brâiele şi le-a legat scufiile, cum poruncise lui Moise, Domnul.” Folosirea acelorași termeni ca în Geneza 3 este intenționată. Există o paralelă între cele 2 pasaje. În Levitic, Moise mijlocitorul, face pentru fiii lui Aaron ce a făcut Yahweh pentru Adam și

Eva: îi îmbracă, consacrându-i pentru slujba de preoți. Îmbrăcarea părinților noștri a însemnat repunerea lor în funcție, dar în condiții diferite decât cele din primul legământ. Adam continuă să fie chip al lui Dumnezeu, să reprezinte domnia Lui înaintea creației, dar cum o va face fără să fie

preot? Cum poate să mijlocească, să proclame Legea suveranului și să asigure închinarea fără preoție? Adam este reinvestit în funcția de preot, dar, la fel ca în cazul lui Aaron, mai întâi trebuia să se aducă jertfă pentru el însuși.

Cea mai importantă condiție a acestui legământ devine credința, încrederea înYahweh, aflată în antiteză cu necredința și neascultarea din Eden. Dacă neascultarea și necredința au fost cauza căderii, ascultarea și credința devin fundamentale pentru restaurarea creației. Credința devine cea

mai importantă condiție în toate legămintele următoare pentru oricine vrea să se apropie de Dumnezeu. Și fără credință este cu neputință ca omul să fie plăcut Lui. Adam răspunde stipulațiilor noului legământ cu credință. El o numește pe femeie, Eva, adică mama tuturor celor vii, iar ea

recunoaște ajutorul lui Dumnezeu în nașterea lui Cain. Amândoi acceptă tunicile de piele cu care îi îmbracă Dumnezeu și transmit fiilor lor principiile închinării înaintea lui Dumnezeu.

$30

Legământul Adamic reprezintă un nou început pentru omul care nu mai avea nici o șansă și nici un merit ca starea sa dinainte să fie restaurată. Acest legământ este începutul istoriei răscumpărării, al restaurării lui Adam și a feudei lui, istorie care, în ciuda unor eșecuri repetate din

partea următorilor Adami, se va finaliza cu bine, căci ultimul Adam, Sămânța femeii, va fi învingător și se va dovedi ascultător și fidel legământului. Prin ultimul Adam, omul căzut va fi restaurat și va ajunge să intre din nou în Eden, unde va locui pentru totdeauna în prezența lui

Yahweh Elohim.

$31

Mesaj 5: Legământul noahic

Introducere

Capitolele 4-6 din Geneza ne dezvăluie începuturile dezvoltării civilizației umane, înmulțirea oamenilor pentru luarea în stăpânire a pământului și punerea bazelor societății. Capitolul 4 începe

cu primii fii ai lui Adam închinându-se înaintea lui Yahweh. Dar închinarea ia o turnură tragică când Cain, gelos, îl ucide pe fratele său, fiind izgonit din prezența Domnului și din mijlocul familiei. Locuind ca pribeag o vreme, Cain este primul care zidește o cetate. Lameh, al șaptelea patriarh de la

Cain (probabil contemporan cu Enoh, al șaptelea patriarh prin Set), strică pentru prima dată legământul căsătoriei și își ia 2 soții. El ucide un tânăr care l-a rănit, și fără să îi pară rău invocă o pedeapsă care să împiedice răzbunarea sa. În familia lui Cain avem primul oraș, prima poligamie,

primul cântec care avea ca temă violența și crima, prima creștere organizată a animalelor, prima prelucrare a metalelor și primele instrumente muzicale. Familia lui Cain reprezintă societatea bogată, care caută luxul și plăcerea și îl sfidează pe Dumnezeu.

În acest context ne este introdus Set, următorul fiu al lui Adam. Acesta seamănă cu Abel în ascultare și credință. În vremea fiului lui Set, Enos, oamenii încep să cheme sau să proclame Numele lui Yahweh, expresie care se referă la o închinare publică. În vreme ce descendenții lui Set

păstrează închinarea la Yahweh și stipulațiile legământului, descendenții lui Cain, rămași în afara prezenței Domnului (4:16) se corup din ce în ce mai mult, până când această corupție atinge cote maxime în vremea lui Noe, când “orice făptură își stricase calea” (12). Dar Noe nu era ca ei. “Noe

era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” Aceasta înseamnă că Noe respecta stipulațiile legământului Adamic, pe când ceilalți îl abandonaseră.

Dumnezeu, uitându-se spre pământ, îi spune lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul… Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice

făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri. Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine.” (6:13, 17-18).

Aici apare pentru prima dată termenul concret berît, legământ. Elohim stăpânul creației, vede cum oamenii care trebuiau să îl reprezinte fac ravagii, aducând haos și distrugere. Vasalii Săi, ca administratori ai creației, s-au dovedit corupți și distructivi. Prin urmare, Suveranul hotărăște

distrugerea lor printr-un potop universal și luarea de la capăt prin Noe, cu care avea să stabilească sau să confirme legământul făcut cu Adam (expresia în original nu este “fac un legământ” ci “confirm un legământ”). Noe va fi noul Adam, capul de legământ.

$32

Este interesant să observăm cât de mică era rămășița credincioasă Domnului în acea vreme. Chiar din numeroșii descendenți ai lui Set, nu mai rămăseseră credincioși decât Noe și familia lui. Restul s-au unit cu descendenții lui Cain, s-au amestecat cu ei și au ajuns ca ei. Proclamarea publică

a Numelui lui Yahweh nu a durat foarte mult nici între ei. Dar, cu toate acestea, exista o rămășiță. Dumnezeu a avut întotdeauna un popor, o comunitate a legământului, chiar dacă comunitatea aceea a fost redusă la un număr cu o singură cifră. Să învățăm de aici principiul perpetuității poporului lui

Dumnezeu și importanța credincioșiei, chiar atunci când cei mai mulți dezertează, alegând calea ușoară. Uitați-vă la Noe: credincioșia lui a dus o binecuvântare pentru miliarde și miliarde de oameni. Mai bine puțini și credincioși decât mulți și compromiși.

Dumnezeu anunță curățirea pământului de făpturile păcătoase, înainte de a intra cu Noe în legământ, iar această curățire se va face prin apă. Atât de grozavă a fost catastrofa potopului încât ea

a influențat definitiv geografia și clima întregului pământ. Înainte de potop, pământul avea un singur continent și aceeași climă. Ruperea izvoarelor Adâncului a fărâmițat plăcile tectonice și a dus la apariția continentelor. Clima s-a modificat drastic, imediat după potop urmând prima epocă

glaciară. Deși evoluționiștii resping ideea unui potop universal, există suficiente dovezi științifice în favoarea acestui cataclism. Evenimentul a fost imprimat adânc în conștiința omenească, așa încât relatări despre potop există (în forme mai mult sau mai puțin exacte) la aproape toate popoarele de

pe glob.

Există o paralelă uimitoare între Geneza 1-3 și relatarea potopului. Potopul a fost instrumentul începerii unei noi creații. Aceleași cuvinte care descriu creația în Geneza 1 sunt folosite aici pentru

a descrie re-creația: La fel ca în prima creație, și acum fața pământului era acoperită de ape. La creație, Duhul lui Dumnezeu (ruah Elohim) glisa deasupra apelor. În Geneza, 8:1, citim: “Dumnezeu a făcut să sufle un vânt (ruah) pe pământ, şi apele s-au potolit.” La fel ca în ziua a

treia a creației, când apele se retrag și se arată uscatul, apele se retrag treptat până la oprirea corăbiei pe muntele Ararat. Când iese din corabie, Noe zidește un altar pe muntele Ararat, care apare ca o nouă grădină a Edenului, unde Dumnezeu se întâlnește cu omul, iar Adam cel nou i se închină.

Dumnezeu îi binecuvântează pe Noe și familia lui cu aceleași cuvinte cu care i-a binecuvântat pe Adam și pe Eva în ziua a șasea: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.”

Istoricul legământului. Noe este prezentat ca drept și fără vină între cei din generația lui, un om diferit, care umbla cu Dumnezeu. Prin urmare, Noe a avut o relație cu Dumnezeu înainte de încheierea legământului. Legământul a aprofundat această relație, a ridicat-o la un alt nivel, dar

relația exista dinainte.

Dar nici legământul nu este nou. Expresia folosită de patru ori în Geneza 8 și 9 în relație cu legământul este heqîm berît (a confirma un legămât), care se referă la una din părțile legământului

îndeplinind o obligație sau o promisiune dintr-un legământ inițiat anterior, așa încât cealalaltă parte

$33

experimentează în mod real împlinirea acelei promisiuni. Expresia arată relația dintre legământul cu Noe și cel cu Adam. Dumnezeu nu inițiază un legământ nou cu Noe, ci păstrează pentru Noe și descendenții săi angajamentul luat anterior. Care este acest angajament? Este angajamentul față de

creația Sa, grija Creatorului de a prezerva, a se îngriji și a stăpâni tot ce a creat. Binecuvântările și orânduielile pe care le-a inițiat prin și cu Adam și Eva și familia lor vor fi de acum cu Noe și cu descendenții săi.

Părțile legământului. Inițiatorul legământului este Yahweh Elohim. El face primul pas când îi spune lui Noe, “Dar cu tine fac (confirm) un legământ” (6:18). Noe aduce arderea de tot, dar nu inițiază legământul. De patru ori apare în text expresia “legământul Meu”, adică al lui Elohim.

Aceasta arată că El este inițiatorul, cel care își asumă angajamentul, care face promisiunile; omul este beneficiarul. Elohim ni se prezintă ca fiind Creatorul, Suveranul și Judecătorul. El este Acela

care susține creația, și tot El o poate distruge. Ne vine greu să ne imaginăm ce forțe imense au fost puse în mișcare în atmosferă, la sol și în subteran. Scufundat în întregime, Pământul clocotea și se rupea în bucăți. Bucățile acestea (continente întregi) se frecau și se ciocneau, provocând erupții

vulcanice și cutremure enorme. Când plăcile tectonice rupte s-au ciocnit, forțele acelea au împins în sus scoarța terestră formând lanțurile muntoase (aceasta s-a întâmplat pe când pământul era sub apă, de aceea se găsesc astăzi animele marine fosilizate sus, pe munți). Punerea în mișcare a tuturor

acestor forțe este descrisă simplu de Dumnezeu: “Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ”. Când apele au acoperit pământul în întregime, Dumnezeu a pus în mișcare aerul, a făcut să sufle un vânt puternic, care să accelereze evaporarea a miliarde de metri cubi de apă. Forța aceasta

copleșitoare pe care o auzeau la lucru cei din corabie, este descrisă ca o simplă expirație, ca un fleac: “Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit.” Toate acestea ni-L arată pe Dumnezeul legământului ca Stăpân Atotputernic și ca Judecător drept al întregii Sale creații.

Omul este cea de-a doua parte în legământ. Noe este prezentat ca un nou Adam. Noe primește aceeași binecuvântare și este însărcinat cu toate îndatoririle avute de Adam, primește de la Dumnezeu mandatul său, modificat însă pentru a fi potrivit condițiilor actuale. Dar Noe nu este doar

Adam cel inocent. Paralela continuă și în privința căderii. Așa cum Adam a căzut mâncând din grădină fructul pomului cunoștinței și a sfârșit într-o goliciune rușinoasă, Noe începe să cultive o grădină, bea din fructul viței, se îmbată și sfârșește într-o goliciune rușinoasă. După cum Adam nu

s-a putut acoperi, nici Noe nu s-a putut acoperi singur. După cum păcatul lui Adam a adus blestem asupra urmașilor săi, păcatul lui Noe a adus blestem asupra nepotului său. Noe, ca Adam, eșuează și el, cade asemenea primului. Noe nu este doar un tip al lui Adam, ci și un tip al Israelului de mai

târziu. Așa cum Noe a fost scăpat din ape când cei răi au fost nimiciți, Israelul a fost scăpat din apele Mării Roșii când egiptenii (reprezentanți ai lumii rebele) au fost înecați. Din cântarea de victorie reiese că, el intra în Canaan ca un Adam în Eden. Noe, deci, reprezintă atât un Adam din

trecut cât și unul din viitor.

$34

Dar legământul nu a fost încheiat doar cu Noe. Geneza, 9:8-10 spune: “Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el şi a zis: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele şi

toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pământ.” Acesta este un legământ cu creația al cărei reprezentant a fost ales Noe (în 6:18, Elohim îi spune, “cu tine fac un legământ”). Când Dumnezeu amintește în versetul 6 de

chipul Său în om, se referă că omul căzut mai poartă încă acest chip al lui Dumnezeu în el. Noe, în calitate de nou Adam, urmează să conducă, să stăpânească creația în calitate de chip al lui Dumnezeu, de statuie vie a Lui, de rege aservit suveranului.

Promisiunile legământului urmăreau împlinirea promisiunilor legământului edenic, dar în

limitele date de starea căzută a omului din legământul adamic. Legământul adamic are o singură binecuvântare (promisiunea venirii lui Mesia din Geneza, 3:15), dar mai multe blesteme și promisiuni negative. Legământul noahic echilibrează balanța, conținând mai multe binecuvântări

decât promisiuni negative. Împreună, cele două legăminte oferă o imagine completă a relației de legământ dintre Dumnezeu și omul căzut.

Prima binecuvântare este repetarea celei din Eden. Geneza, 9:1: “Dumnezeu a binecuvântat

pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Aceasta privea domeniul funcțional al existenței omului. Reproducerea, înmulțirea oamenilor era absolut necesară ducerii la îndeplinire a responsabilităților sale de administrator al creației. Binecuvântarea lui

Dumnezeu le asigura rămânerea în favorul Său. Dumnezeu urma să le arate mereu bunătatea și credincioșia iubitoare, hesed-ul, inima relației de legământ. Înmulțirea lor avea și o dimensiune spirtuală. Ei trebuiau să umple pământul re-creat cu închinători, cu păstrători ai legământului.

Această binecuvântare este descrisă în genealogiile fiilor lui Noe, și are un aspect temporal/național. Din cei trei fii ai lui Noe ies toate familiile pământului. Noi ne tragem din Iafet, care are cei mai numeroși descendenți și este cea mai larg răspândită familie, împlinind astfel binecuvântarea rostită

de Noe: “Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet” (9:27). Dar binecuvântarea dată lui Sem este mai specială, pentru că are o valență spirituală. Despre el, patriarhul Noe spune: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui!” Văzută în prisma

desfășurării istorice, vedem aici două predicții ale lui Noe: ultima este temporală și o vedem împlinindu-se în cucerirea Canaanului de israeliți. Dar prima afirmă că Yahweh este Dumnezeul lui Sem, că el va rămâne fidel Lui. Noe anunță aici că Sămânța femeii, Mesia, va fi de origine semitică.

Este important să deschidem o paranteză pentru a face o observație foarte importantă în privința împărțirii oamenilor pe familii. S-a vorbit mult timp despre împărțirea oamenilor în cinci rase distincte, bazate pe culoarea pielii și structura craniană. Această împărțire a degenerat în

considerarea unor rase ca fiind superioare altora. Știm ce a adus rasismul în timpul sclavagismului

$35

american sau al arianismului nazist. Împărțirea omenirii pe clase nu este un concept biblic. Din perspectiva Scripturii, există o singură rasă: cea a lui Adam sau a lui Noe, al doilea Adam. Cu toții avem același sânge și aceeași origine. Chiar dacă linia lui Sem a fost privilegiată mai târziu în

relația sa cu Dumnezeu, legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe i-a inclus pe toți cei trei fii ai săi în mod egal. Prin urmare, discriminarea rasială nu are ce căuta între credincioșii biblici. Toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu.

Închidem paranteza și ne îndreptăm spre a doua binecuvântare din legământ. Ea privește stăpânirea asupra animalelor. Versetul 2: “S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat

în mâinile voastre!” În legământul edenic, exista o recunoaștere automată, instinctuală de partea animalelor a stăpânirii omului. Dar după aruncarea creației în haos, animalele s-au întors unele

împotriva altora și împotriva omului. În legământul noahic, omul este ajutat de Dumnezeu să stăpânească regnul animal, inducându-le frica de om. Cum altfel ar fi putut supraviețui omul într-un mediu în care animalele carnivore se înmulțeau mai repede ca el? A doua binecuvântare este și ea

funcțională și privește omul ca și administrator peste creație.

A treia binecuvântare privește hrănirea sa. În legământul edenic și adamic, omul avea o dietă vegetariană. După potop, la dieta omului se adaugă carnea. Versetul 3 spune: “Tot ce se mişcă şi are

viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde.” Adăugarea cărnii la meniu are de a face probabil cu condițiile schimbate de viață și de climă. Până la potop, Pământul avea o singură climă. De acum încolo avem anotimpurile (2 sau 4), avem perioade în care pământul

nu oferă hrană. Deși textul vorbește despre animale curate și necurate, distincția aceasta nu se referă la alimentație, ci la jertfe. Omul avea voie să mănânce orice carne era comestibilă, “orice mișcă și are viață”.

O altă binecuvântare sau promisiune se găsește în Geneza, 8:21: “Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.” Blestemul

pământului datorită lui Adam rămâne în vigoare, el va da în continuare spini și pălămidă și omul își va smulge cu trudă și sudoare hrana de la el. Dumnezeu promite protejarea viețuitoarelor pământului împotriva unei distrugeri în masă și promite de asemenea că nu va mai da blesteme

suplimentare asupra pământului din cauza omului, căci el va călca mereu legământul. Afirmația “întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” nu se referă la generația distrusă la potop, ci la supraviețuitori. Aceasta este natura umană moștenită de la Adam. Dreptatea

lui Noe ne apare atunci ca fiind ceva din exteriorul său, ceva lucrat în el din afară. Și așa și este. Dumnezeu a lucrat în Noe, făcându-l drept. El nu s-a deosebit de cei din generația lui prin merite proprii, ci prin ceea ce a lucrat Dumnezeu în el prin har. Din moment ce Dumnezeu spune că un

potop universal ar fi răspunsul potrivit pentru rasa umană în fiecare generație, atunci înțelegem că omenirea și creația, regele și feuda sa, sunt păstrați doar prin harul lui Dumnezeu.

$36

În Geneza, 8:22 avem întemeierea anotimpurilor: “Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!” Între Eden și potop, exista un singur anotimp, o singură climă pe toată suprafața pământului. Nu ploua, ci un abur se ridica și uda

pământul. Dar clima se schimbă după potop. Anotimpurile, cu fluctuațiile lor de temperatură, cu variația orelor de lumină și întuneric, au fost date ca o binecuvântare, pentru beneficiul creației și prezervarea ei în condițiile de mediu de după potop.

Dumnezeu afirmă în Geneza, 9:11, și întărește acest lucru în 15, că niciodată nu va mai avea loc un potop universal. “Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul.” Inundații locale au fost și vor mai fi,

dar nu un potop global.

Termenii Legământului. Deși legământul este unul necondiționat, este o promisiune, un angajament al lui Yahweh Elohim, omul fiind beneficiarul ei, există condiții și îndatoriri pe care omul trebuie să le achite.

1.Pentru a se putea bucura din plin de binecuvântările legământului, omul trebuia să arate ascultare și credință în Yahweh. Noe le-a arătat, când a ascultat porunca de a construi corabia și când a adus arderea de tot pe muntele Ararat. Credința și ascultarea, la fel ca în legământul

precedent, sunt condiții esențiale pentru obținerea binecuvântărilor.

2. A doua condiție a legământului era o restricție alimentară. La fel ca Adam, și Noe primește o interdicție: consumarea sângelui. Versetul 4: “Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu

mâncaţi.” Sângele reprezenta viața, iar viața aparținea lui Dumnezeu. Dumnezeu a instituit vărsarea sângelui animal ca sacrificiu substitutiv, omul nu avea voie să îl consume. El nu avea voie să creadă că bându-i sângele, își poate însuși viața sau caracteristicile animalului. Adunarea din Ierusalim,

confruntată cu identificarea rolului Neamurilor în Noul Legământ, face apel la această restricție a legământului noahic ca fiind obligatorie pentru ne-evrei, în antiteză cu Legea mozaică (Fapte, 15:28-29: “Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă

greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi.”)

3. A treia condiție a legământului era interzicerea omuciderii. Versetele 5 și 6 spun: “şi voi

cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.” Viața omului este diferită de cea a animalului, e valoroasă pentru că omul este făcut în chipul

lui Dumnezeu, este efigia lui Elohim. Cine dărâmă statuia unui rege, îl sfidează pe regele respectiv. Uciderea unui om este de fapt un atentat la viața lui Dumnezeu, a regelui suprem, care se pedepsește cu moartea.

$37

4. A patra condiție este instituirea pedepsei capitale. Aceste versete presupun instituirea autorității civile, guvernamentale, care să administreze obiectiv pedeapsa. Înainte de potop. Dumnezeu îi judeca pe ucigași. Dar după potop, el încredințează omului această autoritate.

Împărțirea justiției nu este lăsată la discreția oricui, ci este sarcina comunității ca întreg. Dregătorul poartă sabia, spune mai târziu apostolul Pavel.

Jurământul legământului nu este menționat explicit în textul din Geneza, dar având în vedere caracterul permanent și neschimbabil al acestui legământ, ne-am aștepta ca el să fie confirmat de un jurământ. Mai târziu, în Isaia, citim însă că Domnul a depus un jurământ (54:9):

“după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra.” Promisiunea din Geneza, 9:11 și 15 este jurământul, chiar

dacă nu este numit specific. Legământul cu Noe, deci, este irevocabil.

Trupul și sângele animalelor curate sacrificate de Noe la ieșirea din corabie reprezentau sângele acestui legământ. Arderea de tot adusă de Noe a avut un miros plăcut înaintea lui Yahweh.

În virtutea legământului adamic, el funcționa ca preot mijlocitor al casei sale. Această funcție de preot al tatălui, al capului familiei, care zidește altare, aduce jertfe și mijlocește pentru casa sa continuă până la inaugurarea Cortului Întâlnirii. Când Noe coboară din arcă, primul lucru pe care îl

face este să zidească un altar (Geneza, 8:20). Aici apare pentru prima dată termenul “altar” în Biblie. Altarul devine Sanctuarul, locul întâlnirii omului-preot cu Dumnezeu. Primul Sanctuar a fost Edenul, al doilea a fost locul de lângă Eden unde Dumnezeu a sacrificat animalul pentru a-i îmbrăca

pe Adam și pe Eva, iar al treilea sanctuar a fost ridicat pe Muntele Ararat, de Noe.

Pecetea legământului este clar arătată în textul nostru: “Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate

neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ.” (12-13). Curcubeul este semnul veșnic, care apare după ploaie și care aduce aminte de promisiunea legământului noahic. Limba ebraică nu are un cuvânt

anume pentru curcubeu, așa că este folosit termenul “arc”, care este o armă, un instrument al mâniei. Dumnezeu îl așează pe cer ca semn al păcii, al harului. Curcubeul sugerează că Dumnezeu și-a lăsat arcul din mână, că nu va porni la război împotriva omului așa cum a făcut-o la potop.

Curcubeul apare în jurul tronului de domnie al lui Dumnezeu atât în Ezechiel, 1:28 cât și în Apocalipsa, 4:3. Dumnezeu scoate în evidență că relațiile sale cu omul sunt guvernate de îndurarea (hesed-ul) promise în acest legământ.

În concluzie, Legământul lui Dumnezeu cu Noe reafirma scopurile lui Dumnezeu pentru creația Sa, așa cum au fost ele enunțate în Eden. La fel ca legământul edenic, el cheamă omul să se

relaționeze la Dumnezeu pe de o parte și la creație pe cealaltă. Omenirea trebuie să arate iubire

$38

loială față de Creator și administrare înțeleaptă a creației în Numele Lui. Închinarea trebuie să fie o prioritate a omului, care este preot al familiei sale.

Dar condiția omenirii a rămas la fel ca și înainte de potop, omul este tot un călcător al

legământului. Din beția lui Noe învățăm că nu este suficient să primești șansa unui nou început. Omul, prin forțe proprii, eșuează de fiecare dată. E nevoie de harul lui Dumnezeu pentru reușită. Legământul lui Noe și favorul nemeritat prin care Dumnezeu ține creația creează cadrul pentru

îndeplinirea planului de răscumpărare, de salvare a lumii căzute. Spectrul universal și perpetuu al legământului indică spre viitor, spre faptul că binecuvântările noii creații nu vor fi rezervate unui singur popor, ci se vor extinde asupra întregului pământ, toate familiile pământului beneficiind de

el.

$39

Mesaj 6: Legământul avrahamic

Introducere

Nu au trecut decât cinci generații de la potop, de la începutul nou pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe și cu cei trei fii ai săi, și omenirea și-a stricat din nou calea, s-a răzvrătit împotriva

Suveranului lor și a călcat legământul. Pe măsură ce familiile oamenilor se înmulțeau, au apărut conflictele între ele și dorința omului de a stăpâni nu doar peste creație, ci și peste oamenii mai slabi ca el. Primul personaj consemnat ca rege este Nimrod. El se distinge la început ca vânător (atribut

comun regilor asirieni de mai târziu, eroul apărător al comunității împotriva animalelor de pradă dar și furnizor al hranei). Aceasta i-a adus faima, încât a rămas cunoscut ca “vânător viteaz înaintea (în ebraică, în fața sau împotriva) lui Yahweh. Iată-l pe Nimrod, statuie vie a lui Yahweh, depășindu-și

mandatul și feuda (numele său în ebraică înseamnă “rebel”), și întorcându-se împotriva semenilor săi, inaugurând regimul stăpânirii prin forță. “A început să fie puternic pe pământ”, subjugându-i pe cei mai slabi. Începutul domniei sale a fost în Babilonia, apoi își extinde domnia/asuprirea spre

nord. Acolo începe să zidească cetăți-centre (Ninive, Calah/Nimrud, prima capitală a Asiriei, vizitată acum de excavatoarele celor din ISIS și Rehobot-Ir și Resen). Aceste centre sunt cunoscute mai târziu ca dușmani de moarte ai Israelului. Nimrod, rebelul, este, prin urmare, eroul civilizator

care întemeiază un tip diferit de societate, una artificială, orașul, punând un zid între om și natură, înstrăinând pe regele aservit Creatorului de feuda încredințată lui să o lucreze și să o păzească. Este interesant de observat că locuitorii cetății, izolați și înstrăinați de natură, ajung să se teamă de ea

(unii tremură și se urcă pe pereți la vederea unui biet șoricel).

Istoria lui Nimrod este intercalată în Geneza 10 în enumerarea familiilor fiilor lui Noe (toate numele de acolo reprezintă fondatori de națiuni/triburi. Doar el este prezentat ca personaj

individual). Nimrod își începe domnia în Babel, și tot acolo se petrece acțiunea în capitolul 11, cu așezarea nomazilor veniți dinspre est și începerea construcției cetății Babel. Deși Nimrod nu este menționat în capitolul 11, există legături implicite între el și istoria turnului Babel. Acțiunea se

petrece în același loc, iar domnia de început a lui Nimrod nu este doar peste triburi, ci peste cetăți din Babilonia (Babel, Erec, Acad și Calne). Capitolul 11 relatează începutul construcției primei

cetăți peste care domnește Nimrod, deci capitolul 11 începe înainte, sau, având în vedere calitățile de constructor ale lui Nimrod, în timpul său.

Oamenii se strâng, deci, în Babilonia și spun: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al

cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” (vs. 4). Această atitudine este una sfidătoare la adresa lui Yahweh, aceeași pe care a avut-o și Nimrod. Nu doar că refuzau să îndeplinească sarcinile legământului cu Elohim, care

presupunea împrăștierea pe pământ, dar construcția cetății și mai ales a turnului înalt făcea aluzie directă la potop. Să ne pregătim propria cale de scăpare în caz că va mai veni un potop. Dumnezeu a

$40

promis că nu va mai distruge lumea prin potop, dar ei nu îl credeau. Desigur, în legământul cu Noe Dumnezeu afirmă că plata cuvenită pentru răutatea omului ar fi un alt potop. Rebelii știau ce meritau, și nu îl credeau pe Yahweh că nu le va administra acea pedeapsă. Prin zidirea turnului

Babel, omul declară că știe adevărul, știe că trebuie să se supună lui Dumnezeu, dar refuză și vrea să se asigure că va scăpa cu viață în urma răzvrătirii. În plan religios, omul voia să ajungă el însuși la cer, și dacă nu exista o cale, avea să și-o croiască singur, prin propriile sale eforturi. Omul refuza

să fie “cu puțin mai prejos decât Dumnezeu”, voia, asemeni lui Adam și Evei în grădină, să fie ca Dumnezeu.

Un alt aspect care trebuie menționat la acest capitol este că de aici încolo, religia oamenilor

este politeistă. Refuzul de a se mai supune Dumnezeului unic i-a făcut să se închine la o mulțime de zei. Oamenii nu au evoluat de la politeism la monoteism, ci invers. Închinarea primordială a omului

a fost la un singur Dumnezeu. Închinarea la dumnezei străini a avut loc înainte de amestecul limbilor, căci toate religiile politeiste ale lumii, din Japonia până în Mexic, din America Latină până în Nordul Europei, conțin aceleași elemente fundamentale. Toate se închină la un cuplu primordial

de zei, care la origine erau oameni eroi. Zeii supremi în toate panteonurile poartă reminiscențe ale lui Adam, ale lui Noe, dar și ale lui Nimrod. În culturile politeiste, personajul Nimrod, eroul protector/civilizator/stăpânitor este un personaj mesianic. El reprezintă efortul omenesc de a-l crea

pe Mesia. De aceea, el este un Antichrist. Dar, fiindcă Mesia este un tip Adamic, așa este și Nimrod. Nimrod, ca Anti-Mesia, este candidatul propus (și înscăunat) de om pentru a fi al treilea Adam. Dumnezeu respinge candidatul și, după cum vom vedea imediat, îl va alege pe Avram pentru

această poziție. Nu este de mirare că vom vedea în cursul istoriei o luptă perpetuă între urmașii lui Nimrod și urmașii lui Avram, între Babilon și Ierusalim, până la consumarea luptei finale, în Apocalipsa, între Anticrist și Cristos. Pe Noul Pământ, în noua creație, avem o singură capitală:

Ierusalimul.

Intervenția lui Dumnezeu prin amestecarea limbilor a avut rostul de a întârzia coruperea totală a umanității pentru că El avea un plan de salvare de care să beneficieze toate familiile pământului.

Realizarea acestui plan urma să prindă contur printr-un al treilea Adam, care nu era Nimrod, cel ales de oameni, ci Avram, alesul lui Dumnezeu.

Acesta este contextul biblic în care începe narațiunea despre Avram. Ne aflăm acum în jurul

anului 2000 î.Cr în Ur, capitala înfloritorului Sumer. Capitolul 12 începe astfel: “Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o

binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Avram, ascultător, pleacă, dar nu pleacă singur, ci cu întreaga sa familie, cu tatăl și frații săi, cum ne dezvăluie capitolul 11. Ei

părăsesc orașul Ur din Caldeea, unul din marile centre de civilizație din Mesopotamia, aflat la o distanță de aproape 250 km SE de Babilon. Excavațiile arheologice ne descoperă căminul lui

$41

Avraam ca fiind uimitor de dezvoltat. A fost descoperită o școală, unde elevii învățau să citească, să scrie pe tăblițe de lut, și să facă exerciții aritmetice. Comerțul și meșteșugurile înfloreau. Dar orașul era plin de idolatrie. S-a descoperit un templu, un zigurat și alte clădiri dedicate închinării la Nanna,

zeul lunii. Chiar și în casele particulare existau nișe în pereți unde se puneau idoli. Avram și familia lui, în Ur, erau politeiști. Yahweh Elohim le aduce aminte, mai târziu, evreilor aceasta când spune în Iosua, 24:2: “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam

şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului şi slujeau altor dumnezei. Eu am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa şi i-am dat pe Isaac.”

La chemarea Domnului, Avram și familia sa ies din Ur și pornesc spre nord-vest. Străbat Sumerul, lasă în urmă Babilonul, trec și de Mari, și se opresc în Haran, după o călătorie de

aproximativ 900 km. Acolo rămân până la moartea lui Terah. S-ar putea ca Haranul să fi fost țara lor de baștină, Terah migrând mai devreme în Ur. Nahor rămâne în Haran, dar Avram pornește mai departe, căci nu Padan-Aramul era țara pe care i-a arătat-o Elohim. Din Haran, Avram merge spre

sud-vest, și ajunge în Canaan după o călătorie de aproximativ 500 km.

Schimbarea inițială a lui Avram de la politeism la monoteism nu s-a făcut pe cale naturală. A fost o schimbare în ciuda condiției lui Avram, în ciuda tradiției familiei sale, în ciuda religiei

oficiale din Ur (și în contra ei) și în ciuda spiritului timpului. Într-o vreme în care apostazia se răspândea rapid și se împământenea peste tot, Avram aude chemarea lui Yahweh și o urmează. Ajunge în Haran, unde își lasă restul familiei, în continuare politeiști, și pleacă mai departe spre o

țară necunoscută. Urnirea spre o astfel de aventură nu a pornit de la Avram, ci de la Yahweh. Alegerea lui Avram, din mulțimea de idolatri, nu s-a făcut pentru vreun merit al său, ci a fost în totalitate prin har, prin alegerea necondiționată a lui Yahweh.

Să privim din nou chemarea inițială a lui Avram, căci de aici încolo istoria omenirii începe să se schimbe. Până în Geneza 12, întâlnim căderea, potopul, rebeliunea de la Babel. De cinci ori apare cuvântul “blestem” în primele 11 capitole, și de cinci ori apare cuvântul “binecuvântare” în primele

3 versete din capitolul 12. Se anunță, deci, un nou început, marcat de binecuvântare. Adam a fost binecuvântat să fie roditor, dar eșecul său nu a produs o sămânță care să păstreze legământul, și așa ajungem la potop. Dumnezeu începe cu Noe, al doilea Adam, îl binecuvântează cu rodnicie, dar

Noe cade și el și eșuează în a produce sămânța împlinitoare a legământului, și așa vine Babelul. Dumnezeu începe din nou cu Avram, care urmează să fie al treilea Adam, prin care Dumnezeu va binecuvânta pământul. Și pe el Dumnezeu îl binecuvântează cu rodnicie, și el este acela care va

produce sămânța de urmași care vor păstra legământul. Avram și familia lui urmau să moștenească rolul lui Adam și al Evei.

Chemarea lui Dumnezeu conține două porunci, fiecare poruncă fiind urmată de trei

promisiuni. Prima poruncă este “ieși” din țara ta, în țara pe care ți-o voi arăta, țară necunoscută în

$42

acel moment lui Avram). Dacă asculta de această poruncă, Yahweh își îndeplinea trei promisiuni: 1. Îl va face o națiune mare; 2. îl va binecuvânta și 3. îi va face un nume mare. A doua poruncă este “fii o binecuvântare!” Multe traduceri nu o traduc ca o poruncă, ci ca o promisiune. Dar verbul este

la imperativ. Structura gramaticală cere ca textul să fie citit așa. Urmează alte trei promisiuni: 1. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta; 2. voi blestema pe cei ce te vor blestema; 3. toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Avram răspunde chemării ascultând, după cum arată

versetele 4-6. În Canaan, Dumnezeu i se arată din nou și îi confirmă promisiunea, descoperindu-i că aceasta este țara despre care îi vorbise (versetul 7): „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.” Avram răspunde din nou cu ascultare și

zidește un altar Domnului (cuvântul altar mai apare o singură dată înainte, când Noe, un alt personaj adamic, zidește altar și se închină lui Yahweh). Zidirea altarului, al unui sanctuar în care să i se

închine lui Yahweh este emblematică, căci întreaga viață a lui Avram va fi marcată de închinare. Canaanul devine un nou Eden pentru noul Adam. El nu zidește altare decât în Canaan. De fapt, când părăsește Canaanul, fie pentru Egipt, fie pentru Gherar, acolo îl vor aștepta probleme și pericole de

moarte din care doar intervenția lui Dumnezeu îl scoate teafăr. Avram este în siguranță doar pe înălțimile Canaanului. Acesta este Edenul său. Iată-l funcționând ca preot adamic, închinându-se pe muntele sanctuar.

Să privim din nou spre promisiunile lui Yahweh. Primele trei au de a face cu Avram ca individ, dar ultimele trei au de a face cu relația lui și a familiei lui cu restul lumii. Prima promisiune este să îl facă o națiune mare. Este interesant termenul folosit aici, goi, națiune sau neam. Mai târziu

este folosit aproape în exclusivitate pentru ne-evrei și doar în sens peiorativ pentru Israel. Termenul denotă, însă, o națiune organizată și se află în antiteză cu “familiile” pământului din versetul 3, căci cuvântul în ebraică însemna ceva mai mare decât o familie, dar mai mic decât un trib. Lui Avram,

care nu avea copii, i se promitea o națiune, care, făcea ca marile națiuni pe care Avram le cunoștea (Sumerul, Babilonia) să fie niște biete clanuri. Împroprietărirea, posesia unui teritoriu, este subînțeleasă în această promisiune, căci nu poate exista o națiune mare fără o țară a ei. Dumnezeu îi

promite lui Avram o cetate, cum ne arată Epistola către Evrei, adică un stat.

A doua promisiune implică binecuvântarea. Dumnezeu îi promite că va ajunge foarte bogat și prosper, că ceea ce va întreprinde va reuși. Binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă și putere

procreativă, alături de o loialitate față de generațiile viitoare. A treia promisiune este că Avram va avea un nume mare. El va deveni faimos. Oamenii de la Babel au vrut ei să își facă un nume, să devină celebri, să fie cineva prin metode omenești. Pe Avram, Dumnezeu îl va face faimos dacă va

asculta de El. Aceasta implică regalitatea, așa cum arată confirmarea promisiunii în 17:6, “din tine vor ieși regi”. A primi un nume este o favoare regală, pe care Yahweh i-o face și lui David mai târziu. Avram nu este numit rege în mod explicit, însă este tratat ca egal de regele Abimelec, iar

locuitorii Hebronului îl numesc “prințul/domnitorul lui Dumnezeu” (Geneza, 23:6).

$43

Al doilea grup de promisiuni conțin binecuvântări și blesteme pentru națiuni în funcție de felul cum se raportează la Avram. Prietenii lui Avram vor fi binecuvântați de Yahweh, Dumnezeul lui, iar dușmanii lui vor fi blestemați. Cine se luptă cu Avram se va lupta cu Dumnezeu Însuși.

Aceasta este o relație de legământ între suzeran și vasal. Împlinirea acestei promisiuni s-a văzut în timpul vieții lui Avram. Lot a fost binecuvântat cu averi mari pentru că a fost asociat cu el. La fel și Aner, Eșcol și Mamre, care au încheiat legământ cu Avram. Acest lucru a fost valabil în tot cursul

istoriei. Laban, Potifar, Faraon, și Egiptul au prosperat când au fost prieteni lui Avram sau familiei lui, dar au falimentat când au încercat să îi înșele sau să îi ucidă. Raportarea la Israelul etnic aduce și astăzi fie binecuvântare, fie blestem asupra națiunilor. Ultima binecuvântare este mesianică și îl

prezintă pe Avram ca intrumentul prin care vor fi binecuvântate Neamurile. El este mijlocitorul binecuvântărilor pentru toate familiile pământului. Această ultimă promisiune, repetată de mai

multe ori de acum încolo, îl identifică pe Mesia ca fiind un descendent al lui Avram.

După ce Avram zidește un altar lui Yahweh și i se închină în Canaan, urmează câteva evenimente majore care testează încrederea lui în Dumnezeu. Vine o foamete în Canaan, iar el alege

să meargă în Egipt. Nu este o călătorie a credinței, nu a fost trimis de Dumnezeu. Avram iese din Edenul său și încetează să mai funcționeze ca preot. El nu zidește altar în Egipt, nici nu invocă Numele Domnului pentru a I se închina. Din contră, folosește o minciună, o jumătate de adevăr

spusă cu intenția de a ascunde adevărul pentru a-și scăpa viața. Rezultatul a fost că aproape a compromis relația cu Yahweh, care îi promitea sămânța de urmași prin Sara, nu prin altcineva. Doar intervenția lui Dumnezeu i-o redă pe Sara. Avram este alungat de Faraon din Egipt și se întoarce în

Canaan. Aici este un contrast interesant între Adam și Avram. Adam este alungat de Dumnezeu din Eden în lume, pe când Avram este alungat de lume înapoi în Edenul său, în Canaan.

Venind dinspre Egipt, el merge spre nord până ajunge la altarul pe care îl zidise mai devreme,

când a intrat în Canaan. Oare ce a simțit Avram, după experiența amară din Egipt, când a văzut din nou altarul pe care l-a părăsit? Acolo, Avram a chemat din nou Numele Domnului. El și-a reluat rolul adamic de preot mijlocitor și închinător. Dar iată că apare o altă problemă: prea multele bogății

dau naștere la o stare de conflict între slujitorii lui și ai lui Lot. Avram, ca mijlocitor, caută să medieze conflictul și îl invită pe Lot să aleagă încotro să o apuce, deși dreptul de a face prima alegere îi aparținea lui. În 13:10, citim: “Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului

era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului.” Din punct de vedere firesc, Valea Iordanului era ca un Eden. Și Lot se grăbește să se înfrupte din bunătățile acestui Eden, întinzându-și corturile până la

porțile Sodomei.

Avram rămâne cu ceea ce a refuzat Lot: ținuturile deluroase și muntoase. Și nu îi pare rău, căci acesta este Edenul său. Aici l-a binecuvântat Dumnezeu mai înainte, aici avea locul de

închinare. Dumnezeu îi confirmă imediat după aceasta că a făcut alegerea potrivită, căci îi apare din nou și îi spune în 13:14-17: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi

$44

spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în

lat; căci ţie ţi-o voi da.”

Capitolul 14 ne prezintă un alt eveniment important din viața lui Avram, eveniment care pregătește scena întemeierii legământului. Avram se găsește pe înălțimile Hebronului, unul dintre

cele mai vechi orașe din lume, aflat la 30 de km sud vest de Ierusalim. Lot se găsește la aproximativ 50 de kilometri spre sud-est, de celalată parte a munților. Revolta regelui Sodomei și a altora față de suzeranii lor face aduce războiul în paradisul lui Lot. Confruntarea armată se termină printr-un

dezastru, rebelii fiind învinși total, regele Sodomei reușind să își scape viața doar prin fugă și Lot împreună cu tot ce avea cade ca prins de război. Învingătorii pornesc spre Babilonia împreună cu

toată prada. Cineva îi dă de știre lui Avram, care înarmează 318 servitori și alături de partenerii săi cu care făcuse legământ, Aner, Eșcol și Mamre, pregătesc o ambuscadă rapidă. Campania militară condusă de Avram este un succes, și el reușește să îl recupereze pe Lot, averile lui și toate bogățiile

Sodomei și Gomorei. Venind de la război, lui Avram îi ies înainte 2 regi: Regele, Melhisedec, care se cobora din Salem (Ierusalimul de mai târziu) și Bera, regele Sodomei, care tocmai a ieșit din cazanul… fântâna de smoală în care căzuse fugind din luptă.

Cei doi regi sunt emblematici. Unul vine de sus, altul vine de jos, din vale. Unul este preot al Dumnezeului Celui Preaînalt, altul este preot idolatru. Amândoi îl întâmpină cu o ofertă: Melhisedec, regele păcii, al cărui nume înseamnă Împăratul dreptății, îl binecuvântează și îi oferă

pâine și vin - simboluri chiar din acea vreme a comuniunii de legământ. Regele Sodomei îi oferă toată prada de război, toate bogățiile Sodomei și Gomorei. Îi oferă calea lumii de a fi faimos: bani și putere. Între cele două oferte, Avram nu oscilează, ci alege calea lui Melhisedec. Regelui Sodomei îi

spune: „Ridic mâna spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avram.” Nimic pentru mine!” Avram nu vrea nimic

din ceea ce îi poate oferi lumea și renunță chiar la ceea ce i se cuvenea de drept. Credința lui Avram privea dincolo de posesiunile materiale, spre binecuvântări mai mari. Avram voia ca sursa binecuvântărilor sale să fie Dumnezeu, nu lumea coruptă și rea. Prin rostirea Numelui lui

Dumnezeu așa cum a făcut-o, “Yahweh, Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului”, Avram se identifică cu Melhisedec ca închinători la același Dumnezeu. Ei apar ca excepții în mijlocul unei lumi idolatre și politeiste. De fapt, Melhisedec este singurul om pe care

Avram îl consideră superiorul său, și face aceasta când îi dă zeciuială. Scripturile ulterioare ni-L descoperă pe Melhisedec ca un prototip mesianic.

Aceasta este istoria lui Avram până în Geneza 15, când Dumnezeu inițiază legământul Său cu

el. În acest moment, Avram avea deja o relație de zeci de ani cu Yahweh. L-a ascultat și l-a urmat din Ur în Haran, din Haran în Canaan. Acolo a zidit altar și i s-a închinat. Dumnezeu l-a

$45

binecuvântat material și chiar l-a scăpat din Egipt, limitând efectele boacănei lui. Dar timpul trecea, și prima promisiune pe care i-a făcut-o, și cea mai importantă, de care depindea restul promisiunilor, a rămas neîmplinită. Avram tot nu avea copii și pe măsură ce treceau anii, șansele

naturale ca acest lucru să se întâmple scădeau drastic și presiunile la care era supusă credința sa creșteau exponențial. Cu toate acestea, Avram alege de două ori calea închinării și a credinței, iar acum vine vremea când Yahweh i se descoperă pentru a încheia legământ cu el și a-i întări credința.

$46

Mesaj 7: Legământul avrahamic. Partea a II-a

Geneza capitolul 15 începe cu expresia, “după aceste întâmplări”, făcând referire la ceea ce s-a petrecut în 14: războiul în care s-a implicat Avram, întâlnirea cu cei doi regi și alegerea căii

credinței și închinării în locul bogăției și faimei lumii. Dar, când Dumnezeu îi vorbește printr-o viziune, primul lucru pe care Yahweh i-l spune lui Avram este: “Nu te teme! Eu sunt scutul tău; răsplata ta e foarte mare.” Era normal ca Avram să se teamă de repercursiuni din partea regilor din

nord. Dacă ei porneau o altă campanie împotriva rebelilor, și el era acum implicat, și nu avea nici o șansă de victorie. Risca și el să pățească ce a pățit Lot, să piardă tot și să fie dus captiv în țara pe care o părăsise pentru a veni în Canaan. Ce ar fi însemnat să se fi întors în Babilonia ca sclav, fără

nimic, după ce a părăsit-o ca om liber și bogat?!? În fața temerii de un astfel de sfârșit, Yahweh îi spune, “Nu te teme, EU sunt scutul tău!” Dușmanii tăi pot ajunge la tine să îți facă rău doar trecând de Mine! Eu sunt protecția ta.

La refuzul lui Avram de a lua ceva din prada de război, îi răspunde prin promisiunea: “răsplata ta e foarte mare”. Nu Yahweh este răsplata propriu zisă, așa cum afirmă traducerea noastră. El este sursa binecuvântării. Cu alte cuvinte, Yahweh îi spune: să nu îți pară rău după nimic din ceea ce ai

refuzat, căci Eu te voi binecuvânta mult mai mult. Avram îi răspunde Domnului (15:2-3): „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din

Damasc.” Şi Avram a zis: „Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.” Avram nu mai tace ca altădată, el vrea răspunsuri. Faptul că Avram răspunde arată exasperarea așteptării, tensiunea credinței. Trecuseră în jur de zece ani de când a plecat din

Haran și migra din loc în loc în Canaan. Avea acum aproape 85 de ani, iar Sarai, 75. “Ce-mi vei da?” Ce este mai important pentru mine, un moștenitor, nu mi-ai dat, “iată că nu mi-ai dat sămânță”, și ce folos au toate binecuvântările materiale, când ele vor ajunge la Eliezer, servitorul meu, după ce

voi muri.

Yahweh îi reafirmă promisiunea că va avea urmași: „Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.” A sosit vremea ca Yahweh să îi dea un suflu nou

credinței lui Avram, încheind cu el un legământ, un angajament, și ducând relația dintre ei la un nivel superior. Parcă luându-l de mână, Domnul îl scoate pe Avram afară din cort și îi repetă promisiunea în termeni și mai grandioși: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.”

Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.” Privind în sus, “Avram a crezut pe Yahweh, şi Yahweh i-a socotit lucrul acesta ca dreptate.” Versetul nu spune că abia de atunci Avram l-a crezut pe Domnul. Gramatica de aici indică faptul că Avram credea din trecut, nu doar din momentul viziunii. Avram a

continuat să creadă pe Yahweh, s-a agățat cu toată ființa sa de promisiunea Lui.

Structura capitolului 15 este simetrică. Este împărțit în 2 jumătăți. În prima jumătate, discuția este despre moștenitor, în a doua despre țară. În ambele jumătăți, Yahweh face promisiuni; Avram se

$47

plânge și pune întrebări și Yahweh confirmă promisiunile. Versetul 7 începe a doua jumătate a capitolului 15. Yahweh se identifică ca fiind Acela care l-a scos pe Avram din Ur pentru a-i da țara aceasta. Când Avram cere un semn care să confirme că va stăpâni într-adevăr țara, Yahweh îi dă

instrucțiuni specifice să pregătească sacrificiile de animale pentru încheierea legământului. Versetul 18 ne spune clar că este vorba despre încheierea unui legământ. “În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram…” Expresia folosită este karat berît, a tăia un legământ și înseamnă a iniția un

legământ nou. “A tăia” se referă la ceremonia de tăiere a animalelor, prin care părțile legământului spuneau, “așa să ajung ca animalele acestea dacă nu îmi țin partea de legământ”.

Versetul de mai sus, care concluzionează capitolul 15, ne spune că ceea ce este descris aici

este legământul lui Yahweh cu Avram, prin care Avram devine în mod oficial al treilea Adam. Acest legământ reprezintă formalizarea relației dintre cei doi, începute cu mulți ani în urmă în Ur din

Caldeea. Din capitolul 12 până în 15 avem istoricul legământului. Părțile legământului apar clar: Yahweh și Avram, ca reprezentat al familiei lui. Promisiunile legământului reprezintă aceleași promisiuni ca și cele inițiale din Geneza 12, dar concentrate în 2 promisiuni: un mare număr de

urmași și stăpânirea țării Canaanului, de la granița Egiptului până la granița cu Babilonia. Să reținem că Israelul nu a intrat niciodată până acum în posesia întregului teritoriu menționat aici. Vom reveni pe viitor la acest aspect. Nu există blesteme în acest legământ, căci el inaugurează

începutul binecuvântării care, prin Avram și familia lui, se va extinde la toate familiile pământului. Adam și Noe au adus blestemul, dar Avram urma să aducă binecuvântarea, după cum ne amintim din Geneza 12. Cu toate acestea, există o promisiune negativă care îi privea pe descendenții lui

Avram: ei vor fi robi în Egipt timp de 400 de ani. Dar Dumnezeu îi va scoate de acolo cu mari bogății și se vor întoarce în Canaan în a patra generație pentru a lua în stăpânire țara promisă.

În ce privește termenii legământului, observăm o abatere de la normă, de la legămintele pe

care le cunoaștem din acea vreme: Nu ambii parteneri de legământ, ci doar Yahweh, superiorul, sub forma fumului și flăcării, trece printre animalele despicate, pe calea de sânge. Aceasta indică faptul că doar Yahweh își asumă angajamente, că legământul este de tipul unei “donații regale”, un

legământ necondiționat. De fapt, Yahweh promite că el va ține ambele părți. Este ca și cum ar spune: “Dacă legământul acesta s-ar rupe vreodată, Avrame, fie din vina mea, fie din a ta, Eu voi plăti prețul! Dacă tu sau urmașii tăi după tine vor fi neloiali legământului, Eu voi plăti prețul de

sânge! Nerostită prin cuvinte, dar exprimată faptic, este anunțarea morții Domnului Isus Cristos.

Legământul din capitolul 15 se încheie aici, nu conține un semn sau un jurământ, altul decât cel implicat în umblarea printre animalele sacrificate. Este greu de explicat cum Dumnezeu trece

printre animale, invocându-și moartea dacă nu și-ar ține promisiunile, dar El alege cel mai clar limbaj posibil pentru a-i întări credința lui Avram și a-l face să înțeleagă că promisiunile mari care i-au fost făcute vor deveni realitate, în ciuda întârzierii materializării lor. Fără un semn vizibil și un

jurământ concret care să îl facă irevocabil, legământul pare neterminat. Aceasta sugerează, și narațiunea ulterioară confirmă că experiența credinței lui Avraam și testul ascultării sale nu au ajuns

$48

la apogeu, că mai are încă un drum de parcurs până va ajunge pe culmile relației de legământ cu Yahweh.

Înainte să urmăm firul narațiunii mai departe, mai trebuie să ne oprim atenția asupra câtorva

detalii care privesc animalele sacrificate. Ele reprezintă toate tipurile de animale folosite în sistemul de jertfe ale Israelului de mai târziu. De ce trebuiau animalele să aibă vârsta de trei ani? Ele reprezintă numărul generațiilor care vor fi sclave în Egipt, a patra fiind generația care iese. Dacă

animalele sacrificate sunt un tip al Israelului, păsările de pradă, necurate, care se aruncă asupra carcaselor pentru a le devora reprezintă Egiptul. Focul și fumul reprezintă prezența lui Dumnezeu (toate acestea erau realități fizice în vremea în care Moise a scris Geneza, asemănarea fiind ușor de

observat atunci). Este interesant că Avram este cel care alungă păsările, păzind astfel animalele sacrificate. Intervenția lui Dumnezeu prin care scoate Israelul din Egipt este descrisă în Exodul,

2:24 astfel: “Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov.” Iată-l pe Avram alungându-i pe egipteni și eliberându-și fiii. Aici avem conceptul de personalitate corporativă, străin, din păcate, nouă. Tatăl Avram este sursa

binecuvântărilor pentru fiii lui. Dumnezeu și-a adus aminte de loialitatea lui Avraam manifestată prin ascultare, și a împlinit cu familia sa promisiunea făcută acestuia. Ascultarea lui Avram de acum i-a protejat și i-a scos din Egipt pe fii săi peste patru sute de ani.

La scurt timp după întemeierea legământului, în capitolul 15, îi vedem pe Avram și pe Sara, alegând o cale naturală, omenească, de a produce descendenți, moștenitori. Pare imposibil ca Sarai, la 75 de ani, să mai poată da naștere la un copil. Și Yahweh nu a menționat specific că trebuie ea să

fie mama moștenitorului legământului. Așa că, după cutumele vremii, Sarai i-o oferă de soție lui Avram pe sclava ei, Hagar. Pare că inițiativa a avut succes, căci Hagar rămâne însărcinată. Dar Hagar o privește cu superioritate și dispreț pe Sarai, care se mânie și vine la Avram să rezolve

problema. În loc să ia atitudine și să rezolve problema, Avram se spală pe mâini și îi dă mână liberă Sarei să facă ce vrea. Geloasă, invidioasă și frustrată, Sarai se poartă așa de urât cu Hagar încât aceasta fuge în deșert. Dar Dumnezeu i se arată și o încurajează, îndemnând-o să se întoarcă la

stăpâna ei. Hagar ascultă, se întoarce, și îl naște pe Ismael, pe când Avram avea 86 de ani.

Între Geneza 16 și 17 există o pauză de 13 ani. Yahweh nu i se mai arătase lui Avram de când a încheiat legământ cu el. Această întrerupere se datorează alternativei pe care au ales-o Avram și

Sara pentru a obține moștenitori. Când Avram avea 99 de ani, i s-a arătat Yahweh și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult.” Pentru prima oară, Yahweh se descoperă ca El Șadai,

Dumnezeul cel Atotputernic. Avram trebuia să îl cunoască nu doar ca Yahweh sau El Elion, Dumnezeul cel Preaînalt, ci, în ipostaza în care se afla, ca Dumnezeul cel Atotputernic. Trebuia să știe că Dumnezeul Său poate totul, că nimic nu îi este imposibil.

$49

Yahweh îi poruncește lui Avram 2 lucruri: să umble înaintea Lui și să fie fără vină. Umblarea înaintea Domnului înseamnă ascultare loială de termenii legământului, fidelitate în relația de legământ. Cuvântul tradus prin “fără vină” apare de multe ori în Vechiul Testament, dar cu referire

la animalele de jertfă, nu la oameni. În Geneza, cuvântul este folosit de două ori, cu referire la Avram și la Noe, ambii personaje adamice (“Noe era un om drept și fără vină între cei din vremea lui”). Sensul cuvântului este acela de a fi integru, impecabil din punct de vedere moral, onest în ce

privește relația de legământ. De ce îi poruncește să fie De ce îi poruncește să fie fără vină? Avram, ca rege/preot/mijlocitor/profet/chip al lui Yahweh, trebuia să arate în caracterul său trăsăturile Lui: hesed-ul, loialitatea plină de dragoste în relația de legământ și integritate în raporturile sale cu

oamenii. Avram a eșuat în ambele aspecte. Credincioșia în relația de legământ însemna așteptare. El a trecut la acțiune și a apărut Ismael. Avram nu a fost foarte sincer în raporturile sale cu alții (Faraon

s-a plâns de nesinceritatea lui, iar problema cu Hagar o pasează Sarei).

Din păcate, Avram mai are de învățat la capitolul integritate, căci în capitolul 20, în Gherar repetă scena din Egipt, mințind despre Sara că este doar sora lui. Abimelec îl acuză că l-a înșelat, că

nesinceritatea lui Avram putea să îi cauzeze moartea lui și a întregii sale familii. În 20:7, Dumnezeu îi spune lui Abimelec: “Acum, dă omului nevasta înapoi; căci el este proroc, se va ruga pentru tine şi vei trăi. Dar, dacă n-o dai înapoi, să ştii că vei muri negreşit, tu şi tot ce-i al tău.” Avram, după ce

l-a mințit pe Abimelec, trebuie să se roage pentru el, ca acesta să scape cu viață din boacăna pe care a făcut-o Avram. Avram este ambasadorul lui Dumnezeu, dar nu l-a reprezentat impecabil. De aceea, porunca din 17:1, “fii fără vină, fii impecabil!” Dumnezeu scoate în evidență nevoia ca noul

Adam să fie un fiu ascultător.

În versetul 2, Dumnezeul cel Atotputernic îi spune că va face un legământ cu Avram. Termenul în ebraică nu denotă un legământ nou, inițiat atunci și diferit de cel din capitolul 15, ci

întărirea celui precedent, după cum arată și versetul 7, “Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine”. Verbul tradus prin “pune” este heqîm, care înseamnă a face să stea în picioare, a așeza, a confirma, a întări. Este același verb folosit în cazul legământului cu Noe, când se

reconfirmă legământul încheiat cu Adam. Termenii versetului 2 sunt identici cu cei folosiți în cazul lui Noe, autorul arătând asemănarea dintre Noe și Avram. Dar există totuși o diferență mare: ceea ce în cazul lui Noe era o poruncă, “fii roditor, înmulțește-te”, aici devine o promisiune: “te voi înmulţi

nespus de mult”.

Capitolele 15 și 17 nu trebuie privite ca două legăminte diferite pe care Dumnezeu le încheie cu Avram, ci ca un singur legământ, inițiat în 15 și confirmat în 17. Ambele capitole se relaționează

la chemarea inițială din capitolul 12. În capitolul 15, accentul cade pe prima poruncă și pe cele trei promisiuni ale ei (o națiune puternică, binecuvântare și renume), iar 17 accentuează ultima poruncă (fii o binecuvântare!) și promisiunile care o însoțesc, în special ultima, “în tine vor fi binecuvântate

toate familiile pământului”. În 17:4, Yahweh îi spune: “Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri”, multor națiuni. Până acum, Avram a fost mai interesat de primele trei

$50

promisiuni, de a avea descendenți, binecuvântare și un nume mare. Din relațiile sale cu ceilalți oameni, reiese că el nu căuta anume să fie o binecuvântare pentru ei. De aceea, la confirmarea legământului, Yahweh îi scoate în evidență aspectul internațional al ultimelor promisiuni, care

depindea de primele trei promisiuni, cele individuale.

Ca întărire a celor spuse, Dumnezeu îi schimbă numele lui Avram, care înseamnă “tată înălțat” în Avraham, “tatăl unor mulțimi” . Într-o relație de legământ, se întâmpla ca una sau ambele

părți să își schimbe numele, adăugând la numele vechi numele întreg sau parțial al celeilalte părți, arătând identificare cu acea parte. Asta se întâmplă și aici. La numele lui Avram se adaugă “H”-ul din Yahweh. Avram trece pe numele Lui, se identifică cu El. Doar prin puterea lui însuși, Avram nu

putea să fie tatăl unei mulțimi. Dar prin unirea sa cu Yahweh, care este El Șadai, Dumnezeul cel Atotputernic, promisiunea legământului se va împlini.

Când Yahweh o trece pe Sarai pe numele Lui, Sarah, îi spune lui Avraham că ea va fi mama seminței legământului. Aceasta i-a dat toate planurile peste cap. Avraham se gândea că Ismael va fi beneficiarul promisiunii, și îl propune lui Yahweh ca moștenitor al legământului. Avram propune ca

în legământ să fie acceptată varianta omenească, efortul omenesc, meritul, dacă doriți. Plecat cu fața până la pământ, el râde de anunțul Domnului, căci îl găsește imposibil din punct de vedere fizic: “Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui: „Să i se mai nască oare un

fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevasta ta, Sara, îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ

veşnic pentru sămânţa lui după el.” Isaac sau Ițac înseamnă “el râde”, și numele său îi va aminti mereu lui Avraham că a râs de promisiunea Domnului. Avraham trebuia să învețe dependența totală de Yahweh. Abia când a încercat tot ce îi stătea lui în puteri, când devine neajutorat, el ajunge să îl

cunoască pe El Șadai, Dumnezeul cel Atotputernic, care poate totul. Nașterea lui Isaac se aseamănă cu actul creației din nimic, căci Dumnezeu a creat viață din ceva aproape mort.

La legământ, Dumnezeu adaugă un semn, așa cum a făcut la Noe, deși acesta este facultativ.

La Noe, semnul a fost curcubeul. La Avraham, semnul a fost circumcizia (versetul 11). Aceasta nu era o noutate în acea vreme. Exista și la egipteni, și la alte popoare. Era un semn al consacrării preoților. În acest sens, Avraham urma să fie complet devotat lui Dumnezeu în calitate de preot:

închinător și mijlocitor al binecuvântărilor pentru toate familiile pământului. Apostolul Pavel înțelege circumcizia ca o pecete a credinței lui Avraham de mai dinainte (“Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat

împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;”). Circumcizia era semnul apartenenței la comunitatea cu care a făcut Yahweh legământ.

$51

Yahweh anunță că legământul Său cu Avraham va fi confirmat cu descendenții lui, din generație în generație (vs. 7): “…acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.” Expresia completă este găsită în Exodul, 6:7, “Eu voi

fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu”. Dar fie că întâlnim expresia “Eu sunt Dumnezeul tău” sau expresia “poporul Meu”, acestea se referă întotdeauna la o relație de legământ.

Așadar, Geneza 17 reprezintă confirmarea legământului încheiat de Yahweh cu Avram în

Geneza 15. Pauza de 14 ani este datorată încercării lui Avram și Saraiei de a produce ei, în mod natural, sămânța promisă, de a contribui cu eforturile lor la lucrarea care trebuia să aparțină lui Yahweh. Dumnezeu, care i se descoperă lui Avram ca Dumnezeul cel Atotputernic, îi confirmă

promisiunea făcută în Ur și subliniază aspectul internațional al ei. Legământului din capitolul 15 i se adaugă schimbarea numelui lui Avram și Saraiei în Avraham și Sarah, trecând, deci, pe Numele lui

Yahweh și un semn al legământului, circumcizia, pe care Avraham o aplică chiar în acea zi tuturor bărbaților din casa lui.

În Capitolul 18 urmează un alt episod interesant și marcant în evoluția relației lui Avraham cu

Yahweh. Pe înălțimile Hebronului, lângă stejarii lui Mamre, la câteva luni după confirmarea legământului, Avraam primește vizita unor musafiri neobișnuiți. Yahweh, însoțit de doi îngeri, în chip de bărbați aflați în călătorie, i se înfățișează înaintea lui Avraham. Acesta le acordă întreaga sa

ospitalitate, după obiceiul locului. În versetul 9, Yahweh se descoperă și confirmă promisiunea legământului, de data aceasta dându-i o dată specifică: “la anul pe vremea asta, Sara va naște un fiu.” Ce n-ar fi dat Avraham ca Domnul să îi fi dat o dată specifică cu 25 de ani în urmă, când își

lăsa familia în Haran pentru a porni spre Canaan! Dar așteptarea aceasta l-a format, l-a întărit, și, chiar de a acționat firesc câteodată, a învățat să spere împotriva oricărei speranțe.

Când Sarah aude cuvintele lui Yahweh, a râs în sine de ceea ce spunea Yahweh, știind că este

imposibil din punct de vedere fizic ca ea să mai poată naște copii. Ea nu spune nimic cu voce tare, ci gândește aceste lucruri în sinea ei. Dar Yahweh îi descoperă gândurile înaintea lui Avraham, iar Sarei i s-a făcut atât de frică, încât a negat chiar înaintea Lui că a râs de cuvântul Său.

Când erau pe picior de plecare înspre direcția Sodomei, Yahweh întreabă: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac? Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului.” Prima afirmație reprezintă prima promisiune din

Geneza, 12, iar a doua reprezintă ultima promisiune. Dumnezeu face referire la calitatea relației de legământ, la acel hesed, iubirea loială și sinceră. Eu sunt în relație de legământ cu Avraham, iar această relație trebuie să fie una onestă, deschisă, integră. Ascunderea implică trădare a

legământului, căci ni-i amintim pe Adam și pe Eva ascunzându-se în grădină după ce au călcat legământul. Avraham și Sarah au eșuat în a fi în totalitate integri și onești, după cum arată porunca din 17:1, “Fii integru!” și minciuna Sarei din 18. Întrebarea retorică, “Să ascund eu de Avraham?”

$52

arată că Yahweh îi modelează pe cei doi pentru a avea o relație corectă cu El, dându-se pe Sine ca exemplu.

În versetul 19, Domnul depune mărturie favorabilă pentru Avraham: “Căci Eu îl cunosc şi ştiu

că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”. Expresia “drept și bine” se referă la dreptate socială. Ținerea căii lui Yahweh înseamnă, pentru Avraham și familia lui,

să practice dreptatea socială. Yahweh este drept, iar reprezentanții săi pe pământ trebuie să Îi reflecte caracterul, chiar dacă lumea din jur este nedreaptă, coruptă și imorală. Mijlocirea lui Avraham marchează începutul practicării dreptății sociale (“Vei nimici Tu oare şi pe cel bun

împreună cu cel rău?”), iar prin acea mijlocire, el începe să fie o binecuvântare pentru neamuri. După Geneza 17, atenția lui Avraham se schimbă de la primele 3 promisiuni, cele individuale, la

ultimele 3, prin care el este o binecuvântare pentru alții.

Capitolul 18 este paralel cu 14. În ambele capitole, Lot are probleme în Edenul lumesc, iar Avraham încearcă să îl scape. Dar de data aceasta, Avraham nu mai poate înarma 318 servitori, nu

mai poate folosi niciun tertip militar, căci nu regii Babiloniei au pus gând rău Sodomei, ci Însuși Yahweh. Există o singură cale de scăpare: îmbrățișarea căii lui Yahweh, bazată pe dreptatea socială., și asumarea relației de legământ, în care el este preot/mijlocitor și instrument al binecuvântării

pentru toate familiile pământului. Avraham face aceasta, și nu pledează pentru Lot doar pentru că îi este rudă. Nu spune, “Doamne, dacă mă iubești, atunci scapă-l pe Lot. Distruge ce vrei, dar nu mă fă să sufăr.” Nu, Avraham mijlocește pentru cei drepți, indiferent cine ar fi ei. El mijlocește ca preot

al națiunilor. Și reușește, într-adevăr, să scape două națiuni de acolo: Moab și Amon.

După distrugerea Sodomei și Gomorei, Avraham părăsește înălțimile Hebronului, unde a locuit mult timp, și se îndreaptă săre șes. El iese din raza altarului, de pe muntele-sanctuar, din

Edenul său, și vine să locuiască în Gherar, aproape de coasta Mării Mediterane, pe o importantă rută comercială care lega Palestina de Egipt. Acolo Avraham folosește aceeași stratagemă ca în Egipt: o numește pe Sarah sora lui. Fii integru!, i-a poruncit Dumnezeu mai devreme. Sus pe munte parcă i-a

fost mai ușor să fie astfel. Dar aici, unde Avraham credea că “nu-i nicio frică de Dumnezeu” și risca să fie omorât din cauza soției lui, Avraham a ales vechea cale a minciunii. Fapta sa este mult mai gravă decât cea din urmă cu 20 de ani, în Egipt. Acum el știa sigur că Sarah îi va naște fiul promis.

Yahweh a fost specific. Dar el, pentru a-și scăpa viața, riscă să o piardă pe Sarah, care a fost luată de regele Abimelec pentru a-i fi soție, riscând compromiterea legământului.

Omul a eșuat din nou. Al treilea Adam compromite relația, nu reușește să fie integru. Doar

intervenția lui Dumnezeu salvează această relație. Dumnezeu îi descoperă lui Abimelec că Sarah este soția, nu sora lui Avraham, iar actul său este condamnabil cu moartea. Pleadoaria lui Abimelec îl pune în contrast cu Avraham: „Doamne, vei omorî Tu oare chiar şi un neam nevinovat? Nu mi-a

spus el că este sora sa? Şi n-a zis ea însăşi că el este fratele său? Eu am lucrat cu inimă curată şi cu

$53

mâini nevinovate.” Iată-l pe Abimelec mijlocind pentru sine, familia sa și națiunea sa folosind principiul dreptății sociale. El a fost sincer, cinstit, onest în relația sa cu Avraham. Dar nu același lucru se poate spune despre Avraham și Sarah. Amândoi au mințit și au fost nesinceri. Dumnezeu îi

spune: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată: de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea, dă omului nevasta înapoi; căci el este proroc, se va ruga pentru tine şi vei trăi…”

Ce lecție a primit Avraham, trebuind să se roage pentru Abimelec! El, cel vinovat, reprezentant al Dumnezeului sfânt și drept, trebuia să fie preot-mijlocitor pentru Abimelec. Aici, jos, în vale, simte din nou gustul eșecului, dar învață harul lui Dumnezeu și hesed-ul, loialitatea Lui.

$54

Mesaj 8: Jurământul legământului avrahamic. Privire de ansamblu asupra legămintelor din cartea Geneza

După îndelungi așteptări, iată că Sarah rămâne însărcinată și îi naște lui Avraham un fiu, exact la timpul prezis de Yahweh cu un an înainte. Această naștere este similară cu actul creării, căci viața

este produsă de ceva ca și mort, și se realizează doar prin intervenția lui El Șadai, Dumnezeul cel Atotputernic. Yahweh își ține promisiunile. Timp de 25 de ani, Avraham a așteptat împlinirea promisiunii, s-a agățat de ea cu toată ființa sa, și acum o vede materializată. Calea lui Avraham nu a

fost ușoară, și nici nu a fost întotdeauna dreaptă. A învățat ce înseamnă eșecul, minciuna și compro-misul. A învățat ce înseamnă să părăsești locul de închinare pentru a merge în lume. Dar în toate acestea a învățat ce înseamnă loialitatea Domnului, consecvența Sa iubitoare. În ciuda alunecărilor,

Avraham a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i-a fost socotită ca dreptate. Dar, în amintirea faptului că amândoi părinții au râs de promisiunea Domnului, copilul este numit Isaac (el râde).

La vârsta de opt zile, Isaac este circumcis, devenind astfel oficial beneficiar al legământului

pe care Domnul îl încheiase cu tatăl său. Pruncul crește sub ochii lui Avraham, care îi oferă toată dragostea de care este în stare. Dumnezeu nu îi mai vorbise de ceva vreme, dar Avraham nici nu și-a dat seama cum a trecut timpul. Și iată că Dumnezeu îi vorbește din nou. Ceea ce i-a cerut

Dumnezeu este greu de explicat și șocantă, atât pentru noi, cât și pentru el. “Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”

Într-un fel, aceasta este a doua chemare a lui Avraham, prima fiind chemarea sa afară din Ur. În ambele ocazii, Dumnezeu îl cheamă să își lase în urma casa, să se despartă de membrii dragi ai familiei și să îl urmeze spre o destinație necunoscută. Despărțirea este mult mai dureroasă acum,

căci trebuie să își sacrifice propriul fiu. Termenii în care îl descrie Dumnezeu pe Isaac, “fiul tău, singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, Isaac” indică felul în care îl privea Avraham: Isaac era totul pentru Avraham, era obiectul adorării sale. Avraham făcuse din Isaac scopul vieții sale. Înainte de

nașterea lui, scopul vieții lui Avraham era umblarea cu Dumnezeu. Dar iată că, odată venită binecuvântarea, aceasta ajunge pe primul loc în viața sa, în locul lui Dumnezeu. Este normal ca

părinții să își iubească copiii, este normal să iubim ceea ce Dumnezeu ne dă, dar nu avem voie să transformăm acea binecuvântare în obiectul adorării noastre. Dumnezeu, ca sursă a binecuvântării, trebuie să rămână pe primul loc.

Dumnezeu i-a promis lui Avraham că îl va binecuvânta. Pe parcursul vieții lui Avraham, am văzut cum turmele, servii, aurul și argintul lui creșteau mereu. Apare și Ismael, deci Avraham are un moștenitor legitim. După standardele vremii, Avraham era un om binecuvântat. Dar odată cu

intervenția lui Dumnezeu care îi spune că nu Ismael e moștenitorul său, ci fiul pe care Sarah i-l va naște, începem să vedem o redefinire a binecuvântării. Conform standardelor timpului, atât

$55

Avraham cât și Lot erau considerați de ceilalți binecuvântați. Ambii aveau urmași. Ambii aveau bogății. Ambii aveau un renume (Avraham este privit ca un prinț de populațiile băștinașe, iar Lot ajunge în Consiliul Sodomei, cea mai importantă cetate din Câmpie). Însă, chiar dacă cei doi sunt

asemănători și parcursul lor este oarecum paralel, vedem cum viața lui Lot are o traiectorie descendentă care duce până la faliment, din punct de vedere omenesc. Viața lui Avraham, însă, are o traiectorie diferită. Ce anume face diferența? Relația de legământ. Aceasta, după cum aflăm, este

adevărata binecuvântare, restul decurgând din ea. Toate bogățiile lumii, toată situația pe care o poate avea cineva, poate trece într-o noapte. A avea o relație de legământ cu Dumnezeu este cea mai mare fericire, cea mai solidă binecuvântare pe care o poate avea cineva. Avraham trebuia să își aducă

aminte că relația lui cu Dumnezeu era mai importantă decât relația lui fiul său, că legământul era mai important decât promisiunea lui.

Fără să comenteze, “Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu.” A treia zi a ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, își lasă servitorii la

caravană și pornește cu Isaac în sus, pe munte. Isaac trebuie să fi avut peste 10 ani, sau era poate chiar adolescent, căci putea căra lemnele în spate, și punea întrebări. El observă că aveau tot ce le trebuia pentru închinare, mai puțin jertfa. Avraham îi spune, „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta grijă

de mielul pentru arderea de tot.” A fost răspunsul acesta doar o tentativă de a-l liniști pe Isaac sau a fost ferm convins Avraam în acel moment că nu va trebui să îl sacrifice pe Isaac, că Dumnezeu se va îngriji de un înlocuitor? Mai târziu, autorul epistolei către Evrei ne spune că Avraham era

pregătit să îl sacrifice pe Isaac, crezând că Dumnezeu îl va învia. “Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!”

Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.” (Evrei, 11:17-19).

Avraam zidește un altar, pentru a oficia slujba de preot-închinător. Când a fost totul gata, a pus

lemnele pe altar, l-a legat pe Isaac și a pus mâna pe cuțit, gata să înjunghie. Nu știm ce și-au spus unul altuia în acest timp. Dar știm că Avraam credea cu toată ființa lui că Isaac va fi moștenitorul său și al legământului, nu altcineva, și că chiar de ar fi murit acolo, Dumnezeu îl va aduce înapoi la

viață. Iar Isaac credea ceea ce îi spusese tatăl său, că indiferent cât de ciudat părea să fie legat și pus pe altar, oricât de aproape de moarte ar fi ajuns, el nu va muri, căci Yahweh va purta de grijă să îi procure un înlocuitor. Și așa a fost! Dumnezeu îl oprește pe Avraam chiar înaintea loviturii

spunându-i că testarea s-a sfârșit, că ascultarea sa de Yahweh merge până la capăt, până la renunțarea la ce are mai de preț, că încrederea sa în Domnul este totală. Avraham, cu cuțitul în mână și cu fiul său pe altar: acesta este punctul culminant al credinței sale. El a fost îndreptățit prin

credință cu mulți ani înainte. Dar credința sa, deși sinceră, a avut urcușuri și coborâșuri. Momentul

$56

acesta este confirmarea, odată pentru totdeauna, a credinței lui Avraham, a credinței care face fapte, după cum spune Iacov mai târziu.

Avraham îl descoperă pe Elohim ca Yahweh- Yireh. Elohim este Numele Său în relație cu

creația, dar Yahweh este Numele Lui în relație cu răscumpărarea creației. Yahweh-Yireh, Răscumpărătorul va purta de grijă, va plăti prețul. Animalul de jertfă îl portretiza pe Mesia, ultimul Adam, Fiul lui Dumnezeu. Aflat în relație de legământ cu Avraham, Yahweh îi spune: Cruță-ți fiul!

Va muri Fiul meu în locul fiului tău! Acesta este hesed-ul, loialitatea plină de iubire, credincioșie până la capăt. De data aceasta, nu o mai vedem doar de partea lui Dumnezeu, ci și de partea lui Avraam. Ascultarea lui Avraham nu a fost una oarbă. El nu se supune orbește capriciilor unui zeu

sângeros. Ascultarea sa izvorăște din relația Sa cu Dumnezeu, din credința că El poartă de grijă și este fidel promisinilor Sale, că lucrează toate spre bine, chiar și atunci când cere ceva ciudat și

șocant. Ascultarea lui Avraham este ascultarea iubirii loiale în contextul relației de legământ.

Avraam este pregătit acum să fie cu adevărat noul Adam. Domnul îi spune: “Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, voi

binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (16-18)

Yahweh îi repetă promisiunile făcute când l-a chemat afară din Ur, pe care le-a formalizat în legământul din capitolul 15 și le-a întărit în 17. De data aceasta, Yahweh adaugă legământului un jurământ. Jurământul făcea ca un legământ să devină irevocabil. Dumnezeu adaugă fiecărui verb o

siguranță în plus: cu siguranță te voi binecuvânta! cu siguranță îți voi înmulți sămânța! Avraham primește cea mai înaltă garanție posibilă!

Ultima promisiune repetată afirmă că toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în

sămânța lui Avraam. Textul ebraic poate fi tradus astfel: “toate neamurile pământului vor binecuvânta întru sau în numele seminței tale. În ce privește “sămânța”, limba ebraică, la fel ca româna, are același termen atât pentru un singular colectiv (un sac de sămânță - multe boabe), cât și

pentru singularul unitar (o sămânță - un singur bob). La ce se referă sămânța aici? Cine va aduce binecuvâtare tuturor neamurilor? Descendenții lui Avraham, luați la modul colectiv sau un individ anume dintre descendenții săi? Textul sugerează ultima variantă. Sămânța este un singur descendent

al lui Avraham, care va aduce binecuvântare neamurilor, sau va face neamurile să binecuvânteze în numele Lui. Psalmul 72:17 face aluzie la acest pasaj, când spune, referindu-se la un personaj regal: “Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii,

şi toate neamurile îl vor numi fericit.” De aici rezultă argumentul lui Pavel din Galateni despre “sămânța” lui Avraham arată spre o persoană anume, spre Domnul Isus Cristos.

Cât de mult s-a schimbat Avraham față de vremea când locuia în prosperul Ur, în mijlocul

familiei, închinându-se la zeitățile orașului! La chemarea Domnului, lasă totul în urmă și vine să

$57

locuiască în Canaan ca străin. În acești zeci de ani, credința și ascultarea lui Avram a mers crescând, nu fără oscilații, însă. Yahweh îl aduce pe Avram în legământ cu El, trece singur prin mijlocul animalelor despicate, garantând că El va plăti prețul dacă legământul va fi rupt. Mai târziu, Domnul

confirmă acest legământ, schimbându-i numele lui Avram în Avraham și îi dă circumcizia ca semn al acestui legământ. Timp de 25 de ani, Avraham l-a crezut pe Dumnezeu, iar credința aceasta i-a fost socotită ca dreptate. După nașterea lui Isaac, Dumnezeu i-a testat credincioșia lui Avraham mai

profund ca niciodată: i-a cerut să îl sacrifice. Deși nu înțelegea cerința lui Yahweh, Avraham dă dovadă de o ascultare deplină. Nu a fost nevoie să ia viața copilului, căci Yahweh intervine și poartă de grijă în privința unui substitut. Atunci Domnul reconfirmă promisiunile inițiale și sigilează

pentru totdeauna legământul cu Avraham printr-un jurământ irevocabil.

După acest mare test al credinței sale, anii vieții lui Avraham se scurg în tihnă, până ce, după o

bătrânețe fericită, este adăugat la poporul său la vârsta de o 175 de ani. Isaac moștenește rolul tatălui său, iar Geneza 26, ni-l descrie într-o postură asemănătoare celei pe care a avut-o tatăl său la scurt timp după venirea lui în Canaan. O nouă foamete s-a abătut asupra Canaanului, ceea ce îl face

pe Isaac să se mute de la Beer-Șeba la Gherar, în țara filistenilor. La fel ca tatăl său, el minte cu privire la soția sa, spunând că este sora lui. Dar ceea ce în cazul lui Avraham era o jumătate de adevăr, în cazul lui Isaac era în totalitate minciună. Yahweh i se arată la Gherar și îi spune: “Nu te

coborî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune. Locuieşte ca străin în ţara aceasta; Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam.” Îţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi

da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată, pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” (26:1-5)

Yahweh îi confirmă lui Isaac promisiunile date lui Avraham arătând că el va moșteni rolul de cap de legământ prin care va aduce binecuvântare familiei sale și tuturor națiunilor. Avraham este

arătat ca sursă a binecuvântării: Isaac este binecuvântat datorită ascultării lui Avraham. Expresia de la sfârșit: Avraham a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele este expresia care descrie mai târziu Legea dată prin Moise. Moise descrie episodul din Geneza 26 pentru instruirea

poporului. Ei trebuiau să înțeleagă că doar prin păzirea Legii, a termenilor legământului, Israelul, ca nou Adam, va fi binecuvântat și va fi o binecuvântare.

Mai târziu, moștenitorul legământului este făcut Iacov, unul din cei doi fii ai lui Isaac. În

Geneza 35, Yahweh i se arată și îi poruncește să ridice un altar la Betel, locul unde i s-a arătat pe când Iacov fugea de Esau. Viața lui Iacov, la el ca și cea a bunicului și a părintelui său, nu a fost impecabilă. Au fost decizii greșite, compromisuri și fapte mai puțin oneste. Dar toate acestea

dovedesc că alegerea din veșnicii a lui Yahweh are la bază harul, favorul Său nemeritat. Dacă era ca

$58

alegerea să fie după merit, după fapte, Iacov nu ar fi fost ales. Dar lui îi spune Domnul să zidească un altar, să preia rolul lui Avraham și al lui Isaac și să fie preot mijlocitor și închinător. Lui îi repetă promisiunile făcute lui Avraham și confirmate într-un legământ irevocabil: Geneza, 35:9-12:

“Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov, după întoarcerea lui din Padan-Aram, şi l-a binecuvântat. Dumnezeu i-a zis: „Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel.” Şi i-a pus numele Israel. Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Creşte şi

înmulţeşte-te; un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale. Ţie îţi voi da ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac şi voi da ţara aceasta seminţei tale după tine.”

Aici avem stabilirea relației de legământ cu Iacov, adică Israel. Așa a înțeles-o patriarhul, căci ridică un stâlp de aducere aminte, adică așează un semn al acestui legământ. Formula de legământ:

Dumnezeu binecuvântează, poruncind rodirea și înmulțirea este prezentă și aici, ca în toate legămintele anterioare. Iacov devine noul Adam, părintele adevăratei umanități, o umanitate păstrătoare a legământului. Dumnezeu devine Dumnezeul lui Avraham, al lui Isaac și al lui Iacov.

Să revizuim, pe scurt, legământul dintre Yahweh și Avraham.

1.Istoricul legământului este dat de chemarea lui Avraam din Ur, ascultarea Sa și pelerinajele

sale în Canaan, în așteptarea împlinirii promisiunilor.

2.Părțile legământului sunt Yahweh Elohim, pe de o parte, ca suveran și Avraham și familia lui, ca vasali, beneficiari ai legământului.

3. Promisiunile legământului sunt cele două seturi de promisiuni inițiale din chemarea din capitolul 12, repetate de mai multe ori în cursul evoluției relației de legământ:

a. O națiune mare, numeroasă precum stelele de pe cer și nisipul mării, care va stăpâni

țara Canaanului până la Eufrat

b. Binecuvântare materială și spirituală

c. Un renume mare

d. Binecuvântarea prietenilor lui Avraham

e. Blestemarea dușmanilor săi

f. O sămânță, un urmaș prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

În acest legământ nu sunt promisiuni negative sau blesteme, accentuându-se caracterul necondiționat al lui.

4. Termenii legământului.

În vreme ce aspectul necondiționat al legământului este subliniat de faptul că doar Yahweh trece prin calea de sânge între carcasele animalelor, există și un aspect condiționat, care nu trebuie

$59

neglijat, având în vedere progresul revelației. Chiar din capitolul 12, primul set de promisiuni este dat după porunca “Ieși din țara ta în țara pe care ți-o voi arăta!”, iar al doilea set de promisiuni vine ca rezultat al altei porunci: “Fii o binecuvântare!” În capitolul 17, înainte de confirmarea

legământului, Domnul îi poruncește: “Umblă înaintea Mea și fii integru!” iar în 22 îi poruncește să îl sacrifice pe Isaac. Împlinirea promisiunilor este condiționată de ascultarea lui Avraham, după cum arată jurământul din 22 și confirmarea legământului cu Isaac, unde Domnul spune că va menține

relația de legământ cu Isaac datorită ascultării tatălui său. Privind spre experiența de viață a patriarhilor, vedem că Dumnezeu este cel care îi susține, îi protejează și îi capacitează să rămână pe calea Sa, că ascultarea lor nu s-a făcut prin eforturi proprii, prin vreun merit sau putere a lor, ci doar

prin harul lui Dumnezeu.

5. Jertfa de sânge a legământului a fost realizată în capitolul 15, când au fost sacrificate toate

animalele folosite în sistemul jertfelor din legământul mozaic.

6. Pecetea legământului, semnul său vizibil, a fost circumcizia, ca simbol al consacrării lui Avraham și a urmașilor lui în rolul de preoți ai lui Yahweh.

7. Jurământul legământului a fost dat mai târziu, în capitolul 22, în urma confirmării credinței lui Avraham, și reprezintă cea mai mare garanție posibilă că toate promisiunile legământului se vor îndeplini, iar el nu va fi revocat niciodată.

Care este rolul legământului avrahamic? De ce a încheiat Dumnezeu un alt legământ? Textele cheie ne arată că Dumnezeu își stabilește domnia peste creația căzută în contextul unei relații de

legământ. Avraham și descendenții săi urmau să fie o lumină între celelalte popoare în această privință, arătându-le cum se comportă adevărata umanitate, și cum trebuie să se comporte omul ca și chip și asemănare a lui Dumnezeu. Legămintele cu Adam, cu Noe și cu Avraham reprezintă

coloana vertebrală a întregii narațiuni biblice. De acum încolo, legământul cu Avraham este fundamentul tuturor relațiilor viitoare ale lui Yahweh cu omul. În cadrul lui se revelează treptat planul Său cu omenirea, de a reversa efectele devastatoare ale căderii întâiului Adam.

Care este privirea de ansamblu până acum? Biblia începe povestind cum Dumnezeu l-a creat

pe primul om în chipul și după asemănarea sa. Omul stătea în relație cu Dumnezeu ca fiu, iar în relație cu restul creației ca și vice-rege care guverna întreaga creație în Numele și pentru Tatăl Său. Dar neascultarea omului a adus blestemul, moartea și haosul. Omul a încercat să peticească relația,

dar nu a putut. Dumnezeu a trebuit să intervină, în rol de preot, pentru ca relația să devină posibilă. Deși relația dintre el și Adam nu mai este la fel după păcat, Dumnezeu promite că Sămânța femeii va învinge răul și păcatul reprezentat de șarpe. Adam și Eva și-au însușit această promisiune și jertfa

adusă de Domnul și i-au învățat pe fiii lor, Cain și Abel calea de apropiere de Domnul. Deși a existat o rămășiță credincioasă în familia lui Adam, prin Set, omenirea s-a depărtat de Dumnezeu și

$60

s-a corupt atât de mult, încât Dumnezeu hotărăște distrugerea ei și a creației de atunci, pentru ca Noe, în rolul său de nou Adam, să înceapă de la capăt, pe un pământ curățit. Dar și Noe, ca Adam, cade și sfârșește într-o goliciune rușinoasă, aducând blestem asupra urmașilor săi. Omenirea se stri-

că din nou, arătând care este natura omului căzut, dar Dumnezeu a promis că nu o va mai distruge în întregime, deși aceasta merită. Omenirea și creația, este, deci, susținută prin harul lui Dumnezeu.

Omul, ca și chip/statuie a lui Dumnezeu, ca rege peste creație, s-a dovedit un administrator

rău, egoist și distructiv, așa încât toată creația geme ca în durerile nașterii, implorând arătarea adevăraților fii ai lui Dumnezeu, a celor care reprezintă bine atributele și caracterul Creatorului.

Omenirea rebelă și-a ridicat propriul Mesia, propriul Adam, în persoana eroului Nimrod, în

încercarea sfidătoare de a ajunge la Dumnezeu prin propriile eforturi. Dar Dumnezeu respinge această tentativă și lumea sfârșește împrăștiată și împărțită la Babel. Până aici, narațiunea Genezei

scoate în evidență blestemul adus de neascultare: șarpele este blestemat, pământul este blestemat, Cain, primul ucicaș este blestemat, nepotul lui Noe este blestemat. Dar odată cu alegerea lui Avram, din Ur, lucrurile încep să se schimbe. Al treilea Adam va fi binecuvântat de Dumnezeu și toate

familiile pământului vor fi binecuvântate în el. El a fost plasat într-un nou Eden, Canaanul. Dar, din ce am văzut până acum, ne dăm seama că partenerul uman al legământului nu doar că nu vrea, dar nici nu poate să rămână fidel relației de legământ. Mai devreme sau mai târziu o va trăda. De aceea,

când Yahweh încheie legământul său cu Avraham, el trece singur printre animalalele despicate, arătând prin aceasta, în cel mai clar limbaj al timpului respectiv, că El va plăti prețul în cazul neascultării omului. Yahweh rezolvă astfel problema neloialității, necredincioșiei omenești,

asigurând plata prețului trădării omenești. În acest moment, Domnul își garantează propria moarte, prevestind Golgota.

Cu toate acestea, Dumnezeu cere în continuare ascultare, supunere, loialitate de partea omului

și fundamentează împlinirea promisiunilor nu doar pe Sine, ci pe ascultarea ulterioară a lui Avraham, și a familiei lui, Israelul. Aceasta este o tensiune reală în text, rezolvarea ei urmând să fie descoperită ulterior, în cursul dezvoltării relației de legământ. Avraham nu s-a dovedit un partener

perfect de legământ, și l-a reprezentat rău pe Yahweh în mai multe rânduri. Aceasta arată nevoia de un Adam mai bun decât Avraham. Dar el rămâne tatăl legământului, sursa binecuvântării întregii sale familii, prin ascultarea de care a dat dovadă pe Moria, la muntele unde Yahweh poartă de grijă.

Legământul încheiat cu Avraham și confirmat prin jurământ, este veșnic și irevocabil, efectele sale fiind văzute printre noi și astăzi.

Studiul nostru se oprește aici deocamdată, dar dacă ar fi să aruncăm o privire spre viitor din

acest punct, vom vedea evoluția relației de legământ între Dumnezeu și om evoluând ca până acum. Yahweh demonstrează bunătate și iubire loială (hesed), omul eșuează mereu. Yahweh va încheia pe Sinai un legământ cu Israelul, în virtutea legământului cu patriarhii lor. Dar Israelul se va dovedi

necredincios relației de legământ. Atunci apare pe scena istoriei Mesia, ultimul Adam, care va

$61

împlini ceea ce Israel nu a împlinit și va fi ceea ce Israel a refuzat să fie: o binecuvântare pentru neamuri. În Isus Mesia au fost și sunt binecuvântate toate familiile pământului. Mesajul Evangheliei din Noul Testament este bazat pe legământul avrahamic, vestea bună fiind că Dumnezeu a adus la

îndeplinire, în persoana lui Isus, cea mai mare promisiune a acelui legământ. Binecuvântarea este realizată doar prin aducerea neamurilor în relație cu Avraham, ca el să fie părintele lor spiritual, sursa binecuvântării. Deși din fire măslini sălbatici, Neamurile care cred în Mesia ca ultim Adam

sunt altoite în Avraham, el devenind cu adevărat și tatăl lor.

Sunt eu astăzi fiu al lui Avraham prin credință? M-a așezat Dumnezeu în relație de legământ cu El? Sunt o creație nouă, în chipul și după asemănarea Lui? Îl reprezint bine înaintea lumii,

practicând dreptatea socială și fiind integru în relația mea cu lumea? Protejez eu creația peste care Yahweh m-a pus administrator sau o distrug, făcând-o să geamă? Sunt eu preoți al Lui, făcând din

închinare o prioritate și mijlocind pentru lume? Îi arăt eu lui Dumnezeu, în fiecare zi, iubire și credincioșie așa cum îmi arată El mie? Aștept eu Edenul cel veșnic, Noul Ierusalim, sau aleg oferta regelui Sodomei, a lumii acesteia? Ultimul Adam ne spune: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi

Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul. Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Amin! Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

$62