131

Liviu COMAN-KUND Carmen COSUG

INSTITUTII POLITICE DREPT CONSTITUTIONAL

manual pentru formele de nvatamnt I.D.D. si I.F.R.

GALATI 2005

1

C U P R I N S PRELIMINARII........3 CAPITOLUL 1: ORGANIZAREA STATALA A PUTERII.........5 1.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI............6 1.2. ROLUL SI FUNCTIILE STATULUI..........10 1.3. TEORIA SEPARATIEI PUTERILOR N STAT.......11 1.4. FORMA PUTERII DE STAT......14

1.4.1. Structura de stat...15 1.4.2. Forma de guvernamnt...18

1.4.2.1. Democratia..19 1.4.2.2. Monocratia22 1.4.2.3. Oligarhia...24 1.4.2.4. Formele mixte..24 1.4.2.5. Forma actuala de guvernamnt a Romniei...27

1.4.3. Regimul politic......................................................................................................................28 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE....29 NTREBARI DE AUTOEVALUARE.....30 TESTE DE AUTOEVALUARE.....31 CAPITOLUL 2: ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI...33 2.1. PARLAMENTUL......34

2.1.1. Structura Parlamentului.......34 2.1.2. Organizarea parlamentara......35 2.1.3. Autonomia adunarilor.......36 2.1.4. Rolul Parlamentului .....37 2.1.5. Statutul parlamentarilor...40 2.1.6. Caracteristicile Parlamentului Romniei, conform Constitutiei ....41

2.2. ORGANELE EXECUTIVE..48 2.2.1. Aspecte generale..48 2.2.2. Organele executive ale Romniei potrivit Constitutiei ...50

2.3. ORGANELE JURISDICTIONALE.....52 2.3.1. Aspecte generale......52 2.3.2. Organele jurisdictionale din Romnia potrivit reglementarilor actuale..54

2.4. RELATIILE DINTRE ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI.........56 2.4.1. Aspecte generale....................56 2.4.2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului romn.........59

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE....63 NTREBARI DE AUTOEVALUARE......65 TESTE DE AUTOEVALUARE.....66 CAPITOLUL 3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE................................................68 3.1. COMPETITIA PENTRU PUTERE...........69

3.1.1. Continutul competitiei pentru putere.....69 3.1.2. Partidele politice.......69 3.1.3. Mass-media.......71 3.1.4. Grupurile de presiune......72

3.2. SCRUTINUL.73 3.2.1. Scrutinul majoritar.74 3.2.2. Reprezentarea proportionala..75

2

3.3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE N ROMNIA....78 3.3.1. Functiile reprezentative si modurile de scrutin utilizate.............78 3.3.2. Drepturile electorale ale cetatenilor romni..........................................................................80

3.3.2.1. Aspecte generale privind cetatenia romna80 3.3.2.2. Drepturile exclusiv politice..82

3.3.3. Actorii competitiei pentru putere.86 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE...92 NTREBARI DE AUTOEVALUARE......94 TESTE DE AUTOEVALUARE.....95 CAPITOLUL 4 DREPTUL CONSTITUTIONAL SI TEORIA CONSTITUTIEI....97 4.1. DREPTUL CONSTITUTIONAL........98

4.1.1. Definitia dreptului constitutional.....98 4.1.2. Izvoarele dreptului constitutional...99 4.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul international si dreptul intern romn ..103

4.2. DEFINITIA CONSTITUTIEI..104 4.3. FORMELE CONSTITUTIEI.....106 4.4. SUPREMATIA CONSTITUTIEI..107 4.5. ELABORAREA SI ADOPTAREA CONSTITUTIEI...111 4.6. MODIFICAREA CONSTITUTIEI.111 4.7. SUSPENDAREA SI ABROGAREA CONSTITUTIEI113 4.8 CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR 114

4.8.1 Notiunea de control al constitutionalitatii legilor..114 4.8.2. Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor...114

4.9. CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR N ROMNIA...116 4.9.1. Organizarea Curtii Constitutionale a Romniei..117 4.9.2. Atributiile Curtii Constitutionale a Romniei....118 4.9.3. Procedura controlului constitutionalitatii legilor................................................................120 4.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curtii Constitutionale..122

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE..123 NTREBARI DE AUTOEVALUARE...125 TESTE DE AUTOEVALUARE...126 CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE.. 128

BIBLIOGRAFIE...129

3

PRELIMINARII

O lege naturala de necontestat face ca omul sa fie fiinta sociala, ceea ce semnifica faptul ca nu poata supravietui dect n grupuri, n societate. Societatea umana, bazata pe calitatile naturale esentiale ale fiintei umane - constiinta, ratiunea si vointa - se caracterizeaza prin organizare, fara de care nu poate exista si nu se poate dezvolta.

Organizarea, chiar la nivel rudimentar, presupune existenta unui lider, adica a unui individ, pe de o parte nzestrat cu putere, iar pe de alta responsabil pentru soarta grupului. n societatile fara o organizare formala liderul apare la modul spontan, natural, datorita unor calitati personale, ntruct ofera un sentiment de siguranta membrilor colectivitatii, care, din acest motiv, i recunosc puterea de a decide, si, simultan, i pretind sa-si asume responsabilitatea de a-i proteja. Chiar si n societatile organizate formal pot sa se impuna lideri neformali, care sa exercite o putere reala ,datorita calitatilor personale si conjuncturii.

Iata de ce, lumea a fost si este preocupata de fenomenul PUTERII, prin putere n sens general ntelegnd, de la situatia simpla a capacitatii de impunere a unei vointe individuale, pna la situatia complexa a capacitatii de dirijare prin constrngere statala a comportamentului social.

n societatile primitive autoritatea corespundea fortei fizice. A aparut, apoi, si constrngerea psihica prin intermediul, n principal, al religiilor. Urmatorul pas a fost concentrarea celor doua, si, astfel, puterea politica ajunge sa dobndeasca un caracter sacru, se sacralizeaza. n fine, se ajunge la laicizarea puterii politice, la separarea statului de biserica. Concomitent, la un anumit stadiu de dezvoltare sociala, autoritatea politica nceteaza de a mai fi exercitata doar n fapt si dobndeste reglementarea prin drept. Este stadiul cnd puterea se institutionalizeaza. Astfel, se ajunge la institutiile politice distincte de indivizii care le reprezinta. Deci, pornind de la forta fizica si constrngerea morala, la un anumit nivel de dezvoltare sociala apare constrngerea juridica, ideea ca deciziile politice luate de guvernanti au caracter obligatoriu si trebuie executate, sub constrngerea sanctiunilor legale1.

Sintagma Institutii politice, face referire la institutiile prin care se exercita suveranitatea. Potrivit sensului juridic al notiunii de institutie, institutiile politice desemneaza diferitele ansambluri de norme referitoare la puterea politica, mai precis, cele privind constituirea, organizarea si functionarea organelor politice (parlament, seful statului, guvern). nca din antichitate, institutiile politice functionau dupa anumite reguli, nsa, abia n sec.XVIII, supranumit "Secolul luminilor", n contextul luptei mpotriva absolutismului, constiinta sociala acorda, anumitor norme juridice privind guvernarea si raporturile dintre guvernanti si guvernati, adica, raporturile de putere, o importanta capitala.

Aceste norme sunt reunite ntr-un ansamblu si exprimate n scris sub denumirea de CONSTITUTIE. Cercetarea, studiul constitutiei duce la aparitia unei noi ramuri de drept "Dreptul constitutional".

Observam ca, notiunea de Drept constitutional se formeaza abia n secolul al XVIII-lea, mult mai trziu dect alte ramuri de drept, cum este, de exemplu, dreptul civil. Conceptul clasic de "drept constitutional" este de origine italiana, dar s-a format sub impulsul ideilor Revolutiei franceze.

n tara noastra, Dreptul constitutional se considera ncetatenit prin predarea si publicarea la Facultatea de Drept din Iasi a cursului de drept constitutional al

1 Ion DELEANU, Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti - 1996, pp. 59-66

4

profesorului Constantin Stere, n 1910 si la Facultatea de Drept din Bucuresti a cursului de drept constitutional al profesorului Constantin Dissescu, n 19151.

Asa cum precizeaza Maurice Duverger, studiul simultan al institutiilor politice si al dreptului constitutional permite amplasarea dreptului n contextul sociologic si determinarea adevaratei sale semnificatii2. O constanta a numeroaselor definitii date dreptului constitutional o reprezinta caracterizarea ca fiind acea parte a dreptului care reglementeaza institutiile politice ale statului. n cea mai succinta exprimare, institutiile politice sunt organismele puterii, iar dreptul constitutional este dreptul fundamental care le reglementeaza.

Pentru o facila ntelegere si asimilare a cunostintelor prezentate n acest curs vom proceda n continuare la prezentarea unor instrumente logice, utile pentru abordarea materiei.

Vom ncepe chiar cu definirea definitiei. Nu putem nsa defini definitia, daca nu stim ce nseamna notiunea. Notiunea3 este forma fundamentala a cunoasterii, obtinuta prin generalizare si abstractizare, care reflecta caracteristicile generale esentiale ale obiectelor si fenomenelor. Cunoasterea prin notiuni reprezinta saltul de la senzorial la rational. Cunoasterea senzoriala, adica prin simturi, oglindeste aspectul individual al lucrurilor, n timp ce cunoasterea prin notiuni are n vederea caracteristicile generale ale unui grup de obiecte sau fenomene. Ex. copac, student.

Prin definitie 4 ntelegem propozitia care exprima operatiunea logica prin care se determina o notiune. n definitie sunt cuprinse urmatoarele doua elemente: "genul proxim", care este genul cel mai apropiat de notiunea de definit si "diferenta specifica", ceea ce deosebeste notiunea pe care o definim de celelalte notiuni cuprinse n genul proxim. De exemplu, n definitia "Dreptul este stiinta care studiaza normele juridice, cuvntul "stiinta" desemneaza genul proxim al notiunii "dreptul", iar "care studiaza normele juridice" desemneaza diferenta specifica.

Vom analiza n continuare conceptul de institutie care este o notiune cu doua acceptiuni: a. n sens juridic5 desemneaza un ansamblu de norme juridice, care, reglementnd o categorie determinata de rela tii sociale caracterizate printr-o anumita specificitate, are o configuratie unitara, o anumita permanenta si o denumire proprie. Institutia juridica este o parte a unei ramuri de drept. Ex: casatoria, Presedintele Romniei.

b. n sens de organizatie reprezinta un ansamblu de resurse umane si materiale organizate, dirijate, gestionate conform unor reguli, n vederea realizarii unei activitati de interes public.

De multe ori pentru realizarea n concret a institutiei, n sens juridic,se creeaza o institutie, n sensul de organizatie, care poate avea aceeasi denumire sau o denumire diferita. Ex: aceeasi denumire: Parlamentul; denumiri diferite: Presedintele Romniei si Presedintia.

Cursul de "Institutii politice. Drept constitutional " este structurat n 4 capitole: Organizarea statala a puterii; Organele fundamentale ale statului; Desemnarea organelor reprezentative; Dreptul constitutional si teoria constitutiei.

Lucrarea a fost elaborata cu luarea n consideratie att a exigentelor planului de nvatamnt, ct si a necesitatii permanentei actualizari a legislatiei. Precizam ca n cadrul cursului a fost avuta n vedere legislatia n vigoare pna la data de 15 octombrie 2005. 1 Ioan MURARU, Drept constitutional si institutii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucuresti,1995, p.17 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, editia a XI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p.13 3 Dictionarul Enciclopedic Romn, vol.III, Ed.Politica, Bucuresti - 1965, p.538 4 Dictionarul Enciclopedic Romn, vol.II, Ed.Politica, Bucuresti - 1964, p.39 5 Ioan MURARU, Op.cit., p.18

5

CAPITOLUL 1

ORGANIZAREA STATALA A PUTERII

1.1. Elementele definitorii ale statului

1.2. Rolul si functiile statului

1.3. Teoria separatiei puterilor n stat

1.4. Forma puterii de stat

1.4.1. Structura de stat 1.4.2. Forma de guvernamnt

1.4.2.1. Democratia 1.4.2.2. Monocratia 1.4.2.3. Oligarhia 1.4.2.4. Formele mixte 1.4.2.5. Forma actuala de guvernamnt a Romniei

1.4.3. Regimul politic

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol va permite:

ntelegerea notiunii de stat prin raportare la elementele esentiale constitutive ale acestuia;

Cunoasterea functiilor fundamentale ale statului

Cunoasterea evolutiei teoriei separatiei puterilor n stat si ntelegerea conceptelor actuale de echilibru si colaborare a puterilor

Cunoasterea conceptului de forma de stat cu toate

elementele sale componente, precum si utilizarea cunostintelor dobndite pentru analizarea formei puterii de stat n cazul Romniei

6

1.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umana poate sa existe, sa se impuna si sa se dezvolte numai n structuri organizate, iar structura care a rezistat si rezista, fiind deocamdata de nenlocuit este STATUL.

n limbaj comun, prin stat se ntelege un ansamblu de institutii, distincte de cetateni, care cuprinde persoane nvestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, n sensul larg al termenului. n realitate, fenomenul statal este de o complexitate care exclude definitia simpla. Statul nu poate fi redus doar la guvernanti, la cei care exercita puterea politica, ci este n mod necesar, un ansamblu care nglobeaza att guvernantii ct si guvernatii. Daca nu din alte motive, atunci, cel putin, pentru motivul evident ca fara guvernati, guvernantii n-ar avea nici un sens.

Aceasta observatie ne permite o prima definitie, de maxima generalitate, a statului: statul este o societate politica, adica o colectivitate umana supusa unei autoritati sociale comune, sau, altfel spus, o societate mpartita n guvernanti si guvernati. Aceasta definitie nu este, nsa, suficienta, pentru ca nu diferentiaza statul de multimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelasi fenomen de autoritate 1. De aceea, trebuie sa cautam elementele care determina existenta statului si care l diferentiaza fata de toate celelalte societati politice, l fac sa fie ireductibil la orice alt tip de societate politica.

Retinem, mai nti, primele doua elemente constitutive ale statului pe care le regasim la orice societate politica:

1. factorul uman sau populatia; 2. existenta unei autoritati politice , adica diferentierea indivizilor n

guvernanti si guvernati Simpla observare a realitatii demonstreaza ca statul nu poate exista daca nu

poseda un teritoriu propriu pe care sa fie situata populatia asupra careia si exercita autoritatea politica2. Am gasit astfel, al treilea element, care conditioneaza existenta statului, si anume teritoriul3.

n ceea ce priveste populatia, acest cuvnt are doua ntelesuri. n sens larg, populatia reprezinta totalitatea indivizilor care traiesc pe teritoriul statului respectiv si sunt supusi legilor acestuia.

n sens restrns, populatia este formata din cetatenii statului respectiv, adica din totalitatea indivizilor care au, conform dreptului international si dreptului intern, relatii juridice de cetatenie cu statul respectiv si care beneficiaza astfel de un statut special, diferit de cel al strainilor si al apatrizilor4. Populatia statului, n sens restrns este cunoscuta sub denumirea de natiune.

Cu privire la natiune, n timp s-au formulat doua acceptiuni ale termenului, bazate pe doua conceptii fundamental diferite: 1 Exemplificativ amintim popoarele migratoare si Biserica catolica. 2 O situatie speciala o reprezinta statul palestinian, care, desi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu prilejul reuniunii Consiliului National Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezolutiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU nu detinea la momentul respectiv tocmai o fsie de pamnt pe care autoritatile sa-si exercite functiile statale. 3 Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8e edition, Ed. Masson, Paris, 1986, pp.40-43 4 Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legatura reala dintre individul care reclama cetatenia unui stat si statul a carui cetatenie este reclamata, urmnd sa se identifice n acest sens alte elemente de fapt care trebuie sa nsoteasca legatura formala de cetatenie, cum ar fi domiciliul individului respectiv sau participarea la activitatile sociale si politice din statul a carui cetatenie o reclama. n concluzie nu fac parte din populatia unui stat persoanele cu dubla cetatenie care nu pot dovedi realitatea legaturii lor de cetatenie cu statul respectiv. A se vedea, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Drept constitutional romn, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993, p. 8

7

I. Conceptia obiectiva considera ca natiunea este grupul social care are caracteristici comune de ordin material (origine etnica, limba) sau moral (religie). Aceasta conceptie are consecinte politice importante, ntruct a consacrat principiul nationalitati lor, n evolutia fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare natiune are dreptul la un stat propriu. Principiul nationalitatilor, consacrat n sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Romne si constituirea, dupa primul razboi mondial, a Romniei Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar si Tarist.

O forma extrema a conceptiei obiective este rasismul, care afirma ca unitatea nationala este data de rasa. Rasismul a dat nastere statului rasist, care urmareste sa aiba ca populatie o rasa pura. II. Conceptia subiectiva apreciaza ca natiunea nu se bazeaza pe caracteristicile comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe vointa comuna, pe interesul de a trai mpreuna n cadrul aceluiasi stat. n aceasta conceptie, natiunea are la baza o istorie si o cultura (n sensul de civilizatie) comune, apartenenta la acelasi sistem de valori, comunitatea de interese ntr-o diversitate de identitati. Aceasta teorie justifica existenta unor state cu populatie eterogena sub aspectul originii etnice, al limbii si al religiei. Si conceptia subiectiva are consecinte politice importante. Ea consacra dreptul popoarelor care se considera ca atare, indiferent de neomogenitatea etnica, lingvistica, religioasa, de a dispune de ele nsele. Dar daca admitem ca natiunea se bazeaza, n principal, pe vointa comuna, trebuie sa admitem simetric ca nu se poate impune unei colectivitati, care se considera natiune, sa ramna integrata unui stat, mpotriva vointei sale. Subliniem ca, ambele conceptii de baza mentionate pot legitima att constituirea, ct si dezmembrarea statelor. De asemenea, precizam ca niciuna dintre cele doua conceptii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent n realitate. Natiunile actuale prezinta, ntr-o proportie sau alta, caracteristici ale ambelor conceptii.

Mai mentionam ca natiunea este cea care confera statului caracterul national, subliniind n acest fel originile istorice ale statului. n Romnia, departe de a fi o trasatura depasita, caracterul national este consacrat n art. 1 alin.1 din Constitutia revizuita 1, avnd semnificatia recunoasterii unei istorii comune, a unei continuitati si a unei comunitati materiale si spirituale, fara sa se aduca vreun prejudiciu astfel nici unei persoane care detine cetatenia romna indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii2. Subliniem lipsa de consistenta a unor critici care sustin ca ideea de stat national ar putea trimite la un stat nationalist implicnd o politica de persecutie fata de minoritati 3.

n ceea ce priveste al doilea element component al statului, diferentierea indivizilor n guvernanti si guvernati, acesta se manifesta prin organizarea politica si juridica, care reprezinta mecanismele de guvernare, si are ca misiune esentiala mentinerea si perpetuarea populatiei statului pe teritoriul sau sau, cu alte cuvinte, asigurarea dainuirii statului. Caracteristic pentru organizarea politica si juridica a statului este faptul ca, dirijarea comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de

1 Constitutia Romniei, n forma sa originara a fost adoptata de Adunarea constituanta si aprobata de popor prin referendum, la 8 decembrie 1991 (publicata n M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior revizuita prin Legea de revizuire a Constitutiei Romniei nr. 429 din 23.10.2003 (publicata n M. Of. nr. 758 din 29.10.2003) si aprobata prin referendum national. 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Constitutia Romniei revizuita comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 4 3 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64

8

conduita general obligatorii, a caror respectare este asigurata, n ultima instanta prin utilizarea fortei publice.

ntelegerea conceptului de organizare politica si juridica presupune clarificarea notiunii de suveranitate a puterii de stat1. Termen polisemantic, suveranitatea desemneaza:

a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat,

b) pe de alta parte se refera la ansamblul competentelor caracteristice statului, fiind n fapt sinonim cu nsusi conceptul de putere.2 O problema de maxima importanta a organizarii politice si juridice este cea a legitimitatii puterii. nteleasa ca trasatura definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi definita ca acceptarea interiorizata a unui anumit tip de constrngere care nlocuieste utilizarea pura si simpla a fortei si, n orice caz, o justifica3. Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea puterii semnifica ntelegerea cauzelor care fac posibila dominarea de catre unii din membri societatii a tuturor celorlalti, n fapt ntreaga problematica reducndu-se la justificarea pozitiei pe care o detin guvernantii fata de guvernati. Legitimitatea puterii reprezinta asadar recunoasterea de catre guvernati a aptitudinii de a guverna a celor care si asuma acest rol.

Pe de alta parte ar fi de dorit ca puterea politica sa nu se rezume la dominatie, alaturi de aceasta fiind absolut necesara competenta, adica aptitudinea de a da solutii juste problemelor cu care se confrunta populatia. De altfel, competenta este cea care determina adeziunea populatiei si face ca n mod natural, fara recurs la constrngere, comandamentele puterii sa fie urmate 4.

n privinta legitimarii puterii exista doua categorii de doctrine principale: I. Doctrina teocratica sau a dreptului divin, potrivit careia autoritatea politica este data de Divinitate. Cei ce guverneaza au o misiune divina, motiv pentru care exercita puterea n mod legitim. Actionnd din gratie divina, pe de o parte, ei nu pot gresi si deci nu pot fi trasi la raspundere, iar pe de alta, toti ceilalti membri ai societatii sunt, din vointa divina, supusii lor. Aceasta doctrina a condus la teoria suveranitatii monarhului, care nu-si recunoaste nici un "superior", dect pe Dumnezeu. II. Doctrina democratica, opusa celei teocratice, considera ca suveranitatea, puterea politica suverana, apartine poporului sau natiunii. Guvernantii si guvernatii sunt unii si aceeasi oameni. Astfel, cetateanul este guvernant atunci cnd exercita puterea politica, si guvernat atunci cnd si ndeplineste obligatia de a se supune vointei guvernantilor. Conducatorii nu sunt altceva dect reprezentanti ai poporului si raspund n fata lui. Puterea apartine poporului, iar exercitiul ei sau o parte a acestui exercitiu este conferit, cu titlu precar (adica n anumite conditii si pentru o perioada limitata), reprezentantilor acestuia.

ntre doctrina teocratica si cea democratica a aparut, n cadrul monarhiei, si o formula mixta redata prin dictonul vox populi vox dei. n aceasta formula regele ramne alesul divinitatii, dar divinitatea se manifesta, mai mult sau mai putin, si mai ales n anumite momente, prin vointa poporului.

1 Avem n vedere suveranitatea de stat, analizata sub aceasta denumire pentru a fi deosebita de suveranitatea poporului si suveranitatea nationala. 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., vol. II, p.62 3 Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Drept constitutional si institutii politice Caiet de seminarii, editia a II a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 79 4 Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques , Paris, 1972, p. 102

9

Astazi conceptul de putere, cu referire la stat, cunoaste diverse exprimari: putere politica, putere de stat, putere publica1, suveranitate si altele. Toate acestea au acelasi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social. Diferenta specifica o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute n vedere n mod special.

Puterea se raporteaza n mod necesar la un titular, caruia i sunt recunoscute anumite prerogative. Poporul detine n mod originar puterea politica, fiind titularul absolut al acesteia, n timp ce statul exercita o putere delegata, circumscrisa nfaptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul exercitiului puterii ncredintata n mod legitim de popor2. Puterea politica este n fapt suveranitatea care apartine poporului si care exprima suprematia puterii statale n interior si independenta ei n exterior.

Conturarea conceptului de putere politica a fost stimulata de formarea unei constiinte sociale a celor guvernati ca sunt titularii unei forte globale si abstracte, distincta si n acelasi timp superioara puterii la care sunt supusi de catre guvernanti. n acest fel poporul s-a situat deasupra statului, desi fiecare individ consimte de buna voie sau n mod silit sa se supuna autoritatii sale.

ntre categoria de putere politica si cea de putere de stat exista un raport de la ntreg la parte. Asadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializata si ncredintata de popor anumitor organisme sau autoritati publice, iar pe de alta parte este o putere derivata si conditionata de puterea politica detinuta de popor.

Pentru a putea diferentia ct mai clar aceste doua concepte prezentam principalele deosebiri dintre puterea politica si puterea de stat: 1. continutul puterii politice a poporului este foarte general, pe cnd continutul puterii de stat este extrem de specializat si variat; 2. puterea politica este mai putin sensibila la procesul de dezvoltare al unei natiuni, pe cnd puterea de stat si modifica continutul si mijloacele de exercitare de la o etapa la alta a evolutiei statului potrivit vointei guvernantilor; 3. puterea politica se raporteaza la popor n ansamblul sau, pe cnd puterea de stat presupune constituirea unei clase politice3.

Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimiteaza statul si i asigura dainuirea, deci i confera identitate si stabilitate.

Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul sa se deosebeasca de toate celelalte societati politice. Functia teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic n care puterea publica si exercita atributiile de putere4, dnd astfel masura ntinderii autoritatii statului.

O caracteristica a teritoriului este inalienabilitatea, care nseamna imposibilitatea de a nstraina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal n ntregul sau. Mai mult, apararea sa este o problema de interes national. Aceasta prevedere este consacrata si n art. 3 alin. 1 din Constitutia revizuita a Romniei.

Este important de retinut ca teritoriul unui stat trebuie sa fie respectat de celelalte state, pentru ca, n caz contrar, existenta oricarui stat ar fi periclitata n orice moment.

Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integritatii teritoriale a fiecarui stat sa constituie astazi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului international public. Pna sa se ajunga aici, au existat nsa teorii, inacceptabile la ora actuala, care

1 Expresia putere publica accentueaza caracteristica puterii organizate statal de a actiona pentru promovarea intereselor generale ale societatii n care ea functioneaza. 2 Marian ENACHE, Conceptele de putere politica si de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17 3 Ibidem, p. 20-21 4 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14

10

recunosteau unui stat dreptul de a se extinde n detrimentul altora. n acest sens mentionam: - Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere corespunzatoare unor date geografice (cursuri de apa, lanturi muntoase), pe motiv ca acestea constituie garantii ale integritatii teritoriale, n sensul de piedici majore n calea violarii frontierelor. - Teoria spatiului vital, potrivit careia, un stat are dreptul la un teritoriu proportional cu dimensiunea numerica a populatiei, pentru a-si putea asigura resursele necesare existentei.

n concluzie, trasaturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul este o societate politica, adica o societate formata din guvernanti si guvernati, n sensul de colectivitate umana supusa unei autoritati politice comune, constituita pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umana a unui stat este denumita populatie, fiind constituita din natiune si minoritati nationale. Guvernarea se realizeaza printr-un mecanism tipic, denumit organizare politico-juridica, a carei caracteristica esentiala este suveranitatea.

1.2. Rolul si functiile statului Cu privire la rolul statului exista trei conceptii fundamentale: a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea si respectarea regulilor. Activitatea sa se limiteaza la misiunile de baza: legiferarea, mentinerea ordinii publice (politia, justitia), apararea nationala si relatiile internationale. n rest, indivizii se bucura de ntreaga libertate de actiune. b) Statul interventionist - Este statul care reglementeaza activitatea indivizilor, nu numai pentru realizarea misiunilor de baza care i revin, ci si pentru realizarea unor scopuri de interes social (echitate, solidaritate, prosperitate economica, protectie sociala, etc.). c) Statul totalitar - Este statul care are pretentia de a controla toate aspectele activitatii umane, de la problemele economice, la cele intelectuale si morale. El determina pna si doctrina religioasa, morala si sociala oficiale, si ncearca sa le impuna cetatenilor sai. Definim functie a statului ansamblul de activitati specializate desfasurate n vederea realizarii unei misiuni determinate a statului.

Potrivit conceptiei traditionale, cristalizata n secole de istorie, din punct de vedere juridic statul are urmatoarele functii fundamentale: - functia legislativa - edictarea legii; - functia executiva - transpunerea n viata a legii; - functia jurisdictionala - solutionarea litigiilor care apar n procesul de aplicare a legii. Aceasta conceptie privind functiile statului este foarte importanta, ntruct sta la baza organizarii statale a puterii si a teoriei separatiei puterilor n stat.

Mentionam ca mai exista si alte clasificari ale functiilor statului, care utilizeaza diverse criterii. Ex. functii interne si functii externe; functii sociale, culturale, economice, de aparare, etc.

1.3. Teoria separatiei puterilor n stat Puterea statala, n sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice, comportamentul social, presupune, n mod necesar, trei categorii de activitati fundamentale: - activitatea legislativa: crearea legii; - activitatea executiva: asigurarea executarii legii;

11

- activitatea jurisdictionala: asigurarea aplicarii legii n situatiile conflictuale. Remarcam ca, fiecare dintre aceste activitati necesita "putere statala", n sensul de capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o pozitie supraordonata guvernantilor:

prin lege se comanda, la modul general si impersonal, ntreg comportamentul social.

executarea legii, transpunerea ei n viata sociala se face prin acte de autoritate care traduc regula generala n concret.

hotarrea judecatoreasca, prin care se aplica legea este si ea nvestita cu putere, fiind obligatorie, prin coercitiune statala, pentru parti.

Desfasurarea concomitenta a acestor trei activitati fundamentale realizeaza puterea statala n globalitatea ei, adica dirijarea n ansamblu a comportamentului social, prin intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iata de ce, modul n care sunt organizate activitatile legislativa, executiva si jurisdictionala, fiecare dintre acestea presupunnd putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare determina, n ultima instanta, nsasi natura statului respectiv. n acest context, definim organizarea statala a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care determina: - repartitia puterii statale pe institutii si regulile de acces la putere: - structura institutiilor, pe verticala si orizontala; - relatiile de guvernare, adica relatiile din cadrul institutiilor, dintre institutii, precum si dintre institutii si cetateni. Daca activitatea legislativa, cea executiva si cea jurisdictionala se concentreaza la nivelul unei singure institutii, exercitiul puterii n stat este discretionar si va servi intereselor unor grupuri sau persoane. Daca, nsa, aceste activitati sunt conferite unor institutii distincte, care se bucura de o oarecare independenta unele fata de altele, exista posibilitatea exercitarii puterii ntr-o stare de echilibru ntre interesele sociale generale, interesele de grup si interesele individuale.

n acelasi timp autoritatile trebuie sa colaboreze ntre ele pentru a evita ruperea nsasi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi dect unica, chiar daca se manifesta n modalitati si forme diferite 1. O etapa importanta n evolutia organizarii statale a puterii este deschisa de aparitia teoriei separatiei puterilor n stat2. n esenta, teoria separatiei puterilor instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere. Aceasta teorie a aparut n Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reactie mpotriva monarhiei absolute, n care regele concentrnd ntreaga putere se considera personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi). Teoria separatiei puterilor n stat a fost enuntata de John Locke (Trait du gouvernement civil, 1690). Ea este elaborata apoi pe larg si consacrata de Montesquieu n lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat parintele teoriei clasice a separatiei puterilor n stat. Principiul separatiei puterilor n stat a fost considerat mijlocul eficace de a slabi atotputernicia statului, mpartindu-i atributiunile. Pornind de la premisa ca exista o nclinatie naturala a omului care detine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a

1 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 2-3 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Drept constitutional si institutii politice, editia a- IX-a revazuta si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pp. 268-275; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 76-91

12

dezvoltat ideea ca puterea trebuie nfrnata de putere1. Pentru a preveni abuzul, au fost statuate doua principii de baza:

pentru a fi controlabila, puterea trebuie divizata; sistemul de organizare statala a puterii trebuie astfel conceput, nct o

putere sa poata fi oprita de alta. Rezulta ca, potrivit teoriei separatiei puterilor n stat, modul de organizare statala si de functionare a puterii trebuie sa contina, prin conceptie, garantii, bazate pe cele doua principii enuntate, pentru limitarea puterii, n vederea asigurarii respectarii drepturilor cetateanului. n favoarea teoriei separatiei puterilor n stat au fost aduse urmatoarele argumente: - concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz ntruct, n acest caz executivul n-ar mai fi tinut sa respecte legea, ntruct ar putea sa o modifice dupa propria vointa; - concentrarea puterii judecatoresti cu cea legislativa sau a puterii judecatoresti cu cea executiva ar duce, de asemenea, la abuz, ntruct judecatorul s-ar transforma din arbitru impartial n opresor, daca ar avea posibilitatea sa modifice legea dupa bunul plac, sau sa execute legea si tot el sa cenzureze executarea legii, dispunnd de forta publica (de ex. controlul jurisdictional al actului administrativ: judecatorul emite actul administrativ si tot el i controleaza legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd). Montesquieu a formulat si cteva reguli privind constituirea si relatiile ntre puterile statului, dintre care mentionam: - corpul legislativ sa fie format din doua parti, fiecare avnd drept de veto, ngradindu-se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic); - puterea executiva este mai bine sa fie exercitata de o singura persoana ntruct cere actiuni prompte si eficace; - puterea legislativa nu trebuie sa aiba dreptul de a tine n loc puterea executiva, ntruct aceasta din urma trebuie sa aiba o activitate continua, caracteristica imprimata de continuitatea naturala a vietii sociale; - pentru a evita blocajul institutiilor, cele trei puteri sunt nevoite sa functioneze de comun acord, nsa, fiecare respectnd rolul celorlalte. n practica statala, teoria separatiei puterilor n stat si-a gasit o recunoastere definitiva n experienta Revolutiei franceze care a si consacrat termenii de putere legislativa, executiva si judecatoreasca, dndu-le un nteles mai apropiat de semnificatia lor actuala2. n doctrina Revolutiei franceze "puterile" erau considerate fractiuni, portiuni, ale exercitiului suveranitatii nationale. n concret, atunci cnd natiunea si instituie reprezentantii, ea deleaga unora exercitiul puterii sale legislative, altora exercitiul puterii sale executive, iar judecatorilor exercitiul puterii sale jurisdictionale. Observam ca n locul notiunii de functie s-a preferat notiunea de putere, n sensul de exercitiu delegat al unei parti a suveranitatii. n aceasta acceptiune accentul cade pe notiunea de "putere", n sensul de capacitate de a impune, activitatea specializata care o utilizeaza fiind considerata neesentiala. Acceptiunea data notiunii de putere n stat atunci cnd vorbim de separarea puterii, este importanta deoarece are urmatoarele consecinte practice:

1 MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 194 2 Marian ENACHE, Cteva consideratii n legatura cu puterea executiva concept si functionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994, p. 4.

13

I. Daca separatia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei portiuni din suveranitatea nationala globala, atunci fiecare organ de stat trebuie sa exercite singur, n totalitate, functia sa, fiind exclusa colaborarea, ntruct, daca cei ce exercita puterile delegate conlucreaza, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exercitiului suveranitatii unice, n favoarea lor. II. Daca separatia puterii este nteleasa ca o repartizare a functiilor statului, o ncredintare a unor misiuni strict determinate si a mijloacelor necesare pentru ndeplinirea lor, atunci colaborarea ntre organele care le exercita este posibila, ntruct independenta lor este asigurata de nsasi natura de activitati specializate distincte, care se opune tendintelor de imixtiune, astfel nct, nu va avea ca efect concentrarea puterii. n aceasta acceptiune, accentul cade pe activitatea specializata, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, n aceasta situatie, ar realiza doar o coordonare a guvernarii menita sa elimine incoerentele, o adaptare la caracterul global al realitatii. Astazi, cei mai multi constitutionalisti mpartasesc a doua conceptie considernd ca este vorba, de fapt, nu de o delimitare stricta si riguroasa, ci de un principiu de echilibru si colaborare, indispensabil n epoca moderna pentru a se asigura functionalitatea si eficienta deplina a tuturor organelor statului1. Teoria separatiei puterilor n stat este considerata astazi depasita deoarece a aparut ntr-o perioada n care nu se nfiintasera nca partidele politice si cnd principalele temeri fata de abuzul de puterea vizau organele statului. Aparitia partidelor complica problema. Ele au tendinta naturala de a-si subordona institutiile statale, pentru a dobndi o putere globala, n scopul de a-si impune vointa. Rolul deosebit al partidelor politice n configurarea institutiilor juridice si politice face ca astazi problema echilibrului sa nu se mai puna doar ntre legislativ, executiv si jurisdictional, ci, mai ales, ntre o majoritate, formata dintr-un partid sau din coalitia care a nvins n alegeri si opozitie. Realitatea actuala demonstreaza ca, de regula, guvernul apartine majoritatii parlamentare si ca atare, n principiu, parlamentul si guvernul nu se situeza pe pozitii adverse. n mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Aceasta conlucrare nu este, nsa simpla si lineara, nefiind exclusa aparitia unor contradictii care pot duce la demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rndul lor, organele jurisdictionale depind att de parlament, ct si de executiv, ntr-o masura mai mare sau mai mica, astfel nca si acestea pot fi influentate de majoritatea politica.

Mai trebuie sa amintim puterea presei, n societatea actuala, care complica si mai mult situatia. Fara a fi nvestita cu autoritate statala si fara a fi prinsa n ecuatia separatiei-echilibrului puterii n stat, presa dispune de o capacitate enorma de dirijare a opiniei publice. Din acest motiv, partidele cauta sa influenteze si presa, ncercnd sa utilizeze, n acest sens, alaturi de alte mijloace, legislativul, executivul si jurisdictionalul. n ceea ce priveste acceptiunea actuala a separatiei puterilor, din momentul n care s-a acceptat colaborarea ntre organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisa, ci de un echilibru. Aceasta notiune desemneaza independenta limitata a autoritatilor statale. Daca din punct de vedere functional ele trebuie sa fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele sa depinda unele de altele n ceea ce priveste formarea sau desemnarea lor, si sa se controleze reciproc n exercitarea unor atributii. Aceasta nu este, nsa, suficient. Este nevoie si de o opozitie parlamentara puternica pentru a tempera tendintele de abuz ale majoritatii. Marea forta a teoriei separatiei puterilor n stat consta n imensa sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat n constiinta multimilor care au receptat-o ca pe 1 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit.,2004, p.6

14

cea mai eficienta reteta mpotriva despotismului, n favoarea libertatii si a democratiei1.

n Romnia, principiul separatiei puterilor n stat este proclamat expres n art. 1 alin. 4 al Constitutiei revizuite 2, articol care face referire nu doar la separatia puterilor, ci si la necesarul echilibru care trebuie sa se stabileasca ntre acestea. Se consfinteste n acest mod drept fundament politic pentru ntreaga organizare si activitate a statului romn, principiul mai sus analizat, dar si democratia constitutionala 3.

Consacrarea expresa a acestui principiu are avantajul pe care ntotdeauna o norma expresa l prezinta fata de aceea rezultata din interpretare, anume certitudinea, n mod strict, si previzibilitatea, n mod indubitabil4.

1.4. Forma puterii de stat Forma puterii de stat sau ntr-o exprimare simplificata forma de stat5 este o categorie complexa, avnd ca elemente componente 6:

structura de stat forma de guvernamnt regimul politic

Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat n raport cu teritoriul. Ea are n vedere relatiile de tip ntreg-parti componente ce se constituie n cadrul ansamblului statal. Forma de guvernamnt desemneaza modul de organizare, constituire si functionare a organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, caracteristicile acestor raporturi, avnd n vedere, mai ales, relatiile dintre organul legiuitor, organele executive si seful statului. Regimul politic este conceptul care desemneaza, ntr-un mod deosebit de sintetic, realitatea raporturilor guvernanti - guvernati ntr-un stat, la un moment dat, si anume aspectul esential daca guvernatii sunt sau nu oprimati de guvernanti, avnd drept criteriu conceptia socialmente recunoscuta n epoca respectiva, despre drepturi si libertati.

Regimurile politice se mpart n doua mari categorii: democratice si nedemocratice (autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este ntotdeauna usor de trasat.

1 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit.,2004, p.11 2 Principiul neaga opusul sau, care este cel al unanimitatii, caracteristic n perioada regimului totalitar cnd principiul separatiei puterilor a fost criticat sustinndu-se ca de fapt puterea ar fi unica, ar apartine poporului, si deci nu ar putea fi divizata. n realitate ignorarea acestui principiu si eliminarea sa din practica a favorizat concentrarea puterii n minile unor persoane si a subordonat ntregul sistem al organizarii politice dominatiei unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea opozitiei politice si negarea principiilor democratice ale dreptului constitutional. 3 Ibidem, p.13. Justificarea utilizarii conceptul de democratie constitutionala n cuprinsul acestui articol este faptul ca legiuitorul constituant a avut n vedere autoritatile care nu se pot ncadra n nici una din cele trei puteri clasice, ntruct sunt expresia si consecinta colaborarii lor, cum este Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi. A se vedea si Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 3 4 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 3 5 Daca n sens larg, forma de stat desemneaza toate cele trei notiuni descrise mai sus, n sens restrns, ea vizeaza doar forma de guvernamnt. 6 Ion DELEANU, Op. cit, p. 130

15

1.4.1. Structura de stat Dupa modul de organizare a puterii de stat, n raport cu teritoriul pe care l ocupa, distingem statul unitar (simplu) si statul federativ (compus)

Pe lnga structurile de stat fundamentale (simplu si compus), pe parcursul dezvoltarii istorice au aparut asociatii de state si ierarhii de state. Statul unitar este statul format dintr-o singura entitate politico-juridica, avnd un singur centru de impulsuri politice si guvernamentale, ceea ce i confera urmatoarele caracteristici1:

constituie o singura formatiune statala; are un regim constitutional unic, consacrat printr-o singura constitutie; si constituie un singur rnd de organe de vrf (legislative, executive,

judecatoresti) care exercita autoritatea de la nivel central, n raport cu ntregul teritoriu si cu ntreaga populatie; populatia are, de regula, o singura cetatenie; unitatile administrativ-teritoriale constituite n interiorul sau sunt dependente

de organele centrale, chiar daca beneficiaza de autonomie, pe care o exercita prin organe proprii, ntruct organele locale au competentele stabilite de organele centrale si functioneaza sub controlul acestora; statul unitar este el nsusi si numai el subiect de drept international public.

Arhitectura unitara a statului nu este determinata de ntinderea lui teritoriala, nici de densitatea sau numarul locuitorilor, nici de existenta unei singure nationalitati, si nici de regimul politic2. Consideram ca structura unitara a statului este determinata de un complex de factori obiectivi si subiectivi, de natura interna si externa, care au actionat n devenirea istorica a statului respectiv.

Desi statul este unitar, teritoriul sau poate fi mpartit n unitati administrativ teritoriale care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state n interiorul statului. Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifica recunoasterea competentei de decizie, n anumite domenii si ntre anumite limite, a organelor constituite n diviziunile si subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii, regiuni, departamente, judete, comune). Cu toate ca modalitatile descentralizarii sunt diverse, doua elemente se regasesc ntotdeauna:

1. autonomia locala 2. controlul administrativ asupra autoritatilor teritoriale, cunoscut si sub numele

de "tutela administrativa". Autonomia locala semnifica recunoasterea, de catre puterea centrala, a

existentei unor autoritati teritoriale care exercita anumite competente de natura administrativa n nume propriu; controlul administrativ semnifica modalitatile prin care Guvernul controleaza activitatea autoritatilor teritoriale.

Raportul dintre autonomia locala si controlul administrativ, precum si formele lor de exprimare confera statului unitar, de la caz la caz, diverse particularitati. Aceste particularitati sunt nsa elemente de gradatie, de intensitate a procesului descentralizarii, care nu afecteaza natura juridica a statului unitar, daca nu se depasesc anumite limite. Statul federativ, compus sau unional3 este constituit din doua sau mai multe state membre (state federate) care, n limitele si conditiile precizate prin constitutia federatiei, si transfera o parte dintre atributele suveranitatii n favoarea statului compus, dnd astfel nastere unui nou stat, distinct de statele care l alcatuiesc.

1 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 131-132 2 Exemplu: Elvetia este un stat de tip compus, n timp ce China este un stat unitar. 3 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 133-135

16

Statele federate si pastreaza nsa identitatea si cealalta parte a atributelor lor suverane1.

Cercetnd statul federativ vom constata existenta unei situatii aparte, n sensul ca pe cuprinsul unuia si aceluiasi teritoriu (statul federat) se aplica att normele statului federal, ct si normele de drept ale statului federat respectiv. n relatiile dintre statul federativ si statele federate, ntlnim, de regula, urmatoarele elemente definitorii: a) n termenii dreptului constitutional statul federativ reprezinta o entitate statala cu urmatoarele caracteristici: exista o ordine constitutionala comuna statelor federate, astfel cum

aceasta a fost consacrata prin legea fundamentala a federatiei; exista o legislatie comuna statelor federate, emannd de la organele cu

competenta legislativa constituite la nivelul federatiei; exista organe legislative, executive si jurisdictionale la nivelul federatiei; populatia reprezinta un corp unitar, desi persoanele care o alcatuiesc

detin, de regula, doua cetatenii: cetatenia statului federativ si cetatenia unui stat federat (cele doua se implica reciproc);

statul federat prezinta urmatoarele caracteristici: sub rezerva respectarii constitutiei federatiei, fiecare stat federat are o

ordine constitutionala proprie, consacrata prin constitutia sa; sub rezerva aceleiasi conditii, statul federat are o legislatie proprie,

emannd de la organele sale legislative; si constituie organe legislative, executive si jurisdictionale proprii; populatia statului federat reprezinta o comunitate distincta, avnd cetatenia

acestuia, integrata nsa n colectivitatea unificata a statului federativ; statul federat este subiect de drept constitutional si, n anumite limite,

poate fi si subiect de drept international; teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ; n conditiile stabilite de constitutia federatiei, statul federat participa la

constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constitutionale federative si a legislatiei comune.

b) n termenii dreptului international public, statul federativ este subiect distinct de drept international, actionnd ca atare n relatiile internationale. Mentionam ca adesea, concilierea intereselor federatiei cu interesele statelor membre se realizeaza cu dificultati si tensiuni. n situatia unor conflicte ntre statele federate acestea vor fi solutionate de catre curtile si tribunalele federale, si nu pe cale diplomatica sau prin recurs la organele de jurisdictie internationala 2, ntruct raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern.

Retinem asadar ca statul compus este format din mai multe entitati statale reunite ntr-un stat suprapus lor si legate ntre ele prin raporturi juridice. Asociatiile de state3 sunt categorii de relatii inter-statale, care se deosebesc de federatii, prin faptul ca nu dau nastere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim juridic de organizatie internationala. Asadar ele sunt forme ale vietii internationale, constituite si functionnd pe baza tratatelor internationale. Principalele forme ale asociatiilor de state sunt: confederatia, uniunea personala si uniunea reala.

1 Mentionam urmatoarele exemple de state federale: n Europa - Germania, Austria, Belgia, iar n continentul american - Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina. 2 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36 3 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 135-138

17

Confederatia de state este o asociere relativ durabila ntre doua sau mai multe state care, pastrndu-si suveranitatea si calitatea de subiecte ale dreptului international, convin sa-si creeze unele organe comune si sa-si unifice legislatia n anumite domenii, n vederea rezolvarii n comun a unor probleme. Prin urmare, confederatia:

este o uniune de tipul organizatiilor de drept international; se limiteaza la cteva domenii de interes comun ale statelor confederate,

cum ar fi apararea si integrarea economica; implica dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectarii clauzelor

tratatului de confederare; functioneaza potrivit principiului limitarii si al medierii puterii confederate :

pe de o parte, puterea acordata confederatiei este limitata la prevederile exprese ale tratatului de confederare; iar pe de alta parte, actele organelor confederate dobndesc eficacitate prin confirmarea ulterioara de catre organul competent al fiecarui stat confederat.

Confederatia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute confederatii s-au transformat ulterior n state federale 1. Uniunea personala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state, prin existenta unui sef de stat comun. Seful de stat comun poate sa apara fie ca o consecinta a legilor de succesiune la tron sau a combinatiilor matrimoniale dinastice, fie ca o consecinta a unor decizii luate de organe nationale sau de organizatii internationale, statele uniunii pastrndu-si nsa plenitudinea suveranitatii.

Caracteristicile uniunii personale sunt: mentinerea independentei statelor componente; nu are drept consecinta juridica formarea unui nou stat.

Uniunea reala reprezinta o asociere mai strnsa a doua sau mai multe state care au nu doar seful de stat comun, ci si unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile uniunii reale sunt:

se creeaza printr-o manifestare de vointa a statelor ce convin sa desfasoare anumite activitati n comun, manifesta re de vointa care poate rezulta din doua legi interne convergente sau dintr-un tratat international; exista unul sau mai multe organe comune; statele care formeaza uniunea trebuie sa fie vecine; lasa neschimbate structurile interne ale statelor componente .

Ierarhiile de state s-au constituit dupa principiul paternalismului, al dominatiei unui stat sau a unei coalitii de state asupra altui stat, ceea ce afecteaza, pentru acesta din urma, exercitiul suveranitatii. ntre statul dominant, respectiv coali tia dominanta, si statul dominat exista anumite relatii de asociere, nsa de pe pozitii de inegalitate. Tipurile de state supuse dominatiei, cunoscute pna n prezent, sunt: statele vasale, statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat si statele sub tutela internationala. Statul vasal. Prin vasalitate se ntelege situatia juridica a unui stat care, desi are o structura politico-juridica si un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompleta, datorita faptului ca si-a asumat fata de alt stat anumite obligatii care i ngradesc suveranitatea. Obligatiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter perpetuu, sunt, de regula, doua: de a da asistenta militara statului caruia i este vasal n caz de razboi si de a-i plati anumite contributii banesti. n schimb, statul vasal este

1 Se pot aminti urmatoarele forme de confederatie: a Statelor Unite ale Americii ntre 1778 si 1787, a Germaniei ntre 1815 si 1866.

18

protejat si ajutat de statul al carui vasal este.Vasalitatea este caracteristica feudalismului. Statul protejat (Protectoratul)1 este varianta moderna a statului vasal. Obligatiile reciproce dintre statul protejat si statul protector sunt nsa diferite de obligatiile din cadrul raporturilor de vasalitate si se refera, n principal, la domeniile apararii si relatiilor internationale. Esenta relatiilor, n cadrul acestei ierarhii de state, consta n limitarea suveranitatii statului protejat, n favoarea statului protector. Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuala, dispun de suveranitate deplina, devenind subiecte independente de drept international (Canada, Australia, Noua-Zeelanda, Africa de Sud). Dupa al II-lea razboi mondial, aceste state au format Commonwealth of Nations (Comunitatea de natiuni), fiind n acelasi timp si membre ONU. Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane si unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman a caror administrare si-a asumat-o Liga Natiunilor, n perioada interbelica. Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a exercita efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul sau. Statele sub tutela internationala. Potrivit Cartei ONU, tutela internationala se instituie asupra unor state n scopul sprijinirii evolutiei lor spre deplina independenta sau pentru asigurarea stabilitatii si a integritatii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interne, de regula interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de fapt, forma actuala a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state este limitata, ntruct cea mai mare parte a atributelor suverane se exercita de catre structuri externe anume create. Dupa ce am trecut n revista structurile de stat aparute de-a lungul istoriei, inclusiv asociatiile si ierarhiile de state, este interesant de analizat n ce categorie se situeaza Romnia. Raspunsul la aceasta problema ni-l da art.1 alin. 1 din Constitutia actuala a Romniei: "Romnia este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil". Din textul constitutional rezulta fara echivoc, n primul rnd, ca Romnia nu face parte din nici o asociatie sau ierarhie de state, iar n al doilea rnd, ca Romnia este un stat unitar. 1.4.2. Forma de guvernamnt Notiunea de forma de guvernamnt exprima, n esenta, modul de organizare si exercitare a puterii ntr-un stat2. Forma de guvernamnt este independenta de structura de stat. Diferite forme de guvernamnt se pot succede n cadrul aceleiasi structuri de stat, si invers, aceeasi forma de guvernamnt poate exista n state cu structuri diferite.

Forma de guvernamnt are ca element determinant titularul suveranitatii si modalitatile n care aceasta se exercita. Configuratia formei de guvernamnt este caracterizata de raporturile specifice ce se stabilesc ntre organul chemat sa ndeplineasca atributiile de sef de stat si celelalte categorii de organe, ndeosebi parlamentul si guvernul. Atunci cnd examinam forma de guvernamnt, trebuie sa identificam titularul puterii si sa analizam modul n care ea se exercita. Urmnd o clasificare imaginata nca de Aristotel, principalele forme de guvernamnt sunt: -democratia; - monocratia sau monarhia; - oligarhia.

1 Un exemplu de relatii de protectorat este protectoratul Frantei asupra Marocului (1912 - 1956). 2 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 139-140

19

1.4.2.1. Democratia1 n esenta, democratia este forma de guvernamnt bazata pe ideea fundamentala ca suveranitatea apartine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil si indivizibil, care o exercita conform principiului majoritatii. Potrivit acestui principiu, poporul exercita puterea suveran prin corpul sau electoral sau, dupa caz, prin corpul sau referendar. Poporul se nfatiseaza astfel ca "putere originara", iar organele constituite de el pentru a-i exprima si realiza vointa sunt "puteri deriva te". Democratia, ca forma de guvernamnt, nu se identifica cu regimul politic democratic, pentru ca, nu de putine ori, puterile derivate au ajuns sa actioneze conform propriilor interese, sfidnd interesele poporului, adica ale titularului puterii originare. Democratia, ca forma de guvernamnt se divide n democratie directa, democratie reprezentativa si democratie semi-directa. A. Democratia directa Este acea forma de guvernare n care poporul se autoguverneaza, adica el nsusi legifereaza si controleaza executarea legilor. Ea semnifica aplicarea integrala a ideii de democratie2. Democratia directa, n sensul strict si originar al acestui concept nu a existat niciodata si este putin probabil sa se nfaptuiasca ntr-un viitor apropiat. B. Democratia reprezentativa n conditiile geografice si demografice ale majoritatii statelor contemporane, n locul democratiei directe s-a impus democratia reprezentativa, din ratiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitata direct de titularul ei - populatia. n legatura cu democratia reprezentativa, s-au conturat doua conceptii fundamentale, suveranitatea populara si suveranitatea nationala, justificnd doua sisteme de guvernamnt reprezentativ.

Potrivit teoriei suveranitatii nationale (exprimata n doctrina lui Montesquieu) natiunea este o entitate globala, colectiva, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generatiile trecute, prezente si viitoare. Puterea apartine acestei entitati globale. Generatiile actuale si desemneaza reprezentantii, acestia au legitimitatea guvernarii, nsa misiunea lor este de a guverna n respect fata de mostenirea ramasa de la generatiile trecute si avnd n vedere interesele fundamentale ale generatiilor viitoare. Natiunea n ntregul ei deleaga, printr-un mandat colectiv si general, reprezentantei nationale, constituita prin sufragiu, exercitiul suveranitatii. Reprezentantii desemnati de natiune nu traduc pur si simplu vointa alegatorilor, ci creeaza vointa generala, actionnd pentru binele public general. n acest caz, mandatul, cunoscut si sub denumirea de mandat "de drept public" este general si liber, prezumnd, totodata, exercitarea lui n conformitate cu vointa mandantului care este populatia n ansamblu, nu grupul de alegatori. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultra-reprezentativ" are urmatoarele consecinte :

reprezentanta nationala , n ntregul ei, devine mandatara natiunii; adunarea nationala fiind reprezentanta deplina a natiunii nu se poate pune

problema ratificarii deciziilor ei de catre altcineva;

1 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 141-154 2 Pentru J. J. Rousseau singura forma acceptata de democratie era echivalenta cu guvernarea directa. El a identificat cteva conditii pentru ca un stat sa aiba aceasta forma perfecta de guvernamnt direct: sa fie un stat foarte mic n care poporul sa se adune usor si fiecare cetatean sa poata cunoaste bine pe ceilalti, sa existe o mare simplitate de moravuri si sa fie o mai mare egalitate n ranguri si avere, fara de care egalitatea n drepturi si autoritatea nu ar putea dainui multa vreme. A se vedea n acest sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.49

20

deputatii, ca reprezentanti ai ntregii natiuni, nu pot fi revocati de alegatorii lor, nici nu au obligatia de a da socoteala n fata acestora; deputatul nu poate primi instructiuni din partea grupului care l-a ales, ntruct

el trebuie sa actioneze, conform propriei constiinte, pentru promovarea interesului national general;

Acest sistem are si neajunsuri, dintre care mentionam: - excluderea oricarei subordonari juridice directe a deputatilor fata de alegatori: - posibilitatea si tendinta deputatului de a aluneca spre arbitrar si voluntarism; - corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de vointa; - adunarea reprezentativa, considerata ca depozitara exclusiva a suveranitatii nationale, avnd plenipotenta de a decide n numele natiunii, se transforma ntr-un interpret infailibil al vointei generale; - nlocuirea vointei generale cu vointa partidului sau a formatiunii careia deputatul i apartine, vointa la care el trebuie sa se conformeze, mai ales daca structurile de partid sunt stricte si au o disciplina severa.

Iata cteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfrsitul sec.XVIII, pna la nceputul sec.XX, a trebuit corectat1, n sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridica ntre alesi si alegatori. Teoria suveranitatii populare considera ca puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ capabil existent, care si exercita particica lui de suveranitate, n formele recunoscute de societatea respectiva. Aceasta teorie pune accentul pe prezent. Aceasta conceptie si are originea n doctrina lui J.J. Rousseau si porneste de la conceptia civilista a proprietatii pe cote-parti indivize si a mandatului civil. Potrivit acestei conceptii, suveranitatea se mparte n cote-parti indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcatuiesc corpul electoral.

Institutiile reprezentative se constituie pe calea exercitarii dreptului cetatenilor de a le alege, dar cei alesi nu sunt reprezentanti autonomi ai intereselor alegatorilor, ci mputerniciti n limite stricte, direct legati de alegatorii lor. n aceste conditii, suveranitatea nu se poate manifesta dect prin vointa celor ce o detin, ceea ce face ca cei alesi sa nu fie dect simpli mandatari ai celor reprezentati, care trebuie sa exprime vointa imperativa a alegatorilor. Suntem n prezenta asa numitului mandat imperativ , din care decurg urmatoarele consecinte :

mandatul nu exprima propria vointa , ci vointa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o circumscriptie); conduita mandatarului n adunarea deputatilor nu poate fi alta dect aceea

care i-a fost prescrisa expres de catre mandanti; deputatul trebuie sa raporteze periodic alegatorilor sai asupra modului cum

si ndeplineste mandatul; mandantii pot retrage oricnd mandatul, daca mandatarul nu a ndeplinit

prescriptiile date sau daca le-a depasit. Din acest sistem rezulta cel putin doua neajunsuri: - imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrns sa actioneze n limitele intereselor unei anumite circumscriptii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte ntre detinatorii unor parti de suveranitate; - ngradirea libertatii de actiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat vointei alegatorilor sai.

1 Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocarii, n anumite situatii, a mandatului.

21

Viciul de fond, originar, al acestei constructii juridice ingenioase este determinat de faptul ca, prin referire la institutii esentialmente de drept civil (proprietatea pe cote-parti si contractul de mandat) se ncearca explicarea unor raporturi de o cu totul alta natura, si anume raporturile care iau nastere n procesul exercitarii puterii, or ntre cele doua domenii exista deosebiri esentiale.

n Romnia art. 2 al Constitutiei revizuite, nou introdus, consacra aplicarea teoriei suveranitatii nationale, ca si consecinta a caracterului national al statului. De aceea suveranitatea apartine natiunii, care o exercita, nsa nu n mod nemijlocit, ca n cadrul democratiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.

Ct priveste caracterul democratic al reprezentativitatii autoritatilor se precizeaza n acelasi articol ca ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice si corecte. n lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotriva, suprapuse lui 1. C. Democratia semi-directa Este forma moderna de democratie. Ea reprezinta un sistem n care coexista si se realizeaza, prin mijloace tehnice adecvate, att democratia reprezentativa ct si democratia directa. Astfel, pe lnga organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt institutionalizate mijloace de interventie directa a poporului n procesul legiferarii. Astfel de mijloace sunt: initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul. Initiativa populara2 este o modalitate de interventie a cetatenilor n procesul legislativ. Ea face posibila adoptarea unei legi, la propunerea directa a cetatenilor. Initiativa populara implica fie obligarea parlamentului sa decida asupra oportunitatii interventiei sale legiuitoare ntr-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunta asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observa ca, n ambele situatii, Parlamentul este obligat sa ia o decizie, nsa nu este obligat sa-si nsuseasca initiativa populara. Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii n vigoare, de la data adoptarii ei. n cadrul acestui termen un numar determinat de cetateni, se poate opune validarii legii adoptate, printr-o petitie colectiva. Urmeaza o consultare generala a corpului electoral, de rezultatul careia depinde mentinerea sau invalidarea legii. Revocarea mandatului are n vedere mandatul parlamentar si poate fi individuala sau colectiva. Revocare individuala are n vedere unul sau mai multi parlamentari dintr-o circumscriptie. Revocarea colectiva se refera la ntregul parlament. n aceste situatii sunt prevazute proceduri constitutionale care ofera posibilitatea ca, prin hotarrea corpului electoral dintr-o circumscriptie sau, dupa caz, a ntregului corp electoral, sa se puna capat, nainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, dupa caz, mandatului ntregului parlament. Referendumul este cea mai utilizata forma de manifestare a democratiei semi-directe. n cazul referendumului, corpul electoral este convocat la initiativa organului legiuitor, a sefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevazute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: mentinerea sau abrogarea unei legi n vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, adoptarea unei anumite conduite ntr-o anumita chestiune a vietii internationale, perfectarea sau denuntarea unui tratat. 1 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.5 2 Pentru exercitarea initiativei sunt prevazute si restrictii, ndeosebi exigenta de a exista un numar mare de semnaturi. Astfel, n Elvetia sunt necesare 100.000, n Austria 200.000, n Italia 50.000, n statul Ohio 3% din numarul alegatorilor, n Romnia 100.000, n cazul legii si 500.000 n cazul revizuirii Constitutiei.

22

Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci cnd este prevazut n mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci cnd subiectii, prevazuti de lege, pot recurge la el, doar daca apreciaza ca este necesar. Referendumul constituie, n zilele noastre, forma cea mai expresiva de asociere directa a poporului la procesul exercitarii suveranitatii.

n Romnia1 referendumul poate fi national sau local. Referendumul national constituie forma si mijlocul de consultare directa si de

exprimare a vointei suverane a poporului romn cu privire la: a) revizuirea Constitutiei; b) demiterea Presedintelui Romniei; c) probleme de interes national2.

Referendum local se organizeaza asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitatile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor se nainteaza Parlamentului spre adoptare numai dupa consultarea prealabila a cetatenilor din unitatile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. n acest caz organizarea referendumului este obligatorie.

Concluzionnd putem spune ca: initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor; revocarea mandatului exprima o relatie de dependenta ntre ales si

alegator; veto-ul popular, o forma de abrogare a legilor; referendumul este o forma de exprimare a vointei poporului cu privire la

cele mai importante probleme ale tarii.

1.4.2.2. Monocratia3 Potrivit originii cuvntului, monocratia nseamna puterea unei singure persoane. Aceasta forma de guvernamnt implica, asadar, concentrarea puterii n minile unei singure persoane. Monocratul este vrful puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor, formele monocratiei se clasifica n trei mari categorii: 1. monocratiile clasice; 2. monocratiile populiste si cele religioase; 3. dictaturile militare. 1. Monocratiile clasice evidentiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absoluta, tirania si dictatura. a) Monarhia absoluta are ca principii: ereditatea si subordonarea monarhului fata de lege, principiu care o deosebeste de puterea arbitrara. Pentru regi, nsa, subordonarea fata de lege, se realizeaza prin propria vointa, fara a exista vreo forma 1 n dezvoltarea dispozitiilor constitutionale a fost adoptata Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului (publicata n M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) care a si fost modificata si completata de O.U.G. nr. 99 din 14 iulie 2005 (publicata n M. Of. nr. 643/20 iulie 2005). 2 Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes national: A. Adoptarea unor masuri privind reforma si strategia de dezvoltare economica si sociala a tarii. B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a) regimul general al proprietati i publice si private; b) organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala; c) organizarea generala a nvatamntului; d) structura sistemului national de aparare, organizarea armatei, participarea fortelor armate la unele operatiuni internationale; e) ncheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internationale pe durata nedeterminata sau pe o perioada mai mare de 10 ani; f) integrarea Romniei n structurile europene si euroatlantice; g) regimul general al cultelor; h) reforma justitiei si combaterea coruptiei. 3 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 155-158

23

de constrngere statala. Din acest motiv, monarhia absoluta se poate transforma n despotism, adica ntr-un exercitiu al puterii total subordonat vointei si capriciilor despotului. b) Tirania sau despotismul are ca nota specifica arbitrariul, adica nerespectarea nici unei reguli, n ceea ce priveste:

instaurarea puterii (se utilizeaza orice mijloace), transmiterea ei (desemnarea succesorului se face dupa bunul plac al

tiranului), exercitiul puterii (tiranul exercita puterea n mod discretionar).

c) Dictatura este, de regula, un remediu pentru situatiile de criza, cnd puterea trebuie sa faca fata unor dificultati exceptionale si este cunoscuta nca din antichitate. Dictatura consta n concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, sub motivul realizarii eficacitatii n rezolvarea unor situatii de pericol, de criza. Subliniem ca, ea nu este conceputa ca o forma de guvernare n sine, ci ca o metoda de gestiune a situatiilor de criza, bazata pe eficacitatea conducerii prin comanda unica. Dupa depasirea crizei, mai devreme sau mai trziu, dictatura nceteaza. Dictatura poate fi prevazuta prin Constitutie, chiar daca nu i se da o asemenea titulatura, ci se invoca "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenta" sau "starea de razboi". Rezulta ca, dictatura este justificata de mprejurari exceptionale care impun sacrificarea libertatii, caracteristica starii normale sub imperiul necesitatii. Mai precis, daca n conditii normale problemele vietii sociale pot fi si trebuie solutionate cu respectarea libertatilor individuale, n situatiile de criza, de amenintare sau de disfunctie grava a sistemului social, cea mai potrivita metoda de salvare a statului este cea care asigura luarea cu eficacitate maxima a masurilor adecvate. Asa se ajunge la un sistem de guvernare care concentreaza puterea si reduce drepturile cetatenesti la minimul necesar1. Daca dictatura, ca forma de organizare a puterii, asigura eficacitatea actului de conducere, gradul de adecvare a deciziilor si deci rezultatele obtinute de o asemenea conducere depind, n mare masura, de personalitatea dictatorului. Trebuie sa atragem atentia ca, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevarata tiranie. 2. Monocratia populista si cea religioasa semnifica acea forma de guvernamnt n care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, asumat de un partid unic, atotputernic sau de o organizatie religioasa fundamentalista, puterea totalitara se realizeaza ntr-un climat de adulare, real sau regizat, de catre masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios mpins la extrem.

ntre trasaturile monocratiilor populiste sau religioase distingem: exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste si intoleranta; concentrarea si personificarea puterii; obstinatia pentru permanentizarea puterii; unicitatea adevaratului organ de guvernare (de regula o organizatie politica

sau religioasa unica, cu un lider unic); suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular

regizat, impus prin teroare; omnipotenta guvernantilor n toate domeniile vietii sociale si chiar ale vietii

personale, intime. 3. Dictatura militara2

1 Filosofia dictaturii este exprimat a de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu are doua sensuri : n sens propriu nseamna "Salvarea statului este legea suprema", iar n sens figurat "Servirea interesului public este legea suprema". 2 n secolul nostru, dictatura militara s-a manifestat cu predilectie n Africa si America de Sud.

24

Dictatura militara se deosebeste de celelalte dictaturi, prin faptul ca se instituie prin lovitura de stat realizata de conducerea armatei, de regula, prin utilizarea fortei armate. Ca orice dictatura, si dictatura militara apare n situatii de criza.

Dictatura militara, din punct de vedere politic, poate fi reactionara (conservatoare); revolutionara (reformista).

Eticheta sub care se prezinta este de multe ori nselatoare, ascunznd adevaratul scop, si anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambitiilor unei persoane. Si dictatura militara, ca orice dictatura trebuie sa cedeze, la un moment dat, locul unei guvernari civile.

1.4.2.3. Oligarhia 1 Se caracterizeaza prin exercitarea puterii de catre un grup restrns de persoane2. Principalele modele de oligarhie sunt: a) Guvernamntul pluripersonal, care este un guvernamnt exercitat de mai multe persoane ce nu constituie un grup omogen si nici o categorie sociala distincta. Aceste persoane sunt, adesea, alaturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei ntelegeri survenite ntre ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile guvernatilor privind pericolul instaurarii unei tiranii. Persoanele respective, fie exercita colectiv puterea, fie partajeaza atributiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus si Pompei. b) Aristocratia 3 Aristocratia reprezinta guvernamntul unei categorii sociale privilegiate. Acest guvernamnt se exercita numai de catre persoane apartinnd acestei categorii, care are un caracter nchis, exclusivist. De regula privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea dobndind astfel caracter de casta. Ex.: Aristocratia militara spartana. c) Plutocratia cenzitara4 Plutocratia reprezinta si ea guvernamntul unei minoritati sociale privilegiate, numai ca, de aceasta data, minoritatea guvernanta nu este o categorie sociala organic constituita, ci o simpla reuniune de persoane care au n comun faptul ca detin o anumita avere. Plutocratia cenzitara apare ca urmare a acordarii drepturilor electorale pe criterii de avere. d) Partidocratia este forma de guvernamnt n care, de fapt, puterea apartine unor partide politice deosebit de puternice care controleaza institutiile statului.

1.4.2.4. Formele mixte5 Formele de guvernamnt prezentate, identificate conform conceptiei lui Aristotel, reprezinta cele trei modele teoretice de baza - monocratia, oligarhia, democratia. Prin combinarea acestora obtinem formele de guvernamnt mixte. Desi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate n doua mari categorii: regimuri mixte prin sistem atunci cnd sistemul de guvernare este conceput ca

o anumita combinatie ntre formele de baza; acestea sunt: monarhia limitata parlamentarismul dualist cezarismul democratic

regimuri mixte circumstantiale atunci cnd avem de-a face cu un amestec al formelor de baza determinat pur si simplu de circumstante.

1 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 158-159 2 Etimologia greceasca a cuvntului regasindu-se n cuvintele oligos = putin numeros; oligoi = numar restrns; arkhe = conducere, comanda. 3 Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenta, nobil;kratos = putere 4 Termenul este o combinatie a cuvintelor grecesti Plutos = bogatie; kratos = putere 5 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 159-161

25

Monarhia sau monocratia limitata se diferentiaza de cea absoluta prin faptul ca puterea monarhului este restrnsa n exercitiul ei prin existenta si a altor organe, avnd atributii proprii si o anumita autonomie. Monarhia limitata combina principiul monocratic de guvernamnt cu participarea la guvernare a aristocratiei ereditare si a oligarhiei cenzitare, acestea formnd cele doua camere ale parlamentului. Parlamentarismul dualist deriva din monarhia limitata si se caracterizeaza prin faptul ca seful statului si pastreaza pozitia si unele atributii, dar, n acelasi timp trebuie sa accepte politica de guvernare ce emana din compozitia camerelor ("camera superioara" de factura aristocratica si "camera inferioara" de factura cenzitara). ntr-un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o parte el are nevoie de ncrederea si sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijina pe prerogativele sefului de stat. Cezarismul democratic rezulta din combinarea monocratiei cu democratia. Cezarul exercita puterea nu pe baza propriei suveranitati, ci n numele poporului care l-a nvestit cu exercitiul puterii printr-un plebiscit1 si care, din timp n timp, l aproba, tot prin plebiscit. n acest sistem rolul oligarhiei, care se regaseste n camerele parlamentului, este mult diminuat. Regimurile mixte circumstantiale se caracterizeaza prin faptul ca apar datorita mprejurarilor, fara o vointa deliberata a autorilor lor si fara o conceptie doctrinara. De regula sunt regimuri de tranzitie. Mentionam ca toate modelele de forma de guvernamnt prezentate sunt concepte teoretice, elaborate de doctrina, rezultat al unor operatiuni logice de abstractizare, generalizare si sistematizare a formelor de organizare si exercitare a puterii, conform unui criteriu n mare parte numeric, viznd identificarea titularului sau a titularilor puterii, precum si a titularilor exercitiului puterii. Atragem atentia ca, aceasta clasificare nu este singura posibila si nu este ferita de critici. Are, nsa, marele merit de a surprinde anumite trasaturi caracteristice generale, n marea diversitate a formelor de guvernamnt, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernamnt. Daca observam concretul istoric, constatam ca statele reale s-au numit, de obicei, imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile si regatele le vom invoca sub denumirea generica de monarhii. Cu toate ca exista o mare varietate de monarhii si republici, deosebirea esentiala dintre aceste doua forme de guvernamnt o regasim la nivelul sefului statului.

n cazul monarhiilor, seful statului (monarhul) si exercita atributiile cu titlu perpetuu, adica le detine pe viata si le transmite ereditar. Motivatia acestui statut este de natura religioasa. Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate n care detine puterea asupra oamenilor prin gratie divina, considerata singura sursa legitima de putere.

n cazul republicii, seful statului, indiferent de titulatura pe care o poarta, detine doar un exercitiu, mai larg sau mai restrns, al puterii si pe acesta cu titlu precar, adica pe o perioada limitata si cu respectarea anumitor conditii. Conceptia fundamentala care sta la baza republicii este ca puterea apartine poporului care hotaraste suveran, cui si n ce conditii confera exercitiul acestei puteri. Daca ne referim la statele moderne2 observam ca si ele se clasifica n republici si monarhii.

1 Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care nseamna decizia plebei, a poporului. Termenul desemneaza scrutinul prin care o persoana aflat a la putere solicita un vot de ncredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris - 1993, p.792 2 Ca o ultima concluzie, n urma prezent arii formelor de guvernamnt, observam ca, republicile si monarhiile contemporane reprezinta, de regula, combinatii, n diverse dozaje, ale unor forme de

26

Monarhia caracteristica epocii moderne este, la nceputul secolului, monarhia constitutionala , devenita, dupa cel de-al doilea razboi mondial, monarhie parlamentara. Acest tip de monarhie se caracterizeaza prin faptul ca puterile monarhului sunt limitate prin constitutie, pe care el este tinut sa o respecte. Initial, n monarhia constitutionala rolul monarhului era important. n primul rnd, avnd puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetatenilor si a dreptului comun. De asemenea, atributiile sale erau largi n raport cu parlamentul. Monarhia parlamentara contemporana, ntlnita, de exemplu, n Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia si Danemarca are doar un caracter simbolic, tinnd de istoria si traditia acestor tari. Monarhul ndeplineste anumite atributii de sef de stat, nsa el nu guverneaza. El nu poate exercita nici o atributie fara contra-semnatura primului-ministru sau a unui ministru.

n ceea ce priveste republica, epoca moderna a cunoscut patru tipuri1: 1. Republica parlamentara; 2. Republica prezidentiala; 3. Republica semi-prezidentiala; 4. Republica socialista marxist-leninista. Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv si prezinta, n principiu, urmatoarele trasaturi: - disocierea executivului n guvern si sef de stat ; - plenitudinea competentei parlamentului;

- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern; - desemnarea si revocarea executivului de catre parlament. Acest tip de republica se ntlneste, de exemplu, n Italia. Republica prezidentiala se caracterizeaza prin egalitatea pozitiilor parlamentului si executivului si prezinta, n principiu, urmatoarele trasaturi: - monocefalismul executivului si caracterul reprezentativ al sefului acestuia, care este si seful statului, ales prin sufragiu universal; - stricta delimitare a atributiilor ntre puterea legislativa si cea executiva; - independenta dintre legislativ si executiv; - dreptul de veto al executivului; - membrii guvernului raspund numai n fata sefului statului. Exemplul clasic de republica prezidentiala l reprezinta S.U.A. Republica semi-prezidentiala reprezinta o atenuare a puterii sefului de stat din regimul prezidential si a aparut din teama ca seful statului sa nu dobndeasca o pozitie superioara parlamentului. Prezinta urmatoarele caracteristici: - disocierea executivului ntre guvern si institutia sefului de stat; - att parlamentul ct si seful de stat sunt alesi prin sufragiu universal; - atributiile sefului de stat sunt limitate; - nvestirea si revocarea guvernului se face de catre parlament. Exemplu: Franta. Republica socialista marxist-leninista se caracterizeaza prin unicitatea puterii n stat, legislativul, executivul si jurisdictionalul ndeplinind functiile statului socialist sub deplinul control al partidului unic. n concluzie, vrem sa precizam ca forma de guverna