RECENZIE Pierre MANENT,  Ştiinţa politică autentică

În următoarele rânduri voi realiza recenzia cărţii Pierre MANENT, Ştiinţa politică autentică,

Baroque Books & Arts, 2013, Bucureşti, carte tradusă de Cristian PREDA, pp. 261

Pierre Manent s-a născut în anul 1949, la Toulouse. După obţinerea diplomei la École

Normale Supérieure, devine asistentul lui Raymond Aron la Collège de France. Este redactor-şef

al publicaţiei trimestriale “Commentaire” si predă filozofia politică la École des Hautes Études

en Sciences Sociales din cadrul Centrului de Cercetări Politice „Raymond Aron“.

Cartea prezentată e un dialog referitor la dezvoltarea intelectuală și parcursul formarmarii

că filosof politic a lui Manent. De asemenea, este prezentată gândirea lumii antice, gândire ce

evouleaza spre momentul modern, și care are în vedere opțiunile politice. Această carte ne

prezintă situația secolului al XX-lea, secol marcat de numeroase evenimente istorice și de

numeroase transformări, care culminează cu impunerea democrației liberale în majoritatea

statelor lumii. Totodată, în acest secol însemnat de istorie, știința politică dispărea. „E un secol în

care s-au petrecut lucruri extraordinare în materie de politică: mari războaie, mari revoluții. În

aceeași perioadă, asistăm la cvasidispariția științei politice și a filosofiei politice.” (pp.18)

Aceasta fiind problematica generală în care se încadrează opera.

 Cartea, structurată în cinci mari părţi, este construită sub forma unui dialog între autor şi

Benedicte Delorme-Montini, si abordează teme vaste, considerate marile teme ale filosofiei

politice contemporane: democrație, problema teologico-politică, precum si naţiunea şi definiţia

politică a Europei.

Referindu-mă la poziţia autorului raportată la această problematică pot sublinia faptul că

el foloseşte expunerea, încearcă să ne explice anumite situaţii, dar şi argumentarea, dându-ne

exemple clare sau prezentând opinia altor autori cu privire la tema abordată, precum: Allan

Bloom, Leo Strauss, Rousseau, Monetesque, Weber, Aron, Toqueville, Machiavelli etc. Toate

acestea având menirea de a analiza problemele cu care se confruntă Europa secolului XX. De

asemenea, pentru a ne face să înţelegem funcţionarea democraţiei moderne el face adesea referire

1

la Vechiul regim şi la democraţia antică, făcând de multe ori comparaţia între ceea ce este azi şi

ceea ce era înainte.

În primele două părți ale operei, autorul prezintă influența pe care acesta a simțit-o în

urma deseleor întâlniri cu Raymond Aron și Allan Bloom, Leo Strauss, dar și trecerea de la

paradigma tacquelliana la una din urmă, la spațiul grecesc, și anume: paradigmele lui Platon și

Artistotel. Pierre Manent pornește de la ideea că vrea să înțeleagă, însă nu orice lucru, ci "ceea ce

este" deoarece populația are tendința de a trăi între două gândiri, și anume: supra-evaluarea care

prezintă totul sub un raport politic și sub-evaluarea care etichetează politica în afara vieții.

În opinia autorului, religia creștină reprezintă o problemă în viață omului, opinie formată

în urmă lecturilor autorilor : Machiavelli, Hobbes și Rousseau, autori care au reușit cu ajutorul

analizelor efectuate să demonstreze lumii incompetența politică a Bisericii și coruperea politicii

de către religia creștină. „Astazi am ieșit dintr-o asemenea epocă, iar unii cred, în vreme ce alții,

mai numeroși, nu cred: e alegerea fiecăruia. În trecut alegerea nu există, astăzi o avem!” (pp.65).

Democrația modernă a afirmat caracterul individual al omului, care nu mai este supus nimănui,

ea a afirmat religia umanitații, care este religia naturală a societății democratice moderne, și

anume creștinismul. Creștinismul reprezintă secretul civilizației umane, recunoașterea faptului că

toți suntem „unul și același”.

În cel de-al treilea capitol, intitulat: „De la momentul modern”, Manent urmărește

succesiunea a trei forme politice, și anume: cetatea, imperiul și națiunea. Cicero, reprezintă

primul autor care s-a confruntat cu o problemă politică a Occidenului, și anume: evadarea din

cetate și trecerea la o nouă formă politică. Acest autor știa filosofia greaca foarte bine, avea

noțiunea de regim mixt în care trăia și a stabilit definiția ordinii politice, aceasta pierzându-și

caracterul substanțial pe care îl avea în acea vreme și funcția ordinii publice este aceea de a

proteja proprietățile. Cicero schițează o nouă ordine și reprezintă o referință importantă pentru

Augustin și Sfântul Toma.

In ultimul capitol, numit ”Comun și universal” este prezentată teză autorului,

funcționarea democrației moderne, care deși a evoluat, întâmpina numeroase probleme, în

special legate de faptul că Europa nu e bazată pe vreuna din formele politice cunoscute și nici pe

2

vreo alta, nouă. De asemenea, autorul reproșează Europei disprețuirea factorului național și

încearcă să găseascăo soluție problemelor secolului XX.

Evaluând această lucrare pot afirma că este una reuşită fiindcă abordează marile

probleme cu care se confruntă lumea secolului XX într-o manieră accesibilă tuturor cititorilor şi

ne arată evoluţia democraţiei, ne dăm seama că avem de-a face cu un gânditor care prefera să

urmeze calea căutarii si întâlnim un adevarat tur de forţă al filosofiei și istoriei politice.

În concluzie, cartea merită citită pentru că ne arată realitatea secolului al XX-lea,

inspirată din cultura clasică, libertate, însă nu întruchipează modelul unei ordini social-politice și

religioase ideale.

Nume: Clamba Cezara Bianca

Secţia: Ştiinţe Politice în limba română

Anul: I

Seria: A

3