32_sporis_1

5/13/2018 32_sporis_1 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/32sporis1 1/7

VALORI EXPRESIVE ALE CONVERSIUNII. SUBSTANTIV(IZ)AREA

Asist. univ. drd. VALERICA SPORIS

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

La dérivation impropre (le changement de la valeur grammaticale des mots) démontre larelation de la lexicologie et de la sémantique avec la grammaire et la stylistique. Par cette étude,nous allons essayer de présenter de nombreux transferts des mots dans la classe du substantif / nom et à mettre en évidence les valeurs expressives-esthétiques de ce fait langagier dans la langueroumaine.

Caracteristici ale conversiunii

Conversiunea denotă mobilitatea limbii române, evidentiază plurifunctionalitateagramaticală a cuvintelor si corespondentele existente între diferite clase morfologice. Transferuldintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin modificarea comportamentului gramaticalal cuvântului transformat. Acesta îsi însuseste, total sau partial, caracteristicile morfologice sisintactice ale clasei de adoptie. În general, cuvintele îsi păstrează intact corpul fonetic după transfer.Se întâmplă însă ca trecerea cuvântului în altă categorie morfologică să se realizeze prin schimbareaformei-tip (prin articulare, flexiune: declinare / conjugare, derivare sau acord).

Conversiunea detine un potential stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpozitie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta sireprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea si de a recrea universul prinimaginatie. Pentru a releva numeroase valori expresiv-estetice ale conversiunii am apelat la

exemple din operele unor personalităti marcante ale literaturii noastre, apartinând mai multor generatii. În anumite circumstante am folosit pentru exemplificare fapte de limbă specificeregistrului uzual, popular si/sau familiar.

Omonimii lexico-gramaticale

Prin procedeul conversiunii sunt create omonime lexico-gramaticale:- substantiv: „În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acusi – ” (George Bacovia, De iarnă );

adverb: „Îmi părea / Că tu esti mai frumoasă / Iarna.” (George Bacovia, Boemă );- adjectiv si substantiv: „El a fost rău si fiindcă răul / Puterea are de-a învinge… -nvinse.”

(Mihai Eminescu, Demonism); adverb: M-am lovit rău la picior.;

- substantiv (precedat de prepozitie): „Luna lin roseste-n fată de amor si de mirare” (MihaiEminescu, Memento mori); locutiune adverbială: „Cetini negre sună-n fată ” (Lucian Blaga, Cetininegre); „Vreau să răspund pe fată si curat.” (Tudor Arghezi, De când mă stii); locutiune

prepozitională: „Ci-n fata mea să lasi încet să-ti cadă / (…) vălul mortii.” (Mihai Eminescu, Rimealegorice);

- adjectiv: „Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs;” (Mihai Eminescu,Memento mori); substantiv: „Uscat…stors de dureri este adâncu-I –” (Mihai Eminescu,

Demonism); adverb: „Ea: înalt este boltită si-ntră-adânc în piatra tare” (Mihai Eminescu, Mementomori);

- adjectiv: „A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept , frumos si bun.” (Mihai Eminescu,Memento mori); substantiv: „Acest drept al meu nu e.” (George Cosbuc, Crăiasa zânelor );„ Dreptul nu să va clinti de orice i s-ar întâmpla.” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceavaînteleptului cu lumea); adverb: „Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveste-n fată-i drept ” (GeorgeCosbuc, Regina ostrogotilor ); locutiune adverbială: „(…) să-mi spui pe drept ; (…)” (Dimitrie

205



Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); prepozitie: L-a considerat drept director.(~ ca); locutiune prepozitională: M-am oprit în dreptul lui.;

- adverb: „Eu nu mă simt deasupra si nu sunt dedesupt” (Mihai Eminescu, O, stingă-se avietii…); „(…) la tine sunt apele diasupra (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceavaînteleptului cu lumea); prepozitie: „ Deasupra fruntii-mi luna-n nouri zace” (Mihai Eminescu, Rimealegorice);

- adverb: „Si-ti lasă-n suflet un amar / Si în gândiri asemeni” (Mihai Eminescu, Dacă iubesti fără să speri); adjectiv: „Dar niciodată n-as fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunătii, (…)” (Mircea Eliade, Maitreyi); prepozitie: „(…) Plop înăltat de-unfir nevăzut asemenea fusului.” (Lucian Blaga, Sat natal ).

Substantiv(iz)area

Substantiv(iz)area se defineste ca „transformare a unei părti de vorbire în substantiv cuajutorul articolelor si al topicii.”1 Adăugăm aici si rolul morfematic al prepozitiei, ca element

potential de substantivare: „(…) iar întinderea văzduhului dinspre părtile răsăritului se însăila cutrandafiriu (…). (…) tivea norii cu visiniu (…). (…) mâniosi pe rosul ce da foc cerului; (…) Ochiimusculitelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu, (…)” (Alexandru Macedonski, Între cotete).

Prin articulare, substantivul si conversiunile substantivale se individualizează si seactualizează, fiind angrenate în relatii contextuale. Functia stilistică a articolului, rezultând dincolaborarea cu contextul si morfemele suprasegmentale, este redusă din cauza lipsei deindependentă si a rolului său morfematic. Din aceste considerente, anumiti cercetători au exclusarticolul din subsistemul părtilor de vorbire. Articolul nedefinit poate trezi un sentiment deadmiratie sau de indiferentă, poate exprima o reactie apreciativă sau peiorativă, poate transformă osituatie accidentală, temporară într-una permanentă, definitorie (ex. X este insolent . / X este un

insolent .).

Substantiv(iz)area adjectivuluiSubstantivul este considerat cuvânt primar, deoarece are un continut propriu, independent,foarte bogat si nuantat, constituind cheia comunicării, în timp ce adjectivul este termen adjunct,cuvânt secundar, „satelit al substantivului”2. Acesta din urmă este contextul diagnostic(diferentiator) al substantivului. Substantivul exprimă notiuni, iar adjectivul, „note” ale notiunii 3,scotând substantivul din sfera generalului, introducând „diferentieri în interiorul clasei de obiectedenumite, la nivel notional, de substantiv”4. Unii lingvisti consideră însă că adjectivul exprimănotiuni, asemenea substantivului, verbului, pronumelui, numeralului sau adverbului.5

Dacă substantivul denumeste obiectul, evocând un complex de proprietăti, generalcaracterizatoare, adjectivul exprimă însusiri care nu pot exista în afara unui obiect. Astfel, prinsubstantivarea adjectivului se ajunge la o detasare a însusirii de obiectul care o posedă si la

transformarea ei într-un obiect independent.Limbajul poetic recurge la articolul definit pentru a crea anumite efecte stilistice. Fiindmijloc de substantivare a adjectivului, prin utilizarea sa, se ridică importanta calitătii la statutul deobiect independent. Procedeul caracterizează si limbajul paremiologic: „ Lenesul mai mult aleargă si

scumpul mai mult păgubeste.”; „Bate toba surdului, / Dă oglindă orbului.”; „Surdul n-aude, dar le potriveste.”; „Nu plăteste bogatul , ci vinovatul .”; „Cele bune / Să s-adune, / Cele rele / Să sespele.”. Adjectivul bogat , de exemplu, poate crea substantivele bogătie si bogatul (un bogat ),

primul purtând marca semantică [+abstract], cel de-al doilea, mărcile [+uman] si [+concret].

1 Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998, p.310.2 Idem, Morfologia limbii române, Bucuresti, Editura Vox, 1996, p. 81.3 D.D.Drasoveanu, Teze si antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium,1997, p.21-22.4 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997, p.79.5 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iasi, Institutul European, 1999, p.8-9.

206



Prin substantivarea adjectivului se poate ipostazia si o însusire, nu numai obiectul:„Scumpul sau lacomul ascunde avutiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaste ca un domn.”(Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Exemplul este ilustrativ pentru acombate opinia conform căreia se substantivează, de regulă, adjective ce exprimă defecte.6 De fapt,distinctia calitate [+pozitiv] / defect [+negativ] priveste modul specific vorbitorului de a percepe side a prezenta realitatea.

Substantivele de provenientă adjectivală, transformând calitatea în obiect, proprietatea însubstantă, devin deosebit de plastice. În exemplele următoare, trăsătura definitorie se identifică netcu posesorul ei. Posesorul devine întruchiparea însusirii respective: „S-acele milioane, ce în grămeziluxoase / Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă” (Mihai Eminescu, Împărat si proletar );„Împrejur cei mari ai tării si ai statului s-adună.” (Mihai Eminescu, Mănusa); „Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminti.” (Mihai Eminescu, Memento mori); „Desi sunt obosit de drum,

poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag si străin…” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Substantivarea adjectivelor la vocativ are diverse conotatii afective, vocativul constituindcazul ce se remarcă frecvent prin încărcătura afectivă maximă: „Nu asé, fătarnico, nu asé, (…)”(Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Si-am zvârlit asupră-ti, crudo,

vălul alb de poezie, (…) / Dar azi vălul cade, crudo! (…)” (Mihai Eminescu, Venere si Madonă );„Pe veci pierduto, vecinic adorato!” (Mihai Eminescu, Sonet III ); „Deschide, dă drumu, – adorato”(George Bacovia, Note de toamnă ); „<< – Răule, te-ai supărat? >>” (George Cosbuc, Suptirica dinvecini); „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (Lucian Blaga,

Lumina).Vocativul ce deschide creatia expresionistă blagiană Izvorul noptii identifică iubita cu ideea

de frumusete, depăsind spatiul concretului, al materialitătii: „ Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri(…)”. Percepută cu ochii sufletului, frumusetea se identifică principiului luminii în noapte.

Frumoasa detine sursele întunericului primordial, dar, în acelasi timp, ea proiectează în jur lumină.Prin articulare, adjectivele cromatice sau cele care trimit la semul [+culoare] devin

substantive concrete, deosebit de pitoresti. Procedeul este frecvent întâlnit la marii nostri creatori:„Nădejdea domnului este ca săninul ceriului si ca încetul mării: acmu este senin si să face nuor,acmu este mare lină si să face fortună.” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „E frumusetea.

Nu – în seninul , / În linistea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumusete…/(…) / S-între seninul blândei diminete” (Mihai Eminescu, Odin si poetul ); „Verde crud, verdecrud…/ (…) / Vis de-albastru si de-azur.” (George Bacovia, Note de primăvară ); „ Negru profund,noian de negru…” (George Bacovia, Negru); „Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului / sicântă.” (Lucian Blaga, În lan). Există o cauzalitate externă si internă a faptului conversiuniiadjectivului. Este vorba, pe de-o parte, de o realitate lingvistică, necesitând uneori schimbareaformei cuvântului, iar pe de altă parte, de o realitate ce priveste exteriorizarea unei stări interioare.Contactul dintre planul celest si cel spiritual se realizează prin puntea cromatică: „Privea-n ochii

miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii).Comportându-se ca un substantiv, fostul adjectiv cromatic îsi însuseste caracteristicile claseisubstantivale. Acesta poate apărea în enunt alături de un determinant adjectival (cromatic):„Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu, care, totusi, părea mai putin întristătoare, cavioletul fumuriu din fundul parcului sălbatec.” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Albastrul este culoarea eterală, a infinitului, a detasării de realitatea terestră si a dorintei deascensiune. Această culoare creează efectul subiectiv de linistire, de rătăcire a privirii sau agândului: „Privea-n ochii miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii); „L-a-ncântat unzbor de păsări, / Rotunjit pe-albastrul boltii –“ (Nicolae Labis, Baladă obisnuită ); „numai albastrul călătoreste. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz” (Nichita Stănescu, A treia elegie); „undemisună ai albastrului / vietuitori, înghesuiti unul într-altul.” (Nichita Stănescu, Elogiu); „hectare de

albastru arendând” (Mircea Dinescu, Tăranii).6 Ion Coja, Preliminarii la gramatica ratională a limbii române. Gramatica articolului (vol.I), Bucuresti, EdituraStiintifică si Enciclopedică, 1983, p.26.

207



La Nichita Stănescu verdele este culoarea echilibrului, a calmării angoaselor, a vietii, îngeneral: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben (…)” ( A sapteaelegie); „(…) Din frunze-n jos, / verdele cade si se schimbă.” (Toamnă ); „Sare verdele pe douăfrunze?” ( Icoană pe sticlă ).

Limbajul filozofic si al esteticii literare transformă adjective în substantive atunci cândînsusirea oarecare devine întruchiparea esentei sau categorie estetică (ex. frumosul, utilul, tragicul,

sublimul etc.). Se ajunge astfel la o detasare totală si ireversibilă a adjectivului devenit substantiv. Siscriitorii recurg deseori la aceste forme substantivate: „<<Să reproduci frumosul în forme>> neînveti” (Mihai Eminescu, Icoană si privaz); „Ce?…Se naste omu-ntr-însul cu a răului menire?”(Alexandru Macedonski, Ocnele).

În acelasi text poetic, Alexandru Philippide foloseste adjectivul si forma substantivată aacestuia: „Si sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul , / Să nu se surpe, coplesind pământul, /Atunci, când vântul / Prin golul mut se dă de-a rostogolul. / (…) / Si zâmbitori să stăm în preajmata, si goi!” (Cântecul câtorva). Substantivarea adjectivului gol adânceste sensul initial, sugerândvidul , neantul .

În poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivate pot avea sau nu determinantisubstantivali sau adjectivali:

- fără determinanti (lexicali): „Pătrundeti nepătrunsul si spuneti-ne, unde / Ne ducem (...)”( Noaptea de noiembrie); „O! dar voi, care prin viata ce pe buni si răi adapă, / (…) / Bogătasi ce cu

piciorul dati la inimi în gunoi” ( Noaptea de ianuarie); „Cu clarobscur mască urâtul (...)” ( Noapteade mai);

- cu determinanti substantivali: „Unde scapi de scârba lumei si de-al traiului urât !” ( Noapteade aprilie); „Mai sters decât rozul de flori efemere” ( Noaptea de decemvrie);

- cu determinanti adjectivali: „O! si cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite”; „Prin zgâitalor damască de un verde spălăcit” ( Noaptea de februarie).

În literatură semnalăm si cazuri rare de substantivare a adjectivelor. De exemplu, GeorgeCosbuc foloseste adjectivul substantivat viul , sinonim al vietii: „A-nvârtit pumnalu-n carne să sescurgă viul tot.” ( Regina ostrogotilor ).

Antroponimia valorifică acest mecanism al substantivării adjectivului. În stilul beletristic,substantivele proprii, nume de personaje, se apropie de statutul poreclelor: Spânul , Veve Orbul (Chiorul ), Lică (al ) lui Răut , Oprea Cătui Strâmbu, Liscu Stângaciu etc. Acestea se remarcă princapacitatea inventivă a celor care le creează, ilustrând deseori profiluri caracterologice si provocândatitudini diverse. Ele devin semne de identificare, evidentiind doar notele particulare, individuale(note implicite), respingând numărul plural. Zoonimele apelează la substantivarea adjectivului,indicând o particularitate fizică sau morală a necuvântătoarelor: Negrusa, Vărgatul, Băltata, Suran,

Blânda etc.Substantiv(iz)area adjectivului în constructii superlativeConstructiile de tipul: (o) bunătate de om, (o) mândrete de băiat, (o) minunătie de fată, (o)

grozăvie de vreme, (o) frumusete de copil etc. sunt mijloace de exprimare a „superlativuluiepitetic”7. Substantivele: bunătate, mândrete, minunătie, grozăvie, frumusete sunt echivalente alesuperlativului adjectivelor de la care s-au format.

Repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat constituiesuperlativul ebraic8 (procesul de superlativizare se face după model oriental): frumoasa

frumoaselor , istet între isteti9.

2. Substantiv(iz)area verbuluiLipsa categoriei persoanei la modurile: infinitiv, participiu, supin si gerunziu apropie verbul

de alte clase morfologice. Substantivele de provenientă verbală pot crea impresia unei „substante”finite, încheiate, fiind prezente foarte des în expuneri teoretice (infinitiv lung), pot prezenta ideea

7 Mihaela Găitănaru, Adjectivul în limba română , , Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.157.8 Ibidem, p.158.9 Dumitru Irimia ,Introducere în stilistică , Iasi, Editura Polirom, 1999, p.89.

208



sub aspect perfectiv (participiu), pot afirma un continut dinamic ridicat, lăsând actiunea înnedeterminare (supin) sau îi pot stabili obiectului o calitate unică, imprimându-i un caracter prezentsi durativ (gerunziu).

Prin faptul că principala functie a infinitivului este cea denominativă se poate explica de ceforma de infinitiv lung este întrebuintată substantival. Varianta substantivală, statică a infinitivului

poartă marca „substantialitătii”10, în opozitie cu varianta verbală, dinamică, ilustrând ideea de

procesualitate. Infinitivul lung în formă substantivală prezintă obiectul „sub înfătisarea permanentei”, în timp ce în ipostază verbală „lucrul” este arătat „ca o scurgere, ca o devenire”11. Deaceea, infinitivul a fost definit ca „forma (…) în care verbul se interferează cu substantivul ”12. Altfelspus, substantivele de provenientă infinitivală „constrâng ideea verbală în limitele unei<<substante>> finite, încheiate, percepute din afară si în întregimea manifestării sale, într-o manierămai concretă deci decât o face verbul”13.

În continuare vom încerca să demonstrăm afirmatiile de mai sus, apelând la limbajuloperelor literare. Universul poetic al Pastelurilor lui Vasile Alescsandri este străbătut de euforievitală si optimism cosmic, de armonie si echilibru. Aceste stări de spirit sunt exprimate printr-oserie de substantive infinitivale – semne ale renasterii naturii, ale exploziei de viată sub cerul însorital primăverii: „vibrare, re-nviere, re-nnoire, cântare” ( Lunca din Mircesti); „ciripire, sperare,

cântări” (Oaspetii primăverii). Poetul revarsă asupra naturii muzica senină a sufletului său, tradusălexical prin: „ sperare, plăcere, iubire” ( Lunca din Mircesti).

Supinul implică ideea de finalitate. Supinul convertit în substantiv primeste categoriadeterminării minimale si nu admite morfeme-prepozitii specifice supinului verbal: „Eu te fac s-auziîn taină / Mersul cârdului de cerbi;” (Mihai Eminescu, O, rămâi); „În vuietul de vânturi auzit-am allui mers” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Si unde duce mersul , nu mai stim.” (LucianBlaga, Poveste); „Drumeaguri ades ocolit-am prin linisti / după mersul albastru al lunii.” (LucianBlaga, Satul minunilor ); „Mai rămâi cu mersul tău” (Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic).

Prin articulare, forma participială se transformă în substantiv, trecând sau nu prin fazaadjectivală. Este exprimată astfel nu actiunea, ci starea rezultată în urma actiunii: „Tot pătitu-i

priceput.” (proverb); Rănitul a sosit tardiv la spital. Atunci când facem referire la sintagmele:„cântatul cocosului” si „cântarea cocosului”, diferentiem sensurile celor două substantive. În

primul exemplu, sensul substantival este abstract, celălalt fiind înclinat spre concret.Desi substantivele gerunziale au fost utilizate pe scară redusă de scriitorii secolului al

XIX-lea, acestea s-au afirmat prin continutul emotional exprimat. În exemplul următor:„Murindului speranta, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure), murindul esteo creatie substantivală ce semnifică persoana care se află la răscrucea dintre viată si moarte.

Cu referire la opera poetică a lui Nichita Stănescu se invocă un paralelism între „structuralimbii si structura atomică a materiei”14. Substantivele corespund ideilor, notiunilor, fiind statice,imobile, în timp ce verbele devin sentimente si miscare. Stilul acestui mare scriitor este recunoscut

prin cazurile de substantivare a verbului (în metalimbaj). Verbul a fi este deseori întrebuintat

substantival, la forma afirmativă si/sau negativă, lirica stănesciană pendulând între polii contrariilor:„Astăzi eu mă mut din << sunt >>. / (…) / Ce poveste ! / Este / a fost mâncat / de către nu este.”( Ziceti). Cuvântul aici se umanizează.

George Bacovia foloseste verbul a aiura la forma de prezent ca substantiv în metalimbaj:„De ce să ne temem / Despre un <<aiurez>>?” (Ca un vin).

3. Substantiv(iz)area numeraluluiPrin convergenta criteriilor (semantic, morfologic, sintactic) în fixarea clasei căreia îi

apartin, numerale ca: doime, pătrime, jumătate, sfert, sută, mie etc. devin substantive. Ele au gen,caz, categoria determinării, cunosc opozitia singular / plural, asemenea substantivelor. În această10 Idem, Gramatica limbii române, p.260.11 Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului , Bucuresti, Editura Babel, 1996, p.289.12 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, p.261.13 Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p.35.14 Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.415.

209



categorie intră: nume de cifre, note scolare (optul, zecele, un patru), fractii (două cincimi), intervalemuzicale (doime), cărti de joc ( septar ), bancnote (expresive sunt formele diminutivale: sutică,

sutisoară, miisoară, miută , care pot fi întrebuintate emfatic sau peiorativ).În proverbul: „ Zecile / Mărită secile; / Sutele / Mărită slutele; / Miile / Mărită urgiile.” rima

împerecheată devine monorimă, iar ritmul semantic crescendo se creează prin prezenta simetrică anumeralelor substantivate si a substantivelor.

Numeralele cardinale pot avea numeroase sensuri limitate (substantivale): I-am dat una…(=o palmă); I-am spus una! (=o vorbă tare). Ele pot substitui diverse substantive, devenindsimboluri ale obiectelor: Unsprezecele a plecat acum din statie. (=autobuzul nr. 11); Unsprezecelesibian a pierdut competitia. (=echipa de fotbal).

Limbajul poetic înregistrează numeroase cazuri de substantivare a numeralului. Prinrepetarea numeralului substantivat mii, Eminescu redă imagini panoramice în acord cu stareaemotională intensă: „mii de case”, „mii de coji”, „mii de doruri”, „mii de umbre”, „mii de valuri”etc. (Scrisoarea I ). Acelasi cuvânt poate sugera si ideea de atemporalitate sau de nedeterminat:„Astfel miile de secoli cu vieti, gândiri o mie” (Mihai Eminescu, Memento mori).

Numeralul ordinal poate avea valoare substantivală printr-o restrângere a sferei semantice:„opriti Istoria – cobor la prima / opriti la statia Doamne-fereste” (Mircea Dinescu, Doamne-fereste).

Numeralul prima este, în acest context, substitutul substantivului figurat statia. Si în exempleleurmătoare numeralul ordinal este întrebuintat substantival: „Înconjor leagănul si-ntâia zice: / (…) /

A treia zise tainic:(…)” (Mihai Eminescu, Musat si ursitorile).Acelasi tip de numeral a dat, în timp, nastere unor substantive care nu mai sunt percepute azi

ca numerale, chiar dacă sensul originar nu s-a pierdut: „cântă ei de gât cu primarul (…)” (MirceaDinescu, Fiti linistiti). Situându-se în fruntea unei comunităti, primarul îsi revendică evident un

prim loc. În pamfletul de mai sus autorul îsi ironizează însă personajul, înconjurându-l cu o aurănegativă.

4. Substantiv(iz)area pronumeluiDeoarece pronumele este utilizat pentru obiecte care nu au nume, obiecte prezente, absente

sau necunoscute, prin substantivare acesta îsi însuseste statutul de obiect de sine stătător,desemnând o entitate mai mult sau mai putin concretă. Substantivele de provenientă pronominală,desi nu se constituie într-un inventar remarcabil în limba noastră, alcătuiesc o clasă de cuvinte alecăror virtuti merită a fi exploatate.

Expresive sunt formele substantivate ale pronumelui negativ al căror sens este de neant, gol primordial sau stare de spirit : „Si iată, din toate, nimicul – / (…) / – Acestea erau, deci, nimicul ”(George Bacovia, Controversă ); „Prin vuietul timpului / glasul nimicului.” (Lucian Blaga, Ce audeunicornul ); „ Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina); „ Nimicul îsi încoardă struna.”(Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV ); „nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum estenimicul dintre degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Rară este forma feminină ce poate sugera

obiectul fără identitate sau fiinta limitată în timp si spatiu: „Ce sunt eu azi? – o frunză, o nimică .”(Mihai Eminescu, Ah, mierea buzei tale).Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări, evenimente care nu (mai) sunt

relevante: „Câteodată, vremea trece cu nimicuri de acestea, care rămân prea intime sau fără nici ourmă.” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „La tovarăsii săi spune veninoasele-i nimicuri;”(Mihai Eminescu, Scrisoarea III ); „Cordelute si nimicuri, / Iată toate-a lui averi…” (MihaiEminescu, Pajul Cupidon…); „Pierzându-ti timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai Eminescu, Sonet

I ); „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, / Redesteptând în fată-mi trecutele nimicuri;” (MihaiEminescu, Departe sunt de tine…).

Conversiunea pronumelui personal eu este de notorietate. Forma creată prin articulare – eul – este prezentă frecvent în limbajul literaturii si al psihologiei: „De ce-ntr-o mare de lumină mi

se-neacă eul ” (Lucian Blaga, Pax magna); „fii amfora eului meu îndărătnic!” (Lucian Blaga, Dati-mi un trup, voi muntilor ).

210



Forme substantivate inedite ne atrag atentia citind poemul cosmogonic stănescian Elegiaoului, a noua – simbol al nasterii si al renasterii eterne. Interiorul oului este sugerat de cuvinte ce

poartă mărcile semantice [+negru] si [+căldură]: „ou negru”, „mă las încălzit”, „întuneric mare”,„rotundă căldură si fermă”, „coaja arsă”, „cojile negre”, „negrul concav”, „ouă negre”, „neagrăninsoare”. În interiorul negru al oului cosmogonic „stă unul lângă altul, nedezlipit, / sinele lângă

sine.” Când coaja se sparge, „« Sinele » încearcă din « sine » să iasă, / ochiul din ochi, si mereu /

însusi pe însusi se lasă / (…)”.Cuvântul stănescian nu mai este semn lingvistic, el devine idee. Transferul morfologic este procedeul care deschide oportunitatea libertătii limbajului. În poemul Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „Tu”, reprezentativ pentru arta „necuvintelor”, tu devine idee, opunânduse eu-lui. Doar numele, esentă a personalitătii, rămâne identic cu sine (=eu). Ceea ce există în afaraacestuia este tu, inclusiv trupul si sufletul: „Ceea ce este mai departe de mine, / fiind mai aproape demine, / „tu” se numeste. / (…) / Se zbătea în mine „tu” / (…) / Numai numelui meu nu-i spun „tu”, /în rest însusi sufletul meu / este „tu”, / tu, suflete. / (…) / împotriva lui „tu”, / (…) / Eu sunt numainumele meu. / Restul e „tu”, i-am zis. / (…) / Numele să fie însusi cuvântul? / … El care este numai„tu”, / tu si tu si tu si tu, / cel care-mi înconjoară numele?”.

Destul de rare sunt situatiile în care alte pronume se substantivează: „Este un ce măret în

firea noastră, / Dar acel ceva nu din noi răsare.” (Mihai Eminescu, Demonism); „…Stiu si ei / Sătrăiască / Un ce / Familiar, / Social, / Urmat cu sfintenie.” (George Bacovia, Din explorări). Prinacest procedeu se încearcă oarecum coborârea abstractului în limitele concretului, chiar dacă totulrămâne în nedeterminat.

5. Substantiv(iz)area adverbuluiSubstantivele de provenientă adverbială alături de cele de origine adjectivală au, de regulă,

sensuri abstracte, fiind utilizate în expuneri teoretice, maxime, proverbe si zicători: „ Binele cu binese răsplăteste.”; „ Binele învinge întotdeauna răul!”; „Între un da si un nu al unei femei nu încapenici un vârf de ac.”

Substantivarea transformă adverbe abstracte în obiecte concrete: „Nu era azi, nici mâne, niciieri, nici totdeauna” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Sau bestiilor care pe azi îl tin înfiară,” (Mihai Eminescu, Junii corupti); „ Binele si răul îi vorbeau cu deopotrivă putere.” (AlexandruMacedonski, Pe drum de postă ); „Am văzut bogătiile de aur / Si mătase ale trecutului / Acum alelui AZI !…” (George Bacovia, Festivă ); „Acest târziu de tot, pe cristale de gheată, pe distinsul bal(…)” (George Bacovia, Bucăti de noapte); „(…) un mâine în care nu vor mai fi le va ajunge si peele.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă ). Adverbele devin substantive atunci cândîncearcă să exprime ele însele notiuni: „Cu-un dor de <<mâine>>, sora lor” (George Bacovia, Trec

zile); „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri.” (Lucian Blaga, Somn).Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totusi ceva

din sensul adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuintare

substantivală, primeste sensul de persoană apropiată sufletului altei persoane: „Iubeste pe aproapeletău ca pe tine însuti.” (proverb); „Eram mic / si singur socoteam: ea mi-e aproapele / si o iubeam.”(Lucian Blaga, Din copilăria mea).

Prin caracterul său prolific si activ, prin gama largă de transferuri între clasele lexico-gramaticale, conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivelstilistic. Este o realitate că valorile stilistice (expresiv-estetice) se nasc din valorile lexical-gramaticale. Prin forta sa sugestivă, substantivul depăseste barierele lingvistice, navigând spre noiorizonturi, cele ale imaginarului poetic. El poate construi, reface sau desfiinta într-o clipă ununivers.

211

Documents

32_sporis_1