Tertulian - Apologeticul

Prima parte a Apologiei lui Tertulian este axată pe tratarea nedreapta a creștinilor, care, consideră Tertulian, decurge din nepăsarea păgânilor. El susține că poporul laudă ceea ce știe, și urăște ceea ce nu cunoaște. Ura îi impiedică pe oameni să se apropie și să cunoască bunătatea care este în creștinism și de aceea rămân ignoranți.

Datorită faptului că creștinii nu sunt liberi să spună ceva în fața judecătorului, iar judecătorul nu asigură un proces echitabil, Tertulian afirmă că dacă creștinii sunt percepuți ca și infractori nu ar trebui să fie tratați diferit față de infractorii de rând, care sunt liberi să răspundă în fața judecătorului și să se apere. În cazul în care o persoană spune că nu este creștină, este torturat până admite că este, iar dacă el admite de la început că este creștin, autoritățile nu vor să audă acest lucru, iar el este torturat până neagă. Autoritățile recurg la orice mijloc pentru a interzice sa mărturisească ceva și să-l achite.

Lumea păgână aducea multe acuzații la adresa creștinilor, de aceea se urmarea persecutarea lor. Prima categorie de acuzații căreia îi răspunde Tertulian este aceea a crimelor rituale, mai exact uciderea pruncilor pentru a le bea sângele, iar apoi cealaltă acuzație adusă creștinilor erau ospețele cu orgii incestuoase. Tertulian răspunde acestor acuzații tocmai pentru a arăta că astfel de crime și fapte revoltătoare erau săvârșite de păgâni și nu de creștini.

O mare importanță în procesele creștinilor se dădea și actelor publice, și anume: sacrilegiul, crima împotriva împăratului și dușmănia împotriva statului și a societății.

Sacrilegiul reprezenta vina de a nu venera zeii păgânilor, iar Tertulian justifică aceasta prin neexistența acestor zei. Creștinii nu venerează acestor dumnezei falși și morți ci se închină unui singur Dumnezeu, Creatorul Universului, Care, spre deosebire de zeii păgânilor, este real. Creștinii nu ar trebui învinuiți pentru că nu se închină zeilor păgâni, zei care nu există deoarece cinstirea lor s-ar adresa demonilor, demoni care îi fac pe păgâni să prigonească creștinătatea.

Pentru acuzațiile care spun că creștinii nu sacrificau pentru împărat, Tertulian răspunde zicând că este absolut inutil să facă asta, pentru că nu este în puterea zeilor să dea Cezarului sănătate, bogăție și putere, ci ei pot doar să se roage pentru el, pentru că doar Dumnezeu are putere absolută, și doar El dă putere Cezarului, sănătate și bogăție. Tertulian arată că ei nu participă la serbările publice din bună credință, pe când păgânii îl cinstesc pe împărat în public fiind în viață, dar în același timp complotează să-l ucidă, consultând magii și stelele.

În abordarea celei de-a treia acuzații, Tertulian arată că încercările cu care se confruntă creștinii se bazează pe minciuni și zvonuri și că aceste lucruri nu au fost comise, de aceea susține că a fi creștin nu este o crimă împotriva Imperiului, iar creștinilor ar trebui să li se permită să trăiască în pace.

Continuă să dea explicații cu privire la viața creștină și descrie maniera în care se adună creștinii și se roagă unul pentru celălalt, pentru împărat și pentru Imperiu, studiază Sfânta Scriptură și mănâncă dar nu înainte de a mulțumi lui Dumnezeu. Explică, apoi, practica zeciuielii, de a se iubi unul pe altul și de a fi frați și surori, fiind uniți prin modul lor de viață în învățăturile lui Hristos. Tertulian abordează, de asemenea, afirmația că creștinismul este mai mult decât o filosofie.

Concluzia desprinsă este aceea că credința creștină nu face decât bine, așadar, cei care o trăiesc nu trebuie uciși. Totuși, păgânii îi batjocoresc pe creștini, iar judecătorii le fac pe plac păgânilor, însă creștinii preferă să moară în chinuri decât să se lepede de Dumnezeu. Frica de moarte se preschimbă în biruință, fiindcă îi aduce pe creștini în apropierea lui Dumnezeu.

Tertulian își încheie opera cu o descriere a convertirii care se apropia, strigând către păgâni: „cine, oare, la priveliștea ei, nu se simte zguduit în dorința de cercetare ce este în fond acest lucru? Cine, odată ce l-a cercetat, nu-și îndreaptă pașii spre ei și, când s-a apropiat, nu dorește să pătimească pentru ca să poată răscumpăra întreaga mulțumire a lui Dumnezeu, să primească de la El toată iertarea în schimbul sângelui vărsat? Toate păcatele se răscumpără prin această suferință. De aceea și noi vă aducem pe dată mulțumiri pentru sentimentele voastre. Aici stă contradicția între lucrurile divine și cele umane, în timp ce voi ne osândiți, Dumnezeu ne mântuiește!”1

________________________________

1 Tertulian, Apologeticum, în vol. „Apologeţi de limbă latină”, în col. „PSB” , vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981,, pag. 109.