Upload
georgianatopia
View
20
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
aristotel
Citation preview
Aristotel
se naşte în 384 î.Hr, la Stagira, colonie grecească din Tracia – de
aici numele de “Stagiritul”; a crescut şi s-a format la curtea regelui
Amnitas al Macedoniei;
atras de studiu şi dornic de a şti cât mai multe, la vârsta de 17 ani
pleacăla Atena şi intră în Academia lui PLATON, cea mai vestită
şcoală a Greciei antice, unde va rămâne vreme de 20 de ani;
datorită ideilor sale originale şi rigorii sale argumentative, Platon i-
a permis să ţină cursuri în Academie, prelegeri care i-au atras
recunoaşterea;
după moartea lui Platon, părăseşte Academia şi călătoreşte prin
Grecia şi Macedonia vreme de 7 ani;
renumele dobândit de Aristotel l-a determinat pe Filip al II-lea,
regele Macedoniei să-i încredinţeze educaţia fiului său Alexandru
(viitorul conducător Alexandru cel Mare): “Am un fiu, dar
mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, decât că au făcut ca el să
se nască pe timpul tău. Sper că grija ta şi vederile tale îl vor face
demn de mine şi de viitoarea sa ţară”.
în 355 se întoarce la Atena unde înfiinţează propria şcoală de
filosofie, retorică şi ştiinţele naturii – Liceul (Şcoala peripatetică,
“şcoala plimbăreţilor”, de la peripatoi – aleile cu plopi pe sub care
se plimbau discipolii), şcoală pe care o va conduce vreme de 12 ani;
pregătirea la Lykeum (situat în vecinătatea templului lui Apollo
Lykeos, “omorâtorul de lupi”) se făcea diferenţiat: dimineaţa erau
abordate subiecte mai profunde, numai pentru iniţiaţi (cursurile
ezoterice) iar după-amiaza, expunerile se adresau publicului larg
(cursurile exoterice);
la moartea lui Alexandru cel Mare pleacă din Atena fiind acuzat de
atitudine promacedoneană (“Nu voi da prilej atenienilor să
păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei”);
moare la Chalkis, în insula Eubeea, în toamna anului 322 î.Hr.
Repere bibliografice:
Un model de filosofie sistematică; deşi a fost un scriitor prolific, s-au
păstrat puţine lucrări, operele sale au fost editate la Roma mult după
moartea sa. Reproduceri după manuscrisele aristotelice au fost păstrate
în bibliotecile arabe; arabii sunt cei care l-au readus pe Aristotel în
Europa occidentală, în sec. XII – XIII, după ce multe secole a fost
cunoscut mai mult în Bizanţ.
Organon – scrierile de logică (Categoriile; Despre
interpretare; Analitica primă, Analitica
secundă; Topica; Respingerile sofistice);
Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea);
Etica eudemică (Ethica Eudemia);
Fizica (Physika);
Metafizica (Metaphysika) – colecţie de tratate pe care Andronicos
din Rhodos, unul dintre primii comentatori şi editori ai operei
aristotelice, le-a adunat sub într-un volum cu această denumire;
Politica (Politica);
Poetica (Ars Poetica) ş.a.
Henri Bergson
epere biografice:
se naşte la Paris, la 18 octombrie 1959, într-o familie israelită;
în timpul studiilor liceale (liceul Condorcet,1868-1878) obţine un
premiu de retorică (1875) şi unul de matematică (1877);
studii la Ecole Normale Superieure, încheiate în 1881 (an în care îşi
ia agregatul în filosofie);
până în 1897 deţine catedra de filosofie la liceele din Clermont-
Ferrand, apoi la liceele „Louis-le-Grand” şi „Henri IV” din Paris;
în 1889, obţine doctoratul în litere cu două teze intitulate Essai sur
les donnees immediates de la conscience şi Quid Aristoteles de loco
senserit;
în 1897 este numit profesor la College de France;
1901 – este ales membru al unei prestigioase instituţii
academice: Academie des Sciences Morales et Politiques (1901) iar
în 1914 devine membru al Academiei Franceze;
după numirea la College de France publică un număr de lucrări
care îl consacră în rândul gânditorilor francezi de mare anvergură;
după ce, în 1928, obţine Premiul Nobel pentru literatură, Bergson
mai publică Les deux sources de la morale et de la religion (Cele
două izvoare ale moralei şi religiei), în 1932, şiLa Pensee et le
Mouvant (Gândirea şi mişcarea), în 1934.
moare la 3 ianuarie 1941, într-un Paris aflat sub ocupaţie germană.
Repere bibliografice:
Opera lui Bergson a fost apreciată favorabil şi în acelaşi timp contestată
de către publicul francez. Polemicile pe care le-a provocat, mai ales după
ce a publicat Evoluţia creatoare (1907), au dus în cele din urmă la
punerea lucrării la index de către biserica catolică. Acest fapt i-a adus
autorului însă o şi mai mare popularitate, sporind considerabil numărul
celor care îi audiau cursurile.
Essai sur les donnees immediates de la conscience (Eseu asupra
datelor imediate ale conştiinţei) – 1889;
Matiere et Memoire (Materie şi memorie) – 1896;
Le Rire (Râsul) – 1900;
L’Evolution creatrice (Evoluţia creatoare) – 1907;
L’Energie spirituelle (Energia spirituală) – 1919;
Les deux sources de la morale et de la religion (Cele două izvoare
ale moralei şi religiei) –1932;
La Pensee et le Mouvant (Gândirea şi mişcarea) – 1934.
Blaise Pascal
Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța - d. 19 august 1662, Paris) a fost
un matematician, fizician și filosof francezavând contribuții în numeroase domenii ale științei,
precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul
fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654,
Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.
În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii,
precum și unui limbaj de progamare.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în
regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Étienne Pascal și singurul
său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat
de această pierdere. În 1632, Étienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se
stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că
Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această
interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind
că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a
îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile
lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval,Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul
devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste
întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.
În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Étienne a fost
numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay
on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și1645,
Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa
de colector de taxe.
În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri
dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit
profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii
atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el
și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea
atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
În septembrie 1651, Étienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un
adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza
pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat
despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cuFermat din
vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de
sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie1654, în urma unei
experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca.
30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656.
Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
Moare la 39 de ani pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este
înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.
Blaga
Repere biografice:
Personalitate impunătoare a culturii interbelice, Lucian Blaga, filosof,
scriitor, profesor universitar, a marcat perioada respectivă prin elemente
de originalitate compatibile cu înscrierea în universalitate. S-a născut la
9 mai 1895 în comuna Lancrăm, lângă Alba Iulia, într-o familie de preoţi.
Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, “sub semnul unei
fabuloase absenţe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai
târziu “mut ca o lebădă” – fiind incapabil să vorbeasca până la vârsta de
patru ani.
Urmează cursurile şcolii primare de limbă germană la Sebeş (1902-
1906), apoi frecventează Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914),
unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc
de Teoria dramei. În anii de liceu, întreprinde cu alţi elevi ai liceului, o
călătorie care-l va marca profund, prin Constantinopol, Atena şi mai
multe oraşe italiene. Pentru a se sustrage mobilizării în armata austro-
ungară, se înscrie în 1914 şi urmează cursurile Facultăţii de Teologie din
Sibiu şi Oradea (1914–1916), cursuri pe care le-a finalizat cu licenţă în
1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii
1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie (26 noiembrie 1920),
cu teza Kultur und Erkenntnis (Cultură şi cunoştinţă).
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din
Transilvania, fiind redactor la revistele “Cultura” din Cluj şi “Banatul” din
Lugoj.
În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi la legaţiile ţării
noastre din Varşovia, Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938)
şi Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost ales membru al
Academiei Române în 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul
satului românesc.
În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an devine profesor de filosofia
culturii la Universitatea din Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu
în anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu redactează, începând
cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.
Din 1948, îndepărtat de la catedră, lucrează ca cercetător în cadrul
filialei din Cluj a Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei. În anul
1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil
Munteanu dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru
a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România,
Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil
Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile
comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era
considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la
ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut
că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la
moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui
Lucian Blaga.
Moare la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm în ziua de 9 mai,
când ar fi împlinit 66 de ani.
Repere bibliografice:
Versuri – Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea
trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna
apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele
trepte (1943),Poezii (1962) – volum postum cuprinzând
ciclurile Mirabila sămânță, Vara de noiembrie şiStihuitorul. Postum au
apărut şi ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corăbii
cu cenușă, Ce aude unicornul.
Dramaturgie – Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea
apelor (1923), Daria (1925); Fapta;Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşter
ul Manole (1927); Cruciada copiilor (1930); Avram Iancu(1934); Arca lui
Noe (1944); Anton Pann (1945).
În anii cincizeci, a scris un roman cu caracter memorialistic, căruia
editorii de mai târziu i-au atribuit titlul de Luntrea lui Caron.
Filosofie – Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia
cunoaşterii (1943): Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea
luciferică (1933), Censura transcendentă (1934); Trilogia
culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936/37), Geneza
metaforei şi sensul culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi
valoare (1939), Despre gândirea magică(1941), Ştiinţă şi creaţie (1942).
Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiul incipient, fiind
publicată doar o primă parte: Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în
decembrie 1939).
Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru
templul meu (ed. 1 – 1919; ed. 2 – 1920), Discobolul (1945) şi Elanul
insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi două cursuri ale profesorului
de filosofie Lucian Blaga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şi Aspecte
antropologice (1948).
Sf. Augstin
Repere biografice:
se naşte la Tagaste, localitate din Numidia (Algeria de astăzi)
studiază gramatica latină şi autorii clasici (Vergiliu, Cicero, Platon,
Aristotel) la Tagaste, Madaura (localitate învecinată), Cartagina, iar
apoi retorica la Roma şi Milano; la Milano îl cunoaşte pe episcopul
Ambrosius (Ambrozie), a cărui personalitate are un rol deosebit în
convertirea sa la creştinism;
interesul pentru filosofie se datorează lecturii la vârsta de 19 ani
(imbecilla tunc aetate – la o vârstă fragedă) a unui dialog al
stoicului roman Cicero,Hortensius (ulterior pierdut), o pledoarie în
favoare studiului filosofiei: „de la vârsta de nouăsprezece ani, când
mi s-a aprins în suflet dragostea de înțelepciune…” (Confesiuni,
6,11/18);
în anul 384 ajunge la Milano ca profesor de retorică, unde îşi
aprofundează cunoştinţele despre filosofia neoplatonică;
după o tinereţe trăită în desfrâu, aude, într-o zi din vara anului 386,
o voce de copil care îi spune: „Tolle, legge!” („Ia şi citeşte!”), după
care deschide Noul Testament şi ochii i se opresc pe un pasaj
din Epistola către Romani (13: 13-14): „Să umblăm cuviincios ca
ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine,
nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi
grija de trup să nu o faceţi spre pofte”; decide să renunţe la
căsătorie şi la ambiţiile lumeşti, să se boteze şi să-şi abandoneze
postul de profesor;
înainte de convertire, aderă la erezia maniheistă, la scepticism şi la
filosofia neoplatonică (Plotin şi Pophyr);
în ziua de Paşti a anului 387, este botezat creştin de către
Ambrozie;
se reîntoarce în Africa unde întemeiază o comunitate
semimonastică (de mănăstire sau călugărească), sperând să se
dedice meditaţiei şi studiului;
în 391, când vizitează Hippo Regius, este hirotonisit (ridicat la
treapta preoţiei) de către episcopul Valerius şi desemnat ajutor
(adjunct) al episcopului, pentru ca apoi, în 396, să obţină
demnitatea de episcop;
moare în anul 430, la Hippo Regius(Hippona), oraş în care a slujit
ca episcop.
Repere bibliografice:
Opera lui Augustin constituie puntea de legătură între filosofia antică şi
filosofia medievală. Henri Chadwick, autorul unei monografii despre
Augustin, consideră că moştenirea episcopului din Hippona, poate fi
sistematizată într-o listă de idei, printre care se numără: (1). relaţia
dintre credinţă şi raţiune; (2). importanţa crucială acordată iubirii pentru
Dumnezeu, iubire care presupune renunţarea de sine şi suferinţa de a
deveni altcineva; (3). raportul controversat dintre efortul propriu şi harul
divin; (4). problema „păcatului originar” şi posibilitatea perfecţionării
naturii umane; (5). privilegierea sentimentului în defavoarea deducţiilor
logico-raţionale în cunoaşterea divinităţii; (6). sinteza (sistematizarea)
realizată între filosofia greacă (în special Platon, Aristotel, neoplatonism)
şi creştinism în ceea ce se va numi philosophia christiana; (7).
conştientizarea problemelor care se nasc din relaţia cuvintelor cu
realitatea pe care încearcă să o descrie.
Lucrări:
Despre viaţa fericită (De beata vita).
Solilocvii (Soliloquia).
Confesiuni (Confessiones), 400.
Despre învăţător (De magistro)
Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), 412-427.
Despre doctrina creştină (De doctrina christiana).
Despre liberul arbitru (De libero arbitrio)
Despre trinitate (De Trinitate) ş.a.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – repere bio-bibliografice
Oct4by Florin George Popovici
se naşte la Geneva, la 28 iunie 1712; mama sa moare, la puţin timp după naşterea sa; este abandonat de tatăl său, Isaac Rousseau, ceasornicar şi profesor de dans; de educaţia sa se ocupă mai întâi o soră şi apoi un unchi.
îşi câştigă faima în 1750 când scrie, ca răspuns la o problemă propusă de Academia din Dijon, un eseu[1] cu care obţine premiul oferit: „Are reevaluarea artelor şi ştiinţelor un efect purificator asupra moravurilor?„. De
pe o poziţie negativă, susţinută cu patimă, Rousseau arată că societatea preţuieşte intelectul şi isteţimea, dar nu şi bunătatea.„Sunt o mie de premii pentru discursuri bune şi nici unul pentru fapte bune… Avem fizicieni, geometri, chimişti, astronomi, poeţi, muzicieni şi pictori, (…) dar nu mai avem cetăţeni printre noi.” Ideile de virtute şi de cetăţean vor constitui preocupări de-a lungul întregii sale cariere, desfăşurate atât în Franţa, cât şi în Anglia.
în 1753, participă din nou la concursul Academiei din Dijon, de data aceasta fără succes. Rezultatul eforturilor sale se va concretiza însă într-o lucrare la fel de cunoscută, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni[2]. Rousseau a descris starea naturală. Potrivit lui Rousseau, în stadiul cel mai primitiv omul era sălbatic, dar nu şi prădător. El se caracteriza prin sentimente naturale (două principii anterioare raţiunii): conservarea propriei vieţi (grija pentru propria bunăstare) şi simpatia faţă de semeni (repulsia sau aversiunea faţă de suferinţa celorlalţi). Omul acestei epoci idilice, „bunul sălbatic” nu este nici nespus de fericit, dar nici nenorocit, pentru că numai artificiile unei societăţi civilizate pot produce temerile, neliniştile, speranţele şi ambiţiile care dau naştere nenorocirii. Mai mult decât atât, într-o astfel de stare originară, nu există nici dominaţie nici servitute. Uneori, oamenii se adună în grupuri şi formează „asociaţii libere” pentru scopuri specifice. Acest fapt duce la apariţia vieţii de familie, a raporturilor de vecinătate. Se dezvoltă de asemenea înţelegerea, principiile morale şi un simţ al bunăstării comune. Această stare de convieţuire neformală sau societate naturală a fost perioada cea mai bună în istoria omenirii. Însă ea nu putea rezista. O dată cu apariţia diferitelor meşteşuguri, omul a câştigat în civilizaţie dar şi-a pierdut umanitatea. Proprietatea privată a devenit importantă. Oamenii căutau să agonisească lucruri şi să-şi crească proprietatea, să obţină ajutor şi protecţie de la alţii, să domine şi să accepte dominare.
Omul îşi pierduse inocenţa. Vremurile bune au dispărut pentru totdeauna. În această situaţie jalnică, punctată de conflicte şi calamităţi, omul a căutat să-şi găsească securitatea făcând un contract de guvernare civică. În Discurs, Rousseau consideră că acest contract era „vândut celorlalţi de cei bogaţi şi puternici. Era un caz de uzurpare, deştept şi ipocrit. Contractul punea „cătuşe noi săracilor şi dădea puteri noi bogaţilor distrugând libertatea naturală şi împământenind pentru totdeauna legea proprietăţii şi a inegalităţii.” Pentru cei mai mulţi dintre oameni, noua ordine era la fel de rea precum cea veche.
În 1762 Rousseau scrie Contractul social. Acum lucrurile sunau oarecum diferit. Contractul, crede Rousseau, a fost în beneficiul omului; apariţia statului a reprezentat o îmbunătăţire însemnată a concepţiilor de trai faţă de starea naturală. În ce a constat schimbarea în concepţia lui Rousseau? (1) Contractul nu mai era considerat pur şi simplu ca un fapt istoric – un târg prost făcut de strămoşii noştri; el a dobândit dimensiuni ipotetice şi morale. Acum problema centrală era următoarea: ce face ca un contract să fie legitim? în ce condiţii era omul sub a formă de guvernământ?(2) Rousseau descoperise conceptul de Voinţă Generală. Aceasta constituie un mijloc prin care omul se uneşte cu ceilalţi, păstrându-şi în acelaşi timp propria libertate. Individul se supune guvernării, dar atâta timp cât guvernarea reprezintă Voinţa Generală el rămâne la fel de liber ca înainte. Conceptul de Voinţă Generală îi permite lui Rousseau să treacă peste avantajele burgheze pe care interesul egoist le-ar cere într-un contract social, ajungând la o concepţie ideală despre o societate care depăşeşte în virtute chiar şi cele mai bune perioade ale stării naturale imaginate de Rousseau. Aşadar, puterea supremă este Voinţa Generală. Ea nu oferă nici o garanţie supuşilor, nu recunoaşte nici un fel de drepturi definitive şi nu e constrânsă prin dispoziţii constituţionale. Voinţa
Generală exprimă ceea ce este mai bine pentru societate ca întreg. Este ceea ce rezultă atunci când membrii unei societăţi au ţeluri comune în loc de interese personale sau de grup. Guvernul popular sau legea majorităţilor reflectă cel mai bine Voinţa Generală. „Luaţi din aceste voinţe asemănătoare plusurile şi minusurile care se anulează reciproc, şi Voinţa Generală va rămâne ca sumă a acestor diferenţe.” Totuşi, Voinţa Generală nu este pur şi simplu „voinţa tuturor”, pentru că întrucât în acţiune indivizii se conduc numai după avantajele personale, atunci acel egoism care este numeric majoritar va decide. Dar atunci exprimarea Voinţei Generale poate fi zădărnicită. Cu toate acestea, individul trebuie să accepte punctul de vedere majoritar, ca expresia însăşi a Voinţei Generale. Atunci când „opinia contrară opiniei mele predomină, asta dovedeşte nici mai mult nici mai puţin că eu am greşit, şi că ceea ce eu am crezut a fi Voinţă Generală nu era aşa”. Modalitatea constă în a căuta să exprimi Voinţa Generală şi să i te supui o dată ce-a fost exprimată. Suveranul, prin ceea ce este, este întotdeauna ceea ce ar trebui să fie. Datoria cea mai înaltă a indivizilor constă în supunerea faţă de cerinţele colective la a căror constituire ei înşişi au contribuit. Dincolo de vocea poporului nu mai există nimic altceva. „Opinia cea mai generală este întotdeauna şi cea mai dreaptă”, „vocea poporului este de fapt vocea lui Dumnezeu”. În mod sigur cele mai măreţe acte de virtute au fost produse de patriotism. Mult mai evi-dent decât Platon şi Aristotel, Rousseau a tratat ca sinonime expresiile „om bun” şi „cetăţean bun”.
„Dacă şi eu am un cuvânt de spus în exprimarea Voinţei Generale, atunci nu voi putea spune că ţara mea are dreptate sau că a greşit, ci numai că ţara mea are întotdeauna dreptate. Când mă supun Voinţei Generale, mă supun unui spirit social la care eu însumi contribui. Am fost crescut în spiritul unei moralităţi superioare – aflată deasupra impulsurilor personale şi a ţelurilor
imediate. Moralitatea mea este atât creativă cât şi ascultătoare. Sunt şi împlinit şi disciplinat atunci când realizez cerinţele societăţii.” „Corpul politic… este o fiinţă morală, care posedă o voinţă, şi această voinţă generală, care tinde întotdeauna la menţinerea şi bunăstarea întregului şi a fiecărei părţi, care este sursa legilor şi care oferă pentru toţi membrii statului reguli în relaţiile lor unii cu alţii şi cu el, este temeiul a ceea ce este drept sau nedrept.”
Rousseau a descris pe larg instituţiile economice şi religioase ale unui stat democratic. în aprecierea lor, el s-a ghidat după următorul principiu comprehensiv: „Tot ceea ce distruge unitatea socială este lipsit de valoare; toate instituţiile care pun individul în contradicţie cu el însuşi sunt lipsite de valoare”. Pentru Rousseau cele două ţeluri gemene – ale statului drept şi ale omului drept – sunt îndeplinite într-o democraţie reală, pentru că în democraţie Voinţa Generală are cele mai bune şanse de a se cristaliza
Constantin Noica
Constantin Noica este un gânditor profund şi original, eseist şi erudit poliglot. S-a născut la 24
iulie 1909, în Vităneşti, judeţul Teleorman. Licenţiat în filozofie (1931) la Universitatea din
Bucureşti. În 1940 îşi trece doctoratul cu P.P. Negulescu, studii de specialitate
în Franţa şi Germania (1938-1941). „A dus de fapt, o lungă vreme, începând cu anul 1948, o
viaţă de mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu la Câmpulung, apoi şase ani de închisoare
dintr-o iniţială condamnare de douăzeci şi cinci” (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991).
Între anii 1965 şi 1975, cercetător principal la Centrul de Logică. După pensionarea sa,
Constantin Noica se retrage la Păltiniş, unde este înconjurat de o echipă de discipoli de certă
vocaţie, până la stingerea sa din viaţă în 1987.
Constantin Noica şi-a început activitatea literară cu poezia, debutând în revista „Vlăstarul” a
Liceului „Spiru Haret” dinBucureşti, cu poeme în proză şi versuri. Atras de mirajul filozofiei, căreia
i se va dedica pentru toată viaţa, citeşte şi traduce texte filozofice fundamentale din Rene
Descartes, Immanuel Kant, Friedrich Hegel, Augustin, Anaxagoras şi Platon. Se pregăteşte
pentru viitoarele sale lucrări, urmând un destin pe care şi l-a ales încă din tinereţe: „Să-ţi
adânceşti cât mai cu bogăţie priceperea întru descifrarea culturii lumii tale, astfel încât, localnic
fiind, să poţi deveni universal, ridicând cu tine spre înălţimi spiritualitatea părţii tale de cer”.
Prin întreaga sa operă s-a impus drept „una dintre cele mai autentice şi riguroase minţi filozofice
ale secolului XX” (George Uscătescu). Începând cu Pagini despre sufletul românesc (1944), pe
urmele lui Vasile Pârvan, Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu, eseistul este atras spre
investigarea spiritului românesc. A pledat pentru editarea integrală a Caietelor rămase de
la Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, a editat opera lui Platon, iniţiind seria
de Opere, adăugând dialogurilor acestuia comentarii de mare profunzime.
A prefaţat, de asemenea, traduceri din Martin Heidegger sau lucrări semnate de Ionel Jianu şi
Ştefan Odobleja. Genul de scrieri în care excelează este eseul, manifestându-şi verva filozofică,
cu înclinare spre sofistică. A colaborat la diverse reviste ale timpului („Revista Fundaţiilor
Regale”, „Vremea”), iar între 1986 şi 1987 publică eseuri în revistele „România literară”, „Viaţa
românească”, „Ramuri” etc.
Opera literară
• Mathesis sau bucuriile simple, 1934 (Premiul scriitorilor tineri pe anul 1934);
• Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, 1936;
• De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, 1937;
• Viaţa şi filozofia lui Rene Descartes, 1937;
• Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, 1940;
• Două introduceri şi o trecere spre idealism, 1943;
• Jurnal filozofic. Pagini despre sufletul românesc, 1944;
• Fenomenologia spiritului de Hegel, 1962;
• Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, 1968;
• Lysis sau despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri, 1969;
• Rostirea filozofică românească, 1970;
• Creaţie şi frumos în rostirea românească, 1973;
• Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, 1975;
• Despărţirea de Goethe, 1976;
• Sentimentul românesc al fiinţei, 1978;
• Povestiri despre om, 1980;
• Devenirea întru fiinţă, vol. I-II, 1981;
• Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, 1984;
• Cuvânt împreună despre rostirea românească, 1987;
• Pagini despre sufletul românesc, 1991;
Immanuel Kant
filosof german [Königsberg (Prusia Orientală), astăzi: Kaliningrad (Rusia)], unul dintre cei mai
mari gânditori din perioada iluminismului [mişcare culturală dezvoltată în secolele XVIII –
XIX, care preconiza crearea unei societăţi raţionale prin răspândirea culturii, a „iluminării”
maselor] dar şi din toate timpurile; 22 aprilie 1724 – 12 februarie 1804.
filosofia sa a apărut pe fundalul disputei dintre două teorii epistemologice de maximă
importanţă:
raţionalismul (reprezentat prin Rene Descartes, Baruch Spinoza, Nicholas Malebranche şi
G.W. Leibniz), conform căruia raţiunea este singura facultate capabilă să ofere o cunoaştere
autentică a naturii celor existente/a realităţii; raţiunea – sursă şi temei al cunoaşterii;
empirismul (reprezentat prin Francis Bacon, John Locke, G. Berkley, David Hume şi Thomas
Hobbes), pentru care experienţa senzorială/simţurile sunt singurele capabile să ne ofere o
cunoaştere a realităţii exterioare.
prin fundamentarea idealismului critic/transcendental, a exercitat o influenţă decisivă asupra
dezvoltării ulterioare a filosofiei (J.G. Fichte, Fr.W. Schelling, G.W.Fr. Hegel sunt doar trei
dintre filosofii care şi-au dezvoltat sistemele filosofice pornind de la moştenirea lui Kant)
termenul „critică” semnifică faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine însăşi pentru a-şi
cunoaşte şi aprecia propria valoare (limite); însăşi termenul „raţiune” trebuie explicat,
înţelegându-se prin aceasta gândirea care încearcă să (se) cunoască, gândirea teoretică
desfăşurată de subiectul cunoscător. Termenul „pur” semnifică abordarea critică a raţiunii
care nu datorează nimic experienţei, nu sondează decât în ea însăşi (nu este amestecată cu
nici un rezultat empiric/cu date care provin de la simţuri); obiectul criticii: forma pură a
gândirii aşa cum este ea înainte (independent) de orice experienţă şi aşa cum condiţionează
experienţa – a priori.
Lucrări:
Gedanken von der wahren Schätzung der lebendigen Kräfte ( Idei despre adevărata evaluare
a forţelor vii), 1746
Algemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels (Istoria universală a naturii şi teoria
cerului), 1755
Meditationum quarundam de igne succinta deliminatio (Despre foc), 1755
Principiorum priorum cognitionis metaphysicae (Noua explicare a primelor principii ale
cunoaşterii metafizice), 1755
De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma şi principiile lumii
sensibile şi ale celei inteligibile), 1770
Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure) , 1781
Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten
können (Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfăţişa ca ştiinţă), 1783
Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice) , 1788
Kritik der Urteilskraft (Critica puterii de judecată) , 1790
Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii), 1793
Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor), 1797
Anthropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologia în perspectivă pragmatică), 1798
Friederich Nietzsche
Născut în Germania într-o casă parohială, fiul de pastor; tatăl său moare
când Friedrich avea numai cinci ani. A fost crescut, împreună cu sora lui,
de diverse rude, într-un mediu complet feminin. S-a specializat în limba
greacă, ajungând atât de renumit încât i s-a oferit un post la
Universitatea din Basel înainte ca să-şi fi încheiat studiile. Avea douăzeci
de ani când profesorul său l-a caracterizat astfel: un fenomen, idolul
tuturor tinerilor, şi în acelaşi timp îndatoritor şi modest.
Profesor de literatură greacă la Universitatea din Basel, între 1869 până
în 1879, a intrat în contact cu spiritele cele mai strălucite ale vremii, ca
Jakob Burkhardt şi J.J. Bachofen. Între 1869 şi 1872 s-a împrietenit cu
Richard şi Cosima Wagner.
Începând din 1873 îi apar primele simptome ale bolii: mintea îi era
perfect clară, dar suferea de cumplite dureri de cap. Din cauza bolii este
nevoit să abandoneze catedra din Basel, în 1878. Au urmat zece ani de
peregrinări necontenite, în care Nietzsche, precum un animal hăituit,
fuge de el însuşi, de durerile, de boala sa. Iarna şi-o petrece pe Riviera, la
Nisa, iar vara în Engandin, la Sils-Maria; între cele două, cutreieră Italia.
Chinuit de suferinţe intolerabile, trăieşte modest.
Primele sale scrieri au trezit atenţia; încet-încet a fost apoi uitat; către
sfârşitul vieţii, a trebuit să-şi publice cărţile pe proprie cheltuială. În
1889, s-a declarat o boală organică şi a trebuit să fie internat. A murit
după unsprezece ani de suferinţe.
PERIODIZAREA SCRIERILOR LUI NIETZSCHE:
Karl Jaspers – autorul unei bogate monografii asupra lui
Nietzsche – periodizează opera filosofului german în următoarele etape:
Timpul încrederii în cultură şi genii (până la 1876);
Timpul încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881);
Timpul filosofiei noi (până la sfârşitul lui 1888).
BIBLIOGRAFIE:
Geburt der Tragödie (Naşterea tragediei), publicată în 1872
Unzeitgemäße Betrachtungen (Consideraţii inactuale), 1873-
76
Menschliches, Allzumenschliches (Omenesc, preaomenesc),
publicată în 1878
Der Wanderer und sein Schatten (Călătorul şi umbra sa),
publicată în 1880
Morgenröte (Aurora), 1881
Lucrările din această primă etapă au, probabil şi din cauza bolii
lui Nietzsche, care-l împiedica de la un efort susţinut, un caracter
aforistic, fragmentar.
Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa voioasă), publicată în
1882
Also sprach Zarathustra (Aşa grăit-a Zarathustra), poem în
proză, compus din patru părţi, prima şi a doua parte
publicate în 1883, a treia parte în 1884, iar ultima în 1885
Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de bine şi de rău),
publicată în 1886
Zur Genealogie der Moral (Genealogia moralei), 1887
Ultimul an de lucru al lui Nietzsche – 1888 – este anul cel mai
fecund, în decursul căruia apar, într-o goană febrilă, următoarele
lucrări:
Götzendämmerung (Amurgul idolilor), publicată în 1888
Ecce homo, 1888
Antichrist, 1888.
(operă postumă): Wille zur Macht (Voinţa de putere), 1886.
Bertrand Russell
Repere biografice:
filosof britanic cu studii de matematică şi de filosofie la Trinity
College, Cambridge, considerat unul dintre cei mai mari gânditorii
ai secolului XX;
a deţinut diferite posturi universitare la Cambridge (a devenit
profesor de matematică la Trinity College la 23 de ani) şi în alte
locuri, la cariera universitară adăugându-se şi alte preocupări –
literare, educaţionale şi politice (acţiunile sale publice şi opiniile
sale sociale şi etice au provocat numeroase controverse);
în 1908 adevenit membru al Societăţii Regale;
gândirea sa a evoluat de-a lungul lungii sale cariere, îmbrăţişând
numeroase teme;
se consideră că cele mai originale şi mai influente contribuţii ale
sale în filosofie, cel puţin în cea academică, aparţin în principal
perioadei sale de până în 1014.
după ce scurtă vreme a fost atras de idealism, s-a reorientat ferm,
mai întâi spre un realismradical, căruia i-a dat cea mai notabilă
expresie în Principles of Mathematics (1903); Între 1910 şi 1913,
împreună cu profesorul său Alfred North Whitehead (1861-1947),
Russell a scrisPrincipia Mathematica, (3 volume); la acest tratat
monumental, considerat una dintre capodoperele intelectuale ale
umanităţii, Russell a lucrat câte 10-12 ore pe zi, câte opt luni pe an;
aici, pe baza identificării semnificaţiei (meaning) cu referinţa, se
cere ca toţi termenii pe care îi putem folosi în mod inteligibil,
inclusiv cei din vocabularul distinctiv al matematicii, ca număr,
punct etc., să aibă ca referenţi entităţi reale. De aici rezultă însă un
tablou al lumii atât de bogat în entităţi reale imperceptibile, încât
este neliniştitor pentru simţul comun; ceea ce-l face pe Russell ca
în curând să adopte alternativa construcţiilor logice (strategia ca,
în loc să introducă entităţi necunoscute, să fie preferate oriunde e
posibil, construcţii din entităţi cunoscute);
în 1938 s-a mutat în Statele Unite unde a predat la Universitatea
din Chicago şi la Universitatea California din Los Angeles, pentru
ca în 1944 să se întoarcă la Cambridge;
în 1950 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca
apoi să primească Premiul Nobel pentru pace;
o materializare a strategiei introducerii construcţiilor logice se
concretizează în prezentarea matematicii pure ca derivând din
logică. După Russell, „logica este tinereţea matematicii, iar
matematica, vârsta matură a logicii”: pornind de la un minim
ireductibil de concepte şi de axiome logice, putem deriva din ele,
prin paşi riguros logici, fără a apela la nici un fel de instrumente
adiţionale, întregul conţinut al logicii şi al matematicii aşa cum sunt
acestea înţelese în mod obişnuit.
ca filosof a cărui gândire se înscrie în stilul analitic (alături de alţi
reprezentanţi precum: Gotlob Frege, Rudolf Carnap, Moritz
Schlick, Ludwig Wittgenstein ş.a.), Russell a considerat că scopul
suprem al filosofiei este acela de a clarifica înţelesul/semnificaţia
expresiilor lingvistice, printr-o analiză logică atentă a limbajului.
Filosofii analitici şi-au manifestat neîncrederea faţă de speculaţiile
metafizicii (considerată sursa numeroaselor pseudo-probleme şi
dispute filosofice interminabile), preferând experienţa sensibilă ca
temei al cunoaşterii şi rigoarea logică în formularea enunţurilor
filosofice (de unde şi denumirile deempirism
logic şi neopozitivism pentru speciile a acestui gen de filosofie).
Lucrări importante:
Opera lui Russell este impresionantă: peste 70 de volume. Dintre cele
mai importante lucrări pot fi amintite:
The Philosophy of Leibniz – Expunere critică a filosofiei lui
Leibniz (1900)
The Principles of Mathematics – Principiile matematicii (1903)
Principia Matematica (împreună cu A. Whitehead, 3 volume, 1910 –
1913)
The Problems of Philosophy – Problemele filosofiei (1912)
Our Knowledge of the External World – Cunoştinţele noastre
despre lumea exterioară(1914)
The Analysis of Mind – Analiza minţii (1921)
The Analysis of Matter – Analiza materiei (1927)
An Enquiry into Meaning and Truth – Cercetare a sensului şi
adevărului (1940)
The History of Philosophy (1945)
Human Knowledge: Its Scope and Limits – Cunoaşterea omenească
– scopul şi limitele ei(1948)
Logic and Knowledge (o culegere reunind unele din cele mai
importante eseuri ale sale, 1956)
Autobiography (trei volume apărute în 1967, 1968 şi 1969)