Upload
samoila-daniela
View
7.825
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
BOALA
ALZHEIMER
ŞI
IMPACTUL SOCIAL
MOTTO:
„Dimensiunile adevăratului cost uman al demenţei pot fi apreciate
numai de aceia care au privit un prieten apropiat sau un membru, al familiei
suferind. Din păcate, majoritatea dintre noi vom fi atinşi la un moment dat al
vieţii noastre, direct sau indirect, de efectele tragice ale acestei boli”
William B. Danziel
CUPRINS
PARTEA I
INTRODUCERE
CAP. I. GERONTOLOGIA ŞI GEREATRIA 6
A. ÎMBĂTRÂNIREA ORGANISMULUI 6
A1. PERIOADA VÎRSTEI MEDII 6
A2. PERIOADA MATURITĂŢII TÂRZII 8
B. BĂTRÂNEŢEA – ETAPĂ FIZIOLOGICĂ NU BOALĂ 8
B1. BĂTRÂNEŢEA ACCEPŢIUNI ŞI CONTROVERSE 11
B2. ÎMBĂTRÂNIREA NORMALĂ – ÎMBĂTRÂNIREA PATOLOGICĂ 12
B3. EFECTELE ÎMBĂTRÂNIRII ASUPRA SISTEMULUI NERVOS 13
C. PSIHOLOGIA VÂRSTEI ÎNAINTATE 16
C1. ERGOTERAPIA 17
C2. PENSIONAREA 17
D. TEORIILE „SOCIALE” ALE ÎMBĂTRÂNIRII 18
D1. TEORIA ACTIVITĂŢII 18
D2. TEORIA ROLULUI 18
D3. TEORIA DEZANGAJĂRII 18
D4. TEORIA CONTINUITĂŢII 18
D5. TEORIA ETICHETĂRII 18
D6. TEORIA STRATIFICĂRII VÂRSTEI 19
D7. TEORIA SCHIMBĂRII SOCIALE 19
E. DEPENDENŢA PERSOANELOR VÂRSTNICE 19
E1. DIAGNOSTICUL DEPENDENŢEI 20
F. MENŢINEREA LA DOMICILIU 21
G. INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE 22
G1. INDICAŢIILE PLASAMENTULUI INSTITUŢIONAL 24
H. POLITICI SOCIALE DE SPRIJIN 27
I. SERVICII SPECIALIZATE PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE 28
CAP. II PATOLOGIA ÎMBĂTRÂNIRII
A. SINDROMUL DEMENŢIAL 31
B. BOALA ALZHEIMER 33
B1. GENETICA BOLII ALZHEIMER 34
B2. IMAGINILE CREIERULUI ÎN BOALA ALZHEIMER 35
C. TESTE BIOCHIMICE ÎN VIITOR? 36
D. DIAGNOSTICAREA UNUI POSIBIL CAZ 36
E. ETIOLOGIE 37
F. CUM EVOLUEAZĂ DE OBICEI DEMENŢA 38
F1. TRATAMENT 41
G. PROBLEME CU CARE SE CONFRUNRĂ FAMILIILE 42
G1. ÎNFRUNTAREA ETAPELOR AVANSATE ALE DEMENŢEI 42
H. ÎNGRIJIREA ÎNSOŢITORILOR 44
I. PERSOANE CARE POT AJUTA 45
J. STATISTICI DIN DIVERSE STUDII 46
PARTEA A II-A
A. INTRODUCERE – MOTIVAŢIA LUCRĂRII 49
B. DEFINIREA GRUPULUI DE LUCRU 49
B1. METODE DE LUCRU 50
C. PRELUCRAREA DATELOR 52
C1. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR 52
C2. PRELUCRAREA SECUNDARĂ A DATELOR 54
D. PREZENTĂRI DE CAZ 57
D1. STUDIU DE CAZ NR. 1 58
D2. STUDIU DE CAZ NR. 2 58
D3. STUDIU DE CAZ NR. 3 58
E. COMENTARII 59
F. CONCLUZII 60
G. SUGESTII ŞI PROPUNERI 60
H. REZUMAT 61
BIBLIOGRAFIE 63
ANEXA 1
ANEXA 2
PARTEA I
INTODUCERE
Asistenţa socială include ansamblul de instituţii, legi, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi vulnerabile, aflate în
dificultate datorită unor motive de ordin economic, social, biologic, psihologic, moral, etc., în
vederea recuperării capacităţii de integrare normală în comunitate1.
Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen observat în toate ţările lumii. Progresele
medicale şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă după sfârşitul celui de-al doilea război mondial au
făcut ca numărul persoanelor de peste 60 de ani să crească an de an.
Dacă trebuie să ne bucurăm de acest lucru, se cuvine totodată să subliniem că bătrâneţea
evidenţiază profunde dispariţii între persoane. De fapt n-ar trebui să se vorbească despre
„bătrâneţe”, ci despre „bătrâneţi”. Specialiştii disting bătrâneţea obişnuită, bătrâneţea reuşită şi
bătrâneţea patologică. Din păcate, un număr important de bărbaţi şi femei sunt victimele unor
forme de demenţă, dintre care cea mai întâlnită este bine cunoscuta boală Alzheimer. Înţelegerea
proceselor îmbătrânirii care fac din bătrâneţea noastră un moment fericit al vieţii sau un veritabil
naufragiu reprezintă subiectul de cercetare al multor oameni de ştiinţă.
Îmbătrânirea este un fenomen ce poate fi surprins la diferite niveluri. Biologic în primul rând,
căci stigmatele bătrâneţii, cele mai palpabile într-un fel, se traduc odată cu înaintarea în vârstă
printr-o înmulţire a bolilor, prin modificări în aspectul nostru şi în modul de a ne deplasa sau prin
riduri ce ne brăzdează puţin câte puţin pielea; social, odată cu schimbarea de statut provocată de
ieşirea la pensie; în sfârşit, psihologic, cu modificări privind activităţile intelectuale şi motivaţiile
noastre. Ansamblul acestor transformări constituie obiectul de studiu al gerontologiei.
Gerontologia este o disciplină integrată în formarea psihologilor şi a tuturor persoanelor
susceptibile de a lucra cu vârstnici – medici, psihiatri, infirmieri, asistenţi sociali. Îmbătrânirea
ne priveşte însă pe toţi. Am putea spune, un pic mai mult cu fiecare zi din viaţa noastră.
1 Prof. dr. Elena Zamfir, Definiţia Asistentei Sociale din Sistemul de Asistenţă Socială, suportul de curs
Cap. I. GERONTOLOGIA ŞI GERIATRIA
GERONTOLOGIA – „este ştiinţa proceselor de îmbătrânire, ea analizând esenţa şi
cauzele îmbătrânirii la organismele vii. Gerontologia ca ramură a ştiinţelor experimentale
studiază procesele normale universale şi progresive. Ea are menirea rezolvărilor fundamentale, a
mecanismelor proceselor de îmbătrânire şi a esenţei lor – scăderea capacităţii de adaptare”2.
GEROM = bătrân; LOGOS = ştiinţă, cuvânt
Definiţia Gerontologiei conform Dicţionarului de Psihologie reprezintă „Studierea
condiţiilor şi consecinţelor bătrâneţii”3.
Geriatria (geras = bătrâneţe şi iatria = tratament), este ramură a medicinii (a
gerontologiei), care studiază bolile bătrâneţii, aspectele fitopatologice ale persoanelor în vârstă.
Geriatria cuprinde studiul biologic al fenomenelor responsabile de îmbătrânire pentru a le atenua
efectele4.
Geriatria mai poate fi definită ca o medicină a speranţei pentru ziua de mâine.
A. ÎMBĂTRÂNIREA ORGANISMULUI
A1. PERIOADA VÎRSTEI MEDII
Îmbătrânirea este un proces care începe din momentul naşterii. Declinul treptat pe plan
fizic şi mental conceptual cunoscut sub numele de îmbătrânire începe de la vârsta de „20 de ani”,
dar efectele devin evidente la o vârstă medie sau înaintată.
Majoritatea celulelor organismului mor şi sunt înlocuite pe parcursul vieţii, dar înaintea
vârstei de 20 de ani numărul celulelor creşte. La 20 de ani transformarea celulelor începe să aibă
un efect asupra organismului, înregistrându-se pierderi celulare în unele organe, cu precădere în
creier.
Cu toate acestea, puţine transformări fizice marcante au loc până la vârsta medie. Vârsta
medie aduce cu sine anumite transformări fizice şi sociale. Unele apar la ambele sexe, altele sunt
specifice unui singur sex. La femeie există de exemplu menopauza sau schimbarea vieţii.
Ciclurile lunare de ovulaţie şi menstruaţie încetează, marcând sfârşitul perioadei fertile a femeii.
„Există o variaţie individuală şi geografică în ceea ce priveşte ritmul procesului de
îmbătrânire şi de aceea este greu de stabilit vârsta medie şi vârsta înaintată. În societăţile
occidentale, vârsta medie este cuprinsă între 45 şi 65 ani, iar vârsta înaintată este după 65 ani.
Însă, în ţările unde durata de viaţă este mai mică, un bărbat de 35 de ani poate fi considerat ca
2 Dumirtu, Mircea, „Gereatrie”, Bucureşti, Editura Medicală, 1982, pag. 293 Silamy, Norbert, „Dicţionar de Psihologie”, Editura Univers Enciclopedie, Bucureşti, 2000, p. 1404 Titircă, Lucreţia – Dicţionar de termeni pentru Asistenţi Medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2006, p. 199
având o vârstă medie, iar unul de 50 de ani, chiar bătrân. Prin urmare, este mai potrivită
descrierea etapelor procesului de îmbătrânire în funcţie de transformările care au loc şi nu
neapărat în funcţie de numărul de „ani trăiţi”5.
Oamenii de ştiinţă disting două tipuri de îmbătrâniri:
Procesul de îmbătrânire primară cuprinde transformările inevitabile din structura şi
compoziţia corpului determinate de ereditate.
Procesul de îmbătrânire secundară include incapacităţi provocate de boli sau accidente.
Majoritatea transformărilor accentuate, asociate cu înaintarea în vârstă, sunt efectele
procesului de îmbătrânire secundară.
La femei, menopauza poate apărea oricând după vârsta de 40 de ani, dar cel mai adesea
în jurul vârstei de 45 de ani. Poate avea loc treptat sau brusc. După „închiderea” ovarelor, scade
nivelul hormonilor sexuali la femeie, adică estrogen şi progesteron.
Diminuarea cantităţii de estrogen afectează sănătatea şi aspectul femeii. Variaţiile
individuale în rata scăderii acesteia sunt datorate faptului că unele femei suferă puţine tulburări
fizice şi mentale şi puţine schimbări exterioare, în timp ce altora li se reduce dimensiunea
sânilor, ţesăturile vaginale se subţiază şi se usucă, pielea li se zbârceşte şi suferă de migrene,
insomnii şi stări de slăbiciune.
Terapia medicală tradiţională pentru transformările suferite de femei la menopauză
implică suplimentarea organismului cu estrogen timp de câteva luni după declanşarea
menopauzei. Acest lucru anulează unele schimbări fizice, cum ar fi subţierea oaselor, dar nu
poate reda fertilitatea.
La bărbaţi, nu există nici o schimbare fiziologică. Pierderea capacităţii procreării are loc
abia la începutul vârstei de 70 de ani.
Atât la bărbaţi cât şi la femei, vârsta medie poate fi perioada, reafirmării succeselor din
trecut şi a proiectelor de viitor şi poate aduce cu sine stări de nelinişte şi reacţii depresive.
Pentru multe cupluri în vârstă compania prezenţei celuilalt poate compensa mult lipsa
relativă de mobilitate şi activitate care apar odată cu înaintarea în vîrstă. O asemenea relaţie de
prietenie este un factor important în menţinerea sănătăţii şi fericirii membrilor cuplului.
Procesul de îmbătrânire poate fi accelerat în unele ţări unde sărăcia, îmbolnăvirea şi
foametea sunt răspândite sau unde munca fizică permanentă este necesară pentru supravieţuire.
A2. PERIOADA MATURITĂŢII TÂRZII
5 Dumitraşcu, Hanibal – Curs de dezvoltare umană, Bucureşti, 2006-2007, p. 63
PROBLEME ALE ADAPTĂRII FIZICE ŞI PSIHICE LA MATURITATEA TÂRZIE
Caracteristică ultimelor decenii ale secolului trecut este creşterea numerică a populaţiei
vârstnice în structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai accentuat în ţările
dezvoltate economic, dar prezent şi în ţara noastră.
Prognozele demografice apreciază că şi în continuare, populaţia vârstnică va creşte mai
rapid decât cea nevârstnică.
Spre deosebire de îmbătrânire care este un proces dinamic, indiferent de vârsta
cronologică – SENESCENŢA cuprinde ultima perioadă a vieţii. În cadrul acesteia se delimitează
SENILITATEA, care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o
boală, este un proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază, de regulă, deşi nu
obligatoriu, cu îmbolnăvirile.
O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii este creşterea populaţiei feminine,
cu deosebire în ţările industrializate, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.
Durata medie a vieţii arată în unele ţări dezvoltate diferenţa de 8-9 ni în favoarea femeilor.
Din ansamblul populaţiei vârstnice se pot reliefa unele grupe cu risc crescut:
Persoane foarte în vârstă (80-90 ani)
Vârstnicii car trăiesc singuri sau care nu au copii
Bătrânii cu afecţiuni sau handicapuri grave
Bătrânii care trăiesc în instituţii colective
O altă clasificare curentă a persoanelor în vârstă disting:
- între 65 (60) – 75 ani, trecerea spre bătrâneţe sau perioada de vârstnic
- între 75 – 85 (90) de ani, perioada de bătrân
- peste 85 (90) de ani, mare bătrâneţe sau perioada de longevitate.6
B. BĂTRÂNEŢEA – ETAPĂ FIZIOLOGICĂ NU BOALĂ
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte starea de sănătate ca „o stare completă de
bine: fizic, mintal şi social”. La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare
intelectuală şi o dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi, bătrâneţea nu trebuie privită ca o
boală. Raportarea la normal se face luând ca referinţă normalul adultului, fapt care nu
corespunde realităţii.
Declinul aptitudinilor psiho-motorii începe de la vârsta de 25-35 de ani. Totuşi
posibilităţile intelectuale se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este inegală.
Modificările de îmbătrânire apar în sistemele cardio-vascular, respirator, locomotor, imunitar,
6 Dumitraşcu, Hanibal – Curs de dezvoltare umană, Bucureşti, 2006-2007
endocrin, sistemul nervos central şi în special în creier. Modificările legate de înaintarea în vârstă
între anumite vârste aparţin unei îmbătrâniri normale.
Îmbătrânirea creierului. Afectarea creierului datorată numai procesului de îmbătrânire
(prin opoziţie cu îmbătrânirea patologică) este minimă. Deşi creierul care îmbătrâneşte poate
pierde 100.000 neuroni pe an, el pare să compenseze aceste pierderi. Această compensaţie ar
putea fi influenţată pozitiv prin provocarea intelectului (prin exerciţii mentale).
Creierul este cel care dă abilitatea de a exista un control asupra îmbătrânirii. El este
singurul organ care teoretic nu poate fi înlocuit – deoarece există organe care nu pot fi înlocuite
din punct de vedere tehnic – creierul nostru ne reprezintă el este „eul”.
Putem înlocui inima, rinichii sau alte organe în limitele tehnologiei – dar nu putem
înlocui creierul sau nu vom putea fi noi pentru mai mult timp.. Prioritatea noastră ar trebui să fie
evitarea îmbătrânirii creierului; evitarea îmbătrânirii în restul organismului este secundară în
afară de cazul, desigur, când este necesară acţiunea de a păstra creierul.
Pierderea memoriei de scurtă durată, schimbările cognitive şi de personalitate apărute
odată cu înaintarea în vârstă, demenţa, declinul senzorilor şi al sistemului nervos ca şi alte
schimbări par să apară în îmbătrânire. Cauza principală a acestor schimbări pare să fie pierderea
neuronilor7.
7 Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, în suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg. 24
B1. BĂTRÂNEŢEA – ACCEPŢIUNI ŞI CONTROVERSE
Diferiţi autori, atât din ţară, cât şi pe plan mondial, au încercat să definească bătrâneţea şi
să-i stabilească limitele. Astfel s-au elaborat mai multe definiţii, mai mult sau mai puţin
contestate.
1) Criteriul cronologic – a fost poate printre primele criterii de definire, el a fost
însă intens criticat, deoarece poate exista o îmbătrânire precoce şi pot exista persoane în vârstă la
care majoritatea funcţiilor sunt asemănătoare omului adult8.
2) Noţiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viaţa omului,
care urmează după maturitate şi ţine până la sfârşitul existenţei sale. Această perioadă mai este
numită şi vârsta a treia, perioada de involuţie, perioada de bătrâneţe sau senescenţă.
3) Dicţionarul Larrousse de psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima
perioadă a vieţii corespunzând rezultatului normal al senescenţei – Termenul se opune celui de
senilitate care ar fi aspectul patologic, dar în acelaşi timp precizează că bătrâneţea extremă nu se
distinge prin nimic de senilitate9.
Tot dicţionarul Larrousse defineşte îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce
afectează ultima perioadă a vieţii şi care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii
fiind: slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea
concurând la limitarea progresivă a capacităţii de adoptare. În acest sens, precizează Dicţionarul,
îmbătrânirea oferă în mod vădit imaginea inversă a dezvoltării şi a putut fi descrisă ca o
involuţie.
4) Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră:
a) persoane în vârstă între 60-74 ani
b) persoane bătrâne între 75-90 ani
c) marii bătrâni: peste 90 de ani.
5) În concepţiile medico-sociale franceze se vorbeşte despre:
- vârsta a treia: după 65 de ani corespunzând vârstei pensionării
- vârsta a patra după 80 de ani
Dicţionarul Larousse prezintă şi stadiul de presenescenţă, ca fiind perioada care corespunde
începuturilor îmbătrânirii întinzându-se între 45 şi 65 de ani şi variind considerabil de la un
individ la altul; ea este considerată o adevărată răspântie a îmbătrânirii în care involuţia
organelor nu joacă decât un rol minor. Pe plan psihiatric s-a încercat individualizarea unor
8 Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, în cap. Probleme ale vârstei a treia, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pg. 9149 Larrousse – Dicţionar de psihiatrie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pg. 198
stări nevrotice caracteristice menopauzei sau andropauzei care au specificate, în schimb s-au
dovedit depresii şi melancolie de involuţie care au o oarecare specificitate şi dau o undă
pesimistă.
B2. ÎMBĂTRÂNIREA NORMALĂ – ÎMBĂTRÂNIREA PATOLOGICĂ
Mari cercetători ai secolului al XIX-lea, precum Charcot, au contribuit enorm la
răspândirea unei imagini negative a îmbătrânirii, referitor la care folosesc calificativele declin,
deteriorare, destructurare. A fost un secol fascinat de patologie sub toate formele sale fie ea de
natură organică sau psihologică. Freud care a marcat atât de profund secolul XX prin ideile sale
revoluţionare, a mers până la a considera că între normal şi patologic nu există diferenţe de
natură, ci numai de grad. Această idee a continuumului normal-patologic apare deja în scrierile
lui Charcot. Îmbătrânirea este considerată aşadar parcurgerea de orice individ a acestui
continuum. Văzută din această perspectivă, diferenţa dintre persoane este doar o chestiune de
viteză şi de grad, cu timpul orice bătrâneţe având prin urmare tendinţa de a sfârşi într-o stare
patologică de senilitate sau demenţă.
Deşi această reprezentare a bătrâneţii nu a dispărut complet, numeroase studii realizate de
la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace au demonstrat că îmbătrânirea poate fi şi o
sursă de multiple oportunităţi pentru a ameliora sau a conserva o bună calitate a vieţii.
Se cuvine deci să distingem îmbătrânirea normală de îmbătrânirea patologică. Deşi
imaginea bătrâneţii evoluează către o reprezentare pozitivă trebuie totuşi să rămânem rezonabili.
Efectele timpului sunt însă ireversibile, iar rolul ştiinţei este de a înţelege mai bine modurile lor
de acţiune pentru a le încetini sau a le atenua. Convergenţa descoperirilor farmacologice, a
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a creşterii nivelului cultural a provocat o veritabilă explozie a
numărului de persoane vârstnice active sănătoase şi fericite să trăiască.
Efectele îmbătrânirii, din raţiuni încă obscure, nu sunt omogene. În primul rând, persoanele în
vârstă sunt foarte diferite. Nu suntem egali în faţa îmbătrânirii.
Şubrezirea merge mână în mână cu sănătatea şi numeroase cercetări sunt consacrate la
ora actuală unei mai bune înţelegeri a acestei eterogenităţi a vârstnicilor. Apoi nu toate organele
şi funcţiile noastre psihologice îmbătrânesc în acelaşi ritm. Unele rezistă îmbătrânirii, ba chiar se
dovedesc mai performante cu vârsta, în timp ce altele se deteriorează sau suferă chiar un proces
patologic.
Definirea unei bătrâneţi reuşite este astfel un lucru foarte dificil deoarece pune problema
indicatorilor sau a criteriilor sale, care sunt numeroase şi uneori puternic corelate. Abordarea
„multicriterială” este deci cea mai frecventă10. 10 Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Bucureşti, 2008
Criteriile cele mai evocate de cercetători sunt longevitatea, sănătatea biologică, sănătatea
mentală, eficacitatea intelectuală, competenţa socială, productivitatea, controlul personal sau
păstrarea autonomiei şi starea de bine subiectivă.
Aceste criterii sunt în acelaşi timp obiective şi subiective. O boală mentală precum maladia
Alzheimer poate fi obiectivată prin simptome clar identificabile. Este vorba atunci de o bătrâneţe
patologică. În schimb starea de bine subiectivă este o autoevaluare a trăirii propriei bătrâneţi.
Legătura sau corelaţia dintre aspectele obiective şi cele subiective ale senescenţei nu comportă
nimic automat.
Îmbătrânirea este deci un proces diferenţial (foarte variabil de la un individ la altul) ce ţine de
date obiective (degradări fizice, tendinţa de scădere a performanţelor perceptive şi mnezice etc. ),
dar şi de date subiective, respectiv reprezentarea pe care şi-o face persoana despre propria
îmbătrânire.
B3. EFECTELE ÎMBĂTRÂNIRII ASUPRA SISTEMULUI NERVOS
Modificările nervoase descrise în literatura de specialitate sunt următoarele:
- atrofia creierului (pierdere de greutate şi diminuarea volumului);
- apariţia de plăci senile;
- degenerescenţa neurofibrilară;
- diminuarea neuroplasticităţii;
- mortalitatea neuronală;
- rarefierea şi aglomerarea dentritică.
Creierul suferă global o atrofie în cursul îmbătrânirii. Volumul său se reduce. Potrivit lui
Miler şi a colaboratorilor săi (1980), această reducere ar fi de ordinul a 2% pe deceniu, începând
cu vârsta de 50 de ani. Trebuie totuşi subliniat că de un secol încoace dimensiunea creierului
creşte în ţările industrializate. Aceasta înseamnă că într-o anumită măsură, volumul cerebral se
află sub controlul unor factori de mediu, ceea ce face dificile comparaţiile între grupuri de
persoane aparţinând unor generaţii diferite sau trăind în contexte de mediu foarte diferenţiate.
Atrofia cerebrală pare să fie provocată mai ales de reducerea substanţei albe, în timp ce
grosimea corticală nu pare să fie afectată de vârstă. Efectul acestei atrofii asupra activităţii
psihologice nu mai poate fi abordat global, aşa cum presupusese Wechsler (1956), ci în manieră
diferenţiată, în funcţie de natura activităţilor psihologice vizate. Cercetările ulterioare au
demonstrat că îmbătrânirea nu este un fenomen omogen ci diferenţial, în funcţie de activităţile
psihologice.
Apariţia de plăci senile în cursul îmbătrânirii a fost evidenţiată în unele regiuni cerebrale.
Plăcile senile sunt leziuni ce apar între celulele neuronale. Ele sunt constituite dintr-un centru ce
conţine o proteină şi o coroană alcătuită din prelungiri nervoase anormale, care sunt neurite în
degenerescenţă. Se pare că la persoanele vârstnice normale, plăcile senile apar în principal în
hipocomp şi neocortex cu o densitate slabă. Potrivit lui KEMPER (1984) ele sunt prezente la
65% dintre persoanele de peste 70 de ani.
Degenerescenţa neurofibrilară apare de asemenea în cursul îmbătrânirii. Este vorba
despre o leziune care spre deosebire de placa senilă, apare în interiorul corpului celular al
neuronului. Se pare că aceste leziuni sunt prezente la peste 60% dintre persoanele trecute de 70
de ani.
Neuroplasticitatea – tinde să scadă odată cu îmbătrânirea. Îmbătrânind, această
neuroplasticitate pare să fie mai puţin activă şi eficientă, ceea ce ar trebui să se traducă printr-o
scădere a capacităţilor de deprindere. Ea pare să dispară complet în maladia Alzheimer. Bolnavul
devine în acest caz incapabil să realizeze noi deprinderi.
Numeroase cercetări raportează existenţa unei mortalităţi neuronale (moartea neuronilor),
importantă odată cu înaintarea în vârstă.
De câţiva ani a fost descrisă o rarefiere a arborizării dendritice pentru anumite regiuni ale
creierului11.
11 Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008
C. PSIHOLOGIA VÂRSTEI ÎNAINTATE
Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferite organe şi
sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită:
- retragerea din activitate
- îmbolnăviri diverse
- plecarea copiilor
- decesul partenerului
- dispariţia vechilor prieteni
Criza d adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Se vor urmări funcţiile
psihice: nivelul de conştiinţă, orientarea, starea afectivă, gândirea, comportamentul, integrarea în
familie şi societate, limbajul.
În psihologie se disting trei aspecte generale: - schimbări cognitive, de caracter şi
temperament sau personalitate şi de adaptare.
Schimbările cognitive – există o scădere a capacităţii de a achiziţiona o nouă inteligenţă
dar există o capacitate susţinută de a utiliza cunoştinţele existente (menţinerea înţelepciunii, cu
oarecare declin). Îmbătrânirea are un efect slab asupra mărimii memoriei active dar trebuie
îmbunătăţit transferul informaţiei de la stocarea pe termen scurt la stocarea pe termen lung. De
aceea informaţiile noi trebuie să fie prezentate mai rar, încet şi să fie repetate. Pierderea
cunoştinţelor existente (de exemplu cum să se îmbrace) este o schimbare patologică şi nu una ce
ţine de îmbătrânire.
Schimbările de caracter şi de temperament – vârstnicii demonstrează schimbări de
personalitate, cel mai tipic o scădere în neuroticism şi o creştere în introversiune.
Schimbările de adaptare – vârstnicii trebuie să ajungă la termenii la care ei sunt şi să-şi
schimbe rolul lor în viaţă. Indivizii răspund în diferite moduri. Cei mai mulţi vârstnici îşi
schimbă rolul social pe care chiar societatea îl retrage. Există o pierdere a conformităţii sociale şi
o scădere a dorinţei pentru respect social (teoria dezangajării).
Societatea îi determină pe vârstnici să îşi asume un rol de dependenţă prin retragere şi
pensionare. Mulţi dintre ei sunt destul de mulţumiţi de aceste schimbări şi le acceptă, alţii
încearcă să refuze că ar fi apărut schimbări şi poate chiar că ar deveni depresivi datorită lor. Şi
totuşi mulţi îşi utilizează timpul liber pe care îl au pentru a întreprinde diverse activităţi ca să se
simtă împliniţi.
C1. ERGOTERAPIA
Terapia ocupaţională urmăreşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene
adică redobândirea autonomiei şi reintegrarea psiho-socială.
Există o terapie ocupaţională de funcţie aplicată în stările mai grave în care vârstnicul şi-a
pierdut obişnuinţele primare, instinctele pe care trebuie să le recapete. Alteori se urmăreşte
consolidarea rezultatelor obţinute. Aici intră activităţi recreative, hobbyterapia, activităţi de
utilitate practică, grădinărit, bricolaj. Vor fi luate în consideraţie ideile şi preferinţele vârstnicilor,
experienţa personală. Pe măsura posibilităţilor aceştia vor fi dirijaţi către activităţi noi. Vor fi
evitate activităţile grele. Noile ocupaţii se vor întinde de la activităţi personale, la toaletă,
echipare/dezechipare, lectură, audiţii muzicale, spectacole, floricultură, grădinărit, ţesătorie,
împletituri, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, pirogravură.
C2. PENSIONAREA
Retragerea din activitate, pensionarea, este un moment de răscruce în existenţa
individului, un stres care poate duce în final la deteriorarea psihică a individului. Există în
prezent două tendinţe: prima urmăreşte valorificarea potenţialului biologic şi social restant al
vârstnicului şi a doua urmăreşte limitarea vârstei de pensionare.
Persoanele care au avut preocupări extraprofesionale îşi menţin echilibrul mai bun. La
fel, şi persoanele cărora li se permite prin profesie, activitate şi dincolo de vârsta de pensionare –
(creatorii de cultură, artă, ştiinţă). La bărbaţi stresul pensionării este mai mare, mai grav decât la
femei, acestea având şi preocupări casnice. Bărbaţii fac deseori o nevroză a pensionării care
poate merge până la moartea psihică, moartea profesională. Pensionarea înseamnă pierderea
statutului, rolurilor şi a demnităţii personale. La femei apar probleme mai deosebite înainte de
pensionare legate de înaintarea în vârstă coincizând cu perioada climaterică.
Un factor important este profesia şi mediul. În mediul rural şocul nu este grav deoarece
încetarea activităţii nu este completă şi bruscă.
Persoanele foarte active, mai ales cele din mediul urban, dacă nu-şi găsesc alte preocupări
şi activităţi, suportă foarte greu pensionarea. Pregătirea psihologică este esenţială. Este
indispensabilă combaterea sentimentului de inutilitate. Se va cultiva mişcarea fizică şi exerciţiul
intelectual, se va organiza timpul liber, se vor organiza posibilităţi de integrare în activităţile
comunitare, culturale, sportive, gospodăreşti, artizanale.
D. TEORIILE „SOCIALE” ALE ÎMBĂTRÂNIRII
D1. TEORIA ACTIVITĂŢII
Ea defineşte îmbătrânirea ca o problemă socială, individuală. Este o teorie a îmbătrânirii
bazată pe ipoteza că vârstnicii activi sunt mult mai satisfăcuţi şi mai bine adaptaţi decât cei care
nu sunt activi; concepţia proprie a unei persoane vârstnice este validată prin participarea în roluri
caracteristice vârstei medii şi persoana vârstnică ar trebui deci să-şi înlocuiască rolul pierdut cu
unul nou pentru a-şi menţine locul în societate.12
D2. TEORIA ROLULUI
Îmbătrânirea este conceptualizată ca o problemă de adaptare când un individ întâmpină
dificultăţi în acea perioadă a vieţii când apar schimbările.
D3. TEORIA DEZANGAJĂRII
Este prima teorie complexă, explicită şi multidisciplinară în Gerontologia socială […].
Este o teorie a îmbătrânirii bazată pe ipoteza în care persoanele vârstnice, din cauza declinului
inevitabil datorat vârstei, devin mai puţin active şi sunt mai preocupate de viaţa lor interioară,
dezangajarea este utilă deoarece ea sprijină un transfer obişnuit al puterii de la o persoană
vârstnică la una tânără13.
D4. TEORIA CONTINUITĂŢII
Este o teorie bazată pe ipoteza că atributele centrale ale personalităţii devin mai
pronunţate cu vârsta. Oamenii îmbătrânesc cu succes dacă îşi menţin rolurile preferate sau,
tehnicile de adaptare de-a lungul întregii vieţi. Indivizii tind să-şi menţină un model al
comportamentului conform vârstei lor; mai tind să-şi înlocuiască cu roluri similare pe cele
pierdute şi să-şi menţină aceleaşi căi de adaptare la mediu. Satisfacţia de viaţă este determinată
de cât de consistente sunt activităţile curente sau care este stilul de viaţă de-a lungul existenţei14.
D5. TEORIA ETICHETĂRII
Conform acestei teorii, oamenii îşi formează propriile teorii despre ei înşişi. Vârstnicii
pot crede că ei sunt neproductivi din cauză că restul lumii se uită la ei în acest mod. Se
presupune că persoanele vârstnice interacţionează unele cu altele mai mult decât o fac cu alţii în
societate deoarece au aceeaşi formaţie, probleme şi interese. Şi de aici derivă două consecinţe
semnificative pentru persoanele vârstnice ş astfel o distanţare socială şi culturală faţă de restul
societăţii, orientată către tineri.
12 Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg. 2613 Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, suportul de curs, Bucureşti 2006-2007, pg. 26
14 Idem
D6. TEORIA STRATIFICĂRII VÂRSTEI
Este o perspectivă teoretică bazată pe credinţa că structura socială a vârstei afectează
roluri, autoconcepte şi satisfacţia de viaţă15.
D7. TEORIA SCHIMBĂRII SOCIALE
Este o teorie bazată pe ipoteza că statusul personal este definit prin echilibrul dintre
contribuţiile persoanelor faţă de societate şi costurile de suport pentru ele. Retragerea şi izolarea
socială nu sunt rezultatul nevoilor sistemului şi nici o alegere individuală, ci un proces inegal de
schimbare între persoanele vârstnice şi alţi membri ai societăţii.
Schimbarea în structurile de oportunitate, roluri şi abilităţi însoţeşte îmbătrânirea,
persoanele vârstnice având în mod obişnuit puţine resurse, ceea ce face să scadă relaţiile lor
sociale, şi în concordanţă cu acestea statusul lor social16.
E. DEPENDENŢA PERSOANELOR VÂRSTNICE
Noţiunea de DEPENDENŢĂ este integrată gerontologiei şi geriatriei de care este
inseparabilă. Ea are specific geriatric şi deşi nu este o boală, poate fi determinată de boală, de
accident, de o anomalie înnăscută sau câştigată, la care se adaugă, în cazul vârstnicilor procesul
de involuţie17.
Evoluţia demografică face posibilă şi o creştere a incapacităţilor şi handicapurilor în
următorii ani. Primele rezultate ale studiilor referitoare la speranţa de viaţă fără incapacitate sunt
încurajatoare, aceasta crescând mai repede decât speranţa de viaţă. În ciuda progresului constatat,
multe dintre persoanele vârstnice deţin dependenţe. Problema dependenţei persoanelor vârstnice
este o problemă majoră de sănătate publică. Ea determină dimensiunile nevoilor şi serviciile care
sunt necesare, ea impune alocarea de resurse în domeniul asistenţei sociale şi medicale,
sprijinirea familiilor şi găsirea altor forme de ajutor.
Calificând relaţia persoanei cu mediul său înconjurător, dependenţa necesită o abordare
globală şi multidisciplinară. În acest scop, este indispensabil a se efectua în prealabil evaluarea
situaţiei funcţionale. Ea se referă atât la aptitudinile fizice şi psihice, cât şi la universul social al
persoanei.
Este importantă buna cunoaştere a cazului pentru a da răspuns situaţiei întotdeauna aparte
a pacientului.
15 Ibidem, pg 2716 Ibidem17 Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, în cap. Probleme ale vârstei a treia, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pg. 922
E1. DIAGNOSTICUL DEPENDENŢEI
Diagnosticul de dependenţă nu este întotdeauna simplu de pus, consecinţele funcţionale
ale unei deficienţe putând fi neglijate sau subevaluate. Astfel, anumite afecţiuni degenerative ca
boala Parkinson, demenţa senilă, evoluează progresiv, iar reducerea câmpului de activitate se
face uneori insidios. Diagnosticul dependenţei este în cazul acesta făcut cu ocazia unei situaţii de
ruptură, legată de nepotrivirea brutală dintre posibilităţile persoanei şi mediul său înconjurător.
Sunt importante, aşadar recunoaşterea situaţiilor de risc cu implicaţii în evaluare şi luarea
în considerare a prevenţiei la persoanele respective, în funcţie de potenţialul evolutiv al
patologiei lor.
Indicii situaţiei de risc pot fi identificaţi:
- la nivel de persoană;
- la nivel de comportament;
- la nivelul locuinţei.
1. Indici la nivel de persoană
a) Neglijarea vestimentară şi pierderea interesului exprimă o problemă de sănătate mintală
(depresie, deteriorare intelectuală debutantă)
b) Mirosul de urină , persistent exprimă o incontinenţă urinară ascunsă sau neglijată de
către persoană. Ea poate exprima o problemă de sănătate mentală sau o problemă
vezico-sfincteriană.
c) Scăderea ponderală evocă dovada unei denutriţii, a unei stări depresive.
2. Indici la nivel comportamental
a) Dificultăţi de aprovizionare . Nevoia de ajutor pentru aprovizionare dovedeşte o
problemă de dependenţă care trebuie să fie identificată.
b) Stocajul iraţional – de anumite produse poate dovedi o deteriorare mentală la fel ca şi
supraconsumul de medicamente.
c) Uitări frecvente şi importante . Nu trebuie să se arate niciodată indiferenţa faţă de o
tulburare mnezică.
Tulburările mnezice necesită întotdeauna o evoluare precisă. Pe lângă uitarea benignă de
senescenţă (fără consecinţe grave) ele pot dovedi o tulburare mentală la debut sau o depresie.
d) Izolarea, pierderea interesului pot fi date de o problemă de mobilitate, surditate, depresie
sau de respingerea grupului.
Mai pot fi identificate şi alte tulburări de comportament:
- cuvinte incoerente
- delir de persecuţie
- stare maniacală pe care însă o anumită examinare poate să nu le surprindă afectând astfel
corecta evaluare a comportamentului.
e) Agresivitatea poate fi manifestarea unei deteriorări mentale.
3. Indici la nivelul locuinţei
a) Locuinţa prost întreţinută – semnele de alertă la nivelul locuinţei sunt plantele uscate,
prezenţa de gunoi menajer, mirosurile suspecte.
b) Întreruperea achitării facturilor poate evoca o problemă de deplasare, de venit dar şi o
problemă de sănătate mentală.
c) Fiecare dintre aceşti indici trebuie să conducă la o evaluare completă medicală şi socială
a persoanei.
F. MENŢINEREA LA DOMICILIU
După ce evaluarea dependenţei vârstnicului a condus la un diagnostic, deciziile
terapeutice ulterioare, ca şi mijloacele puse în aplicare presupun obligatoriu o bună cunoaştere a
dispozitivelor instituţionale care intervin în jurul persoanei vârstnice şi, de asemenea, presupun
ca orice obiectiv al îngrijirii să fie definit în prealabil în acord cu pacientul cu excepţia
pacienţilor cu probleme psihice.
Doctorul Constantin Bogdan atrage atenţia asupra tendinţei actuale a familiei româneşti,
îndeosebi a celei din mediul urban, de a forţa instituţionalizarea, din motivaţii atât de ordin
obiectiv (condiţii de locuit restrânse, dificultăţi financiare, imposibilitatea supravegherii
permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa de
îngrijirea propriilor bunici), cât şi de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, o psihologie
individualistă care respinge faptul că şi aspectele triste ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea fac
parte din viaţă.
De aceea orice decizie se va lua numai în comun acord cu vârstnicul (exceptând cazurile
de deteriorare psihică gravă) şi numai în funcţie de nevoile sale.
Doctorul englez J. Griniley Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor
social şi de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o
dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el şi-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi avut acea
dizabilitate”; de asemenea, scopul tratamentului şi al eforturilor de reabilitare este de „a
îmbunătăţi funcţionarea lui până la nivel maxim, consecvent, şi dacă acesta este totuşi inadecvat,
noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător”.
Iniţiativa, perfecţionarea şi controlul calităţii serviciilor de ajutor sunt în sarcina
comunităţii. Fiecare localitate, luată separat, are propriile ei resurse şi, mai mult chiar, are
propriul sistem de evaluare şi deseori nu dispune decât de anumite forme de ajutor în funcţie de
posibilităţi.
Toate eforturile locale trebuie să fie orientate spre un sistem de ajutor pe termen lung,
furnizând un larg spectru de servicii pentru persoana dizabilitată. Îngrijirea vârstnicului
dependent la domiciliu trebuie să fie globală. Obiectivul este restaurarea funcţiilor afectate sau
compensarea lor în cazul în care sunt temporar sau definitiv deficitare.
Spitalizarea este întotdeauna un moment critic pentru vârstnic, dar în România este o
soluţie salvatoare pentru mulţi vârstnici nevoiaşi, aici beneficiind de hrană şi medicamente
necesare.
Un substituent posibil al spitalizării este spitalizarea la domiciliu. Ea permite gestionarea
problemelor medicale, la fel de serios ca în spital, şi oferă de asemenea un spaţiu securizat din
punct de vedere psihic, vârstnicului. Spitalizarea la domiciliu reprezintă o alternativă mai ieftină,
în condiţiile în care există o echipă pluridisciplinară şi asigură şi continuitatea îngrijirilor dificile
şi costisitoare. Uneori, spitalizarea clasică poate fi necesară şi atunci cel mai bine ar fi să se
dirijeze vârstnicul spre o unitate cu profil geriatric.
Ajutoarele sanitare şi sociale
Vârstnicii beneficiază de:
- pensie de vârstă
- pensie de boală
- pensie de urmaş
În cazul celor fără venituri, se acordă un ajutor social care constă în remunerarea unei
persoane de îngrijire; în cazul persoanelor cu handicap, în funcţie de gradul handicapului, se
acordă anumite sume de bani ce provin de la bugetul local. Deseori, aceste ajutoare nu
acoperă nici nevoile de bază (hrană, chirie, întreţinerea locuinţei, medicamente), existând şi
situaţii în care ele ajung cu întârziere de luni de zile sau nu ajung deloc.
G. INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE
Asistenţa socială a persoanelor şi grupurilor în situaţii de necesitate este un drept
fundamental al tuturor membrilor comunităţii.
„Grupul cel mai numeros şi cel mai solicitant de nevoi sociale îl constituie vârstnicii. Cu
o pondere de 17-18% în structura de ansamblu a populaţiei, ei consumă 50% din serviciile de
asistenţă medicală şi tot 50% din serviciile de asistenţă socială.
În linii mari se apreciază că serviciile sociale au un pol instituţional şi unul comunitar,
tendinţa în politicile sociale fiind de dezvoltare a polului comunitar, de menţinere la
domiciliu şi de acordarea de servicii sociale în familie, această politică având multiple
avantaje, atât pentru prestator, cât şi pentru beneficiar.
Dezinstituţionalizarea şi descentralizarea sunt deziderate ale politicilor sociale care se
impun din ce în ce mai mult.
Prin urmare, şi în cazul persoanelor vârstnice dependente, politicile sociale actuale
deplasează accentul spre comunitate, limitând instituţionalizarea ca formă şi loc de ocrotire şi
de îngrijire. Această reflecţie a apărut în Europa în anii 60, când au început să se dezvolte
structurile comunitare-familiale, alternative, de proximitate, ca urmare a numeroaselor
observaţii acumulate, privind dezavantajele vieţii colective în instituţie, între acestea
situându-se:
- dificultăţile instituţiilor în a răspunde diferenţiat şi personalizat nevoilor subiecţilor
asistaţi;
- posibilităţile insuficiente de stimulare a redobândirii autonomiei; mai mult, stimularea
pasivităţii prin specificul administrativ al instituţiei de maternaj; având ca efect adâncirea
dependenţei;
- retragerea, apatia, demotivarea şi depresia sunt alte consecinţe în plan psihologic şi chiar
psihiatric (depresii majore, crize de adaptare, suicid);
- încurajarea abuzului de abandon şi semiabandon de către familii, slăbirea lianţilor
afectivi intrafamiliali, desolidarizarea familială;
- privarea relaţională prin îndepărtarea şi limitarea sau suspendarea accesului prietenilor,
vecinilor, anturajului existent în comunitate şi în jurul familiei.
- Nevalorificarea sau valorificarea diminuată a unor resurse umane, afective, de
întrajutorare, prezenţa în comunitate – familia naturală, rude mai îndepărtate, familia de
substituţie (prieteni, voluntari etc.), resurse de tip informal.
- viaţa într-o instituţie colectivă este o schimbare radicală a mediului de viaţă familial cu
care persoana vârstnică era obişnuită. Odată cu îmbătrânirea, centrarea pe familie se
constituie într-un suport vital, orice schimbare este suportată greu, generează anxietate şi
depresie, capacitatea de adaptare la schimbări diminuă paralel cu înaintarea în vârstă;
nevroza de dezrădăcinare, stresul de mutare sunt realităţi semnalate în practica geriatrică
şi, de altfel elemente de observaţie curentă a anturajului şi echipelor aflate în jurul
persoanei vârstnice;
- rutina personalului de îngrijire, constrângerile înregimentării administrative şi chiar,
uneori abuzuri şi rele tratamente din partea personalului, se adaugă dezavantajelor
semnalate.
- În sfârşit şi nu în ultimul rând, costurile îngrijirii la domiciliu sunt de câteva ori mai mici
decât ale îngrijirii instituţionalizate.
De altfel, studii medicale şi anchete sociologice, efectuate în ţările vest – europene au
furnizat argumente indubitabile pentru schimbarea în politicile sociale cu accent pe polul
comunitar şi restrângerea polului instituţional. Astfel, s-a constatat pe loturi comparabile: ca
structura de vârste, status socio-economic, stare de sănătate, grad de dependenţă etc., luate în
studiu, că vârstnicii îngrijiţi la domiciliu sau în structuri comunitare de proximitate, au o stare de
sănătate mai bună, un indice al satisfacţiei de viaţă superior, o durată de viaţă mai lungă în
comparaţie cu vârstnicii îngrijiţi în instituţii. Rezultatele unor anchete care au cules şi prelucrat
răspunsuri la întrebări de genul „unde aţi dori să fiţi îngrijit atunci când veţi avea astfel de
nevoi?” adresate persoanelor vârstnice autonome (încă) şi în stare de bună sănătate au totalizat în
75% din cazuri drept răspuns „la mine acasă”, cu alte cuvinte la domiciliu, în familie.
Toate aceste dezavantaje nu elimină alternativa îngrijirii instituţionale, limitând-o doar la
cazurile în care aceasta se impune, reprezintă soluţia adaptată la specificul unui caz sau altul.
Aşa cum se spune, de câte ori ni se pune problema instituirii unui plan de îngrijire în
cazul unei persoane vârstnice dependente, plasamentul instituţional trebuie să reprezinte ultima
opţiune.
G1. INDICAŢIILE PLASAMENTULUI INSTITUŢIONAL
Menţinerea la domiciliu şi îngrijirea în familie sau în structuri de proximitate alternative
pe lângă avantajele amintite, urmăreşte să se opună şi tendinţei de suprainstituţionalizare, adică
de forţare a plasamentului într-o instituţie, soluţie agreată de multe familii din motive diverse –
slăbire a afectivităţii, comoditate, interese materiale (valorificarea bunurilor, costuri mai mici
comparativ cu îngrijirea la domiciliu, la noi, fiindcă în alte ţări acest aspect de ”efect pervers al
finanţării” este evitat prin taxe înalte, ipotecarea bunurilor, etc.)
„Plasamentul neconsimţit şi inadecvat” este o altă realitate care trebuie evitată prin
anchete şi decizii judiciare.
Efectele psihologice şi asupra stării de sănătate a unui plasament neconsimţit sunt
totdeauna negative şi în plus, încalcă unul din drepturile fundamentale ale persoanei vârstnice
dependente, inclus în toate chartele de astfel de drepturi: dreptul de a-şi alege locul de viaţă şi
îngrijire.
De aceea decizia de plasament într-o instituţie trebuie luată cu multă grijă, pe baza unei
investigaţii atente şi obiective, ţinând cont de considerentele etice, numai în interesul persoanei
vârstnice.
Decizia se ia în echipă ţinându-se cont totdeauna de opinia persoanei vârstnice.
Din această echipă fac parte: medicul care apreciază starea de sănătate, face diagnosticul
bolilor şi apreciază capacitatea funcţională. El va aprecia în mod deosebit în ce măsură o stare de
boală poate fi compatibilă cu îngrijirile la domiciliu; este vorba de boli ce necesită supraveghere
permanentă, tratamente continui care nu pot fi asigurate în mediul familial.
Asistentul social este un alt membru al echipei căruia îi revin: investigarea condiţiilor
sociale, a familiei şi relaţiilor în familie, evaluarea gradului de dependenţă ş.a. Membrii familiei,
alte persoane investite cu o calitate de curator în cazul când persoana nu are familie şi de
asemenea, discernământul necesar exprimării opţiunii în ceea ce-l priveşte.
O selecţie judicioasă a persoanelor ce urmează să fie plasate într-o instituţie se face pe
baza unei anchete sociale complete şi include:
Persoane dependente şi sau bolnave care nu au familie, locuiesc singure, nu au
acces la servicii de îngrijiri la domiciliu (lipsa sau insuficienţa acestora, nevoi care
depăşesc capacitatea îngrijitorilor formali şi informali)
Persoane cu handicapuri grave – polipatologie şi dependenţă severă, imobilizate la
pat, incontinente, cu handicap mintal important, cel mai adesea demenţă în stadii
evolutive avansate
Tulburări psihice majore, cu stări de agitaţie psiho-motorie, manifestări agresive,
acte antisociale, dramomanie, depresii cu tendinţă la suicid.
Persoane în vârstă, dependente şi bolnave, sărace, fără venituri sau cu venituri
insuficiente, cu condiţii de locuit necorespunzătoare
Persoane fără adăpost, care într-un fel sau altul şi-au pierdut locuinţa, trăind în
condiţii improvizate, cu riscuri privind starea de sănătate, integritatea fizică.
Persoane aflate în relaţii conflictuale cu familia, abuzate, supuse relelor tratamente,
fragilizate prin vârstă, boală, handicap, incapabile de a se apăra de abuzuri.
O persoană vârstnică atinsă de un proces demenţial evoluat poate rămâne mult timp la
domiciliu dacă anturajul reuşeşte să se rotească în permanenţă fără ca aceasta să fie pentru
fiecare o sarcină prea grea. Dimpotrivă, aceeaşi persoană singură şi izolată va trebui în mod cert
rapid instituţionalizată.
Semnele de alertă
Anumite indicii defavorabile trebuie să alerteze medicul generalist şi să-l facă se
efectueze (sau să dispună) o evaluare a persoanei vârstnice în ceea ce priveşte gradul său de
dependenţă:
- neglijenţa vestimentară şi pierderea interesului pentru aspectul său (miros de urină)
- hematoame, arsuri
- scăderea în greutate
- dificultăţi de aprovizionare
- stocarea nejustificată de anumite produse
- uitări importante şi frecvente cu elemente de periculozitate
- izolare şi pierdere a interesului, agresivitate
- locuinţa neîntreţinută, întreruperea plăţii facturilor.
În aceste cazuri trebuie să se efectueze evaluarea exhaustivă dar în acelaşi timp trebuie
evitată dramatizarea care poate transforma şocul provizoriu a anumitor funcţiuni în diagnostic de
invaliditate definitivă.
În cazul unor plasamente în instituţii ca urmare a unei maladii demenţiale sau neurologice
care se agravează vizibil, atunci asistentul social şi medicul au un rol de anticipare, pregătind ei
înşişi bolnavul şi anturajul în vederea plasamentului luând contact cu structura cel mai bine
adaptată pentru a primi persoana vârstnică devenită dependentă. Atunci când decizia
instituţionalizării se impune, aceasta trebuie să fie, atât cât se poate bine lămurită şi gândită.
Demenţa este o dramă pentru familie: perechea (soţul sau soţia), copiii, prietenii. Nu vor
recunoaşte că le-a plăcut, că l-au cunoscut mai demult şi chiar vârstnicul însuşi nu va recunoaşte
asta. Familiile suferă de un amestec de disperare şi de vinovăţie: disperarea de a nu putea face
faţă tuturor tulburărilor în special a celor comportamentale pe care le produce boala şi vinovăţia
de a trebui să-şi pună problema instituţionalizării.
Medicul de familie, prin experienţa sa, trebuie să permită familiilor să se distanţeze de situaţia de
disperare şi suferinţă în care se află. Să ai acasă o rudă vârstnică cu demenţă este o situaţie
permanentă, susceptibilă de a genera o tensiune psihică insuportabilă.
Bunăvoinţa iniţială a familiei poate fi înlocuită în timp cu sentimentul rejetării bătrânului
pe care nu îl mai suportă. Atunci este rezonabil să se propună familiilor plasamentul vârstnicului
pentru a le descărca de toate sarcinile cotidiene şi de asemenea, pentru a le permite reluarea unui
contact mai calm cu ruda, pe timpul vizitelor în instituţie.
Uneori sunt situaţii când evaluarea medico-psihosocială şi dorinţa exprimată de vârstnic
pledează pentru menţinerea la domiciliu. Cererea de instituţionalizare nu vine atunci nici de la
medic, nici de la vârstnic, ci de la terţ. În acest tip de situaţie medicul se poate întreba dacă
vârstnicul nu este, aşa cum spune Robert Moulias „victima unui ordin de întemniţare modernă”.
Pentru că nu sunt rare cazurile când vârstnicul, resimţit ca neglijabil, devine obiectul reglărilor
de conturi legate de vechi conflicte familiale, financiare etc.
H. POLITICI SOCIALE DE SPRIJIN
Plasamentul într-o instituţie este reglementat prin lege, cea fundamentală fiind Legea nr.
17/2000 a asistenţei sociale a persoanelor vârstnice.
De subliniat că şi documentele internaţionale (Planul de Acţiune ONU lansat cu prilejul
Adunării Mondiale consacrată îmbătrânirii – Madrid 2002) insistă asupra deplasării acţiunilor în
comunitate, pe ajutorul la domiciliu, în familie în cazul vârstnicilor dependenţi aflaţi la nevoie.
Structura serviciilor sociale pentru vârstnici cunoaşte o dinamică pentru ţara noastră
condiţionată de doi factori de influenţă: evoluţia demografică şi nevoile în creştere ale populaţiei
vârstnice, în mod special a celei bolnave şi dependente pe de o parte şi exigenţele reformei şi
alinierii la modelele de politici sociale şi serviciile ale UE pe de altă parte.
Dificultăţile economice ale tranziţiei şi mentalitatea pot constitui factori frenatori ai unei
evoluţii dezirabile. Privind mentalitatea, pot fi luaţi în considerare doi factori: insuficienta
preocupare a decidenţilor pentru susţinerea polului comunitar şi presiunea asupra asistenţei în
instituţii: spitale, cămine, unităţi cu paturi de internare pe termen lung a populaţiei – vârstnicii şi
familiile lor.
Doar o scurtă trecere în revistă a ceea ce există în prezent, fiindcă serviciile existente sunt
prevăzute de lege (Legea nr. 17/2000, Legea spitalelor, Regulamentele Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate ş.a.)
Foarte important este însă a prezenta ceea ce lipseşte reţelelor de servicii, ce ar trebui
schimbat şi adaptat, modele din alte ţări care pot fi preluate şi adaptate.
Problemele de sănătate beneficiază de reţeaua Ministerului Sănătăţii – medici de familie,
spitale, ambulatorii de specialitate. Există servicii adaptate nevoilor medicale ale pacienţilor
vârstnici: spitale de geriatrie, secţii şi compartimente cu paturi, cabinete de geriatrie în
ambulatoriu.
Pentru problemele de sănătate ce necesită asistenţă pe termen lung există spitale de
cronici (mai ales cu profil psihiatric, pentru nevoile mixte: sănătate + nevoi sociale – centrele de
asistenţă şi îngrijiri.
Prin HG 412/2003 au luat fiinţă unităţile medico-sociale.
CNASS şi MMSSF sprijină şi serviciile de îngrijire la domiciliu organizate de asociaţii şi
undaţii.
Există un număr redus de Centre de zi, modele foarte răspândite în ţările UE, în raport cu
multiple avantaje pe care le au, organizate tot prin organizaţiile nonguvernamentale, la fel unele
adăposturi de noapte şi pentru „bătrânii străzii”.
Diversificarea serviciilor oferite la nivel comunitar, la domiciliu şi în proximitatea
acestuia, este mult rămasă în urmă în raport cu nevoile şi paradoxal, în ciuda costurilor scăzute şi
degajării instituţiilor cu paturi, foarte costisitoare. Este aici un exemplu de efect pervers al
finanţării. Ne lipsesc programe şi servicii „alternative la instituţionalizare”, cum sunt: centrele de
zi, unităţile de găzduire temporară, centrele de colectare şi redistribuire de echipamente,
telealarmă, programe de masă caldă pe roţi, cantine sociale, farmacii sociale, spălătorii sociale,
locuinţe protejate.
Pe măsura redresării economice, a schimbării mentalităţii atât a decidenţilor cât şi a
populaţiei, a necesităţii de aliniere la politicile sociale din ţările UE, reţelele de servicii vor putea
să răspundă mai bine nevoilor.
La 7 noiembrie 2006 în Declaraţia de la Paris s-a propus ca Alzheimer să fie o prioritate
politică şi să fie inclusă în categoria demenţelor.
În ţara noastră la ora actuală mai sunt şi alte reglementări în vigoare care vin în ajutorul
persoanelor vârstnice şi mai ales a celor cu probleme, astfel:
- Legea 448 pentru persoanele cu handicap
- Legea 487 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
- Hotărârea 427 din 25.04.2001 – Norme metodologice privind condiţiile de încadrare,
drepturile şi obligaţiile asistenţilor personali a persoanelor cu handicap.
- Legea 17/2000 privind abordarea programelor de interes naţional protecţiei drepturilor
persoanelor cu handicap
- Anexa HG 541 privind strategia naţională de dezvoltare a sistemului de Asistenţă socială
pentru persoanele vârstnice în perioada 2005-2008.
I. SERVICII SPECIALIZATE PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE
Asistenţa socială pentru persoanele vârstnice este reglementată prin Legea nr. 17/2000 şi
are în vedere în primul rând evaluarea situaţiei persoanelor vârstnice care necesită sprijin.
Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe
baza datelor cu privire la afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări
şi a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi veniturile
efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale
vieţii.
Nevoile persoanelor vârstnice aflate în situaţii de pierdere totală sau parţială a
autonomiei, de natură medicală, socio-medicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza grilei
naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în
grade de dependenţă. Grila naţională este aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000.
Serviciile pentru persoanele vârstnice se realizează cu consimţământul acestora şi au în
vedere:
- îngrijirea temporară
- îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice
- îngrijirea în centre de zi cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente
şi locuinţe sociale.
În situaţia în care starea de sănătate a persoanei vârstnice nu permite obţinerea
consimţământului acesteia pentru acordarea îngrijirilor, decizia o ia serviciul social al consiliului
local pe baza anchetei sociale şi a recomandărilor medicale făcute de medicul de familie, pentru
consultarea şi a medicului specialist, cu acceptul rudelor de gradul I ale persoanei respective sau
în lipsa acestora, cu acceptul unui alt membru de familie.
Serviciile asigurate persoanelor vârstnice sunt:
- servicii sociale privind, în principal îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale
şi sprijinirea pentru reintegrarea socială unde este cazul, consilierea juridică şi
administrativă.
- Servicii socio-medicale privind în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale,
readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei
vârstnice, antrenarea în activităţi sociale şi culturale şi economice, precum şi îngrijirea în
alte centre specializate.
Organizarea serviciilor specializate pentru persoanele vârstnice revine consiliilor locale,
direct sau pe bază de convenţii încheiate cu organizaţii nonguvernamentale cu unităţi de cult
recunoscute în România sau cu alte persoane fizice sau juridice.
Soţul sau rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă pot beneficia de
program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu suportarea drepturilor salariale pentru
cealaltă jumătate de normă din bugetul local, corespunzător salariului lunar al asistentului social
debutant cu pregătire medie.
Timpul cât soţul şi rudele au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul
vechimii în muncă timp lucrat cu normă întreagă.18
„Pentru vârstnicii care nu pot ieşi din casă, serviciile la domiciliu au devenit din ce în ce
mai accesibile ajutându-i să trăiască în siguranţă în locuinţele lor. Aceste servicii includ Meals –
on – Wheels (masa pe rotile), un serviciu care oferă o masă de prânz caldă şi ocazional o cină
rece vârstnicilor nedeplasabili, de 60 de ani sau mai mult. Masa pe rotile a fost fondată în 1965
sub auspiciile Legii pentru Americanii Vârstnici. În plus multe din agenţiile private şi publice 18 Paşa, Florin, Paşa Mihaela, Luminiţa, Asistenţa Socială în România, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, pag. 114
oferă servicii la domiciliu cum ar fi vizite ale asistentelor specializate de psihiatrie care pot
urmări complianţa la medicaţie şi semnele vitale şi/sau să ofere îngrijiri specializate pe termen
scurt; personal de îngrijire care să asiste la îmbăiere, îmbrăcare şi servicii de menaj; companii
care oferă supervizarea siguranţei personale şi socializare; voluntari de pe lângă centrele locale
pentru seniori şi departamentul local pentru vârstnicii care vor vizita bătrânii o dată pe
săptămână, pentru a face conversaţie şi pentru a-i ajuta cu unele comisioane simple.
Aceste servicii pot să suplimenteze în mod crucial tratamentul psihiatric ambulatoriu a
vârstnicilor cu demenţă precoce care sunt temporar sau definitiv incapabili să se îngrijească
independent şi în siguranţă în locuinţele lor”19.
În plus susţinătorii beneficiază de suportul grupurilor locale de îngrijire pentru boala
Alzheimer. Programele de îngrijire zilnică pot să ofere intervale de odihnă şi suport pentru cei
care îngrijesc persoane cu demenţă. Multe din casele de îngrijire oferă acum îngrijitorilor
intervale scurte de odihnă, de zile sau săptămâni care să le îngăduie să ia o pauză bine meritată.
Profesioniştii de sănătate mentală care tratează vârstnicii în comunitate trebuie să fie
pregătiţi să solicite la nevoie serviciile de urgenţă sau de tratament psihiatric intensiv.
Spitalizarea psihiatrică se impune la pacienţii a căror judecată este atât de afectată de simptomele
psihotice sau de declinul cognitiv, încât un tratament ambulatoriu ar fi nesigur pentru ei sau
pentru cei din jur.
Găzduirea în instituţiile de asistenţă socială se realizează atunci când menţinerea la
domiciliu nu este posibilă şi poate fi dispusă în urma evaluării sociale şi socio-medicale a
persoanei cu consimţământul reprezentantului legal sau al autorităţii tutelare.
19 Breakei, R. William, Servicii integrate de sănătate mintală, Psihiatrie Comunitară Modernă, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti 2001, pag. 481
CAP. II PATOLOGIA ÎMBĂTRÂNIRII
A. SINDROMUL DEMENŢIAL
Sindroamele psihoorganice în cursul cărora se produce o alterare mai profundă a
funcţiilor psihice sunt cunoscute în general sub numele de SINDROAME DEMENŢIALE NU
DEMENŢE.
Termenul „demenţă” este sinonim, în limbajul curent, cu „alienaţie mintală”, pentru a
desemna, în sens general, prezenţa unei tulburări psihice care afectează intelectul, facultatea
discernământului şi conduita unui individ20.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, demenţa se defineşte ca „o alterare
progresivă a memoriei şi a ideaţiei, suficient d puternică pentru a handicapa activităţile din viaţa
de toate zilele, apărută de cel puţin şase luni şi asociată cu o tulburare a cel puţin una din
funcţiile următoare: limbajul, calculul, judecata, gândirea abstractă, praxia, gnozia sau
personalitatea”.
Potrivit asociaţiei Americane de Psihiatrie, termenul de demenţă grupează un ansamblu
heteroclit de tablouri clinice ce au ca punct comun, prezenţa unor tulburări comportamentale şi
cognitive severe legate de leziuni permanente ale creierului. Se vorbeşte în acest sens de
tulburări mentale organice, care trebuie clar diferenţiate de tulburările mentale temporare,
provocate de un consum de substanţe toxice sau de o intoxicaţie.
Ph. Pinel considera demenţa drept o slăbire, mai mult sau mai puţin profundă, generală, a
facultăţilor mentale, în opoziţie cu delirurile, care nu se însoţesc de o slăbire psihică generală.
A. Porot defineşte demenţa ca o slăbire progresivă şi ireversibilă, cu caracter global, a
vieţii psihice a individului. Două aspecte se discută în psihopatologia demenţelor: procesul de
deteriorare mintală şi procesul de slăbire intelectuală.
Demenţele reprezintă una din problemele cele mai spinoase ale gerontopsihiatriei din
cauza imposibilităţii în general de a le soluţiona din punct de vedere medical şi din cauza marilor
dificultăţi pe care le pun familiilor şi societăţii în general.
Importanţa lor sporeşte odată cu creşterea duratei medii de viaţă deoarece frecvenţa lor
creşte odată cu vârsta.
Tabloul clinic este dominat de deteriorarea lent progresivă şi globală a funcţiilor psihice.
Semnalul cel mai caracteristic este reprezentat de tulburările de memorie (în special a celei de
fixare), care este elementul clinic de debut cel mai obişnuit. La acesta se adaugă cu timpul în
mod gradat tulburări ale orientării în timp şi spaţiu. De multe ori dezorientarea în spaţiu este
primul simptom care alarmează anturajul.20 Constantin Enăchescu, Tratat de Psihopatologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2007, pag. 237
Se constată o scădere treptată a nivelului intelectual care se evidenţiază cantitativ în
special cu ajutorul testelor psihologice de inteligenţă. Cu timpul ele duc la o dezorganizare a
structurii logice a gândirii.
Paralel se observă o diminuare a capacităţii de a învăţa; o lentoare în desfăşurarea
proceselor de gândire şi de decizie (bradipsihie) şi o semnificantă diminuare a atenţiei.
Lentoarea în gândire se răsfrânge asupra întregului comportament motor care devine lent,
stereo-tipizat, sărac în mişcări noi, uneori cu o totală lipsă de iniţiativă sau motivaţie.
Ansamblul tulburărilor amintite constituie nucleul regresiunii demenţiale care se dezvoltă
în planul funcţiilor cognitive.
Cel mai frecvent apar stările depresive (mai ales în perioada de debut). Ele pot avea un
aspect reactiv faţă de tulburările de memorie şi de diminuare ale operabilităţii intelectuale.
Alteori se poate instala o instabilitate emoţională greu de suportat. Poate apărea o stare
hipomaniacală cu hiperactivitate, euforie nejustificată sau stări de agresivitate uneori însoţite de
cate de violenţă.
Pe acest fond se pot ivi tulburări progresive ale personalităţii şi ale comportamentului.
Activitatea bolnavului devine din ce în ce mai puţin eficientă şi mai dezorganizată, adaptarea lui
la societate şi familie se alterează; apar tendinţe antisociale uneori grave cu aspect penal. Se
ivesc manifestări compulsive în special tendinţe dromomaniacale, sau bine cunoscutul
colecţionarism de obiecte inutile.
Nu arareori se produc tulburări ale vigilenţei: somnolenţă prelungită sau insomnie,
inversări ale ritmului veghe-somn, bufeuri oniroide, halucinaţii tranzitorii etc.
Din această categorie de afecţiuni psihiatrice cu caracter psihoorganic cerebral fac parte
următoarele afecţiuni:
- maladia Alzheimer
- maladia Pick;
- maladia Creutzfeld-Jakob;
- coreea cronica Huntington;
- demenţa presenilă cu atrofie cerebeloasă;
- demenţa presenilă cu degenerescenţă talamică;
- demenţa presenilă simplă Gillespie;
- catatonia tardivă;
- maladia Parkinson;
- demenţa senilă simplă;
- prezbiofrenia;
- demenţele secundare (vasculare, posttraumatice, toxre, etc.)21
21 Enăchescu, Constantin, Tratat de Psihopatologie, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pag. 395
B. BOALA ALZHEIMER
Numele acestei maladii provine de la numele medicului ALZHEIMER care a descris
pentru prima dată tabloul clinic al bolii într-un articol publicat în 1907 şi intitulat: „o boală
caracteristică gravă a cortexului cerebral”.
Această descriere se bazează pe cazul unei femei decedate de o boală mintală considerată
gravă. Primul ei simptom fusese o gelozie iraţională şi copleşitoare. Au urmat curând probleme
de memorie şi după două luni, apraxie. A devenit nervoasă şi nu-şi mai putea organiza banii
pentru gospodărie.
Presupunea că toţi cei din jur vorbeau numai despre ea. Starea i s-a deteriorat rapid, până
la demenţă totală.
Figura numărul 1 reproduce examenul microscopic post-mortem al creierului acestei
nefericite femei. Alzheimer a descris două abateri principale de la normalitatea cerebrală. Prima
constă în faptul că numeroase „neurofibrile”, structuri care în mod normal se extind din neuroni
ca ramurile răspândite ale unui copac şi despre care ştim acum că transmit mesajele nervoase de
la fiecare celulă la cele din jurul ei, erau încrucişate.
Se încrucişau de-a valma, iar terminaţiile lor nu mai păstrau contactul stâns cu
neurofibrilele celulelor adiacente.
Evident, în cazul unor asemenea încâlceli înseamnă că celulele afectate nu mai comunică
normal cu restul creierului.
A doua deviere era prezenţa unor zone, sau „plăci de amiloid” – o substanţă stranie,
netedă la înfăţişare, fără o structură internă vizibilă – între celulele cerebrale şi împrejurul
acestora, părând adesea să înlocuiască neuronii şi ocupând o mare parte din spaţiul care în mod
normal ar trebui să le revină celulelor.
Totuşi pe măsură ce au continuat cercetările, a reieşit clar că sindromul Alzheimer nu e
singura boală caracterizată prin încurcături neurofibrilare şi plăci; acestea apar şi la alte tulburări
cerebrale cum ar fi sindromul lui Down şi boala Creutzfeld-Jakob, iar uneori se găsesc
incidental şi la autopsiile unor persoane care nu au suferit de demenţă. Cu siguranţă sunt semne
ale unor procese anormale, din creier, dar dacă reprezintă o cauză sau efectul simptomelor,
rămâne un subiect de dezbatere academică.22
Boala Alzheimer este demenţa cea mai frecventă. A reprezintă 45% din sindroamele
demenţiale şi 75% din demenţele ireversibile. Femeile par să fie atinse în număr mai mare decât
22 Smith, Tom, A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2005, pag. 17
bărbaţii, însă aceasta se datorează probabil longevităţii lor mai mari. Speranţa de viaţă a unui
pacient suferind de Alzheimer este în prezent cuprinsă între cinci şi zece ani.23
B1. GENETICA BOLII ALZHEIMER
Demenţa însoţeşte de obicei înaintarea în vârstă, peste tot în lume. Totuşi, aceasta nu
înseamnă că boala Alzheimer ar fi cea mai comună formă de demenţă. Sindromul nu urmăreşte
nici acelaşi tipar, în toate ţările. De exemplu, într-o trecere în revistă a formelor de demenţă
efectuată de OMS, A. S. Henderson a comunicat că, potrivit unor cercetători, sindromul
Alzheimer pare să fie mai răspândit la femei decât la bărbaţi în unele regiuni sau ţări, cum ar fi:
Turku, în Finlanda, Rochester, în Statele Unite, şi în Italia. În Marea Britanie, Suedia, Japonia şi
restul Finlandei, însă boala atacă sexele în proporţie legală.
Zonele diferite ale lumii par să dezvolte forme diferite de demenţă. De exemplu, boala
Alzheimer e mult mai comună decât demenţa cauzată de atacurile de apoplexie mici şi
numeroase (demenţa vasculară) în cea mai mare parte a Europei şi în America de Nord, câtă
vreme în China, Japonia şi Rusia, lucrurile stau tocmai invers.
Acestea pot reflecta diferenţele de ambianţă locală care-i fac pe oameni să fie mult sau
mai puţin susceptibili decât în alte părţi la diversele tipuri de demenţă.
Cifrele nu explică, însă, de ce boala Alzheimer pare să fie extrem de rară printre indienii
Cree din America de Nord, iar în Nigeria poate să nu apară deloc.
Asemenea variaţii între şi în cadrul aceleiaşi populaţii pot fi explicate, cel puţin parţial
prin deosebirile genetice.
S-ar putea ca oamenii să fie predispuşi la demenţă sau protejaţi contra ei prin moştenirea
lor biologică – prin genotip. Există familii în care apar mult mai multe cazuri de Alzheimer decât
ar fi de aşteptat în condiţiile hazardului? Evident, aceasta este o întrebare foarte importantă: când
e diagnosticat in caz nou de Alzheimer, primul lucru care le trece prin minte tuturor rudelor
apropiate, indiferent dacă-l exprimă prin viu grai sau nu, este întrebarea: „oare am să mă
îmbolnăvesc şi eu?”
Răspunsurile sunt oferite de raportul OMS: un istoric de demenţă la o rudă de gradul întâi
(părinte, frate sau soră) sporeşte riscurile demenţei de două până la cinci ori. Nu este însă o
regulă.
O excepţie de la aceste reguli este totuşi prezenţa sindromului Down. Aproape toate
persoanele cu sindromul Down prezintă până ajung la treizeci de ani, plăci de amiloid şi
încurcături neurofibrilare tipice pentru modificările creierului din cadrul bolii Alzheimer. În
23 Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, cap. Psihopatologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, pag. 192
acelaşi timp apare o formă de demenţă de tip Alzheimer. Există indicii că unele persoane care au
o rudă apropiată cu sindromul Down sunt expuse unui risc mai mare de a se îmbolnăvi de
Alzheimer. Un indiciu pentru aceasta poate fi găsit în cromozomul 21. Cromozomii sunt lanţurile
de proteine pe care le înşiră genele în număr de mii şi mii. Genele produc caracteristicile care ne
fac să fim ceea ce suntem – culoarea ochilor şi a părului, statura, multe elemente ale înfăţişării,
sistemul imunitar etc. Avem 23 de perechi de cromozomi „somatici” şi o pereche care determină
sexul.
Mutaţia genetică de la care se revendică sindromul Down constă într-o poziţie specifică
cromozomului 21: acesta se află imediat lângă un altul, care cauzează declanşarea timpurie a
sindromului Alzheimer.
Geneticienii au asociat bolii Alzheimer alte cel puţin trei defecte genetice: două care,
asemenea deficienţei cromozomului 21, îl predispun pe posesorul lor la demenţa cu declanşare
timpurie se găsesc pe cromozomii 1 şi 14. Sunt foarte rare. Mult mai comun e un defect al
cromozomului 19, care dă naştere bolii Alzheimer cu declanşare târzie (după vârsta de 60 de
ani).
B2. IMAGINILE CREIERULUI ÎN
BOALA ALZHEIMER
În zilele noastre există două tehnici principale de imagerie cerebrală: tomografia asistată
de computer CAT şi imageria cu rezonanţă magnetică I.R.M.
- C.A.T. – detectează schimbările din creier ca tumorile, hidrocefalia (creşterea presiunii
fluidului din creier) reducerea drastică a circulaţiei sangvine, atrofierea gravă a substanţei
cerebrale. Din păcate nu pot expune la nivel de detaliu modificările infime care se pot
constata la boala Alzheimer.
- IRM – e mai sensibilă decât CAT la detectarea schimbărilor proprii sindromului
Alzheimer şi a celorlalte forme de demenţă. Poate identifica modificări specifice în
anumite zone ale suprafeţei cerebrale şi în locuri din interiorul creierului care sunt
afectate de boala Alzheimer.
Dar adevăratul progres în imageria cerebrală s-a produs odată cu apariţia a două tehnici
mai noi, tomografia cu emisie de pozitroni (PET) şi tomografia cu emisie protonică singulară
(SPECT).
Acestea pot măsura efectiv ceea ce face creierul. Aceste metode sunt încă folosite mai
mult ca metode de cercetare, dar cu siguranţă folosirea lor se va extinde în următorii ani, mai ales
pentru diagnosticarea şi urmărirea bolii Alzheimer.
Trebuie precizat că diagnosticul demenţei se pune în clinică şi este bazat pe simptomele
şi antecedentele pacientului, precum şi de evoluţia ulterioară a acestora.
Boala Alzheimer nu constă într-o îmbătrânire accelerată, ba chiar, este complet diferită
de procesele de îmbătrânire. Sindromul Alzheimer şi procesul normal de îmbătrânire afectează
părţi diferite ale creierului, iar modificările acestora o dată cu vârsta diferă şi ele.
Schimbările proprii bolii Alzheimer afectează porţiunile creierului răspunzătoare în mod
specific de învăţare, memorare şi gândire. Ele sunt prezentate în Fig. 2.
C. TESTE BIOCHIMICE ÎN VIITOR?
Pentru majoritatea bolilor se pot efectua analize sangvine simple car să confirme
diagnosticul.
Ar fi foarte util dacă s-ar putea fac teste similare şi pentru demenţă.
Un tip viitor de test s-ar putea obţine de pe urma studiilor asupra unei substanţe numită
melanotransferină sau P97. Se presupune că P97 controlează cantităţile de fier care trec în celule.
În cazul bolnavilor Alzheimer, nivelurile sale de sânge sunt mai ridicate decât ar fi normal şi
continuă să crească pe măsură ce boala se agravează. Astfel iniţial ar putea să ajute la stabilirea
unui diagnostic, iar în continuare, cu ajutorul unor analize sangvine repetate, la urmărirea
evoluţiei bolii.
Există şi un test atipic care le-ar putea sta la dispoziţie generaliştilor, dacă i se va
confirma credibilitatea. LCM Scinto a anunţat în revista „Science” folosirea unor simple picături
pentru ochi ca revelator al sindromului Alzheimer. Când a picurat medicamentul pupilodilatator
numit tropicamidă în ochiul unui pacient suferind de boala Alzheimer, pupila acestuia s-a
deschis până la dilataţia maximă mult mai rapid decât ar fi fost normal. Testul satisface toate
criteriile pentru un bun sistem de diagnosticare – e simplu, rapid, ieftin şi demn de încredere. Dă
rezultate corecte în nouăzeci şi patru la sută din cazuri. Încă nu a fost adoptat pe plan mondial,
dar unii medici îl consideră folositor.
D. DIAGNOSTICAREA UNUI POSIBIL CAZ
Există multe motive pentru a pune diagnosticul demenţei cât mai curând posibil. Primul
şi cel mai important este acela că mulţi oameni care par a avea demenţă, de fapt nu au.
Profesorul Timo Erkinjuntti, de la Unitatea de Cercetări ale Memoriei a Universităţii din
Helsinki, Preşedinte al Asociaţiei Finlandeze pentru Alzheimer, vede o provocare majoră în
necesitatea de a apăra drepturile tuturor la un diagnostic corect al tulburărilor demenţiale şi de
memorie.
Uneori pierderile intelectuale şi de memorie pot fi rezultatele altor cauze poate chiar
reversibile. De exemplu unele probleme temporare pot fi cauzate de multiple atacuri minore de
apoplexie (atacurile ischemice tranzitive), de epilepsie, de abuz de droguri şi alcool, de leziuni
cerebrale minore şi de unele boli psihiatrice în special depresia.
Hipoactivitatea tiroidiană (mixoedem) reprezintă şi ea o cauză majoră a simptomelor de
tip demenţial la persoanele în vârstă.
Printre cauzele mai puţin comun ale demenţei, dar la fel de reversibile, se numără
deficienţele de vitamina B12 (care duc la demenţă însoţită de anemie pernicioasă), şi unele
condiţii interne ale creierului ca abcesele, tumorile benigne, contuziile vechi după vătămări
minore ale capului şi presiunea excesivă a fluidului din creier (hidrocefalie). Unele medicamente
(sedative, tranchilizante sau autoconvulsive) pot produce simptome asemănătoare cu cele ale
demenţei, la fel intoxicaţiile cronice, ca acelea produse printr-un contact excesiv şi îndelungat cu
anumite substanţe chimice din industrie şi agricultură cum ar fi plumbul şi organo-fosfaţii.
Al doilea motiv de a stabili cât mai repede un diagnostic este acela ca tratamentul să
poată începe fără nici o amânare. Acest lucru implică nu numai medicamente care să
încetinească evoluţia bolii, ci şi moduri prin care viaţa atât a pacientului cât şi a celor ce-l
îngrijesc să poată fi planificată şi îmbunătăţită.
Este obligatoriu ca medicul să treacă pe oricine prin procesul de diagnosticare. Acesta
implică multe întrebări despre viaţa familială a pacientului precum şi despre problemele sale
curente. Şi mai presupune şi un examen fizic detaliat cu analizele sangvine necesare. După
aceea, există modalităţi de măsurare a memoriei, dispoziţiei, inteligenţei şi activităţilor sociale,
care trebuie să fie aplicate nu numai pentru a confirma sau a respinge diagnosticul, ci şi ca să
indice stadiul în care a ajuns boala.
E. ETIOLOGIE
Tulburările mentale organice, determinate de îmbătrânirea creierului, sunt reprezentate de
demenţele ce survin fie înaintea vârstei cronologice de 65 de ani, caz în care se numesc
presenile, fie după 65 de ani caz în care sunt cunoscute sub numele de demenţe senile.
Printre posibilele cauze care duc la apariţia demenţei după unii cercetători ar fi: factorii
genetici, modelul patern familial de îmbătrânire a creierului, în care se transmite predispoziţia
genetică ridicată de a dezvolta demenţa pentru rudele de gardul I ale pacientului cu demenţa
presenilă.
Alţi factori pot fi rezultaţi din procesul de involuţie profesională, şocul pensionării, de
îngustare socială, prin plecarea copiilor, pierderea rudelor, prietenilor, neglijarea din partea celor
tineri şi a societăţii.
După alţi autori de exemplu Dr. Tom Smith în cartea sa „A trăi cu sindromul Alzheimer”
consideră că demenţa nu este cauzată de folosirea excesivă sau insuficientă a creierului –
explicând aceasta că oamenii mai instruiţi îşi pot ascunde mai mult timp demenţa. Tot Dr. Tom
Smith consideră că sursele puternice de stres ca depresiile, pensionările şi mutările cu locuinţa nu
creează demenţa dar pot scoate la lumină o demenţă până atunci disimulată.
Pierderea unui partener de viaţă care a putut proteja un pacient de lumea exterioară este o
ocazie pentru ca vecinii şi rudele să afle că e ceva în mare neregulă – dar, de fapt acesta era de
ani de zile.
Persoana cu o demenţă moderată poate să facă faţă mai bine dacă urmează o rutină
strictă, fără schimbări. Când acest sistem se modifică apare debusolarea.
Alţi factori de alarmă au fost de natură ecologică cel mai mediatizat fiind aluminiul sau
plumbul sau chimicele folosite în agricultură substanţele organo-fosforice.
F. CUM EVOLUEAZĂ DE OBICEI DEMENŢA
Echipa profesorului Reisberg a definit şapte stadii ale îmbătrânirii creierului, care cuprind
schimbările normale proprii vârstei ce se contopesc în evoluţia sindromului Alzheimer. Fiecare
etapă este uşor de recunoscut şi măsurat şi poate dura între doi şi şapte ani, astfel încât evoluţia
lentă spre stadiul final, al imobilismului şi al pierderii complete a raţiunii şi a înţelegerii poate
dura mai mult de douăzeci de ani.
Stadiul I. Este fără deficit cognitiv
- subiectul vârstnic este normal, definit prin autonomie completă
- absenţa tulburărilor mnezice
- funcţii mnezice normale la examenul clinic
Stadiul II – declin cognitiv foarte uşor cu pierdere de memorie
- pierdere mnezică centrată pe numele proprii şi locuri fără legătură cu testele de memorie.
- persoana rămâne adaptată social
Stadiul III – declin cognitiv uşor
- apare debutul stării de confuzie
- deficitele mnezice devin obiective la testele de memorie
- persoana începe să prezinte dificultăţi în viaţa cotidiană: prima dificultate survenită este
aceea de a rezolva sarcini complexe la serviciu
Stadiul IV – declin cognitiv mediu
- bolnavii suferă de Alzheimer incipient sau uşor
- le e greu să facă faţă unora dintre domeniile mai complexe de zi cu zi (administrarea
finanţelor), uită să-şi plătească chiria sau alte facturi
- nu se mai descurcă la organizarea meselor speciale pentru familie
- pierderea autonomiei este evidentă
- are nevoie de ajutor ca să se organizeze dar încă mai poate locui acasă sub supraveghere
şi organizarea familiei şi a altor persoane.
- Starea pacientului apare clar la interviul clinic
Stadiul V –
- acesta este sindromul Alzheimer „moderat”
- declinul cognitiv este mediu-sever
- apare debutul stării demenţiale
- persoana nu mai este aptă să trăiască singură, nu mai poate lua nici cele mai simple
decizii în viaţa de zi cu zi, nu se mai orientează în timp şi spaţiu, nu se poate hotărî cu ce
să se îmbrace
- nu reuşeşte să facă cumpărături
- nu mai cunoaşte decât numele persoanei foarte apropiate
- în mod uluitor unele persoane ajunse în stadiul V încă mai pot lucra, ascunzându-şi
handicapul mintal. Profesorul Reisberg îşi aminteşte de un psihanalist în vârstă de optzeci
de ani, ajuns în stadiul V, care avea nevoie de asistenţă zi şi noapte acasă, dar încă mai
avea pacient la terapie.
Stadiul VI – declinul cognitiv este sever
- pierderea autonomiei devine totală
- persoana este enuretică şi incapabilă să se hrănească
- începe să-şi piardă şi capacitatea de a se spăla singură
- nu mai ştie cum să manevreze robinetele de apă caldă şi rece, aşa că se poate opări
- memoria este parcelară, iar inteligenţa în declin sever
- recunoaşterea celor apropiaţi este episodică
- personalitatea se schimbă, apar iluzii, obsesii, anxietate
Stadiul VI este perioada când povara începe să devină insuportabilă pentru familie. De
acum pacientul este protejat prin faptul că neagă boala, deşi mai poate avea momente, ocazionale
de luciditate. Spre sfârşitul acestui stadiu bolnavul devine inconştient şi adesea acest lucru
determină internarea în spital sau sanatoriu.
Stadiul VII – declin cognitiv foarte sever
- în această fază finală se instalează demenţa profundă
- se pierde capacitatea de a vorbi, la început folosind tot mai puţine cuvinte, astfel încât
pacientul repetă la nesfârşit o frază sau unele cuvinte, ori inventează cuvinte fără sens. În
cele din urmă, mai rămân şase cuvinte, apoi unul singur. Când acel ultim cuvânt se
pierde, orice comunicare verbală a încetat.
Pierderea capacităţii de vorbire este urmată de dispariţia celei de a merge. Un timp
bolnavul mai poate sta aşezat, apoi îşi pierde şi această capacitate, astfel încât zace culcat, inert.
Îşi pierde expresiile faciale, ultima fiind capacitatea de a zâmbi. Nu-şi mai poate ţine capul
ridicat şi este rigid, chircit şi nemişcat. Practic, aptitudinile pe care pacientul le-a dobândit la
începutul vieţii se pierd exact în ordinea inversă învăţării lor, şi cam în acelaşi ritm.24
Probabil că cel mai important motiv pentru care demenţa a fost împărţită în aceste stadii
este acela că tratamentele diferă de la un stadiu la altul.
Bolnavilor din stadiul III şi la începutul stadiului IV le sunt prescrise medicamente care
pot încetini înaintarea demenţei. Pacienţii ajunşi la sfârşitul stadiului IV şi în stadiul V pot avea
nevoie de tratamente care să se ocupe de problemele lor emoţionale şi comportamentale. Pentru
bolnavii din stadiul VI, principalul scop e acela de a ridica la maximum calitatea asistenţei
medicale, a alimentaţiei şi a îngrijirii sociale. Medicamentele pentru demenţă, comportament sau
chiar emotivitate nu mai sunt indicate. Cei ajunşi în stadiul VII au nevoie de asistenţă medicală
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
ADMINISTRAREA ETAPELOR INTERMEDIARE ALE DEMENŢEI
Stadiile intermediare ale demenţei sunt aproape întotdeauna cele mai grele pentru
însoţitori şi familie. Aceasta este perioada când pacientul suferă cele mai drastice schimbări.
Bolnavii care intră în stadiul de mijloc al demenţei încep să-şi piardă luciditatea faţă de condiţia
lor, aşa că starea de cooperare relativ benignă devine confuză, adesea agresivă şi suspicioasă,
după care urmează deteriorarea capacităţii de a-şi purta singuri de grijă, chiar şi în acţiunile
simple.
Pe măsură ce persoana devine tot mai dependentă, sunt necesare unele servicii
comunitare care pot veni în ajutorul familiei, să se ocupe de finanţele, mobilitatea, transportul la
centrele de îngrijire, pregătirea şi servirea meselor, activităţile gospodăreşti şi alte forme de
întreţinere la domiciliu. Pot oferi asistente care să-i degreveze temporar pe însoţitori de unele
sarcini, lăsându-i liberi să iasă la cumpărături, să-şi viziteze prietenii şi să se relaxeze. Nu e o
lipsă de loialitate să-şi permită o seară de odihnă, singuri sau cu prietenii, la cinematograf sau
teatru, ori să plece câte o zi la ţară.
Este o perioadă a necesităţii maxime de sprijin, atât psihologic cât şi practic. E perioada
când apar probleme de comportament. Pierzându-şi conştiinţa bolii, oamenii cu demenţă în 24 Dr. Tom Smith, A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Prahova, 2005, pag. 59
stadiul mijlociu devin foarte pretenţioşi, adeseori aducându-i pe însoţitori la epuizare. Pun mereu
întrebări la care li se răspunde iar şi iar. Alternează între agresarea îngrijitorilor şi agăţarea
obiectivă de aceştia. Devin violenţi verbal şi fizic, adeseori recurgând la strigăte şi răcnete. Tot
umblă fără rost prin casă şi pe afară, dacă nu pot fi ţinuţi înăuntru. Confundă ziua cu noaptea,
ajungând să circule şi să facă zgomot când ceilalţi se odihnesc. Îşi pierd deprinderile alimentare
fireşti, aşa că pot refuza mesele, luând gustări între ele, şi cer micul dejun, prânzul şi cina la cele
mai nepotrivite ore. Apoi devin incontinenţi.
Începând de la al cincilea stadiu pacientul prezintă simptome ce atestă un risc pentru
persoana sa şi a altora. Se poate aminti cazul unei femei de 75 de ani care confunda un foarfece
cu o cutie de chibrituri. Când i se cerea să taie o foaie de hârtie, ea scăpăra un chibrit şi dădea foc
hârtiei.
Familiile nu-şi pot asuma singure, fie din raţiuni medicale, fie financiare,
responsabilitatea îngrijirii bolnavilor lor. Se pune aici o dificilă problemă de solidaritate
intergeneraţională.
Astfel durerea apropiaţilor care văd cum un membru al familiei, pe care l-au ştiut demn şi
competent îşi pierde treptat demnitatea, iar durerea doliului se poate adăuga celei a imaginii unei
fiinţe iubite care şi-a sfârşit viaţa într-o stare de degradare totală.
EVOLUŢIA afecţiunilor neuropsihice ce însoţesc procesul de îmbătrânire, este lent
progresivă în privinţa stărilor demenţiale.
F1. TRATAMENT
Preventiv impune respectarea strictă a unor principii de viaţă sanogene. Menţinerea în
viaţa activă pentru cât mai mult timp, angajarea în viaţa socială, pregătirea unor proiecte de viaţă
care înseamnă valorizare, implicare, o alimentaţie raţională, reprezintă elemente de încetinire a
îmbătrânirii creierului şi a apariţiei tulburărilor neuropsihice însoţitoare. Stilul de interacţiune cu
persoanele vârstnice trebuie să menţină atitudinea de empatie, respect, acceptarea punctului de
vedere, evitarea discriminării.
Profilaxia situaţiilor de agresiune asupra bătrânilor o constituie elaborarea de legislaţii de
protecţie şi de apărare a drepturilor persoanelor vârstnice dependente, a celor cu afecţiuni
incurabile, sensibilizarea şi educaţia populaţiei şi mobilizarea opiniei publice. O măsură esenţială
în prevenirea abuzurilor şi violenţei în instituţiile de îngrijire o constituie selecţia şi formarea
corespunzătoare profesională şi etică a personalului de îngrijire.
Tratamentul curativ este medicamentos şi de îngrijire/recuperare. În prezent
medicamentele disponibile încetinesc instalarea bolii fără însă a o vindeca.
G. PROBLEME CU CARE SE CONFRUNRĂ FAMILIILE
Mentalităţi:
- boala este considerată cu o evoluţie fatală, naturală a fiinţei uman;
- familiile nu caută ajutor în stadiile iniţiale ale bolii;
- odată aflat diagnosticul, puţine familii solicită informaţii despre durata şi evoluţia bolii;
- atitudinea generală este una de stigmatizare sau de resemnare;
- boala Alzheimer este extrem de costisitoare – din punct de vedere personal, emoţional,
financiar. Mai exact, toţi cei cu boala Alzheimer necesită o îngrijire permanentă la ei acasă sau în
spitale ori în centre pentru bătrâni.
Prin urmare, costul îngrijirii oamenilor cu demenţă este foarte ridicat şi creşte în timp.
Multe din costurile bolii Alzheimer sunt ascunse; dacă persoana care acordă îngrijiri în cadrul
familiei este soţia sau soţul, ei înşişi pot fi în vârstă şi fragili, riscându-şi propria sănătate pentru
a-şi îngriji partenerul de viaţă.
- dacă persoana care acordă îngrijiri este fiul sau fiica bolnavului, acesta trebuie să renunţe
la slujba plătită pentru a acorda îngrijiri părintelui.
- Încărcarea şi tensionarea vieţii de zi cu zi duce la oboseală, deznădejde, boală între
îngrijitorii principali;
- Problemele financiare sunt astfel una dintre marile probleme;
- Lipsa suportului guvernamental şi comunitar
- Lipsa serviciilor de tip „instituţie” care să găzduiască bolnavi în stadiile grave, terminale.
G1. ÎNFRUNTAREA ETAPELOR AVANSATE
ALE DEMENŢEI
Soseşte o vreme când bolnavul de demenţă trebuie să fie îngrijit douăzeci şi patru de ore
din douăzeci şi patru, iar familia şi însoţitorii trebuie să se confrunte cu perspectiva transferării
sale într-un sanatoriu unde va primi asistenţă permanentă. Adeseori este mai bine să se facă acest
lucru înainte ca totul să devină o problemă de administrare a crizei, când persoane cu demenţă
mai poate avea un cuvânt de spus în legătură cu ceea ce i se întâmplă. Totuşi acest lucru nu e
întotdeauna posibil, din multe motive, şi nu în ultimul rând cele de natură economică, întrucât o
internare prelungită în sanatoriu e foarte costisitoare şi greul poverii financiare va cădea pe
avuţia pacientului.
În mod paradoxal, pe măsură ce intră în ultimele stadii, pacienţii devin mai uşor de
îngrijit. Comportamentul şi problemele lor psihiatrice anterioare se atenuează, când sunt mai
întâi imobilizaţi pe scaun, apoi imobilizaţi la pat, ajung tot mai puţin comunicativi şi
reacţionează din ce în ce mai apatic la orice formă de stimuli. Totuşi îngrijitorul poate avea
nevoie de tot acest timp ca să se împace cu ceea ce se întâmplă. Suferinţa poate fi cumplită, iar
partenerii de-o viaţă încep să se teamă de singurătate. Au nevoie de sprijin mai mult decât
oricând în timpul acestei faze finale.
De-acum, pacienţii au nevoie să fie îmbrăcaţi, spălaţi, duşi la toaletă, să li se rezolve
problemele incontinenţei, să li se dea de mâncare şi să fie purtaţi din loc în loc prin casă.
Încetează să mai vorbească, să mai umble sau să se mişte din proprie iniţiativă şi e nevoie de
cineva cu experienţă pentru a-i duce de la pat la scaun şi din fotoliu la masă sau la toaletă.
Serviciile comunitare ale autorităţilor locale pot contribui, furnizând asistenţi la domiciliu, dar în
majoritatea ţărilor povara demenţei e atât de mare, încât mulţi oameni trebuie să se bazeze pe
propria lor capacitate de a plăti organizaţii private care să-i ajute.
Evoluţia demenţei, din această etapă începând, este exact opusul primilor cinci ani de
viaţă, când copilul îşi formează deprinderile normale. Se pierde controlul urinar şi fecal, urmat
de pierderea facultăţilor verbale şi motrice. Vorbirea devine monosilabică până când dispare şi
ultimul cuvânt. Pacientul nu se mai poate deplasa şi rămâne imobilizat la pat. Este necesară
asistenţa medicală de specialitate, până în ultima etapă când pacientul ia poziţia foetală, şi în
curând decesul său aduce mult dorita uşurare.
Dacă îngrijirea din stadiul final se poate organiza acasă, e foarte bine, dar ea presupune
un sistem de lucru în schimburi al surorilor, pentru a se ocupa zi şi noapte de pacient. Familiei îi
este imposibil să facă faţă acestor sarcini fără un asemenea ajutor profesionist decât eventual
pentru foarte puţin timp. Majoritatea bolnavilor care ajung în aceste faze finale au nevoie de
îngrijiri ce nu se pot asigura decât într-un sanatoriu.
Cel mai adesea, schimbarea care determină transferul pacientului în instituţie este
începutul incontinenţei urinare şi fecale. Deşi există metode excelente de remediere, ca scutecele
pentru incontinenţa adulţilor şi aşternuturile speciale, destinate ambelor tipuri de incontinenţă,
rareori se întâmplă ca până şi cele mai apropiate rude să poată rezista, mult timp.
O altă cauză care poate determina transferul pacientului în instituţie constă în
incapacitatea de a rezolva sau atenua problemele comportamentale şi neputinţa pacientului de a-
şi recunoaşte însoţitorul, cu tot ceea ce înseamnă aceasta în materie de comportament dificil şi
greutăţi pentru îngrijitor. Cealaltă cauză importantă a trecerii pacienţilor cu demenţă sub îngrijire
asistată permanentă, poate fi îmbolnăvirea sau moartea însoţitorului. Aşa ceva se întâmplă destul
de frecvent când îngrijitorul are aceeaşi vârstă înaintată şi a suportat un stres enorm şi continuu.
H. ÎNGRIJIREA ÎNSOŢITORILOR
Însoţitorii persoanelor cu demenţă riscă mult mai mult decât restul populaţiei să sufere de
probleme psihologice şi depresie. Cercetătorii australieni, americani şi britanici au raportat
niveluri foarte ridicate ale depresiei la persoanele care îngrijesc pacienţi cu demenţă. Sănătatea
fizică a îngrijitorilor este la rândul ei ameninţată: dacă înainte de a-şi începe această activitate au
avut hipertensiune, le va creşte şi mai mult.
Îngrijirea cuiva cu demenţă îi poate face pe oameni să fie evitaţi de prieteni, pentru că
aceştia nu ştiu cum să reacţioneze faţă de noile condiţii din sânul familiei şi se tem de boală.
Nimănui nu-i place să viziteze cu regularitate o casă unde însoţitorul şi pacientul
convieţuiesc în nişte condiţii vizibil încordate, aşa că multe prietenii se pierd. În acelaşi timp
numeroşi însoţitori sunt nevoiţi să renunţe la majoritatea activităţilor sociale. Îşi abandonează
cluburile sportive culturale sau mondene şi alte hobbyuri, ceea ce face ca izolarea să devină cu
atât mai acută. Adesea trebuie să demisioneze şi de la serviciu, prilej cu care îşi pierd încă un
grup de prieteni. În cele din urmă îngrijirea bolnavului le ocupă fiecare moment din viaţă.
Mai există şi costuri financiare care pot crea mari probleme. În Marea Britanie, asistenţa
şi îngrijirile medicale sunt gratuite, până la un punct. Dar când e nevoie de asistenţă
suplimentară, aceasta trebuie să fie găsită adesea în sectorul privat, ceea ce poate costa foarte
scump.
Îngrijirile rezidenţiale pot consuma în întregime economiile familiilor şi adesea
însoţitorului îi e imposibil să se mai întoarcă la slujbă pentru a le recupera. În toate aceste
circumstanţe stresante, mulţi îngrijitori îşi neglijează propria sănătate, într-o asemenea măsură
încât uneori ignoră semnele care avertizează asupra unei boli grave până când e prea târziu. Iar
dacă acest lucru îl face pe însoţitor să fie neliniştit şi îngrijorat, emoţiile respective se transmit şi
pacientului al cărui comportament se înrăutăţeşte proporţional cu ele.
Însoţitorii tineri riscă mai mult decât cei bătrâni să sufere efectele stresului, după cum şi
însoţitorii bărbaţi sunt expuşi unui risc mai mare decât însoţitoarele.
Acest lucru este cu atât mai valabil dacă îngrijitorul a suferit în trecut de o boală
depresivă şi reacţionează anormal la vestea iniţială despre demenţă (de exemplu negându-i
posibilitatea). De asemenea, însoţitorii au de suferit şi când anterior relaţiile lor cu bolnavul erau
nefericite sau în familie există un conflict de interese.
Unii însoţitori ajung atât de departe cu frustrarea faţă de soarta lor, încât îşi molestează
fizic rudele bolnave. Asemenea „agresori de bătrâni” sunt de obicei izolaţi, supuşi unui mare
stres, lipsiţi de sprijin şi, uneori consumatori de alcool. Au nevoie de ajutor, nu de pedeapsă, dar
persoanele pe care le-au tratat abuziv trebuie să fie scoase de sub îngrijirea lor spre binele
amândurora.
Asemenea sentimente pot fi preîntâmpinate măcar parţial prin instruire despre demenţă şi
problemele pe care le suscită, nu numai pentru însoţitori înşişi ci şi pentru toată familia. Ei
trebuie să se informeze despre:
- problemele legale şi financiare;
- considerente privind reacţiile psihologice faţă de diagnostic şi deteriorarea ulterioară;
- consilierea familiei în legătură cu conflictele şi nevoia de a nu-i neglija pe ceilalţi
membri;
- înscrierea în grupuri de sprijin şi învăţarea modului de a le folosi ajutorul;
- nevoia de recreare în îngrijirea de toate tipurile;
- deprinderea metodelor de administrare din cărţi, casete video şi întruniri ale grupurilor de
sprijin;
- menţinerea unei forme fizice şi psihice bune, şi solicitarea imediată de asistenţă medicală
pentru orice maladie a însoţitorului;
- modul de a se purta cu un pacient care refuză să coopereze.
Încă nu există nici un tratament satisfăcător pentru demenţă, dar însoţitorii pot obţine
mari satisfacţii dintr-o muncă bine făcută, şi din faptul că o fiinţă iubită a primit îngrijiri
pricepute şi iubitoare până când a închis ochii. Acest gând poate compensa măcar în parte anii
petrecuţi cu devotament, adesea complet altruist, acordând asemenea îngrijiri.
I. PERSOANE CARE POT AJUTA
Încerc să descriu modurile în care pot ajuta serviciile comunitare, oficiale şi de voluntari.
Necesitatea acestor servicii creşte pe parcursul stadiilor intermediare ale demenţei şi
atinge punctul culminant chiar înainte de stadiile finale, când de obicei este nevoie de îngrijiri
permanente, zi şi noapte, preferabil într-un cămin sau sanatoriu.
Asistentele fac vizite la domiciliu, pentru a ajuta la administrarea medicamentelor, a
acorda asistenţă personală, a contribui la mobilitatea pacienţilor şi a interveni cu oricare altele
dintre calificările lor medicale de care este nevoie. Ele mai pot da şi sfaturi excelente pentru
însoţitori, şi le vor da raportul medicilor de familie. Unele sisteme permit ca personalul de
asistenţă non-medicală să ajute la spălarea şi toaleta pacienţilor.
Terapeuţii ocupaţionali ajută la organizarea vieţii în casă, uşurându-le atât îngrijitorilor,
cât şi pacienţilor sarcina de a desfăşura activităţile zilnice care au ajuns să le depăşească puterile.
Fizioterapeuţii vor veni în vizită pentru a estima şi trata dificultăţile fizice ale pacienţilor,
cum ar fi problemele musculare şi articulare, lipsa de mobilitate.
Serviciile sociale, cum ar fi „Mese pe roţi” din Marea Britanie iau măsuri ca pacientul să
primească o masă gătită şi hrănitoare în fiecare zi.
Menajerele fac curăţenie, treburi gospodăreşti şi pot chiar să gătească.
Consiliile locale vor ajuta la întreţinerea grădinilor şi reparaţiilor caselor şi vor furniza
mijloace de transport pentru deplasarea la cabinetele medicale, spitale şi centrele de îngrijire cu
ziua.
Toate aceste servicii îi grevează de o povară enormă pe însoţitori, care trebuie să profite
de ele.
Însoţitorul care reuşeşte să se recreeze regulat, pentru o zi pe săptămână lăsând pacientul
la un centru de îngrijire cu ziua, sau seara, folosind serviciile unei asistente la domiciliu, ori
pentru o săptămână sau două, prin internarea pacientului într-un cămin ori sanatoriu, o dată sau
de două ori pe an, e mult mai capabil să-şi ducă sarcinile mai departe decât unul care se
chinuieşte zi de zi, cincizeci şi două de săptămâni pe an.
Însoţitorii au o nevoie vitală de odihnă, şi totuşi acesta pare să fie serviciul pe care
autorităţile locale nu reuşesc cel mai adesea, să-l asigure în condiţii adecvate. Uneori acest lucru
e cauzat de reacţiile negative ale pacienţilor faţă de îngrijitorii alternativi şi de dorinţa
îngrijitorilor titulari de a-i menaja. Alteori are cauze strict financiare – familia nu-şi poate
permite. Dar de cele mai multe ori, motivul este acela că în centrele de îngrijire cu ziua, cămine
sau sanatorii, sunt prea puţine locuri. Numai presiunile insistente din partea publicului şi a
asociaţiilor pentru Alzheimer pot ameliora această situaţie.
În sfârşit, multe organizaţii de voluntari sunt preocupate să le ofere ajutor membrilor din
comunităţile lor care suferă de demenţă.
Acest domeniu a prezentat dintotdeauna interes pentru grupurile locale religioase-
creştine, musulman şi hinduse.
Toate sunt interesate să-i ajute pe îngrijitorii şi pacienţii cu boli cronice din districtele lor.
J. STATISTICI DIN DIVERSE STUDII
Maladia Alzheimer nu alege: Emil Cioran şi Ronald Regan au avut Alzheimer.
Demenţa afectează aproximativ cinci procente din indivizii peste 65 de ani, dar
prevalenţa creşte dramatic cu înaintarea în vârstă; afectează aproximativ 20 de procente din
numărul bătrânilor de 80 de ani şi 30 de procente din cadrul bătrânilor de 90 de ani.
Cel puţin jumătate din pacienţii cu demenţă care se prezintă sistemelor de îngrijire
medicală au simptome comportamentale, emoţionale sau psihiatrice, cum ar fi halucinaţiile şi
delirul. Îngrijirea unui membru cu demenţă al familiei, poate fi foarte stresantă şi solicitantă.
„Potrivit ultimelor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, boala Alzheimer,
afectează peste 24,3 milioane de persoane din întreaga lume, iar specialiştii estimează ca până în
2025, numărul suferinzilor se va dubla.
Statisticile arată că gradul de risc al bolii Alzheimer creşte odată cu înaintarea în vârstă,
persoanele cele mai predispuse afecţiunilor specifice maladiei fiind cele trecute de 60 de ani.
Astfel 5% din populaţia de peste 60-65 de ani, iar din cinci în cinci ani, frecvenţa se dublează
10%; 10% la 70 de ani, 20% la 75-80 de ani”
În prezent, trăiesc în Marea Britanie şapte sute cincizeci de mii de persoane cu demenţă şi
peste patru sute de mii dintre ele sunt diagnosticate ca având boala Alzheimer. Numărul riscă să
crească, pe măsură ce societatea noastră îmbătrâneşte.
Pentru prima dată în istorie, cetăţenii britanici mai vârstnici de şaizeci de ani îi depăşesc
numeric pe cei cu vârste sub şaisprezece ani şi este de aşteptat ca numărul bolnavilor cu demenţă
senilă să crească până la aproximativ 840 de mii în jurul anului 2010, pentru ca pe la 2050 să
depăşească un milion şi jumătate.
Aceste cifre nu sunt proprii numai Marii Britanii ci se aplică tuturor ţărilor dezvoltate.
Demenţa senilă e omniprezentă şi va reprezenta în noul mileniu principala problemă de sănătate
publică. Oamenii suferinzi de demenţă ocupă deja jumătate din totalul paturilor de spital şi cămin
din America de Nord: patru milioane de europeni au deja nevoie de îngrijiri zilnice din cauza
demenţei, iar cifra continuă să crească de la un an la altul.
Toate aceste lucruri pun în mod evident o imensă povară pe resursele şi costurile
sănătăţii. Demenţa senilă este principala cauză pentru care Serviciul Naţional de Sănătate al
Marii Britanii nu mai poate trata gratuit bolnavii cronic care au nevoie de asistenţă medicală
permanentă. Aceştia trebuie să-şi vândă locuinţele, iar cheltuielile lor trebuie să fie reduse la
minimum înainte ca statul să-i poată ajuta.
În Statele Unite, mulţi bătrâni mor în mizerie cu casele vândute şi familiile rămase fără
bani ca să-i ajute.
În Germania costurile asistenţei medicale pentru bătrâni le incumbă acum obligatoriu
nepoţilor şi chiar strănepoţilor. Şi pe măsură ce proporţia de pensionari retraşi din activitate va
creşte cu fiecare an, această povară imensă va deveni tot mai grea.25
„În România datele deţinute de Societatea Română Alzheimer” evidenţiază că 200.000 de
persoane suferă de această maladie, însă având în vedere că o mare parte a bolnavilor nu sunt
încă diagnosticaţi se estimează ca numărul total al bolnavilor ar putea trece de 350.000”26.
Astfel trebuie să fim pregătiţi să ne îngrijim noi înşine, acasă, rudele vârstnice şi bolnave.
În spitale şi sanatorii nu vor mai exista locuri decât pentru foarte puţini şi anume pentru cei a
25 Dr. Smith, Tom, A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Prahova, 2005, pag 1026 Popescu, Adriana, Boala Alzheimer atinge proporţii în România”, în Monitorul Alba, din 15.11.2007, pag. 2
căror boală e într-un stadiu atât de avansat încât nu mai poate fi controlat în afara unui aşezământ
de specialitate. Familiile pacienţilor cu demenţă trebuie să-şi îngrijească rudele bolnave.
PARTEA A II-A
A. INTRODUCERE - MOTIVAŢIA LUCRĂRII
Mai multe sunt motivele care m-au făcut să aleg această temă: în primul rând existenţa
unui număr mare de cazuri afectate de această boală atât în rândul femeilor cât şi al bărbaţilor,
care după studiile specialiştilor riscă să crească pe măsură ce societatea noastră îmbătrâneşte.
Este foarte importantă cunoaşterea acestei afecţiuni pentru a putea înţelege mai bine cu ce
se confruntă familiile care au astfel de bolnavi.
Deoarece această boală are o evoluţie ireversibilă, persoana afectată va ajunge în cele din
urmă la o dependenţă totală care necesită o îngrijire permanentă.
Impactul social al persoanei cu Demenţă Alzheimer constă tocmai în această nevoie
permanentă de îngrijire şi supraveghere.
Familiile acestor bolnavi sunt primele care se confruntă cu aceste probleme. Astfel unele
familii îşi ţin pe cei dragi ai lor acasă până în ultima clipă, chiar dacă este foarte greu şi-şi riscă
propria lor sănătate, alte familii însă din diverse motive nu pot face acest lucru.
Una din cauze pot fi familiile cu copii care nu au curajul să îşi lase copii în preajma unui
astfel de bolnav.
- alte familii trebuie să renunţe la serviciu pentru a acorda îngrijiri părintelui.
- Încărcarea şi tensionarea vieţii de zi cu zi duce la oboseală, deznădejde, boală între
îngrijitorii principali.
- Alte familii sunt implicate în migraţie şi pacientul a devenit o povară.
- Datorită comportamentelor agresive la care poate ajunge cel afectat de această boală
familia este obligată să recurgă la instituţionalizare. Aici se confruntă cu alte probleme
financiare şi nu în ultimul rând insuficienţa serviciilor de tip „instituţie” care să
găzduiască bolnavii cu Demenţă Alzheimer în stadii avansate sau terminale.
B. DEFINIREA GRUPULUI DE LUCRU
Grupul de pacienţi pe care l-am studiat face parte din cadrul Spitalului de Psihiatrie şi
pentru Măsuri de Siguranţă din Judeţul Buzău, comuna Săpoca.
Acest spital cuprinde trei secţii interioare şi cinci secţii exterioare amplasate în alte
localităţi din cadrul judeţului Buzău.
Cele trei secţii interioare din incinta spitalului cuprind un număr de 380 de bolnavi cu diverse
afecţiuni psihice.
Aceşti bolnavi beneficiază de condiţii de cazare şi masă, tratament medicamentos
conform standardelor în vigoare pentru afecţiunea psihică respectivă, dar şi pentru alte
afecţiuni somatice, cardiace, respiratorii, digestive, urologice, neurologice, oftalmologice,
proceduri fizioterapeutice şi de masaj conform prescripţiilor medicale de specialitate.
- saloanele şi rezervele sunt grupate în regim pavilionar, amplasate în spaţii larg deschise;
- spaţii special amenajate pentru diverse activităţi recreative, club (table, şah, TV), parcuri,
foişoare, săli de gimnastică şi ergoterapie cu diverse preocupări (împletituri, picturi, etc);
- condiţii de manifestare a spiritualităţii (Capela spitalului);
- facilităţi de inserare culturală cu ocazia sărbătorilor de peste an: Paşti, Crăciun, An Nou,
etc
- consiliere psihologic;
- programe pentru recuperare şi întreţinere (kinetoterapie)
Două dintre aceste secţii cuprind bolnavi cu formă acută de boală, iar p secţie cuprinde
pacienţi cu formă cronică.
Pentru grupul meu de studiu am luat un număr de 20 de pacienţi diagnosticaţi cu boala
Alzheimer, din tabelul celor 120 de bolnavi internaţi cu diverse forme de demenţă.
Pe aceşti pacienţi i-am putut urmări îndeaproape deoarece lucrez în acest spital.
Informaţiile au fost preluate direct de la pacienţi (cei care au putut da relaţii – adică cei
aflaţi în stadii incipiente de boală), de la aparţinătorii direcţi ai acestora adică de la familie, de la
medicul curant al fiecărui pacient, de la asistentul social al spitalului, psihologii spitalului şi
dosarul medical al pacientului.
B1. METODE DE LUCRU
Ca metode de lucru pe care le-am utilizat în cadrul acestui studiu au fost: observaţia,
interviul pe care l-am făcut în cadrul chestionarului aplicat la grupul de studiu şi studiul de caz.
OBSERVAŢIA – este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice utilizată în
ştiinţele socio-umane şi în practica asistenţială. Spre deosebire de observaţia spontană, folosită în
contextul vieţii cotidiene, observaţia ştiinţifică este o acţiune planificată, ghidată pe scopuri şi
ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate.
În raport cu poziţia observatorului faţă de grupul studiat deosebim două tipuri de
observaţie: observaţia neparticipativă şi participativă. În primul caz cercetătorul observă din
exterior comportamentele şi acţiunile indivizilor şi grupurilor, fără să interfereze cu nimic
activitatea acestora. În al doilea caz cercetătorul devine membru al grupului studiat şi participă la
activitatea acestuia.
INTERVIUL
Termenul de interviu semnifică întâlnirea şi conversaţia între două sau mai multe
persoane. Interviul este o comunicare în care o persoană obţine informaţii de la o altă persoană.
Deşi este comparabil cu dialogul, conversaţia, întrevederea şi interogatoriul, interviul nu se
confundă cu nici una dintre acestea. În cazul realizării interviului de cercetare (care urmăreşte
obţinerea de informaţii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social), ca şi în cazul
interviului de intervenţie (utilizat de medici, psihologi, asistenţi sociali), trebuie respectate
anumite exigenţe teoretice şi metodologice care diferenţiază această metodă de alte forme de
comunicare verbală.
Interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie socială bazată pe
comunicarea verbală, având ca scop principal înţelegerea şi explicarea fenomenelor socio-
umane. Interviul este un important instrument de culegere a datelor referitoare la experienţa de
viaţă a subiecţilor investigaţi şi totodată o formă de interacţiune psihologică şi socială cu
influenţă imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi. Interviul nu este o discuţie
liberă, fără subiect şi scop. Discuţia se concentrează aproape întotdeauna asupra unui subiect ales
de către cercetător. (Chelcea, 2001,p. 262).
La chestionarul aplicat am folosit metoda interviului direct faţă în faţă cu subiectul
cercetat sau cu persoana competentă care mi-a putut da relaţii sigure şi corecte despre subiectul
cercetat.
Interviul prin telefon l-am folosit doar când am solicitat informaţii de la Poliţia de
domiciliu al pacientului sau de la primăria de domiciliu al acestuia de la asistentul social de la
primărie.
Model de chestionar am luat modelul Domnului Profesor Ioan Mărginean pe tema
„Calitatea vieţii” pe care l-am găsit în Suportul de Curs – Metodologia cercetării în ştiinţele
socio-umane, Bucureşti, 2006-2007, p. 43, pe care l-am adoptat cu întrebările adecvate pentru
studiul meu.
Chestionarul Domnului Profesor mi-a folosit doar ca un model orientativ de chestionar,
deoarece nu cuprinde întrebările de care am eu nevoie. Acest chestionar se găseşte la sfârşitul
lucrării, la Anexa 1.
Chestionarul adoptat de către mine cu întrebările adecvate studiului meu se găseşte la
Anexa 2.
La trei dintre pacienţii investigaţi am făcut şi studii de caz.
STUDIUL DE CAZ – este o istorisire individuală care vizează o persoană, dar nu numai
din perspectiva propriilor sale relatări, ci şi din perspectiva unor informaţii pe care cercetătorul le
dobândeşte prin documentare, observaţie participativă şi prin intervievarea unor persoane din
proximitatea subiectului investigat – (Neamţu, 2003, p. 313).
C. PRELUCRAREA DATELOR
C1. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR
Din grupul de 20 de pacienţi studiaţi toţi au fost diagnosticaţi cu boală Alzheimer.
În urma aplicării chestionarului am constatat următoarele:
- din cei 20 de pacienţi un număr de 12 sunt femei adică 60%, iar restul de 8 sunt bărbaţi
(40%);
- vârsta: - unul din bărbaţi are 48 de ani, se încadrează în categoria persoanelor cu vârstă
medie, aceasta însemnând un procent de 5%; dintre ceilalţi: 4 pacienţi au între 65 şi 68 de
ani (20%) aceştia fiind 2 femei şi 2 bărbaţi; 5 pacienţi au vârste între 70 şi 74 de ani,
reprezentând 25% - fiind un număr de 2 bărbaţi şi 3 femei, 6 au vârste între 75 şi 82 de
ani (30%). Dintre aceşti pacienţi 2 sunt bărbaţi şi 4 sunt femei; 3 au vârste cuprinse între
85 şi 89 de ani – reprezintă 15% şi sunt 2 femei şi un bărbat, iar ultima pacientă fiind o
femeie de 92 de ani reprezentând tot 5% din punct de vedere procentual.
- În ceea ce priveşte mediul de viaţă: 14 locuiesc în mediul urban 70% dintre care 8 sunt
femei iar în număr de 6 sunt bărbaţi, iar 6 din cei 20 locuiesc în mediul rural 30%.
- La întrebarea legată de familie şi relaţiile pe care pacienţii le au cu familia am constatat:
14 dintre pacienţi au familie, au copii, locuiesc împreună cu familia, au
condiţii bune şi foarte bune de locuit, relaţiile din interiorul familii sunt bune, motiv
pentru care sunt vizitaţi frecvent la spital de către aceştia (la 2-3 zile)
4 pacienţi deşi locuiesc împreună cu familia, nu sunt în relaţii bune,
aceste neînţelegeri nefiind de date recente. Au fost internaţi în spital după care au refuzat
să îi mai ia acasă din diverse motive: fie că nu au cu cine să îi lase, sau au copii mici şi se
tem să-şi lase copiii în prezenţa lor.
2 dintre pacienţi deşi au familie şi condiţii de locuit sunt internaţi în
spital în stare gravă cu boală în stadiul terminal şi cu diverse complicaţii somatice. Aceşti
pacienţi necesită îngrijire medicală de specialitate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru.
- La întrebarea legată de veniturile familiei, din relatările familiei am aflat că 2 dintre
pacienţi au probleme financiare deosebite deoarece nu lucrează nici unul dintre copii
(prestează doar muncă agricolă la negru)
13 au declarat că nu au probleme financiare deosebite, iar 5 se plâng
de costul foarte mare al tratamentului medicamentos.
- La întrebarea legată de relaţiile pacientului cu vecinii, prietenii, rudele: răspunsul a fost
că au avut relaţii bune cu vecinii toţi cei 20 de pacienţi dar până la apariţia bolii când au
apărut modificări în comportamentul a 10 pacienţi. Au devenit suspicioşi, neîncrezători,
îi acuză pe vecini de furtul unor obiecte pe care nu le mai găsesc.
Din punct de vedere al studiilor: 7 pacienţi au studii superioare (35%), 5 pacienţi au studii
medii (25%), alţi 4 au doar patru clase primare (20%), iar restul de 4 pacienţi sunt fără studii
(20%).
La întrebarea dacă consumă sau nu băuturi alcoolice am constatat: 12 pacienţi – cei cu
studii superioare şi medii au fost consumatori de cafea (60%), 5 consumatori de cafea şi băuturi
alcoolice, dar nu în exces (25%), 2 au fost consumatori frecvent de băuturi alcoolice (10%) iar 1
pacient nu consumă nimic nici cafea nici băuturi alcoolice.
În ceea ce priveşte ocupaţia 2 dintre pacienţi sunt încadraţi în câmpul muncii – unul cu
profesia de economist iar celălalt este o femeie care a lucrat ca educatoare.
- 15 pacienţi (75%) au statut de pensionar iar 3 (15%) sunt fără pensie.
- 30% adică 6 pacienţi au lucrat în mediu toxic poluat cu diverse substanţe inclusiv organo-
fosforice folosite în agricultură, iar restul de 14 (70%) nu au avut contact cu substanţele toxice.
În ceea ce priveşte antecedentele personale patologice rezultatele au fost următoarele:
12 pacienţi (60%) mai au şi alte probleme somatice cardiace, respiratorii şi renale, iar restul de
8% nu se cunosc cu alte boli.
Din punct de vedere al mobilizării 2 (10%) sunt totali imobilizaţi la pat, 6 (30%)
pacienţi prezintă dificultate la deplasare, iar restul de 12 (60%) se mobilizează fără dificultate.
Din cei 20 de pacienţi studiaţi 3 au mai avut internări în spitalul de psihiatrie în
antecedente, iar restul de 17 nu se cunosc cu probleme psihice în antecedente.
La întrebarea de câtă vreme a observat familia modificări de comportament la pacient
răspunsurile au fost:
- la 4 dintre bolnavi au apărut modificări de comportament după pensionare debutând cu o
stare depresivă accentuată (20%), din care 3 au fost bărbaţi şi o femeie.
- la 3 dintre pacienţi familia a declarat că s-au observat modificări bruşte de comportament
în urma decesului unuia din fii din cauza unei boli incurabile sau accident de circulaţie;
- la 5 pacienţi din relatările familiei s-a constatat că părinţii sau o altă rudă apropiată a
pacientului (unchi, mătuşă) au suferit de această afecţiune, iar restul de 8 pacienţi (40%)
nu se cunoaşte o cauză anume.
La 6 pacienţi boala a apărut cu 5-6 ani în urmă, a fost diagnosticată ca demenţă
Alzheimer şi au urmat tratament medicamentos corespunzător permanent pentru încetinirea
evoluţiei bolii. Aceşti pacienţi au conştientizat că se întâmplă ceva deosebit în viaţa lor şi s-au
prezentat singuri la medic, având şi un suport familial deosebit de sprijin.
La 8 dintre pacienţi boala a apărut cu 1-2 ani în urmă dar au fost duşi la medic mai
târziu când au văzut că apar modificări serioase în comportament şi nu se mai pot înţelege cu ei.
Aceştia au început un tratament medicamentos corespunzător dar într-un stadiu mai tardiv al
bolii. Li se administrează concomitent şi medicamente sedative pentru linişte şi somn, deoarece
prezintă tulburări de somn şi agitaţie psiho-motorie.
Patru pacienţi nu au luat nici un fel de tratament medicamentos, iar 2 se găsesc internaţi
în spital cu boala Alzheimer în stadiu terminal complicată şi cu alte afecţiuni somatice. Aceştia
necesită supraveghere medicală continuă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
La întrebarea dacă familia are sau nu cunoştinţe despre această boală răspunsurile au
fost: familiile a 8 dintre pacienţi (40%) au cunoştinţe despre boală, au fost informaţi de către
medicii curanţi ai pacienţilor, cunosc evoluţia şi îi susţin din punct de vedere psihic.
La 8 pacienţi familia a aflat după 1-2 ani de această boală când evoluţia bolii
pacienţilor s-a agravat. Iniţial ei au considerat că aceste modificări sunt datorate vârstei, motiv
pentru care s-au prezentat la medic într-un stadiu mai tardiv al bolii; iar familia a 4 pacienţi nu a
avut nici un fel de cunoştinţe despre boală, motiv pentru care nu au fost duşi la medic şi nu au
luat nici un tratament.
La întrebarea legată de posibilitatea menţinerii pacientului la domiciliu sau dacă sunt
sau nu de acord cu instituţionalizarea acestuia într-un stadiu avansat de boală, dacă au sau nu
posibilităţi financiare pentru a suporta cheltuielile instituţionalizării răspunsul a fost:
- familiile a 13 pacienţi nu au probleme financiare deosebite dar dintre aceştia doar 5 sunt
de acord cu instituţionalizarea, restul de 8 au declarat că îşi vor ţine bolnavul la
domiciliu.
- Familiile a celorlalţi 7 pacienţi deşi au probleme financiare deosebite şi nu pot suporta
cheltuielile financiare ale instituţionalizării 4 dintre aceştia sunt de acord cu
instituţionalizarea, iar restul de 3 acceptă îngrijirea bolnavilor la domiciliu.
C2. PRELUCRAREA SECUNDARĂ A DATELOR
Deşi grupul meu de studiu este mic fiind format doar din 20 de pacienţi diagnosticaţi cu
boala Alzheimer s-au obţinut statistici asemănătoare cu cele din literatura de specialitate.
Astfel comparând datele obţinute în chestionarul meu cu datele şi statisticile obţinute de
către specialişti şi cercetători am constatat următoarele:
- boala apare cu precădere la persoanele cu vârsta peste 65 de ani şi se numeşte demenţă
senilă, dar există totuşi şi cazuri cu vârste mai mici – acestea fiind demenţele presenile – sub 65
de ani; procentul în studiul meu fiind de 5% demenţe presenile şi 95% din cazuri sunt demenţe
senile, din care un procent de 90% au vârste până la 90 de ani, iar 5% au peste 90 de ani aceasta
probabil că majoritatea bolnavilor nu mai ajung la vârste foarte înaintate de peste 90 de ani.
În ceea ce priveşte sexul s-a observat că fenomenul este mai prezent la femei decât la
bărbaţi, în studiul meu fiind de 60% femei şi 40% bărbaţi ceea ce se confirmă cu literatura de
specialitate.
Din punct de vedere al mediului de viaţă al pacienţilor 70% locuiesc în mediul urban şi
doar 30% locuiesc în mediul rural – ceea ce probabil înseamnă că în mediul rural există mai
puţine condiţii de stres psihic sau alte condiţii favorabile declanşării bolii comparativ cu mediul
urban unde prevalenţa a fost crescută..
Din punct de vedere al studiilor 35% dintre pacienţi au studii superioare, 25% au studii
medii, 20% au doar patru clase primare, iar 20% nu au studii.
Conform datelor din chestionarul meu am constatat că prevalenţa este mai crescută la
persoanele cu studii fiind de 60% decât a celor fără studii. 40%.
În literatura de specialitate unii autori consideră că demenţa poate fi cauzată de folosirea
excesivă sau insuficientă a creierului.
În ceea ce priveşte consumul de băuturi alcoolice şi cafea am observat că cei cu studii
superioare şi medii au fost consumatori de cafea adică 60%, 25% consumatori de alcool în mod
abuziv, iar 5% neconsumatori.
Unii autori din literatura de specialitate infirmă ideea că boala ar putea fi cauzată de
consumul de cafea sau alcool.
În ceea ce priveşte mediul toxic părerile specialiştilor sunt împărţite: unii susţin ideea că
mediul toxic ar putea fi o cauză. În studiul meu 30% din pacienţi au lucrat în mediu toxic.
În studiul meu am constatat că una din cauze este ereditatea, 25% din cazuri au avut o
rudă apropiată cu boala Alzheimer.
Un alt factor care poate influenţa dezvoltarea demenţei poate fi şocul pensionării. Dintre
pacienţii mei chestionaţi 20% au avut modificări de comportament după pensionare din care 15%
au fost bărbaţi şi 5% femei, ceea ce eu cred că bărbaţii suportă mult mai greu şocul pensionării
decât femeile care reuşesc să treacă mai uşor peste aceasta.
Un alt factor pe care eu l-am considerat cauzator şi care este aprobat şi de unii specialişti
care au studiat literatura de specialitate a fost declanşarea bolii ca urmare a decesului neaşteptat
al unui membru din familia pacientului – în chestionarul meu la 15% boala s-a declanşat în urma
decesului unuia din fiii pacientului, deces apărut brusc pe neaşteptate în urma unei boli
incurabile sau accident de circulaţie.
În ceea ce priveşte diagnosticarea bolii, cei 30% pacienţi din chestionarul meu care au
fost diagnosticaţi într-un stadiu incipient de boală şi s-a instituit tratament medicamentos
corespunzător pentru a încetini evoluţia bolii s-a observat că tratamentul a fost eficient deoarece
boala a evoluat dar mai lent decât la ceilalţi 40% la care a apărut mai târziu, dar s-a instituit
tratament medicamentos când aceasta era deja în stadii avansate şi nu a mai avut acelaşi efect.
În ceea ce priveşte educaţia familiei despre boală, aceasta a avut o importanţă deosebită
deoarece familiile celor 30% pacienţi care i-au adus la medic în stadiu incipient la aceştia boala a
evoluat mai lent decât la ceilalţi 60% care neavând cunoştinţe au intervenit tardiv.
Din punct de vedere al veniturilor familiei de ordin financiar, deşi familiile a 65% dintre
pacienţi nu au probleme financiare, doar 25% dintre acestea doresc instituţionalizare; 40% ţin
bolnavul la domiciliu. Celelalte 35% deşi au probleme financiare şi nu pot face faţă cheltuielilor
instituţionalizării, dar 20% dintre acestea insistă pentru instituţionalizare.
Acestea sunt familiile care au fost în relaţii conflictuale cu pacienţii, iar la spital îi
vizitează doar ocazional. Pentru aceste familii pacienţii respectivi au devenit o povară.
GRUPE DE VÂRSTĂ SEXUL PROCENTE
F B F B
VÂRSTA
MEDIE
45-65 ANI 1 5%
VÂRSTĂ
ÎNAINTATĂ
65-75 ANI 5 4 25% 20%
75-85 ANI 4 2 20% 10%
85-90 ANI 21 10% 5%
PESTE 90
ANI
1 5%
TOTAL 12 8 60% 40%
Tabel privind calculul pe grupe de vârstă şi sex al pacienţilor studiaţi în chestionar.
D. PREZENTĂRI DE CAZ
D1. STUDIU DE CAZ NR. 1
Domnul X în vârstă de 48 de ani cu domiciliul în mediul rural, căsătorit, cu 3 copii,
absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice, a lucrat ca economist 20 de ani. Are casă
proprietate personală în care trăieşte împreună cu familia şi părinţii.
Are venituri familiale şi condiţii foarte bune de locuit, de administrarea veniturilor s-a
ocupat personal.
Din punct de vedere al relaţiilor intrafamiliale nu au fost probleme deosebite atât cu soţia
şi copiii, cât şi cu părinţii până cu aproximativ 2 ani în urmă când comportamentul său s-a
schimbat total. A devenit nervos, nemulţumit, neliniştit, avea pierderi de memorie din ce în ce
mai frecvent, perioade de agitaţie şi insomnie în cursul nopţii. Dacă i se spunea ceva devenea
agresiv. La început familia a considerat că aceste modificări de comportament sunt datorate
oboselii, epuizării psihice motiv pentru care l-a forţat să îşi ia concediu de odihnă. A renunţat la
cafea şi tutun.
Văzând că situaţia este aceeaşi familia a hotărât să îl interneze într-un spital de psihiatrie,
unde după multe investigaţii i s-a pus diagnosticul de Demenţă Alzheimer.
I s-a prescris tratament medicamentos de specialitate pentru încetinirea evoluţiei bolii.
În prezent se află internat la Spitalul de Psihiatrie Săpoca pentru o reevaluare medicală şi
s-a constatat că pacientul prezintă o uşoară disfuncţie cognitivă, are un ritm ideativ mai lent ,
flux ideo-verbal continuu, în prezent în conţinutul gândirii nu se evidenţiază tulburări majore.
femei 45-65; 0; 0%
femei 65-75; 5; 25%
femei 75-85; 4; 20%
femei 85-90; 2; 10%
femei >90; 1; 5%
barbati 45-65; 1; 5%
barbati 65-75; 4; 20%
barbati 75-85; 2; 10%
barbati 85-90; 1; 5%
barbati >90; 0; 0%
Mai prezintă uşoară instabilitate emoţională.
Acasă, pacientul se descurcă încă bine chiar şi cu administrarea veniturilor familiei.
A fost şi este foarte mult sprijinit de către familie. În prezent este pensionat medical de la
serviciu dar şi-a găsit alte preocupări la domiciliu, urmând în continuare un tratament
medicamentos pe care nu l-a întrerupt de aproximativ 2 ani.
D2. STUDIU DE CAZ
Doamna Y în vârstă de 65 de ani cu domiciliul în mediul urban, căsătorită, 1 copil,
absolventă de studii medii, a lucrat ca educatoare 35 de ani. În prezent pensionară de aproximativ
5 ani. Locuieşte la bloc împreună cu soţul. Are venituri familiale şi condiţii bune de locuit.
Din punct de vedere al relaţiilor intrafamiliale şi cu vecinii nu au fost probleme deosebite.
În urma pensionării femeia a avut un şoc psihic manifestat la început printr-o stare
depresivă manifestată prin stare de plâns, insomnie, lipsa poftei de mâncare, iar mai apoi idei
suicidale. A fost internată de urgenţă în spitalul de psihiatrie unde a urmat tratament
medicamentos de specialitate, starea de sănătate psihică s-a ameliorat şi a fost externată cu
tratament medicamentos ambulatoriu de specialitate.
După aproximativ 8 luni femeia a început să prezinte modificări de comportament
manifestate prin: nervozitate, dezorientare temporo-spaţială, hipomnezie de fixare a informaţiilor
şi de evocare, ritm ideativ lent, inversarea ritmului de somn cu insomnie totală noaptea, agitaţie
psiho-motorie, agresivitate fizică şi verbală la cele mai mici nemulţumiri.
A fost reinternată şi diagnosticată cu boala Alzheimer. S-a instituit tratament
medicamentos de specialitate.
În prezent se află într-un studiu avansat al bolii când familia a fost obligată de împrejurări
să recurgă la instituţionalizare deoarece nu are posibilitatea de a o menţine la domiciliu. Necesită
supraveghere permanentă.
D3. STUDIU DE CAZ
Doamna Z în vârstă de 85 de ani cu domiciliul în mediul rural, văduvă. Ca pregătire
profesională – 4 clase, a lucrat la CAP.
În prezent este pensionară. Are o fiică majoră prin adopţie; locuieşte împreună cu fiica
care este căsătorită şi are 2 copii.
În antecedente a avut multiple internări în spitalul de psihiatrie, unde a adus-o fiica şi
apoi a uitat să o mai viziteze. Relaţiile între fiica adoptată şi mamă nu sunt dintre cele mai bune.
Din ancheta socială efectuată de către asistentul social la domiciliu împreună cu poliţia
locală reiese că mama este frecvent persecutată de către fiică şi neîngrijită.
Femeia a fost diagnosticată cu boala Alzheimer cu un an în urmă. A fost internată în
spital unde a urmat tratament medicamentos de specialitate dar după externare fiica a refuzat
continuarea tratamentului în ambulatoriu. Pe lângă afecţiunea psihică mai are şi alte probleme
somatice cardiace de care fiica a refuzat să se intereseze.
În prezent femeia se află internată în spital cu boala Alzheimer în stadiu foarte avansat,
fiind aproape total imobilizată la pat, dezorientare totală în timp şi spaţiu dar şi la propria
persoană. Vorbeşte neinteligibil, se alimentează cu mare dificultate. Pe lângă afecţiunea psihică
mai are şi probleme cardiace grave. Necesită tratament medicamentos şi supraveghere medicală
permanentă.
E. COMENTARII
Prin studiul efectuat în Lucrarea de faţă pe tema: „Boala Alzheimer şi impactul social”
am încercat să fac o comparaţie între datele pe care le-am obţinut eu şi cele din literatura de
specialitate.
Deşi studiul meu a fost efectuat pe un număr de 20 de persoane ceea ce înseamnă un
număr mic comparativ cu alte studii ale cercetătorilor din domeniu, am obţinut date relativ
asemănătoare.
Am constatat că boala este mai frecventă la femei decât la bărbaţi. În ceea ce priveşte
vârsta cele mai multe cazuri le-am întâlnit la persoane cuprinse între 65 şi 85 de ani, explicaţia
fiind probabil aceea că majoritatea nu mai ajung la vârste foarte înaintate.
Deşi încă nu se cunoaşte o cauză sigură a bolii Alzheimer, cercetătorii susţin că ar fi
totuşi câteva cauze favorizante. Astfel unii autori din literatura de specialitate spun că una din
cauzele favorizante bolii ar fi lipsa solicitării intelectuale; totuşi în studiul meu 60% dintre cei
care au dezvoltat boala au fost cei cu studii şi doar 40% au fost cu studii minime sau fără studii.
Nu ştiu dacă mediul toxic ar fi sau nu o cauză favorizantă, dar în studiu eu am găsit că
30% au lucrat în mediu toxic poluat cu diverse substanţe.
Şi în acest caz ca şi în cel de mai sus legat de studii este posibil ca să nu fi fost o simplă
coincidenţă, ci să fie totuşi factori favorizanţi.
La fel şi ereditatea este o cauză sigură de transmitere a bolii mai ales la rudele de gradul
I. Acest lucru este confirmat şi de literatura de specialitate, mai ales la cei care au avut în familie
rude apropiate cu sindromul Down.
Şocul pensionării, ca şi alte evenimente greu de suportat din viaţă precum decesul unei
persoane dragi pot fi considerate cauze favorizante.
În cazul pensionării în studiul meu prevalenţa a fost crescută la bărbaţi cred că aceştia
suportă mult mai greu pensionarea decât femeile.
Întrucât ştiu că pentru această afecţiune nu s-a descoperit un tratament care să vindece
boala, totuşi există un tratament medicamentos cu rol de a încetini dezvoltarea şi evoluţia bolii.
Am constatat din studiul meu că într-adevăr pacienţii cărora li s-a instituit tratament
medicamentos într-un stadiu incipient de boală, aceasta nu a mai avansat rapid.
De exemplu celor care li s-a descoperit boala cu 5-6 ani în urmă şi au urmat tratament
medicamentos continuu au avut o evoluţie mai bună comparativ cu acelora a căror boală a fost
descoperită cu 1-2 ani în urmă dar nu au urmat nici un tratament.
F. CONCLUZII
Ca şi concluzii la lucrarea de faţă am constatat că se cunosc foarte puţine lucruri despre
această boală.
Dacă s-ar cunoaşte mai bine primele semne ale bolii, familiile pacienţilor afectaţi ar
reacţiona la primele manifestări ale bolii şi efectul ar fi acela că s-ar prelungi durata de viaţă prin
încetinirea evoluţiei.
Din alt punct de vedere ar fi necesar să se cunoască evoluţia acestei boli pentru a fi
pregătiţi să întâmpine toate etapele acesteia. Astfel ar fi ideal ca aceşti bolnavi să fie ţinuţi şi
îngrijiţi la domiciliu până în stadii mai avansate ale bolii şi doar atunci să fie instituţionalizaţi,
când familia nu mai poate face faţă singură îngrijirilor, deoarece în prezent nu există suficiente
servicii de tip „instituţie” care să acopere numărul solicitărilor.
G. SUGESTII ŞI PROPUNERI
Pentru o mai bună cunoaştere a acestei afecţiuni este foarte necesară informarea
populaţiei cu privire la debutul bolii, simptomele în fazele incipiente ale bolii, pentru ca rudele,
prietenii, cunoscuţii să observe aceste tulburări de memorie, modificări de personalitate sau alte
dificultăţi funcţionale.
Deoarece pacientul nu solicită singur ajutorul medical în cele mai multe cazuri, familia
este cea care ar trebui să acţioneze la primele manifestări ale bolii. Pentru aceasta este necesară
creşterea receptivităţii opiniei publice prin intermediul mijloacelor media şi trezirea
sentimentului de responsabilitate socială şi comunitară pentru suferinzii din această categorie, cu
accent pe modificările receptării termenului de demenţă.
Organizarea de seminarii şi cursuri de specialitate în vederea informării cadrelor medii şi
de îngrijire privind patologia vârstei a III-a în general precum şi privind boala Alzeheimer în
special.
Ziua internaţională a persoanelor care suferă de Boala Alzheiemr – ziua de 2 septembrie
– să fie mediatizată populaţiei; să se organizeze seminarii, simpozioane pe această temă cu
scopul cunoaşterii cât mai bine a acestei boli, a cauzelor, precum şi a mijloacelor de tratament.
Dezvoltarea de proiecte care să vizeze înfiinţarea de centre de îngrijire specializate
destinate cazurilor de boala Alzheimer mai ales în stadii avansate şi a afecţiunilor înrudite pentru
a veni în sprijinul familiilor având ca obiective:
- împiedicarea degradării relaţiilor intrafamiliale;
- scăderea riscului de îmbolnăvire a familiilor;
- oferirea unor pauze familiilor.
Îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe despre boală şi îngrijiri se face în scopul
menţinerii autonomiei persoanelor cu boală Alzheimer în fază incipientă şi medie şi prevenirea
situaţiilor de demenţă pe o perioadă cât mai îndelungată. Aceasta să se facă prin implicarea
autorităţilor publice locale în gestionarea problemelor de Alzheimer prin organizarea de mese
rotunde colaborând pentru a găsi soluţii pe plan local (să înfiinţeze, organizeze şi finanţeze
servicii de asistenţă socială).
REZUMAT
În această lucrare intitulată Boala Alzheimer şi impactul social” am încercat să studiez
mai în profunzime cât mai multe lucruri cu privire atât la partea medicală cât şi la partea socială
prin problemele pe care le ridică din punct de vedere social.
Lucrarea cuprinde două părţi strâns legate între ele. Prima parte ste teoretică.
Această ptimă parte cuprinde la rândul ei două mari capitole: Capitolul I - Gerontologia
şi Gereatria şi Capitolul II - Patologia îmbătrânirii.
În Cap. I – Gerontologia şi Gereatria cu ajutorul teoriilor din diverse manuale de
specialitate am încercat să definesc aceşti doi termeni.
În următoarele subcapitole am făcut referire la aceste două mari perioade ale
îmbătrânirii organismului. Întâi am vorbit despre perioada vârstei medii care alunecă uşor către
perioada maturităţii târzii a organismului, aceasta fiind o etapă fiziologică a fiecărui individ care
ajunge la această vârstă.
Întrucât această perioadă nu totdeauna este aşa cum am dori deoarece de multe ori pot
să apară unele probleme am amintit efectele îmbătrânirii asupra sistemului nervos şi nu în
ultimul rând despre problemele de dependenţă ale persoanelor vârstnice. Aceste probleme pot fi
de natură somatică, psihică sau combinată.
Întrucât în aceste cazuri nu toate persoanele cu astfel de probleme pot fi menţinute la
domiciliu, am făcut referire şi la instituţionalizare, la indicaţiile plasamentului instituţional, la
serviciile specializate pentru persoanele vârstnice şi nu în ultimul rând la politicile sociale de
sprijin.
În Cap. II intitulat „Patologia îmbătrânirii” studiind mai multe manuale de specialitate
am vorbit despre această boală „Boala Alzheimer”, studiind genetica acestei boli, cu etiologia,
simptomatologia, evoluţia şi tratamentul acesteia.
Întrucât boala are un impact social destul de accentuat am studiat şi problemele cu care
se confruntă familiile persoanelor care au dezvoltat această boală.
La sfârşitul acestui capitol am amintit câteva date statistice din diverse studii pentru a
avea o privire de ansamblu asupra numărului de cazuri existente în lume în general şi în
România în special.
Partea a II-a a acestei lucrări cuprinde un studiu efectuat pe un număr de 20 de pacienţi
diagnosticaţi medical cu boală Alzheimer.
Grupul de studiu a fost ales dintr-un număr de 120 de pacienţi internaţi şi diagnosticaţi
cu diverse forme de demenţă din Spitalul de Psihiatrie Săpoca Judeţul Buzău.
Ca metodă de lucru am folosit chestionarul pe care l-am aplicat prin intervievarea
directă a pacienţilor acolo unde s-a reuşit sau a familiilor acestora. Am mai obţinut informaţii de
la medicii curanţi, asistentul social, psihologii spitalului care au lucrat cu pacienţii, foile de
observaţie ale acestora.
Am făcut apoi o prelucrare primară a datelor pe care le+am obţinut prin aplicarea
chestionarului.
Aceste date în etapa următoare le-am comparat cu literatura de specialitate şi am
constatat că au fost asemănătoare.
Ca şi concluzii am constatat că în general se cunosc foarte puţine lucruri despre această
boală motiv pentru care familiile clor afectaţi nu sunt pregătite să întâmpine aceste probleme.
În lucrare am amintit şi câteva studii de caz. Sugestiilor şi propunerile pentru viitor au
fost legate tot de necesitatea informării populaţiei cu privire la această boală şi nu în ultimul rând
înfiinţarea de centre de îngrijire specializate destinate cazurilor de boală Alzheimer.
Bibliografie
Bogdan, Constantin, Curaj, Aurelia – Asistenţa socială a vârstnicilor, în suportul de curs,
Bucureşti, 2006-2007
Breakei, R. William – Servicii integrate de sănătate mintală, Psihiatrie Comunitară
Modernă, Editura Fundaţia Pro, Bucureşti, 2001
Chelcea, S., - Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
Dumitraşcu, Hanibal – Curs Dezvoltare Umană, Bucureşti 2006-2007
Dumitru, Mircea – Geriatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1982
Enăchescu, Constantin – Tratat de Psihologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2007
Fontaine, Roger – Psihologia îmbătrânirii,Editura Polirom, Bucureşti, 2008
Larrousse – Dicţionar dé Psihiatrie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
Neamţu, George – Tratat de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Oancea, C – Nursing Psihiatric, Editura Vavila Edinf SRL, Bucureşti, 2004
Paşa, Florin, Paşa, Mihaela-Luminiţa – Asistenţa socială din România, Editura Polirom,
Bucureşti, 2004
Sillamy, Norbert – Dicţionar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000
Titircă, Lucreţia – Dicţionar de termeni pentru Asistenţi Medicali, Editura Viaţa
Medicală Românească, Bucureşti, 2006
Dr. Tom, Smith – A trăi cu sindromul Alzheimer, Editura Antet, Prahova, 2005
Popescu, Adriana – Boala Alzheimer atinge proporţii în România, Monitorul de Alba,
15.11.2007
ANEXA 2
CHESTIONAR (ADAPTAT)
1. Vârsta pacientului
2. Sexul
3. Mediul de viaţă
- condiţii de locuit
- mediul de locuit (rural, urban)
4. Familia
- are sau nu familie, copii
- probleme în familie – veniturile familiei (sărăcie, şomaj, lipsa celor necesare traiului)
- relaţiile din familie
- relaţiile cu vecinii, prietenii, rudele
5. Studii – superioare, medii, şcoală primară, fără studii
6. Consumă sau nu băuturi alcoolice, cafea
7. Ocupaţia – încadrat în câmpul muncii, pensionar, fără pensie
8. Dacă a lucrat – unde? – (mediu toxic)
9. Antecedente personale patologice
- alte afecţiuni somatice cunoscute (se mobilizează sau nu)
- alte probleme psihice în decursul vieţii
10. Gradul de independenţă sau de dependenţă (se descurcă sau nu singur)
11. Familia de câtă vreme a observat modificări de comportament la pacient
- în urma unui eveniment oarecare (pensionare, decesul unei persoane iubite)
- a avut în familie rude apropiate cu o afecţiune asemănătoare.
12. Comportamentul pacientului
- orientat temporo-spaţial
- dezorientat temporo-spaţial şi la propria persoană
- agresivitate
- halucinaţii
13. Educaţie în privinţa bolii – dacă familia are sau nu cunoştinţe despre această boală
14. Tratament dacă pacientul a urmat tratament medicamentos specific pentru această
afecţiune. (dacă da – de când?)
15. Instituţionalizarea
- dacă familia este de acord sau nu cu instituţionalizarea – posibilităţi financiare
- dacă au posibilitatea menţinerii pacientului la domiciliu (ajutor din partea primăriei
de la nivel comunitar prin centrul de asistenţă socială.