Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Isus către

Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea

fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Isus în Evanghelii.

Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care

există.

Ascunsă la vedere și accesibila tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult

mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre

senzational, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii

detailate și limpezi. Paguba este a noastră …

Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui

Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Istoria o confirmă,

teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un

astfel de studiu.

„Scrisorile  Domnului Isus către cele șapte biserici din cartea

Apocalipsei“ ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm

că Dumnezeu a scapat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în

cele XX de secole care au trecut este inexplicabil …

Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici infrântă. Ea este exact așa cum a știut

Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile

pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate

neamurile, ci DIN toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul

acesta.

Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se

compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de

mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a

fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre BIRUITORII vrednici

de răsplata cerească !

Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor

umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, “Cel ce pe toate le

stie“ ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !

.

IntroducereCând și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței

imperiului roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea

cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea

a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile

păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci

un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial).

Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de

alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu

statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a

format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a

continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare,

sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al

Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului.

Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”,

al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.

Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o

reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antihristul” pentru o ultimă

înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și

despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henr] H. Halle], în

„Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății

decât privind-o în lumina istoriei”. Harnac\, un mare istoric al mișcărilor creștine a

fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia

greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec

și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul

primitiv pur de sub toate formele de păgânism”.

Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel

mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei.

Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției

Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale

cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din

Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul

secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din

Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o

scrisoare adresată bisericii din Roma …

Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul

Isus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat,

selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia

Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi

aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

Aceste Biserici pot fi analizate:

1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au

existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.

2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici localei. Asemenea Biserici au existat și

există pretutindeni pe fața pământului.

3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei

multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile

Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din

istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii

primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor

vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici,

„suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta,

„tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și

„perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în

Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos. 

1. Biserica din Efes

Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură

din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana,

mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu,

Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 – 20). Una

din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica

din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de

mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și

rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă

în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite

de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă

întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună“ (Luca 10:38-42).

Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi

înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).

Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei,

care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune

că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi,

cei de astăzi?

SECOLUL I

• Cuvintele și faptele Domnului Isus sunt colectate și încredințate spre păstrare în

scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă

nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Isus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare

„sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele

instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin

Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a

iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul

de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile

evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria

identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul

70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la

Pela (’n Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își

însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă

mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru

incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor

imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și

Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de

peste tot ’și dau seama cât de potrivite sunt cuvintele ’n care este scris „Cine”

este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină”

(70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este

evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ

25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna

Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și

zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea

apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost

crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.

Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub

persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Isus este unică din cel

puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și

lipsa unor aparente defecte.

Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al

persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să

„plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici

amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le

mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna are o

populație de aproximativ 300.000 de locuitori, dintre care un mare procent se

declară a fi creștini.

Remarcați cum se prezintă Domnul Isus la începutul acestei scrisori „Cel ce a

murit și a înviat”. Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile

persecuției: după moarte urmează învierea!

În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată.

„Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia

mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.

Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani.

„Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra

creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la

fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II

În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Isus încă nu a revenit.

Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea

Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea

ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă

persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de

„ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM – Un fel de mișcare „ne[ age” care se pretindea deținătoarea unei

forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM – O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la

câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM – O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”,

cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți

sunt Irineu și Iustin Martirul.

Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu

dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă.

Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic

impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci

când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84

de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare

sălbatice în Lyon (177).

Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul

Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc

de miriște în toate păturile sociale. Calistus – un fost sclav – este promovat ca

episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal

din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină

(68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației

lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din

era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri

pe an).

SECOLUL III

La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”

Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice

convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și

libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.

Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un

milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare

de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian,

Clement din Alexandria.

248 – Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este

temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 – Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare

persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat

eliberat cu această ocazie.

Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza

persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți.

Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o

lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii

contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen

răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă

cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii

creștine.

Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.”

Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind

astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea

avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o

alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de

10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de

35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se

ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin

mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult

păgân era sedii ale prostituției.

3. Biserica din Pergam

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astqzi Turcia era cunoscut prin

mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult

păgân era sedii ale prostituției. După căderea Babilonului, Pergamos a

devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple

impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali

din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul

circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În

traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și

politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să

supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea

Domnului Isus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față

de Isus, Mirele etern.

Unei astfel de biserici, Domnul Isus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu

două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică.

Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de

biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text,

este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num.

25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință

și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului.

Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel

Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat

Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic

pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de

caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât

mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după

chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Isus, în scrisoarea

pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă

atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în

timpul Reformei lui Martin Luther.

Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic

despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația

personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai

știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă

și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie,

mirele Isus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-

o relație personală cu El.

SECOLUL IV

Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o

perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor

transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată

șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica – La debutul secolului, creștinismul a trecut prin

ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de

Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină.

N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica – Susținând că el însuși a trecut la creștinism,

Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a

făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o

însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite

privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica – păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul

Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră

în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica – Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în

anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.

Biserica confruntă Imperiul – Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea

răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al

Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții – Aflată ea însăși la debutul secolului sub

persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a

început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost

însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV,

Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a

„forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de

„Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui

Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care

o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a

confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc.

Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se

confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.

Biserica persecutată începe să persecute. Pe la sfârșitul secolului,

reprezentanții bisericii se deprind să folosească puterea imperială pentru a-și

intensifica influența asupra populației.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub

patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de

al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani

și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din

cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele

fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului

printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului,

creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste

temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este

fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate

al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format

prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a

creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante

despre viața creștinilor din primele secole.

386 – Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai

importanți teologi din toată istoria bisericii.

ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de

18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este

evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut

la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V

Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub

stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că

adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și

mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.

În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o

pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o

combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin,

cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.

Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma

crește. Papa Leo I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile

lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor

celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al

apostolului Petru.

Patri\ (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în

Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de

evanghelizare (El va deveni „sfântul Patri\”).

496 – regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi

jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu

Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor

(moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se

introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare,

ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și

intensificându-și influența.

ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de

22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată.

Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată

anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira

Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și

imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica

îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele

șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra

păcatului.

Domnul Isus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare

sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului

este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății.

Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste.

Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături

sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini !

Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite

idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii

publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).

Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru

înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-

26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de

pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul

16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele

influența nefastă a Izabelei.

Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl

mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți

dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!”  După ce

a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de

închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri:

a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur dela Betel și Dan ca loc de închinare

pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat

calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus

jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a

luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a

învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a

ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei

intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru

autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata

lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.

Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea

ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și

permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Isus este

hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest

proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de

har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe

măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge

în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de

Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie

au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se

promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste

neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este

însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16).

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în

marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamată „Mijlocitoare” și

„pururea fecioară”. În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați

să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și

la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând

controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul

Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”.

Regii s-au amestecat la „altar”, dându-L pe Hristos la o parte.

SECOLUL VI.

529 – Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursa înființează

mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c.

540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 – 532 – Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul

Iustinian (483-565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de

1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite

misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo

viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.

Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian

ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă, o clădire de biserică în

Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537).

Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare

modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini).

De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani.

Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la

Iona.

Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recaret, regele vizigot al Spaniei,

arian de origine, se face romano-catolic.

La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de

exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în

creștinism.

Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o

păstrează și astăzi biserica Romei.

ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de

24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia

este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de

1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII

600 – 636 – Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită

cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru

activitatea 110

de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i

încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 – Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria

Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea

tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 – Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „T]pos”, limitând învățăturile

creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade

ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este

arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 – După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia

adoptă romano-catolicismul în sinodul de la {hitb].

Mohamed (c. 570-629) pune temelia islamului, religie care va înlocui treptat

creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 – Islamul cucerește Ierusalimul.

690 – Doi episcopi anglosaxoni, |ilian și {illibord, activează intens ca misionari pe

continentul European, printre franci.

ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este

încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este

evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la

3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII

731 – „Venerabilul Bede” (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a

poporului englez.”

Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel

îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a

musulmanilor în Europa.

Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este

martirizat de păgâni în 754.

Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în

problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea

icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade,

însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că

imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de

carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului

precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în

serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al

V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște”

și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări

simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în

Italia. Papa Leo al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se

autoproclamă episcopul suprem în Apus.

Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se

încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un

imperiu cu împărat creștin.

Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte

monahale.

Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.

781 – Alcuin de }or\, Anglia, devine consilier al lui Carol cel Mare și declanșează

„renașterea carolingiană.”

ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este

încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este

evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la

3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX.

800 – De crăciun, papa Leo îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi

„sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de

cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și

prin patronarea sistemului de învățământ.

831 – Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina

Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și

anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-

substanțiere.”111

John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu,

pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând

că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și

dental.”

Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în

Scandinavia.

Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl

(826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în

Moravia și inventează alfabetul slavon.

Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al

Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două

ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru

doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și

eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai

creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul

la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a

viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării

teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el

însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în

scopuri creștine.

ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este

încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este

evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X.

Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est.

În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se

produce în vest în Islanda și Groenlanda.

Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor

Europene.

909 – se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul

mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de

practicile instituționale necreștine.

Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este

asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 – Vladimir, regele unic al rușilor din jurul |ievului este botezat de creștini. De

Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește

cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului (Ah, intrigile și alianțele

politice …)

Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare

pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta,

structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui

Napoleon.

993 – Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din

„mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica

răsăriteană.

În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de

vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu

avem decât din secolul XI)

Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni

Judecata de Apoi.

ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în

proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată.

Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de

4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI.

Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 – Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 – Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia

Mică.

1095 – Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea

Ierusalimului.

1099 – Cruciații cuceresc Ierusalimul.

Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul

papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de

reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii

de sub autoritatea Statului.

Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și

așezăminte monastice.

1098 – Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente

reformiste.

William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca

arhiepiscop de Cantebur] (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează

biserica engleză.

Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El

scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui

Hristos.

Dezvoltarea muzicii:

1015 – apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea

Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena.

Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face

debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție

de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia

este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII.

În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu

boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 – inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 – terminarea Catedralei din Chartres.

Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade

pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 – Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea

musulmanilor în 1191

1147 – Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează.

Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 – Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 – Este înființat ordinul „hospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul

cavalerilor teutoni.”

Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 – Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În

același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 – Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în

textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută

crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute

de mii sunt martirizați.

În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne

singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1115 – Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai

important om al bisericii secolului al XII-lea.

1155 – este înființat ordinul „carmelit.”

ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în

proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată.

Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII.

Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea

ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar

peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.

Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 – Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 – Cruciada copiilor.

O nouă încercare de reformă a bisericii catolice din interior. Ia ființă ordinul

„călugărilor”. Ei subliniază importanța predicilor.

1209 – Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 – Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura

creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa

Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească

Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.

Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El

pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el

dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile

politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o

asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 – Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile

bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției

apostolilor, Noul Testament).

Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să

înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este

tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai

mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV.

După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160 – 1216), papalitatea își

începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 – Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de

supremație papală.

1309 – 1377 – „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat

cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței

(în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei

eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”,

încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 – 1417 – „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au

drept să stea pe scaunul papal.

„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de

milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.

În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.”

Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa

unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare

suflet.

Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu

Isus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să

pună un capăt „marii schizme” din papalitate.

Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe

rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port

aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca

„acte de penitență.”

1305 – 1314 – Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și

prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat

afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici”

pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 – John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El

preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția

apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în

proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată.

Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV.

1414 – 1417 – Sinodul de la Constanța încearcă să pună un capăt Marei Schizme,

care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei

autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii

biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John

Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”

Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de

preocupări politice.

Thomas a |empis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare

pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.

1431 – Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe

rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 – Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a

bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază

în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 – Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte

tipărită mecanic este Biblia.

1479 – În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția

spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se

încreștineze sau să părăsească țara.

1498 – Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase

să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului

renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci

crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte,

familia „de Medici” devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate

ca oricând.

Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 – Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de

expansiune a creștinismului.

ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este

tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum

9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

5. Biserica din Sardes

Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos,

cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din

apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, căzuse de douq

ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de

necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri

au fost făcute de Cirus (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte.

Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o

aducere aminte a trecutului.

Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Isus era supărat

pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția

Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc

fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:

– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) – cei aflați pe moarte (care fuseseră

ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) – cei vrednici (care își

păstraseră poziția și părtășia în Hristos).

Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că

faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte

li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată.

Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este

adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare

lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19;

Ezechiel 22:30).

Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și

continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și

urmarea firească a păcatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației.

Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații

Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să

poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva

reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care

vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din

versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi

interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a

pronunțat împotriva reformatorilor.

Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este

ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile

străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a

trecut Biserica.

SECOLUL XVI.

Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor

Reformei.

Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu

teme creștine.

1517 – Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din {ittenburg.

Conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste

granițe, în mai toată Europa, producând o nemaiîntâlnită efervescență.

Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în

germană și Tyndale în engleză (1520).

Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în

Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și

îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henr] al VIII-lea se rupe

de biserica Romei și se autoproclamă ca suveran al bisericii anglicane. Lucrarea

„Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul

elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată

societatea.

O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate

ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trent (1545 – 1563) reafirmă

valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul

credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.

Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul

protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William

Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.

În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și

biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia

este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII.

Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața

religioasă și politică a Europei.

În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles

(Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.

În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 – 1648 – în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire

reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown – 1607, Pilgrims

Land – 1620, Massachusetts Bay Colony – 1630. Multe din ele s-au născut din

dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare

mai aproape de valorile biblice.

În Anglia este lansată traducerea „|ing James” a Bibliei (1611). Ea va modela

limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 – Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui

Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile

după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon,

Robert Boyle.

Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină:

John Milton,Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John

Bunian, Călătoria creștinului, (1678).

În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și

încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz,

Hobbes și Descartes.

ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%.

Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia

„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia

Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Isus nu-i găsește nici

un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din

capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o

reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru

că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a

avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi

încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este

ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este

acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2;

Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o

oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în

Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza

lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață,

prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o

perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate

misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o

cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în

Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie),

…un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui

este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este

Mirele, iar noi suntem Mireasa).

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai

multe Biserici din acestea!

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea

Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție,

credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna

oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat

sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată

fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au

înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos”

– singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.

O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și

formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie

într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia

cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca

pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi.

Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții

!!

SECOLUL XVIII.

Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l

pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele

gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează

sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței

rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.

În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine”

produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de

excepție: George {hitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.

În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în

luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune

„doar pentru gloria lui Dumnezeu.”

Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici

vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa

biserici evanghelice.

Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile

divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Ha]dn compun piese înălțătoare, în timp

ce poeți ca Isaac {atts și frații {esle] scriu imnuri destinate să fie cântate în

comun de credincioșii din Biserici.

Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce

schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în

lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea

protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet”de Philip Doddridge, „Principii

de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor

religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit

Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie.

Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate

„testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia,

țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor.

Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată

metaforic prin aventuroase călătorii geografice.

Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii

creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%.

Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX.

Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.”

Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind

credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi

coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea

pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea

Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”

În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui

Iehova și „Știința creștină.”

Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de

vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui

Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și

autenticitatea istorică a Bibliei.

În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios.

Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi

impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care

convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.”

Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe

ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de

peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra.

Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și

răspândite în toată lumea.

David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în

Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.

Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă

public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple

dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca

să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă

nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul

sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție

de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia

este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea

Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri

comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele

de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și

obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest

climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care

normele absolute au fost lăsate la o parte.

„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința

celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască

după mintea lui.

Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare.

Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a

creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc

conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și

mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit

fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat

tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie

considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și

creștinismul adevărat.

Remarcați felul în care se prezintă Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN”

(Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.

Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al

lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este

cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să

asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu

orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce

face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise

grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli

de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește

cunoașterea de sine. Părerea Domnului Isus despre această Biserică era total

diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică

era revoltătoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este

hotărât să o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară.

El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este

mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”)

Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I

deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se

găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei

„masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă

ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L

primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu

Mine !”

Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind

atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa

prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El

„aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici”

și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au

fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce

voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa

de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată

un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care

nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată

seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa

este „aur curățit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX,

creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei

și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de

înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente

înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea

Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate

pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea

tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”.

Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și

pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul.

iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a

fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX.

Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea

aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim

să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a

marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor

greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate,

… în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este

doar arareori vocea lui Dumnezeu).

„Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie

proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de

manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală.

Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este

Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La

examinarea tribunalului divin, mărturia lui Isus Hristos despre această Biserică nu

este favorabilă.

1906 – Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.

1906 – Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice,

nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Isus din Nazaret.

1914 – Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută

a omului.

1934 – Ia ființă organizația {]cliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în

toate limbile pământului.

1939 – Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce

la un război al raselor.

1941 – Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1942 – Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA

1948 – Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor

1950 – Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale

Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 – Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai  mare modificare de

atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai

mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, inbunatatirea

relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este

o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962

decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 – Mihail Gorbacev declanșează perestroica, urmată de căderea

comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 – Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată

cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la

comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la

identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și

liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se

stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 – 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea

Europeană, pus apoi în aplicare începând ci 1 Noiembrie, 1993

1999 – Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului.

Termenul a fost folosit în că din 1914-1917 de alții, termenul este împământenit

în 1939 de Arnold J. Toynbee (“Our own Post-Modern Age has been inaugurated

by the general war of 1914-1918). Nimic nu mai e clar pentru nimeni.

Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de

valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care

caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea

serviciilor. Foarte pițini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în

mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general

de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.

Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El

stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd

supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul

credinței este amestecat cu zzgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar

fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să

fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe

ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Viaţa Spirituala - Calvaria - Satu Mare

Cateheza online - Initierea crestina - Sfinţi, icoane şi statui? Nu este interzisă cinstirea lor prin porunca „să nu ai alţi Dumnezei şi să nu îţi faci chip cioplit ca să te închini lui”?Dacă intră cineva într-o biserică catolică, vede icoane („picturi”) şi statui ale unor sfinţi (sper din inimă să vadă icoane şi statui; din păcate, mulţi preoţi renunţă, din nu ştiu ce motive, la reprezentările sfinţilor şi îşi lasă biserica goală, cu pereţii albi, bunăoară ca şi bucătăria mea sau a Dumneavoastră). Poate mai vede şi o persoană îngenunchind şi rugându-se la statuia Sfântului Anton. Şi cum trăim într-o societate pluralistă, cică bine informată, probabil îşi pune întrebarea: ajută oare rugăciunile acestea? Nu este cam demodat să te rogi în faţa unei statui? Lasă, că ar fi demodat, dar este corect? Una dintre acuzele care se aduc bisericii este faptul că „îşi face chip cioplit” şi se închină lor (sfinţilor), cu toate că în Biblie este interzis acest lucru, zic unii cu tărie (sectanţii). Este deci, o întrebare actuală (chiar dacă, vorba aceea, nu e nimic nou sub soare, şi această problemă a fost dezbatută în timpul iconoclasmului, sec. 8-9 d. Cr.); este permis să ne închinăm la icoane sau nu, căci, zic unii, cinstirea icoanelor este idolatrie iar idolatria este oprită de Dumnezeu: "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici un chip din cele ce sunt sus în cer, ori din cele ce sunt jos pe pământ, sau din cele ce sunt în ape, dedesubtul pământului" (Exod 20,4); "Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol..." (Deut 4,16-19).E foarte primejdioasă citirea selectivă a Bibliei şi accentuarea câtorva citate. Biblia trebuie privită ca un întreg şi interpretată ca atare, pentru că altfel, fiecare o interpretează cum vrea (şi mulţimea fără număr a bisericilor şi sectelor demonstrează clar acest lucru). Adevărul este că prin citirea şi accentuarea selectivă a Bibliei nu dăm dovadă decât de o cunoaştere superficială a acesteia. Pentru că tot în Sfânta Scriptură citim şi că atunci când primejdia idolatriei era evitată, chiar şi în Vechiul Testament existau icoane sau sculpturi. Pe chivotul Legii erau sculptaţi heruvimi: "Vei face doi heruvimi de aur, îi vei face din aur bătut, la cele două margini ale acoperişului... Vei face heruvimii dintr-o singură bucată" (Exod 25,18). Tot aşa Solomon face heruvimi în templul din Ierusalim: "În locul cel sfânt el a făcut doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, având zece coţi înălţime. Solomon a pus heruvimii în mijlocul casei dinlăuntru. Aripile lor erau deschise. Aripa primului atingea unul din pereţi, iar aripa celui de al doilea heruvim atingea pe celălalt" (I Regi 6, 23-28). În Num 21, 8-9 citim că Moise a primit poruncă să facă un şarpe de aramă, care îi va vindeca pe aceia care vor privi spre el. E vorba aici de idolatrie? Nici într-un caz. De altfel existau nenumărate sinagogi în antichitate, care erau decorate cu diferite mozaicuri, reprezentând îngeri, profeţi şi diferite simboluri religioase: menora, ramura de palmier, etc. Întâlnim aceste reprezentări în sinagoga din Beth Alpha, Berh Shean, Maon sau Ierihon, etc. Toate aceste mozaicuri pot fi văzute şi astăzi.Icoana sau sculptura întotdeauna reprezintă pe cineva. Cultul sau dispreţul nu se dă materialului din care este făcut ci acelei persone sau lucru pe care îl reprezintă. O poză a părinţilor de exemplu, pe care o păstrăm, e preţuită din dragoste şi respect faţă de persoanele de care ne aducem aminte şi ne sunt dragi, nu datorită valorii hârtiei care este pusă în ramă. Semnul de circulaţie nu e respectat pentru că este din metal, ci pentru că reprezintă ceva: ordinea în circulaţie. Pentru omul din antichitate, o icoană, o statuie se bucura de aceeaşi cinste ca şi acea persoană pe care o reprezenta. Păgânii despre care vorbeşte Vechiul Testament, nu se închinau lemnului sau aurului, ci prin intermediul “chipurilor cioplite” unei zeităţi. Aceasta este idolatria în sine: adorarea unei zeităţi, alta decât

Dumnezeu cel adevărat. Împotriva acestor zei lupta Vechiul Testament. Iar când idolatria înceta a mai fi o primejdie pentru evrei, reprezentările apăreau şi în rândul poporului ales în aşa numita ars sacra, artă sacră, închinată lui Dumnezeu, cu menirea de a ajuta omul în venerarea Divinităţii. Însuşi Chivotul Legii ar putea fi numit o sculptură sau idolatrie, păcat de moarte. Şi cu toate acestea, se bucura de o cinste deosebită în Vechiul Testament. Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la Chivotul Legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tamâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Acest cult de ce nu este numit idolatrie?În interpretarea pasajelor biblice, deci, este nevoie de citire atentă şi holistică (adică întreagă) şi nu doar selectivă şi parţială. Mai este nevoie şi de o cunoaştere minimală a cadrului istoric al evenimentelor şi scrierilor, lucru care în multe interpretări lipseşte.Mai avem un pasaj controversat în Noul Testament (în legătură cu cinstirea şi cultul sfinţilor): „Iar unul dintre răufăcătorii răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zise lui Isus: Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei ajunge în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).Pasajul de mai sus stă la baza tuturor proceselor de beatificare şi canonizare ale Bisericii. Răspunsul dat de Isus tâlharului, „astăzi vei fi cu mine în rai”, este considerat prima canonizare, adică pentru prima dată (şi cel mai clar) se afirmă despre o persoană că s-a mântuit. Din acel moment, Biserica a canonizat mii de persoane, pe care astăzi îi cinstim ca sfinţi. Primele şi cele mai vechi mărturii istorice scrise despre canonizări şi cultul sfinţilor în Biserică, le găsim în Actele Martirice scrise în secolele 2 - 4 care sunt de mai multe feluri: 1. copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la tribunalele romane (de ex: Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, martirizate în 7 martie 203; Martiriul Sfinţilor scilitani, executaţi la Scili în Africa în data de 17 iulie a anului 180, etc.); 2. mărturia unor martori oculari, adică creştini aflaţi în tribunal sau la locul de execuţie al martirilor (de ex: Martiriul Sfântului Policarp din 23 februarie 155, Scrisoarea Bisericilor din Lugdun (Lyon) despre cei 48 de creştini martirizaţi în luna august a anului 177); toate aceste mărturii, de altfel foarte multe la număr, sunt de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere religios.Actul martirilor din Lyon care datează din anul 177, spune că “ei (creştinii) dădeau cu bucurie numele de martir lui Cristos, credinciosului şi adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu.” Şi amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau: “Aceia sunt martiri, pe care Cristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea martiriul lor. Ei au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Cristos.” Iar în Martiriul Sfântului Policarp, citim următoarele: „Ne închinăm lui Cristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor. Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei”. Despre cultul martirilor citim următoarele: „Noi am dobândit, mai în urmă, osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după outinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă” – Martiriul Sfântului Policarp, anul 155. Mai târziu Tertulian aminteşte că „Facem pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a naşterii lor (spirituale): „Oblationes pro defunctis, pro natalitiis annua die facimus”. Părţi din relicvele sfinţilor martiri erau depuse încă din sec. 2 pe masa de altar a bisericilor pe care se săvârşea jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Cristos murit pe cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii (lucru care se face şi astăzi). Apoi, pe locul rămăşiţelor pământeşti ale martirilor s-au ridicat lăcaşuri de cult (bazilici, foarte numeroase şi astăzi în Roma), iar numele lor a început să se dea ca nume de botez.După încetarea prigoanei, când numărul martirilor a scăzut considerabil, Biserica a canonizat creştinii care erau eminenţi în virtute şi sfinţenie. Primul astfel de sfânt, care nu a murit ca martir, a fost episcopul de Tour, Sfântul Martin (+ 11 noiembrie 397), care îndată a fost venerat în toată Europa. Deci, prin martiri şi sfinţi Biserica, din cele mai vechi timpuri, îl cinsteşte pe Cristos, care prin sfinţi biruieşte puterea Satanei, şi lucrează neîncetat între noi, oamenii. Dea Domnul, să ajungem şi noi la aceeaşi demnitate ca şi ei…Legat de cultul sfinţilor, mai trebuie să amintim încă o dată atributele bisericii: una, sfântă, catolică şi apostolică. Aceste atribute trebuie văzute în timp şi spaţiu. Adică, biserica este una nu numai aici pe pământ (o turmă şi un păstor), ci formează un tot unitar şi cu cea din ceruri, cu cei mântuiţi, sfinţii, şi cu cei care aşteaptă mântuirea, cu sufletele din purgator. Vorbim, deci, despre biserica glorioasă (sfinţii), suferindă (sufletele din purgator) şi peregrină pe acest pământ (adică noi, cei care trăim în această lume). Între noi toţi există o relaţie strânsă prin rugăciune, o relaţie care nu se termină cu moartea. Biserica există şi după moarte.Este sfântă datorită celor mântuiţi, datorită acelor sfinţi care trăiesc aici pe pământ; este catolică, universală, iar catolicitatea bisericii o dă nu numai multitudinea popoarelor, limbilor şi culturilor, ci şi membrii care au trecut în veşnicie. Şi este apostolică, pentru că are la bază învăţătura primită de la apostoli, păstrată şi dată mai departe din generaţie în generaţie.Ajungând la acest punct, trebuie să vorbim puţin şi despre cei doi stâlpi ai învăţăturii bisericii: Biblia şi Tradiţia.

PS Ioan Ploscaru, un mare episcop român, greco catolic, în cartea intitulată Biblia răspunde, zice următoarele: „Un agent de circulaţie a fixat un stâlp la o răspântie de drumuri, pe care a bătut în cuie o tablă cu inscripţia "spre Bucureşti". A venit, însă, un înşelător şi a învârtit stâlpul cu 90 de grade, aşa că, cine voia să călătorească la Bucureşti, ajungea în altă parte. Altul l-a mai învârtit cu 90 de grade. Acum direcţia era chiar inversă. Atunci supraveghetorul a bătut tabla pe doi stâlpi alăturaţi. De acum nu se mai putea învârti după plac. Sau, un alt caz: între Statele Unite şi Mexic există un deşert numit Llano el Staccado. În secolul trecut, acesta era foarte greu de parcurs. Totuşi, dacă cineva cunoştea drumul, pe un cal bun şi cu provizii de mâncare şi apă, putea să-l treacă. Autorităţile au fixat stâlpi din loc în loc, cu marcaje. Însă hoţii schimbau stâlpii şi direcţia marcajului. Astfel, călătorul se rătăcea şi murea de foame şi de sete. Atunci hoţii veneau şi-l jefuiau fără nici o împotrivire. Isus Cristos a fixat stâlpii şi marcajul cu direcţia ce trebuie urmată în acest pustiu al vieţii: Scriptura şi Tradiţia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care mută "stâlpii" în toate direcţiile pentru a face să vă rătăciţi!” Ce înseamnă, de fapt, aceată Tradiţie? Învăţătura de secole a Bisericii. Bunăoară, ce vă spuneam din scrierile Sfântului Ignaţiu de Antiohia, Actele Martirice, Sfinţii Părinţi sau Sinoadele Ecumenice, face parte din Sfânta Tradiţie. Renunţarea la Tradiţie înseamnă renunţarea la tot ceea ce au crezut, au scris şi mărturisit înaintaşii noştri timp de secole. Lipsa sau negarea şi neluarea în seamă a Tradiţiei a dat naştere mulţimii de secte, biserici şi bisericuţe. Să vă dau un exemplu, să vedeţi ce face o virgulă. Pornesc de la un text biblic citat mai sus. Tâlharul căit îi zise lui Isus: „Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei ajunge în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Martorii lui Iehova schimbă poziţia unei virgule în răspunsul lui Isus: „Adevărat îţi spun ţie astăzi, vei fi cu mine în rai.” Adică virgula la ei urmează după astăzi, nu ca în celelalte traduceri, după „ţie”. Nu e tot una că spun: îţi spun ţie, astăzi vei fi cu mine în rai, sau spun: îţi spun ţie astăzi, vei fi cu mine în rai (cândva, după sfârşitul lumii). Deci, o virgulă dovedeşte sau neagă existenţa sufletului nemuritor. Şi atunci, care este adevărul? Tâlharul căit este deja sau va fi cândva în rai? Biserica Catolică spune că deja este în rai. Niciodată nu foloseşte Isus în tot Noul Testament expresi „îţi spun ţie astăzi”. Nici Dumneavoastră nu o folosiţi. Eventual la o formă trecută se mai spune: ţi-am spus astăzi deja… dar nu se foloseşte: îţi spun astăzi. Şi este mai greu de crezut interpretarea martorilor lui Iehova, dacă ne gândim la faptul că cei crucificaţi mureau de fapt prin asfixiere, nu primeau aer. Şi fiecare cuvânt spus, era spus cu greutate. Nu îşi permiteau vorbe multe cei crucificaţi, pentru că se luptau pentru fiecare respiraţie.Ei bine, de ce este importantă tradiţia? Pentru că ea ne învaţă şi ne dovedeşte care este locul acestei virgule şi cum trebuie interpretat acest text. În caz contrar, se nasc multe ediţii şi traduceri ale Bibliei, cu virgule puse după bunul plac, şi interpretate la fel, după cum şi de unde bate vântul.Să nu mai vorbim că păstrarea cu stricteţe a Tradiţiei este şi o poruncă apostolică: "Fraţilor, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, de o ţineţi cum v-am vestit-o" (I Corinteni 15,1-2). "Şi vă laud, fraţilor, că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat" (I Cor. 11,2); "V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu..." (I Cor. 15,3)."Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire atât de mare care, după ce a fost vestită mai întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o!" (Evrei 2,3); "Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acelea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Filipeni 4,9); "Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi vă zic: de v-ar vesti cineva o altă Evanghelie, deosebită de cea care v-am propovăduit-o eu, anatemă (excomunicat) să fie!" (Galateni 1,9); "Fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, precum aţi învăţat de la noi cum trebuie să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu, aşa să sporiţi tot mai mult" (I Tes. 4,1). Şi câteva rânduri, tot de la Sfântul Paul către ucenicul său Timotei: "O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, evitând discursurile deşarte şi profane şi controversele unei ştiinţe care nu merită acest nume, pe care, unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă" (I Tim. 6,20-21); "Păstrează chipul cuvintelor sănătoase, cu credinţa şi dragostea care este în Isus Cristos. Păzeşte bunul ce ţi s-a dat prin Duhul Sfânt care locuieşte întru noi" (II Tim. 1,13-13); "Iar cele ce le-ai auzit de la mine, în faţa multor mărturii, încredinţează-le la oameni credincioşi, care să fie în stare a învăţa pe alţii" (II Tim. 2,2); "Iar tu rămâi în cele ce le-aţi învăţat, de care ai siguranţă, ştiind de la cine le-ai învăţat" (II Tim. 3,14).

Pr. Ioan Roman

Recent am avut o discuţie cu cineva referitor la închinarea la

icoane. Nu vreau să spun ceva împotriva celor ce cred în icoane sau

practică închinarea la icoane. Vreau doar să prezint ceea ce spune

Cuvîntul lui Dumnezeu despre acest lucru. Probabil că la începutul

creştinismului oamenii au făcut icoanele doar pentru a-şi aminti de

Dumnezeu, însă acest lucru a devenit o închinare la idoli prin faptul

că oamenii sărută icoanele şi se închină înaintea lor mai ceva decît

în faţa lui Dumnezeu.

Una din cele 10 porunci pe care le-a dat Dumnezeu lui Moise spune

următoarele: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a

lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în ape supt

pămînt. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu,

Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc

fărădelegea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea

neam al celor ce Mă urăsc; şi Mă îndur pînă la al miilea neam de

ceice Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Deuteronom 5:8-10

Încălcarea acestei porunci este pedesită de Dumnezeu. Pedeapsa

este clară chiar din acest verset: Dumnezeu pedepseşte

fărădelegea părinţilor în copii. Nu este nimic mai dureros pentru

un părinte decît să-şi vadă copilul suferind.

Dumnezeu arată clar de ce să nu ne închinăm la nici un chip cioplit

şi cine sau ce anume se include în chipul cioplit.

Deuteronom 4:15-19 „Fiindcă n’aţi văzut nici un chip în ziua cînd

v’a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare

aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi, şi să

vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul

vreunui om sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de

pe pămînt, sau chipul vreunei păsări care sboară în ceruri, sau

chipul vreunui dobitoc care se tîrăşte pe pămînt, sau chipul vreunui

peşte care trăieşte în apele dedesubtul pămîntului. Veghează

asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicîndu-ţi ochii spre cer, şi

văzînd soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii tîrît să

te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sînt lucruri pe

cari Domnul, Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să

slujească tuturor popoarelor, subt cerul întreg”.

În acest pasaj este spus clar cine se include în chipul cioplit. După

cum bine vedem merge vorba şi despre chipul unui bărbat sau

chipul unei femei. Chiar dacă nu suntem aşa de idolatri încît să ne

închinăm la dobitoace şi păsări, dar totuşi ne închinăm la chipuri

de bărbaţi şi femei care le poţi găsi din abundenţă oriunde.

Recent mergînd într-o rutieră am văzut o icoană care reprezenta pe

Domnul Isus Hristos stînd pe nori împreună cu Dumnezeu.

Dumnezeu era reprezentat ca un bătrîn, iar Isus stătea la dreapta

lui Dumnezeu. Biblia ne spune clar că Dumnezeu este duh şi fără

mare teorie este clar că un duh nu poate fi prezentat în chip de om

bătrîn.

De multe ori auzim chiar de la preoţi că închinarea la icoane este o

închinare adevărată, iar însuşi icoana este „fereastra spre

Dumnezeu”. Un lucru este mai interesant: oare are Dumnezeu

nevoie de asemenea „ferestre”.

Probabil toţi cunoaşteţi istoria cînd poporul Israel şi-a făcut un viţel

din aur pentru că Moise urcase pe muntele Sinai la Dumnezeu şi nu

se mai întorcea.

Exodul 32:4-6 “ El i-a luat din mînile lor, a bătut aurul cu dalta, şi

a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: ,,Israele! iată dumnezeul tău,

care te-a scos din ţara Egiptului. Cînd a văzut Aaron lucrul acesta,

a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: ,,Mîne, va fi o sărbătoare în

cinstea Domnului! A doua zi, s’au sculat dis de dimineaţă, şi au

adus arderi de tot şi jertfe de mulţămire. Poporul a şezut de a

mîncat şi a băut; apoi s’au sculat să joace”.

Vedem că Israel după ce a fost scos din ţara Egiptului, chiar dacă a

văzut minunile pe care le-a făcut Dumnezeu totuşi au fost tentaţi să

se lepede de El. Ei şi-au turnat un viţel din aur ca să şi-l închipuie

pe Dumnezeu. Era sigur că ei nu credeau că anume acea statuie

este Dumnezeu, dar după ce au făcut-o au spus că acea statuie era

Dumnezeul care îi scosese din Egipt. Nu vedeţi nici o paralelă între

ceea ce au făcut ei şi ceea ce facem noi astăzi. Noi facem aceiaşi

prostie ca şi ei. Noi motivăm că ne facem „ferestre” pentru al vedea

pe Dumnezeu, dar acelaşi lucru l-au făcut şi ei. Mai departe vom

vedea cu ce s-a terminat această închinare a lor.

Exodul 32:25-28 „Moise a văzut că poporul era fără frîu, căci

Aaron îl făcuse să fie fără frîu, spre batjocura vrăjmaşilor săi; – s’a

aşezat la uşa taberii, şi a zis: ,,Cine este pentru Domnul, să vină la

mine! Şi toţi copiii lui Levi s’au strîns la el. El le-a zis: ,,Aşa

vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Fiecare din voi să se

încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra dela o poartă la alta,

şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa. Copiii lui

Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni

au pierit în ziua aceea din popor”.

Cînd Moise era pe munte Dumnezeu i-a spus despre faptul că

poporul Israel s-a stricat şi a mers după alţi dumnezei. De fapt

Dumnezeu a vrut să omoare pe tot poporul Israel pentru această

închinare la idoli pe care o făcuseră, dar Moise a mijlocit ca

Dumnezeu să-i ierte şi să-i lase în viaţă. Vedem totuşi că păcatul

trebuie pedepsit aşa că din popor au murit apoape trei mii de

oameni. Dumnezeu nu tolerează asemenea închinări ci le urăşte şi

le pedepseşte.

Cartea Apocalipsei-Intrebari si raspunsurile Bibliei -

 

Cartea Apocalipsei este una dintre cele mai semnificative cărţi din Biblie pentru timpul în care trăim. Mesajul ei este revenirea lui Isus Hristos.

Apocalipsa dezvăluie planurile înşelătoare ale lui Satana. Tot ea descoperă planurile lui Dumnezeu pentru aceste zile din urmă.

In Apocalipsa, capitolul 14, Domnul Isus Hristos este zugrăvit cu mare claritate ca Fiu al omului, venind pe norii cerului pentru a secera recolta pământului (versetele 14-16). Dar, înainte de venirea Sa, El trimite un solie specială pentru a-şi pregăti poporul înaintfe de încheierea istoriei. Acest mesaj  se găseşte în versetele 6-12.

1.    Cine   este   înfăţişat   ducând   acest mesaj lumii? Apocalipsa l4,6

BIBLIA SPUNE: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul

cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească...."

Pe tot parcursul cărţii Apocalipsei, mesageri-îngeri sunt înfăţişaţi ca ducând mesaje spre pământ în fiecare ocazie, ei transmit o solie urgentă din ceruri, de o importanţă   deosebită   pentru  locuitorii planetei.

2.          Care   este   ideea   mesajului   din Apocalipsa 14? Apocalipsa 14,7.

BIBLIA SPUNE: „El zicea cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I

slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut

cerul şi pământul.'"

3.           Cui îi este adresat mesajul acesta? Apocalipsa 14,6.

BIBLIA SPUNE: „...locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei

seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod."

Noe a predicat un mesaj urgent oamenilor din vremea lui care curând aveau să întâmpine potopul universal. Prin Iosif, Dumnezeu a dat lumii mesaje de avertizare ca s-o pregătească pentru foametea ce urma să lovească Egiptul.

Pentru fiecare epocă, Dumnezeu a avut câte un mesaj de avertizare, de pregătire, în vederea crizei ce urma să vină. Acceptarea mesajului a însemnat viaţă, iar respingerea lui - moarte.

Mesajul din Apocalipsa capitolul 14 are, într-o măsură şi mai mare, o importanţă vitală pentru toţi locuitorii pământului.

4.        Spre ce moment atrage atenţia acest mesaj? Apocalipsa 14,7.

BIBLIA SPUNE: „... a venit ceasul judecăţii Lui."

Observaţi că timpul verbului care descrie judecata este la trecut. Adică „ceasul judecăţii deja A VENIT''

5.        Cum se refereau Domnul Hristos şi apostolul Pavel la „timpul" judecăţii? Matei 12,36; Fapte 24,25.

BIBLIA SPUNE: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală

de orice cuvânt nefolositor, pe care-1 vor fi rostit" „Pe când vorbea Pavel

despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare..."

Atât Isus, cât şi Pavel plasau judecata în viitor. Declaraţia din Apocalipsa, făcută generaţiei din urmă, vorbeşte despre judecată ca fiind actuală.

6.        Care sunt cele două categorii de oameni ce se vor da pe faţă înainte de venirea lui Isus? Apocalipsa 22,11.12.

BIBLIA SPUNE: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine

este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să

trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi

mai departe! Iată, Eu, vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să

dau fiecăruia după fapta lui"

Isus vine ca să dea răsplata fiecăruia, în funcţie de categoria în care se află. Iată de ce este nevoie de o judecată înaintea venirii  Lui, pentru a stabili răsplata corespunzătoare fiecăruia. Destinul tuturor trebuie hotărât înainte de venirea Sa.

7.         Inaintea cui ne îndeamnă acest mesaj să ne închinăm? Apocalipsa 14,7.

BIBLIA SPUNE: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă... şi închinaţi-vă

Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!"

Intr-o epocă în care teoriile evoluţioniste au captivat lumea ştiinţifică, Dumnezeu îi cheamă pe oameni să se închine Lui, ca singurul Creator. In această calitate de Creator, El a lăsat şi un semn al apartenenţei noastre faţă de El.

8.        Ce anunţă în mod solemn al doilea înger? Apocalipsa 14,8.

BIBLIA SPUNE: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a

adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei."

9.        Ce chemare face Dumnezeu poporului Său din Babilon şi de ce? Apocalipsa 18,4

BIBLIA SPUNE: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi

la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!"

Cetatea Babilonului a fost ridicată pe temeliile fostului turn Babel, acolo unde Dumnezeu a încurcat limbile. Prin analogie, Babilon simbolizează confuzia religioasă. Scriptura descrie cu claritate (vom vedea într-un studiu următor) pe cine reprezintă Babilonul, locuitorii lui şi, de asemenea, cum poţi scăpa de prăpădul care-1 aşteaptă.

10.      Ce transmite al treilea înger? Apocalipsa 14,9-11.

BIBLIA SPUNE: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas

tare: 'Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei...

va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu... şi va fi chinuit în foc şi în

pucioasă"

11.   Cine sunt cei ce refuză să primească semnul fiarei? Apocalipsa 14,12.

Ca urmare a proclamării mesajului din Apocalipsa 14, se conturează două categorii de oameni. Pe de o parte, sunt cei care primesc semnul fiarei. Ei persecută adevăratul popor al lui Dumnezeu. Asupra lor, la sfârşit, se vor revărsa cele şapte plăgi. Pe de altă parte,există grupa celor care, primind mesajul ceasului judecăţii, aleg să stea credincioşi de partea Creatorului.

Prin credinţa în Isus, ei păzesc poruncile lui Dumnezeu. Ei primesc chemarea îngerului şi ies din Babilon. Pe aceştia nu-i vor atinge cele şapte plăgi, căci sunt sub protecţia specială a lui Dumnezeu.

BIBLIA SPUNE: „Aici este răbdarea sfinţilor, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus."

Ce spune Biblia despre invocarea sfintilor si a Fecioarei Maria?Autor: Rene Pache  |  Album: Lumea de dincolo  |  Tematica: Diverse Resursa adaugata de nina_oly in 22/04/2011  10/10Media 10 din 1 vot

In bisericile Romano-Catolica si Ortodoxa, cultul sfintilor si al Mariei ocupa un loc foarte important. Sa vedem insa care este invatatura biblica in aceasta privinta.

1. In primul rand sfintii sunt morti. Nici unul dintre acestia inca nu a invita si, in consecinta, orice efort de a  stabili relatii cu ei intra sub incidenta interdictiilor clare din Levetic 20:6 si Deuteronom 18:11.Pentru Saul si intregul Israel, Samuel era incontestabil un "sfant". Si totusi Dumnezeu face ca regele sa moara din pricina ca a recurs la ajutorul proorocului si nu L- cautat pe Domnul Insusi.

2. Fecioara Maria se afla si ea printre cei morti.

Noi credem din toata inima ca Isus, zamislit de Duhul Sfant, a fost nascut in chip miraculos de Fecioara Maria. Avem pentru ea un imens respect, dar vedem in Evanghelie ca ea nu a fost conceputa fara pacat. Ea insasi, Il numeste pe Dumnezeu Mantuitorul sau (Luca 1:47), lucru pe care Isus nu l-a facut niciodata. Pe de alta parte, nasterea lui Hristos, ea a devenit literalmente nevasta lui Iosif si astfel a avut si alti copii (Matei 1:25; 13:55-56). Prezenta sa este mentionata, pentru ultima data, in Faptele Apostolilor 1:14, inainte de evenimentul de la Rusalii. Ea nu s-a bucurat, asadar, de rolul pe care i l-au atribuit unii, acela de "distribuire" a Duhului Sfant si a harurilor divine. Biblia nu spune nimic cu privire la sfarsitul vietii sale si cu atat mai putin despre "adormirea sa" prin care, imediat dupa moarte, ea ar fi inviat si apoi ar fi fost rapita la Cer. Dimpotriva, Pavel declara categoric ca, pentru moment Hristos a inviat ca parga a celor adormiti, iar cei ce sunt ai Lui in slava (1Cor.15:20-23). Prin urmare, Maria se afla printre mortii fericiti ale caror spirite sunt langa Domnul, dar ale caror trupuri se mai afla in tarana pamantului. Nu ne este ingaduit sa ne adresam Mariei, fiindu-ne interzis orice contact cu mortii aflati acumin lumea de  dincolo.

3. Sfintii, asemenea tuturor celor morti, nu sunt nici omnistienti, nici omniprezenti. Si atunci cum ar putea ei sa asculte si sa raspunda la rugaciunile ce le-ar fi adresate din toate cele patru colturi ale Pamantului si de la tot felul de oameni, aflati in cele mai diverse situatii? Unul singur poate face lucrul acesta: Dumnezeul cel Viu care este omnistient, omniprezent si omnipotent.

4.  Faptul ca invocarea sfintilor si a Fecioarei Maria este indisolubil legata de cultul chipurilor cioplite agraveaza si mai mult problema. Nu numai ca este interzis sa ne adresam celor morti, dar Legea lui Moise condamna categoric practicile unora de a-si face un chip cioplit, care sa serveasca drept obiect de cult:

"Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamant, sau  in ape sub pamant. Sa nu te inchini inaintea lor, si s anu slujesti, caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos(...) Fiindca n-ati vazut nici un chip in ziua in care v-a vorbit Domnul din mijlocul focului lui Horeb, vegheati cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva sa va stricati si sa va faceti un chip cioplit sau o infatisare a vreunui idol, sau chipul unui om, sau chipul vreunei femei (...) Vegheati asupra voastra, ca sa nu dati uitarii legamantul pe care l-a incheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru si sa nu faceti vreun chip cioplit, si nici vreo infatisare oarecare pe care te-a oprit Domnul, Dumnezeul tau, s-o faci. Caci Domnul Dumnezeul tau este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos."(Deuteronom 5:8-9; 4:15-16, 23-24).

O interdictie atat de clara este legata de asemenea de prima porunca: "Sa n-ai alti dumnezei afara de Mine!" Domnul ne cere, cu gelozie, adorarea noastra totala si vrea ca numai El sa fie tinta cultului nostru. Pe de alta parte "Dumnezeu este Duh si oricine i se inchina Lui trebuie sa i se inchine in duh si in adevar." (Ioan 4:24). El nu ingaduie sa dam cultului nostru o forma materiala, legandu-l de staui (chiluri cioplite) sau icoane. Dumnezeu ne-a iterzis s-o facem, cu scopul acesta, o infatisare a lucrurilor care sunt in Ceruri ori un chip de barbat, de femeie. Adica icoanele sau statuile care Il reprezinta pe Hristos, Inima Sacra, Fecioara Maria, pe unii sfinti, crucea, medaliile etc. sunt interzise. Toate acestea devin prin forta imprejurarilor, niste idoli carora li se atribuie o putere magica ascunsa. Altfel cum se explica pretentia ca statuia Fecioarei Negre de la Chartres ar face minuni, ca aceea a Fecioarei  de Boulogne ar fi aducatoare de pace si ca o icoana a unui sfant este mai influenta decat alta? Biserica Romano-Catolica incearca sa se scuze,motivand ca ea il

adora numai pe Dumnezeu si ca o onoreaza pe Fecioara si pe sfinti (lucru care ramane in totalitate de verificat). Insa Decalogul interzice nu numai sa te inchini chipurilor cioplite, dar si sa te prosterni in fata lor si sa le slujesti.Deci este cu desavarsire interzis sa le ridici pe altare, sa le arzi lumanari, sa ingenunchezi inaintea lor si sa le adresezi rugaciuni. Catehismul catolic trece sub tacere in intregime porunca a doua pentru a ajunge la a treia (considerata "a doua") care se refera la a nu lua in desert Numele Domnului, iar a zecea porunca este impartita in doua (Exod 20:17p; Deuteronom 5:21).

5. Care este cel mai mare pericol referitor la cultul statuilor? Pe vremea apostolilor, grecii adunau jertfe idolilor, pretinzand ca statuile lor ii reprezentau pe marii si vestitii zei ai Olimpului. Pentru crestini, zeii acestia nu existau, in realitate, iar chipurile lor se reduceau la niste simple bucati de marmura sau metal. Cu toate acestea, ascultati ce spune Pavel: "Deci ce zic eu? Ca un lucru jertfit idolilor este ceva? Dimpotriva, eu zic ca ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, si nu lui Dumnezeu. Si eu nu vreau ca voi sa fiti in impartasire cu dracii. Nu puteti bea paharul Domnului si al dracilor; nu puteti lua parte la masa Domnului si la masa dracilor. Sau vrem sa intaratam pe Domnul la gelozie?"( I Corinteni 10:19-22). Deci, cultul interzis al idolilor,inchinarea adusa unor dumnezei inexistenti sunt, in realitate, un cult al dracilor. Gandul acesta este teribil in conjuctuta actuala. Cultul statuilor sfintilor este de doua ori prohibit: sfintii sunt morti, iar chipurile cioplite sunt interzise. Cultul dedicat lor nu poate sa-I placa lui Dumnezeu si nici sa I se adreseze Lui, direct sau indirect. Si atunci cui i se adreseaza un asemenea cult? Ne abtinem sa raspundem noi insine, dar o face textul amintit mai sus: aceste statui nu sunt nimic prin ele insele, dar a le transforma in obiecte de cult, deci in idoli, inseamna deopotriva idolatrie si spiritism. Multe persoane naive, dar sincere in credinta pe care au adoptat-o, nu sunt constiente de acest risc urias. In nemarginita Lui indurare, Dumnezeu poate sa asculte unele rugaciuni ale lor, in ciuda formei lor involuntar superstitioase, dar un lucru ramane: un asemenea cult este o piedica extraordinara in calea cunoasterii personale a Mantuitorului.

6. Invocarea altor mijlocitori Il intarata pe Domnul la gelozie. In paralel cu porunca de a nu avea alti dumnezei si de a nu ne inchina chipurilor lor, Domnul adauga: "...caci Eu Domnul Dumnezeul ta, sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20:5). El este gelos, de asemena.pentru Fiul Sau, singurul Logodnic al Bisericii Sale(2 Corinteni 11:2,3). La randul Sau,"Duhul pe care L-a pus Dumnezeu sa locuiasca in noi ne vrea cu gelozie pentru Sine" (Iacov 4:5). Dumnezeu nu da altuia nici slava, nici locul Sau.

Avem o ilustratie a celor de mai sus in modul cum a intervenit Domnul pentru a apara preotia, slujba incredintata lui Aaron si urmasilor lui (Numeri16). Core, fiul lu Levi, impreuna cu alte doua sute cincizeci de capetenii, carteste impotriva lui Aaron, se declara si ei sfinti, reclamandu-si pretentia asuppra preotiei supreme (v. 3,10,11). Moise le raspunde : "Acel pe care-l va alege Domnul va fi sfant" (v.7). Core si oamenii sai se prezinta cu cate o cadelnita pentru a arde tamaie inaintea Domnului (simbol al mijlocirii lui Isus Hristos, marele nostru Preot, care indeplineste pentru noi, inaintea lui Dumnezeu, slujba aceasta) (Exod 30:7-9,37,38; Levetic 16:12,13). Pentru indrazneala lor, Core si oamenii lui sunt pedepsiti indata: pamantul ii inghite pe unii si focul ii mistuie pe ceilalti (Numeri 16:18, 32-35).

Apoi, in prezenta capeteniilor celor douasprezece semintii, intr-un cadru solemn, Aaron este demascat ca unicul mare preot prin minunea cu toiagul care-simbol al invierii- produce, intr-o singura noapte, muguri, flori si fructe de migdal (Numeri 17:1-9).

La fel procedeaza Dumnezeu cu Fiul Sau: intai Il prezinta ca Fiu, apoi il face Mare Preot in veac: "Acesta este Fiul Meu preaiubit in care imi gasesc placerea Mea: de El sa ascultati!" (Matei 17:5; 3:17). Iudeii se revolta contra acestei investituri si revendica pentru ei medierea lui Hristos: nu sunt ei toti sfinti, fii ai lui Avraam si ucenici ai lui Moise, iar preotii lor nu sunt competenti pentru a-i calauzi pe calea mantuirii? Si atunci Cel Prea Inalt intervine, dovedindu-L cu putere, prin invierea mortilor, pe Isus ca Fiu al Lui (Romani 1:4).

Si de atunci "in nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti"( Faptele Apostolilor 4:12). Asadar, "El, fiindca ramane in veac, are o preotie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea si poate sa mantuiasca in chip desavarsitpe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru ca traieste pururea ca sa mijloceasca pentru ei" (Evrei 7:24-25). "Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos"(1Timotei 2:5).

Toate acestea ne fac sa intelegem clar cat de nenorociti sunt aceia care se expun teribilei judecati divine, orientand sufletele cautatoare de mantuire spre alti mijlocitori, in afara de Domnul Isus Hristos.