Curs general

Literatura universală

În mod direct sau indirect obiectiv sau subiectiv literatura se bazează pe un anumit suport social-ideologic, chiar şi politic.

În istorie sec.17 este considerat perioadă de trecere de la feudalism spre capitalism (orînduirea burgheză). Procesul nu este uniform, ci se deosebeşte de la o ţară la altă în dependenţă de nivelul concret de dezvoltare al fiecăreea. În Anglia relaţiile burgheze reuşesc să se impună în majoritatea sferelor vieţei. În Franţa relaţiile burgheze reuşesc să se impună în industrie şi comerţ, însă agricultura încă se menţine pe cale de dezvoltare feudală. În Spania capitalismul abia începe să apară, în timp ce Germania încă nu este un stat unitar, ci este divizată în mai multe cnezate.

Pentru o anumită perioadă de timp se impune Spania, însă nu atît în virtutea unor motive obiective, cît datorită faptului că a fost descoperită Americă de unde veneau nenumărate bogăţii care erau epuizabile. Situaţia aceasta însă a avut şi consecinţe nefaste, deoarece mizînd pe bogăţiile care vin de peste ocean, nu s-a acordat atenţia necesară infrastructurii naţionale (economie, comerţ, industrie), fapt care a dus spre degradarea ţării.

Principala formă de guvernare de stat este monarhia absolută (absolutismul), atunci cînd întreaga putere este concentrată în mîinile unei singure persoane – monarhul. Absolutismul favorizează regele (Franţa- Ludovic al 14- monarh ideal „Statul sunt eu”). Ideală din acest punct de vedere este considerată guvernarea lui Ludovic al 14 supranumit „regele Soare”:”Statul sunt eu”. (Franţa). În Anglia însă în această perioadă (sec.17) are loc prima revoluţie burgheză în timpul căreea regele a fost executat. În scurt timp după aceasta burghezimea şi aristocraţia urmărind avîntul mişcării populare reinstaurează monarhia. Se subînţelege în paradisul pierdut de Milton, care a fost şi politician, un adept a lui Vrombelt, care a transpus ideile politice prin opere.În Spania monarhia a fost acea care a pus ţara în faţa unei catastrofe economice şi politice.

Caracterizarea literaturii

Sec. 17 se caracterizează prin dezvoltarea considerabilă a ştiinţei (avîntul). Aceasta devine putere reală, autonomă. Se deschid academii de Ştiinţe (renumita academie franceză cu tradiţii), se înfiinţează societăţi ştiinţifice, se editează jurnale ştiinţifice. Prin intermediul cercetărilor ştiinţifice cercetătorul putea să cîştige bani spre deosebire de Renaşterea, cînd a apărut ştiinţa. Savantul devine o meserie.

Conspect Página 1


Cele mai apreciate sunt ştiinţele experimentale (matematicile, mecanicile), acelea rezultatele cărora pot fi implimentate în practică (aplicative). Legătura dintre teorie şi practică. Devin cunoscute numele lui Newton, Descartes, John locke, Spinoza. Chiar şi filosofia împrumută metode analitice de cunoaştere. Importante sunt experienţa, faptul şi nu analize abstracte.

Se schimbă accentele şi în filosofie. Dacă filosofia renascentistă vorbea despre armonie, ideal, armonie, valoarea fiinţei umane, acum se vorbeşte despre sensul tragic al existenţei, dezechilibru, discrepanţa dintre interesle personale şi cele generale.

Principalele curente literare sunt:1. Barocul2. Clasicismul

Perioada de trecere de la Renaşterea tîrzie spre baroc este manierismul, care mai păstrează încă nişte tendinţe din Renaştere (concepţia despre lume), dar are deja şi caracteristici ale barocului (tropii, figur de stil, forma, metode de scriere).

Predominarea curentelor literare. Barocul şi clasicismul nu se dezvoltă la acelaşi nivel în toate ţările în dependenţă de nivelul de dezvoltare, culturală, politică, ideologică. Clasicismul se dezvoltă cel mai mult şi cel mai bine în Franţa cu toate că aici sunt şi variante ale barocului. Barocul se dezvoltă cel mai bine în Spania. Aici clasicism aproape nu este, fiind cultivat doar în centrele universitare de nişte poeţi, savanţi. În Anglia în prima jumătate a secolului se dezvoltă mai mult barocul, în a doua jumătate-clasicismul (Milton-baroc+clasicism). În Germania se urmăresc accente atît din clasicism, cît şi din baroc.

Conspect Página 2


Semnificaţia termenului. „Clasicus” lat.-perfect, etalon, de prim rang, în care poţi avea încredere. Un astfel de model perfect în care poţi avea încredere este considerată antichitatea greacă şi latină, aceasta fiind un exemplu absolut atemporal pentru toate timpurile.

Raportul „clasic-clasicism” („Clasic-clasicist”)

Clasicist- ce ţine de casicism.Clasic - care întruneşte idealul este perfect, armonios, echilibrat. Noţiunea

clasic este mai amplă. Etape clasice se urmăresc în toate perioadele, artele, perioadele, domeniile de dezvoltare (realismul clasic ş.a.). Astfel clasicul nu se rezumă doar la clasicism şi nu tot clasicismul este clasic; termenii au un fundament comun, dar nu se suprapun.

Periodizări în clasicism

Sunt mai multe în dependenţă de diferite criterii:1. După loc şi succesiune:

a) Sec. 5 îen- Pericle la Atena (antichitatea greacă)b) Sec. 1 îen-August de la Roma (antichitatea latină)c) Sec. 17 en-Ludovic al 14 în Franţa. Periada a 3 s-a inspirat din primele două.

De acolo, din antichitate s-au preluat şi s-au dezvoltat, interpetat mituri, personaje, raţionalismul, sistemul de versificaţie ş.a. Însă literatura din sec. 17 nu e o literatură epigonică cu plagiere a celei antice, ci din contra a creat opere artistice autentice de înaltă valoare.

2. După evoluţia estetice clasicistea) A doua jumătate din sec.16 - perioada Renaşterii tîrzii în Franţa. Se

caracterizează prin activitatea pleeadei. O mare atenţie se acordă imitării antichităţii care însă acum încă este practicată destul de liber.

b) 1600-1660 . Principiu de bază rămîne imitarea antichităţii care acum este reglementată de reguli stricte (caracterul normaiv)

Conspect Página 3


c) Sfîrşitul secolului 17(clasicism pur-sec.17)-prima jumătate din sec.18(clasicism iluminist-sec.18). Clasicismul din sec. 18 a fost numit clasicism iluminist. Imitarea antichităţii rămîne principiu de bază, însă normativitatea este substituită prin regula bunului gust. (Fiecare scriitor vine cu propriul punct de vedere.

Clasicismul şi Renaşterea

Clasicismul s-a bazat foarte mult în antichitate (practic în exclusivitate), însă a avut şi unele rădăcini şi în Rreanştere. Astfel deja în Renaştere se urmăreşte admiraţia faţă de antichitate, credinţa în raţiune, idealul armoniei şi al măsurii.

Din practica teatrului italian renascentist se cristalizează următoarele caracteristici care mai tîrziu vor deveni reguli în clasicism:

Divizarea genurilor literare şi interzicerea suprapuneii lor Tematica eroică Eroul sublim Moartea eroului în final (tragedia ca principală specie literară) Regula celor 3 unităţi Stilul poetic (înalt)

Baza filosofică a clasicismului

Baza filosofică a clasicismului-este raţionalismul lui Rene Descartes. A fost pregătită de avîntul în dezvoltarea ştiinţei din acea perioadă.

Descartes, savant şi filosof francez, a fost dualist şi a afirmat atît existenţa materiei cît şi a spiritului, dar a dedus existenţa omului din raţiune: omul se autoconştientizează, se determină ca personalitate prin intermediul gîndirii (raţiunii). „Cuget, deci exist”. Raţiunea este considerată arbitrul suprem al adevărului şi al frumuseţii.

În sec.17 francez raţiunea supremă este considerată monarhia absolută unică capabilă să domine anarhia şi să instaureze în ţară pacea şi armonia.

În literatură (clasicism) raţionalismul presupune respectarea unor reguli stricte; dualismul cartesian şi-a găsit reflectarea într-o regulă a clasicismului: conflictul principal al tragediei clasiciste dintre raţiune şi sentiment.

Clasicismul este o doctrină ce se bazează pe reguli stricte obligatorii de a fi respectate. Un rol important în cristalizarea acestora l-au avut toate discuţiile polimicile după punerea pe scenă a tragicomediei „Cidul” de Pierre Corneille. Prin „Arta poetică” Boileau a generalizat esenţa clasicismului, deci a fizat starea de lucruri deja existentă.

Conspect Página 4


14.02.11

Caracterul normativ al clasicismului1. Principiul raţiunii . Este unul dintre principalele şi le dirijează pe

toate celelalte. Cere respectarea strictă a regulilor. În opera de artă presupune armonie, echilibru, claritate, proporţionalitate.

2. Regula imitării naturii . Sub noţiunea de natură se presupune nu doar flora, fauna, ci în primul rînd natura relaţiilor umane. Însă se menţionează că nu întreaga natură poate fi obiect al operei de artă, ci doar acea selectată, adică frumosul (aspectele pozitive), care poate servi ca exemplu (scop educativ-clasicism). Urîtul este neglijat, deoarece în baza exemplelor din această arie nu se poate educa omul.

3. Regula verosimilităţii . Îşi are rădăcinile încă în antichitate în „Poetica” lui Aristotel. Acolo se delimitau istoria şi poezia. Istoria dscrie evenimente concrete, veridice, care într-adevăr au avut loc.Poezia descrie evenimente posibile, potenţiale, general-umane care pot avea loc. Regula verosimilităţii se raportează mai mult la poezie şi presupune descrierea realităţii nu aşa cum este ea într-adevăr, ci aşa cum ar trebui să fie (dar această nu neagă ceea ce deja a fost), reieşind din ideal. Această regula este interdependentă

4. Regula bunei cuviinţe . Presupune încadrarea textului într-un anumit context. Textul - opera de artă concretă. Contextul – timpul în care a fost scrisă opera de artă cu toate evenimentele. Opera trebuie să se conformeze anumitor principii, reguli sociale, ideologice, politice şi de altă natură a timpului său. Textul este plasat într-un context. De aceea, o operă scrisă în perioda clasicismului trebuie analizată din perspectiva modului de gîndire şi comportament al timpului cînd a fost creată şi nu al prezentului.

5. Teoria genurilor literare . Clasicismul a divizat categoric genurile literare în:

Majore (superiore) - tragedia, imnul, oda, epopeea. Genuri majore tratează o tematică şi problematică superioară, general-umană, socială. Subiectul trebuie să fie preluat din:

Mitologia antică Paginile de glorie ale istoriei naţionale

Personajul trebuie să fie eroul:antic, mitologicnaţional

Conspect Página 5


În „Cid” de Pierre Corneile nu se păstrează această regulă, deoarece Corneile fiind un francez care descrie istoria reconquistei spaniole. Pe cînd Racine în „Andromaca” a păstrat regula preluînd subiectul din mitologia antică.

Minore (inferioare) – comedia, fabula, farsa ş.a. Genurile minore se inspiră din realitatea cotidiană, personajele fiind oameni obişnuiţi.

Clasicismul nu doar a divizat genurile literare, ci şi a interzis categoric suprapunerea lor.

6. Rigoarea (stricteţea) compoziţională. Se referă în primul rînd la genurile majore (tragedia). Se cere ca aceasta să fie alcătuită din 5 acte, prolog şi epilor (5+1+1); să fie scrisă în vers alexandrin (12 silabe, cu pauza-cezură la mijloc, după silaba a şasea). Se cere minimum de acţiune exterioră. Clasicismul preferă ca acţiune adeja să fie săvîrşită, iar în prezent eroul doar să-i suporte consecinţele.

7. Regula celor 3 unităţi. A apărut din necesitatea de concentrare maximă a acţiunii în spaţiu şi timp. Operele nu se citeau în sec. 17 deoarece majoritatea operelor erau cunoscute prin intermediul spectacolelor. Din necesităţile scenice era necesară concentrarea în spaţiu şi text.

Unitatea de timp. Se cere ca acţiunea tragediei să fie concentrată în cadrul cronologic de 24 de ore. Unitatea de loc (spaţiu). Se cere ca acţiunea tragediei să fie petrecută pe un spaţiu unic, neschimbat de la început pînă la sfîrşit, astfel ca decorul spectacolului să rămînă acelaşi pe tot parcursul desfăşurării ei.Unitatea de acţiune. Se cere o singură linie de subiect, un singur conflict.

Acestea sunt regulele, însă scriitorii puteau să nu le respecte întocmai. Ei găseau diverse modalităţi de a le interpreta.

8. Conflictul tragediei clasiciste:( tragedia) dintre raţiune şi sentiment. Raţiunea presupune datoria. Există chiar o ierarhizare:

Datoria faţă de stat- cea mai superioară. Orice nu s-ar întîmpla, oricît de mult ar suferi, oricît de devastatoare nu ar fi consecinţele, eroul trebuie să se supună datoriei faţă de stat.

Datoria faţă de neam, clasă (faţă de aristocraţia) Datoria faţă de familie

În conflictul dintre raţiune şi sentiment prevalează raţiunea. Omul trebuie să se supună unor reguli în orice situaţii.

9. Caracteristici ale personajului clasicist (tragedia)RaţionalPatriot (prevalează datoria faţă de stat)

Conspect Página 6


Nu este liber (se supune anumitor reguli, datorii)Nu este individualizat – reprezintă tipul general-umanulNu are trăsături concrete, istorice şi naţionale. Prezintă modelul valabil pentru toţi şi întotdeaunaReprezintă idealul

21.02.1110.Principiul tipizării presupune accentuarea unei calităţi de caracter

predominante (dar foarte răspîndite în societate) care rămîne aceeaşi pe tot parcursul acţiunii. (Moliere, „Avarul) Se manifestă mai mult în comedie

11.Stilul Exprimare clară, neafectatăUtilizarea raţională a tropilor (epitete, metafore)Evoluţia previzibilă a liniei de subiect (conflictul e previzibil, datorită faptului că noi ştim cum va proceda eroul, ce va alege, deoarece va alege ceea ce este dator)Claritatea liniei de subiect (trebuie să fie una singură)Predominarea dialogului şi monologului în comparaţia cu descrierea acţiunii

Îşi începe cariera artistică prin a scrie poezii galante, epigrame. După aceasta scrie comedii care se caracterizează printr-un psihologosm profund, tratarea problimaticii etice (specifică pentru literatura franceză din perioada respectivă). Însă devine cunoscut prin intermediul tragediilor sale. De cea mai mare popularitate s-a bucurat tragedia „Cidul”

Polemicile, după punerea pe scenă a acestui spectacol, au dus spre definitivarea regulilor clasicismului; pune începuturile teatrului naţional francez. Chiar dacă „Cidul” este o operă clasicistă se urmăresc destule devieri de la caracterul normativ al acestuia.

Particularităţile care nu se respectă:1. Subiectul. Nu este preluat nici din Antichitate, nici din istoria

franceză, ci din istoria reconquistei spaniole.2. Personajul. Nu este nici erou antic, nici erou naţional, ci erou

legendar şi istoric spaniol.

Conspect Página 7


Scriindu-şi opera autorul s-a ispirat din tragedia contemporanului său Guillen de Castro („Tinereţea Cidului”), din baladele populare spaniole, poemele eroice medievale.

3. Regula celor 3 unităţi. a) Unitatea de timp. Acţiunea nu se petrece într-o singură zi, ci în cîteva luni

(războiul cu maurii)b) Unitatea de loc. Acţiunea se petrece în casa Jimenei, pe piaţa, la palatul

regelui)c) Unitatea de acţiune. Concomitent cu principala linie de subiect (Rodrigo-

Jimena) autorul mai include încă una (Rodrigo-infanta) pe care însă nu o urmăreşte atăt de desfăşurat. Atunci lui Corneille această linie de subiect i s-a reproşat autorul a apărat necesitatea ei prin faptul că es pune şi mai mult în evidenţă caracterul excepţional a lui Rodrigo pe care îl iubeşte chiar fiica regelui.

4. Stilul/versul . Nu întotdeauna este respectat versul alexandrin.5. Puritatea genurilor literare . Singur autorul şi-a numit opera –

tragicomedie, deoarecea) Finalul nu este tragic, mai mult ca atît este fericitb) Linia de subiect şi personajele nu sunt preluate din antichitate

6. Regula verosimilităţii . Nu întotdeauna se respectă. Critica a considerat o acţiune a personajelor nedemnă de a servi ca exemplu, amorală chiar (dragostea cu final fericit dintre Rodrigo şi Jimena în pofida faptului că el i-a ucis tatăl ei). Corneille a argumentat că el a păstrat momente istorice. Există unele adevăruri care trebuie să fie ascunse Richelie, a spus prim-ministrul Franţei pe atunci.

ParticulariţăţileDin clasicism se respectă:1. Conflictul care chiar este dublat dintre datorie şi sentiment. La început

Rodrigo, apoi Jimena este pusă în faţa aceleaşi alegeri (datoria-sentiment)2. Dezlegarea lui. Ambii se supun datoriei.3. În mare parte caracteristicile personajului clasicist4. Proslăvirea absolutismului. Prevalarea datoriei faţî de stat, supremaţia

regelui. Conflictul începe atunci cînd este pusă la îndoială decizia regelui, se temină deasemenea prin decizia regelui de a nu-l pedeepsi pe Rodrigo de a-i permite uniunea, căsătoria cu Jimena.

5. În cea mai mare parte se respectă stilul tragediei cu mici devieri (descrierea duelului fiind o acţiune momentană)

Conspect Página 8


Creaţia acestui dramaturg marchează a 2 etapă în dezvoltarea clasicismului francez.

Corneille şi Racine.Analiză comparată

1. Corneille consideră criteriul valoric suprem al relaţiilor interumane – raţiunea. În timp ce Racine acordă o mai mare atenţie sentimentelor, care se pot transforma în pasiuni pe care omul nu le poate domina.

2. În conflictul dintre raţiune şi sentiment la Corneiile se impune raţiunea, la Racine personajele devin jertfe ale propriilor pasiuni.

3. Corneille în omul obişnuit descoperă calităţile eroului, în timp ce Racine, din contra, în erou mitologic, rege, descoperă calităţile omului obişnuit.

4. La Corneille domină criteriul politic (este adept al absolutismului), la Racine – cel moral, inclusiv şi atunci cînd aduce în prim plan problema puterii de stat.

5. Racine spre deosebire de Corneille acordă o mai mare atenţie personajelor feminine (Andromaca, Fedra, Ifigenia) pe care le înzestrează cu un puternic sentiment al datoriei şi calităţi de caracter excepţionale.

6. Dacă Corneille preferă veridicul, atunci Racine lucrează cu verosimilul.

Conspect Página 9


7. La Racine se micşorează numărul de evenimente, acţiunea principală avînd loc în sufletul personajelor pe care autorul îl surprinde în momentul exploziei pasionale în lupta cu sine şi cu destinul.

8. Ambii dramaturgi au considerat antichitatea principala susrsă de inspiraţie, însă opera lui Corneille poate fi raportată mai mult la teatrul lui Sofocle (domină raţiunea), cea a lui Racine la a lui Euripide (se pun în evidenţă sentimentele).

Andromaca

Principiul teoriei genurilor. Linia de subiect şi personajele sunt preluate din Antichitate. Acţiunea are loc după căderea Troei în Epir în palatul regelui. Personajele nu sunt dintre cel emai cunoscute. Pirus (regele Epirului) - fiul luik Ahile. Andromaca soţia lui Hector. Hermiona - fiica Elenei. Oreste – fiul lui Menelau.

Unitatea de loc. Acţiunea are loc la palatul regelui. Se respectă şi o singură linie de subiect. Oreste o iubeşte pe Hermiona care îl iubeşte pe Pirus care o iubeşte pe Andromaca.

Unitatea de acţiune. Autorul îşi pune personajele în confruntarea dintre raţiune şi sentiment. Conflictul se respectă, însă cu o excepţie (Andromaca), toate celelalte personaje cad pradă propriilor pasiuni.

Principiul raţiunii. De fapt, şi Racine consideră raţiunea esenţială în relaţiile umane, însă spre deosebire de Corneille, care afirmă acest lucru în mod direct, Racine afirmă prin a demonstra ce se poate întîmpla cu acel care-şi pierde raţiunea şi cade pradă sentimentelor: la început degradează spiritual, iar apoi poate veni şi moartea fizică (Pirus, Hermiona, Oreste)

Conspect Página 10


În ierarhia genurilor literare comediei i se aribuie rolul minor şi de aceea ea nu este obligată să respecte toate regulele clasicismului. În comedie subiectul şi personajele sunt preluate din realitatea cotidiană.

A fost actor, director de teatru, autor de piese. Împreună cu trupa sa ambulantă a colindat întreaga ţară. Pasiunea lui nu era scrisul, ci jocul actorului, Însă nu avea succes ca actor. Se vedea ca actor de tragedii. Dar cînd apăreea ca erou de comedii, se bucura de succes.

Începe să scrie nu din dorinţă, ci din necestate, din cauza repertoriului scund al trupei. La început se limitează doar la traducerea farselor italiene şi la adaptarea lor la necesităţile vieţii franceze. Cu timpul însă evoluează mult şi devine unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi francezi, creator al comediei de tip nou.

Conspect Página 11


Opera sa (comedia de tip nou) a avut ca bază:a. Farsele italiene şi spaniole;b. Moştenirea comediei antice;c. Tradiţia teatrului popular francez.Moliere a scris peste 30 de comedii, dar în acelaşi timp şi studii critice

despre literatură. Pe studii critice, de cele mai dese ori, nu le formulează ca opere separate, ci le include în structura comediei în prologuri sau epiloguri.

Autorul compară comedia şi tragedia în favoarea comediei. A criticat tragedia din cauza ruperii ei de realitate, actualitate din cauza caracterului artificial al fabulei şi al caracterelor. A considerat că rolul comediei este mai important, deoaree ea nu inventează nimic, ci reproduce viaţa aşa cum este. Deci în comedie, în personajele acesteia oricine se poate redescoperi pe sine. Astfel impactul comediei este mai puternic. Ea este mai eficientă ca tragedia.

Moliere menţionează scopul dublu al comediei:DistractivEducativ

Deci comedia educă distrînd. De fapt, Moliere nu a negat principiile clasicismului. Pe majoritatea dintre

ele considerîndu-le eficiente şi chiar utilizîndu-le în opere. Astfel, de exemple, considera binevenită regula bunului simţ, menţionînd că şi comedia şi tragedia trebuie să descrie moravurile, starea de lucruri în societatea contemporană. Din operele lui Moliere se desprinde o întreagă galerie de tipuri sociale: avarul, ipocritul, lăudărosul , parvenitul, micinosul, ridicolul ş.a. Simpatiile autorului sunt de parte omului simplu, principalul obiect al criticii fiind burgezia şi nobilimea.

De asemenea, consideră foarte important principiul raţiunii, afirmînd că aceasta are un rol decisiv în organizarea relaţiilor interumane, însă nu trebuie să se neglijeze nici sentimentele, nici propriile interese.

Din comediile lui Moliere se observă foarte bine principiul tipizării. Evidenţierea unei singure calităţi predominante şi rămîne neschimbată pe tot parcursul acţiunii, ceea ce este tuturor personajelor clasiciste care sunt statice şi neschimbătoare. Toate acţiunile, modul de gîndire sunt dictate de această trăsătură predominantă (avarul din „Avar”, Moliere).

12.03.11Moliere a acceptat şi regula verosimilităţii – descrierea realităţii, selectînd

părţile ei frumoase, natura relaţiilor umane - pe care însă a interpretat-o în felul său. Nu a respectat litera legii şi a dat un punct de vedere specific. El a considerat că obiecta al operei de artă trebuie să fie nu doar frumosul, ci întreg spectru relaţiilor interumane, deci inclusiv şi urătul.

Conspect Página 12


Moliere s-a pronunţat împotriva purităţii genurilor literare argumentînd prin faptul că în viaţa de toate zilele nu există frumosul şi urîtul în variante absolute, pure, separate şi dacă lucrul acesta nu se întîlneşte în realitate, opera de artă trebuie să reproducă adevărul vieţii, adică personajele să fie înzestrate atît cu trăsături pozitive, cît şi negative. Situaţiile şi caracterele tragediilor erau artificiale, după părerea lui.

Moliere a fost adept al absolutismului, ceea ce se vede şi în unele opere („Tartuffe”) atunci cînd proslăveşte puterea regală (inteligenţa, puterea, dreptatea). Unii critici l-au criticat pe Moliere, deoarece este un final, dezlegarea conflictului artificială. Conflictul a fost dezlegat nereiaşiind din acţiunile comediei. („Cidul” Corneille)

Moliere era director de teatru şi avea în grija sa întreaga grupă. Astfel, preamărea puterea regală pe rege din motive personale materiale pentru a face opera acceptată de rege.

Moliere este creatorul „comediei superioare”; din creaţia sa se desprind 2 tipuri de comedii:

1. Comedia de intrigă cu următoarele particulariţăţia. Conflict de situaţie – contrapunerea evenimentelor, situaţiilorb. Este scrisă în prozăc. Este alcătuită dintr-un act sau din 3 acted. Se apropie foarte mult de farsă

2. Comedia de caracterea. Conflict de idei - caractere, mentalitateb. Este scrisă în versuri şi în prozăc. Este alcătuită din 5 acte (ca tragedie, regula clasicismului)d. Respectă atunci cînd consideră util unele dintre regulile clasicismului

Avarul

Moliere este considerat unul dintre maeştrii efectelor comice; printre acestea – quiproquo-ul (produscerea diverselor confuzii încurcături care pe parcurs însă se lămuresc, se dezleagă, sunt clarificate). A utiliyat foarte bine dar l-a preluat din Antichitate, Evul Mediu, Rrenaştere. Pe parcursul liniei de subiect are loc discuţia în care unul nuţl înţelege pe altul sau la nivelul acţiunilor, încurcături, confuzii, încălceli, ceea ce generează rîsul.

Conspect Página 13


Barocul este un sistem literar şi artistic (arhitectură) de la sfîrşitul secolului 16 pînă în prima jumătate din secolul al 18-lea. Apare în contradicţie cu stilul clasic al Renaşterii. Perioada de trecere la baroc se numeşte manierism.

Semnificaţia termenului - nu este bine definită. Cuvîntul „baroc” se întîlneşte în mai multe limbi; în limba portugheză deseori era utilizată expresia „perlă barocă” (perlă neşlefuită). De acum în secolul al 17-lea cuvîntul baroc se utilizează cu sensul de „bizar, neclar, extravagant, exotic, grotesc”. Tot atunci se formează opoziţia clasic – baroc, adică perfect – imperfect, superior – inferior.

În secolul al 17-lea temenul „baroc” se referea, în primul rînd, la arhitectura care se caracteriza prin planuri măreţe, exces de ornamentaţii, care tindea să

Conspect Página 14


impresioneze şi doar, mai tîrziu, la sfîrşitul secolului al 19-lea se ajunge la concluzia că nu doar arhitectura, ci şi literatura poate reda:

Sentimentul tragic al existenţeiJocul bizar al contrastelorÎnalta emotivitate (figuri de stil: epitete, metafore, personificări etc)

Perioadele de dezvoltare mai intensă a barocului coincid cu perioadele de acutizare a contradicţiilor social-politice şi ideologice. Clasicism – armonie, linişte, absolutismul statului, reguli care trebuie să fie respectate. Baroc – războaie, conflicte, haos, schimbări radicale de situaţii. Sunt în opoziţie absolută aceste 2 sisteme.

În Spania - criza umanismului renascentist, războaie religioase (au secătuit ţara), criza economică, intensificarea revoltelor populare.

În Franţa – războaiele religioase dintre protestanţi şi catolici, intensificarea opoziţiei absolutismului („fronda” – aristocraţia care s-a pronunţat împotriva monarhiei; interese personale pentru a deveni rege).

În Anglia – revoluţiile burgheze şi perioada de după acestea – reinstaurarea puterii regale.

În Germania – răspîndirea misticismului, războiul de 30 de ani şi perioada de după acesta.

Astfel dacă clasicismul care este protejat şi se dezvoltă în timpul absolutismului, reproduce o stare de lucruri în societate ce se caracterizează prin claritate, linişte, tendinţa spre armonie şi echilibru, atunci barocul, din contra, este un produs al conflictelor, crizelor, contradicţiilor.

Evoluţia concepţiei despre baroc

Pînă la sfîrşitul secolului al 19-lea s-a considerat că barocul este:1. Un fenomen artistic care apare, se dezvoltă şi dispare în secolele 17-lea

şi parţial în secolul al 18-lea.2. Afecteză, în primul rînd, arhitectura şi mai puţin alte domenii ale artei

plastice (pictura, sculptura).3. Demonstrează un stil şi gust inferior, prost.4. Apare dintr-un fel de descompunere a artei clasice a Renaşterii.În prezent se consideră că barocul este:1. O constantă estetică care apare periodic în cele mai diferite timpuri,

astfel elemente ale barocului mai tîrziu, după secolul al 18-lea vor fi depistate şi în alte curente literare printre care: romantismul(secolul 19), modernismul (secolul 20-lea), inclusiv şi în prezent în postmodernism. Postmodernismul a preluat din baroc:

Conspect Página 15


Tendinţa spre permanenta mişcare (din aceste considerente opera reprezintă o formă asimetrică în sistem deschis, spre deosebire spre clasicism care este deschis)

Principiul jocului Fragmentarismul Schimbările radicale şi nemotivate de situaţie şi caractere („lovituri

de situaţie”) ş.a.2. Se referă nu doar la arhitectură, ci la artă în genere, inclusiv şi la

literatură. Unii consideră că barocul, în genere, este un stil al vieţii.3. Demonstrează un stil şi gust normale (fără deviere de la normă).4. Apare nu din descompunerea artei clasice a Renaşterii, ci în contradicţie

absolută cu aceasta.

Concepţia despre existenţăBarocul împărtăţeţte o concepţie pesimistă despre existenţă; dispare credinţa

în armonie, claritate, progres (evoluţia) specifice Renaşterii. Barocul este în contradicţie cu Renaştere. Lumea este considerată o împărăţie a haosului, a absurdului; ea este dominată de contradicţii, probleme, antiteze; este iraţională, nu se supune logicii, stranie; nu se supune determinismului, deseori chiar ostilă omului.

Omul simte propria sa nimicnicie şi incapacitate de a se opune răului universal (care domină).

Existenţa se află într-o permanentă mişcare, transformare, schimbare, trecere de la o formă la alta şi, de aceea, omului îi este foarte greu, aproape imposibil să se orienteze în situaţie, să-şi prognozeze viitorul. În baroc omul nu este stăpînul destinului său. Destinul său este condus şi influenţat de o supraforţă necontrolabilă de om.

Totuşi şi într-o astfel de situaţie scriitorul baroc încearcă să găsească diverse modalităţi de înţelegere, reglemetare şi chiar depăţire a tragicului printre care:

1. Arta elitistă – artă pentru artă. În contradicţie cu realitatea mizerabilă, tragică, absurdă, poetul îşi creează prin intermediul imaginaţiei o altă realitate în care domină frumosul, idealul. Aceasta nu este predistinată pentru toţi, ci doar pentru un cerc îngust de iniţiaţi, nivelul cărora este mai superior decît cel al maselor. În acest context uneori se vehiculează ideea despre genialitatea, iar ca consecinţă şi singurătatea poetului (omului de artă, d/e: Luceafărul)

2. Religia – afirmă că existenţa este aşa cum este din cauza caracterului păcătos al omului.

Conspect Página 16


3. Arta – care, de fapt, a fost raţiunea. Şi barocul consideră că raţiunea poate fi acea forţă prin intermediul căreia omul să se opună răului universal.

Caracteristica generală a barocului1. Barocul presupune o permanentă mobilitate, fluiditate. Se afirmă

că omul este cel mai aproape de sine, anume atunci cînd se află în mişcare.

2. Barocul este un permanent dualism şi se manifestă prin coexistenţa realului cu irealul, adevărului cu ficţiunea, esenţei cu aparenţa.

3. Barocul tinde spre depăşirea permanentă a formelor stabile, chiar în momentul cînd acestea s-au constituit, pentru a crea forme noi.

4. Barocul reprezintă o permanentă oscilaţie între polii opuşi şi niciodată nu va alege cale de mijloc.

5. Astfel, barocul reprezintă parcă un antisistem, o formă deschisă, asimetrică.

Caracteristicile personajului baroc.Comparaţia cu personajul clasicist.

1. Dacă personajul clasicist are origini strict stabilite (erou antic, erou naţional), cel baroc poate fi oricine (de la rege, erou pînă la omul simplu). Personajul baroc este mai aproape de realitate în comparaţie cu cel clasicist.

2. Dacă personajul clasicist reprezintă modelul, idealul valabil pentru toţi şi pentru totdeauna, cel baroc reprezintă omul real cu trăsăturile lui atît pozitive, cît şi negative. Acesta suferă, urăşte, greşeşte, luptă.

3. Personajul clasicist de regulă este static, în timp ce cel baroc este dinamic, se află într-o permanentă transformare. Caracterul său (modul de comportament, gîndire) este influenţat şi de mediul în care acţionează, inclusiv sub influenţa circumstanţelor.Sufletul său este arena luptei dintre bine şi rău. În el coexistă calităţi pozitive şi negative.

4. Comportamentul personajului clasicist este previzibil (orice nu s-ar întîmpla se supune datoriei), în timp ce al celui baroc este imprevizibil (nu este manipulat de dictatul datoriei, raţiunii; este determinat mai mult de sentimente).

5. Dacă personajul clasicist acţionează aşa cum trebuie să acţioneze, acel baroc acţionează aşa cum doreşte, aşa cum poate, cum îi dictează sentimentele, raţiunea.

Conspect Página 17


6. Personajul baroc reprezintă Eul de dublat, introvert, care permanent suferă. Este măcinat de contradicţii, de întrebări la care nu găseşte răspunsuri.

7. Deseori acesta reprezintă tipul omului care poartă mască; acela care din diverse considerente îşi ascunde adevărata identitate.

Caracteristici ale operei baroce1. Dacă clasicismul se bazează pe reguli stricte care trebuie să fie

respectate, atunci barocul oferă o mai mare libertate scriitorului.2. Multitudinea liniilor de subiect. Unele dintre ele se urmăresc de la

început pînă la sfîrşit, altele apar de la început şi se pierd undeva pe parcurs; altele apar pe la mijloc şi se menţin pînă la sfîrşit. Unele sunt foarte bine argumentate, dezvoltate, argumentate (prin personaje, evenimente); altele doar sunt menţionate.

3. Mulţimea personajelor (care se află în aceleaşi raporturi ca şi liniile de subiect).

4. Suprapunerea tragicului şi comicului, superiorului şi inferiorului, inclusiv şi la nivelul prezentării personajului.

5. Disonanţe provocatoare, rupturi neaşteptate, lovituri de situaţie, schimbarea, deseori nemotivată, a liniei de subiect şi a caracterului.

6. Utilizarea excesivă a mijloacelor de expresie (epitete, metafore, comparaţii, personificări, hiperbole) pentru ca să se realizeze muzicalitatea, caracterul bombastic, deseori artificial, ornamental al stilului. Toate acestea cu scopul de:

A corespunde expresivităţii vieţii A reproduce caracterul dinamic, permanent în mişcare, contradictoriu al

existenţei A întuneca (ascunde) sensul

Variante naţionale ale barocului

Lista textelor citite28.03.11 - lucrare

Conspect Página 18

Documents

Curs general