FORME ALE DIALOGULUI JUDICIAR ÎNTRE CURȚILE CONSTITUȚIONALE

dr. Tudorel Toader* dr. Marieta Safta**

Prof.univ., Decan– Facultatea de Drept Prim magistrat-asistent -Curtea Constituţională Univ. „Alexandru Ioan Cuza” - Iaşi Cadru didactic asociat

Judecător -Curtea Constituţională Academia de Studii Economice –București

I. INTRODUCERE

Sintagma ”dialogul judecătorilor” semnifică, într-un sens larg, comunicarea instituționalizată existentă între judecătorii de la diferite instanțe și niveluri de jurisdicție1. Problematica pe care o presupune acest tip de comunicare a devenit din ce în ce mai frecvent abordată și analizată în doctrina de specialitate, mai ales în condițiile actuale de multiplicare și diversificare a formelor de dialog, precum și de internaționalizare a acestuia.

În cadrul prezentului studiu vom examina practica dialogului judiciar la nivel transnațional, într-un caz particular, cel al instanțelor care realizează justiția constituțională, pentru a răspunde întrebărilor dacă, în ce mod, de ce și când aceste instanțe se angajează în astfel de dialoguri și care sunt efectele acestei practici.

Întrucât dialogul judiciar în cazul analizat se poate manifesta în plan orizontal – adică între instanțele de jurisdicție constituțională naționale, ca instanțe de același nivel, și în plan vertical – adică între aceste instanțe specializate și instanțele supranaționale2, iar studiul privește, în concret, implicarea Curții Constituționale a României în cele două tipuri de dialog, vom prezenta, mai întâi, problematica dialogului între instanțele de jurisdicție constituțională, urmând să abordăm și problematica dialogul judiciar dintre curțile constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, respectiv, Curtea de Justiție Uniunii Europene, cu referire specială la implicarea Curții Constituționale a României în acest dialog.

II.ROLUL ȘI EVOLUȚIA INSTANȚELOR DE JURISDICȚIE CONSTITUȚIONALĂ

1

* ttoader@ccr.ro* *marieta.safta@ccr.ro

? Pentru o prezentare a formelor de dialog a se vedea I. Deleanu - Dialogul judecătorilor, în ”Revista română de jurisprudență” nr.1/2012, p.172 A.Mavčič, Concourts.net – Comparative constitutional analysis, studiu disponibil la adresa www.venice.coe.int

1

Instanțele de jurisdicție constituțională sunt acele instanțe competente să realizeze controlul de constituționalitate, adică activitatea de verificare a conformității legilor și altor acte normative cu prevederile Legii fundamentale. Acest tip de control al normelor juridice este o consecinţă a faptului că sistemul juridic nu se prezintă ca un ansamblu nediferenţiat de norme, plasate toate la acelaşi nivel, ci ca o ierarhie alcătuită pe criteriul valorii juridice a izvoarelor dreptului, articulată la vârf cu supremaţia constituţiei3. Structura piramidală a sistemului juridic este dată, aşadar, de relaţia dintre lege şi actele normative subordonate legii și de poziţia supraordonată a constituţiei, a cărei supremaţie, sub aspect instituţional, este asigurată prin rolul instanţelor de jurisdicţie constituţională.

S-a remarcat4 că ultimele decenii se caracterizează printr-un fenomen de convergență, la nivel global, către ideea de supremație constituțională, instituțional garantată prin controlul de constituționalitate exercitat de instanțe sau organisme special constituite în acest scop. Potrivit unuia din studiile5 realizate în acest sens, dacă în 1951 aproximativ 38% dintre sistemele constituționale aveau instituționalizat un control de constituționalitate, până în 2011 aproximativ 83% din constituțiile lumii au introdus competența unor instanțe de a verifica respectarea constituției și de a sancționa legislația pentru incompatibilitatea acesteia cu legea fundamentală. Nu este vorba doar despre un fenomen de ordin cantitativ, ci şi calitativ, întrucât extinderea geografică a fost însoţită de o „îmbogăţire” a controlului de constituţionalitate în ceea ce priveşte misiunea și funcția sa, precum și de dobândirea unor noi domenii de competenţă a curţilor constituţionale, subsumate conceptului mai larg de justiție constituțională, care înglobează controlul de constituționalitate, dar nu se reduce la acesta.6

Nu toate țările au adoptat același sistem de control de constituționalitate. Având în vedere caracterul complex şi particularităţile justiţiei constituţionale în Europa şi în lume, este dificilă identificarea strictă a unor modele sau tipare7. Cu toate acestea, în considerarea unor trăsături specifice comune se pot identifica, în sens larg, ca ”modele” de control de constituționalitate cu cea mai mare extindere în prezent, cel american (controlul de constituţionalitate exercitat în cadrul competenţelor ce revin instanţelor judecătoreşti), și modelul european sau kelsenian (al controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat de jurisdicţie constituţională).

Ca tendință sub aspectul opțiunii pentru unul sau altul dintre aceste modele, s-a observat8 că între cele două războaie mondiale și cu precădere după cel de-al doilea război mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul european de control de constituționalitate. De exemplu, după 1990, țările din Europa Centrală și de Est – cu excepția Estoniei - au optat pentru acest model.

În România a fost consacrat inițial controlul de constituţionalitate exercitat de puterea judecătorească, instituționalizat prin Constituţia din 19239 și menținut de Constituţia din

3 Pentru dezvoltări, a se vedea M.Troper, D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionel – Théorie de la Constitution, Tome I, Dalloz, 2012, p.756 -7634 T.Ginsburg, M.Versteeg, Why Do Countries Adopt Constitutional Review?, articol accesibil on line la adresa www.utexas.edu5 Ibidem, p.26 În acest sens și pentru distincții, a se vedea I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H.Beck, București, 2006, p.828-8327 Pentru o prezentare a modelelor de control de constituționalitate, a se vedea A. Mavčič, op.cit; D. Maus, Application of the case law of foreign courts and dialogue between constitutional courts, în ”Constitutional Law Review” nr.II, p.3, www.constcourt.ge8 S.Dürr, Comparative Overview of European Systems of Constitutional Justice, www.icl-journal.com, vol 5, nr.2/2011, p.1599 Potrivit art.103 alin.(1) din Constituția României din 1923 „Numai Curtea de Casatie în Sectiuni- Unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției. Judecata asupra neconstituționalității legilor se mărginește numai la cazul judecat.”

2

1938. După al doilea război mondial, nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor (Constituţiile din 1948 și, respectiv din 1952). Chiar dacă în Constituţia din 1965 se prevedea că Marea Adunare Naţională ”exercita controlul general al aplicării Constituției. Numai Marea Adunare Nationala hotărăște asupra constituționalitățiii legilor"10, nu exista în mod real un asemenea control. După înlăturarea regimului comunist, prin Constituţia din 1991, a fost consacrat modelul european de control al constituționalității legilor, fiind instituită Curtea Constituţională, ca autoritate independentă de orice altă autoritate publică, cu rolul de a garanta supremația Constituției. Opțiunea legiuitorului constituant s-a încadrat, așadar, în evoluția generală la nivel european arătată.

Această tendință globală către extinderea instituţionalizării controlului de constituționalitate a fost explicată11 în diverse moduri: fie ca rezultat al conștientizării crescânde a importanței apărării principiilor statului de drept și a drepturilor și libertăților fundamentale, fie ca rezultat al guvernării pe mai multe niveluri, respectiv al preocupărilor pentru identificarea unui instrument de coordonare a statelor într-un sistem federal, fie ca răspuns la problematica pe care o implică alternanțele la guvernare, fie ca răspuns la dezvoltarea constituțională a altor state și a transformărilor care au loc în acest sens în plan internațional. Indiferent de teoria agreată, este evident că instituţionalizarea controlului de constituţionalitate şi crearea de instanţe specializate care să realizeze acest control reprezintă unul dintre cele mai importante fenomene ale secolului XX şi începutului de secol XXI12.

III. EXISTĂ UN ”DIALOG” ÎNTRE CURȚILE CONSTITUȚIONALE 13?

Scurta expunere a rolului și evoluției controlului de constituționalitate și al instanțelor care realizează acest control demonstrează, în parte, existența unui astfel de dialog judiciar global. Fenomenul extinderii controlului de constituţionalitate – în ce privește dimensiunea sa de ordin cantitativ, cât și calitativ – constituie, printre altele, un răspuns la dezvoltarea constituțională a altor state, cunoscută și pe calea colaborării instituționalizate. Tot astfel, practica utilizării precedentelor din jurisprudența altor curți constituționale ar putea constitui o dovadă a aceleiași comunicări. În materia apărării drepturilor și libertăților fundamentale acest dialog este de domeniul evidenței, îndreptățind concluziile din doctrină14 referitoare la existența, cel puțin la nivel european, a unui limbaj comun al constituționalității.

Analizând raporturile existente între curțile constituționale la nivel european și mondial, se constată că dialogul instanțelor care realizează controlul de constituționalitate există și se obiectivează în diferite forme, cu particularități specifice. Ne vom referi în ceea ce urmează, în considerarea acestui specific, la următoarele forme de dialog judiciar transnațional al curților constituționale: în cadrul unor organisme internaţionale special constituite în acest scop; în cadrul întâlnirilor bilaterale, simpozioanelor, conferințelor organizate cu diferite prilejuri; sub forma utilizării precedentelor altor instanțe de jurisdicție constituțională.

10 Art.43 pct.1511 T.Ginsburg, M.Versteeg, op. cit., p.2-312 Ibidem13 Vom utiliza, în ceea ce urmează, sintagma ”curti constituționale” cu înțelesul de instanțe competente să realizeze controlul de constituționalitate, indiferent de sistemul de drept în care funcționează și denumirea lor specifică14 De exemplu, O Pollicino, New emerging Judicial Dynamics of the Relationship Between National and the uropean Courts after the Enlargement of Europe, în ”Jean Monnet Working Paper” no.14/08, p.14 http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/papers08.html

3

IV. FORME ALE DIALOGULUI ÎNTRE CURȚILE CONSTITUȚIONALE

IV.1 Dialogul în cadrul unor organisme internaționale

IV. 1.1 Aspecte generale

Considerăm că această modalitate de comunicare între judecătorii/instanțele constituționale este cea mai reprezentativă atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ: cantitativ, întrucât creează cele mai multe și consistente oportunități de transfer de experiență între judecătorii constituționali, pe temele care constituie puncte comune de interes; calitativ, deoarece acest tip de dialog are, într-o mai mare măsură decât celelalte, vocația de a produce modificări de substanță în concepția privitoare la controlul de constituționalitate și autoritățile care îl realizează.

De ce este necesar un astfel de dialog? Statutele sau prezentările15 organismelor internaționale de referință în domeniu oferă răspunsul la această întrebare: pentru că, datorită obligațiilor specifice, judecătorii constituționali au mai puţin ocazia să poarte un dialog constructiv privind principiile constituționale în țările lor. Or, schimburile care au loc între judecătorii din diferite părți ale lumii, în cadrul unor organisme special constituite având ca membrii instanțele de jurisdicție constituțională, promovează schimbul de idei și reflecția asupra conceptelor și principiilor de bază inerente în constituțiile naționale. Chiar dacă textele constituțiilor diferă adesea în mod substanțial, discuția cu privire la concepte și principii de bază constituționale unește judecătorii constituționali în considerarea preocupării comune de a promova constituționalitatea în propria lor țară. De asemenea, întrucât datorită deciziilor pe care le pronunță, judecătorii acestor instanțe se pot găsi, uneori, în situații de conflict cu celelalte puteri ale statului, organismele la care curțile constituționale sunt parte le oferă un forum care permite nu doar un schimb de informații în mod liber, dar și un sprijin moral. Acest lucru poate fi important pentru însăși garantarea principiilor constituționale pe care sunt chemați să le apere.

IV 1.2 Organisme internaționale de referință în domeniul justiției constituționale

a) Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene Conferința Curților Constituționale Europene16, înființată în 1972, reunește 40 de curţi

constituţionale şi instituţiile similare europene, competente în domeniul justiţiei constituţionale. Curtea Constituţională a României a devenit membru al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în anul 1994, dezvoltând astfel relaţii de colaborare cu toate curţile membre.

Conferința încurajează membrii săi la informare reciprocă, în special în ceea ce privește metodele de lucru și standardele de practică de control, schimbul de idei privind problemele instituționale, structurale sau de altă natură în zonele de drept public și justiția constituțională.

15 De exemplu, prezentarea Conferinței Mondiale privind Justiția Constituțională, care este disponibilă pe site-ul Comisiei de la Veneția, www.venice.coe.int; statutul Conferinței Mondiale privind Justiția Constituțională a fost adoptat la 23 mai 2011 la București16 Prezentarea şi Regulamentul Conferinței Curților Constituționale Europene sunt disponibile la adresa http://www.confeuconstco.org

4

Conferința ia, de asemenea, măsuri de consolidare a independenței instanțelor constituționale ca un element esențial în garantarea și punerea în aplicare a democrației și a statului de drept, cu accent special pe protecția drepturilor omului. Totodată, susține dezvoltarea unei relații permanente între curțile constituționale europene și alte instituții similare.

Din trei în trei ani, Conferința organizată congrese, și tot din trei în trei ani se schimbă președinția acesteia, care poate fi exercitată de către o instanță constituțională ce are calitatea de membru cu drepturi depline. În perioada 2008-2011, președinția Conferinței a fost deținută de Curtea Constituțională a României, care a organizat cel de-al XV – lea Congres al acesteia, în anul 2011, la București. La Congres au participat, alături de delegaţiile curţilor constituţionale membre ale Conferinței, reprezentanţii ai unor organisme având calitatea de observator, între care Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Conferinţa Curţilor Constituţionale din Asia, Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează Limba Franceză (ACCPUF), Conferinţa Ibero-Americană asupra Justiţiei Constituţionale, Conferinţa Curţilor Constituţionale care utilizează Limba Portugheză, Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constituţionale Arabe.

Ne vom referi la problematica abordată în cadrul Congresului menționat, deoarece constituie un exemplu pentru modul concret în care se realizează dialogul dintre curțile membre ale Conferinței, precum și cu privire la temele care sunt abordate în cadrul acestui dialog. Astfel, tema Congresului, de larg interes în rândul participanților, a constituit-o ”Justiția constituţională: funcţii și raporturile cu celelalte autorităţi publice” . Congresul a cuprins trei sesiuni plenare, după cum urmează: – Sesiunea plenară I, cu tema Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul și Guvernul, Sesiunea plenară II, cu tema Soluţionarea conflictelor juridice de natură organică de către Curtea Constituţională, Sesiunea plenară III, cu tema Executarea deciziilor Curţii Constituţionale. Pentru a facilita accesul tuturor curților la informațiile relevante din perspectiva acestor teme, și pentru a concentra aceste informații, au fost transmise chestionare tuturor curților/tribunalelor constituționale/instanțe similare membre ale Conferinței, iar, pe baza acestora, în cadrul Curții Constituționale a României a fost întocmit un raport general prezentat cu ocazia Congresului. Acest raport a constituit cadrul de referință pentru ample discuții axate pe importanţa colaborării între curţile constituţionale, a colaborării acestora cu puterea politică în sensul asigurării respectării drepturilor și a libertăţilor fundamentale, importanţa culturii politice, apreciată ca fiind valoarea adăugată care face ca unele ţări să adopte mai lin amendamentele constituţionale, importanța consultării curţilor constuţionale în privinţa problemelor financiare. Subliniindu-se semnificația principiului separaţiei puterilor în stat, care presupune respect reciproc, precum și funcţionarea independentă a curților constituționale, s-a concluzionat că trebuie dezavuate atât încercările unei puteri de a pune stăpânire pe celelalte, cât și încercările politicului de a avea influenţă asupra funcţionării Curţilor Constituţionale.17 Lucrările Congresului, publicate în două volume ce au fost transmise tuturor participanților la Conferință, constituie o substanțială culegere de drept constituțional comparat, mijlocind, prin referirea la jurisprudența curților constituționale membre ale Conferinței, cunoașterea acesteia și eventuala utilizare ca precedent.

b) Comisia de la Veneţia

17 A se vedea M. Safta, K. Benke, I.Chiorean, C.Turcu –Al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, cronică publicată în ”Buletinul Curții Constituționale ” nr.1/2011, p.45-48, disponibillă la adresa www.ccr.ro

5

Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, cunoscută sub numele de Comisia de la Veneția18, a fost înființată în 1990 și reprezintă un organ consultativ al Consiliului Europei pe probleme constituționale.

Comisia de la Veneția a îndeplinit un rol important în adoptarea constituțiilor statelor din noile democrații în conformitate cu standardele patrimoniului constituțional al Europei. Activitatea sa vizează susținerea a trei principii de bază ale patrimoniului constituțional al Europei: democrația, drepturile omului și statul de drept, iar domeniile fundamentale în care își desfășoară activitatea sunt: asistenţă constituţională, alegeri și referendumuri, partide politice, cooperarea cu instanțele constituționale. Prin întreaga sa activitate (studii transnaționale, rapoarte, seminarii), Comisia de la Veneția contribuie la diseminarea patrimoniului constituțional european și are un rol important în gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor, prin consolidare constituțională și consiliere.

Răspunzând solicitărilor curților constituționale, Comisia de la Veneția stabilește activități și întâlniri cu acestea. Astfel, din 1996, au fost organizate conferințe și seminarii în Africa de Sud, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Croația, Estonia, Federația Rusă, Franța, Georgia, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Polonia, România, Slovacia și Ucraina. În cadrul lor au fost abordate atât chestiuni de ordin practic, respectiv managementul și bugetul instanțelor constituționale, cât și problematici referitoare la principiile democratice de bază, precum și locul, rolul și independența Curților Constituționale.

Curtea Constituţională a României desfăşoară o strânsă colaborare cu acest organism şi în cadrul său cu celelalte instanţe constituţionale din statele membre ale Consiliului Europei, respectiv celelalte state afiliate19. Această colaborare se concretizează, în principal, prin transmiterea, în vederea publicării în Buletinul Comisiei de la Veneția, a jurisprudenței relevante a Curții Constituționale a României, precum și prin transmiterea de răspunsuri la întrebările altor curți constituționale formulate cu privire la teme constituționale specifice. Aceeași posibilitate de a adresa întrebări altor curți, prin intermediul aceluiași mecanism, este deschisă, în mod evident, și Curții Constituționale a României. Atât scopul Buletinului cât și al dialogului de tipul întrebare/răspuns menționat, sunt de a încuraja schimbul de informații între instanțele de jurisdicție constituțională și judecătorii acestora pentru a soluționa probleme juridice sensibile, care de multe ori apar simultan în mai multe țări. Este de subliniat caracterul complex al întrebărilor și problematicii care face obiectul dialogului dintre instanțele constituționale membre, prin intermediul agenților de legătură, în sensul că acestea acoperă deopotrivă legislația, jurisprudența și doctrina privitoare la problema ridicată în fața curții constituționale care adresează întrebarea. Se facilitează astfel informarea tuturor curților constituționale implicate în acest mecanism cu privire la diverse probleme de drept constituțional și modul lor de rezolvare. În acest fel, soluțiile pronunțate au o largă și solidă fundamentare de drept constituțional comparat și, totodată, se îmbogățește în mod continuu o bază de date ce poate fi oricând accesată și utilizată de judecătorul constituțional național.

c) Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF)

18 Datele prezentate sunt preluate de pe site-ul Comisiei de la Veneția – www.venice.coe.int

19 Kârgâzstan s-a alăturat în 2004, Chile în 2005, Republica Coreea, în 2006, Maroc și Algeria în 2007, Israel în 2008, Peru și Brazilia în 2009, Tunisia și Mexic în 2010, Kazahstan în 2011; Comisia are, astfel, 58 membri titulari în total. Belarus este membru asociat, în timp ce Argentina, Canada, Sfântul Scaun, Japonia, Statele Unite și Uruguay sunt observatori. Africa de Sud și Autoritatea Națională Palestiniană au un statut special de cooperare similar cu cel al observatorilor.

6

Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF) 20 a fost creată în anul 1997 în scopul de a întări legăturile dintre membrii comunității francofone, și reuneşte peste 40 de curți constituționale și instituții echivalente din Africa, Europa, America și Asia. Asociația își propune să promoveze principiile statului de drept prin dezvoltarea relațiilor dintre aceste curți. În acest scop, sunt încurajate schimbul de idei și de experiență între membrii Asociației, însoțite de cooperare juridică și tehnică, în scopul unei mai bune înțelegeri reciproce, promovării şi consolidării autorității fiecărei instituții.

ACCPUF a creat o serie de instrumente juridice în scopul realizării obiectivelor propuse, respectiv: un buletin general actualizat permanent, cuprinzând date referitoare la organizarea şi competenţele membrilor, publicaţii tematice, rezumate ale întâlnirilor şi chestionarelor la care membrii au răspuns. Problemele abordate privesc atât chestiuni de principiu (principiul egalităţii, liberul acces la curţile constituţionale) cât şi punctuale (comunicarea, rolul şi funcţionarea curţilor constituţionale în perioada alegerilor). ACCPUF participă la baza de date ce grupează principalele decizii ale curţilor constituţionale, în urma semnării unor acorduri cu Comisia de la Veneţia.

Curtea Constituțională a României este membră a ACCPUF din anul 199821, iar în anul 2007 a fost organizatorul unuia dintre Congresele acesteia.

d) Conferința Mondială privind Justiția Constituțională

Această organizaţie22, care reunește 62 de curți constituționale, consilii și curți supreme din Africa, America, Asia și Europa, a apărut ca rezultat al preocupării şi activităţii desfăşurare în special de Comisia de la Veneţia, începând din anul 1996, pentru stabilirea unei cooperări şi reunirea unui număr de grupuri regionale sau pe bază de limbă ale instanțelor constituționale. În vederea realizării acestor obiective, s-a organizat un Congres al Conferinței Mondiale privind Justiția Constituțională la Cape Town, în perioada 22-24 ianuarie 2009, găzduit de Curtea Constituțională a Africii de Sud în colaborare cu Comisia de la Veneţia. Pe baza unei declarații adoptate cu această ocazie, a fost pregătit şi apoi discutat un proiect de statut, modificat ulterior cu ocazia Congresului din 16-18 ianuarie 2011, care a avut loc la Rio de Janeiro, fiind găzduit de Curtea Supremă Federală a Braziliei în cooperare cu Comisia de la Veneția. La acest Congres, cu tema ”Separația puterilor și independența curților constituiționale și a instanțelor echivalente”, au participat 88 de curți constituționale, consilii constituționale și curți supreme – între care și Curtea Constituțională a României, precum și 10 grupuri regionale și lingvistice ale curților din Africa, America, Asia și Europa.

Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiția Constituțională a fost adoptat la 23 mai 2011, la București, cu ocazia Congresului al XV-lea al Conferinței Curților Constituționale Europene, găzduit, astfel cum arătam, de Curtea Constituţională a României.

Scopul principal al acestei forme de reunire şi de activităţi comune a instanţelor de jurisdicţie constituţională a fost tocmai acela de a facilita dialogul judiciar între judecătorii constituționali pe o scară globală, în vederea promovării justiției constituționale ca un element fundamental pentru democrație, protecția drepturilor omului și a statului de drept.

20 Prezentarea Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză este disponibilă la adresa www.accpuf.org 21 A se vedea Legea nr.59 din 5 martie 1998 privind afilierea Curţii Constituţionale a României la Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceza (A.C.C.P.U.F.), publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.111 din 11 martie 199822 A se vedea Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiția Constituțională, și prezentarea acesteia, disponibile la adresa www.venice.coe.int

7

IV.2 Dialogul în cadrul întâlnirilor bilaterale, conferinţelor, simpozioanelor cu caracter aniversar

Colaborării existente în cadrul organismelor internaționale de tipul celor arătate i se alătură relațiile bilaterale existente între curțile constituționale. Acestea prilejuiesc întâlniri ale judecătorilor constituționali într-un cadru mai restrâns, dialogul direct și aprofundarea unor probleme comune, precum și inițierea unor forme de cooperare la nivel regional sau pe alte criterii identificate ca fiind relevante.

Curtea Constituţională a României s-a preocupat de dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu curţile constituţionale din ţări europene în special dar și cu alte curți/instanțe similare. De-a lungul timpului au avut loc întâlniri și schimburi de experiență ai judecătorilor constituționali români cu omologi din Africa de Sud, Albania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Republica Cehă, Republica Populară Chineză, Coreea, Federația Rusă, Egipt, Franța, Georgia, Germania, Iran, Italia, Japonia, Lituania, Macedonia, Maroc, Republica Moldova, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii, Tunisia, Turcia, Ungaria. Întâlnirile realizate în cadrul acestei cooperări au relevat faptul că diverse probleme cu care se confruntă Curtea Constituțională a României, fie de ordin instituțional, fie jurisdicțional – se regăsesc și în activitatea altor curți constituționale, fapt ce a determinat încercarea de a identifica soluții comune sau de a adapta la specificul fiecărei curți sau jurisdicții soluții deja identificate. Curtea Constituţională a României a găzduit conferințe internaționale, cea mai recentă dintre acestea fiind Conferința organizată în anul 2012 cu tema: Controlul de constituţionalitate – Tradiţie şi perspective, eveniment dedicat celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale a României şi împlinirii a 100 de ani de la afirmarea controlului constituţionalităţii legilor în România. La lucrări au participat delegaţii ale curţilor constituţionale, respectiv ale instanţelor supreme din Albania, Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cipru, Republica Populară Chineză, Coreea, Croaţia, Georgia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Republica Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Federaţia Rusă, Serbia, Thailanda, Turcia, Ucraina şi Ungaria, preşedintele Comisiei pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi invitaţi speciali din partea unor universităţi şi fundaţii care derulează programe de cooperare în domeniul justiţiei constituţionale.

Această cooperare ilustrează preocupări și teme de dezbateri comune pentru judecătorii constituționali, indiferent de tipul instanței care realizează controlul de constituționalitate și de zona geografică în care se găsește aceasta, precum și integrarea Curții Constituționale a României în ceea ce am putea numi – la nivel global - comunitatea curților constituționale.

IV.3 Referirile la jurisprudența altor curți constituționale

IV 3.1 Aspecte generale și exemplificări

Colaborarea, schimbul de idei și experiență între judecătorii constituționali în modurile arătate se reflectă și în jurisprudența curților constituționale. S-ar putea vorbi astfel de un sens mai larg al sintagmei ”dialog judiciar”, care privește valorificarea jurisprudențială de către curțile constituționale a precedentului străin.

8

De altfel, considerăm că ceea ce ar putea califica drept ”dialog judiciar” citarea sau menționarea jurisprudenței altor curți constituționale este tocmai evoluția cooperării lor la nivel regional și global. Aceasta întrucât ideea de dialog în sine nu presupune vorbitori care se adresează în paralel unor audiențe diferite, cum este cazul curților constituționale.23

Instanțele în cauză realizează controlul de constituționalitate al reglementărilor interne în raport de constituția națională; prin urmare, actele pe care le pronunță pot presupune un dialog judiciar consistent însă, în sine, ele se adresează în mod special ”audienței interne”, autorităților statului care trebuie să aplice acestea decizii al căror scop este garantarea supremației constituției naționale. Răspunsul celorlalte curți constituționale reprezintă cel mult un considerent secundar pentru soluția ce se pronunță într-o anumită cauză. Colaborarea din ce în ce mai strânsă între curțile constituționale și identificarea unor standarde comune în ceea ce privește locul și rolul acestor curți și al controlului de constituționalitate determină totuși ca acest considerent secundar să nu fie unul neglijabil. Dialogul judiciar între curțile constituționale apare, din această perspectivă, ca o raportare la un un sistem de referință în ceea ce privește standardele democrației, ale principiilor constituționale de bază și ale apărării drepturilor și libertăților fundamentale.

Recurgerea, explicită sau implicită, la precedentul străin apare, de regulă, atunci când o curte națională se vede confruntată cu o problematică nouă, fără precedent în jurisprudența internă, iar dispozițiile constituționale relevante sunt relativ vagi; este în interesul său să se documenteze, chiar pe calea unor întrebări directe (de tipul celor la care am făcut referire atunci când am examinat colaborarea curților constituționale în cadrul Comisiei de la Veneția), și să analizeze raționamentul și soluțiile adoptate în situații similare de alte curți constituționale, în vederea elaborării propriului raționament și concluzii. Acest mecanism de dialog judiciar poate căpăta anume particularități în funcție de apartenența regională, lingvistică, la anumite structuri și organizații, de exemplu Consiliul Europei (asimilarea dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a interpretării date acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ) sau de apartenența statelor la Uniunea Europeană, având în vedere problematica specifică determinată de această apartenență. Alteori, sau mai cu seamă în astfel de situații specifice, invocarea precedentele altor Curți are rolul de a contura și a susține o anumită abordare comună a curților constituționale naționale.

Astfel, examinarea problematicii raporturilor dintre reglementările naționale și cele ale Uniunii Europene a determinat un astfel de dialog al curților constituționale naționale. De exemplu, Curtea Constituțională a Republicii Cehe a făcut referire, în mai multe rânduri, la jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei (a se vedea spre exemplu hotărârea din 31 ianuarie 2012 - Slovak Pensions, hotărârea din 3 noiembrie 2009 - Treaty of Lisbon II sau hotărârea din 26 noiembrie 2008 - Treaty of Lisbon I)24. Tot astfel, Tribunalul Constituțional al Poloniei, pronunțându-se, prin decizia din 24 noiembrie 201025, asupra Tratatului de la Lisabona, a invocat jurisprudența în materie a curților constituționale din Republica Cehă, Germania, Ungaria, Austria, respectiv a Consiliului Constituțional francez.

23 În același sens și pentru dezvoltări a se vedea D.S Law, Wen Chen Chang, The limits of global judicial dialogue, în ”Washington Law Review”, vol.86, 2011, articol disponibil la adresa http://digital.law.washington.edu/dspace-law/handle/1773.1/1061

24 Disponibile la adresa http://www.concourt.cz (2012/01/31 - Pl. ÚS 5/12: Slovak Pensions , 2009/11/03 - Pl. ÚS 29/09: Treaty of Lisbon II , 2008/11/26 - Pl. ÚS 19/08: Treaty of Lisbon I )25 Disponibilă la adresa http://www.trybunal.gov.pl/eng/summaries/documents/K_32_09_EN.pdf, Ref. no..K 32/09

9

De asemenea, transpunerea în dreptul intern a unor acte europene sau adoptarea de acte normative care să dea curs obligațiilor asumate la nivelul european au determinat situații în care curțile constituționale, învestite cu controlul de constituționalitate al actelor normative naționale astfel adoptate, au avut în vedere precedente străine în aceeași materie. De exemplu, examinând transpunerea în planul legislaţiei naţionale a Directivei nr.2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind pãstrarea datelor generate sau prelucrate în legãturã cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, Curtea Constituțională a Republicii Cehe a reținut, în decizia din 22 martie 201126, concluziile similare care ”au fost elaborate de către curțile constituționale din alte țări europene, atunci când au examinat constituționalitatea reglementărilor legale de punere în aplicare sus-menționatei Directive privind păstrarea datelor”, respectiv: Curtea Constituțională Federală a Germaniei, Curtea Constituțională a României, Curtea Constituțională a Bulgariei, Curtea Supremă din Cipru.

Un alt caz de referință îl constituie jurisprudența curților constituționale în legătură cu implementarea în legislațiile naționale a Deciziei-cadru nr.584/JAI a Consiliului privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre27. Astfel, de exemplu, Curtea Constituțională a Belgiei, pronunțându-se, prin decizia nr.128 din 10 octombrie 200728 asupra constituționalității transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru menționate, a avut în vedere atât decizia din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Constituțional din Polonia29, cât și decizia Curții Constituționale Federale a Germaniei din 18 iulie 2005 30 . Curtea Constituțională a României a menționat, ”cu titlul comparativ”, în decizia nr.1127 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor titlului III (art.77-108) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală31, decizia Tribunalului Constituțional din Polonia din 27 aprilie 2005, respectiv situația Germaniei și motivele declarării ca neconstituționale a legii inițiale de transpunere a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare. Nu vom dezvolta exemplele invocate, întrucât aceasta ar ar presupune abordarea unei problematici diferite – a dialogului dintre curțile constituționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, subiect care impune o tratare distinctă.

O temă generoasă de dialog judiciar o constituie problematica apărării drepturilor și a libertăților fundamentale. Câtă vreme, cel puțin pentru țările membre ale Consiliului Europei, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au creat un ”limbaj comun” în materia drepturilor și libertăților fundamentale, este explicabilă orientarea judecătorilor constituționali inclusiv către jurisprudența altor curți constituționale în care deciziile Curții Europene a Drepturilor

26 Disponibilă la adresa http://www.concourt.cz - 2011/03/22 - Pl. ÚS 24/1027 În esență, decizia-cadru a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării.28Rezumatul deciziei este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - BEL- 2007-3-008; a se vedea și http://www.const-court.be/en/common/home.html

29Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - POL-2005-1-005

30 Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int – CODICES - GER-2005-2-00231 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.2 din 3 ianuarie 2008

10

Omului au fost și sunt valorificate. În acest sens a procedat și Curtea Constituțională a României într-o seamă de situații.

IV 3.2 Precedentul străin în jurisprudența Curții Constituționale a României

Examinarea jurisprudenței Curții Constituționale a României relevă faptul că, în cele mai multe cazuri, invocarea precedentului străin s-a realizat în contextul examinării problematicii drepturilor și libertăților fundamentale, domeniu de largă deschidere și din perspectiva art.20 din Constituție.

Astfel, prin decizia nr.107 din 1 noiembrie 199532, pronunțându-se asupra unor dispoziții din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, Curtea s-a referit la exemplele Austriei și Germaniei, reținând, între altele că ”chiar şi în situaţii cum ar fi în Austria, unde jurisdicţia constituţională a apreciat că principiul egalităţii sexelor impune aceeaşi vârstă de pensionare, autoritatea legiuitoare, ţinând seama de realităţile socio-profesionale existente, nu a acceptat în prezent acest punct de vedere. În Germania, aşa cum rezultă din decizia Tribunalului Constituţional de la Karlsruhe, aflată la dosar, ţinându-se seama de aceleaşi realităţi socio-profesionale rezultate dintr-o largă anchetă socială, acesta a decis că în stadiul actual se justifică vârste de pensionare diferite.”

De asemenea, prin decizia nr.140 din 19 noiembrie 199633, examinând constituționalitatea art.238 alin. 1 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a referit și la ”Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituţionale”, reținând că aceasta ”nu poate însă avea semnificaţia unui argument pentru soluţia ce urmează a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea Constituţională a României”.

Prin decizia nr.113 din 20 iulie 199934, răspunzând autorilor obiecției de neconstituționalitate care au invocat precedentul străin în susținerea motivelor de neconstituționalitate formulate, Curtea a reținut că ”invocarea de către autorii sesizării a unei recente decizii prin care Consiliul Constituţional al Franţei a stabilit că în conţinutul Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare există clauze contrare Constituţiei Franţei nu are relevanţă în cauză, dată fiind reglementarea cu totul diferită - la nivel constituţional -, existentă în ţara noastră cu privire la minorităţile naţionale”.

În decizia nr.203 din 29 noiembrie 199935, pronunțându-se asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, Curtea s-a referit, în finalul deciziei, la Hotărârea nr. 10 din 22 septembrie 1997 a Curţii Constituţionale din Bulgaria.

În decizia nr.334 din 3 aprilie 200736, Curtea a făcut referire, cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, la decizia Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, reținând că ”înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste 32 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.85 din 26 aprilie 199633 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.324 din 4 decembrie 1996

34 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.362 din 29 iulie 199935 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.603 din 9 decembrie 1999

36 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.308 din 9 mai 2007

11

garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza.” Curtea a invocat și cauza Dickerson vs. United States, din 2000 a aceleiași instanțe, arătând că ”a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituţională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie”.

În decizia nr.1127 din 27 noiembrie 200737, referitoare la problematica mandatului european de arestare, Curtea Constituțională a României a menționat decizia Tribunalului Constituțional din Polonia din 27 aprilie 2005,”prin care s-a statuat că art.607 paragraful 1 din Codul de procedură penală care permitea predarea unui cetăţean polonez către un alt stat membru al Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare încalcă art.55 alin. (1) din Legea fundamentală a Poloniei, care interzicea extrădarea cetăţenilor săi fără niciun fel de normă derogatorie”. Curtea a reținut, în continuare, că ”ulterior, Constituţia Poloniei a fost revizuită în sensul de a permite extrădarea propriilor cetăţeni ori de câte ori există o obligaţie internaţională în acest sens, astfel încât din luna noiembrie 2006, tocmai în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din statutul de ţară membră a Uniunii Europene, cetăţenii polonezi pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare”. Totodată, Curtea a făcut referire și la situaţia Germaniei, arătând că ”legea iniţială de transpunere a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare a fost declarată neconstituţională nu pentru că nu permite cenzurarea de către autoritatea judiciară germană a temeiniciei măsurii preventive sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant, ci pentru că nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de atac, situaţie care, după cum s-a arătat, nu este întâlnită în legea română.”

În deciziile nr.872 din 25 iunie 201038 și nr.874 din 25 iunie 201039 prin care, pronunțându-se asupra dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a României a menționat și considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie din cauzele soluţionate de alte curţi constituţionale. ”Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XI 1.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat […]încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.”

În decizia nr.1358 din 21 octombrie 201040 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Curtea Constituțională a României a făcut referire la Hotărârea nr.1 din 8 februarie 1995 a Curții Constituționale a Ungariei, arătând că prin aceasta ”s-a stabilit că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale”.41

37 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.2 din 3 ianuarie 200838 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.433 din 28 iunie 201039 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010

40Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010

41 Aceeași mențiune apare și în decizia nr.1360 din 21 octombrie 2010, publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010

12

În acest context, care priveşte garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, examinarea problematicii foarte largi pe care o presupune liberul acces la justiție a prilejuit pronunțarea unor decizii în care Curtea Constituțională a invocat precedent străin atunci când s-a pronunțat, de exemplu, asupra unor reglementări privitoare la independența judecătorilor sau asupra unor reglementări privitoare la propria competență și, din această perspectivă, la liberul acces la justiția constituțională.

Astfel este, cât priveşte prima situaţie, decizia nr.873 din 25 iunie 201042 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, prin care Curtea a reținut considerentele referitoare la necesitatea asigurării securității financiare a judecătorilor, ca și garanție a independenței acestora, cuprinse în Hotărârea din 12 iulie 2001 a Curții Constituționale din Lituiania și în Hotărârea din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale din Cehia.

Cât priveşte problematica referitoare la competenţa Curţii Constituţionale, menţionăm decizia nr.766 din 15 iunie 201143, prin care Curtea a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Curtea a reținut cu acel prilej că în cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, ”jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, pe baza unor prevederi regulamentare sau orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar conduce la încetarea procesului”. A fost apreciată ca ilustrativă și menționată în considerentele deciziei pronunțate Hotărârea din 10 ianuarie a Curții Constituționale din Republica Cehă, prin care s-a stabilit că excepţia de neconstituţionalitate ce viza un text care nu mai era în vigoare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, ”întrucât instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea, iar nu competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice. Instanţa ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconstituţională, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţională, altfel, prin aplicarea acestei legi, încălcând prevederile Constituţiei”. De asemenea, a fost menționată Decizia nr.2010 - 16 din 23 iulie 2010 a Consiliului Constituţional din Franţa, prin care s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de lege care nu mai este în vigoare, câtă vreme modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nu face să dispară eventuala încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie. Un alt exemplu reținut a fost cel al Curții Constituţionale a Lituaniei, care, prin Hotărârea pronunţată în 27 martie 2009, a statuat că în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost modificat în esenţa sa, instanţa constituţională are obligaţia de a controla norma cu care a fost sesizată, indiferent dacă aceasta mai este sau nu în vigoare. De asemenea, s-a reţinut exemplul Curții Constituţionale a Ungariei, precizându-se că aceasta controlează constituţionalitatea normei juridice deduse analizei sale în forma în care era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo.

42 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 433 din 28 iunie 201043 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.549 din 3 august 2011

13

Menționarea jurisprudenței altor curți constituționale apare însă și în situații în care Curtea Constituțională a României a avut a statua cu privire la reglementări privitoare la organizarea și funcționarea unor autorități publice (în speţă Parlamentul), respectiv competenţa acestora şi raporturile cu Curtea Constituţională.

Astfel, prin decizia nr.209 din 7 martie 201244 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, Curtea, examinând rolul Parlamentului și, în cadrul acestuia, a comisiilor parlamentare, a reţinut că ”Parlamentul nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare”, Curtea a observat că ”aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei, prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţată în unanimitate de cea de-a doua Cameră”.

De asemenea, prin decizia nr.1533 din 28 noiembrie 201145, pronunțându-se asupra constituţionalităţii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Curtea a reținut, între altele, că ”Parlamentul trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor fundamentale în domeniul politicii bugetare şi are o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuind să asigure sustenabilitatea bugetului şi performanţa economică a statului. Curtea Constituţională trebuie să respecte această marjă de apreciere, controlul său limitându-se la încălcările evidente ale textelor constituţionale (a se vedea în acest sens şi Hotărârea Tribunalului Constituţional Federal german 2 BvR 987/10 din 7 septembrie 2011 privind soluţionarea plângerilor de neconstituţionalitate formulate împotriva pachetului de măsuri privind ajutorul financiar acordat Greciei şi fondul de salvare a monedei euro).”

În exemplele date este vorba despre referiri exprese la jurisprudența altor curți constituționale – în sensul indicării precedentului în considerentele deciziei/hotărârii curții, și într-o situație pe care am identificat-o ca având o anume specificitate. În unele situații examinarea jurisprudenței altor curți constituționale a fost determinată chiar de părțile în cauză, care au prezentat-o pentru a-și fundamenta argumentarea – am menționat în acest sens Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 199546, Decizia nr.140 din 19 noiembrie 199647 și Decizia nr.113 din 20 iulie 1999.

44 Publicată în „Monitorul oficial al României”, Partea I, nr.188 din 22 martie 2012; a se vedea și decizia nr.307/2012 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.293 din 4 mai 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului45 Publicată în „Monitorul oficial al României”, Partea I, nr.905 din 20 decembrie 2011; a se vedea și decizia nr.897 din 25 octombrie 2012, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.35 din 16 ianuarie 201346 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.85 din 26 aprilie 1996: «la cererea părţilor, la dosar au fost depuse extrase din Cartea Albă a Reformei Asigurărilor Sociale şi Pensiilor, care privesc problemele ce le ridică speţa de faţă. De asemenea, s-a atașat Decizia nr. 1 din 28 ianuarie 1987 a Tribunalului Constituţional Federal al Germaniei, prin care s-a reținut că vârsta de pensionare pentru femei la 60 de ani, diferită de cea a bărbaților, la 65 de ani, nu încalcă principiul egalității în drepturi prevăzut în Constituție, întrucât corespunde condițiilor sociale și profesionale diferite, ce există între bărbați și femei, îndeosebi ca urmare a obligațiilor ce revin femeii ca mama si in gospodarie. Totodată, s-a mai depus Decizia nr. 12.568/1990 a Curţii Constituţionale a Austriei, prin care s-a statuat că "legiuitorul, treptat, poate şi trebuie să procedeze la egalizarea vârstei de pensionare". După cum reiese însă din faxul din 15 septembrie 1995 al președintelui Curţii Constituţionale a Austriei, Parlamentul a declarat valabile limitele de vârsta diferențiate pentru pensionarea femeilor și a bărbaților hotărând că problema să mai fie dezbătută după anul 2019.»47 Publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr.324 din 4 decembrie 1996: ”în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenţii au invocat și Decizia nr. 36/1994 a Curți Constituționale a Republicii Ungaria”

14

Există însă și situații în care valorificarea jurisprudenței altor curți constituționale este implicită, în sensul că aceasta este avută în vedere în cadrul examenului de drept comparat care fundamentează soluția pronunțată, fără a fi citată. Considerăm că lipsa unei referiri exprese la jurisprudența altor curți constituționale nu poate fi calificată drept necunoaștere sau ignorare a precedentului străin, ci se explică prin faptul că argumentarea curților constituționale ține seama, în primul rând, de normele constituționale, specificul și particularitățile legislației naționale. Jurisprudența altor curți poate fi un argument, însă de tipul obiter dictum, iar nu un temei al constatării sau nu a constituționalității unui text de lege, sau care să impună un răspuns în corpul actelor pe care o curte le pronunță la un moment dat. De altfel, și doctrina a calificat acest tip de dialog ca fiind unul limitat, și impunând o atenție specială48.

Ca atare, numărul deciziilor în care este citat precedentul străin nu este în sine relevant pentru ceea ce înseamnă dialogul/efectele dialogului judiciar între instanțele de jurisdicție constituțională. În esență este vorba despre faptul că efectele acestui dialog se concretizează cu respectarea limitelor date de locul și rolul curților constituționale.

Din această perspectivă, se impune o distincție între semnificația și efectele dialogului judiciar pe orizontală – așadar între instanțele de jurisdicție constituțională, și cel pe verticală - adică dintre aceste instanțe și cele supranaționale, de tipul Curții de Justiție a Uniunii Europene49. Astfel, dacă în prima situație, vorbim în principal de un fenomen de emergență către realizarea unor principii constituționale fundamentale general consacrate de constituțiile statelor democratice, sau de apărarea drepturilor omului, în cel de-al doilea caz vorbim, în special, de un fenomen de coexistență, dialogul judiciar apărând ca modalitate de prevenire și conciliere a conflictelor dintre cele două planuri: național și supranațional și de interconectare a entităților judiciare care le reprezintă în scopul asigurării coerenței ordinii juridice mixte și a preeminenței dreptului Uniunii Europene în raport cu normele naționale50 . Altfel spus, în raporturile dintre curțile constituționale, dialogul judiciar apare mai mult ca un instrument ajutător, iar nu ca un scop în sine. Acest instrument poate fi mai mult sau mai puțin vizibil, în funcție de opțiunea judecătorului constituțional național și de concepția referitoare la structura și conținutul actelor pe care curțile constituționale le pronunță.

V. CONCLUZII

Amplificarea dialogul între curțile constituționale la nivel global și consolidarea legăturilor dintre acestea în modurile mai sus arătate, determină un fenomen de emergență către valori constituționale comune, dar și extinderea instituționalizării controlului de constituționalitate, reconsiderări în ceea ce privește competența și atribuțiile curților constituționale51, reconsiderări și perfecționări ale actelor curților constituționale, atât în ceea ce privește forma cât și argumentele pe care se fundamentează, cu consecința întăririi a

48 D. Maus, op.cit.49 Avem în vedere numai situația curților constituționale din statele membre ale Uniunii Europene50 A se vedea I. Deleanu, op.cit, p.1751 Un exemplu ar fi cel al evoluției curților constituționale aparținând modelului european de la statutul de legiuitor negativ (tradițional, kelsenian), la cel de co – legislator pozitiv și specific – a se vedea M. Safta, Developments în the constitutional review. Constitutional Courts between the status of negative legislator and the status of positive co-legislator, www. businesslaw conference.ro/ ; considerăm cu precădere relevantă pentru evoluția analizată, întâlnirea și lucrările prezentate cu prilejul celui de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, care a avut loc la Vilnius, în 2009, și care a avut ca temă problematica omisiunilor legislative în jurisprudența constituțională

15

democrației, principiilor statului de drept, protecției drepturilor și libertăților fundamentale, dar și a întăririi poziției și a rolului curților constituționale, chemate să apere aceste valori consacrate de constituțiile statelor.

Cât privește consolidarea rolului și poziției curților constituționale, nu întâmplător una dintre temele principale de dezbateri în cadrul diverselor congrese și conferințe la care am făcut referire este independența acestor curți, și, în acest context, modul în care actele lor se impun și sunt respectate de celelalte autorități. Dezbaterile astfel realizate conduc la degajarea unor principii care constituie adevărate jaloane pentru ceea ce înseamnă statutul dobândit sau care trebuie dobândit de curțile constituționale în statele democratice.

Un astfel de principiu îl constituie, de exemplu, imposibilitatea infirmării deciziilor curților constituționale de către autoritățile statelor. În țările membre ale Conferinței Curților Constituționale Europene nici constituţiile statelor şi legislaţia infraconstituţională nu mai conferă Parlamentului ori altei autorităţi publice competenţa de a invalida deciziile Curţilor Constituţionale. O astfel de procedură a fost consacrată în trecut de unele constituții. De exemplu, în Polonia, în perioada cuprinsă între anul 1985 (anul înfiinţării Tribunalului Constituţional) şi anul 1997 (anul de adoptare a actualei Constituţii) respingerea de către Seim a deciziilor Tribunalului era posibilă. Aceasta a fost o consecinţă a prezumţiei, adoptată în doctrina comunistă de drept constituţional, potrivit căreia Seimul era organul suprem în materie de autoritate a statului, superior tuturor celorlalte organe ale statului (inclusiv instanţelor judecătoreşti). În conformitate cu art.7 din Legea din 29 aprilie 1985 privind Tribunalul Constituţional (care nu mai este astăzi aplicabil), Seimul avea competenţa de a respinge o decizie pronunţată de Tribunal cu privire la neconstituţionalitatea unei legi, dacă, în opinia Seimului - respectiva lege nu încălca Constituţia. Rezoluţia Seimului privind respingerea deciziei Tribunalului necesita o majoritate de cel puţin două treimi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul statutar al Deputaţilor. Seimul nu avea competenţa de a respinge o decizie a Tribunalului prin care acesta declara neconstituţionalitatea unui act juridic inferior legii (astfel de decizii erau definitive). Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1997, moment de la care Seimul nu a mai avut dreptul de a respinge deciziile Tribunalului. În conformitate cu art. 190 alin. (1) din Constituţia din 1997, toate deciziile Tribunalului sunt definitive în sensul că acestea nu pot fi contestate sau respinse de niciun alt organ al autorităţii publice și au caracter general obligatoriu. Tot astfel, în România această posibilitate era prevăzută de Constituţia din 1991, care, anterior revizuirii din 2003 stabilea, în art.145 alin.(1), că „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Această dispoziţie a Constituţiei din 1991, criticată în mod justificat în doctrina de specialitate, permitea ca Parlamentul să ajungă Curte de Casaţie într-un litigiu în care este parte. Se putea astfel ca o lege neconstituţională să devină constituţională prin voinţa unei majorităţi calificate a deputaţilor şi senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia, cu parcurgerea tuturor fazelor şi îndeplinirea procedurilor prevăzute pentru aceasta. Urmare revizuirii Constituţiei din anul 2003, această posibilitate a Parlamentului de a invalida o decizie a Curţii Constituţionale a fost eliminată. Această soluție este unanim consacrată în prezent de constituțiile statelor democratice, concluzie susținută de rapoartele prezentate cu prilejul Congresului al XV-lea al Conferinței Curților Constituționale Europene, care a avut loc la București, în anul 2011.52

52 raportul Congresului, precum și rapoartele naționale ale curților participante pot fi accesate pe site-ul Curții Constituționale a României – www.ccr.ro

16

Cât privește perfecționarea actelor curților constituționale, ca formă și calitate a argumentării, acesta este un fenomen continuu, dar mai dificil de urmărit. Se poate afirma însă că evoluția modalităților în care curțile și judecătorii constituționali interacționează are implicații sistemice în evoluția globală a controlului de constituționalitate. Prin angajarea în dezbateri deschise asupra problemelor comune de substanță sau de metodologie, curțile constituționale îmbunătățesc calitatea deciziilor pe care le adoptă și contribuie, totodată, la crearea unei jurisprudențe globale incipiente, mai ales în domeniul drepturilor omului53.

53 Pentru concept și dezvoltări în acest sens a se vedea D.S Law, Wen Chen Chang, op.cit.

17