Drept Administrativ II

Marta Claudia Cliza

Elena Emilia Ștefan

Drept administrativ II - suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2014

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii

„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea

conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Marta Claudia Cliza, Elena Emilia Ștefan

Drept administrativ II

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606

Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8585-43-7

5

Introducere

Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept administrativ

II. El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie

materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei

respective.

Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în

învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe

baze interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură

reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea

cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Suportul de curs este structurat într-un singur modul, iar modulul este structurat, la

rîndul lui, pe unităţi de învăţare. Modulul reprezintă o categorie de probleme distincte din

materia disciplinei, care formează un tot unitar din punct de vedere al specificului

cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei disciplinei precum şi din

perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional respectiv. În acest

sens, un modul conţine una sau mai multe unităţi de învăţare. Unitatea de învăţare reprezintă

o parte omogenă din componenţa modulului, caracterizată de un volum strict limitat de

cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort continuu de concentrare

intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare unitate de

învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că folosirea

suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de

autoinstruire pe baza acestui suport de curs:

1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care

studentul apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul

în care studentul se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi

modalitatea de “înlănţuire” a unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de

învăţare şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a

programului de autoinstruire;

2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii

însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor

descrise sau prezentate în unitatea de învăţare;

3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:

a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;

b) se citesc termenii de referinţă (cuvintele-cheie);

c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;

d) se parcurge bibliografia recomandată;

e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de

idei al unităţii de învăţare;

f) se elaborează câte un referat pentru fiecare dintre temele de reflecţie propuse la

unitatea de învăţare;

g) se efectuează testele de autoevaluare după procedura descrisă;

h) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau

lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.

Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a

cunoştinţelor dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: întrebări de autocontrol,

teme de reflecţie, teme pentru studii de caz şi teste de autoevaluare.

6

Obiectivele cursului

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea

principalelor instituţii ale DREPTULUI ADMINISTRATIV II.

Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului

administrativ, astfel încât studenţi să îşi însuşească noţiunile şi termenii de

specialitate.

Cursul de faţă îşi propune:

1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului administrativ şi

conexiunile existente între ele;

2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi

aplicarea corecte a Constituţiei şi legilor de aplicabilitate directă;

3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept administrativ necesare

pentru formarea unor buni specialişti în domeniul administraţiei;

4. Abordarea instituţiilor dreptului administrativ în strânsă legătură cu

jurisprudenţa internă şi internaţională, precum si cu jurisprudenţa Curţii

Constituţionale.

Competenţe conferite

Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt

menţionate în fişa specializării) următoarele:

1. Competenţe instrumentale (capacitate de analiză şi sinteză, capacitate de

organizare, apacitate de a decide independent fără imixtiuni şi influenţe,

apacitatea de a soluţiona probleme, capacitatea de a susţine public un discurs

coerent, logic şi retoric, voinţa de a asigura promovarea şi respectarea

legalităţii, cunoştinţe de bază necesare unei profesii)

2. Competenţe interpersonale (capacitatea de lucra în echipă, abilităţi

interpersonale, abilitatea de a lucra într-o echipă interdisciplinară)

3. Competenţe sistemice (capacitatea de a transpune în practică cunoştinţe

dobândite, capacitatea de a învăţa, capacitatea de adaptare la noi situaţii,

capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană şi de armonizare a

legislaţiei, abilităţi de cercetare, capacitatea de a concepe proiecte şi de a le

derula, preocuparea pentru obţinerea calităţii, cunoaşterea jurisprudenţei în

general şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale şi a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special, corelarea legislaţiei interne cu

legislaţia şi jurisprudenţa din alte ţări sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului, precum şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale,

abilitatea de a lucra permanent, capacitatea de a interpreta legile, voinţa de a

reuşi, creativitate)

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor

specifice disciplinei)

- Cunoaşterea şi înţelegerea unor speţe fundamentale pentru sensul

noţiunilor fundamentale

7

- Cunoaşterea noţiunilor fundamentale specifice atât dreptului public, cât

şi dreptului administrativ

- Cunoaşterea şi înţelegerea legislaţiei

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

- Explicarea necesităţii codificării

- Explicarea şi interpretarea jurisprudenţei instanţelor de contencios

administrativ

- Explicarea unui litigiu de contencios administrativ

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare

şi de aplicare)

- Discutare şi analiză de cazuri concrete pentru înţelegerea noţiunilor

fundamentale

- Analize asupra problemelor ridicate la curs

- Efectuarea de referate pentru înţelegerea aprofundată a noţiunilor

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii

democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /

valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /

implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /

angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu

responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)

- Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de domeniul ştiinţific

- Înţelegerea noţiunilor printr-o interpretare practică, pentru crearea ca

viitor specialist

- Participarea la propria dezvoltare profesională

Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau

instrumente speciale (laborator, software, etc.)

Metoda este cea a studiului individual combinată cu alte metode folosite cu

prilejul activităților desfățurate la întâlnirile tutoriale (activități desfășurate în

grupe de lucru, activități desfășurate în cooperare etc).

Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a rezolvării

elementelor de test: Constituția României, diverse texte de lege indicate.

Structura cursului

Suportul de curs este structurat într-o singură parte intitulat: Drept

administrativ II.

Disciplina Drept administrativ II cuprinde 14 unități de învățare,

aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea logică a autorului, în

cunoaşterea şi aprofundarea principalelor instituţii de drept administrativ.

Însuşirea temeinică a Dreptului administrativ presupune, pe lângă

8

activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în

ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii

recomandate în prezenta lucrare, precum și parcurgerea primei părți a materiei,

intitulată Drept administrativ I.

De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, pe semestru,

minim un referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din

cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai

mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea

referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit

calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit,

astfel: e-mail, eLis, secretariat. Fiecare referat va fi apreciat cu un procent de

20% din nota finală.

Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii

vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au

adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.

Temele de control (TC) din Partea –Drept Administrativ II se regăsesc la

finalul Unităților de Învățare nr. (1-14):

TEMELE DE CONTROL (TC) se regăsesc la finalul Unităților de Învățare nr. (1-

14), astfel:

Tema de Control nr. 1 constă într- un referat, apreciat cu 20% din nota finală, cu

tema la alegere dintre: „Actul administrativ” sau „Contenciosul administrativ în

România; analiză asupra Legii nr. 554/2004”

Tema de Control nr. 2 constă într-un referat, apreciat cu 20% din nota finală, cu

tema la alegere dintre:

- „Proprietatea publică în România și modalitățile de exploatare a acesteia” sau

„Răspunderea în dreptul administrativ”.

Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea

bibliografiei obligatorii și recomandate, bibliografie care este specificată la

finalul materiei.

Cerinţe preliminare

Este necesară actualizarea tuturor cunoștințelor de drept acumulate pe

parcursul studiilor anterioare.

Pentru înțelegerea conceptelor și noțiunilor prezentate în acest curs de Drept

administrativ și pentru a le aplica eficient în practică este necesară parcurgerea

în prealabil a cursului de Drept administrativ I.

Discipline deservite

Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului

contituțional și se interferează apoi cu dreptul penal, civil, contravențional,

procedura în fața instanțelor judecătorești.

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi

capabili să urmeze cursurile de procedură civilă, procedură penală, drept

9

financiar.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii unei Unități de Învățare este estimat la minim 2

ore. Pentru cele 14 unități de învățare (UI) din fiecare parte a materiei vor fi

alocat 28 de ore de studiu individual (SI).

10

CUPRINS

Introducere

Chestionar evaluare prerechizite

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. ACTUL ADMINISTRATIV

1.1. Obiectivele unității de învățare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.3. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

1.4. Regimul juridic al actelor administrative

1.5. Rezumat

1.6. Test de autoevaluare a cunoștințelor




2.3. Efectele actelor administrative

2.4. Suspendarea actelor administrative

2.5. Rezumat





3.3. Revocarea actelor administrative

3.4. Anularea actelor administrative

3.5. Inexistenţa actelor administrative

3.6. Rezumat


3.8. Temă de control

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV



4.3. Fundamente constituţionale şi legale ale contenciosului administrativ

4.4. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ în baza Legii nr.554/2004

4.5. Rezumat

4.6. Test de autoevaluare





5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios

administrativ

5.5. Rezumat





11

6.3. Procedura de judecată în contencios administrativ

6.4. Rezumat



UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ



7.3. Definiţia și trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare

7.4. Rezumat





8.3. Sancţiunile administrtaiv disciplinare

8.4. Rezumat


UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ



9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei

9.4. Definiţia şi trăsăturile contravenţiei

9.5. Cauzele care înlătură răspundererea contravenţională

9.6. Rezumat





10.3. Sancţiunile contravenţionale

10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001

10.5. Rezumat


UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ


11.2.Competenţele unităţii de învăţare

11.3. Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale

11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ

– patrimonială

11.5. Rezumat





12.3. Forme ale răspunderii administrativ – patrimoniale

12.4. Rezumat


12

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ



13.3. Regimul constituţional al proprietăţii publice

13.4. Relaţia domeniu public - proprietate publică

13.5. Rezumat





14.3. Definiţia şi trăsăturile domeniului public

14.4. Dreptul de proprietate publică

14.5. Rezumat


14.7. Bibliografie pentru Cursul de drept administrativ II

13

Chestionar evaluare prerechizite

NOTĂ: Testul de mai jos va fi rezolvat de către studenți și evaluat de către tutore în cadrul primului

tutorial

Răspundeți la următoarele întrebări. Este corectă o singură variantă.

1. Puterea publică presupune:

a.) Posiblitatea de a emite decizii obligatorii care se execută din oficiu şi posibilitatea de a aplica

măsuri de constrângere

b.) Posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere

c.) Posiblitatea de a emite decizii obligatorii care se execută din oficiu

2. Una din trăsăturile dreptului administrativ se referă la:

a.) În dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular

b.) În dreptul administrativ interesul particular primează

c.) În dreptul administrativ, interesul public se realizează numai prin negociere cu reprezentanţii

societăţii civile

3. Executiv bicefal înseamnă un executiv format din:

a.) Parlament şi Preşedinte

b.) Guvern şi Parlament

c.) Preşedinte şi Guvern

4. Constituţia reprezintă:

a) Legislaţie secundară

b) Legea fundamentală a statului

c) Legislaţie primară

5. Acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a:

a) Preşedintelui

b) Parlamentului

c) Guvernului

6. Hotărârile de Guvern se semnează de către:

a) Preşedintele Romaâniei

b) Primul-Ministru

c) Preşedintele Senatului

7. Răspunderea politică a Guvernului:

a) Este o răspundere solidară a membrilor Guvernului pentru activitatea Guvernului în ansamblul

său

b) Este o răspundere unilaterală

c) Este angajată pentru greşelile Primului-Ministru

8. Funcţionarul public este investit cu:

a) Desfăşurarea de activităţi economice

14

b) Prerogative de drept comun

c) Prerogative de putere publică

9. În exercitarea mandatului, consilierii:

a) Sunt în serviciul colectivităţii locale

b) Sunt în serviciul propriei persoane

c) Sunt simpli angajaţi contractuali

10. În România unităţile administrativ-teritoriale sunt:

a) Satul, oraşul şi judeţul

b) Comuna, satul şi oraşul

c) Comuna, oraşul şi judeţul

Răspunsul corect la întrebările tip grilă:

1. a), 2. a), 3 c), 4. b), 5. a), .6 b), 7 a), 8. c), 9. a), 10. c).

15


Cuprins



1.3.Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

1.4. Regimul juridic al actelor administrative

1.5. Rezumat



Actul administrativ reprezintă principala formă de activitate a autorităților administrației

publice. În prezenta unitate de învățare este tratat regimul juridic al actului administrativ

ce include: definiții, clasificarea actului administrativ, precum și detalii despre forma și

procedura emiterii actului administrativ.


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

=> definiţi actul administrativ

=> prezentaţi trăsăturile actului administrativ

=> oferiţi elementele esenţiale ale regimului juridic al actului administrativ

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

1.3. Definiţia şi trăsăturile actului administrativ

Prin act administrativ se înţelege forma juridică principală a activităţii organelor

administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a

da naştere a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub

controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.

Pentru a se evoca ideea de act administrativ în sensul de act de autoritate, atât literatura

de specialitate, cât şi legislaţia au folosit mai multe formulări, din care două s-au impus

ca fiind dominante, şi anume:

Acte de drept administrativ ( Şcoala de la Cluj, prin prof. Tudor Drăganu),

Acte administrative ( Şcoala de la Bucureşti, prin prof. Romulus Ionescu).

Se susţinea în optica autorilor de la Cluj, că formularea propusă este de de natură

a evoca regimul juridic aplicabil actului, adică regimul elaborătii şi respectiv, al

efectelor actelor organelor administraţiei de stat, emise în realizarea puterii de stat. Se

00:05

16

urmărea a se releva că aceste acte sunt supuse unui regim juridic diferit de acela al

actelor civile ale organelor administraţiei de stat.

Autorii Şcolii de la Bucureşti susţineau că denumirea de act administrativ evocă

tocmai scopul pentru care este emis acest act şi anume realizarea administraţiei.

În opinia prof. Antonie Iorgovan, se poate spune la fel de bine acte

administrative, punându-se accentul pe ideea activităţii, în sensul că se evocă actele ce

realizeză administraţia publică, sau acte de drept administrativ, subliniindu-se ideea de

regim juridic aplicabil.

Este de reţinut că art 52 din Constituţie optează pentru ideea de act administrativ.

Regimul juridic administrativ, aşa cum este reglementat la ora actuală în

România, cunoaşte o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar,

potrivit dreptului comun, Legea nr. 554/2004 ( fosta Lege nr. 29/1990) ori a altor

reglementări speciale şi forme atipice, care nu îngăduie controlul instanţelor

judecătoreşti. Din acest punct de vedere actele administrative sunt tipice şi atipice.

Actele administrative prin delegaţie, care emană de la structuri nestatale cum ar

fi asociaţii, fundaţii, sunt o categorie a actelor administrative tipice, dacă sunt emise in

realizarea unui serviciu public şi dacă pot fi atacate la instanţa de contencios

administrativ.

Termenul de act administrativ are o multitudine de sensuri, din care se reţin:

Sensul formal-material, care face referire la actele administrative ale organelor

administraţiei publice, organe competente într-o anumită materie administrativă;

Sensul funcţional juridic, prin care se evocă actele administrative sub aspectul

regimului juridic, cu deosebire sub aspectul controlului judecătoresc;

Sensul structural-organizaţional, prin care se evocă actele administrative în

ansamblul lor, indiferent de structură - statală sau privată - de la care emană şi

indiferent de regimul juridic aplicabil.

Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este definiția actului administrativ?

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Trăsăturile actului administrativ

Enumerare:

1) Este forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice;

2) Este o voinţă juridică unilaterală;

3) Este emis numai în realizarea puterii publice;

4) Are un regim juridic specific, în centrul căreia se află Legea contenciosului

administrativ- Legea nr. 554/2004.

Actul administrativ este forma juridică principală a activităţii organelor

administraţiei publice.

00:10

17

Prin această trăsătură se evocă genul proxim al actului administrativ - forma

concretă de activitate a organelor administraţiei publice. Actul administrativ este forma

juridică cea mai importantă datorită unor aspecte de ordin calitativ şi anume forţa

juridică a efectelor pe care le produce şi nu a unor aspecte de natură cantitativă şi anume

ponderea pe care o ocupă.

Ponderea actului administrativ în sfera formelor de activitate ale organelor

administraţiei publice diferă după cum ne plasăm la un nivel ierarhic sau la altul al

organizării administraţiei publice. La organele de la baza sistemului organizării

administraţiei publice au o pondere mai mare operaţiunile şi faptele materiale, iar pe

masură ce se urcă spre vârful organizării, ponderea acestora scade în detrimentul actelor

juridice, în special al actului administrativ.

Actul administrativ este o voinţă juridică unilaterală

Prin această trăsătură se urmăreşte, pe de o parte, includerea actului administrativ

in sfera actelor juridice, iar pe de altă parte, delimitarea actului administrativ de

operaţiunile tehnico-materiale, respectiv de operaţiunile tehnico-productive.

Actul administrativ ne apare ca fiind exteriorizarea voinţei interne a unui organ

al administraţiei publice de a produce în mod direct efecte juridice, adică de a da naştere,

a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii. Pentru a fi în prezenţa actului administrativ,

trebuie întrunite toate condiţiile care sunt cerute pentru un act juridic. Voinţa pe care o

manifestă organul administraţiei publice trebuie să fie expresă, neîndoielnică în a

schimba ceva în ordinea juridică existentă. O discuţie care se face în literatuta de

specialitate este legată de refuzul nejustificat al unui organ al administraţiei publice de a

satisface o cerere privitoare la un drept, respectiv de nerezolvarea unei asemenea cereri

în termenul prevăzut de lege. Din interpretarea art. 52 din Constituţia României

revizuită, precum şi art. 1 din Legea nr. 554/2004, tăcerea administraţiei cât şi

tardivitatea constituie acte juridice, în speţă acte administrative (implicite).

În ceea ce priveşte cerinţa pentru actul administrativ de a fi unilateral apar

următoarele situţii:

a) Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice- cazul

unui organ colectiv.

Plecând de la această situaţie, s-a pus problema de a şti dacă acordul de voinţă

care intervine în vederea emiterii actului nu este de natură a înlătura caracterul unilateral

al acestuia. În asemenea situaţie, voinţa fiecărei persoane în parte nu are relevanţă decât

în cadrul mecanismului decizional administrativ, nu şi în ceea ce priveşte caracterul

unilateral al actului administrativ. Caracterul unilateral al actului decurge nu din

numărul de persoane fizice care participă la adoptarea lui, ci din faptul că acele persoane

acţionează în vederea realizării competenţei organului administrativ. Acordul lor de

voinţă, cvorumul cerut de lege este o modaliatate procedurală de realizare a competenţei,

inclusiv a capacităţii organului administrativ, ca instituţii de drept substanţial.

b) Emiterea actului administartiv cu participarea mai multor autorităţi publice,

respectiv a unui organ administrativ şi a unui organ nestatal. Sunt avute în

vedere următoarele situaţii:

- hotărâri comune a două sau mai multe organe administrative;

- hotărâri comune ale unui organ de stat şi ale unei organizaţii cu caracter nestatal.

Şi în această situaţie suntem în prezenţa unei manifestări unilaterală de voinţă.

c) Emiterea unui act administrativ la cererea prealabilă. În acest caz întâlnim două

mari situţii:

1. cererea prealabilă aparţine chiar organului emitent şi este adresată organului

ierarhic superior. În această situaţie suntem în prezenţa unei autorizaţii, în sens

larg al termenului.

18

2. cererea prealabila este adresată organului emitent de către subiectul de drept ce

urmează să fie beneficiarul actului administrativ. În această situaţie, cererea

prealabilă sau, după caz, acordul prealabil au valoarea doar a unei condiţii cerute

de lege pentru ca actul administrativ să fie legal. Tocmai de aceea, actul

administrativ poate fi revocat prin voinţa unică a organului emitent. S-a pus

problema de a şti care este semnificaţia juridică a renunţării beneficiarului la

exerciţiul dreptului său chiar la dreptul conferit de actul respectiv, adică dacă

actul mai produce efecte sau renunţarea beneficiarului are semnificaţia unei

modalităţi de încetare a producerii de efecte juridice. S-au exprimat opinii după

care renunţarea din partea beneficiarului la obligaţia de executare constituie o

modalitate de încetare a executării actelor administrative, în situaţia în care sunt

întrunite limitativ anumite condiţii ( R. Ionescu). În opinia prof. Antonie

Iorgovan, renunţarea beneficiarului actului nu reprezintă, în sine, o modalitate de

încetare a efectelor actului administrativ, deoarece în cazul actului administrativ

suntem în prezenţa unei manifestări unilaterale de voinţă a organului

administrativ, iar manifestarea de voinţă a celui interesat nu este încorporată în

structura actului. În momentul în care poziţia beneficiarului actului este adusă la

cunostiinţa organului emitent, acesta are obligaţia de a o examina şi de a emite

actul de revocare. Această obligaţie a organului emitent este o consecinţă a

procedurii cererii prealabile în emiterea actului.

Actul administrativ este emis în realizarea puterii publice

Această trăsătură deosebeşte actul administrativ de alte acte juridice cu caracter

unilateral ale organelor administraţiei publice, rezultând obligativitatea actelor

administrative şi executarea lor din oficiu.

Din această trăsătura rezută obligativitatea actelor administrative pentru toate

subiectele de drept la care se referă, pentru organul emitent şi chiar pentru organul sau

ierarhic superior, obligativitate ce subzistă atât timp cât nu intervine în problema

respectivă un act contrar. Caracterul actului administrativ de a fi emis in realizarea

puterii publice nu trebuie confundat cu caracterul general al oricarui act juridic, anume

susceptibilitatea de a fi executat prin forţa de constrângere a statului. Forţa de

constrângere a statului intervine pentru a se înfrânge o rezistenţă a subiectelor de drept,

pe când actul administrativ intervine pentru a da naştere, a modifica sau stinge drepturi

şi obligaţii, în exerciţiul autorităţii de stat, sau după caz, al unităţii administrativ-

teritoriale.

Actul administrativ are un regim juridic specific, în centrul căruia se află Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004

Această trăsătură ajută la deosebirea actului administrativ, care este emis în

special de organele administraţiei publice, de actele de autoritate specifice altor

categorii de organe, actul administrativ fiind singurul act de autoritate atacat în

contenciosul administrativ. Legea conteciosului administrativ îngăduie să asimilăm

actelor administrative actele unilaterale ale structurilor nestatale, autorizate să presteze

un serviciu public.

Clasificarea actelor administrative

Actele administrative se clasifică după cum urmează:

1. După categoria organului de la care emană:

a) acte care emană de la organe ale administraţiei de stat;

00:20

00:30

19

b) acte care emană de la autorităţile autonome ale administraţiei publice locale;

c) acte care emană, în baza împuternicilor date de stat ori de organe ale administraţiei de

stat, de la persoane private – acte administrative prin delegaţie.

2. După competenţa materială a organului emitent:

a) acte de administraţie generală;

b) acte de admnistraţie specială;

Sub aspectul competenţei teritoriale, aceste categorii se împart în:

a) acte ale organelor centrale;

b) acte ale organelor locale.

3.După gradul de întindere a efectelor:

a) acte normative;

b) acte individuale;

c) acte cu caracter intern ( care la rândul lor pot fi normative sau individuale).

4.După conţinutul efectelor actului individual:

a) acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul

căruia i se adresează – autorizaţii ( libere sau impuse),

b) acte de conferire a unui statut personal;

c) acte de aplicare a constrângerii administrative;

d) acte cu caracter jurisdicţional.

Să ne reamintim..

Trăsăturile actului administrativ sunt:

1) Este forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice;

2) Este o voinţă juridică unilaterală;

3) Este emis numai în realizarea puterii publice;

4) Are un regim juridic specific, în centrul căreia se află Legea contenciosului

administrativ- Legea nr. 554/2004.

1.4. Regimul juridic al actelor administrative.

Prin regim juridic se înţelege ansamblul de reguli, de fond şi formă, desprinse din

Constituţie şi din legi, care dau particularitate actelor administrative în circuitul juridic.

Atunci când doctrina şi-a pus problema conturării câtorva reguli ale regimului

actelor administrative, faţă de faptul că în România nu s-a ajuns la o codificare a

legislaţiei administrative, a fost obligată să facă o cercetare analitică a multitudinii

procedurilor de emitere a actelor administrative şi apoi o sinteză, eliminându-se ceea ce

era particular şi reţinându-se aspectele care se regăsesc în substanţa procedurilor

administrative în vigoare.

Principiile regimului juridic sunt deci o creaţie a doctinei. Astfel, tradiţional, sunt

analizate ca elemente ale regimului juridic: legalitatea şi oportunitatea, forma,

operaţiunile procedurale, intrarea în vigoare şi întinderea efectelor, executarea din oficiu,

principiul revocabilităţii şi anulării, inexistenţa şi rectificarea.

00:40

20

După un curent de gândire (Şcoala de la Cluj), legalitatea este calificată drept o

condiţie de valabilitate a actelor administrative, alături de oportunitate. După alţi autori

(Şcoala de la Bucureşti), legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar

oportunitatea este o cerinţă a legalităţii.

Prin legalitatea actelor administrative se înţelege conformarea acestora cu legile

adoptate de Parlament, precum şi actele normative care au forţă juridică superioară.

În prezent se pune problema dacă teza promovată de literatura din ţara noastră,

după care oportunitatea este categoric altceva decât legalitatea şi nu poate fi cenzurată de

instanţele judecatoreşti, mai poate fi susţinută, avându-se în vedere art. 1 alin. 3, art. 20,

art. 21 şi art 52 din Constituţie. Din analiza acestor texte constituţionale se desprinde

concluzia că, indiferent cum este privită oportunitatea în raport cu legalitatea,

judecătorul de contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administraţia publică

nu a acţionat abuziv, contrar interesului public, aşa cum acesta rezută din legea pe care

se întemeiază actul administrativ atacat.

Pentru a face mai clară aceasta distincţie între legalitate şi oportunitate,

exemplificăm prin a enumera condiţiile tip de legalitate, în opinia prof. R. Ionescu:

a) actul administrativ să fie emis în baza şi în executarea legii;

b) actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor de stat

superioare organului administrativ emitent;

c) actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele

competenţei sale;

d) actul administrativ să fie conform scopului legii,

e) actul admnistrativ să respecte cerinţele legale referitoare la forma sa;

f) actul administrativ să fie oportun.

Pentru o corectă înţelegere a relaţiei dintre legalitate şi oportunitate, trebuie

distins între:

1. Condiţii generale de legalitate:

a) actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei;

b) actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul legilor şi

ordonanţelor;

c) actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administraţiei

publice care sunt superioare organului administrativ emitent;

d) actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele

competenţei sale;

e) actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzută de lege.

2. Condiţii de legalitate pe considerente de oportunitate:

Prin aceasta se înţelege ca actul să fie emis în conformitate cu interesul public

ocrotit de lege ( în ideea de scop al legii), fără a pune semnul egal între scopul legii şi

spiritul legii. Prin scopul legii se va înţelege limita legală a dreptului de apreciere a

oportunităţii, limita la care se raportează judecătorul de contencios administrativ pentru

a stabili caracterul ilegal al unui act administrativ, adică excesul de putere.

Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de legalitate atrage aplicarea sancţiunilor specifice

dreptului administrativ, dar nu toate condiţiile de legalitate au aceeaşi valoare şi, în

consecinţă, nu toate fundamentează acelaşi gen de nulitate. Este posibil ca pentru

neîdeplinirea unor condiţii mai puţin importante (chiar de oportunitate) să intervină

numai anulabilitatea care îngăduie aplicarea teoriei salvgardării actului.

00:50

21

Forma şi procedura emiterii actului administrativ

Manifestarea de voinţă unilaterală care constituie actul administrativ nu poate

produce efecte juridice dacă nu este concretizată, de regulă, într-o formă scrisă. Aceasta

înseamnă că actele administrative nu sunt, în principiu consensuale, lucru explicabil prin

caracterul lor de acte autentice, acte emise în numele şi cu autoritatea statului, în

realizarea puterii publice. S-a apreciat că forma scrisă este un principiu al regimului

juridic al actelor administrative, mai exact o dimensiune a legalităţii.

Actele normative îmbracă numai forma scrisă deoarece Constituţia prevede

obligaţia publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi forma

orală, cu condiţia ca legea să permită această formă. ( exemplu Legea 32/1968 care

prevede că sancţiunea averismentului se aplică oral).

Forma scrisă este necesară:

a) pentru a cunoaşte exact conţinutul actului;

b) pentru a putea fi executat întocmai de către toţi cei care cad sub incidenţa

efectelor sale;

c) pentru a se putea dovedi în caz de litigiu existenţă şi efectele pe care actul trebuie

să le producă ,servind astfel drept dovadă;

d) pentru a se putea stabili legalitatea lui şi a se sancţiona cei care nu l-au respectat

şi executat;

e) pentru a putea realiza rolul său educativ.

De forma scrisă, care pentru actul administrativ – act de autoritate – este o

condiţie ad validitatem, se leagă şi alte condiţii de formă exterioară: limba în care este

redactat actul; antetul; titlul; preambulul; semnăturile; sigiliul; timbrul sec sau ştampila;

data şi locul emiterii; numărul de ordine; numărul de ieşire.

Tot în sfera condiţiilor de formă exterioară este inclusă şi motivarea, deoarece

orice act administrativ, fie normativ, fie indvidual, trebuie să fie motivat, potrivit

cerinţelor constituţionale.

A doua categorie de cerinţe ale formei exterioare este legată de aspecte de ordin

teoretic, de redactare şi au o importanţă mai redusă iar nerespectarea lor nu atrage

sancţiunea nulităţii. Aceste cerinţe sunt exprimate în norme de recomandare şi privesc,

spre exemplu, folosirea unor termeni tehnici etc.

Potrivit art. 13 din Constituţie, în România limba oficială este limba română. În

consecinţă, actele administrative, care sunt acte oficiale, nu pot fi redactate decât în

limba română. Un act eloborat de o autoritate a administraţiei publice în altă limbă decât

în limba română este inexistent, fiind vorba de încălcarea unui princiupiu general al

Constituţiei.

Fazele procedurii de elaborare a actului administrativ

În opinia unor autori, anumite forme procedurale ( avize, propuneri, rapoarte,

aprobări, confirmări, ratificări) produc prin ele însele efecte juridice, în timp ce alţi

autori de drept administrativ neagă acest punct de vedere.

În opinia prof. Antonie Iorgovan, dintre toate formele procedurale de emitere a

actelor administrative, numai aprobările, confirmările şi, respectiv, ratificările, sunt prin

ele însele acte juridice, efectele lor întregind efectele actului administrativ.

Sub aspect strict juridic, procedura administrativă are ca element central

manifestarea voinţei unilaterale a organului administrativ (decidentul), reglementând

operaţiunile prealabile acestui moment, precum şi cele ulterioare.

Din acest motiv, regulile procedurale ale regimului actelor administrative,

analizate ca forme procedurale de emitere a actelor administrative, sunt, de regulă,

împărţite în trei categorii, în raport cu momentul emiterii actului: anterioare,

01:00

01:10

22

concomitente şi posterioare.

Operaţiuni procedurale anterioare, teoria avizului.

Dintre operaţiunile procedurale prealabile, propunerile, rapoartele, sesizările

sunt, ca natură juridică, operaţiuni tehnico-administrative ce declanşează sistemul

decizional administrativ, procedura strictă de elaborare a actelor administrative.

Probleme teoretice ridică avizele şi acordul prealabil.

Avizele se clasifică în trei categorii:

a) facultative. Organul care emite un act administrativ este liber să ceară un aviz, iar

dacă l-a cerut este liber să se conformeze sau nu acestuia.

b) consultative. Organul emitent este obligat să ceară avizul dar nu este obligat să se

şi conformeze acestuia.

c) conforme. Aceste avize trebuie cerute de organul care emite actul, iar opiniile pe

care le conţin sunt obligatorii.

Avizele, ca esenţă, reprezintă tot manifestări unilaterale de voinţă care

condiţionează sau, după caz, fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a

organului administrativ. Cu toate acestea, indiferent de categorie, avizul nu produce el

însuşi efecte juridice, deşi fără el, atunci când este conform, actul administrativ nu este

valabil. În concluzie, avizele mai ales cele consultative şi cele conforme, deşi

concretizează o voinţă, o opinie a unui organ de stat, nu sunt acte admnistrative de sine-

stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte importante. Avizele pot fi solicitate de

la orice organ al administraţiei publice, fie de competenţa materială generală, fie de

competenţa materială specială, cu excepţia, însă, a organului ierarhic superior

emitentului.

Acordul, ca operaţiune a procedurii emiterii actului administrativ.

Acordul, care exprimă consimţământul altui organ administrativ dat pentru

emiterea unui act de un alt organ, poate fi: prealabil, concomitent sau posterior. Acordul

se deosebeşte de avizul conform, în primul rînd prin faptul că efectul juridic, în cazul

actului emis cu acordul prealabil al unui organ, este rezultatul manifesrtării de voinţă a

mai multor organe.

Spre deosebire de aviz, care este o simplă părere, acordul este un consimţământ,

adică o manifestare de voinţă care se adaugă la cea a emitentului întărind-o. De aceea,

acordul vine de la organul ierarhic superior, ca regulă, dar el poate veni de la un alt

organ al administraţiei situat pe poziţie superioară emitentului. În orice caz, autoritatea

care îşi dă acordul trebuie să fie pe o poziţie cel puţin egală cu a emitentul. Ca regulă,

acordul organului ierarhic superior este denumit aprobare şi el poate fi prealabil sau

posterior, caz în care mai poartă şi denumirea de confirmare.

În ipoteza în care acordul este solicitat posterior emiterii actului administrativ,

din punct de vedere al consecinţelor juridice, situaţia este similară cu cea a acordului

prealabil propriu-zis.

Acordul, în general, cât şi aprobarea în particular, nu obligă organul care emite

actul administrativ să-l pună în executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care

se referă, iar în cazul acţiunii în anulare, în litigiu va trebui să figureze, ca pârât, atât

organul care l-a emis, cât şi cel care şi-a dat acordul.

Aprobarea, acordul şi confirmarea, fiind manifestări de voinţă al unor organe de

stat, prin care acestea consimt la emiterea unor acte administrative, condiţionează

caracterul executoriu al acestor acte, producând astfel, efecte juridice, în mod nemijlocit,

fără a crea ele însele noi raporturi juridice. Raporturile juridice iau naştere numai prin

actul juridic de bază al organului emitent întregit însă şi cu efectele aprobării, acordului

sau confirmării, după caz.

01:20

23

În legislaţia noastră, de foarte multe ori aprobările, în sens de autorizări, au

valoarea unor acte administrative de sine-stătătoare şi nu a unor acte complementare.

Este vorba de aprobarea sau autorizarea dată de organul administrativ pentru a se putea

efectua anumite acte de drept civil ori pentru a se pune în aplicare dispoziţii legale

permisive ( autorizaţia de construcţie).

Condiţii procedurale concomitente

Dintre condiţiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ, cele

mai uzitate sunt cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului şi

motivarea. Primele două vizează organele colegiale din administraţia publică.

Prin cvorum se înţelege întrunirea valabilă a organului colegial, în timp ce prin

majoritate se înţelege adoptarea ( votarea) propriu-zisă a actului. Problema cvorumului

nu se pune în cazul organelor unipersonale, iar, ca regulă actele normative cer prezenţa a

cel puţin jumătate plus unu din numărul mebrilor care formează organul colegial.

În ceea ce priveşte majoritatea cerută pentru vot, ea poate fi:

o Majoritate relativă ( jumătate plus unu din cei prezenţi, cu respectarea

cvorumului de şedinţă)

o Majoriate absolută ( cifra este mai mare decât jumatate din numatul total al

membrilor ce compun organul administrativ)

o Majoritate calificată ( o majoritate mai mare decât cea absolută, cum ar fi

majoritatea de două treimi).

Motivarea, ca principiu al procedurii emiterii actelor administrative, a dobânbit o

consacrare constituţională, de aici punându-se chiar problema dacă motivarea mai este o

condiţie de formă şi nu a devenit una de fond. Motivarea actelor administrative

normative se află în expunerea de motive, care ar trebui dată publicităţii, făcând corp

comun cu actul propriu-zis, iar motivarea actelor individuale trebuie să fie cuprinsă în

conţinutul acestora sau într-un document justificativ care însoţeşte actul ce emană de la

aceeaşi autoritate, chiar dacă sub semnătura altei persoane.

Condiţii procedurale posterioare

Cele mai frecvente condiţii procedurale posterioare sunt: aprobarea, confirmarea,

comunicarea sau publicarea, ratificarea.

Aprobarea are două sensuri:

a) Manifestarea de voinţă a organului superior, prin care acesta se declară de acord

cu un act emis deja de un organ inferior, care fără această manifestare de voinţă

posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice.

b) Act administrativ, atunci când organul ierarhic superior aprobă propunerile

organului inferior.

Noţiunea de confirmare are, la rândul ei, mai multe sensuri:

a) Informare a subiectului de drept interesat, de către organul administrativ, că

înţelege să-şi menţină un act administrativ anterior. În această ipoteză, confirmarea nu

poate fi calificată nici măcar o formă procedurală necesară emiterii actului administrativ,

cu atât mai puţin un act complementar.

b) Manifestarea de voinţă ce urmăreşte să acopere un viciu de voinţă de care este

lovit un act administrativ al său sau al unui organ inferior. În acest caz, confirmarea este

o manifestare de voinţă distinctă de cea care constituie esenţa actului administrativ, este

ea însăşi un act juridic. Ca orice alt act juridic, ea va produce efecte numai pentru viitor,

putând avea caracter retroactiv numai dacă legea nu interzice emiterea unui atare act

administrativ. Dacă viciul care afectează actul organului inferior constă în faptul că

emiterea lui era de competenţa organului superior, care a confirmat actul, acţiunea în

anulare va trebui introdusă împotriva organului superior, în funcţie de care se stabileşte

01:30

01:40

24

şi instanţa competentă.

Ratificarea era un act de drept constituţional, prin care fostele consilii populare

aprobau deciziile comitetelor executive, definitivând caracterul acestora de acte

administrative. În prezent, art. 91 alin. 1 din Constituţie face referire expresă la dreptul

Parlamentului de a ratifica tratate internaţionale. Ratificarea Parlamentului nu trebuie

confundată cu aprobarea Parlamentului, spre exemplu aprobarea Ordonanţelor

Guvernului.

În concluzie, formele procedurale emiterii actului administrativ au valori diferite:

operaţiuni tehnico-administrative, respectiv acte juridice. Operaţiunile tehnico-

administrative nu pot forma obiectul unei acţiuni în justiţie, potrivit Legii nr. 554/2004,

dar aceasta nu înseamnă că ele nu vor fi luate în considerare când se vor judeca astfel de

litigii. Instanţa de judecată, pentru a stabili legalitatea actului administrativ, are obligaţia

de a pune şi problema legalităţii operaţiunile tehnico-administrative prealabile,

concomitente sau posterioare. Dacă suntem în prezenţa unui act administratic complex

sau complementar, de genul confirmării, problema legalităţii lor va face obiectul unei

acţiuni în baza Legii nr. 554/ 2004, acţiunea fiind introdusă şi împotriva organului care

a emis actul complementar.

Exemple

Prin act administrativ se înţelege forma juridică principală a activităţii organelor

administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a

da naştere a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub

controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.


1. Care sunt elementele caracteristice ale regimului juridic al actului administrativ?

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Să ne reamintim...

Avizele se clasifică în trei categorii: facultative, consultative și conforme.

Actele normative îmbracă numai forma scrisă deoarece Constituţia prevede

obligaţia publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca şi

forma orală, cu condiţia ca legea să permită această formă.

1.10.Rezumat

Regimul juridic administrativ, aşa cum este reglementat la ora actuală în România,

cunoaşte o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar, potrivit

dreptului comun, Legea nr. 554/2004 ori a altor reglementări speciale şi forme atipice,

care nu îngăduie controlul instanţelor judecătoreşti.În prezenta unitate de învîțare s-a

tratat problematica noțiunii de act administrativ și căteva aspecte privind regimul juridic.

01:50

25

1.11.Test de autoevaluare a cunoştinţelor.

Răspundeți corect la următoarele întrebări:1

1. Avizele pot avea caracter:

a. Facultativ și conform

b. Facultativ, consultativ și conform

c. Conform și consultativ

2. Sancțiunea nepublicării actelor Președintelui României în Monitorul Oficial este:

a. Nulitatea relativă

b. Revocarea

c. Inexistența

3. Actul administrativ care se ppoate emite și în formă orală se numește:

a. Contract administrativ

b. Avertisment

c. Mutare disciplinară

4. Avizele se clasifică în trei categorii:

a.) Declarative, consultative , conforme

b.) Consultative, principale și facultative

c.) Avizele se clasifică în trei categorii: facultative, consultative și conforme

5. Care afirmație este adevărată:

a.) Actele normative îmbracă numai forma scrisă

b.) Actele individuale îmbracă numai forma scrisă

c.) Actele normative și individuale îmbracă forma scrisa și orală totdeauna

Rezolvare grile:

1.b), 2.c), 3.b), 4.c), 5.a)

1 Grilele au numai un singur răspuns corect.

26


Cuprins



2.3. Efectele actelor administrative


2.5. Rezumat



Actul administrativ reprezintă principala formă de activitate a autorităților

administrației publice. În prezenta unitate de învățare sunt tratate efectele juridice ale

actelor administrative precum și suspendarea acestora.



=> prezentați efectele juridice ale actelor administrative

=> tratați suspendarea actelor administrative

=>distingeţi între suspendarea, revocarea, anularea şi inexistenţa actelor administrative


2.3. Efectele juridice ale actelor administrative. În literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forţa juridică a

actelor administrative ca acte de autoritate implicit obligaţia executării lor, se face apel

la prezumţia de legalitate, care stă la baza întregului edificiu şi a teoriei regimului

juridic administrativ.

Atâta vreme cât fiinţează actul, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor

condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, deci respectarea lui se impune

întocmai ca respectarea legii.

Prezumţia de legalitate este asociată însă cu alte două prezumţii:

a) Prezumţia de autenticitate – actul emană în mod real de la cine se spune că

emană.

b) Prezumţia de veridicitate – actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit

autoritatea emitentă.

În literatura de specialitate se face distincţie între obligaţia de executare, care

este obligaţie de a face, ce priveşte numai subiectele titulare de drepturi şi obligaţii, ca

efect al emiterii actului şi obligaţia de respectare sau opozabilitate – obligaţie de a nu

face – care se întinde asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare.

Forţa juridică a actului administrativ este identică cu a altor acte unilaterale ce

emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară forţei

juridice a legii, fiind însă superioară forţei juridice a actelor de drept civil, fără a

00:05

27

presupune însă o posibiliate de încălcare a raporturilor dintre autorităţile publice, aşa

cum sunt acestea consacrate de Constituţie.

În principiu, forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl

ocupă organul care îl emite în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de

natura organului respectiv. Spre exemplu, la nivelul Guvernului cea mai mare forţă

juridică o au Ordonanţele, apoi Hotărârile Guvernului, dispoziţiile Primului-ministru,

etc.

Răspundeți la următoarea întrebare:

Enunțați cele trei prezumții care guvernează regimul juridic al actului administrativ.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.....................................................................................................................................

Executarea din oficiu ( executio ex officio)

Actele juridice unilaterale ale autorităţilor publice, emise în realizarea puterii

publice, se caracterizează prin regula executării din oficiu. În cazul în care obligaţia ce

rezultă din act, ca efect juridic al aplicării acestuia, nu este executată de bună-voie, cel

îndreptăţit a pretinde această obligaţie poate cere intervenţia forţei de constrâgere a

statului direct în baza actului de putere respectiv, fără a mai fi nevoie de învestirea

actului cu titlu execuror.

Actul administrativ, la fel ca orice act de putere publică, este prin el însuşi un

titlu executor, putându-se trece la executarea silită direct în baza lui, fără a mai fi

nevoie de emiterea unui titlu executor de către un alt organ.

Prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate dau ceea ce se cheamă

forţa probantă a actului administrativ, care nu poate fi decât aceea a tuturor actelor

autentice. Deci, cele ce au fost constatate prin actul administrativ scris, emis în limitele

competenţei organului respectiv, nu pot fi înlăturate, ca pentru orice alt act autentic,

decât prin înscrierea în fals.

Cu toate acestea, nu toate actele administrative se bucură de beneficiul

executării din oficiu. Excepţiile vizează actele administrative care nu dau naştere la

raporturi de drept administrativ ci la raporturi de drept civil, de dreptul muncii şi care

sunt protejate de acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti.

Să ne reamintim...

Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, la fel ca orice act de putere

publică, este prin el însuşi un titlu executor, putându-se trece la executarea silită

direct în baza lui, fără a mai fi nevoie de emiterea unui titlu executor de către un

alt organ.

00:15

28

Momentul de la care actul administrativ produce efecte juridice

Acest moment este cel al publicării actelor normative, respectiv al comunicăriii

actelor individuale. De aici, decurg o serie de consecinţe juridice, cum ar fi existenţa

sau inexistenţa obligaţiei de executare, implicit a posibilităţii executării din oficiu.

Ca o regulă a regimului juridic al actelor administrative, trebuie să se reţină că,

pentru organul emitent, actul creează obligaţii din momentul adoptării lui, în sensul că

trebuie să-l aducă la cunoştiinţa celor interesaţi şi nu-l mai poate revoca decât în

condiţiile legale; pentru organul emitent, actul administrativ intră deci în vigoare din

momentul în care există, adică din momentul în care s-a produs manifestarea expresă

de voinţă cu respectarea condiţiilor procedurale prevăzute de lege.

În principiu, actele admnistrative produc efecte pentru viitor, sunt active şi nu

retroactive. Sunt unele acte administrative care produc efecte cu caracter retroactiv, fie

datorită caracterului lor ( acte administrative declarative, acte administrative cu

caracter jurisdicţional, acte administrative date în aplicarea unor hotărâri judecătoreşti),

fie datorită unor dispoziţii exprese ale legii. Cea mai importantă categorie de acte

administrative din sfera excepţiilor de la principiul neretroactivităţii o reprezintă actele

administrative declarative, denumite şi recognitive. Aceste acte constată existenţa unor

drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii lor şi vor

produce efecte juridice din momentul în care s-au produs respectivele fapte juridice.

De la regula intrării în vigoare a actelor administrative mai fac excepţie şi

actele administrative ce încep să producă efecte juridice la o dată ulterioară

comunicării, sau după caz, publicării. Situaţiile de acest gen sunt determinate fie de

unele dispoziţii ale legii, fie de voinţa organului emitent ( în actul emitent este

prevăzută data la care acestea intră în vigoare), fie de natura actului ( actele

administrative supuse confirmării sau aprobării).

Întinderea efectelor juridice produse de actele administrative

Actele administrative normative, în principiu, produc toate categoriile de efecte

juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept, cu excepţia dreptului

penal.

Actele administrative individuale apar ca fapte juridice ce dau naştere la

raporturi de drept admnistrativ. Ele pot da naştere şi la alte categorii de raporturi

juridice, inclusiv de drept constituţional.

Prin urmare, efectele actelor admnistrative pot fi reglementate şi de alte norme

de drept, alături de normele dreptului admnistrativ. Cu toate acestea, actul nu-şi pierde

natura de act admnistrativ, iar regimul său juridic rămâne unul admnistrativ. Sunt, însă,

cazuri în care actul admnistrativ dobândeşte trăsăturile unui act specific altei ramuri de

drept, iar regimul său juridic devine unul mixt (exemplu: adopţia-instituţie de drept

admnistrativ şi de dreptul faminliei). Aceste efecte caracteristice pentru o altă ramură

de drept sunt însă subsecvente efectelor ce sunt reglementate de dreptul admnistrativ,

regimul juridic fiind în continuare un regim administrativ, însă unul special.


Prezentați, pe scurt, momentul de la care actul administrativ produce efecte juridice.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

00:25

5

00:40

5

29

Încetarea efectelor

Actele admnistrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din

vigoare, care, de regulă, se face de către organul emitent, de organul său ierarhic

superior ori de instanţele judecătoreşti, fiind vorba despre retractare, revocare sau,

după caz, anulare.

Obligaţia de executare a actului administrativ poate înceta, ca orice obligaţie,

prin îndeplinirea ei. Este necesar, totuşi, ca această încetare să fie prevăzură în mod

expres: de un alt act administrativ cu cel puţin aceeaşi forţă juridică, de lege dau de o

hotărâre judecătorească. Încetarea obligaţiei de executare a actului administrativ nu se

datorează în toate cazurile acţiunii unor organe de stat, ci şi unor fapte materiale, dacă

legea leagă de producerea acestora un efect sau, după caz, dacă din evenimentul

respectiv rezultă o imposibilitate obiectivă de executare. Renunţarea beneficiarului

dreptului conferit de actul administrativ nu este de natură să ducă la încetarea efectelor

acestuia, ci este nevoie ca actul să fie revocat de organul emitent sau de organul

superior.


1. Cum delimităm, din punct de vedere temporal, efectele actelor administrative?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................


Suspendarea este operaţia de întrerupere temporară a efectelor actelor

administrative. Suspendarea actelor administrative este o garanţie a asigurării

legalităţii, dar o garanţie ce intervine în cazuri de excepţie, în cazuri limită. Este vorba

de întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice, precum şi de amânarea

temporară a producerii efectelor juridice. Mai mult se apreciază că prin suspendare

trebuie înţelese şi cazurile când actul administrativ intră în vigoare ulterior momentului

în care a fost emis. Este şi cazul actelor administrative care intră în vigoare la o dată

ulterioară publicării. Intrarea în vigoare după publicare înseamnă suspendarea

obligaţiei de executare, deoarece această obligaţie trebuie să ia naştere, conform

principiilor de drept comun, din momentul existenţei sale.

Motivele de suspendare sunt:

a) contestarea leglităţii de către un cetăţean, o organizaţie nestatală sau de către un

organ public;

b) schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea actului şi punerea sub semnul

întrebării al legalităţii pe considerente de oportunitate;

c) necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice

superioare, emise ulterior;

d) aplicarea unei sancţiuni persoanei fizice care a săvârşit o abatere

administrativă;

00:50

5

01:00

5

01:10

5

30

e) clarificarea unei îndoieli ale organului emitent asupra legalităţii actului.

Aceste cauze nu pot transforma însă suspendarea într-o regulă a regimului

juridic al actelor administrative, la fel ca revocarea.

Suspendarea se deosebeşte de revocare prin mai multe aspecte:

a) revocarea apare ca o regulă, în timp ce suspendarea este o operaţie

excepţională;

b) revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub

aspectul oportunităţii, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu în

privinţa legalităţii, inclusiv sub aspectul oportunităţii;

c) revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, fiind

din acest punct de vedere o specie a nulităţii, pe când suspendarea determină

încetarea temporară a acestor efecte, fiind un aspect de sine stătător al

regimului actului administrativ.

Raportându-ne la legislaţia în vigoare, apreciem că suspendarea actelor

administrative poate interveni:

a) de drept ( în baza unei dispoziţii exprese a legii);

b) în baza unui ordin al organului ierarhic superior;

c) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent;

d) în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a Ministerului Public.

În concluzie, suspendarea poate fi dispusă printr-un act juridic, dar poate fi şi

opera legiuitorului.


Comparație între suspendare și revocare.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.....................................................................................................................................

Cea mai importantă situaţie de suspendare în temeiul legii este prevăzută de art.

123 alin. 5 din Constituţie, şi potrivit căreia, introducerea acţiunii prefectului la

instanţa de contencios administrativ, împotriva unui act al consiliului judeţean, al celui

local sau al primarului, în cazul în care acesta consideră actul ilegal, va atrage

suspendarea de drept a actului. Un alt exemplu de suspendare în temeiul legii ni-l

oferă O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi care precizează, în

art. 32, că plângerea contravenientului împotriva procesului-verbal de constatare a

contravenţiei atrage după sine suspendarea executării actului de sancţionare.

De asemenea Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede

un caz de suspendare prin act juridic: instanţa de judecată are dreptul de a lua, la

cerere, măsura suspendării actului administrativ ce face obiectul litigiului dedus

judecăţii „ în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unor pagube

01:20

5

01:40

5

01:30

5

31

iminente. Cererea de suspendare va fi soluţionată de instanţă, de urgenţă, chiar şi fără

citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind executorie de drept”.

Exemple

Pe scurt, precizați cînd poate interveni suspendarea actelor administrative.

Suspendarea actelor administrative poate interveni:

a) de drept ( în baza unei dispoziţii exprese a legii);

b) în baza unui ordin al organului ierarhic superior;

c) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent;

în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a Ministerului Public


În ce situații intervine suspendarea de drept?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

........................................................................................................................................

2.5.Rezumat

Cu privire la efectele actelor administrative, primul subiest dezbătut în acestă unitate

de învățare, trei sunt elementele ce se vor reține: momentul de la care actele

administrative produc efecte, întinderea efectelor și încetarea acestora.

Cu primire la al doilea subiect din acest tutorial, referitor la suspendarea actelor

administrative, a se reține că acesta este o garanţie a asigurării legalităţii, dar o garanţie

ce intervine în cazuri de excepţie, în cazuri limită.



1. Actul administrativ produce efecte de la momentul:

a. Comunicării

b. Publicării

c. Emiterii lui de către emitent.

2. Suspendarea determină:

a. Nu afectează în niciun fel actul administrativ

b. Încetarea definitivă a producerii efectelor juridice ale actului administrativ


01:50

5

01:50

5

32

c. Încetarea temporară a efectelor actului administrativ


a. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, la fel ca orice act de

putere publică, este prin el însuşi un titlu executor,

b. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, nu este prin el însuşi un

titlu executor,

c. Executarea din oficiu înseamnă că actul administrativ, trebuie investit cu putere

publică

4. Cea mai importantă situaţie de suspendare în temeiul legii este prevăzută de :

a. art. 21 din Constituţie

b. art. 123 alin. 5 din Constituţie

c. art. 126 din Constituţie

Rezolvare grile:

1.a), 2.c), 3.a), 4.b).

33


Cuprins



3.3. Revocarea actelor administrative

3.4. Anularea actelor administrative


3.6. Rezumat


3.8. Teme de control


În prezenta unitate de învățare sunt tratate modalitățile de încetare a efetelor actelor

administrative precum revocarea, nulitatea dar și analiza unei instituții ce este specifică

dreptului administrativ și anume inexistența.



=> definiți revocarea actelor administrative

=> distingeţi între suspendarea și revocarea actelor administrative

=> distingeţi între anularea şi inexistenţa actelor administrative


3.3.Revocarea actelor administrative

Revocarea este operaţia juridică prin care organul emitent al unui act

administrativ sau organul său ierarhic superior desfiinţează acest act. Revocarea este

deci un caz particular al nulităţii. În cazul în care revocarea este dispusă de organul

emitent, s-a impus termenul de retractare. Deşi nu există text care să consacre expres

principiul revocării, dacă puterea judecătorească poate să corijeze actele

administrative, este normal ca acest drept să aparţină şi administraţiei însăşi. Admiţând

că structura organizaţională a administraţiei publice este bazată pe anumite reguli,

dintre care şi subordonarea ierarhică administrativă, principiul revovabilităţii apare ca

o regulă a structurii funcţionale a admnistraţiei publice.

Unii autori au admis teza după care necesitatea obiectivă a revocării conduce

la ideea după care autorităţile publice numai trebuie să motiveze această operaţie, adică

actul juridic contrar de anulare. Dar trebuie admis că problema motivării revocării este

necesară atunci când actul administrtiv a dat naştere la o serie de raporturi juridice de

altă natură decât administrativă. Nu mai puţin, regula lui contrarius actus cere ca

revocarea să fie dispusă printr-un act cu cel puţin aceeaşi forţă juridică, cu respectarea

00:05

34

procedurii de emitere şi, în orice caz, cu admiterea posibilităţii unei acţiuni

contencioase.

Revocarea intervine deci pentru toate condiţiile de ilegalitate, dar, mai ales,

pentru condiţiile referitoare la oportunitate. Cauzele revocării pot fi anterioare,

concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ. În primele două ipoteze,

revocarea va produce efecte retroactiv, ex tunc, iar în a treia ipoteză va produce efecte

ex nunc.

Să ne reamintim…

Revocarea este operaţia juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau

organul său ierarhic superior desfiinţează acest act. Revocarea este deci un caz

particular al nulităţii. În cazul în care revocarea este dispusă de organul emitent, s-a

impus termenul de retractare

3.3.1.Excepţii de la principiul revocabilităţii – categorii de acte:

a) actele administrative declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a

legii;

b) actele administrative cu caracter jurisdicţional;

c) actele administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare

formelor răspunderii din dreptul administrativ;

d) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale

penale;

e) actele administrative care au dat naştere la contracte civile;

f) actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor

contracte civile;

g) actele administrative care dau naştere la drepturi subiective garantate de

lege sub aspectul stabilităţii;

h) actele administrative ce au fost executate material.

Excepţia actelor administrative care dau naştere la contracte civile vizeză

raporturile dintre dreptul administrativ şi dreptul civil. Teza civilistă stipulează că actul

administrativ individual, care condiţionează naşterea unor raporturi civile, poate fi

revocat până în momentul încheierii contractului civil. Dar actele administrative care

dau naştere unor astfel de contracte sunt mai mult decât nişte condiţii legale ale

contractului, ele dirijează în mod continuu efectele de drept civil. De aceea, asemenea

acte vor fi supuse tot timpul principiului revocabilităţii. Capacitatea de drept civil a

părţilor în astfel de situaţii este subordonată capacităţii de drept administrativ a

organului care a emis actul. Profesorul T. Drăganu achiesează la teza autorilor de drept

civil reţinând ca argumente: principiul din dreptul civil după care contractul nu poate fi

reziliat decât pe cale judecătoraescă şi faptul că organul admnistraţiei de stat a avut

posibilitatea să verifice legalitatea şi oportunitatea unui raport juridic civil când a emis

actul administrativ. Această argumentare nu poate viza însă toate categoriile de acte

admnistrative prealabile încheierii unor contracte civile de către persoanele fizice.

Rămân oricând revocabile actele administrative care nu îşi încetează efectele în

momentul încheierii contractului civil. Acestor categorii de contracte li se aplică un

regim juridic comandat de dreptul public, adică un regim juridic derogatoriu de la

dreptul comun, fără a fi vorba exclusiv de un regim de putere. În unele cazuri,

00:25

35

contractul civil şi actul administrativ formează o unitate şi, deci, orice schimbare în

sfera condiţiilor de legalitate ale actului administrativ se răsfâng direct asupra

contractului civil. Retragerea unui aviz conform atrage, de exemplu, revocarea actului

administrativ şi, pe cale de consecinţă încetarea contractului civil. Persoana fizică,

parte în contractul civil, are deschisă acţiunea în contenciosul administrativ împotriva

actului de revocare, putând cere anularea acestuia şi despăgubiri sau numai

despăgubiri. Atât timp cât legea nu dispune altfel, organul administraţiei publice va

răspunde patrimonial pentru revocarea actului administrativ din considerente exclusiv

de oportunitate.

Exceptarea de la principiul revcabilităţii a actelor administrative emise pe

baza unui contract civil prealabil. De această dată, regimul juridic administrativ este

pus la dispoziţia părţilor printr-un contract, efectele sale grefându-se pe cele ale

contractului. În această situaţie, actul administrativ este un instrument juridic, strict

necesar pentru executarea contractului, iar revocarea actului administrativ ar echivala

cu o reziliere a contractului. Actul administrativ nu poate fi desfiinţat în existenţa sa

juridică decât o dată cu contractul şi pe căile prevăzute de lege în acest scop, însă nu

prin revocare din partea organului administrativ.

Exceptarea actelor administrative care au dat naştere la un drept subiectiv,

garantat de lege prin stabilitate. Aceste acte sunt irevocabile şi se divizeză în două

categorii, după cum dreptul subiectiv apare în sfera unui raport juridic administrativ (

exemplu cerificate de naştere ), respectiv a unuia civil. În cazul drepturilor subiective

civile, legea a înţeles să le ocrotească special, exceptând actul administrativ ce stă la

baza lor de la principiul revocabilităţii, deoarece ele presupun angajarea beneficiarului

la cheltuieli importante. Ar fi inechitabil ca organul administrativ să revoce actul după

efectuarea unor asemenea cheltuieli. Însă nu orice act administrativ care creează

drepturi subiective este irevocabil; actul dobândeşte acest caracter abia în momentul în

care dreptul subiectiv pe care l-a generat este protejat de lege atât de eficace încât din

textul sau din scopul ei rezultă că ea a înţeles să lipsescă organul administrativ de

posibilitatea de a-l desfiinţa.

Exceptarea actelor care au fost realizate material. Cele mai frecvente acte

administrative din sfera acestei categorii sunt autorizaţiile, care au dat naştere la

drepturi subiective care nu sunt protejate special. Spre exemplu, legislaţia noastră

ocroteşte construcţiile de locuinţe făcute fără autorizaţie, care nu pot fi demolate decât

în baza unui act de autorizaţie, eliberat de primării sau prefecturi. Această categorie de

excepţii priveşte numai actele administrative individuale ce se realizează material

printr-o operaţiune ( acţiune ) ori mai multe operaţiuni determinate. Nu intră în această

categorie actele administrative care se realizează prin acţiuni sau inacţiuni cu caracter

de continuiatate ( exemplu autorizaţia de exercitare a unei meserii). Asemenea acte

sunt revocabile, deoarece drepturile şi obligaţiile pe care le are beneficiarul actului

presupun activităţi continue, succesive. Este vorba de autorizaţiile libere, care, fiind

date în baza unui drept de apreciere a organului administraţiei de stat, au caracter

precar şi revocabil prin definiţie. Beneficiarul unei astefel de autorizaţii, ca şi părţile

din contractele civile dirijate de un act administrativ, şi-au asumat riscul unor pagube

în momentul soliciării autorizaţiei, respectiv al încheierii contractului şi de aceea

problema răspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat, în principiu, nu

poate fi pusă. Cel vătămat are însă deschisă calea unei acţiuni în contenciosul

administrativ, cât şi a unei acţiuni de dezdăunare, după dreptul comun.

36

3.4. Anularea actelor admnistrative

Opinii exprimate în doctrină în legătură cu anularea actelor administrative.

Anularea unui act este definită ca fiind operaţia juridică ce constă într-o

manifestare de voinţă în scopul de a determina, în mod direct, desfiinţarea actului şi,

deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta. Tema nulităţii actelor

de drept administrativ a născut vaste discuţii. În sinteză, discuţiile se poartă în legătură

cu:

a. admiterea sau nu a teoriei nulităţii absolute şi relative;

b. admiterea sau nu a teoriei anulabilităţii;

c. admiterea sau nu a teoriei inexistenţei;

d. raportul dintre nulitate şi revocabilitate.

În ceea ce priveşte prima problemă, majoritatea autorilor de drept administrativ

au admis că în materia actelor administrative operează nulitatea absolută, respectiv

nulitatea relativă, în funcţie de: interesul ocrotit de norma încălcată prin actul ilegal, de

gravitatea viciilor de ilegaliate, sau de opoziţia care există între legile imperative şi

cele dispozitive. Aceşti autori au îmbrăţişat teoria tripartită, admiţând că există o a treia

categorie de nulităţi, inexistenţa actelor administrative.

Primul autor care dezvoltă în doctrina postbelică teoria anulabilităţii este

Mircea Anghene, considerând că în raport cu gravitatea nerespectării condiţiilor de

valabilitate ale unui act administrativ, viciile unui astfel de act pot face ca acesta să fie

nul sau anulabil. Pe baza acestui criteriu sunt considerate nule actele care nu întrunesc

condiţiile esenţiale pentru a lua fiinţă, iar anulabile actele ce conţin încălcări de mică

însemnătate a condiţiilor cerute pentru existenţa lor. În opinia aceluiaşi autor, una din

caracteristicile esenţiale ale anulabilităţii, o reprezintă posibilitatea remedierii prin

confirmare a viciului care o atrage.

Profesorul R. Ionescu operează cu noţiunua de anulabilitate atunci când nu se

îndeplineşte o condiţie de legaliate de mică importanţă, cum sunt anumite condiţii

privitoare la forma exterioară şi la procedura în care trebuie întocmite actele

administrative, îmbrăţişând teza după care, în linii generale, există aceleaşi deosebiri

juridice între cele două forme de nulităţi ce sancţionează ilegalitatea actelor

administrative ca pentru toate actele juridice.

Cât priveşte teza inexistenţei, se poate spune că ea este susţinută de majoritatea

autorilor din perioada postbelică.

Dialectica structurii nulităţii actelor administrative

Orice teorie a nulităţii actelor administrative trebuie să plece de la realitate,

viciile care afectează legalitatea actelor de drept administrativ nu au toate o valoare

egală. Unul dintre elementele actului administrativ este regimul juridic, element prin

care se înţelege ansamblul regulilor de fond şi formă. Rezultă deci că nerespectarea

regulilor de fond are o importanţă mai mare decât nerespectarea regulilor de formă.

Din această desosebire rezultă o structurare a cauzelor de nulitate a actelor de drept

administrativ, după cum acestea vizeză condiţii de fond, stabilite prin norme de drept

administrativ material, sau condiţii de formă, stabilite prin reguli de drept administrativ

procesual.

În ceea ce privşte terminologia în materia nulităţilor, poate fi preluată cea deja

consacrată: nulitate absolută, respectiv nulitate relativă. Cum însă nerespectarea unei

condiţii de formă poate să nu atragă scoaterea din vigoare a actului administrativ dacă

ea este confirmată, fie printr-un act ulterior al organului emitent, fie printr-o formă

procedurală ce emană de la un organ ierarhic superior, se poate utiliza noţiunea de

00:50

01:05

37

anulabilitate.

Sunt însă domenii in care nerespectarea unei condiţii de formă are o importanţă

mai mare decât nerespectarea unei condiţii de fond din alt domeniu. De asemenea sunt

acte administrative pentru care legea cere respectarea cu exactitate a condiţiilor - de

fond şi formă - pe care le precizează, nerespectarea formei transformându-se în

nerespectarea unei condiţii de fond, aşa încât, cel puţin pentru atare categorii de acte,

distincţia dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu are relevanţă.

Trebuie de asemenea menţionat că multe acte normative care reglementează

proceduri administrative speciale fac o gradare a importanţei regulilor ce evocă forma (

exemplu Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, care în art.

17 enumeră menţiunile care trebuie făcute de către agentul constatator, lipsa unor

elemente din procesul-verbal de constatare a contravenţiilor va atrage nulitate absolută,

restul condiţiilor procedurale putând fi acoperite de organul competent a soluţiona

plângerea).

Nulitatea în dreptul aministrativ trebuie deci nuanţată, fundamentându-se o formă

agravantă a nulităţii, respectiv una mai uşoară, chiar şi atunci când este vorba de

nerespectarea unor reguli cu caracter procedural.

Se va folosi deci noţiunea de nulitate absolută pentru a evoca nulitatea care

intervine atunci când este încălcată o condiţie de legalitate de mare importanţă, ce se

stabileşte în concret în funcţie de dispoziţiile normelor juridice care conturează regimul

juridic a actului administrativ în discuţie, iar noţiunea de anulabilitate pentru a

desemna nulitatea care intervine pentru nerespectarea unei condiţii de legaliate de mai

mică importanţă.

În ipotezele în care legea spune expres că nerespectarea unei anumite condiţii

atrage nulitatea de drept sau nulitatea care se poate constata şi din oficiu, deci în cazul

actului lovit de nulitate absolută, cei care nu îl execută nu pot fi sancţionaţi. În cazul

actelor administrative anulabile, acestea dau naştere obligaţiei de executare până în

momentul anulării lor de către organele de stat competente.


Care este terminologia folosită în dreptul administrativ cu privire la nulitate?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................

Efectele nulităţii

Indifereant care organ pronunţă nulitatea, el nu poate anula un act administrativ

decât pentru cauze anterioare sau concomitente lui, pentru că nu este de conceput ca un

act să fie legal în momentul emiterii lui şi să devină ilegal ulterior. De aceea anularea

are, ca regulă, efect retroactiv. De aici rezultă că actele de anulare sting efectele actelor

anulate, considerându-se că acestea din urmă nu au existat. Pot fi însă şterse numai

efectele juridice, nu şi faptele materiale.

Profesorul R. Ionescu afirmă însă că anularea, pentru cazuri de neoportunitate

produce efecte doar de la data emierii actului de anulare, păstrându-se efectele produse.

Această soluţie se bazează pe ideea că actul administrativ anulat a fost legal până la

data constatării neoportunităţii sale, încetând să mai fie legal numai de la această dată.

01:15

38

Acelaşi autor afirmă că nulitatea poate fi toatală sau parţială, după cum este ilegal actul

în întregime sau numai o anumită parte a acestuia. Această teză trebuie privită cu

rezerve deoarece, de vereme ce o parte a actului este ilegală, ceea ce înseamnă că nu

este respectată o condiţie de fond sau de formă, acesta afectează legalitatea întregului

act.

Apare ca o regulă faptul că anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea

tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiţionate, sub aspectul legalităţii, de

existenţa acestui act administrativ. De la această regulă există unele excepţii în cazul în

care este vorba de o formă specifică a anulării - revocarea.

Nulitatea actelor administrative individuale nu este determinată de anularea

actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis actul inividual. Similar,

anularea unui act administrativ nu este atrasă automat de abrogarea legii pe baza careia

a fost emis.

Faţă de noul sistem constituţional, organele competente să constate nulitatea

vor fi: organul administrativ ierarhic superior, instanţele judecătoreşti (în principal

instanţele de contencios administrativ) şi, în anumite cazuri, Ministerul Public.

Autorităţile cuprinse în Ministerul Public pot anula numai actele ilegale ale organelor

administrative de cercetare şi urmărire penală, respectiv ale organelor de administrare a

locurilor de deţinere şi executare a pedepselor.

Cât priveşte procedura, în această materie se aplică cele mai diferenţiate reguli,

după cum este vorba de implicarea unui organ al administraţiei publice, a unei instanţe

judecătoreşti sau a Ministerului Public. Dacă în ipoteza retractării organul

administrativ trebuie să respecte toare regulile procedurale din faza elaborării actului

administrativ respectiv, în cazul constatării nulitătii, organul administrativ ierarhic este

ţinut să respecte doar acele reguli procedurale ce sunt specifice realizării propriei

competenţe.

Procedura pe care trebuie să o respecte instanţele judecătoreşti este fie cea

consacrată de Legea nr. 554/ 2004, fie cea prevăzută prin acte juridice speciale, dar

care vizează instanţele de drept comun.

Ministerul Public își exercită competenţa de anulare a actelor administrative în

baza normelor dreptului procesual penal.

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale

de excepţie.

Determinarea procedurii pentru situaţiile de fraudă nereglementate se

realizaează în funcţie de efectele juridice generate de actul administrativ cu caracter

fraudulos. Mai exact, procedura de anulare a acestor acte comportă două situaţii, după

cum actul dă naştere exclusiv la raporturi de drept administrativ sau la raporturi şi de

altă natură. Pentru prima situaţie se impune regula desfiinţării după procedura specifică

revocării. Organul emitent sau organul ierarhic superior desfiinţeză actul fraudulos

după procedura specifică desfiinţării propriilor acte. Pentru cea de-a doua situaţie

trebuie admis că se va aplica procedura legală aplicabilă, în fiecare ramură de drept, de

regulă procedura judiciară, în cadrul căreia se va pune în discuţie, pe cale incidentă ( ca

excepţie de ilegaliate), caracterul ilgal al actului administrativ.


Care sunt efectele unui act administrativ nul?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

01:25

39

Să ne reamintim...

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de

excepţie.


Se pune problema ce se întâmplă cu actul administrativ atunci când nu prezintă

nici măcar umbra unei aparenţe de legalitate, când el apare în mod manifest ilegal,

adică atunci când acest act este lovit de vicii atât de vizibile încât o persoană de

inteligenţă mijlocie nu îi poate recunoaşte nici măcar o singură clipă caracterul

obligatoriu ( ex. actul care a fost emis pe baza unei legi care a fost abrogată). Acesta

este teoria inexistenţei actelor administrative.

În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de

legalitate, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate sesiza. Neoperând

această prezumţie, înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să se supună dispoziţiilor

cuprinse într-un astfel de act, mai mult, punerea în executare a actului inexistent de

către organele administraţiei publice apare ca o cale de fapt care atrage răspunderea

admnistraţiei publice, respectiv a funcţionarilor ei pentru daunele cauzate.

Ca o regulă a regimului juridic al inexistenţei actelor administrative, implicit a

regimului juridic general al actelor administrative, trebuie admis dreptul subiectelor

destinatare ale actului administrativ de a se apăra în faţa oricărei autorităţi publice prin

invocarea inexistenţei. Corespunzător acestui drept, trebuie admisă existenţa obligaţiei

autorităţilor publice respective de a constata prin utilizarea autorităţii de care dispun,

„inexistenţa” actului administrativ. În ipoteza în care autorităţile publice refuză să-şi

îndeplinească această obligaţie, încălcând dreptul subiectiv al cetăţeanului, este

deschisă acţiunea în contencios administrativ judiciar, chiar dacă presupusul act face

parte din sfera excepţiilor prevăzută de Legea nr. 554/2004 ( fosta Lege nr. 29/1990) .

Menţionăm că în prezent teoria inexistenţei a căpătat consacrare

constituţională, prin articolele care prevăd că nepublicarea decretelor Preşedintelui,

precum şi a Ordonanţelor şi Hotărârilor de Guvern atrage inexistenţa acestora.


Ce reprezintă inexistenţa actelor administrative?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................

01:45

40

Exemple

Enumerați excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative:

a) actele administrative declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a legii;

b) actele administrative cu caracter jurisdicţional;

c) actele administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare formelor

răspunderii din dreptul administrativ;

d) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;

e) actele administrative care au dat naştere la contracte civile;

f) actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor contracte

civile;

g) actele administrative care dau naştere la drepturi subiective garantate de lege

sub aspectul stabilităţii;

h) actele administrative ce au fost executate material.

3.6.Rezumat

Regimul juridic al actului administrativ s-a analizat în acestă unitate de învățare cu

privire la revocabilitatea actelor administrative dar și cu privire la nulitatea acestora.

S-au detaliat excepțiile de la principiul actelor administrative dar s-a analizat și o

instituție specifică dreptului administrativ și anume inexistența. A se reține, printre

altele , că inexistența are o consacrare constituțională.



a. Care din afirmațiile de mai jos este adevărată:

a) Inexistența este consacrată în Constituție

b) Inexistența nu este consacrată în Constituție

c) Inexistența este prevăzută în codul penal

2. Reprezintă excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative:

a. Acținile ilicite

b. Contravențiile

c. Actele administrative ce au fost executate material


a. Necomunicarea decretelor Preşedintelui atrage inexistenţa acestora

b. Nepublicarea decretelor Preşedintelui, precum şi a Ordonanţelor şi Hotărârilor de

Guvern atrage inexistenţa acestora

c. Necomunicarea Ordonanţelor şi Hotărârilor de Guvern atrage inexistenţa acestora

4. Ce afirmație este adevărată:

a. Indiferent care organ pronunţă nulitatea, el nu poate anula un act administrativ

decât pentru cauze anterioare sau concomitente lui

b. Indifereant care organ pronunţă nulitatea, el poate anula un act administrativ decât


01:50

41

pentru cauze concomitente lui

c. Organul care pronunţă nulitatea nu poate anula un act administrativ decât pentru

cauze posterioare

Rezolvare grile:

1.a), 2.c), 3.b) 4.a)

42


Cuprins





4.5. Rezumat



Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor născute între particulari și

administrație. Se tratează în prezenta unitate de învățare regimul juridic aplicabil

procedurii contencioase în dreptul administrativ. Se vor avea în vedere prevederile

legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.



=> identificaţi fundamentele constituționale și legale ale contenciosului administrativ

și să detaliați rolul Legii nr. 554/2004 în sistemul legislativ românesc

=> precizaţi și să detaliați care sunt condiţiile acţiunii directe în contencios

administrativ

=> să detaliați semnificația plângerii prealabile



Prin apariţia în 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ, Legea nr.

554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte instituţia

contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe moderne

venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.

Definiţii cu care operează conteciosul administrativ, preluate din Legea nr. 554/2004

Autoritate publică = orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale

care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt

asimilate autorităţilor publice, persoanele juridice de drept privat care au obţinut statut

de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

Persoană vătămată = orice persoană fizică sau juridica ori grup de persoane fizice,

titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private, vaătamate prin acte

administrative; sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă

vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.

00:05

0

43

Act administrativ = actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

autoritate publică, în vederea executării sau a organizarii executării legii, dând naştere,

modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative şi

contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect:

- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice.

Act administrativ jurisdicţional = actul juridic emis de o autoritate administrativă cu

atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe

contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la aparare.

Contenciosul administrativ = activitatea de soluţionare, de către instanţele de

contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act

administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept

sau la un interes legitim.

Instanţa de contencios administrativ = secţia de contencios administrativ şi fiscal a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale

curţilor de apel şi tribunalele administrativ – fiscale.

Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri = faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se

prevede alt termen.

Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere = exprimarea explicită a voinţei de a nu

rezolva cererea.

Plângere prealabilă = plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau

celei ierarhic superioare reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau

normativ, în sensul revocării acestuia.

Act de comandament cu caracter militar = actul administrativ referitor la

problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării

militare care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte

privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război sau la îndeplinirea

serviciului militar.

Serviciu public = activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în

scopul satisfacerii unui interes public.

Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,

satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.

Exces de putere = exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor

administraţiei publice, prin încalcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

00:15

0

44

Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i

se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării

unui interes public.

Organisme sociale interesate = structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii,

fundaţii si altele asemenea care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor

diferitelor categorii de cetăţeni sau buna funcţionare a serviciilor publice

administrative.

Pagubă iminentă = prejudiciul material viitor, dar previzibil sau perturbarea

previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.

Instanţa de executare = instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios

administrativ.

4.4. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ

Aceste condiţii sunt:

1. actul atacat să fie un act administrativ;

2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;

3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură

neguvernamentală învestită cu prerogative de putere publică;

4. procedura administrativă prealabilă;

5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;

6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.

1. Legea nr. 554/2004, continuând tradiţia Legii contenciosului administrativ din 1925

si din 1990, admite acţiune în justiţie atât pentru actul administrativ propriu-zis, cât şi

pentru refuzul nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de

lege.

Actul administrativ propriu – zis este definit de lege ca fiind actul unilateral cu

caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica, in vederea executarii sau

a organizarii executarii legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Legea asimilează actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice

care au ca obiect:

- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice.

De aceea, identificarea concretă a actului administrativ este o operaţie de

apreciere, de investigare a voinţei autorităţii administrative emitente, de cercetare a

formei pe care o îmbracă actele (antete, ştampile, semnături) pentru a delimita actul

00:25

0

00:50

0

45

administrativ de alte acte juridice, îndeosebi de cele contractuale, precum şi de

operaţiunile tehnico-administrative. Potrivit Constituției României revizuite, art. 126

alin. (6) instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile

persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții dispoziții din ordonanțe, declarate

neconstituționale.

a. delimitarea actului administrativ de simple adrese şi circulare

Practica judecătorească a admis că simplele ordine de serviciu nu sunt acte

administrative şi, în consecinţă, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

De aceea, s- apreciat că adresele sau ordinele de serviciu aduse pe cale ierarhică ori în

formă de simplă corespondenţă între autorităţi, care nu contribuie prin ele însele cu

nimic la formarea actului administrativ, nu au nici măcar valoarea unor acte de

preparare.

Aceasta a fost practica chiar din perioada interbelică, iar această soluţie a fost

menţinută de Curtea Supremă de Justiţie, care, într-o decizie din 1991, arăta că adresa

unei primării nu are caracteristicile unui act administrativ, chiar dacă emană de la o

autoritate administrativă, deoarece ea nu produce prin ea însăşi efecte juridice, ci doar

îi comunică petentului demersurile făcute în vederea soluţionării cererii sale.

Faţă de cele arătate mai sus, se impun două precizări:

- nu orice ordin de serviciu adus pe cale ierarhică intră în categoria de mai sus,

sunt unele acte administrative care îmbracă această formă, şi anume actele

administrative cu caracter intern.

- Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa este competentă să se pronunţe şi

asupra legalităţii actelor şi operaţiunilor care au stat la baza emiterii actului

administrativ supus judecăţii.

Pentru aceste motive, judecătorul de contencios administrativ trebuie să vadă dacă

acţiunea priveşte:

- un act administrativ extern;

- un act administrativ intern;

- un act preparator al unui act administrativ;

- adrese şi note cu caracter pur tehnic administrativ.

Primele două categorii pot fi atacate în mod direct, cele din a doua categorie se atacă

doar împreună cu un act din primele două categorii, în timp ce adresele şi notificările

nu pot forma obiectul controlului judecătoresc.

În practică, această distincţie nu este întotdeauna uşor de realizat. Spre exemplu,

Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat în 1994 două decizii fundamental greşite:

- prima decizie avea ca obiect o hotărâre de Guvern, iar CSJ a apreciat că în

această speţă hotărârea (prin care erau autorizate Ministerul Finanţelor şi

Consiliul Judeţean Timiş să desemneze împuterniciţii mandaţi să reprezinte

interesele capitalului de stat la o societate comercială) este un act prealabil, o

simplă autorizare, mandatare şi nu un act administrtaiv în înţelesul art. 1 din

Legea nr. 29/1990. Aceasta este o eroare fundamentală deoarece hotărârile de

Guvern, indiferent de semnificaţia juridică, sunt prin ipoteză acte

administrative. A da o altă calificare unui astfel de act, înseamnă a face un

raţionament contrar art. 107 din Constituţie.

- a doua decizie a avut ca obiect calificarea unui act al Prefectului, prin care

anumite persoane erau excluse de pe lista celor care puteau cumpăra locuinţa de

serviciu pe care o deţineau cu titlu de chiriaşi, iar CSJ a opinat că acest act este

o simplă opinie.

01:00

0

01:10

0

46

b. delimitarea actului administrativ de alte acte juridice ale autorităţilor administrative

Instanţele de contencios administrativ au ridicat probleme în ceea ce priveşte

calificarea ca acte administrative a:

- actelor de desfacere a contractelor de muncă;

- deciziilor de numire şi eliberare din funcţie;

- actelor de încadrare într-o altă grupă de muncă;

- deciziei prefecturii de restructurare a unei unităţi economice cu capital de stat

în mai multe societăţi comerciale;

- deciziei prefecturii de scoatere a unor bunuri de la o societate şi înfiinţarea unei

noi societăţi comerciale pe acţiuni;

- actelor procedurale de atribuire a locuinţelor;

- actelor de expertiză medicală;

- actelor de închiriere a unei suprafeţe de teren.

c. refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, specie a actului administrativ

atacat

Preluând ideile din perioada interbelică, legislaţia actuală arată că în instanţa de

contencios administrativ se poate ataca si refuzul nejustificat al unei autoritati de a

răspunde la o cerere.

Legea defineşte refuzul nejustificat ca fiind exprimarea explicită a voinţei de a

nu rezolva cererea.

De asemenea, în contencios administrativ se mai atacă şi nesoluţionarea în

termenul legal a unei cereri, adică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de

30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Practica judecătorească actuală indică, cu titlu exemplificativ, următoarele

situaţii asimilate refuzului nejustificat:

- refuzul Primăriei de a întocmi un proces verbal de evaluare a unei gospodării

demolate abuziv, pentru a se achita despăgubiri;

- refuzul unui Minister de a reîncadra o pesoană într-o funcţie din care a fost înlăturată

abuziv,

- refuzul Băncii Naţionale a României de a deschide acreditive în valută;

- refuzul Prefecturii de a include pe lista locuinţelor destinate vânzării o locuinţă;

- refuzul Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială de a înregistra un contract

colectiv de muncă;

- refuzul organului teritorial al Ministerului Finanţelor de restituire a TVA, perceput

din eroare;

- refuzul Direcţiei Generale a vămilor de a îndeplini formalităţile de scutire de plată a

taxelor vamale.

2. Condiţia ca actul administrativ să vateme un drept sau un interes recunoscut de lege.

Problema dreptului şi a interesului legitim, potrivit art. 21 din Constituţie.

În lumina textelor constituţionale si legale, în contencios administrativ se poate

adresa orice persoană, „dacă se consideră vătămată în drepturile, libertăţile şi interesele

sale, recunoscute de lege.”

Este unul din cazurile de modificare implicită a unei legi anterioare de către

legea ulterioară, în acest caz legea ulterioară fiind chiar legea fundamentală.

Potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se

poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici

01:20

0

01:30

0

47

libertăţi şi nici interese legitime, ceea ce echivalează cu exercitarea abuzivă a acţiunii

în contencios administrativ. Legitimitatea unui drept sau a unui interes este stabilită, în

primul rând, în funcţie de normele Constituţiei, iar dispoziţiile acesteia privind

drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate de instanţa de contencios

administrativ în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele

şi cu celelalate tratate la care România este parte.

Cât priveşte interesul legitim, acesta poate fi atât personal cât şi public,

fundamentul constituţional al interesului public reprezentându-l dispoziţiile

Constituţiei cu privire la îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.

Din practica judecătorească rezultă următoarele categorii de drepturi încălcate:

- dreptul de apreciere în cazul concursurilor şi a examenelor;

- drepturile civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin)

- drepturi procesuale civile (refuzul de a pune în aplicare o hotărâre

judecătorească).

Legea nr. 554/2004 defineşte de altfel următoarele noţiuni, înlesnind înţelegerea şi

aplicarea textului legal:

Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i

se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,

satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.

Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizarii unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării

unui interes public.

3. Condiţia ca actul să emane de la o autoritate publică

Noţiunea de autoritate publică rezultă atât din textul Legii nr. 554/2004, cât şi

din art. 52 din Constituţie.

Constituţia operează cu mai multe noţiuni si chiar una şi aceeaşi noţiune, cum

este cea de autoritate publică, este folosită în accepţiuni diferite.

În titlul III al Constituţiei sintagma “Autorităţile publice” evocă clasicele

puteri, mai precis autorităţile prin care se realizează fiecare putere în parte. Edificiul

constituţional cuprinde însă şi alte autorităţi care nu intră în nici una din clasicele

puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), autorităţi care asigură echilibrul în

cadrul democraţiei constituţionale.

Art. 52 din Constituţie, consacrat dreptului persoanei vătămate, la randul lui vorbeşte

despre autorităţi publice in general, tranşând o dispută teoretică, aceea de a şti dacă

actele administrative emit şi alte organe ale statului decât cele ale administraţiei de stat.

Pe de altă parte, Constituţia operează si cu noţiunea de organ (ex. Guvernul şi celelalte

organe ale administraţiei publice; alte organe de specialitate se pot organiza in

subordinea..). De asemenea, în Constituţie se utilizează noţiunea de regie autonomă

alături de noţiunea instituţie publică.

Rezultă deci că in baza Constituţiei si a legii poate fi atacat în contenciosul

01:40

0

48

administrativ atât actul administrativ al unei autorităţi administrative, cât şi actul

administrativ al unei autorităţi publice de altă natură (o structură a legislativului, a unei

autorităţi judecătoreşti).

Sunt deci incluse în noţiunea de autoritate publică următoarele categorii de

autorităţi:

1. organe ale administraţiei de stat (Preşedinte, Guvern, ministere, prefecturi,

structuri subordonate acestora);

2. organe autonome locale (Consiliul judeţean, Consiliul local, primar, şi structuri

subordonate acestora);

3. organisme neguvernamentale, autorizate de lege sau de un organ

guvernamental, să presteze servicii publice, în regim de putere publică. În

această ultimă categorie intră şi societăţile bancare.

Pentru a delimita actele administrative ale altor autorităţi publice de cele care

provin de la autorităţi administrative, trebuie făcută o distincţie clară între acele de

autoritate prin care acestea îşi realizează competenţa (ex. Legi, mesaje, sentinţe,

decizii) şi actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură

administrativă.

Spre exemplu, în cazul Parlamentului, în contencios administrtaiv se poate

ataca o decizie administrativă a Biroului Permanent, a Preşedintelui Camerei, a

Secretarului general, dar niciodată o lege, o hotărâre sau un mesaj, care urmează un

regim de drept constituţional.

De asemenea, nu poate fi atacat în contencios administrativ refuzul

procurorului General de a declara recurs extraordinar sau o hotărâre a Curţii

Constituţionale de respingere a unei contestaţii cu privire la campania electorală

prezidenţială.

Nu trebuie să trecem cu vederea aspectul că legiuitorul a înţeles să procedeze şi

la o ficţiune juridică, asimiland „autorităţilor publice” si structurile care sunt de

sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o

autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice competente, în baza legii, la

prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte juridice ca autorităţile publice.

Este vorba despre categoria „stabilimentelor de utilitate publică”, adică organizaţii

profesionale (ex. Uniunea Naţională a Barourilor), precum si persoane juridice de drept

privat (asociaţii, fundaţii) care, prin lege sau prin hotărâre a Guvernului, au dobândit

statut de utilitate publică.

Exemple

Enumerați condițiile acțiunii directe în contenciosul administrativ!

Condiţiile acțiunii directe sunt:

1. actul atacat să fie un act administrativ;

2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;

3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură


4. procedura administrativă prealabilă;

5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;

6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.

01:50

0

49


1. Care sunt în prezent bazele constituţionale şi legale ale contenciosului administrativ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

...................................................................................................................................

2. Prin acţiunea înregistrată la CAB, sectia VIII, reclamantul CT a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

suspendarea, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004, a Ordinului Ministerului

Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 333/2005, prin care s-a dispus

eliberarea din funcţia publică de conducere de director executiv la Direcţia Teritorială

de Regim Silvic Vâlcea.

Reclamantul arată că prin eliberarea abuzivă din funcţie se produce o perturbare a

activităţii Direcţiei Vâlcea. La dosar, pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat

respingerea cererii de suspendare, arătând că după eliberarea din funcţia de conducere,

reclamantul a fost menţinut pe o funcţie de execuţie în cadrul aceleiaşi Direcţii.

a) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

3. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia de contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi SC Asirom S.A. –

Sucursala Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtului B.I. la plata sumei de 10.000

RON cu titlu de daune morale.

Reclamantul a solicitat aceste daune deoarece suferise o vătămare corporală gravă ca

urmare a unui accident produs de pârâtul B.I. Faţă de acţiunea introductivă, din oficiu,

instanţa înţelege să ridice o excepţie.

Reclamantul şi-a intemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa din oficiu?

b) Cum se va soluţiona această excepţie în raport cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi

cele ale Codului de procedură civilă?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

4. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul M.N. a chemat în judecată Primaria Municipiului Bucureşti prin Primarul

General şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând anularea parţială a Dispoziţiei

nr. 864/22.03.2005 şi a procesului verbal de punere în posesie nr. 6740/28.03.2005,

precum şi obligarea pârâtelor la modificarea şi completarea acestor acte în sensul de a

50

stabili că imobilul retrocedat a aparţinut reclamantului. Din oficiu, CAB – sectia VIII

contencios administrativ şi fiscal invocă o excepţie.

a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa ?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

5. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul SC X SRL a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor din cadrul

Ministerului Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională a Vămilor din cadrul

Autorităţilor Naţionale de Control.

Reclamantul a cerut anularea actului constatator nr. 27/2005 emis de Direcţia

Regională Vamală Bucureşti - Biroul Vamal Giurgiu zona liberă, prin care a fost

obligată la plata sumei totale de 10.000 RON reprezentând taxe vamale.

La primul termen de judecată, instanţa, din oficiu, invocă o excepţie.

a) Ce excepţie credeţi că a invocat instanţa?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

6. La data de 29.02.2005, reclamantul B.I. a chemat în judecată Guvernul României

solicitând să se dispuna anularea parţială a anexei la H.G. nr. 1359/2001 publicată în

Monitorul Oficial nr. 128 bis/18.02.2002. Cererea a fost introdusă la CAB –sectia a

VIII-a.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că Primaria Municipiului Ploieşti i-a

respins cererea de restituire în natură a unui imobil, cerere făcută în baza Legii

10/2001 făcându-i o oferta de despăgubiri băneşti, pe considerentul că imobilul a fost

inclus in proprietatea publică a Primăriei Municipiului Ploieşti prin HG nr.1359/2001.

Reclamantul a dovedit şi îndeplinirea procedurii administrative prealabile. Prin

întâmpinare, Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii introducerii cererii.

a) Cum a motivat Guvernul României această excepţie?

b) Ce va decide instanţa? Cu ce motivare?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

51

Să ne reamintim...

Contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare, de către instanţele de

contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act

administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept

sau la un interes legitim.

4.5.Rezumat

Prin apariţia în anul 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ și anume, Legea

nr. 554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte

instituţia contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe

moderne venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.

4.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă4:

1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:

a. Fond, apel și recurs

b. Fond și apel

c. Fond și recurs

2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:

a. Consultativ

b. Obligatoriu

c. Facultativ

3. Temeiul constituțional al contenciosului administrativ îl reprezintă:

a. Art. 21

b. Art. 24

c. Art. 52


a. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de

contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se

încalcă legislaţia privind funcţia publică

b Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele

autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia

publică

c. Ministerul Public poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele

autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia

publică

Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.c), 4.a)

4 Grilele au un singur răspuns corect.

52


Cuprins




5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios

administrativ

5.5.Rezumat



Se tratează în prezenta unitate de învățare Condiţiile acţiunii directe în contencios

administrativ în baza Legii nr.554/2004 precum și actele exceptate de la controlul de

legalitate exercitat de către instanţele de contencios administrativ



=> detaliați sunt condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ

=> enumeraţi actele exceptate de la controlul în contencios administrativ


5.3. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ

Condiţia acţiunii administrative prealabile

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se

consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.

Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic superior, dacă

acesta există.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi

excepţii:

a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie;

b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura

prealabilă nu este obligatorie;

00:05

53

c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă are

semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile comerciale.

d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act

administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a

luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea

actului.

Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de 30 de

zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.

Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea prealabilă,

acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data înregistrării cererii, dacă prin lege specială

nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.

Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:

a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a acestui

termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe juridice, deoarece

depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a plângerii prealabile

pentru tardivitate.

b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită, arătând

că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării, întreruperii,

operând şi repunerea în termen.

5. Condiţia ca acţiunea să fie promovată într-un anumit termen

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea

dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului

nejustificat;

- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative;

În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data când s-a cunoscut

existenţa actului nelegal.

Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu

caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând.

Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai

târziu de un an de la data emiterii actului.

Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de decădere.

Să ne reamintim...

Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ sunt:

- actul atacat să fie un act administrativ;

00:25

54

- actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;

- actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură


- procedura administrativă prealabilă;

- introducerea acţiunii într-un anumit termen;

- actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.

5.4. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de

contencios administrativ

(1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru

modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură

judiciară.

(3) Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau

al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru

restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor

naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.

(4) În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din

prezenta lege.

În Constituţia noastră din 1923 se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea

de a judeca actele de guvernământ, precum si actele de comandament cu caracter militar”

Legea contenciosului administrativ din 1925, adoptată în baza textului Constituţiei a

venit cu o definiţie a actelor de guvernământ, definiţie criticată de doctrină.

În general, în doctrina occidentală actuală se consideră că intră în sfera finelor de

neprimire actele administrative emise în „circumstanţe excepţionale” sau actele care

exprimă „puterile executivului în caz de pericol”.

Constituţia din 1991 conţinea doar art. 48 alin.2, unde se preciza: „Condiţiile şi

limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”, text rămas nemodificat,

devenind art. 52 alin.2, în urma revizuirii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, aprobată

prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.

Legea de revizuire, cum s-a arătat, introduce în art.126 alin.6 teza I, concepţia

art.107 alin. final din Constituţia din 1967 în formularea: „Controlul judecătoresc al

actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este

garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum si a actelor de

comandament cu caracter militar”.

Practic, sintagma „actele de guvernământ” este înlocuită cu expresia „actele care

privesc raporturile cu Parlamentul”, dar art. 48 alin.2, devenit art. 52 alin.2, a rămas în

vigoare, de unde problema „concilierii” acestora, mai ales că prof. Ioan Vida, Preşedintele

în funcţiune a Curţii Constituţionale, a lansat teza „antinomiilor intraconstituţionale” în

doctrina juridică românească actuală.

Sunt posibile două interpretări:

a) art. 126 alin.6 este singurul sediu al materiei cu privire la sfera finelor de neprimire, iar

art. 52 alin.2 vizează alte aspecte şi

b) art.126 alin.6 reglementează finele de neprimire „de rang” constituţional, dar art. art.52

00:50

01:05

55

alin.2 vizează finele de neprimire „de rang” legal, în limitele însă acceptate de art.53 din

Constituţie.

Sfera finelor de neprimire

În sens strict, sfera actelor administrative exceptate cuprinde numai cele două

categorii de acte administative prevăzute de art.126 alin.6 din Constituţie.

Tradiţionalele fine de neprimire au fost grupate în 2 categorii:

- fine de neprimire deduse din natura actului;

- fine de neprimire determinate de exitenţa unui recurs paralel.

De aceea putem spune ca există excepţii absolute, cele două ipoteze reglementate de

alin. 1 lit. a şi b şi excepţiile relative, ipoteza „recursului paralel’, reglementată de alin. 2 al

art. 5.

S-a convenit ca pentru situaţiile prevăzute de alin. 1 să se folosească expresia

“excepţiile de la contenciosul administrativ”, iar pentru recursul paralel, expresia „fine de

neprimire în instanţele de contencios administrativ”.

Recursul paralel, de vreme ce are ca obiect litigii legate de actul administrativ,

material este tot un litigiu administrativ, dar formal este soluţionat în afara instanţelor de

contencios administrativ.

Este de observat că legiuitorul a cerut ca „recursul paralel” să fie reglementat tot

prin lege organică şi să fie vorba despre o procedură judiciară, în sensul art. 126 din

Constituţie.

Actele administrative enumerate la alin. 3 al art. 5 pot fi atacate în instanţa de

contencios administrativ numai în anumite condiţii, iar anumite reguli ale procedurii

reglementate de legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile în aceste cauze;

astfel, se cere, mai întâi ca actele respective să fie atacate numai pentru exces de putere,

subîntelegându-se că este avută în vedere noţiunea de exces de putere în sensul art. 2 lit.n

din lege.

Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese în legea organică, instanţele de

contencios administrativ vor aplica, în soluţionarea litigiilor care au ca obiect excesul de

putere, direct textele Constituţiei, în primul rând art. 53.

Astfel, instanţele vor trebui să aprecieze dacă actul administrativ care face obiectul

litigiului a fost necesar pentru aplicarea regimurilor sau, după caz, înlăturarea situaţiilor

prevăzute la alin. 3 din art. 5.

Apoi, instanţele vor aprecia daca actul apare ca fiind necesar ïntr-o societate

democratică” şi dacă restrângerea prin actul administrativ a exerciţiului dreptului vătămat

este proporţională cu situaţia care a determinat emiterea actului, şi dacă nu este, cumva

discriminatoriu.

Exemple

Care sunt actele care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ?

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru

modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură

judiciară.

Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al

celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru

01:50

01:25

56

restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor

naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.

În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din prezenta

lege.


1. Există acte administrative exceptate de la controlul instanţelor de contencios

administrativ?

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

......................................................................................................................................

2. Prin acţiunea introdusă la CAB sectia de contencios administrativ, reclamantul D.D. a

solicitat in contradictoriu cu Ministerul Justiţiei să se constate refuzul nejustificat al

Comisiei pentru constatarea calităţii de luptator în rezistenţa anticomunistă de a-i soluţiona

cererea înregistrată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a adresat cu mai multe cereri care nu

i-au fost rezolvate deşi a depus acte care îl îndreptăţesc să i se acorde calitatea de luptător

în rezistenţa anticomunistă.

Ministerul Justiţiei a depus întampinare în care a arătat că actele depuse de

reclamant atestă desfacerea contractului său de muncă şi nu fac dovada calităţii de luptător

în rezistenţa anticomunistă, motiv pentru care s-a cerut reclamantului să suplimenteze

documentaţia depusă.

Întrucât reclamantul nu a depus acte de natura celor prevăzute de lege, nu i se poate

soluţiona cererea.

a) Ce se înţelege prin refuz nejustificat?

b) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

......................................................................................................

5.5.Rezumat

În această unitate de învățare s-au detalioat condițiile acțiunii directe în contenciosul

administrativ român, în conformitate cu Legea nr. 554/2004.

De semenea, s-a tratat și subiectul privind actele exceptate de la controlul de legalitate

exercitat de către instanţele de contencios administrativ, sau altfel spus, finele de neprimire.

57



1. Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a. Actele de comandament cu caracter militar

b. Actele administrative unilaterale

c. Actele administrative în general

2. Temeiul contenciosului administrativ îl reprezintă potrivit Constituției revizuite:

a. Art. 21

b. Art. 52.

c. Art. 24


a. a. În cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura

prealabilă nu este obligatorie

b. b. În cazul cererilor introduse de partea vătămată, procedura prealabilă nu este obligatorie

c. c. Procedura prealabilă nu este obligatorie

d.

4. Plângerea prealabilă:

a. Este facultativă

b. Este la aprecierea persoanei vătămate

c. Este obligatorie

5. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios

administrativ se mai numesc și:

a. Numai excepții

b. Fine de neprimire

c. Acte interzise

Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.a), 4.c), 5.b)


58

Unitatea de învățare 6. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV

Cuprins




6.4. Rezumat




Se tratează în prezenta unitate de învățare procedura de judecată în contencios

administrativ. Se vor avea în vedere prevederile legii nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ.



=> prezentaţi etapele procedurii contencioase, cu momentele specifice fiecărei etape în

parte

=> prezentați soluțiile instanțelor de contencios administrativ



a. Părţile în litigiul de contencios administrativ

Ca în orice litigiu, şi în cel de contencios administrativ întâlnim două părţi:

reclamantul şi pârâtul.

RECLAMANT poate fi:

a. orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Cât priveşte actul administrativ, acesta

poate fi normativ sau individual, chiar si un contract administrativ.

b. orice persoană fizică sau juridică vătămată într-un drept al său ori interes legitim

printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.

c. Avocatul Poporului, urmare a controlului realizat în baza unuei sesizări a unei

persoane fizice, dacă apreciază că legalitatea actului sau excesul de putere nu pot fi

înlăturate decâ prin justiţie. În acest caz, Avocatul Poporului se adresează instanţei de

la domiciliul petentului, petent care dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,

urmând a fi citat în această calitate.

d. Ministerul Public ;

00:05

59

e. autoritatea publică emitentă poate cere ea însăşi unei instanţe de contencios

administrativ să constate nulitatea unui act administrativ, în situaţia în care actul nu

mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.

f. prefectul, în baza dreptului său de tutelă administrativă, poate ataca în contencios

administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le

consideră nelegale.

g. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios

administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia

privind funcţia publică.

h. orice persoană de drept public.

În ceea ce îl priveşte pe PÂRÂT, acesta poate fi orice autoritate publică, fie că

funcţionează la nivel central sau la nivel local.

Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării acţiunii în contencios

administrativ şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, emis sau încheiat

actul ori împotriva persoanei care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea

referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, însă numai dacă reclamantul

solicită plata unor despăgubiri.

în cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la

plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.

Funcţionarul public poate chema in garanţie pe superiorul său ierarhic, de la

care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.


Părțile în litigiile de contencios administrativ.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................

b. Procedura prealabilă

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se

consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, in termen de 30 de

zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.

Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic

superior, dacă acesta există.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi

excepţii:

a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public,

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este

obligatorie;

b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura

prealabilă nu este obligatorie;

00:25

60

c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă

are semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile

comerciale.

d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act

administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care

a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea

actului.

Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de

30 de zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii

actului.

Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea

prealabilă, acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data inregistrării cererii, dacă

prin lege specială nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.

Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:

a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a

acestui termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe

juridice, deoarece depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a

plângerii prealabile pentru tardivitate.

b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită,

arătând că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării,

întreruperii, operând şi repunerea în termen.


Care este semnificația plângerii prealabile?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................

c. Procedura în faţa instanţei de fond

a. Obiectul acţiunii judiciare

Persoana vătămată poate sesiza instanţa competentă pentru a solicita:

- anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ;

- repararea pagubei cauzate şi, eventual, daune morale;

Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile

care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi

orice litigiu legat de aplicarea şi executarea contractului administrativ, deoarece în

cazul acestor contracte, principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului

priorităţii interesului public.

De asemenea, persoana vătămată într-un drept al sau ori interes legitim printr-o

ordonanţă de Guvern va putea introduce acţiune la instanţa de contencios

administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. În acest caz, instanţa

sesizată, după un control propriu asupra motivelor de neconstituţionalitate invocate, va

00:35

00:50

61

sesiza Curtea Constituţională şi va suspenda soluţionarea cauzei pe fond. După

pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa va repune cauza pe rol şi va da termen, cu

citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau dispoziţia din aceasta a fost declarată

neconstituţională. În caz contrar, instanţa va respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond.

Nu pot fi atacate în contencios administrativ:

- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul;

- actele de comandament cu caracter militar;

- actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege

organică, o altă procedură judiciară.

De asemenea, actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război,

al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea

naţională ori cele emise pentru restabilirea ordiniii publice pot fi atacate numai pentru

exces de putere.

b. Instanţe competente

b.1. Competenţa teritorială

În materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 arată că reclamantul se

poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliului pârâtului. Trebuie

remarcat deci că avem în acest caz o competentă alternativă, reclamantul având dreptul

de a alege fie instanţa de la domiciliul său, fie pe cea de la sediul pârâtului. Regula este

derogatorie de la procedura civilă obişnuită, unde competentă să judece este instanţa de

la domiciliului pârâtului.

Însă, orice instanţă a ales reclamantul, el este obligat să continue toate fazele

procesuale la aceasta, fără a putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

b.2. Competenţa materială

Pentru stabilirea competenţei materiale, funcţionează două criterii:

- criteriul nivelului la care se află situat autoritatea care a emis actul;

- criteriul valoric, pentru litigiile fiscale.

Astfel, tribunalele administrativ – fiscale judecă în primă instanţă acţiunile

având ca obiect acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi

judeţene, precum şi pe cele care privesc taxe si impozite, contribuţii, datorii vamale,

precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei.

Secţiile de contencios administrativ ale Curţilor de Apel judecă în primă

instanţă actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,

precum şi pe cele fiscale mai mari de 1.000.000 lei. De asemenea, cu titlu de noutate, potrivit alineat (1¹) al art. 10 din Legea

nr.554/2004: “toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice

centrale care au ca obiect sume de bani reprezentând finanțarea nerambursabilă din

partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel.”


Care sunt instanțele competente să judece litigiile de contencios administrativ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

01:05

62

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

................................................................................................................................

c. Termenul de introducere a acţiunii

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen

de 6 luni de la:

- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului

nejustificat;

- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative;

În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public

sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data

când s-a cunoscut existenţa actului nelegal.

Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele

administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate

oricând.

Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni,

dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de

decădere.


În ce termen se introduce o acțiune în contencios administrativ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

d. Procedura de desfăşurare a judecăţii

Dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile

Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt

incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o

parte şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte,

potrivit art. 27 din Legea nr. 554/2004.

La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere

autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu

întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări

necesare pentru soluţionarea cauzei. Codul de procedură civilă stabileşte o serie de

reguli de procedură anterioare fixării primului termen, procedură caracterizată printr-

un schimb reciproc de acte procedurale între reclamant şi pârât.

01:10

63

Procedura administrativă durează aproximativ 105 zile şi este împărţită astfel:

- Termen de 10 zile pentru completarea cererii de chemare în judecată de către

reclamant.

- Termen de 25 zile pentru formularea Întâmpinării/Cererii reconvenţionale de

către pârât.

- Termen de 10 zile pentru formulare Răspuns la Întâmpinare de către reclamant.

- Termen de 60 zile pentru fixare termen de judecată.

Dacă autoritatea publică nu trimite lucrările cerute în termenul stabilit de

instanţă, conducătorul autorităţii va fi obligat să plătească, cu titlu de amendă judiciară,

10% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

Cererile adresate instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi

cu precădere, în şedinţă publică.

Hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la

pronunţare.

În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, atât

autoritatea emitentă, în procedura prealabilă, cât şi instanţa de contencios

administrativ, la cererea persoanei vătămate, pot dispune suspendarea executării

actului administrativ (art.14-15 din legea contenciosului administrativ).

Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-

o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond. Rezultă deci că cererea de

suspendare nu se poate face direct în recurs sau nu se poate reitera în această fază

procesuală.

Instanţa va rezolva cererea de suspendare de urgenţă, cu citarea părţilor, printr-

o încheiere sau sentinţa executorie de drept, care poate fi atacată cu recurs în 5 zile de

la pronunţare.

Soluţiile din fond.

Instanţa potrivit art.18 din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate

să admită acţiunea şi:

- Să anuleze în tot sau în parte actul administrativ.

- Să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un

alt înscris, să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Atunci când obiectul acţiunii îl formează un contract administrativ, instanţa poate:

- să dispună anularea acestuia, în tot sau în parte;

- să oblige autoritatea publică să încheie contractul;

- să impună uneia din părţi îndeplinirea unei obligaţii;

- să suplinească consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;

- să oblige la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale.

Indiferent de obiectul acţiunii, instanţa poate să respingă acţiunea, pentru

motive de fond sau de formă.

d. Procedura în faţa instanţei de recurs

Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de

15 zile de la comunicare, potrivit art. 20 din legea contenciosului administrativ. Dacă în primă instanţă, competente să judece erau secţiile specializate ale

tribunalelor şi Curţilor de Apel, după criteriile amintite, în recurs regulile de

competenţă sunt următoarele: recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele

administrativ fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale

curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios

01:20

01:30

64

administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, se judecă de Secţia de contencios

administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se

prevede altfel.

Ca reguli de judecată aplicabile, recursul suspendă executarea şi se judecă de

urgenţă.

Soluţiile instanţei de recurs pot fi:

- admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi rejudecă ea litigiul pe fond.

În această situație soluția pronunțată se numește“casare cu reţinere” și aceasta se ia

atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată

la administrarea probelor dar a fost legal citată la dezbaterea fondului.

-admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi trimite cauza spre

rejudecare la acea instanţă. Soluţia se numeşte “casare cu trimitere” şi se pronunţă

atunci când instanţa de recurs observă că instanţa de fond a judecat fără a se pronunţa

pe fondul cauzei ori judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la

administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului. Casarea cu trimitere poate opera

doar o singură dată;

- se respinge recursul.

Procedura de filtrare a recursului

Începând cu data de 15.02.2013 Codul de procedură civilă a introdus

procedura de filtrare a recursurilor, ceea ce reprezintă un element de noutate pentru

sistemul nostru de drept. Art. 493 din Codul de procedură civilă prevede că se instituie

o verificare prealabilă a dosarului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Un complet format din 3 judecători de la ÎCCJ denumit complet de filtru va decide

admisibilitatea în principiu a recursului, atunci când recursul este de competenţa ÎCCJ.

În 30 de zile de la repartizarea dosarului completul de filtru va întocmi un raport

asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul de filtru se va comunica

părţilor.

Codul de procedură civilă prevede două modalități de soluționare a recursului

în art. 493, după cum urmează:

a.) Dacă se stabilește că recursul este nefondat, se respinge cererea de recurs,

fără citarea părților iar decizia nu este supusă niciunei căi de atac.

b.) Dacă se stabilește admisibilitatea cererii de recurs, iar problema de drept nu

este controversată, aceasta se pronunță pe fond asupra recursului, fără citarea părților.

c.) Dacă nu este posibilă soluționarea recursului în cele două variante, se

pronunță o încheiere de admitere în principiu a recursului şi se va fixa termen de

judecată și va fixa termen pentru judecata în fond, cu citarea părților.

Recursul poate fi respins, prin decizie motivată, fără citarea părţilor, care nu

este supusă niciunei căi de atac.

Să ne reamintim...

Noul cod de procedură civilă stabileşte ca procedura administrativă de la

instanţă, anterior fixării primului termen de judecată durează aproximativ 105 zile.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de

15 zile de la comunicare.

Cu titlu de noutate începând cu data de 15.02.2013 s-a introdus procedura de

65

filtrare a recursurilor de către ÎCCJ.

e. Executarea hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ

Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile, prin care se admit acţiunile în

contencios administrativ, constituie titluri executorii.

Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au anulat acte

administrative cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru

viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial, partea I sau în monitoarele oficiale ale

judeţelor ori a municipiului Bucureşti, la cererea instanţei de executare ori a

reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.

Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile se execută în cel mult 30 de

zile de la data ramânerii irevocabile a hotărârii, dacă în cuprinsul acesteia nu se

prevede un termen de executare.

În cazul neexecutării hotărârii, conducătorul autorităţii publice sau persoana

obligată prin hotărâre, va trebui să plătească o amenda de 20% din salariul minim brut

pe economie pe zi de întârziere. De asemenea, reclamantul este indreptăţit la

despăgubiri.

Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile

constituie infracţiune.

Sancţiunea şi despăgubirile în cazul neexecutării hotărârilor judecătoreşti

definitive şi irevocabile se aplică de instanţa de executare, la cererea reclamantului,

printr-o hotărâre pronunţată în Camera de Consiliu, dată de urgenţă şi cu citarea

parţilor.

Conducătorul autorităţii publice se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva

celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii.

f. Excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate va fi definită ca dreptul pe care îl are fiecare parte dintr-

un litigiu, alt tip de litigiu decât cel de contencios administrativ, de a invoca, în

apărarea sa, ilegalitatea actului administrativ pe care se sprijină susţinerile părţii

adverse.

Cu caracter de noutate, excepţia de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea

nr.554/2004, alin.(1) are următorul conţinut: “legalitatea unui act administrativ cu

caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții înterersate”.

Instanţa se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea

părţilor. În cazul în care instanţa constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-

a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a

fost constatată.

Excepţia de ilegalitate, fiind una de ordine publică, poate fi ridicată şi în faza

căilor de atac.

Admiterea excepţiei de ilegalitate va produce efecte numai între părţile din

litigiu.

Exemple

Care este specificul excepţiei de nelegalitate?

Excepţia de nelegalitate prevăzută în art. 4 din legea contenciosului

01:50

01:40

66

administrative are următorul specific: “legalitatea unui act administrativ cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții înterersate”.Orice instanță

de judecatăeste competentă să soluționeze această excepție, nu numai instant de

contencios administrativ.


1. Cum se execută hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

..................................................................................................................................

6.4.Rezumat

În acestă unitate de învățare s-a analizat pe larg procedura de judecată în contenciosul

administrativ, în cele două grade de jurisdicție (fond și recus) dar și soluţiile pe care le

poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.

Nu în ultimul rând, s-au analizat elemente ale procedurii specifice contenciosului

administrativ și anume, punerea în executare a hotărârilor judecătorești și excepția de

nelegalitate.



1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:

a. Fond, apel și recurs

b. Fond și apel

c. Fond și recurs

2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:

a. Consultativ

b. Obligatoriu

c. Facultativ

3. Tutela administrativă înseamnă:

a. Dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ actele emise de

autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale

b. Dreptul primarului de a ataca în contencios administrativ actele emise de


67

autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale

c. Dreptul președintelui consiliului județean de a ataca în contencios administrativ

actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră

nelegale

4. Conducătorul autorităţii publice :

a. Se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de neexecutarea

hotărârii

b. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de

neexecutarea hotărârii

c. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de

neexecutarea hotărârii decât după aprobarea Guvernului

5. Cum se numeste forma de recurs nou introdusa prin Codul de procedura civila :

a.) recurs incident

b.) recurs filtru

c.) recurs administrativ

Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.a), 5. b)

6.6.Temă de control

Tema de Control nr.2 constă într- un referat, apreciat cu 20% din nota finală:

„Contenciosul administrativ în România; analiză asupra Legii nr. 554/2004” .

Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit

calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-

mail, eLis, secretariat

68


Cuprins



7.3. Definiţia și trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare

7.4. Rezumat



Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei

publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor rezultate din

raporturile administrative de subordonare. Se va trata în prezenta unitate de învățare

regimul juridic aplicabil răspunderii administrativ disciplinare, pornind cu definiția

acesteia, dar și alte elemente specifice.



=> distingeţi formele de răspundere în dreptul administrativ

=> definiţi răspunderea administrativ disciplinară


7.3. Definiţia răspunderii administrativ disciplinare

Relaţiile interumane în orice societate sunt reglementate de norme juridice. În

cazul încălcării acestor norme, fiind puse în pericol valorile sociale pe care acestea le

apară, intervine o răspundere juridică, în sensul că persoanele care se fac vinovate de

săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecinţe juridice, adică să fie

pasibile de aplicarea unei sancţiuni juridice.

În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea

administrativă, deoarece printre cele mai frecvente fapte antisociale se numără abaterea

administrativă.

De lege lata, se pot identifica trei mari categorii de ilicit administrativ:

Ilicitul administrativ propriu-zis;

Ilicitul contravenţional;

Ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi morale.

Corespunzător acestora, putem vorbi de trei forme de răspundere administrativă:

Două forme caracterizate printr-o sancţiune represivă, adică răspunderea

administrativă propriu-zisă şi răspunderea contravenţională;

00:05

69

O formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune reparatorie- răspunderea

patrimonială ( materială).

Cu alte cuvinte, răspunderea administrativ - disciplinară este specifică în

situaţia săvârşirii abaterilor administrative şi răspunderea contravenţională ce intervine

ca urmare a săvârşirii contravenţiilor, antrenează sancţiuni represive, ambele fiind

forme ale răspunderii juridice sancţionatorii.

Alături de răspunderea sancţionatorie, definită de doctrină ca reprezentând

manifestarea atitudinii pe care o are statul faţă de cel care încalcă o normă de drept,

răspunderea reparatorie reprezintă mijlocul specific prin intermediul căruia cel

prejudiciat are dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă culpabilă- printr-

o încălcare a unei norme de drept sau a unei convenţii.

Există autori care adaugă celor trei forme de răspunderea administrativă

menţionate mai sus şi răspunderea administrativ contractuală, precum şi răspunderea

politică a persoanelor care ocupă demnităţi publice în cadrul autorităţilor admnistraţiei

publice.

Răspunderea administrativ propriu – zisă priveşte sfera raporturilor de drept

administrativ şi, implicit, a participanţilor la aceste raporturi şi se fundamentează pe

respectarea de către aceştia a obligaţiilor ce le-au revenit în cadrul acestor raporturi

juridice. Aceasta este o răspundere tipic administrativă, spre deosebire de răspunderea

contravenţională, care, deşi este tot o răspundere de natură administrativă, rămâne

totuşi o formă atipică.

Răspundeți la următoarele întrebări

1. Care sunt cele trei mari categorii de ilicit administrativ ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Să ne reamintim...

În dreptul administrativ putem vorbi de trei forme de răspundere administrativă:

Două forme caracterizate printr-o sancţiune represivă, adică răspunderea

administrativă propriu-zisă şi răspunderea contravenţională;

O formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune reparatorie- răspunderea

patrimonială ( materială).

00:20

70


1. Comparați într-o frază răspunderea administrativ – disciplinară și răspunderea

contravenţională ?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Dreptului administrativ îi este proprie deci răspunderea autorităţilor

administraţiei publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor

rezultate din raporturile administrative de subordonare.

Această răspundere tipic administrativă îşi are fundamentul obiectiv în

încălcarea de către un subiect de drept a unei discipline administrative ce ar trebui să

caracterizeze activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, de

unde calificarea ca fiind o răspundere administrativ disciplinară.

Definim răspunderea administrativ disciplinară ca fiind „situaţia juridică care

constă într-un ansamblu de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice

sancţionatorii, stabilite de regula între un organ al administraţiei publice sau, după caz,

un funcţionar public şi autorul unei abateri administrative ( organ statal, funcţionar

public, structură nestatală, persoană fizică), abatere ce nu este contravenţionalizată”.


1. Completați următoarea frază:

“ Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei

publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Trebuie subliniat că temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl

reprezintă abaterile administrative ce nu au caracter contravenţional.

Abaterile administrative sunt fie încălcări cu vinovăţie ale normelor de drept

administrativ, fie încălcări ale unor norme de drept penal, care prin pericolul social

redus justifică aplicarea unor sancţiuni de natură administrativă, prevăzute de Codul

penal.

În mod obişnuit, abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau

îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept

administrativ.

În sens larg, abaterea administrativă ( faptul administrativ ilicit) este privită ca

00:40

00:40

71

o încălcare sau nesocotire a normelor de drept administrativ, care poate atrage

răspunderea administrativă sau măsuri de executare silită.

Trebuie să se facă distincţie între abatere administrativă şi contravenţie, iar

diferenţa esenţială constă în aceea că pentru contravenţii trebuie să existe întotdeauna o

faptă expres indicată şi o sancţiune expres prevăzută.

Procesul de tragere la răspundere administrativ - disciplinară este complex,

presupunând participarea unor autorităţi publice cu atribuţiii de control care constată

abaterea administrativă, a unor autorităţi publice care aplică măsurile sancţionatorii

dispuse de autorităţile de control, a autorităţilor competente să soluţioneze căile de

atac, precum şi a organelor de executare silită.


1. Definiţi abaterea disciplinară în mod obișnuit.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Subiectul activ al abaterii administrative (ce devine subiect pasiv în procesul de

tragere la răspundere) poate fi:

un organ al administraţiei publice;

un funcţionar public;

o structură nestatală;

o persoană fizică ce nu este titulara unei funcţii publice.

În cazul autorităţii administraţiei publice, nu are relevanţă calitatea lor de

persoane juridice, ele sunt subiecte ale răspunderii administrativ disciplinare din cauza

capacităţii de drept administrativ de care dispun, deci ca subiecte într-un raport de

drept public, ca persoane de dret public.

Structurile nestatale sunt subiecte ale răspunderii administrativ disciplinare,

datorită calităţii lor de subiecte subordonate în anumite raporturi de drept

administrativ, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le reveneau în raporturile

juridice respective.

Persoana fizică poate deveni subiect al răspunderii administrativ disciplinare,

fie prin nerespectarea unei obligaţii legale, conţinut al unui raport de conformare, fie

prin încălcarea unui raport de subordonare.


1. Subiectul activ al răspunderea administrativ disciplinară.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

00:50

01:05

72

...............................................................................................................................

Abaterea administrativă, ca orice faptă ilicită, este săvârşită cu vinovăţie, de

unde rezultă că răspunderea administrativă se întemeiază pe culpă.

Dovada culpei va reveni autorităţii competente să tragă la răspundere, iar

aplicarea sancţiunii trebuie să fie stabilită avându-se în vedere gradul de vinovăţie.

De altfel, abaterea administrativă, ca orice abatere juridică, trebuie să

întrunească şi ea condiţiile generale ale oricărei forme de răspundere, şi anume:

fapta ilicită;

rezultatul vătămător al acesteia;

raportul de cauzalitate dintre faptă şi rezultat;

existenţa unui subiect, autor al faptei;

vinovăţia făptuitorului.


1. Definiţi răspunderea administrativ disciplinară.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

2. Pe ce se bazează răspunderea administrativă?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

Să ne reamintim...

Trăsăturile răspunderii administrativ disciplinare sunt:

1. se fundamentează, de regulă, pe încălcarea unui raport de drept administrativ,

putând interveni şi pentru abateri administrative ce rezultă din săvârşirea unor fapte

prevăzute generic de legea penală, în condiţiile stabilite de această lege;

2. subiectul activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a

administraţiei publice;

3. se bazează pe vinovăţie iar aptitudinea subiectului pasiv de a figura în

raporturile juridice pe care le presupune se bazează pe capacitatea acestuia de drept

administrativ

73


1. Definiţi abaterea disciplinară în sens larg.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

...............................................................................................................................

Exemple

Subiectul activ al abaterii administrative.

Subiectul activ al abaterii administrative (ce devine subiect pasiv în procesul de

tragere la răspundere) poate fi:

un organ al administraţiei publice;

un funcţionar public;

o structură nestatală;

o persoană fizică ce nu este titulara unei funcţii publice.

7.4. Rezumat




juridice.

În această unitate de învățare s-a tratat regimul juridic al acestui tip de răspundere.



1. Răspunderea disciplinară:

a. Este o formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune represivă

b. Intervine când funcţionarul public săvârşeşte o contravenţie


01:40

01:50

74

c. Poate antrena şi reparaţii materiale din partea celui care a săvârşit abaterea

2. Care din următoarele afirmații sunt adevărate?

a. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ

disciplinare din cauza capacităţii de drept administrativ de care dispun

b. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ

disciplinare din cauza capacităţii de drept comun de care dispun

c. Autorităţile administraţiei publice sunt subiecte ale răspunderii administrativ

disciplinare din cauza capacităţii de drept civil de care dispun

3. În cazul răspunderii administrativ disciplinare:

a. Subiectul activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a

administraţiei publice

b. Subiectul pasiv este întotdeauna o autoritate publică, de regulă o autoritate a

administraţiei publice;

c. Subiectul activ este întotdeauna o persoană fizică


a. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a

obligaţiilor subiectelor supraordonate în raporturile de drept administrativ.

b. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a

obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ.

c. Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea obligaţiilor subiectelor

subordonate în raporturile de drept privat.

5. Dreptului administrativ îi este proprie :

a.) Răspunderea autorităţilor administraţiei publice

b. Răspunderea angajaților

c. Răspunderea societăților comerciale

Rezolvare grile:

1.c), 2.a), 3.a), 4.b), 5.a)

75


Cuprins



8.3. Sancţiunile administrativ disciplinare

8.4. Rezumat



Dreptului administrativ îi este proprie răspunderea autorităţilor administraţiei

publice, în concret a funcţionarilor publici, pentru încălcarea obligaţiilor rezultate din

raporturile administrative de subordonare. Se vor trata pe larg în prezenta unitate de

învățare sancțiunile administrativ disciplinare.



=> definiți sancţiunile administrativ disciplinare

=> înțelegeți regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ disciplinare

=> prezentaţi specificul sancţiunilor administrativ disciplinare


8.3. Sancţiunile administrativ disciplinare

Sancţiunile administrativ disciplinare sunt diferite, prezentând în anumite

domenii de activitate o configuraţie sistematică, cu un regim juridic procedural

amplu.

Şi denumirile care le poartă aceste sancţiuni sunt diferite, după cum se referă

la autorităţi publice, la funcţionari publici, la structuri nestatale sau la persoane fizice

ce nu deţin funcţii publice.

Sub aspectul denumirii, aceste sancţiuni se aseamănă cu cele penale sau

contravenţionale. Este motivul pentru care simpla denumire a sancţiunii nu se

dovedeşte suficient de relevantă pentru a stabili dacă este vorba despre o răspundere

administrativ-disciplinară sau despre o răspundere având o altă natură.

Prin urmare, alături de denumire, trebuie avut în vedere regimul juridic

aplicabil şi temeiul aplicării sancţiunii.

8.3.1.Delimitarea sferei sancţiunilor administrative

O altă problemă a teoriei răspunderii în dreptul administrativ o reprezintă

00:05

00:25

76

delimitarea sferei sancţiunilor administrative, în sensul de sancţiuni administrativ

disciplinare, de sancţiunile de drept administrativ, ce evocă sfera măsurilor cu

caractert administrativ de siguranţă, de ocrotire şi protecţie, denumite în mod uzual

măsuri de simplă poliţie administrativă.

Spre deosebire de sancţiunile care fac obiectul analizei noastre, sancţiunile de

drept administrativ intervin indiferent dacă s-a săvârşit sau nu o faptă ilicită; în

situaţiile în care s-a săvârşit o abatere, intervenţia acestor măsuri nu este ţinută de

întrunirea condiţiilor răspunderii juridice.

În plus, prin sancţiunile de drept administrativ se urmăreşte fie înlăturarea

unei stări de pericol, fie protecţia unor persoane, a unor colectivităţi sau a unor

bunuri, fie ocrotirea unor interese personale sau obsteşti ori prevenirea săvârşirii unor

fapte antisociale.


1. Sancțiunile administrativ disciplinare.

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

.....................................................................................................................................

8.3.2.Regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ disciplinare

În ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil răspunderii administrativ

disciplinare, legislaţia nu prevede, în majoritatea cazurilor, proceduri speciale ale

aplicării sancţiunilor administrativ disciplinare, lăsând să se înţeleagă că se aplică

dreptul comun al procedurii administrative.

La baza acestei concepţii stă ideea după care aplicarea unei măsuri

administrative cu caracter de sancţiune, în sensul larg al termenului, presupune

emiterea unui act administrativ.

Prin urmare, procedura aplicăriii sancţiunilor administrative coincide cu

procedura emiterii unui act administrativ, uneori a unui act administrativ cu caracter

jurisdicţional.

Ţine de esenţa acestei proceduri exigenţa unei reguli cu privire la constatarea

faptei, la termenele de prescripţie sau de decădere, la stabilirea autorităţii

administrative competente, la conţinutul actului administrativ de sancţionare, la

exercitarea căilor de atac, la modalităţile de executare.

Cercetarea unei abateri presupune îndeplinirea următoarelor etape:

audierea persoanei care a formulat sesizarea;

audierea funcţionarului public a carui faptă constituie obiectul sesizării;

audierea oricăror alte persoane ale caror declaraţii pot înlesni soluţionarea

cazului;

culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin

mijloacele prevăzute de lege;

administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor

prezentate.

00:50

77

Să ne reamintim...

Abaterea administrativă înseamnă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă

a obligaţiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ.


1. Cercetarea unei abateri disciplinare.

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

.....................................................................................................................................

1.3.3. Actul administrativ prin care se aplică o sancţiune disciplinară

trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de funcţionarul

public în timpul cercetării disciplinare prealabile;

d) temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară;

e) termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea

disciplinară poate fi contestat.

8.3.4.Principalele sancţiuni disciplinare Funcţionarilor publici le sunt aplicabile, conform prevederilor Statutului, un

număr de cinci sancţiuni disciplinare, ierarhizate în funcţie de gravitate, astfel:

mustrare scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de

promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe

o perioadă de până la un an;

destituirea din funcţia publică.

01:05

01:15

78


1. Ce trebuie să cuprindă actul administrativ prin care se aplică o sancţiune

disciplinară?

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

2. Care este prima etapă în cadrul cercetării disciplinare?

…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………..

8.3.5.Contestarea sancţiunii

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei

de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea actului respectiv,

conform art. 68 din Legea nr. 188/1999, în termenul general de 30 de zile de la

comunicare.

Potrivit art. 36 din H.G. nr. 1210/2003 funcţionarul public nemulţumit de

sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici „care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi poate dispune

efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice

respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.”

Să ne reamintim...

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are, potrivit legii, legitimare procesuală

activă, şi poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau

instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii

publici

01:25

79

Exemple

Care sunt etapele cercetării disciplinare ?

Cercetarea unei abateri presupune îndeplinirea următoarelor etape:

audierea persoanei care a formulat sesizarea;

audierea funcţionarului public a carui faptă constituie obiectul sesizării;

audierea oricăror alte persoane ale caror declaraţii pot înlesni soluţionarea

cazului;

culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin

mijloacele prevăzute de lege;

administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor

prezentate.

Răspundeți la următoarea întrebari

1. Care sunt sancțiunile administrativ disciplinare?

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

8.4.Rezumat




juridice.

În această unitate de învățare s-a tratat regimul juridic al acestui tip de răspundere cu

detalierea sancţiunilor administrativ disciplinare.



1. Care este cea mai uşoară formă de sancţiune administrativ-disciplinară:

a) Amenda

b) Mustrarea scrisă

c) Destituirea din funcţie


01:40

01:50

80

2. Care este cea mai gravă formă de sancţiune administrativ-disciplinară:

e. Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare

f. Retrogradarea din funcție

g. Destituirea din funcţia publică

3. Cercetarea unei abateri presupune :

a.) Sancționarea celui vinovat, indiferent de consecințe

b.) Îndeplinirea mai multor etape

c.) Doar întocmirea deciziei de sancționare

4. Temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară;

a.) Este obligatoriu să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o

sancţiune disciplinară

b. Nu este obligatoriu să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o

sancţiune disciplinară

c. Este faculativ să fie trecut în actul administrativ prin care se aplică o sancţiune

disciplinară

Rezolvare grile:

1.b), 2. c), 3.b), 4.a).

81


Cuprins



9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei


9.5. Cauzele care înlătură răspundererea contravenţională

9.6. Rezumat



Se parcurge în această unitate de învățare răspunderea contravențională, pornind de la

elementele constitutive ale contravenției și continuând cu definiţia şi trăsăturile

contravenţiei. Nu în ultimul rând se vor trata cauzele care înlătură răspundererea

contravenţională



=> delimitaţi sfera ilicitului contraveţional faţă de alte forme de ilicit

=> definiţi contravenţia

=> enumerați trăsăturile contravenţiei


9.3. Elementele constitutive ale contravenţiei:

1. Obiectul contravenţiei: îl reprezintă valorile sociale apărate de normele de drept. Prin

contravenţie se încalcă normele de drept administrativ, dar pot fi încălcate şi alte norme

de drept.

2. Latura obiectivă a contravenţiei: constă într-o:

- acţiune ilicită, adică în comiterea unei fapte pe care norma juridică o interzice;

- inacţiune, adică neîndeplinirea unei fapte la care obligă norma juridică;

- fapta comisiv – omisivă, adică o faptă cu caracter mixt, în conţinutul căreia se regasesc

atât acţiunea, cât şi inacţiunea.

3. Subiectul contravenţiei: pot fi subiecte ale răspunderii contravenţionale persoana

fizică şi persoana juridică.

Cît priveşte persoana fizică, din textul legii se desprind următoarele principii:

- regula – poate fi contravenient orice persoană fizică, cetăţean român, străin sau

apatrid;

- excepţii:

00:05

82

a. minorii de până la 14 ani nu răspund contravenţional;

b. minorii între 14 şi 18 ani răspund contravenţional pe jumatate, în sensul că

minimul şi maximul amenzii se reduc la jumatate din minimul şi maximul

amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită;

c. militarii în termen nu răspund contravenţional. În cazul lor, procesul – verbal de

constatare se trimite comandantului unitaţii din care face parte contravenientul

pentru a i se aplica, dacă procesul – verbal este întemeiat, măsuri disciplinare.


Obiectul contravenției.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

În afara vârstei, o altă condiţie care trebuie îndeplinită o reprezintă

responsabilitatea. Aceasta presupune capacitatea persoanei de a înţelege caracterul

periculos al acţiunilor sale. Existenţa discernământului, a stării de responsabilitate se

prezumă, iresponsabilitatea fiind o excepţie, care trebuie dovedită şi care, ca orice

excepţie, este de strictă interpretare.


Care sunt subiectele care nu răspund contravențional?

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

O ultimă condiţie o reprezintă libertatea de decizie şi de acţiune. Potrivit

acesteia, o persoană, pentru a fi subiect al unei contravenţii, trebuie să fi avut libertatea

de a acţiona şi de a transpune în practică o decizie pe care a luat-o în mod conştient. În

cazul în care persoana este constrânsă de o forţă exterioară, de natură fizică sau psihică,

fapta nu va putea fi caracterizată drept contravenţie. De altfel, şi OG nr. 2/2001

reglementează constrângerea fizică şi morală ca şi cauză care înlătură caracterul

contravenţional al faptei şi care duce la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate

00:15

83

într-o asemenea situaţie.

De asemenea, trebuie avut în vedere că dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai

multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Acest aspect

reprezintă pluralitatea de contravenţii, adică situaţia în care o persoană săvârşeşte mai

multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate de agentul constatator prin

acelaşi proces verbal.

Este însă posibil ca la o faptă contravenţională să ia parte mai multe persoane. În

acest caz, sancţiunea urmează a fi aplicată fiecarei persoane în mod separat.


Subiectele contravenției.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

4.Latura subiectivă: reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi

urmările acesteia. Elementul determinant al laturii subiective îl reprezintă vinovaţia, care

constă în poziţia autorului faptei săvârşite faţă de faptă şi consecinţele acesteia.

Elementul subiectiv poate îmbraca atât forma intenţiei, cât şi forma culpei.


În ce act normativ este reglementat regimul juridic al contravenției?

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............


Definim contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată

prin lege, ordonanţă de Guvern, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a

Consiliului Local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului

Bucureşti, a Consiliului judeţean sau a Consiliului General al municipiului Bucureşti.

00:30

00:50

84

Trăsăturile contravenţiei:

a. este o faptă săvârşită cu vinovaţie;

b. este o faptă prevăzută şi sancţionată printr-un act normativ, care poate proveni

fie de la autorităţi centrale, fie de la autorităţi locale. Această trăsătură se

numeşte legalitatea contravenţiei. Din această trăsătură rezultă autoritaţile care

pot emite acte normative în domeniul contravenţiei. Astfel, la nivel central astfel

de acte pot fi emise de: Parlament şi Guvern, iar la nivel local şi judeţean de

consiliulul judeţean, consiliul general al Municipiului Bucureşti, consiliul local

şi consiliile sectoarelor municipiului Bucureşti.


Definiți contravenția.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

Actele normative prin care se stabilesc contravenţii trebuie să cuprindă, în mod

obligatoriu, următoarele elemente:

a. descrierea faptei ce constituie contravenţie;

b. sancţiunea care urmează să se aplice. În cazul în care se aplică sancţiunea

amenzii, actul normativ va trebui să cuprindă limita minimă şi maximă a acestei

sancţiuni sau cote procentuale din anumite valori.

c. pot fi cuprinse şi anumite tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube

pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.

Legea instituie principiul potrivit căruia actele normative contravenţionale intră

în vigoare în termen de 30 de zile de la data când au fost publicate. În cazuri urgente,

termenul poate fi mai scurt dar nu mai mic de 10 zile.


Completați următoarea frază.

Actele normative contravenţionale intră în vigoare în termen de …………………. de la

data

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

85

................................

9.5. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională

Există situaţii obiective ce ţin fie de aspectele materiale ale faptei ilicite, fie de

cele subiective şi determină înlăturarea răspunderii contravenţionale.

Astfel, caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei

apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit,

iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă

are legătură cu fapta săvârşită. La aceste cauze se adaugă şi minoritatea, deja

menţionată.

Pentru definirea acestor cauze, în absenţa unor dispoziţii speciale în dreptul

comun al contravenţiei, s-a recurs în mod obişnuit la definiţiile din Codul penal, fiind

vorba despre aceleaşi cauze care înlătură şi răspunderea penală.

Acestor cauze ce exclud vinovăţia ca trăsătură esenţială a contravenţiei, ducând

la înlăturarea răspunderii contravenţionale, li se adaugă şi prescripţia, noua reglementare

făcând distincţie între prescripţia aplicării sancţiuniişi prescripţia executării sancţiunii.


Enumerați cauzele care înlătură răspunderea contravenţională.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

Prescripţia aplicării sancţiunii

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de

la data săvârşirii faptei. In cazul contravenţiilor continue, termenul de 6 luni curge de la

data constatării faptei, fiind vorba despre contravenţie continuă în situaţia în care

încălcarea obligaţiei legale durează în timp.

Asemenea contravenţii se întâlnesc spre exemplu în materia construcţiilor fără

autorizaţie, dreptul comun în materie reprezentându-l Legea nr. 50/1991 privind

autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Atunci când fapta a fost iniţial urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea

constituie contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care

cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei

de judecată, Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de

un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune

altfel.

De asemenea, se prevede posibilitatea ca prin legi speciale să se prevadă şi alte

01:05

00:25

86

termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Prescripţia executării sancţiunii. Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se

prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat

contravenientului în termen de o lună de de la data aplicării sancţiunii.


Prescripţia aplicării sancţiunii contravenționale.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

Să ne reamintim... Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii

faptei.

Exemple

Care este definiția contravenției?

Definim contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin

lege, ordonanţă de Guvern, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului

Local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a

Consiliului judeţean sau a Consiliului General al municipiului Bucureşti


1. Enumerați trăsăturile contravenției.

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

2. Care sunt autoritaţile care pot emite acte normative în domeniul contravenţiei ?

00:50

00:30

87

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............................................................................................................................................

..............

9.6.Rezumat

Desprinsă din dreptul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor cu caracter

contravenţional, răspunderea contravenţională este în prezent plasată în sfera dreptului

administrativ. Astfel că acest tip de răspundere este analizată în această unitate de

învățare sub aspectului regimului juridic specific al contravenției.



1. Obiect al contravenţiei îl constituie:

a. Siguranţa şi liniştea cetăţenilor

b. Circulaţia de drumurile publice

c. Valorile sociale apărate de norma de drept

2. Nu pot fi subiect al răspunderii contravenționale:

h. Persoanele juridice

i. Minorii de până la 14 ani

j. Persoanele majore

3. Nu răspund contravențional:

a. Militarii în termen

b. Medicii

c. Apatrizii


a. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin decizia

de impunere

b. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin

rezoluția procurorului

c. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege

Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.c)


88


Cuprins




10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001

10.5. Rezumat



Se parcurge în această unitate de învățare denumită răspunderea contravențională,

procedura contravențională prevăzută prin O.G. nr. 2/2001. Se tratează, de asemenea,

în această unitate de învățare și sancțiunile contravenționale



=> enumeraţi sancţiunile contravenţionale şi să distingeţi între diversele caracteristice

ale fiecaruia

=> prezentaţi etapele procedurii contravenţionale

=> conştientizati importanţa Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001privind regimul juridic

al contravențiilor pentru fiecare cetăţean



Sancţiunile contravenţionale principale

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a introdus un nou sistem sancţionator,

diversificat, mai suplu şi, cel puţin teoretic, mai funcţional.

Potrivit art. 5 din O.G.nr. 2/2001, aprobată de Legea nr. 180 din 11 aprilie

2002, sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda

contravenţională şi obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii.

Până în anul 2003, tot sancţiune contravenţională era şi închisoarea

contravenţională, dacă nu exista consimţământul contravenientului pentru aplicarea

sancţiunii anterior prevăzute. Această sancţiune a dispărut însă prin modificarea

Constituţiei în anul 2003.

00:05

89

Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor

destinate, folosite sau rezultate din contravenţie, suspendarea sau anularea, după caz,

a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea

unităţilor, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii agentului economic,

retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de

comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în

starea iniţială.

De asemenea, este stipulată expres posibilitatea ca prin legi speciale să fie

stabilite şi alte sancţiuni principale sau complementare.

Ordonanta prevede principiul proporţionalităţii sancţiunii stabilite cu gradul

de pericol social al faptei săvârşite. La rândul lor, sancţiunile complementare urmează

a fi aplicate în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi pot fi cumulate.


Enumerați sancțiunile contravenționale principale

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

............

Avertismentul

În temeiul art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, avertismentul, ca

sancţiune contraventională principală, constă în atenţionarea verbală sau scrisă a

contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de

recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în

care fapta este de gravitate redusă.

Prin urmare, în doctrină s-a apreciat că avertismentul are mai degrabă un

caracter moral, intervenind în cazul în care fapta săvârşită este de mai mică

importanţă, iar agentul constatator apreciază că autorul faptei contravenţionale nu o

va mai repeta chiar fără aplicarea unei amenzi contravenţionale.

Interpretarea art. 7 alin. 1 din ordonanţă este deosebit de importantă pe linia

realizării funcţiei educative a răspunderii contravenţionale.

În practică, de cele mai multe ori, agenţii constatatori o neglijează, preferând

să aplice sancţiunea amenzii şi pentru cele mai neîmsemnate contravenţii, şi aceasta,

mai ales, în cazul contravenţiilor din domeniul circulaţiei pe drumurile publice şi al

transportului în comun.

Este adevărat că în materia contravenţiilor, neexistând recidivă şi nici chiar

antecedentele neavând semnificaţie legală, nu s-a concept, ca în cazul condamnărilor

penale, un cazier, încât este greu de constatat când o persoană săvârşeşte pentru prima

dată o contravenţie. Un astfel de cazier ar fi el însuşi insuficient, deoarece, în cele mai

multe cazuri, agenţii constatatori aplică sancţiunile prin acelaşi act prin care stabilesc

săvârşirea faptei contravenţionale, procedură care nu le-ar pemite şi verificarea dacă

persoana în cauză, una din milioanele de potenţiali contravenienţi, a mai fost

sancţionată contravenţional în trecut.

00:15

90

Din aceste consideraţii se poate trage concluzia că regimul juridic al

contravenţiilor trebuia să reconsidere avertismentul. Ideea care stă la baza acestei

cerinţe se referea la necesitatea de a face din avertisment o sancţiune eficace.

Avertismentul ar trebui sa fie o sancţiune prevăzută în toate cazurile, pentru

contravenţiile de o anumită gravitate, săvârşite pentru prima dată. Dacă ideea ar fi

fost acceptată, realizarea ei implica două consecinţe: în primul rând reglementarea

contravenţiilor în cel puţin două categorii, sau clase ori grade, în funcţie de gravitatea

lor, avertismentul urmâmnd a fi aplicabil contravenţiilor mai puţin grave; în al doilea

rând, pentru a fi aplicat contravenientului care a săvârşit pentru prima dată o

contravenţie, se impune iniţierea unui sistem de evidenţă a persoanelor cărora li s-au

aplicat sancţiuni contravenţionale.

Legislaţia actuală in vigoare precizează, în mod expres, că avertismentul se

adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei,

iar sancţiunea se aplică de agentul constatator (art. 38 alin. 1 din Ordonanţă).

In celelalte cazuri, avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-

verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare, iar în ipoteza,

anticipată deja, a aplicării avertismentului de către instanţă, prin înlocuirea amenzii

contravenţionale cu avertisment, comunicarea acestuia se face prin comunicarea

hotararii.

Amenda

Amenda este sancţiunea contravenţională cu o reglementare legală logică şi

funcţională, de cea mai largă aplicare. După decembrie 1989, din cauza unor factori

exteriori fenomenului contravenţional, limitele amenzii au fost în repetate rânduri

modificate la intervale scurte de timp, fapt ce a creat confuzie.

Prima dintre problemele specifice acestei sancţiuni se referă la dimensionarea

ei corespunzător stării sociale şi culturale a societăţii româneşti. Din această

perspectivă, limitele generale ale amenzii contravenţionale trebuie să fie corelate cu

cele ale amenzii penale şi cu nivelul mediu pe economie al veniturilor realizate de o

persoană prin mijloace licite.

In raportarea la amenda penala, trebuie sa tinem cont de un principiu: cea mai

gravă contravenţie trebuie să fie totdeauna mai uşoară decât intracţiunea cu cel mai

mic grad de pericol social. In concluzie, limita generală maximă a amenzii

contravenţionale nu poate depăşi limita minima generală a amenzii penale.

Pentru justificarea necorelării limitelor generale ale celor două categorii de

amenzi s-a susţinut uneori că amenda contravenţională ar avea o altă natură juridică

decât aceea a amenzii penale. Astfel, s-a afirmat că amenda pentru contravenţii,

nefiind o pedeapsă, nu poate constitui termenii unei recidive. Deşi afirmaţia este

exactă, ea nu reprezintă, în sine, decât aparent un argument întemeiat. În esenţa lor şi

pedeapsa amenzii şi sancţiunea contravenţională a amenzii au aceeaşi natură

economică şi, teoretic, „produc acelaşi impact asupra persoanei faptuitorului,

infractor sau contravenient”. În ambele cazuri, amenzile reprezintă sume de bani şi

obligaţia achitării lor produc asupra persoanei condamnatului sau a celui sancţionat

constrângeri individuale similare. Din ambele puncte de vedere, penal şi

contravenţional, este evident că deoasebirea dintre cele două categorii de amenzi este

dată de calificarea juridică legală a faptelor antisociale săvârşite.

Amenda, ca sancţiune contravenţională principală, are caracter administrativ,

precizare care exclude astfel orice dubiu cu privire la natura sa juridică, fiind evident

vorba despre o sancţiune administrativă.

Limitele amenzilor prevăzute în actele normative ce conţin reglementări

privitoare la contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor

00:30

91

prevăzute mai sus pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului.

Printr-o asemenea dispoziţie, se acordă posibilitatea Guvernului de a interveni

prin hotărâri de Guvern, care potrivit art.107 din Constituţie nu pot fi decât acte emise

în vederea executării legilor, asupra conţinutului unor acte normative cu forţă juridică

superioară, inclusiv asupra Ordonanţei guvernului nr. 2/2001 care reprezintă dreptul

comun în materie. Chiar dacă o asemenea prevedere are la baza considerente de

natură practică şi chiar dacă această delegare de competenţă intervine doar cu privire

la limitele minime şi maxime ale amenzilor contravenţionale, o asemenea dispoziţie

reprezintă o atingere adusă principiului respectării ierarhiei normelor juridice.

Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor

provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor locale, ce se fac

venit la bugetul local respectiv.

Din problematica amenzii contravenţionale, un aspect se desprinde prin

implicaţiile lui de principiu sau de aplicare practică: achitarea a jumătate din minimul

legal amenzii în cazul executării pe loc sau într-un anumit termen a sancţiunii.

Sub primul aspect, generat pe cât se pare de tendinţa obţinerii cât mai repede,

chiar dacă în cuantum mai redus, a sumelor care, de regulă, se fac venit la bugetul de

stat, se pune problema dacă această viziune „finanţistă” ar tebui să mai prevaleze

asupra raţiunii propriu-zise a sancţiunii amenzii, aceea de a-l determina pe

contravenient să nu mai săvârşească pe viitor vreo contravenţie.

Politica în domeniul contravenţiilor urmăreşte diminuarea, chiar eradicarea,

fenomenului antisocial contravenţional, scop incompatibil cu vreu interes privind

asigurarea, şi cu atât mai puţin creşterea surselor financiare, fie şi aleatorii, ale

bugetului de stat.

Achitarea pe loc a jumătate din minimul amenzii a creat discuţii şi în ceea ce

priveşte caracterul definitiv al actului de sancţionare, susţinundu-se că acceptând

plata pe loc, contravenientul si-ar fi recunoscut fapta şi pe cale de consecinţă,

procesul verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii nu ar mai fi supus

căii de atac. Cum însă motivele achitării pe loc a amenzii pot fi altele decât

recunoaşterea vinovăţiei sau a săvârşirii faptei, este de la sine înţeles că procedura

plăţii amenzii nu poate presupune renunţarea la calea de atac.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Pe fondul procesului de armonizare a legislaţiei României cu legislaţia ţărilor

din Uniunea Europeană, în anul 1999, s-a adoptat Legea privind înlocuirea închisorii

contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi

în folosul comunităţii, Legea nr. 82/1999, modificată în 2001 de Ordonanţa nr. 2.

La rândul ei, Legea nr. 82/1999 a fost abrogată şi înlocuită de cu Ordonanţa

Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunilor prestării unei activităţi

în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale, aprobată prin Legea nr.

641/2002.

Textul acestei Ordonanţe a fost la rândul său afectat de modificările

constituţionale care au scos închisoarea contravenţională din rândul sancţiunilor

contravenţionale.

Din analiza prevederilor acestei ordonante, reies urmatoarele elemente ale

acestei sanctiuni:

1. durata maxima a obligarii la prestarea unei activitati in folosul comunitatii este de

300 ore;

2. minorii de pana la 16 ani nu pot fi sanctiuni prin obligarea la prestarea unie astfel

00:50

92

de activitati;

3. aceasta sanctiune nu poate fi stabilita decat prin lege sua ordonanta;

4. aceasta sanctiune este alternativa cu amenda, insa competenta sa o dispuna este

doar instanta de judecata;

5. sanctiunea se dispune dupa orele de program ale contravenientului, pe o durata

cuprinsa intre 50 si 300 de ore, de maxim 3 ore pe zi, in zilele lucratoare si de 6-8 ore

in zilele nelucratoare;

6. aceasta sanctiune nu poate fi aplicata persoanelor cu handicap, femeilor insarcinate

sau celor care au in ingrijire un copil in varsta de pana la 2 ani.

7. contravenientul poate formula plangere impotriva masurilor care privesc continutul

activitatii, conditiile in care se realizeaza, precum si a modului in care se exercita

supravegherea.

Sancţiunile contravenţionale complementare

Sanţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.

Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională

principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, spre deosebire de vechea lege –cadru în

materia contravenţiilor, creează o concordanţă între expresile utilizate de dreptul

comun al contravenţiilor şi prevederile Constituţiei, în ceea ce priveşte prima

sancţiune complementară, cea a confiscării.

Cât priveşte regimul executării confiscării, Ordonanţa precizează că această sancţiune

se aduce la îndeplinire de organul care a dispus măsura, în condiţiile legii. Cu toate

acestea, legea-cadru reţine că, în caz de anulare sau de constatare a nulităţii

procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie

este interzisă prin lege, se restituie, de îndată, celui în drept, iar dacă acestea au fost

valorificate, instanţa va dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se

stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor.

Din analiza textului rezultă că aceste sancţiuni se aplică în majoritatea cazurilor în

care contravenientul este o persoană juridică. Prin urmare, evoluţia sancţiunilor

complementare şi eficienţa lor normativă vor urma evoluţia şi gradul de eficienţă ale

însăşi instituţiei privind răspunderea contravenţională a persoanei juridice.

Se poate aprecia că, în afara sancţiunii referitoare la confiscare, sancţiunile numite

complementare nu au vreo legătură directă şi uneori nici chiar indirectă, cu conceptul

răspunderii contravenţionale.

Se observă deci că sancţiunile complementare sunt, aproape toate, împrumutate din

sfera altor discipline juridice – comercială, administrativă, fiscală.

10.4. Procedura contravenţională consacrată de Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001

Procedura contravenţională cuprinde patru etape principale:

- constatarea contravenţiei,

- aplicarea sancţiunii contravenţionale,

- exercitarea căilor de atac,

- executarea sancţiunilor contravenţionale.

01:00

01:10

93

Constatarea contravenţiei

Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume

prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în

mod generic agenţi constatatori.

Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul

Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoane împuternicite în acest scop de

miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de

prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al

municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Ofiţerii şi subofiţerii de poliţie constată contravenţii privind: apărarea ordinii

publice, circulaţia pe drumurile publice, regulile generale de comerţ, vânzarea,

circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor

alcoolice, precum şi în alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a

Guvernului.

Comparând legislaţia dinainte de decembrie 1989 cu cea postdecembristă se

constată un proces de specializare în ceea ce priveşte constatarea contravenţiei, în

sensul că în prezent, poliţia este îndrituită să intrumenteze în special în sfera ordinii

publice.

Potrivit art. 10 din Ordonanţă, dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe

contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.

Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces - verbal, sancţiunile

contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii

prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă.

În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe

persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat.

Potrivit art. 16 din Ordonanţă, procesul – verbal de constatare a contravenţiei

va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele,

calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datale personale din actul

de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale

contravenientului; descrierea faptei contravenţioanle cu indicarea datei, ori şi locului

în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la

aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea

actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia, indicarea

societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui

accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din

minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea

posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune

plângerea.

În cazul în care contravenientul este minor, procesul – verbal va cuprinde şi

numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau a reprezenţilor sau ocrotitorilor legali

ai acestora.

În situaţia în care contravenientul este persoană juridică, în procesul – verbal

se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în

Registrul Comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare ale

persoanei care o reprezintă.

În momentul încheierii prcesului – verbal, agentul constatator este obligat să

aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la

conţinutul actului de constatare, obiecţiuni ce vor fi consemnate distinct, la rubrica

„alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.

Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului

constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice,

94

lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau

a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal, nulitate ce poate

fi constatată şi din oficiu.

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de

către contravenient. În cazul în care acesta din urmă nu se află de faţă, refuză sa nu

poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări,

care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va

cuprinde şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura

acestuia.

De asemenea, dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în

acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces – verbal. Pentru

aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor

nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul – verbal de constatare, aplică şi

sancţiunea. Dacă însă, potrivit actului normativ în cauză, agentul constatator nu are

dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal se trimite îndată organului sau

persoanei competente să aplice sancţiunea, care o va aplica pri rezoluţie scrisă pe

procesul – verbal.

Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie

proporţională cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările

în care a săvârşită fapta, de modul şi de mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul

urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale

contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul – verbal.

În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea prestării unei

activităţi în folosul comunităţii alternativ cu amenda, dacă agentul constatator

apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, încheie procesul – verbal de

constatare şi îl înaintează în cel mult 48 de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a

fost săvârşită contravenţia pentru aplicarea sancţiunii corespunzătoare.

Procesul – verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie

contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor

confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea în cel mult

o lună de la data aplicării acesteia.

În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă

a fost obligat la despăgubiri, odată cu procesul – verbal i se va comunica înştiinţarea

de plată, în care se va face menţiune cu privire la obligativitatea achitării amenzii,

după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând

să se procedeze la executarea silită.

Potrivit art. 28 din Ordonanţă: „Contravenientul poate achita, pe loc sau în

termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de

la data, comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul

normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-

verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor, această posibilitate trebuie

menţionată în mod expres.”

Este vorba despre sistemul ablaţiunii, care faţă de reglementarea anterioară, ce

îl prevedea ca o regulă, a fost transformat într-o excepţie, în sensul că, trebuie

întotdeauna prevăzut, în caz contrar neputând fi aplicat.

Plata amenzii se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria

finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului

constatator sau se trimite prin poştă la organul din care acesta face parte în maxim 48

01:20

95

de ore.

În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii

prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită, orice urmărire încetează.

Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost

săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune,

sesizează organul de urmărire penală competent.

Dimpotrivă, când fapta a fost iniţial urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a

stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie,

actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia,

ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată

organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun

conform legii.

Să ne reamintim...

Procedura contravenţională cuprinde patru etape principale:

- constatarea contravenţiei,

- aplicarea sancţiunii contravenţionale,

- exercitarea căilor de atac,

- executarea sancţiunilor contravenţionale

Căile de atac în materia răspunderii contravenţionale

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a

sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau

comunicării acestuia.

Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor

judecătoreşti precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă a stabilit că plângerea, însoţită de procesul-verbal de

constatare a contravenţiei se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie

căreia domiciliază sau îşi are sediul contravenientul (art. 10 ind.1 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor).

Introducerea plângerii contravenţionale suspendă executarea.

Judecătoria va fixa termen de judecată, ce nu va depăşi 30 de zile şi va

dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a

organului care a aplicat sancţiunea, a martorului indicat în procesul – verbal sau în

plângere, precum şi a oricăror altor persoane în măsură să contribuie la rezolvarea

temeinică a cauzei.

Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a

fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate,

dacă aceştia s-au prezentat, administreză orice alte probe prevăzute de lege necesare

în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului –verbal şi hotărăşte asupra

sancţiunii, depăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.

În formularea sa iniţială, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 arăta că„ Hotărârea

judecătorescă prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de

15 zile de la comunicare.”

01:30

96

Legea nr. 180/2002 adaugă la textul art. 34 alin. 2 o precizare foarte

importantă: competantă să judece recursul este secţia de contencios administrativ a

tribunalului, clarificându-se astfel o normă de competenţă materială ce ridica anumite

probleme în practică.

Motivarea recursului nu este obligatorie, motivele de recurs putând fi

susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii.

Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a

contravenţiilor se soluţionează cu precădere. Ele sunt scutite de taxa de timbru, ca şi

recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşi prin care s-a soluţionat plângerea,

precum şi orice alte cereri incidente.

Cu privire la comunicarea procesului verbal de contravenție, prin Decizia

nr.10/ 10.06.2013, publicat în M.Of.nr.450/23.07.2013 Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit că:

- “Modalitatea de comunicare a procesului verbal de contravenție și a

înștiințării de plată prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului,

este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.

- Cerința comunicării procesului verbal de contravenție și a înștiințării de plată

este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței,

consemnat în procesul verbal consemnat de funcționarul poștal”

Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul – verbal neatacat în termen de 15 zile şi hotărârea judecătorească

irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă

formalitate.

Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel:

de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se

exercită calea de atac împotriva procesului – verbal de constatare a

contravenţiei în termenul prevăzut de lege;

de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.

Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind

executarea silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face

contestaţie la executare, în condiţiile legii.

Exemple

Analizați sancţiunile contravenţionale.

Din punct de vedere al importanţei lor, se disting următoarele categorii de sancțiuni:

a.) sancţiuni contravenţionale principale: avertismentul, amenda

contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

b.) sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea bunurilor

destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz,

a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea

unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii agentului economic,

retragerea licenţei sau avizului pentru anumite operaţiuni şi pentru activităţii de

comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în

starea iniţială.

01:40

01:50

97


1. Care este cea mai aplicată sancţiune contravenţională? Detaliaţi caracteristicile

acesteia.

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

.........................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

Să ne reamintim...

Avertismentul, ca sancţiune contraventională principală, constă în

atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al

faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.

Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.

Plângerea, însoţită de procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune

la judecătoria în a cărei circumscripţie căreia domiciliază sau îşi are sediul

contravenientul.

10.5.Rezumat

S-a finalizat tratarea răspunderii contravenționale în această unitate de învățare, cu

detalii privind procedura de judecată și cu precizarea tipurilor de sancțiuni.

A se reține că sancțiunea contravențională denumită închisoarea contravenţională a

dispărut odată cu revizuirea Constituţiei în anul 2003.


Rezolvaţi următoarele teste-grilă10

:

1. Obiect al contravenţiei îl constituie:

a. Siguranţa şi liniştea cetăţenilor

b. Circulaţia de drumurile publice

c. Valorile sociale apărate de norma de drept

2. Nu pot fi subiect al răspunderii contravenționale:

a. Persoanele juridice

b. Minorii de până la 14 ani

c. Persoanele majore

3. Avertismentul este o sancțiune:

a.) a. Principală

b.) b. Complementară

c.) c. Secundară

10

Grilele au un singur răspuns corect.

98

4. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii:

d. a. Se aplică totdeauna

e. b. Nu se aplică concomitent cu amenda

f. c. Nu există

Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.b)

99


Cuprins




11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ –

patrimonială

11.5. Rezumat



Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de răspundere

specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca orice

activitate umană, poate produce prejudicii particularilor.

Se vor trata în această unitate de învățare următoarele subiecte: tipuri de acţiuni în

angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale precum și autorităţile publice

competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ –

patrimonială



=> distingeţi între formele răspunderii patrimaniale

=> indicaţi actele normative care reglementează această formă de răspundere

=> indicaţi autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind

răspunderea administrativ – patrimonială



Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de

răspundere specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca

orice activitate umană, poate produce prejudicii particularilor. S-a pus întrebarea

dacă şi în ce măsură administraţia răspunde pentru aceste prejudicii şi ce formă

îmbracă această răspundere.

Indiferent ce teze au fost îmbrăţişate de doctrina de drept administrativ de-a lungul

timpului, în prezent actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al

00:05

100

cetăţeanului de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative

ale autorităţilor publice.

Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale

Legea nr. 554/2004 îngăduie exercitarea a trei forme de acţiune:

- o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii publice;

- o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public;

- o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi funcţionarului.

Legea îngăduie ca reclamantul în contencios administrativ să poată opta

pentru oricare din cele trei forme de acţiune.

Chiar şi în cazul în care reclamntul optează pentru o acţiune care să fie

îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului, realizarea viitoarei sale creanţe este

însă asigurată prin instituirea solidarităţii dintre funcţionar şi autoritate,

fundamentată pe principiul solvabilităţii autorităţii, ceea ce implică siguranţa

realizării creanţei.

11.3.1.Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea

răspunderii administrativ patrimoniale

Cât priveşte categoriile de acte care pot fundamenta o astfel de acţiune în

reparaţii, care să antreneze răspunderea administrativ patrimonială a autorităţilor

publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaţi categorii de acte care pot face

obiectul acţiunii în contencios administrativ, indiferent de obiectul acţiunii.

Una din primele condiţii ale unei acţiuni în contencios administrativ este ca

actul atacat să fie act administrativ (în forma tipică sau asimilată). Deci, ceea ce

este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios, inclusiv cea

patrimonială, este ca actul atacat să fie reprezentat de un act prin care se realizează

o activitate de natură administrativă, însă în regim de putere publică.

Doar actele administrative unilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ.

Pe cale de consecinţă, nu se poate declanşa o acţiune în antrenarea

răspunderii administrativ patrimoniale dacă aceasta ar avea ca obiect un act prin

care autorităţile administraţiei publice nu realizează puterea publică, încheie

contracte civile sau duc la îndeplinire diverse operaţiuni sau fapte administrative.


1 Precizați, pe scurt, categoriile de acte care pot fundamenta o acţiune pentru

antrenarea răspunderii administrativ patrimoniale.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

00:15

00:30

101

......................................................................................................................................

.......................................

2. Identificați textele de lege care permit o acțiune pentru antrenarea răspunderii

administrativ patrimoniale.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

............................

11.4. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind

răspunderea administrativ patrimonială

Actuala Constituţie, ca şi Legea contenciosului administrativ consacră

soluţia capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de

această natură.

Aceste instanţe se pot pronunţa atât cu privire la prejudiciile rezultate din

nelegalitatea actelor, cât şi cu privire la acele deduse din neconstituţionalitatea

acestora. Asupra viciilor de legalitate şi de neconstituţionalitate, în egală măsură,

urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti.

De asemenea, judecând nelegalitatea actului, instanţa judecătorească este

competentă să se pronunţe şi asupra aspectelor de neoportunitate a actului.


Precizați, pe scurt autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind

răspunderea administrativ patrimonială.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

.......................................

11.4.1. Natura prejudiciului a cărui reparaţie poate fi solicitată prin acţiunile

privind răspunderea administrativ patrimonială a autorităţilor publice

Din punct de vedere al condiţiilor încălcate prin actul administrativ, tipic

sau asimilat, care produce prejudicii, aşa cum se arată mai sus, judecătorul de

contencios administrativ va fi cel care se va pronunţa atât asupra legalităţii actului

administrativ, cât şi asupra oportunităţii sale.

Legea nr. 554/2004 arată că „în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi

asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul

00:50

01:00

102

a solicitat acest lucru.”

De asemenea, şi Constituţia art. 52 alin. 3 instituie o formă de răspundere

patrimonială specială a statului, pentru prejudiciile produse prin erori judiciare. În

urma revizuirii Constituţiei, această formă de răspundere a fost extinsă din materie

penală la toate erorile judiciare, fără excepţie. Această răspundere nu înlătură

răspunderea judecătorilor care au acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Răspunderea administrativ patrimonială este o răspundere cu caracter

autonom, supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele care sunt consacrate

de Codul civil şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.


În ce articol din Constituție este reglementată răspundere patrimonială specială a

statului, pentru prejudiciile produse prin erori judiciare?

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

....................................

Să ne reamintim...

Din punct de vedere al condiţiilor încălcate prin actul administrativ, tipic sau

asimilat, care produce prejudicii, judecătorul de contencios administrativ va fi cel

care se va pronunţa atât asupra legalităţii actului administrativ, cât şi asupra

oportunităţii sale.

11.4.2.Competenţa de soluţionare a litigiilor

Competenţa de soluţionare a litigiilor de această natură a fost dată de legiuitor în

competenţa secţiilor instanţelor de contencios administrativ, respectiv tribunalelor

administrativ-fiscale, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de

apel şi Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie

Exemple

Enumerați tipurile de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ –

patrimoniale.

01:20

01:30

103

Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ – patrimoniale

Legea nr. 554/2004 îngăduie exercitarea a trei forme de acţiune:

- o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii publice;

- o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public;

- o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi funcţionarului.


1. Care sunt autorităţile competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea

administrativ patrimonială?

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

....................

5.6.Rezumat

În România este recunoscut dreptul fundamental al cetăţeanului de a fi despăgubit

pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice. S-au

tratat în această unitate de învățare subiecte precum: tipuri de acţiuni în angajarea

răspunderii administrativ – patrimoniale precum și autorităţile publice competente

să soluţioneze acţiunea privind răspunderea administrativ – patrimonială.



:

1. Răspunderea patrimonială este:

a. Numai o răspundere obiectivă;

b. Numai o răspundere subiectivă;

c. Atât o răspundere subiectivă, cât şi una obiectivă.

2. Care din următoarele afirmații este adevărată:

a.) Legea nr. 554/2004 îngăduie o acţiune îndreptată exclusiv împotriva

funcţionarului public

b.) Legea nr. 554/2004 nu îngăduie o acţiune îndreptată exclusiv împotriva

funcţionarului public

c.) Legea nr. 554/2004 îngăduie numai o acţiune îndreptată autorității publice

11


01:50

104

3.) Competenţa de soluţionare a litigiilor privind răspunderea patrimonială a fost

dată de legiuitor în competenţa:

a.) Tribunalelor militate

b.) Curții de Conturi

c.) Secţiilor instanţelor de contencios administrativ

4.) Care din următoarele afirmații nu este adevărată:

a.) Doar actele administrative unilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ

b.) Doar actele administrative bilaterale ale autorităţilor pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ

c.) Răspunderea administrativ patrimonială este o răspundere cu caracter

autonom

Rezolvare grile:

1.c), 2.a), 3.c), 4.b)

105

Unitatea de învăţare 12. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

Cuprins



12.3. Forme ale răspunderii administrativ – patrimoniale

12.4. Rezumat



Răspunderea administrativ – patrimonială reprezintă a treia formă de răspundere

specifică dreptului administrativ deoarece activitatea administraţiei, ca orice activitate

umană, poate produce prejudicii particularilor.

În prezenta unitate de învățare se vor trata, pe larg, formele ale răspunderii

administrativ – patrimoniale.



=> detaliați formele răspunderii administrativ-patrimoniale

=> indicaţi categoriile de acte ce pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea

răspunderii administrativ patrimoniale


12.3. Forme ale răspunderii administrativ patrimoniale

Trebuie avut în vedere că aceste forme se pot încadra în două categorii:

a. forme ale răspunderii administrativ patrimoniale prevăzute de lege, care au deci

o consacrare expresă în textele legale în vigoare (Legea nr. 554/2004 şi

Constituţia)

b. forme ale răspunderii administrativ patrimoniale deduse în mod implicit din

principiile doctrinei şi jurisprudenţei, precum şi din unele soluţii legislative

generale, fără a se bucura însă de o reglementare cu caracter de lege cadru.

Din punct de vedere al semnificaţatiei laturii subiective, răspunderea

administrativ patrimonială poate fi de două feluri:

- o răspundere obiectivă, care intervine indiferent de vinovăţia autorităţii publice

chemate să răspundă;

- o răspundere subiectivă, care este bazată pe culpa autorităţii publice

răspunzătoare. 00:15

00:05

106

Identificăm următoarele forme ale răspunderii administrativ patrimoniale:

A. Forme de răspundere obiectivă

La rândul ei, răspunderea obiectivă se împarte în două modalităţi de concretizere:

- răspundere patrimonială excusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare;

- răspundere patrimonială excusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru

limitele serviciului public.

B. Forme ale răspunderii bazate pe culpă

Intră în această categorie răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor

publice şi funcţionarului pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte

administrative tipice sau asimilate, inclusiv prin contracte administrative.

Răspunderea patrimoniala exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare.

Art. 52 alin. (3) din Constituţie dispune expressis verbis că: „Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat

funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Constatăm că legea recunoaşte o acţiune

în regres a statului împotriva acelor magistraţi care au acţionat cu rea credinţă în

exercitarea funcţiei lor.

Această formă de răspundere intervine nu datorită unor acte, ci datorită unor

erori judiciare, deci unor prejudicii deduse din hotărâri judecatoreşti prin care au fost

comise erori judiciare, fiind vorba, în mod firesc, de două astfel de hotărâri:

- una prin care se soluţionează un litigiu în mod definitiv şi irevocabil;

- o alta, prin care se constată că hotărârea anterioară a conţinut o eroare.

Intervenţia acestei forme de răspundere presupune, pe lângă necesitatea existenţei celor

două hotărâri, şi formularea, de cel îndrituit, a pretenţiilor pentru repararea daunelor

materiale sau morale suferite.


1. În ce condiții se poate antrena răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

Răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele

serviciului public.

O asemenea formă de răspundere nu are încă o consacrare expresă, ea se

deduce din principiile constituţionale care o cârmuiesc în prezent societatea, spre

exemplu principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice coroborat cu

00:30

00:40

00:50

107

acela că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 alin. 1 şi 2); garantarea dreptului

la viaţă, precum şi la integritatea fizică şi psihică (art. 22), drept care poate fi lezat

prin limitele unui serviciu public.

Cât priveşte condiţiile care ar trebui să fundamenteze intervenţia acestei forme

de răspundere, credem că trebuie avute în vedere următoarele trei condiţii:

- să existe un serviciu public care să prezinte anumite „limite”, adică să exprime

anumite carenţe de organizare şi funcţionare care să pună în pericol anumite

valori materiale sau umane;

- să existe un prejudiciu, de natură materială sau morală, care să fie produs

datorită limitelor serviciului public respectiv;

- să existe un raport de cauzalitate între limite şi prejudiciu, acesta reprezentând

o condiţie specifică răspunderii juridice în general;

- să se formuleze pretenţii de către partea prejudiciată.


1. În ce condiții se poate antrena răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei

publice pentru limitele serviciului public?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

-

Răspunderea solidară a autorităţilor publice şi a funcţionarilor pentru

prejudicii produse prin acte administrative, tipice sau asimilate.

Această formă de răspundere are nu doar o recunoaştere legală expresă, ci şi un

regim juridic dezvoltat, o lege-cadru, fiind vorba de Legea 554/2004.

Din conţinutul acestei reglementări, raportat la Constituţie, desprindem câteva

principii care guvernează regimul acestei forme de răspundere:

1. Legea condiţionează acţiunea în prejudicii de acţiunea în anulare a actului

ori în obligarea la emiterea unui act administrativ, în cazul actului

administrativ asimilat.

Rezultă că odat[ cu cererea de anulare totală sau parţială a unui act sau de

obligare la emiterea actului, reclamantul trebuie să-şi precizeze şi pretenţiile, dacă le

cunoaşte. Dacă nu le cunoaşte, aceste pretenţii pot fi formulate ulterior, pe cale de

acţiune separată, însă numai în situaţia în care a fost emisă o sentinţă judecătorească

prin care se anuleaza, în tot sau în parte, un act administrativ sau se dispune obligarea

la emiterea unui act.

În cazul cererilor formulate în contenciosul administrativ de către persoanele

vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe declarate neconsituţionale,

cererea acestora este condiţionată de declararea în prealabil a ordonanţei ca fiind

neconstituţională, în tot sau în parte, de Curtea Constituţională.

2. Instanţele competente să se pronunţe asupra despăgubirilor solicitate sunt

aceleaşi care se pronunţă şi asupra ilegalităţii actului administrativ, tipic

sau asimilat, adică instanţele de contencios administrativ.

3. Această formă de răspundere este atrasă doar de actele administrative tipice

01:00

01:10

108

sau asimilate, ilegale ale autorităţilor publice.

4. O altă regulă pe care o instituie Legea nr. 554/2004 este posibilitatea ca

acţiunea să poată fi formulată şi personal împotriva funcţionarului care a

elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea

referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim.

Legea consacră, în ceea ce priveşte litigiile în care funcţionarul este parte în

proces, de sine stătător sau alături de autoritate, alte două principii, şi anume:

- solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte

suportarea despăgubirilor dispuse de instanţă;

- posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public

chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

În prezent, şi Legea nr. 188/1999 conţine reglementări referitoare la

răspunderea funţionarului public. Astfel, prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 188/1999 se introduce un nou articol, cu nr. 64 indice 1, care

prevede, expressis verbis că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile

legii, fiind vorba despre Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin alin. (2)

al art. nou introdus 64 indice 1 se prevede că în cazul în care se admite acţiunea şi se

constată vinovăţia funcţionarului, persoana respectivă – adică funcţionarul pubic – va

fi obligată în solidar cu autoritatea sau instituţia publică.

Constatăm că, în forma actuală, Legea nr. 188/ 1999 consacră principiul

solidarităţii dintre funcţionar şi autoritate sau instituţia publică.

Foarte important este şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede că

răspunderea juridică a funcţionarului nu se poate angaja dacă acesta a respectat

prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei

publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Constatăm că răspunderea funcţionarului public intervine numai dacă acesta a

acţionat ilegal. În cazul în care a acţional legal, chiar dacă a comis anumite prejudicii,

el numai este răspunzător.

În ceea ce priveşte condiţiile intervenţiei acestei forme de răspundere, trebuie

să facem distincţie între două categorii de condiţii:

a) condiţii generale, de admitere a unei acţiuni în contencios administrativ, care

sunt prevăzute de Legea nr. 554/2004

b) condiţii speciale, care privesc admisibilitatea unei astfel de acţiuni când

obiectul ei este reprezentat de cererea de acordare de despăgubire materiale sau

morale:

1. condiţia ca actul atacat (tipic sau asimilat), să fie ilegal;

2. condiţia ca actul atacat să fi cauzat prejudicii materiale şi morale

Pentru prima dată Legea nr. 29/1990, în prezent abrogată, prin art. 11 (2),

recunoaşte posibilitatea ca instanţa să se poată pronunţa atât asupra despăgubirilor

materiale, cât şi asupra celor morale. O asemenea posibilitate este menţinută prin

actuala Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004.

3. condiţia privind legătura de cauzalitate dintre actul administrativ ilegal şi

prejudiciu.

Se impune a fi precizat faptul că prejudiciul este cauzat, în cazul actului

administrativ tipic, nu doar prin emiterea unui act administrativ ilegal, ci şi prin

01:20

01:30

109

punerea lui în executare, ceea ce atrage efecte juridice de natură a produce prejudicii.

În cazul actului asimilat, prejudiciul se produce prin chiar neemiterea actului.

Totodată, nu orice ilegalitate a actului produce prejudicii. Ilegalitatea actului

administrativ (..) trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, în baza Legii

contenciosului administrativ.”

4. condiţia privind culpa autorităţii publice

Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi în cazul în care răspunderea autorităţii

publice intervine pentru prejudiciile cauzate în baza unor contracte administrative.

Cum am menţionat deja, actuala lege a contenciosului administrativ asimilează actului

administrativ şi contractul administrativ care poate avea ca obiect punerea în valoare a

unui bun proprietate publică, prestarea unui serviciu public sau efectuarea unei lucrări

publice.

Aceste contracte se supun unui regim de putere publică, ceea ce atrage

competenţa instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea deferitelor litigii


1. În ce condiții nu se poate antrena răspunderea juridică a funcţionarului?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

Exemple

Care sunt, pe scurt principale forme ale răspunderii administrativ patrimoniale?

Identificăm următoarele forme ale răspunderii administrativ patrimoniale:

A. Forme de răspundere obiectivă

La rândul ei, răspunderea obiectivă se împarte în două modalităţi de concretizere:

- răspundere patrimonială excusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare; („Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu

înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă

sau gravă neglijenţă.” potrivit Art. 52 alin. (3) din Constituţie)

- răspundere patrimonială excusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru

limitele serviciului public.

B. Forme ale răspunderii bazate pe culpă

Intră în această categorie răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor

publice şi funcţionarului pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte

administrative tipice sau asimilate, inclusiv prin contracte administrative.

01:40

01:50

110


1. Care sunt tipurile de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ patrimoniale?

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

Să ne reamintim...

Legea consacră, în ceea ce priveşte litigiile în care funcţionarul este parte în proces, de

sine stătător sau alături de autoritate, alte două principii, şi anume:

- solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte


- posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public

chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul

-

12.4.Rezumat

În România este recunoscut dreptul fundamental al cetăţeanului de a fi despăgubit

pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice.

S-a finalizat în această unitate de învățare, tratarea subiectului răspunderea

administrativ-patrimonială cu detalierea principalelor forme ale răspunderii

administrativ – patrimoniale.



:

1. Răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare este o răspundere:

a. Obiectivă

b Subiectivă

c. Nu există acest tip de răspundere

2. Răspunderea patrimonială solidară a autorităților publice și a funcționarului

pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte administrative tipice sau

asimilate:

a. Nu există răspundere solidară în acest caz

b. Este o formă a răspunderii bazate pe culpă

c. Este o formă a răspunderii bazate pe intenție

12


111

3. Legea română admite :

a.) Posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic funcţionarului public

chemat în proces, care a dat ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul

b.) Mărturia mincinoasă cu privire la un act administrativ

c.) Posibilitatea introducerii unei acțiuni în îmbogățirea fără justă cauză în

contenciosul administrativ

4. Legea română:

a. Nu admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte


b. Admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte


c. Admite solidaritatea dintre funcţionar şi autoritatea publică în ceea ce priveşte

suportarea despăgubirilor dispuse de instanţă, numai cu acordul prefectului

Rezolvare grile:

1.a), 2.b), 3.a), 4. b.

112

Unitatea de învăţare 13. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ




13.4. Relaţia domeniu public - proprietate publică

13.5. Rezumat



Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc domeniul

este constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.

Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra

bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se

adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun, astfel că în

prezenta unitate de învâțare se tratează această problematică.


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:

=> indicaţi textele constituţionale incidente în materia proprietăţii publice, precum şi

legea organică aplicabilă

=> identificați noile reglementări din domeniul dreptului de proprietate publică,

prevăzute în Noul Cod Civil

=> analizați relaţia domeniu public - proprietate publică

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute


Reglementarea constituţională a proprietăţii publice suferă prin generalismul

caracteristic al acestor norme, dar se bucură de o conturare precisă şi evidentă a

marilor principii care-i guvernează regimul juridic.

Constituţia României intrată în vigoare în decembrie 1991 şi revizuită în

2003 a reglementat proprietatea, atât cea publică cât şi cea privată, ca instituţie

fundamentală care se situează nu numai în sfera dreptului public sau a celui privat, ci

am putea spune la graniţa dintre cele două ramuri clasice ale dreptului.

Textul Constituţiei cuprinde două articole privind proprietatea, cel din Titlul

II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat “Protecţia

proprietăţii private” (articolul 44) şi respectiv, din Titlul IV “Economia şi finanţele

publice” intitulat “Proprietatea” (articolul 136). Comisia de redactare a Constituţiei a

00:05

113

avut în vedere prin această dispunere bicefală ca problematica privind proprietatea

să aibă un sediu general, unde să fie consacrat sistemul proprietaţii în România, deci

formele pe care le îmbracă proprietatea, precum şi un sediu special al dreptului de

proprietate, ca drept fundamental.

Soluţia aleasă de legiuitorul constituant ca mai întâi să fie reglementată

protecţia proprietăţii private şi apoi regimul proprietăţii din România a fost criticată

de doctrină.

Deşi Titlul I obligă să se evidenţieze mai întâi valorile supreme ale statului român

(stat de drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul reprezintă valori supreme

şi sunt garantate), apreciem că s-ar fi putut prevedea şi aici un articol intitulat

“Proprietatea” care ar fi putut să cuprindă două alineate:

1) “Statul ocroteşte proprietatea”

2) “Proprietatea este publică sau privată”

Urma apoi, ca într-un articol distinct, “Proprietatea publică”, să se prevadă

caracteristicile acesteia, aşa cum sunt prevăzute şi dezvoltate în art. 136.

Analiza sistematică a reglementărilor constituţionale în materia proprietăţii trebuie

să pornescă de la art. 136:

1) “Proprietatea este publică sau privată.

2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine

statului sau unităţilor administrative – teritoriale.

3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu

potenţialul energetic valorificabil, de ineteres naţional, plajele, marea

teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii

organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori

instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de

asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate

pubică.

5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.

Astfel, se poate observa că art. 136, după ce arată că, în sensul general al

termenului, orice proprietate este garantată şi ocrotită de stat, precizează cele două

forme de proprietate (publică şi privată), apoi stabileşte regimul proprietăţii publice,

deoarece proprietatea publică reprezintă excepţia (regula în societate formând-o

prorprietatea privată), pentru ca în final să se consacre principiul inviolabilităţii

proprietăţii private.

Din economia articolului 136, rezultă că titularii dreptului de proprietate

publică sunt exclusiv cei enumeraţi de alin. 2 al art. 136, nici o altă persoană

neputând avea în patrimoniul ei acest drept de proprietate. În ceea ce priveşte

unităţile administrativ-teritoriale, ca titulare ale dreptului de prorietate publică, se

impune sublinierea că respectiva noţiune defineşte comuna, oraşul, municipiul,

judeţul ca entităţi juridico-administrative cu competenţă teritorială, în timp ce

noţiunea de stat, ca titular al proprietăţii publice, defineşte acele autorităţii publice a

căror competenţă este generală, pe întreg teritoriul ţării.

Un alt principiu general care guvernează regimul juridic al proprietăţii

publice îl dezvoltă art. 136 alin. 3, care defineşte într-o manieră incipientă domeniul

public, în calitatea sa de element sine qua non al proprietăţii publice.

00:15

00:25

114

Altfel spus, amintitul text de lege statuează într-o enumerare enunţiativă ( dar

nu limitativă) principalele bunuri ce formează obiectul dreptului de proprietate

publică. Caracterul enunţiativ, exemplificativ, al acestei enumerări constituţionale,

este dat de expresia folosită de legiuitor la finalul textului, respectiv aceea că pot

forma obiectul dreptului de proprietate publică “şi alte bunuri stabilite de legea

organică”. A revenit astfel legilor organice rolul de a statua cu mare precizie

componenţa domeniului public.

Dacă ne raportăm la titularii dreptului de proprietate publică, rezultă că

bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică constituie domeniul public

care poate fi proprietatea statului (cel de interes naţional), sau proprietatea unităţilor

administrativ-teritoriale (cel de interes local).


1. Care sunt titularii dreptului de proprietate publică prevăzuți de Constituție?

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Noţiunea de domeniu public nu se circumscrie numai la bunurile ce fac

obiectul proprietăţii publice. Sub anumite aspecte aparţin domeniului public şi

bunuri imobile (terenuri agricole, păduri) sau mobile (tablouri, sculpturi), care sunt

proprietate privată.

Integrarea unui bun al domeniului public (obiect al proprietatăţii statului sau

al unei unităţi administrativ – teritoriale) se face prin modalităţi specifice unui regim

de drept public sau, după caz, prin modalităţi ale dreptului comun “comandate”, însă

de un regim de drept public. Constituţia noastră admite:

a) administrarea de către instituţii publice,

b) administrarea de către regii autonome,

c) închirierea sau concesionarea către orice subiect de drept,

d) darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Deşi legea fundamentală nu foloseşte expressis verbis sintagma de domeniu

public sau de domenialitate publică, nu înseamnă că ea este străină spiritului legii

fundamentale. Ea poate fi dedusă implicit din unele dispoziţii constituţionale, care

susţin teza unui raport de sinonimie între sintagmele de domeniu public şi

proprietate publică.


1. Enumerați cîteva modalități de integrare a unui bun al domeniului public

prevăzute și de Constituție.

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

00:40

00:50

115

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Sub aspectul regimului juridic al acestor bunuri, art. 136 alin. 4 din

Constituţie, stabileşte norme imperative de exclusivă aplicabilitate, respectiv că

bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Inalienabilitatea componentelor domeniului public, sau altfel spus, interdicţia

ca ele să facă obiectul actelor sau faptelor juridice cu efect translativ de proprietate,

generează alte două principii, respectiv imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea

bunurilor proprietate publică.

Bunurile din domeniul public sunt insesizabile, adică ele nu pot fi supuse

procedurii de executare silită de către creditori, lichidarea datoriilor statului şi ale

unităţilor administrativ-teritoriale făcandu-se pe baza unor norme speciale

derogatorii de la dreptul comun.

Bunurile din domeniul public sunt şi imprescriptibile, atât din punct de

vedere prescriptiv, cât şi achizitiv. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că titularul nu-şi

pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri atât timp cât nu l-ar exercita

(prescripţie extinctivă) iar, pe de altă parte, un terţ nu poate obţine un drept asupra

acestor bunuri oricât timp l-ar exercita în fapt, chiar dacă este de bună credinţă,

titularul lor putându-le revendica.


1. Ce semnificație are inalienabilitatea componenetelor domeniului public?

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

O normă de mare importanţă, ce face referire la dobândirea dreptului de

proprietate publică, este aceeea din art. 136 teza II, potrivit căreia bunurile ce

formează obiectul dreptului de proprietate publică “pot fi date în administrarea

regiilor autonome ori a instituţiilor publice, sau pot fi concesionate sau inchiriate”.

Este textul de lege care a deschis calea principalelor acte normative privind

exercitarea dreptului de proprietate publică, prin constituirea de drepturi noi: dreptul

de administrare, concesionarea sau închirierea.


1. Ce prevede art. 136 din Constituție?

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

01:00

116

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

..........

Să ne reamintim...

Articolele din Constituție privind proprietatea sunt:

-art.44, din Titlul II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale, intitulat “Protecţia proprietăţii private” ;

- art. 136 , din Titlul IV “Economia şi finanţele publice” intitulat “Proprietatea”.

13.4. Relaţia domeniu public – proprietate publică

Pentru a înţelege acest subiect, trebuie observat că proprietatea publică este

în prezent reglementată de Constituţie, aşa cum arătam mai sus şi de Legea nr.

213/1998, modificată prin Legea nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil.

Prevederile privind dreptul de proprietate, potrivit Noului Cod Civil au intrat în

vigoare cu începere din 01.10.2011.

Se definește dreptul de proprietate public ca fiind:

“dreptul de proprietate ce apartine statului sau unei unitati administrativ-

teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaratia legii, sunt de

uz sau de interes public, cu condiția sa fie dobândite printr-unul din modurile

prevazute de lege.”

Potrivit Noului Cod Civil, respectiv prevederilor art.860, bunurile proprietate

publică fac parte din domeniul public național, județean, sau, după caz, local.

Delimitarea dintre cele trei domenii: public național, județean sau local, se face în

condițiile legii

Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietătii publice a statului sau a

unitatilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din

domeniul public al statului in domeniul public al unității administrativ-teritoriale sau

invers decât ca urmare a modificării legii organice.

În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul

public al unității administrativ-teritoriale și invers se face în condițiile legii.

Să ne reamintim....

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

1. dreptul de proprietate publică este inalienabil;

2. dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;

3. dreptul de proprietate publică este insesizabil

01:40

01:10

01:15

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1762/Public




117


1. Identificați și alte prevederi din legislația în vigoare cu privire la domeniul public

și exemplificați!

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Exemple

Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv

- Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare

privitoare la un bun proprietate publică poate fi exercitată oricând,

nestigându-se prin neexercitarea ei într-un anumit termen.

- Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică

imprejurarea că acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi

paralizată de către pârâtul posesor prin invocarea dobândirii proprietaţii prin

prescripţia achizitivă (uzucapiunea) sau a dobândirii proprietaţii bunurilor

mobile corporale prin posesia de bună – credinţă.


1. Prezentaţi regimul constituţional şi legal actual al proprietăţii publice

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

13.5.Rezumat

Textul Constituţiei cuprinde două articole privind proprietatea, cel din Titlul II

consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat “Protecţia

proprietăţii private” (articolul 44) şi respectiv, din Titlul IV “Economia şi finanţele

publice” intitulat “Proprietatea” (articolul 136). Normele juridice care reglementează

această materie sunt norme exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, aparţinând

dreptului public.

01:45

118



:

1. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

a. Prescriptibil, sesizabil, inalienabil

b. Inalienabil, imprescriptibil, insesizabil

c. Insesizabil, imprescriptibil, prescriptibil

2. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică semnifică:

a. Nesupunerea acestui drept atât regulilor prescripţiei achizitive, cât şi celei

extinctive;

b. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi închiriat;

c. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi administrat decât de stat.

3. Constituţia noastră admite cu privire la bunurile proprietate publică:

a. Numai închirierea cu plată a bunurilor proprietate publică

b. Închirierea sau concesionarea către orice subiect de drept

c. Numai donația către persoane private

4. Terenurile agricole proprietate publică :

a. Pot face obiectul unor operaţiuni de schimb, indiferent de titularul care le

administrează

b. Nu pot face obiectul unor operaţiuni de schimb, indiferent de titularul care le

administrează

c. Nu pot fi introduce în circuitul civil

5. Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a. Prin donație pur și simplu

b. Prin legate fără acceptare

c. Prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern

Rezolvări grile: 1.b.) , 2.a). 3.b) 4.b), 5.c)

13


01:50

119


Cuprins





14.5. Rezumat


14.7. Bibliografie recomandată pentru Cursul de drept administrativ II


Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra

bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se

adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun. În prezenta

unitate de învățare se tratează subiecte de larg interes pentru această discplină,

precum: definiţia şi trăsăturile domeniului public, dreptul de proprietate publică.


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:

=> definiţi domeniul public și dreptul de proprietate publică

=> trasaţi în linii mari cadrul legal al proprietăţii publice, indicând subiectele şi

regimul juridic aplicabil

=> vă familiarizați, pe scurt, cu noile reglementări din domeniul dreptului de

proprietate publică, prevăzute în Noul Cod Civil

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute


Domeniul public, ca entitate juridică, a cunoscut pe parcursul istoriei

dreptului în general şi a dreptului public, în special, o serie de fluctuaţii ale

conţinutului său, fluctuaţii care şi-au pus serios pecetea asupra modului de definire a

criteriilor de delimitare faţă de domeniul privat, precum şi a modalităţilor de

includere a unor bunuri în această sferă.

Atât în plan intern cât şi internaţional, conturarea ideii de domeniu public s-a

00:05

120

făcut în paralel cu cristalizarea noţiunilor de proprietate şi respectiv drept de

proprietate, precum şi o dată cu conturarea titularilor acestui drept real. Atunci când

s-a constatat că proprietatea publică are o autonomie proprie diferită de proprietatea

privată, şi în momentul în care titularii celor două tipuri de proprietate au fost clar

individualizaţi, s-a impus necesitatea delimitării celor două tipuri de proprietăţi -

publică şi privată.

Pe această linie de gândire, încercându-se delimitarea cât mai clară a

domeniului public de cel privat, în doctrina internaţională s-a definit domeniul

public, ca fiind acela format din “toate bunurile mobile şi imobile care, fiind afectate

unui serviciu public determinat, sunt direct utilizate sau consumate de el pentru a-i

permite să-şi atingă scopul sau să-I asigure funcţionarea sa”.

Raportandu-ne la literatura noastră de drept public vom reţine că în sfera

noţiunii de domeniu public au fost incluse şi bunuri ce formează patrimoniul cultural

naţional, care însă ar putea constitui şi obiectul dreptului de proprietate privată.

Astfel, în vederea formulării unei definiţii a domeniului public, trebuie avute în

vedere atât bunurile proprietate publică, cât şi acele bunuri proprietate privată care

reprezintă o importanţă deosebită pentru istorie, cultură, etc.

Astfel, prin domeniu public înţelegem “acele bunuri publice sau private, care

prin natura lor ori dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor

viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin

intermediul unui serviciu public, şi supuse unui regim administrativ, respectiv unui

regim mixt, în care regimul de putere este determinat, fiind în proprietate sau după

caz în paza persoanelor juridice de drept public”.

Din definiţia domeniului public, astfel cum a fost ea formulată, rezultă o

serie de trăsături ale acestuia, şi anume:

a. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie ca prin natura lor sau prin

destinaţia expresă a legii să intre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise

generaţiilor viitoare. Aceste bunuri ce trebuie consevate pentru generaţiile viitoare

sunt mai greu de identificat în comparaţie cu bunurile proprietate publică enumerate

de Constituţie şi de alte texte legale. Identificarea bunurilor proprietate privată de

interes naţional se face de obicei după o complexă activitate de apreciere şi evaluare

a experţilor administraţiei publice.

Destinaţia unor bunuri de a folosi generaţiilor viitoare este dată fie prin

norme juridice, fie prin considerarea valorii lor deosebite (istorice, ştiinţifice,

artistice, etc.), fie în consideraţiunea unităţilor lor publice.

b. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie să aibă semnificaţia unei valori

de interes public, în sensul că aparţin patrimoniului natural, cultural, istoric, etc., sau

după caz este destinat unei folosinţe de interes public. Aceste bunuri reprezintă

valori destinate unei folosinţe de interes public şi care dobândesc o importanţă

socială deosebită.

Faptul că un bun este destinat unei folosinţe de interes public nu înseamnă

neapărat că acel bun poate fi folosit în mod nemijlocit de către orice persoană.

Putem deosebi astfel o folosinţă directă, în situaţiile când datorită naturii bunului nu

există nicio condiţionare şi o folosinţă indirectă, mijlocită, când bunul este pus în

valoare prin intermediul unui serviciu public.

c. Bunul trebuie să fie supus unui regim juridic administrativ, sau după caz unui

regim mixt, de drept public şi de drept privat dar sub „controlul” regimului

administrativ. Regimul de drept public este un regim al exercitării dreptului de

proprietate publică, ipoteză în care subiectul purtător al autorităţii publice nu poate fi

decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale, respectiv un regim de limitare a

exerciţiului dreptului de proprietate privată.

00:10

00:15

121

d. Bunul trebuie să se afle în proprietatea unei persoane de drept public sau în paza

unei persoane de drept public. Această trăsătură este o consecinţă firească a celei din

urmă, statuând că dreptul de proprietate nu poate viza decât bunurile proprietate

publică, iar dreptul de pază şi protecţie nu poate viza decât bunurile proprietate

privată.


Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia

a fost elaborată în temeiul art. 135 din Constituţia României (în prezent art. 136,

după revizuire), potrivit căruia proprietatea este publică sau privată.

În prezent, regimul juridic al proprietății publice este reglementat de către

Constituție și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, modificată prin Legea

nr.71/2011.

Astfel, constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice:

- bogăţiile de interes public ale subsolului,

-spaţiul aerian,

-apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,

-plajele, marea teritorială,

-resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

-precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.

Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte,

după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă

au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din

domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau

invers decât ca urmare a modificării legii organice.

În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul

public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.

Cu privire la limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 din

Noul Cod civil precizează:

(1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de

lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care

acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile

afectate.

(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi

persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.

(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă

despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.

I). SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Subiectele acestui drept sunt:

1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;

2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) –

asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

00:20

00:30

122

Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al

dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

II). BUNURILE CARE FORMEAZĂ OBIECTUL PROPRIETĂŢII

În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră

bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, şi anume:

- bogăţiile de orice natură ale subsolului;

- căile de comunicaţie;

- spaţiul aerian;

- apele cu potenţial energic valorificabil .

În al doilea rînd, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma

obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.

Din cele arătate mai sus putem să tragem mai multe concluzii:

O primă concluzie este aceea că există bunuri care fac parte exclusiv din

domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale.

O a doua concluzie este aceea că, în masura în care anumite bunuri nu fac

parte exclusiv din domeniul public, ele se pot regăsi atât în cadrul acestuia, cât şi în

domeniul privat, având ca titular statul sau unităţile administrativ – teritoriale.

III). DOBÂNDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Dreptul de proprietate publica se dobândește, potrivit prevederilor art 878 din

Noul Cod civil prin următoarele modalități:

1. prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;

2. prin expropriere pentru cauza de utilitate publică, în condițiile legii;

3. prin donație, sau legat, acceptat în condițiile legii dacă bunul, prin natura lui

sau prin voința dispunătorului, devine de uz sau de interes public;

4. prin conventie cu titlul oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința

dobânditorului, devine de uz sau de interes public;

5. prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al

acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în

domeniul public al acesteia, în condițiile legii;

6. prin alte moduri stabilite de lege.

Fiind vorba de un act administrativ, hotărârea de trecere a bunului dintr-un

domeniu în altul, în patrimoniul aceluiaşi proprietar, poate fi atacată, în condiţiile

legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se

afla bunul.

Dacă bunul care urmează a fi trecut în domeniul public aparţine unor

societaţi comerciale la care statul sau o unitate administrativ – teritorială, oricare ar

fi aceasta – comună, judeţ, municipiu sau oraş – este acţionar, operaţiunea de trecere

în domeniul public se poate face numai cu titlu oneros şi cu acordul adunării

generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acestui acord,

trecerea bunurilor societăţii comerciale respective în domeniul public se va putea

face numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o

justă şi prealabilă despăgubire.

00:40

00:50

123

Să ne reamintim...

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:

1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;

2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) –

asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al

dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.


Care sunt bunurile care formează obiectul proprietății publice?

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

....................

IV). Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

a) dreptul de proprietate publică este inalienabil;

b) dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;

c) dreptul de proprietate publică este insesizabil.

Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt, potrivit Noului cod civil:

dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

a). Dreptul de proprietate publică este inalienabil

Aşadar bunurile sunt scoase din circuitul civil general.

Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică semnifică nu numai

imposibilitatea înstrăinării, prin acte juridice de drept civil, a bunurilor care îi

formează obiectul, ci şi faptul că, în principiu, nu se pot constitui, cu privire la aceste

bunuri, nici dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia,

servitutea şi superficia.

Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate

publică impune nu numai soluţia interdicţiei înstrăinării lor, ci şi imposibilitatea

dobândirii acestora de către terţi prin oricare alt mod de dobândire reglementat de

lege. Actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de

proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

Avându-se în vedere inalienabilitatea dreptului de proprietate publică,

practica judecătorească a decis în mod constant că terenurile agricole proprietate

publică nu pot fi cuprinse în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate

instituită prin Legea nr. 18/1991.

Terenurile agricole proprietate publică nu pot face obiectul unor operaţiuni

01:00

01:10

124

de schimb, indiferent de titularul care le administrează. Inalienabilitatea bunurilor

proprietate publică operează numai atât timp cât bunul aparţine domeniului public.

De îndată ce un bun proprietate publică, prin decizia autorităţii competente,

în condiţiile legii, este dezafectat din domeniul public şi trecut în domeniul privat al

statului sau al unităţilor sale administrativ – teritoriale, el va urma regimul juridic al

bunurilor din acest domeniu, astfel că va putea fi înstrăinat, în condiţiile legii.

Bunurile propritate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori

instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile determinate de

lege. Aceasta nu înseamnă că bunurile respective ar înceta să mai aparţină

domeniului public sau ca ele ar putea fi înstrăinate. Posibilitaţile juridice au în

vedere, aşa cum am mai spus, modalităţi specifice de punere în valoare, de

exploatare a bunurilor ce aparţin domeniului public.

b). Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv.

Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare

privitoare la un bun proprietate publică poate fi exercitată oricând, nestigându-se

prin neexercitarea ei într-un anumit termen.

Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică

imprejurarea că acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi

paralizată de către pârâtul posesor prin invocarea dobândirii proprietaţii prin

prescripţia achizitivă (uzucapiunea) sau a dobândirii proprietaţii bunurilor mobile

corporale prin posesia de bună – credinţă.

c). Dreptul de proprietate publica este insesizabil

În măsura în care bunurile din domeniul public nu sunt în circuitul civil

general, ele sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor

drepului de proprietate asupra acestor bunuri: statul şi unităţile administrativ –

teritoriale.


Definiți pe scurt, cele trei caractere ale dreptului de proprietate publică.

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

............................

V). ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Potrivit art.879 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate publică se stinge dacă:

- bunul a pierit ori 01:40

01:30

125

- a fost trecut în domeniul privat,

- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de

lege.

Cu privire la apararea dreptului de proprietate publica, atricolul 880 din Noul Cod

Civil prevede faptul că: obligatia apărării în justitie a proprietății publice revine

titularului.

Titularii drepturilor corespunzatoare proprietatii publice sunt obligați:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusa dreptului de

proprietate publică;

b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile

prevazute de Codul de procedura civila.

Exemple

- Care sunt bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, potrivit textului

constituțional?

În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră bunurile

care fac obiectul proprietăţii publice, şi anume:

- bogăţiile de orice natură ale subsolului;

- căile de comunicaţie;

- spaţiul aerian;

- apele cu potenţial energic valorificabil .

În al doilea rând, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma

obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.


Definiţi domeniul public şi prezentaţi trăsăturile acestuia.

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........

14.5.Rezumat

Domenialitatea impune reglementarea unei forme specifice de proprietate –

proprietatea publică – aparţinând doar titularilor puterii de a administra treburi

publice, respectiv statul ori colectivităţile locale. În această unitate de învățare s-au

prezentat, pe scurt și căteva prevederi din Noul cod Civil cu privire la dreptul de

proprietate publică.

01:50

126

14.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor


:

1. Care din afirmațiile de mai jos sunt adevărate:

a. Constituţia noastră admite darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate

publică a bunurilor proprietate publică

b. Constituţia noastră admite numai administrarea bunurilor

c. Constituţia noastră nu admite darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate

publică a bunurilor proprietate publică

2. Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:

a) Societățile comerciale

b) Numai statul

c) Statul și unitățile administrativ teritoriale

3. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică semnifică:

a. Nesupunerea acestui drept atât regulilor prescripţiei achizitive, cât şi celei

extinctive;

b Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi închiriat;

c. Faptul că un bun proprietate publică nu poate fi administrat decât de stat.

4. Dreptul de proprietate publică încetează dacă:

a. Bunul a pierit

b. Bunul a fost schimbat printr-un act cu sarcini

c. Nu încetează niciodată

5. Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a.) a. Prin donație pur și simplu

b.) b. Prin legate fără acceptare

c.) c. Prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern

6. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt, potrivit Noului cod

civil:

a. Dreptul de administrare, dreptul de asociere şi dreptul de folosinţă cu titlu

gratuit.

b. Dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

c. Dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu

gratuit.

Rezolvări grile: 1.a), 2.c), 3.a), 4.b), 5.c), 6.c)

14


127

14.7 Bibliografie pentru Cursul de drept administrativ II

I.Bibliografie obligatorie

Marta Claudia CLIZA, Drept Administrativ. Partea I-Curs universitar, București,

Editura Prouniversitaria, 2011

II.Bibliografie recomandată

Elena Emilia ȘTEFAN, Manual de drept administrativ. Partea a-II a - Caiet de

seminar, (București, Editura Prouniversitaria, 2011).

A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, volumul I si II, Editura Allbeck,

Bucureşti, 2002

Emil BĂLAN, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura Universitară,

Bucureşti, 2002

Dumitru BREZOIANU, Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu,

Bucureşti, 2002

Liviu GIURGIU, Drept administrativ, note de curs, Editura Szlvi, Bucureşti, 1999

Ilie IOVĂNAŞ, Drept adminitrativ, Editura Servo Sat, Arad, 2003

Rodica NARCISA PETRESCU, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj

Napoca, 2001,

VERGINIA VEDINAȘ, Drept administrativ, Ediția a IV-a, revăzută și actualizată,

(București, Editura Universul Juridic, 2009

Dumitru BREZOIANU. Mariana OPRICAN, Administraţia publică în România,

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008

Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul 1, Ediția a II-a, București,

Editura C.H. Beck, 2008

Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul 2, București, Editura All.

Beck, 2004

Anton TRĂILESCU, Drept Administrativ, Ediția 4, București, Editura C.H. Beck, 2010

Documents

Drept Administrativ II