drept si administratie bisericeasca

8/19/2019 drept si administratie bisericeasca

http://slidepdf.com/reader/full/drept-si-administratie-bisericeasca 1/292

2

C A P I T O L U L I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC

OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI BISERICESC

Dreptul bisericesc face parte din grupul sistematic-

practic al disciplinelor teologice, dar în studiul său el se

foloseşte în acelaşi timp şi de principiile dreptului în

general.

Deoarece, noţiunile de drept se aplică şi la dreptul

bisericesc, pentru a se putea fixa obiectul dreptului

bisericesc trebuie să pornim de la noţiunea dreptului în

general, precum şi de la noţiunea de Biserică din punct de

vedere juridic.

1. Dreptul bisericesc ca ştiinţă

Printre primele cerinţe ale studierii oricărei ştiinţe

se impun definirea sa ca atare, precizarea obiectului său

propriu şi a metodei de cercetare, determinarea locului său

în sistemul general al ştiinţelor, evidenţierea relaţiei sale

cu alte ştiinţe şi a diferenţierii faţă de acestea.

Fiecare ştiinţă are un obiect (domeniu) propriu depreocupare şi studiu şi o metodă de cercetare, acestea fiind

condiţii sine qua non pentru a se defini ca ştiinţă. Când

st udierea şi cercetarea unui anumit domeniu al realităţii

duce la acumularea unor date, fapte şi cunoştinţe ample şi

veridice, acestea sunt reunite pe baza descoperiri unor

legităţi (principii) fundamentale, într - un sistem de noţiuni,

într- o teorie închegată , constituindu- se ca ştiinţă.

a) Ce se înţelege prin ştiinţă?



3

Aşadar, ca definiţie generală, ştiinţa constituie un

ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre

realitatea obiectivă şi subiectivă - natură, societate,

gândire - format de-a lu ngul istoriei şi care se dezvoltăcontinuu pe baza practicii sociale 1. Totalitatea ştiinţelor

şi disciplinelor ştiinţifice alcătuiesc ceea ce se numeşte

sistemul general al ştiinţelor.

Cunoscând definiţia ştiinţei în general şi văzând

elementele definitori i care caracterizează orice ştiinţă

putem proceda la analizarea şi prezentarea teoriei generale a

dreptului ca ştiinţă în general, precum şi a teoriei

dreptului bisericesc ca ştiinţă în special. b) Ce este Dreptul?

Dreptul, îl putem definii ca fiind sistemul normelor de

conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat care

orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile

sociale ale societăţii respective stabilind drepturi şi

obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este

asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice

(de stat) 2.

Dreptul, normele juridice chemate să ordoneze şi să

orienteze comportamentul uman, au constituit din cele mai

vechi timpuri obiectul de reflecţie, analiză şi cercetare

pentru gândirea umană. Stu dierea dreptului ca demers

filosofic a intrat în câmpul de preocupări al celor mai

remarcabili gânditori de-a lungul istoriei, a diferitelor

curente de idei şi şcoli, fiecare din ele aducând unelecontribuţii la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui

fenomen complex. În antichitate, Platon , Aristotel, şcoala

stoică, Sfinţii Părinţi, apoi în epoca medievală, în perioada

reformei şi a revoluţiilor burgheze, Toma d’Aquino, Hugo

Gratius, Jean Bodin, John Looke, Montesquieu, J.J. Rousseau,

1Gheorghe Boboş, Teoria generală a Statului şi Dreptului, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1973, p. 7; Pentru detalii vezi: Dicţionar deFilosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 687 , 639-640; DicţionarEnciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, vol. IV, p. 590 -593.



4

Kant, Hegel şi numeroşi alţi filosofi şi moralişti au

elaborat idei de mare valoare privind explicarea şi

înţelegerea naturii şi menirii dreptului. Concomitent

demersului filosofic a început studierea şi cercetareadreptului de către juriştii chemaţi să contribuie prin

cons ultaţiile şi răspunsurile lor la dezvoltarea şi aplicarea

sa. S- au remarcat în mod deosebit, pe lângă Cicero,

jurisconsulţii romani Gaius, Ulpian, Papinian, Modestin şi

alţii, iar în perioada medievală glosatorii ca: Irnerius ,

elevii şi urmaşii săi, care p rin studiile lor au contribuit

la renaşterea dreptului roman, în numeroase şcoli juridice

din Italia, răspândite apoi în alte ţări ca Franţa, Anglia,Germania, ş.a 3.

Dreptul este înainte de toate o regulă de conduită în

raporturile dintre oameni. Specificul cel mai elocvent al

dreptului ca fenomen social îl constituie caracterul lui

normativ sau normativitatea juridică. Existenţa dreptului,

realitatea sa este dată, până la urmă, de necesitatea

stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de conduită

obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru

statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu

anumite valori sociale. Ele se manifestă ca un ansamblu

unitar , sistemic de reguli de conduită editate de puterea de

stat sau apărute în altă formă (ca obiceiul, de pildă) a

căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin

forţa coercitivă a statului.

Normativitatea juridică are un caracter imperativ . Eastabileşte nu ceea ce este ci ceea ce trebuie să fie, aşa -

numitul raport dintre a fi (sein ) şi a trebui (sole). Spre

deosebire de legile ştiinţei bunăoară, care constată şi

formulează anumite axiome, principii sau postulate pe baza

descoperirii legităţilor obiective de existenţă a

fenomenelor, dreptul, legile juridice stabilesc ceea ce

2 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală aDreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28. 3 Ibidem, p. 7.



5

trebuie să facă oamenii, adică ce conduită să aibă în anumite

împrejurări.

Obligativitatea dreptului, imperativul juridic spre

deosebire de cel moral este asigurat prin sancţiunileprevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţei coercitive

a puterii publice. Obligativitatea dreptului este atât de

puternică încât nimeni nu poate ignora normele de drept sub

pretextul necunoaşterii lor. “Nemo ceusetur, ignorare legem”

(Nimeni nu are voie să nu cunoască legea) este un adagiu

principal formulat încă în dreptul roman, a cărui consecinţă

este că necunoaşterea legii nu poate fi o scuză pentru

absolvirea de răspundere şi de sancţiune în cazul violăriidreptului 4.

Pentru înţelegerea şi descifrarea mai profundă a

conceptului dreptului este necesar să vedem care este

conţi nutul şi forma dreptului . Vorbind de conţinut ne

raportăm la două planuri şi anume, conţinutul normativ şi

conţinutul social. Conţinutul normativ relevă însăşi conduita

sau comportamentul prescris de normele juridice, adică ce

drepturi şi ce obligaţii conc rete au oamenii în anumite

împrejurări. Conţinutul social al dreptului este dat de

scopul, de voinţa şi interesele pe care dreptul le exprimă şi

le consacră.

În ce priveşte forma dreptului, aceasta are în vedere

modul de exprimare a normelor juridice. Se disting forma

internă dată de exprimarea sa în ramuri şi instituţii

juridice şi forma externă , dată de felul cum sunt exprimatenormele juridice 5.

2. Evoluţia şi etimologia cuvântului “drept”

Cuvântul “ drept ” vine de la latinescul directum şi care

arată că ceva este în conformitate cu regula. De aici s-a

format concepţia generală că “drept” (jus), înseamnă

4 Ibidem, p. 20.5 Eugeniu Speranţia , Introducere în filosofia dreptului, TipografiaCartea Românească, Cluj, 1946, p. 173.



6

totalitatea normelor juridice care reglementează viaţa

oamenilor în societate.

Deoarece, Dumnezeu este izvorul existenţei noastre şi a

tuturor normelor, El a pus în firea omului dreptul personalnatural după principiul, “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi

stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28). Din acest drept înnăscut şi

deci imutabil decurge dreptul de asigurare a vieţii şi

libertăţii, de protejare a munci şi a bunurilor, precum şi de

pedepsire a infracţiunii. Dreptul natural pus de Dumnezeu în

firea omenească se exercită liber atâta timp cât omul trăia

singur pentru sine. Trăind însă în societate, drepturile şi

pornirile sociale trebuiau să fie stabilite, ordonate pe ntruca o convieţuire să fie posibilă.

Cuvântul “drept” (şi corespondentele sale în alte limbi

- droit, diritto, dereche, dereito, Recht) , derivă de la

latinescul derectus care evocă sensul de direct, rectiliniu,

adică o regulă de conduită, fără specificarea conţinutului.

În limba română, însă, ca de altfel şi numeroase alte limbi,

termenul drept este folosit în două sensuri şi anume: cel

care are în vedere sau cuprinde legile juridice de conduită

sau normele juridice din societate, denumit şi drept obiectiv

şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa,

îndrituirea (adică dreptul), ce aparţine unei persoane

(fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l

denumim drept subiectiv . Când normele care formează dreptul

obiectiv sunt date de o autoritate competentă în formele

legale necesare, avem drept pozitiv. În sfârşit există şidrept uzual sau consuetudinar , care cuprinde norme ce

reglementează conduita, dar care nu sunt date de o autoritate

competentă, ci emană din spiritul poporului 6.

În unele limbi, cum este limba engleză, se folosesc

denumiri diferite şi anume law pentru dreptul obiectiv şi

right pentru dreptul subiectiv. La romani, de asemenea, se

6 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 15.



7

distingea norma agendi (dreptul obiectiv) şi facultas agendi

(drpetul subiectiv).

Un alt termen în limba română ce evocă domeniul

dreptului este adjectivul “ juridic”. Derivat etimologic dinlatinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut

indispensabilă pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei

şi manifestării dreptului în viaţa socială cum ar fi actele

juridice, raporturile juridice, conştiinţa juridică, etc 7.

Vorbind de teoria dreptului, de concepţiile despre drept

, de doctrinele juridice, sau ştiinţele juridice se au în

vedere atât dreptul obiectiv cât şi alte ipostaze ale

fe nomenului juridic în toată complexitatea sa. În general,însă, atunci când se utilizează termenul drept fără nici o

circumstanţiere se are în vedere dreptul obiectiv.

Este adevărat că termenul drept se foloseşte şi ca

adjectiv, bunăoară - om drept, verdict drept, sau hotărâre

dreaptă . De data aceasta el implică neapărat şi o

semnificaţie apreciativă de ordin moral, în sens de

conformitate cu ideea de dreptate, de justeţe. În acelaşi

sens, se foloseşte şi termenul just (de la latinescul

justus) .

Uneori termenul drept se foloseşte într -un sens

metajuridic ca, bunăoară, dreptul moral al cuiva. Prin

aceasta se urmăreşte a se întări regula morală, principiul

etic, apropiindu-l de imperativul juridic.

Cuvântului drept i se mai atribuie şi un sens religios ,

co mun atunci când se foloseşte expresia “ sfânta dreptate”,care este socotită forma superlativă la care poate să ajungă

dreptul.

Un alt înţeles este acela strict religios, bisericesc,

pe care- l găsim în expresii ca acestea: “drepţii Vechiului

Testament”, “drepţii Ioachim şi Ana” etc.

Aceluiaşi mod de a înţelege dreptul i se dă expresie şi

prin clasica definiţie a dreptului pe care o găsim formulată

7 Ibidem, p. 16.



8

în Pravila cea Mare în felul următor: “ Dreptatea iaste un

lucru mai adevărat decât toate, care dă fieşcăruia dreptate”.

Definiţia Pravilei introduce un element nou pentru exprimarea

conceptului sau noţiunii de drept şi anume pe cel de“adevăr”, care exprimă şi el ideea de valoare sau putere

supremă în care ancorează dreptul, de nivelul aceleia cu care

se exprimă sfinţenia sau divinul, în general 8.

3. Ce se înţelege prin dreptul bisericesc?

Dreptul bisericesc este totalitatea normelor date de

Mântuitorul Iisus Hristos şi de organele competente ale

Bisericii în scopul reglementării vieţii în sânul Bisericii

lui Hristos, ca organism social.

Aceste norme formează, cum am mai spus, Dreptul

bisericesc obiectiv . Îndreptăţirile fiecărui membru al

Bisericii de a participa la toate mijloacele acordate de

Biserică în scopul mântuirii, constituie Dreptul bisericesc

subiectiv.

4. Ce se înţelege prin Biserică din punct de vedere

juridic?

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica atât din

punct de vedere dogmatic, adică fondul, cât şi ca societate

văzută, ca organism social, adică forma.

Din punct de vedere dogmatic, Biserica este comuniunea

şi comunitatea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în DuhulSfânt, în care aceştia, prin credinţa în Hristos, care are ca

bază Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie, precum şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele

Taine, Ierurgii şi celelalte slujbe ale ei, îşi dobândesc

mântuirea.

8 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şiadministraţie bisericească, Ed . Institutului Biblic şi de Misiune, vol.I, Bucureşti, 1990, p. 18 -20.



9

Din punct de vedere formal, Biserica este o societate

văzută, un organism social. De aceea, Biserica în calitate de

organism social a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos

toat e mijloacele necesare ordinei juridice şi anume:autoritatea, norme, ascultare şi pedepse.

Din punct de vedere juridic, Biserica este totalitatea

oamenilor care cred în Iisus Hristos, se botează în numele

Sfintei Treimi, au aceeaşi unitate de credinţă (S fintele

Taine), şi sunt conduşi spre mântuire de către Sfinţii

Apostoli şi urmaşii lor legitimi, episcopii şi preoţii, capul

Bisericii fiind Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi.

5. Obiectul dreptului bisericesc

Viaţa în Biserică constă din raporturile membri lor între

ei, din raporturile dintre membrii şi autoritate, precum şi

raporturile dintre autoritate şi membrii. Aceste raporturi

sunt reglementate de dreptul bisericesc constituind obiectul

dreptului bisericesc, care are astfel un aspect de drept

intern .Raporturile faţă de cei din afară de Biserică, precum şi

cele faţă de stat nu sunt reglementate de dreptul bisericesc,

deoarece Biserica nu poate stabili unilateral aceste

raporturi, ci numai în înţelegere cu statul. De aceea,

raporturile Bisericii cu stat ul nu formează o parte a

dreptului bisericesc, aşa numitul drept bisericesc extern ,

cum socoteşte canonistul Nicodim Milaş, ci ele intră în

domeniul politicii bisericeşti.

Deci, dreptul canonic ortodox poate fi definit ca

disciplină teologică - juridică, în cadrul căreia se spun

principiile şi normele de drept după care se organizează şi

se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de

societate religioasă creştină; sau ca ştiinţă teologică

creştină, studiind metodic şi expunând sistematic principiile

şi normele de drept după care se organizează şi se conduce

Biserica Ortodoxă sub aspectul ei de societate creştină.



10

Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe de drept canonic

vine de la faptul că legilor bisericeşti li se spun canoane,

îndrumare şi nu simplu l egi.

Dreptului canonic i se mai zice şi drept bisericesc,întrucât canoanele sunt legi ale Bisericii, legi bisericeşti

stabilite de către un Sinod ecumenic sau cel puţin acceptate

ca atare de către un Sinod ecumenic, ele fiind formulate de

alte sinoade sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi

Părinţi ai Bisericii, din care îşi trage materialul Dreptul

Bisericesc Ortodox 9.

9 Ibidem, p. 20.



11

D E F I N I Ţ I I L E C L A S I C E A L E D R E P T U L

U I

a) Definiţiile scriitorilor şi filosofilor antici

Definiţiile date dreptului sunt nenumărate. În

cercetarea acestor definiţii vom ţine seama numai de cele mai

importante.

1. Hesiod în opera sa celebră “Lucruri şi zile”

ocupându- se de drept, îl declară unul din lucrurile prin care

se deosebesc oamenii de animale. Căci, zice el, “fiindcă

animalele nu cunosc legea şi nu au lege şi drept - se mînâncă

unele pe altele, între oameni nu se întâmplă aceasta,

deoarece zeii i- au înzestrat pe oameni cu legea supremă

( nomos )”, în care Hesiod socoteşte că se află dreptul, iar

sub forma de drept sau dreptate, legea supremă sau însăşi

divinitatea a fost descoperită oamenilor. Ca cevasemnificativ oamenilor, dreptul este în acelaşi timp, şi ceva

dumnezeiesc, sau în orice caz un element care nu numai că

arată ci chiar stabileşte şi menţine permanent legătura

directă dintre zei şi oameni 10 .

2. Pindar , are o rostire celebră despre drept care s -a

păstrat în scrierile marilor gânditori şi jurişti ai

antichităţii ca Platon, Herodot, Origen, etc.

Legea - zice el - este regele sau stăpânul tutu ror, al

celor divine sau nemuritoare şi ale celor omeneşti şi

muritoare, şi ea impune dreptul cu cea mai mare putere.

Prin lege, el înţelege dreptul în sensul său cel mai

larg de lege universală, căreia nu i se poate sustrage

nimeni.

Ca stăpân al celor nemuritoare, al zeilor şi a lumii de

dincolo, legea sau dreptul are în concepţia lui Pindar o

10 Pr. prof. dr. Liviu Stan, Ontologia juris, Sibiu, 1943, p. 15.



12

existenţă metafizică superioară situată deasupra de orice,

iar ca ceva imanent, dreptul ni se înfăţişează ca aplicare

prin putere a legii supreme 11 .

3. Socrate învaţă că ştiinţa binelui şi a răului estecea mai folositoare ştiinţă, fără de care celelalte nu au

nici o valoare. De idealul binelui, leagă el idealul

dreptului. A lucra drept, a face dreptate, zice el, înseamnă

a face binele şi a evita răul, căci în a face rău cuiva şi în

a face nedreptate nu este nici o deosebire. Pentru Socrate,

dreptul reprezintă conformitatea cu binele. Apreciindu -l cu

măsura binelui îl raportează la viaţa omenească şi întrucât

prin bine îl găseşte folositor vieţii, îi atribuie dreptuluiun rol normativ pentru faptele omeneşti.

După el, dreptul ar fi o conformitate cu voinţa zeilor.

Aceasta în sensul cel mai general, ca drept natural comun

tuturor oamenilor, pe când în chip mai concret, dreptul

trebuie să se orienteze după imperativul binelui, şi ca

atare, în sens pozitiv, el trebuie să fie în conformitate cu

binele 12 .

4. Cicero. Între gânditorii romani care s-au ocupat în

mod deosebit de problema dreptului sunt cei trei stoici şi

anume: Cicero, Seneca şi Marcu Aureliu; dintre ei excelează

î nsă Cicero. Nici unul dintre antici n - a pătruns însă atât de

adânc în tainele dreptului natural şi nu l - a tălmăcit atât de

limpede şi de frumos ca Cicero. Îndeosebi în opera sa “ De

legibus ”, discută problema dreptului, pornind de la dreptul

pozitiv spre iz vorul său metafizic. El stabileşte de laînceput că nu din Edictele pretoriene, nici din cele 12 table

nu trebuie să se inspire sau să se scoată o doctrină a

dreptului ci din adâncul filosofiei; expune apoi doctrina

stoică despre lege, arătând că legea este “ suma ratio”

aşezată în natură, care porunceşte cele ce trebuiesc făcute

şi opreşte cele contrarii 13 .

11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 16.13 Ibidem, p. 17.



13

Legea supremă “suma ratio”, “care s - a născut mai înainte

de toţi vecii” este aidoma Logosului divin, este însăşi

dumnezeirea, în care ancorează ontologi c dreptul.

De aici se vede că legea nu este inventată de geniuloamenilor ci este ceva etern, care guvernează întreg

universul, înţelepciunea care porunceşte şi opreşte. Dreptul

natural pe care- l afirmă el pretutindeni în opera sa, este

acelaşi cu dreptul divin. Dreptul nu poate fi redus la o

cauzalitate imanentă, principiul lui trebuie căutat mai sus,

dincolo de tot ceea ce este supus schimbării 14 .

Dar textul care exprimă într - o formă tot atât de clasică

însă mai cuprinzătoare, întreaga concepţie a lui Cic erodespre drept ca drept natural şi drept divin, este cel din

lucrarea sa “ De Republica ”. “Există o lege adevărată - zice

el - care este raţiunea dreaptă, conformă naturii, prezentă

în toţi, constantă, eternă, care îndeamnă, poruncind la ceea

ce trebuie s ă facem, care oprind, întoarcerea de la

înşelăciune, care totuşi nici pe cei buni nu - i condamnă şi

nu- i opreşte în zadar, care nici pe cei răi nu - i schimbă

poruncindu-le sau oprindu-i. Acestei legi nu i se poate

abroga ceva, nici nu se poate face derogare de la ea, nici în

întregime nu poate fi abrogată. Nici prin senat, nici prin

popor, nu putem fi dezlegaţi de această lege…, ci este o lege

unică, eternă, neschimbabilă pentru fiecare popor şi pentru

fiecare timp, iar autorul ei este Dumnezeu Cel ce a hotăr ât-o

şi Cel ce a dat - o” 15 .

Dacă legea derivă din raţiunea divină - zice el - şi se

face cunoscută pe cale naturală impunându -ni-se ca ceva

înnăscut, şi dacă dreptul este manifestarea mai concretă a

14 Ibidem, p. 18. Vezi şi Eugeniu Speranţia, op. cit., p. 25.15 Pr. prof. dr. Liviu Stan, op. cit., p. 20. Operele lui Cicero au fostpublicate în numeroase ediţii; cele mai noi sunt Oxford, Bude, Teubner.Foarte bune studii cu privire la Cicero au apărut în “ Pauly’sRealencyclopadie der Klassischen Altertumswissenschaft ”, Ediţie începutăde G. Wissowa, continuată de W. Kroll, K. Mittelhaus şi K. Ziegler,Stuttgard, 1939, vol. 7, A, p. 827- 1274; evaluări literare preţioase în

istoriile de literatură latină ale lui Schanz - Hosius, Teuffel - Kroll,Pichon, etc.; c onsideraţii istorice în lucrările lui Mommsen, Druman -Groebe, Boissier, Carcopino etc.; iar juridice la E. Costa, Ciceronegiureconsulte, 2 vol., 1927-1928.



14

legii date de Dumnezeu pentru organizarea cât mai perfectă a

societăţii omeneşti, justiţia este numai virtutea prin care

se aplică dreptul, dându - se fiecăruia ceea ce i se cuvine în

interes comun. Ca temelie a justiţiei el stabileştefidelitatea şi adevărul.

b) Definiţiile clasice ale jurisconsulilor romani:

Ulpia nus şi Gaius

1. Ulpianus

Între jurişti cei mai de seamă ai Romei antice, alături

de Gaius, Paulus, Marcianus şi Modestinus, se numără şiUlpianus 16 . Asupra vieţii acestuia ne - au rămas puţine ştiri.

Originar din Tyr (Fenicia - Siria de azi), a ocupat diferite

funcţii în Roma, sub Caracalla (212 - 217) şi sub urmaşii

acestuia, apoi pe la anul 222 sub împăratul Alexandru Sever.

Din operele sale numeroase (circa 287 de scrieri) ne-au

rămas câteva mai importante, din care diverse fragmente au

fost introduse în Inst ituţiile şi Digestele lui Justinian.

Din aceste scrieri rezultă următoarele rostiri referitoare ladrept:

a) Ulpianus face unele consideraţii în legătură cu

originea şi natura dreptului , folosind pentru lămurirea

noţiunii de drept, celebra definiţie a jurn alistului roman

Cles, care, după cum se ştie defineşte substanţa dreptului

prin bine şi echitate, virtuţi prin care se poate înfăptui

dreptul: “Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta

binelui şi a echităţii).

Dreptatea însăşi sau lucrarea ei nu este socotită o

simplă îndeletnicire comună a oamenilor, ci una quasi - sacră,

fapt pentru care, spune Ulpianus, pe drept cuvânt juriştii ar

putea fi numiţi sacerdoţi sau slujitori care profesează o

adevărată filosofie.

16 Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1978, p. 21 -26.



15

Prin toate acestea, Ulpianus relevă obiectu l studiului

dreptului, subliniindu- i importanţa şi arătând că rostul lui

e de a cultiva şi de impune justiţia, de a propaga cunoştinţa

binelui şi a echitabilului, determinând pe oameni săsăvârşească binele nu numai din frică de pedepse ci şi din

dorinţa de răsplătire 17 .

b) Ulpianus se ocupă apoi de împărţirea materiei

dreptului şi implicit de prima împărţire generală a studiului

dreptului. Aici dă el definiţiile dreptului public şi ale

dreptului civil sau privat, definiţii care au rămas celebre.

Astfel, dreptul public este numit cel care se referă la

interesele generale ale statului roman sau la stareaorganizată a puterii publice romane. Iar dreptul civil sau

privat este acela care se referă la interesele particulare

ale indivizilor sau ale cetăţenilor ca unităţi individuale.

La rândul său, dreptul public este împărţit în trei

părţi şi anume:

1. una care se referă la lucrurile sfinte,

2. o altă parte care se referă la sacerdoţii sau

slujitorii celor sfinte,

3. a treia parte care se referă la slujitorii

treburilor obişnuite ale statului, la demnitarii sau înalţii

funcţionari numiţi magistraţi.

Cu privire la dreptul civil sau privat, Ulpianus, spune

că materia acestuia se extrage din preceptele sau normele

dreptului natural prin care el înţelege, în sensul cel mai

general, suma legilor care guvernează viaţa tuturor fiinţelorşi care sunt proprii numai geniului uman 18 .

c) De la Ulpianus ne- au rămas şi trei definiţii clasice

ale dreptului, definiţii de circulaţie universală, prin care

el exprimă în modul cel m ai clar decât oricare alt jurist

roman concepţia romană despre drept:

17 Ibidem, p. 22.18 Ibidem, p. 21. Cu privire la etimologia publicum - privatum , vezi:Ernoust - Meillet şi Walde - Hofmann, Worterbuch h. v.



16

1. Dintre definiţiile sale, reţinem una analitică, în

care arată că dreptul ar consta în trei precepte sau porunci,

spunând: “ Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum

non laed ere, suum cuique tribuere” (Preceptele dreptului suntacestea: a trăi onest, a nu lovi sau leza pe altul şi a da

fiecăruia ce este al său). Definiţia relevă caracterul moral

al noţiunii dreptului.

2. În continuare, Ulpianus înfăţişează dreptul şi sub

aspec tul său final de justiţie, punând accentul pe ultima

poruncă din prima sa definiţie, spunând: “ Justitia est

constans et perpetua voluntas suum cuique tribuendi”

(Dreptatea este voinţa constantă şi perpetuă de a dafiecăruia dreptul său). În această definiţiae Ulpianus relevă

rostul practic al dreptului arătând că fiinţa lui constă în

săvârşirea dreptăţii.

3. Ulpianus mai defineşte dreptul şi ca jurisprudenţă,

înţelegând prin acest cuvânt cea mai înaltă formă de

înţelegere a dreptului: “ Jurisprudentia est divinarum atque

humanarum rerum notitia justa atque injusti scientia”

(Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,

precum şi cunoaşterea a ceea ce este drept şi a ceea ce este

nedrept) 19 .

d) Un capitol important din opera lui Ulpianus este

ace la care se referă la problema legilor de drept şi la unele

chestiuni de tehnică juridică în legătură cu emiterea

legilor.

El împarte legile în:1. Legi perfecte

2. Legi imperfecte

3. Legi mai puţin perfecte.

1. Legea perfectă este aceea care porunceşte ceva

cate goric, care obligă din conştiinţă.

19 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 25.



17

2. Legea imperfectă este aceea care opreşte să se facă

ceva, dar dacă totuşi s - a făcut ceea ce a fost oprit impune

repararea sau restabilirea lucrului.

3. Legea mai puţin perfectă este aceea care opreşte săse facă ceva, dar dacă totuşi s - a făcut ceea ce a fost oprit,

nu impune restabilirea lucrului, ci aplică o pedeapsă aceluia

care a făcut ceva împotriva legii 20 .

În materie de tehnică juridică, textul reprezintă în

forma cea mai scurtă şi cuprinzătoare, principalele acte prin

care se aduce, adică se adoptă, se modifică şi se

desfiinţează o lege. Acestea sunt: legiferarea sau adoptarea

legii (rogatio); abrogarea (abrogatio), prin care sedesfiinţează legea existentă; derogarea (derogatio),

modificare adusă printr -un act no rmativ nou de acelaşi grad

sau de grad superior unor dispoziţii prevăzute într -un act

normativ anterior: obrogarea (obrogatio), prin care se

înlocuieşte sau se modifică ceva din textul unei legi printr -

o formulă sau dispoziţie nouă 21 .

2. Concepţia despre dr ept a juristului roman Gaius.

Un alt jurist important a cărui opere au fost folosite

la alcătuirea Instituţiilor şi Digestelor lui Justinian este

Gaius 22 .

Asupra vieţii lui ştim doar atât că s - ar fi născut pe

vremea împăratului Adrian (117 - 138) şi că a trăit până după

anul 180. Opera sa principală o formează Instituţiunile ale

căror texte au fost descoperite într - o formă nu prea

completă, abia în anul 1816, de către cercetătorul germanNiebuhr, într-un manuscris al episcopiei din Verona 23 .

20 Vladimir Hanga, op. cit., p. 69- 70. Textul care vorbeşte de aceastăclasificare aparţine lui Ulpian ( Reg. 1, 1-2 ). O sinteză de ansambluasupra problemei ne oferă Senn, Leges perfectae, minus quam perfectae etimperfectae (1902); Cf. şi Max Kaser, Das romische Zivilprozessrecht, Munchen, 1966, p. 141-142.21 Jean Gaudemet, Institutions de l’Antiquite, Paris, 1967, p. 391; Idem,Le Droit prive romain, Paris, 1974.22

Gaius, Instituţiunile dreptului privat roman, trad. studiu introductiv,note şi adnotări de Dr. Aurel N. Popescu, Ed. Academiei Române,Bucureşti, 1982, p. 11 -56.23 Ibidem, p. 13.



18

1. Vom examina prima împărţire generală a dreptului aşa

cum este înfăţişată de Gaius. Ocupându -se de originea

dreptului şi orientându - se după cuprinsul lui, îl împarte în

două mari părţi:a) în drept intern al unui stat sau oricărui stat,

căruia îi zice jus civile .

b) în drept extern comun tuturor oamenilor, deci a

tuturor statelor, căruia îi zice jus gentium .

În ce priveşte cuprinsul dreptului, atât a celui intern

cât şi a celui extern, Gaius arată că aceasta derivă şi din

moravuri şi obiceiuri şi nu numai din legi 24 .

2. O alt ă împărţire a dreptului pozitiv formulată deGaius este cunoscuta împărţire tripartită , după cuprinsul

legilor, ţinându - se seama că ele se referă la persoane

(persones), la lucruri (res), şi la acţiuni (actiones) 25 .

Această împărţire a rămas clasică şi ea este folosită şi

astăzi în studiul dreptului bisericesc. Însăşi dreptul

bisericesc, mai întâi în Apus şi apoi în Răsărit a adoptat -o,

iar dacă în răsărit a fost abandonată, în apus reprezintă şi

astăzi chiar principalul ghid pentru împărţirea materiei

drept ului din Colecţia oficială a dreptului bisericesc

romano- catolic, numită Codex Juris Canonici, publicată în

anul 1917, revizuită şi republicată în anul 1982.

c. Dreptul în gândirea scriitorilor bisericeşti şi a

Sfinţilor Părinţi

Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s -au

ocupat de problema dreptului, căutând s - o lămurească şi să o

încadreze în concepţia creştină despre viaţă, amintim pe

Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu şi Tertulian.

24 Ibidem, p. 65.25 Ibidem, p. 68. În afară de persoane - ca subiecte de drepturi - şi res - ca obiecte asupra cărora se exercitau acele drepturi - mai existau şi

obligaţiunile prin care se stabileau raporturile juridice între acelea:unele cu caracter patrimonial, altele derivând din contracte, delicteetc., omise deocamdată în clasificare - dar semnalate în III, 88; de undeîncep a fi studiate.



19

1. Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles

mai larg şi mai pozitiv decât alţii dintre juriştii laici,

definindu- l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şi pretutindeni

s- a socotit a fi just, şi tot ceea ce s -a prezentatîntregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru

drept”. Această definiţie aminteşte de definiţie pe care

Vicenţiu de Lerin a dat - o Sfintei Tradiţii prin celebra

formulă: “Quod semper, quod ubique, qoud ad omnibus creditus

est”.

El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare

pentru identificarea dreptului, conştiinţa omenirii întregi,

exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni şi de cătretoţi oamenii s - a socotit a fi adevărat.

Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural,

dar consideră acest drept ca întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu

care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelaţii

naturale. El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte

dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una faţă

de Dumnezeu, şi alta faţă de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul

sau dreptatea desăvârşită care ar consta d in normele prin

care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar

cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar

raporturile dintre oameni.

Această distincţie este însă artificială şi exagerată

atunci când este vorba de dreptul propriu-zis, întrucât

raporturile oamenilor cu Dumnezeu nu pot fi cuprinse de

legile de drept. Căci într - adevăr poate intra oare Dumnezeuîntr-un raport de drept cu oamenii? Putem oare coborî pe

Dumnezeu până la a -L subordona legii de drept? Poate oare

încheia omul un contract de drept cu Dumnezeu? Este evident

că nici un cod de lege nu poate fi socotit ca supunându -l în

legătură cu Dumnezeu.

Prin urmare, dacă este vorba de un drept sau de o

dreptate desăvârşită, în raporturile dintre om şi Dumnezeu,

acela nu poate fi conceput nici într-un caz ca angajându-Lsau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme fie



20

religioase, morale sau juridice, şi deci un raport de

dreptate desăvârşită a omului faţă de Dumnezeu trebuie

imaginat numai cu privire la starea şi atitudinea omului faţă

de poruncile lui Dumnezeu. Revenind la raporturile de dreptsau de dreptate determinate de relaţiile dintre oameni, vom

spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de

drept 26 .

2. Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi

anume:

a) problema naturii dreptului

b) problema originii dreptului în legătură cu

originea păcatului.

a) Referitor la problema naturii dreptului el o pune în

legătură cu atitudinea ereticului Marcion, care susţine că

sunt două principii divine distin cte: unul bun şi altul drept

care este în acelaşi timp şi rău. Deci ar rezulta că din

natura dreptului ar ţine într - o măsură oarecare şi răul nu

numai binele. Irineu susţine că dreptul nu poate fi socotit

rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu

binele, căci zice el, dreptul este în mod necesar un lucru

bun, sau un bun 27 .

b) Problema originii dreptului pe care o pune în

legătură cu păcatul, Irineu o atinge, dar fără a o soluţiona,

adică fără a arăta precis în ce raport se găseşte dreptul cu

păcatul. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea

păcatului sau ca urmare a păcatului. Totuşi, în felul în care

pune problema, rezultă că a adoptat mai degrabă teza despreexistenţa dreptului înaintea păcatului, după textul Sfântului

Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Rom. 7, 7).

Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept,

ci este vorba de acea poruncă de lege cu caracter deosebit,

pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni 28 .

26 Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 32; Idem, Obârşia şi dezvoltarea

istorică a dreptului b isericesc, în “Mitropolia Olteniei”, an. XX(1968),nr. 1-2, p. 3-11.27 Sfîntul Irineu, Contra Haereses, III, cap. 3 şi 4. 28 Ibidem.



21

Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în

timp a legii de drept faţă de păcat este neîntemeiată, după

cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini, care

socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavândnici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în general.

3. Tertulian. În dreptul roman, Tertulian este socotit

printre marii maieştrii ai ştiinţei juridice, atât în ce

priveşte principiile, cât şi în ce priveşte practica

juridică.

Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai

de câteva principii din care se poate vedea felul în care a

conceput natura dreptului şi rostul lui în viaîa omenească. Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui

Tertulian despre drept este că el consideră dreptul ca

rezidând în echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept

trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu

constant al echităţii. Echitatea reprezintă un fel de

simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În acest

sens înţeleasă, ea poate fi privită cu aplicare la relaţiile

şi actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de

raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora,

servindu-ne în acest sens de echitabil, iar nu de drept. Cu

alte cuvinte, dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe

echitate, iar echitatea însăşi pe sime trie, ca în cele din

urmă, de natura dreptului să ţină în mod necesar echitatea ca

mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca

stare realizată prin echitate29

.Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute

prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i

se cuvine, dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi

bine înţeleasă decât raportând - o la injustiţie sau la

nedreptate 30 .

29 Tertulian, De corona militis, cap. III.30 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 24.



22

Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind

virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său şi a cărei

măsură superioară este adevărul.

Sfântul Vasile cel Mare defineşte dreptatea ca virtuteaprin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al său, din

care consistă împărţirea după egalitate. Dreptatea şi dreptul

sunt contrare r ăului, dar conforme adevărului, iar forma lor

adevărată este Însuşi Iisus Hristos.

Sfântul Grigorie de Nazianz socoteşte dreptul şi

dreptatea ca rezidând în egalitatea şi în distribuirea

echitabilă a bunurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur face distincţie î ntre dreptatea

oamenilor care se reduce la cugetul omenesc şi la dreptatea

divină.

Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte dreptatea ca

virtute dependentă de adevăr prin care se dă fiecăruia ceea

ce este al său după vrednicie şi în mod egal, relevând în

ac elaşi timp şi caracterul social al dreptului sau al

dreptăţii, pe care o numeşte virtutea care tinde spre binele

comun sau spre folosul comunităţii.

Sfântul Ambrozie defineşte dreptul cu raportare la

adevăr şi la voinţa lui Dumnezeu, relevând rostul socia l al

dreptăţii care constă în realizarea unui echilibru prin

echitate.

Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr

şi la Dumnezeu, arătând că numai în felul acesta trebuie

înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al dreptăţii, careconstă în a da fiecăruia ceea ce este al său 31 .

Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s -a

constatat că dreptul este socotit ca o valoare dependentă de

bine, de adevăr, de sfinţenie. Raportând dreptul la anumite

calităţi şi nevoi ale vieţii sociale s -a co nstatat că el este

socotit ca având în primul rând un rost social sau ca

reglementând relaţii sociale potrivit unor reguli care fac

31 Ibidem, p. 25-26.



23

posibilă convieţuirea socială, reguli cuprinse în ceea ce se

numeşte echitate.

d) Definiţiile unor filosofi contemporani

Înc ercând să facem o grupare a diferitelor definiţii -

grupare cu totul convenţională şi relativă - vom distinge:

definiţii de nuanţă accentuat filosofică; definiţii de nuanţă

formal- normativistă şi definiţii sociologice.

O definiţie cu puternice nuanţe filos ofice este dată de

marele filosof german Immanuel Kant care pornind de la

concepţia sa că fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un

bun înnăscut şi inalienabil, pentru convieţuire este necesar

să intervină limitarea lor reciprocă, realizată prin drept.

Dreptul este deci, după Kant, totalitatea condiţiilor în care

voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a

tuturora, în conformitate cu o lege universală a

libertăţii 32 .

Mergând pe acelaşi raţionament al gândirii kantiene

profesorul Mircea Djuva ra scrie că “ regula de drept, aşadar,este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare

la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte

persoane ” 33 . Înscriindu- se în acelaşi curent de gândire neo -

kantiană, profesorul Eugeniu Speranţia consideră ca cea mai

adecvată definiţie a dreptului cea care - l înfăţişează ca “ un

sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un

maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de

socialitate într-un grup social determinat ” 34 .

În grupul definiţiil or cu nuanţă formal - normativistă le

redăm pe cea a juriştilor Gaston Jeze şi Jean Louis Bergel.

Primul arată că “ dreptul unei ţări este ansamblul regulilor

judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste - care la un

moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau

32 Ioan Cete rchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 27.33 Mircea Djuvara, Teoria generală a Dreptului, vol. II, p. 586.34 Eugeniu Speranţia, op. cit., p. 373.



24

tribunale ” 35 . J. L. Bergel arată că “ dreptul este ansamblul

regulilor de conduită, într -o societate mai mult sau mai

puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a

căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publ ică ” 36 .

Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinând

orientării sociologice o redăm pe cea a cunoscutului jurist

francez reprezentant al curentului solidarităţii sociale,

Leon Duguit care arată că regula de drept este “ linia de

conduită care se im pune indivizilor în societate, respectul

căreia este considerat la un moment dat de către o societate

ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare

antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei

violări” 37 .

35 Claude de Pasquier, Introduction a la theorie generale et a la

philosophie du Droit, Paris, Neuchatel, 1937, p. 272.36 Jean Louis Bergel, Theorie generale du Droit, Dalloz, Paris, 1989, p.18.37 Claude de Pasquier, op. cit., p. 31.



25

SISTEMUL, METODELE şI DISCIPL INELE AUXILIARE ALE DREPTULUI

BISERICESC

1. Sistemul dreptului bisericesc

Prin sistem de drept se înţelege un ansamblu de norme

juridice în vigoare, privite în unitatea şi diviziunea lor pe

ramuri de drept şi instituţii juridice. Caracterul unitar al

sist emului de drept decurge din existenţa unor principii

comune corespunzătoare trăsăturilor şi intereselor

fundamentale ale fiecărei orânduiri social -economice, iar

ramurile de drept se diferenţiază prin specificul

categoriilor de relaţii sociale pe care le reglementează şi

prin metodele proprii de reglementare. Astfel, sistemul de

drept român cuprinde dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul

familiei, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptulprocesual civil, etc 38 .

Una dintre cele mai grele probleme este cea a stabilirii

materiei dreptului bisericesc în aşa fel încât, pe de o parte

să corespundă cerinţelor ştiinţei în general, iar pe de altă

parte scopului ştiinţei dreptului în special. În primele

lucrări de drept bisericesc, materia era rânduită fie în

ordine cronologică, fie după importanţa izvoarelor sau după

obiectul tratat de diferite legi. Deoarece în aceste lucrărinu era o unitate organică internă ele nu puteau avea nici o

importanţă ştiinţifică.

Prima încercare de expunere sistematică a materiei

dreptului bisericesc s- a făcut în apus, în secolul al XII -

lea, în colecţia de canoane editată de Bernard de Pavia, pe

care a împărţit - o în 5 părţi, după materie, numindu -le

astfel: judex, judicium, clerus, sponsalia şi crimen. Prima



26

carte tratează despre reprezentanţii puterii bisericeşti; a

doua carte despre puterea judecătorească; a treia despre

drepturile şi datoriile clerului; a patra despre logodnă şi

căsătorie, iar a cincea despre delictele şi pedepselebi sericeşti 39 . Cu toate acestea, această împărţire nu putea

fi socotită un sistem de drept.

Alături de acest sistem, s - a ivit în apus şi un sistem

împrumutat din instituţiile lui Justinian, după care dreptul

bisericesc era împărţit în trei părţi: persoane, lucruri şi

acţiuni (persones, res şi actiones). În prima parte se

expunea dreptul persoanelor adică drepturile cu privire la

cler; în partea a doua se expuneau obiectele întrebuinţate laserviciul divin şi la dreptul privind administraţia averii

bisericeşti; iar în partea a treia se trata despre procesul

civil şi penal 40 .

Paul Lancelottus a primit împărţirea aceasta în secolul

al XVI- lea în lucrarea lui de drept bisericesc intitulată

“ Institutiones Juris Canonici” 41 .

Cât priveşte materia dreptului bisericesc răsăritean,

aceasta s- a împărţit în două mari secţiuni şi anume:

Organizarea Bisericii şi Administraţia bisericească.

Treptat, la aceste două secţiuni, s - au mai adăugat cu timpul

alte două, încât astăzi materia dreptului bisericesc este

împărţită în patru părţi şi anume: Introducere şi izvoarele

dreptului bisericesc; Organizarea Bisericii; Administraţia

bisericească şi Politica bisericească, care priveşte

raporturile Bisericii cu lumea din afara ei şi cu celelalteconfesiuni creştine.

38 Dr. Nicodim Milaş, Dreptul Bisericesc al Bisericii Orientale, trad.rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915, p. 18 -19.39 “ Judex, judicium, clerus, sonsalia, crimen ”, Bernard von Pavia şi -anumit colecţia: Breviarium extravagantium. 40 “ Omne jus quo utimur, vel ad personas pertinet, vel ad res, vel adactiones ”, Justinian, Institutionum, Lib. I, tit. II. 12.41 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 19.



27

2. Metodele cercetării ştiinţifice ale dreptului

bisericesc

Ca şi în orice domeniu de cercetare şi cercetarea

ştiinţifică se bazează pe folosirea unei metodologii , a unui

ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc

studierea dreptului în toată complexitatea sa. Fără a avea

prestaţia unei definiţii, arătăm că prin metodă înţelegem un

ansamblu concertat de operaţii intelectuale (ce pot consta

din principii, norme ) care sunt folosite pentru atingerea

unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui

fenomen42

. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice , care sunt auxiliare ale metodelor şi nu

trebuie confundate cu acestea.

Nu trebuie confundate metodele de cercetare în sensul

definit aici cu metoda în sens filosofic, care are în vedere

concepţia filosofică ce stă la baza elementului cercetării.

Referindu-ne la principalele metode ale cercetării

juridice, menţionăm în primul rând metoda logică şi metoda

istorică. În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de

complex, toate ştiinţele jur idice se folosesc de categoriile,

legile şi raţionamentele logice. Făcând abstracţie de ceea ce

este neesenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria

caută să dezvăluie folosindu - se de metoda logică, ceea ce

este esenţial caracteristic, pentru drept. De importanţa

aplicării logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte

însuşi faptul că s - a conturat ca o disciplină aparte, logica

juridică 43 .

Potrivit metodei istorice, ştiinţele juridice cercetează

dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, de -a lungul

diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa forma şi

funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o

42 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 12.43 Ibidem, p. 12-13.



28

străbate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea

transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective 44 .

O me todă cu puternice valenţe în studierea dreptului în

general, a ramurilor şi a instituţiilor juridice este cea acomparatismului. În studiul comparat al diferitelor

instituţii juridice, în compararea sistemelor juridice

naţionale se desprind factorii ce determină atât

transformările lor comune cât şi cele specifice. Este de

reţinut, apoi, importanţa folosirii metodei statistice utilă

atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi pentru cel

de aplicare. Cât priveşte metoda experimentală, proprie prin

excel enţă ştiinţelor naturii, menţionăm că în domeniuldreptului, uneori în domeniul reglementării cu caracter

economic s- a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri

la scară redusă în câteva unităţi.

Ca o concluzie după prezentarea succintă a metodelor de

cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înţelese

în mod izolat, ci în interdependenţa şi complementaritatea

lor 45 .

3. Ştiinţele auxiliare ale Dreptului bisericesc.

Dreptul bisericesc este o disciplină teologică dar şi

juridică. Pentru teologie , dreptul bisericesc se înscrie în

ansamblul ştiinţelor teologice, iar pentru jurişti, dreptul

bisericesc face legătura dintre teologie şi jurisprudenţă,

fiind privit ca o disciplină care a influenţat într -un moment

dat jurisprudenţa civilă. Din aceste mot ive, dreptul

bisericesc are discipline înrudite atât în teologie, cât şi

în dreptul general.

a) Din teologie trebuie să amintim:

Dogmatica, care a ajutat dreptul la

fixarea învăţăturii de credinţă corectă; Teologia morală

deoarece multe dintre preceptele dreptului bisericesc au o

44 Ibidem, p. 13.45 Ibidem.



29

valoare morală. Totuşi între drept şi morală există asemănări

şi deosebiri.

Morala şi normele morale

Morala reprezinză un ansamblu de idei, precepte reguli cu privire la bine şi la rău,

corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria

conduită, se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ încomportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul

rând, faţă de sine însuşi. Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel

comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestuicomportament ca moral sau imoral. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi

natură. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului şi anume o reacţie a mediului social (a

colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest caz avem de-a face cu forme diferite de

manifestare aoprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului,

acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma deregrete, păreri de rău, mustrări

de cuget sau scrupule de conştiinţă.

Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. Ea a jucat şicontinuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi

asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii,

justiţiei, adevărului – valori aidoma apărate şi promovate şi de drept-, de la bun început s-a

pus pro blema analizei raportului dintre drept şi morală, a asemănărilor şi deosebirilor dintreele. În perioada antică până în cea medievală, în general în multe privinţe, normele morale

erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată

de raportul dintre drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizatăîntre cele două categorii de norme sociale doctrina juridică romană, preocupată de

perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului,

independent de morală. Germanul Thomasius (1655-1728) a separat pentru prima dată,

dreptul de morală, din punct de vedere teoretic. Apoi, problema s-a aflat şi continuă şi azi

să se afle în atenţia diferiţilor filosofi şi teoreticieni. Kant şi-a adus contribuţia deosebită la

această analiză, relevând caracterul absolut, apriori al legii morale, relevată de raţiunea

practică în forma imperativului categoric. În dezvoltarea acestei teme – considerată deJhering „Capul Horn” al filosofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai diverse,



30

mergând de la identificarea naturii normelor juridice şi morale (G. Ripert), până la

considerarea că ştiinţa dreptului, ca „teorie pură” a dreptului (H. Kelsen), trebuie să facă

abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupra dreptului.

În fapt, quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există ocorelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.

Care suntasemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială că atâtdreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de

drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi,

bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale,

sociale, religioase în care se manifestă. În etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă

la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există şi valori morale diferite, uneorichiar opuse. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine

juridică în societate, într -o ţară dată.

Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când nornele de drept, cu

excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este de notat

legătura strânsă între normele de morală şi religie. Practic, fiecare religie a determinat

formarea un ei morale, sacralizând preceptele etice şi unele instituţii sociale, în special cele

privitoare la viaţa de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şilaicizarea instituţiilor, procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele

sisteme de drept, cum este cel islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala

religioasă. (Coranul este atât „cartea sfântă” cât şi „codul” popoarelor islamice).

Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce

normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca

sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de

conştiinţă. Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt fără valoare. Eficienţa lordepinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puţin

profund şi, deci, cu eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune. Legătura strânsă deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate decurge şi din

împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi

juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect

faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic

conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi înaprobarea şi susţinerea morală.



31

In general sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă – dar

reglementarea mai puţin corectă – decât a dreptului. Acest fapt nu justifică unele păreri,

care au existat în teoria dreptului şi în filosofia juridică, potrivit cărora „dreptul n-ar fi

altceva decât un minim de morală”, necesară în societate. Din punct de vedere teologic,asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală sunt

următoarele:

Asemănări: - ambele pleacă de la Dumnezeu;

- ambele presupun o autoritate superioară şi

cer supunere faţă de ea, după cum se arată la Romani 13, 16:

“Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este

stăpânire decât la Dumnezeu; iar cele ce su nt, de la Dumnezeu

sunt rânduite”.

- ambele presupun ascultare, norme şi pedepse;

Deosebiri: - morala reglementează mai întâi raportul

omului cu Dumnezeu, pe când dreptul reglementează numai

raportul dintre oameni;

- morala reglementează mai întâi viaţa intimă

spirituală a omului şi după aceea acţiunile văzute aleomului, pe când dreptul reglementează numai acţiunile externe

după principiul latin: “de internis non judicat praetor”;

- normele moralei sunt neschimbătoare, pe când

normele dreptului pozitiv pot fi supuse schimbării;

- morala nu admite ca mijloc de rezolvare

forţa fizică, pe când dreptul chiar o stimulează 46 .

Vechiul şi Noul Testament : - prin rolul pe care l-a

jucat studiul ambelor Testamente la formarea conceptului de

lege;

Istoria Bisericii Universale : - deoarece toate sinoadele

ecumenice, locale, ale Sfinţilor Părinţi, precum şi cele

endemice sunt cuprinse în cadrul izvoarelor dreptului

bisericesc.

b) Din cadrul disciplinelor juridice notăm: Filosofia

dreptului, care ne familiariz ează cu cele mai înalte

46 Ibidem, p. 32- 33. Vezi şi Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 14-15.



32

principii de drept; Dreptul roman, Dreptul mozaic, Dreptul

bizantin, precum şi dreptul tuturor statelor în care s-au

codificat multe legi privitoare la Biserică; alături de alte

discipline din domeniul istorie, cum sunt: Heraldica,Sfragistica, Diplomatica, Numismatica, precum şi dreptul

civil şi cel procesual civil precum şi dreptul penal şi cel

procesual penal 47 .

Dreptul canonic ca studiu juridic are însă un specific

aparte şi se deosebeşte de dreptul secular, atât prin

ideologie s au concepţie de drept, cât şi prin obiectul,

conţinutul, scopul şi mijloacele pe care le întrebuinţează în

vederea realizării rostului său. Cu privire la ideologie s- au concepţia despre drept,

există numeroase deosebiri între Dreptul canonic şi cel

secular . Învăţătura sau concepţia creştină despre drept, nu

poate ignora însă cauzele obiective, care au determinat

apariţia dreptului în viaţa socială, în general şi în viaţa

Bisericii, ca societate religioasă în special. În cadrul

învăţăturii creştine despre drept, poziţia ideologică a

Bisericii Ortodoxe sau învăţătura ei despre drept se

deosebeşte în multe privinţe de cea a altor confesiuni

creştine. Aşa de exemplu, putem spune că învăţătura Bisericii

Ortodoxe despre drept se deosebeşte de aceea a Bisericii

Romano- Catolice, prin felul în care priveşte originea

dreptului în legătură cu consecinţele păcatului originar şi

cu condiţiile sociale obiective care determină apariţia lui,

şi apoi prin felul în care situează valoarea însăşi adreptului în raport cu celelalte valori diriguitoare ale

vieţii.

Astfel, în Biserica Ortodoxă, deşi dreptul este

considerat ca o apariţie posterioară căderii în păcat, totuşi

prin aceasta nu se susţine că dreptului trebuie să i se

găsească numaidecât o cauzalitate directă în păcat şi că ar

putea fi socotit ca fiind o formă a păcatului, cum susţin

teologii romano- catolici, ci doar că dreptul constituie o

47 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 16-17.



33

necesitate a stării de după căderea în păcat , un mijloc pe

care, în noile condiţii care au apărut la un moment dat în

istorie, şi le -au creat oamenii pentru a le servi ca pârghie

pentru dezvoltarea lor. De asemenea, spre deosebire deteologia romano- catolică care în mod practic situează dreptul

în fruntea valorilor, sau cel puţin deasupra binelui,

teologia ortodoxă nu subordonează dreptul ui nici una dintre

valorile pe care le acceptă în sistemul său de gândire.

Cu privire la obiect - care în dreptul canonic constă în

ordinea canonică sau starea de echilibru realizată prin norme

canonice, pe baza credinţei religioase creştine, între

relaţiile care se stabilesc între credincioşi - dreptulcanonic se deosebeşte de dreptul secular prin faptul că

acesta, deşi are în principal în vedere numai revelaţiile

stabilite pe baza credinţei religioase, nu ignoră nici

relaţiile nereligioase, considerându -le ca stând pe al doilea

plan, pe când dreptul secular se ocupă numai tangenţial de

relaţiile de natură juridică determinate de credinţele

religioase ale oamenilor, şi anume: în capitolele restrânse

ale acestuia, în care se tratează despre raporturile dintr e

societatea civilă şi dintre societăţile religioase sau culte.

Cu privire la conţinutul lor, deosebirea dintre dreptul

canonic şi cel secular este aceea impusă de obiectul propriu

al fiecăruia. Conţinutul dreptului canonic nu este numai

juridic, ci şi teologic şi anume în mod preponderent

teologic, pe când conţinutul dreptului secular este lipsit de

elementele religioase.Cu privire la mijloacele pe care le întrebuinţează,

dreptul canonic se deosebeşte de cel secular, prin faptul că

dreptul canonic, ca dre pt religios nu întrebuinţează mijloace

coercitive, fizice şi nici mijloace privative de libertate,

adică nimic din ceea ce se poate socoti ca intervenţie a

forţei fizice în scopul aplicării unei legi sau a executării

unei pedepse pe seama celor care se abat de la norma de

drept; ci foloseşte numai mijloace de natură religioasă şimorală. Faptul că uneori se face uz în Biserică şi de



34

mijloace materiale, când pe cale de epitimii se impun anumite

jertfe materiale, contribuţii sau renunţări, acestea nu

schimbă caracterul moral şi religios al mijloacelor de care

se foloseşte Biserica, fiindcă elementul material intervineşi urmăreşte numai constrângerea morală, iar nu constrângerea

fizică a credincioşilor.

Cu privire la scopul deosebit pe care- l urmăreşte

dreptul secular pe de o parte, şi dreptul canonic pe de alta,

dreptul secular care ca scop circumscris la condiţiile

imanente ale vieţii, servind ca un mijloc pentru asigurarea

unei cât mai bune stări pe seama oamenilor şi a unui cât mai

mare progres, pe când dreptul canonic are un scop subordonatscopului general al Bisericii, adică scopului mântuirii şi

astfel dreptul canonic serveşte ca un instrument sau ca unul

din mijloacele de care Biserica se serveşte în scopul

asigurării mântuirii credincioşilor 48 .

48 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 67-69.



35

B I S E R I C A Ş I D R E P T U L

De obicei se spune că Dreptul bisericesc apare ca o

ramură de studiu în cadrul teologiei abia prin veacul al VI -

lea, şi anume mai întâi în apus prin opera canonică a lui

Dionisie Exigul (+ 545), şi apoi ceva mai târziu, pe la

mijlocul secolului al VI- lea, şi în Răsărit, prin opera

canonică a lui Ioan Scolasticul (+ 577). Aceşti doi scriitori

bisericeşti sunt numiţi pe drept cuvânt părinţii dreptului

bisericesc. Declararea celor doi părinţi amintiţi ca părinţiai dreptului bisericesc nu are decât rostul de a fixa în timp

o etapă a dezvoltării istorice a dreptului bisericesc, iar nu

de a i se preciza începutul, pentru că el este în orice caz

mai vechi 49 .

Vorbind însă de părinţii dreptului bisericesc,

indiferent în ce sens, nu se poate evita întrebarea asupra

originii dreptului bisericesc şi a timpului când acesta intră

ca un element pozitiv în lucrarea Bisericii, devenind şi o

preocupare de studiu pentru slujitorii Bisericii şi în

general pentru conducerea ei.

Pentru o studiere cât mai sistematică a acestei probleme

vom împărţii materialul în următoarele subpuncte:

1. Biserica în afara dreptului

2. Biserica sub imperiul dreptului.

1. Biserica în afara dreptului

Odată cu întemeierea Bisericii s -a procedat la abolirea

legilor Vechiului Testament care reprezentau o codificare a

dreptului mozaic cu dezvoltările lui ulterioare. În Noul

Testament, nici Mântuitorul, nici Sfinţii Apostoli nu

introduc legi cu caracter juridic ci numai norme religioase

şi morale. Odată întemeiată şi înzestrată c u toate mijloacele



36

necesare pentru a- şi putea îndeplinii rostul său mântuitor -

mijloace între care nu intrau şi norme juridice - Biserica

şi - a desfăşurat lucrarea sa religioasă şi morală, fără a

folosi norme juridice şi fără a simţi nevoia să recurgă laacestea 50 . Astfel fiind, Biserica a început prin a exista şi

a- şi îndeplini lucrarea sa mântuitoare, în afara dreptului

adică în afara razei de acţiune a normelor juridice. Se pune

întrebarea: cât timp a putut să rămână însă Biserica în afara

dreptului?

Ist oria bisericească ne arată, că până în secolul al

III- lea, Biserica a putut să existe fără folosirea normelor

de drept şi că acestea îşi afirmă o prezenţă tot mai vie înviaţa Bisericii abia de prin veacul al IV - lea, după ce

Biserica a stabilit o strânsă colaborare cu statul. Cu toată

lipsa lui dintre mijloacele esenţiale pentru misiunea

Bisericii, însăşi plasarea Bisericii într - o epocă istorică şi

în nişte condiţii istorice în care ea a fost obligată de o

vreme să recurgă la normele juridice, arată că drep tul nu a

fost socotit de către întemeietorii Bisericii ca un lucru

atât de străin de misiunea Bisericii încât să fie exclusă şi

chiar imposibilă folosirea lui de către Biserică, atunci când

aceasta ar deveni necesar. Potrivit cu natura şi rostul său

dreptu l trebuia considerat ca un element asemănător cu

mijloacele tehnice pe care le creează viaţa omenească 51 .

2. Biserica sub imperiul dreptului

Din cauza folosirii inevitabile de către creştini şi decătre comunităţi a normelor juridice în diversele relaţii

care nu puteau fi reglementate altfel, dreptul era prezent în

viaţa Bisericii, însă ca un scop străin sau ca un element

eterogen. El reprezenta una din formele şi din mijloacele

49 Pr. prof. dr. Liviu Stan, Jus Ecclesiasticum. Dreptul în viaţaBisericii, în “Studii Teologice”, an. XII(1960), nr. 7 -8, p. 470.50

A se vedea cu privire la cuprinsul juridic revelat al VechiuluiTestament, N. Lammle, Das Problem der Kirchenrechts, Tubingen, 1932, p.3-15.51 Pr. prof. dr. Liviu Stan, Jus Ecclesiasticum…, p. 473.



37

puterii de stat. şi precum Biserica adoptase atitudinea de

supunere loială faţă de stat, tot la fel ea a acceptat, în

cadrul aceleiaşi atitudini şi folosirea de către membrii săi

a normelor juridice52

.Convinsă cu timpul că, pentru păstrarea unei cât mai

bune rânduieli în relaţiile dintre credincioşi, ca şi dintre

aceştia şi autoritatea bisericească, normele de drept pot fi

folosite fără a altera natura lucrării bisericeşti şi fără ai

prejudicia misiunea, Biserica şi - a însuşit, în mod treptat,

printr- un proces care a durat două sau trei veacuri, o sumă

de principii şi norme ale dreptului roman, cărora le -a dat o

expresie religios- creştină. Adăugând apoi, pe lângă considerentul de utilitate

pentru viaţa sa proprie, a normelor juridice, încă şi pe

acela de necesitate, Biserica a trecut şi la elaborarea de

norme juridice proprii, ţinând seama bineînţeles de natura şi

de rostul său aparte 53 .

Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV

şi V include în sine două mari categorii de norme juridice

diferite şi anume:

1. În primul rând, norme ale dreptului roman , transpuse

în limbajul religios- creştin.

2. Norme proprii, elaborate independent de principiile

şi de normele dreptului roman, dar totuşi după modelul

acestora.

Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V

Biserica intră sub imperiul dreptului, încât normele ei

juridice apar, alături de normele dogmatice, ca a doua

pârghie a existenţei sale, sau ca al doilea element

constitutiv esenţial al vieţii Bisericii. Cu epoca lui

Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului

bisericesc care este aceea pe care o reprezin tă colecţiile

numite nomocanoane. Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei

canonice a Bisericii au intrat o mulţime de norme şi după

52 Ibidem, p. 479.53 Ibidem, p. 480.



38

secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea acestor norme a

fost şi este posibilă până în zilele noastre 54 .

Concluzii. Dreptul bisericesc - reprezentat de normele

canonice, nomocanonice şi cutumiare, de care s - a servit şi seserveşte Biserica în organizarea şi conducerea sa - ne dă

posibilitatea ca prin cunoaşterea lui să pătrundem într -un

domeniu a dezvoltării istorice a societăţii româneşti ca şi a

dezvoltării istorice a statelor şi a Bisericii.

54 Ibidem, p. 481.



39

D E S P R E N O R M E L E C A N O N I C E

1. Noţiuni generale

Credincioşii, membrii Bisericii, trăind în comunitatea

religioasă organizată ca Biserică, reglementează relaţiile

bi sericeşti dintre ei după anumite rânduieli, reguli sau

norme din viaţa religios - morală. Normele canonice sunt deci

regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum

trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în

anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie

eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa

religioasă şi cu normele religioase şi morale rezultate din

ea. Normele canonice nu reprezintă constatarea unei stări de

fapt ci prefigurează un comportament viitor . De aceea, se

spune că ele sunt: prospective şi teleologice . Prospective,

întrucât conturează modul de desfăşurare a unei acţiuniviitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumit

scop, o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei

acţiuni, care nu poate fi altul decât scopul Bisericii,

mântuirea credincioşilor 55 .

De- a lungul istoriei, în Biserică s -au constituit

diferite rânduieli, obiceiuri, tradiţii, norme religioase,

norme morale, norme canonice, toate elaborate de diferite

organisme bise riceşti numite sinoade.Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice şi

locale urmăresc să stabilească comportamentul credinciosului

în cadrul vieţii sociale religios - morale bisericeşti, să

clarifice problemele fundamentale ale existenţei

credincioşilor şi ale raporturilor dintre aceştia. La rândul

lor, relaţiile dintre membrii Bisericii privind anumite

valori materiale sau spirituale au stat permanent în atenţia



40

Bisericii. Prin elaborarea de norme canonice, Biserica

urmăreşte ocrotirea şi promovarea acestor valori. Valorile

desemnează ceea ce dorim, căutăm, preţuim, iubim (fericirea,

sfinţenia, binele, frumosul, cinstea, dreptatea, echitatea,etc.). Valorile pot fi de mai multe categorii: ele pot fi

valori ideale şi valori -bunuri, valorile lucrurilor şi

valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate.

Criteriile de valorizare depind de optica valorică a

membrilor Bisericii, de conştiinţa lor religios - morală şi

canonică, învăţătura Bisericii. Legiuitorul bisericesc

protejează relaţiile sociale bisericeşti pe care le consideră

valori şi îngrădeşte prin norme canonice acele fapte externecu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le

considera non-valori. Între valorile ocrotite prin norme

canonice şi valorile ocrotite prin normele religioase şi

morale există o strânsă legătură. Prin norme canonice se

reglementează numai valorile care au caracter social, vizând

comportamentul credincioşilor în cadrul Bisericii, celelalte

valori sociale sunt ocrotite prin normele religioase şi

morale 56 .

Valorile religios- morale din cadrul Bisericii reprezintă

scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale, cum sunt:

adevărul, sfinţenia, binele, responsabilitatea, echitatea,

dreptatea, etc. Ele exprimă prin intermediul normelor şi al

preceptelor cerinţele fund amentale ale comportamentului

credinciosului în cadrul Bisericii. Ierarhia valorilor cât şi

relaţiile stabilite între ele, în Biserică, se prezintă

astfel: în frunte stă adevărul, care se identifică în final

cu divinitatea, cu Dumnezeu; după care urmează sfinţenia,

binele şi dreptul. Ele se găsesc însă, în strânsă legătură,

dar în raport de subordonare 57 .

55 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 43. A se vedea şi IoanCeterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 35-36. 56 Gheorghe Boboş, op. cit., p. 193-194; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit., p. 43. 57 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.44.



41

Valorile canonice reprezintă aspiraţiile credinciosului

spre realizarea idealului religios- moral în Biserică, către

care se tinde prin intermediul normelor canonice. Ele au un

conţinut obiectiv, iar suportul lor îl constituie relaţiilebisericeşti cu caracter social, care există independent de

viaţa credinciosului şi pe care aceasta încearcă să le

asimileze continuu.

2. Trăsăturile sau caracteristicile norm elor canonice

Normele canonice prezintă unele caracteristici în raport

cu principiile sau normele religioase şi cu normele morale

rezultate din acestea. Norma canonică, principiul sau regula

de drept canonic, are un rol deosebit în ansamblul normelor

relig ioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o

are dreptul canonic în Biserică şi din forţa de interesare pe

care o exercită asupra conduitei credincioşilor. Norma

canonică are în principiu ca orice normă juridică în general,

un caracter imperativ, general şi abstract. Caracterul

imperativ al normelor canonice rezultă din faptul că eastabileşte o comportare obligatorie de la care nu admite nici

o abatere. Ea arată cum trebuie să se comporte credinciosul

în relaţiile sale cu caracter social, indică m odel de

conduită obligatoriu în cadrul Bisericii. Caracterul general

al normei canonice se manifestă în faptul că regula sau

principiul vizează totalitatea împrejurărilor particulare ce

cad sub incidenţa formulei sale generale. În acelaşi timp,

norma canon ică este formulată în mod impersonal , adresându-se

nu individului, ci unei categorii de persoane sau tuturor

credincioşilor 58 .

Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea

poate fi definită în felul următor: norma canonică este,

deci, un principiu s au o regulă de conduită cu caracter

general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica

a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele58 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 35-38.



42

puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din

cadrul Bisericii 59 .

Norma canonică are ca obiect de reglementare conduita

credincioşilor în relaţiile lor religios -morale cu caractersocial. Ea se adresează totdeauna credincioşilor, voinţei şi

conştiinţei lor, fiind o normă bisericească cu caracter

social, religios-moral. Ea nu se poate aplic a la acţiuni care

sunt independente de voinţa şi conştiinţa credincioşilor. De

aceea, normele dreptului canonic, ca de altfel orice norme de

drept, nu se adresează persoanelor declarate incapabile.

3. Structura normei canonice

Structura normei canonice are două aspecte - structura

internă şi structura externă. Primul aspect are în vedere

structura logico- juridică a normei, iar cel de-al doilea

construcţia externă, care este modul ei de exprimare în

cadrul unui act normativ, adică structura tehnico- juridică 60 .

Structura logico- juridică - se constată că norma

canonică are o organizare logică, indiferent care ar fiformularea ei textuală sau ramura de drept. În mod logic o

normă canonică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea 61 .

Ipoteza - este acea parte a normei canonice care

stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa

cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria

subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.

Ipotezele pot fi de diferite feluri, în funcţie de

gradu l de precizie al formulării. Ipotezele care stabilesc

exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze

strict determinate. Ipoteza este relativ determinată , atunci

când împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura

lor, nu pot fi formulate în toate detaliile.

59 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.45. Vez i şi Ioan Ceterchişi Ion Craiovan, op. cit., p. 38. 60 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 38. 61 Ibidem.



43

Ipoteza poate fi simplă sau complexă. Este simplă când

are în vedere o singură împrejurare în care se aplică

dispoziţia; şi complexă atunci când se au în vedere o

multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în partepot să determine aplicarea dispoziţiei.

Dispoziţia - este acel element al normei canonice care

prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date,

mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile

corespunzătoare ale subiecţilor vizati de norma canonică

respectivă.

În funcţie de modul cum este formulată, şi dispoziţia

poate fi strict determinată, stabilind categoric şi fără nicio posibilitate de abatere, drepturile şi obligaţiile

subiecţilor vizaţi sau relativ determinată, atunci când se

prevăd variante sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii

să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite, conduita

dorită.

Dispoziţia este elementul esenţial al normei canonice,

deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei

ar lipsi de conţinut norma canonică.

Sancţiunea - indică urmările nerespectării dispoziţiei

normei canonice. Astfel, se disting: sancţiuni penale,

administrative, disciplinare şi civile, care la rândul lor se

subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei

categorii în parte.

După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai

multe feluri: absolut-determinate, relativ-determinate,alternative şi cumulative. Sancţiunile absolut determinate

sunt acelea unde sancţiunea este precis stabilită şi nu

încape nici o altă interpr etare sau deviere de la ea.

Sancţiunile relativ-determinate sunt acelea care se pot

stabili în mod concret dintr- un cadru mai larg. Sancţiunile

alternative sunt acele sancţiuni unde cel care le aplică are

de ales între mai multe sancţiuni. Sancţiunile cumulative



44

sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul de aplicare

trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni 62 .

Structura externă sau tehnico- juridică a normei

canonice este organizarea şi formularea normei canonice înarticole, paragrafe, aliniate, capete, glave, etc. Ea se

referă la forma de exprimare a normei canonice. În formularea

exterioară a canoanelor, normele canonice nu sunt exprimate

ca atare cu toate elementele lor structurale. Pentru

aplicarea corectă a normei canonice se cere însă a cunoaşt e

toate aceste elemente structurale: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea. Ele, dacă nu se găsesc în acelaşi canon, se pot

găsi în canoanele elaborate de acelaşi sinod sau în altecanoane la care se face referire sau care pot fi

subînţelese 63 .

4. Clasificarea normelor canonice

Normele canonice, ca de altfel şi normele juridice, se

pot clasifica după diferite criterii şi anume: după obiectul

reglementării, forţa canonică, caracterul conduiteiprescrise, gradul de detaliere sau de generalizare, sau după

anumite trăsături structurale: ipoteza, sancţiunea.

1. După obiectul pe care- l reglementează, adică după

domeniul de relaţii bisericeşti cu caracter social asupra

căruia se îndreaptă norma respectivă, se cunosc norme

aparţinând diferitelor domenii de activitate a Bisericii, cum

sunt: norme privind organizarea Bisericii, conducerea

Bisericii, administraţia bisericească, relaţiile externe,

membrii Bisericii, instituţiile bisericeşti, etc.

2. După forţa canonică pe care o au normele canonice, în

funcţie de poziţia ca nonului în care sunt cuprinse în cadrul

sistemului de izvoare ale dreptului, se disting norme

canonice cuprinse în canoanele Sinoadelor ecumenice, ale

sinoadelor locale, ale sinoadelor locale ale Bisericilor

62 Ibidem, p. 39-41. 63 Ibidem, p. 41. Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 45.





46

6. După trăsăturile elementelor structurale , normele

canonice se clasifică în norme determinate , a căror structură

se găseşte integra l în cuprinsul unui canon; în norme de

trimitere , a căror structură se întregeşte făcând apel şi laprevederile altor canoane în vigoare; şi norme în alb , care

în momentul elaborării nu cuprind toate elementele

structurale, acestea urmând a fi aplicate prin canoane

ulterioare 64 .

5. Acţiunea normelor canonice în timp şi spaţiu

Normele canonice, ca şi normele juridice în general,acţionează sau îşi găsesc aplicare în timp, în spaţiu şi

asupra persoanelor.

În timp , normele canonice produc efecte şi se aplică

numai la fapte care se petrec în perioada în care sunt în

vigoare. De regulă nu se stabileşte durata aplicării lor, nu

se indică momentul final al încetării acţiunii lor. Doctrina

canonică nu cunoaşte actele abrogării (desfiinţarea sau

scoaterea completă din vigoare a unei legi), derogării(desfiinţarea temporală şi parţială a unei legi), subrogării

(adăugarea unei părţi noi la o lege existentă), obrogării

(scoaterea unei părţi şi înlocuirea parţială cu alte norme)

sau prorogării (prelungirea valabilităţii unei legi, dată

numai pentru o anumită perioadă), prin care încetează

sancţiunea unei legi de stat. De obicei, acţiunea unei norme

canonice încetează prin desuetudine , adică neaplicare,

nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei.

În spaţiu , norma canonică se aplică numai în cadrul

Bisericii şi nu în afara ei.

Iar cu privire la persoane se aplică tuturor membrilor

Bisericii indiferent de starea în care se află. Există însă

norme canonice speciale care se aplică unei categorii de

64 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 41- 44. Vezi şi GheorgheBoboş, op. cit., p. 200-207; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.46-47.



47

membrii, după starea bisericească, privind clerul şi privind

monahii 65 .

6. Aplicarea normelor canonice

Traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor canonice

se realizează în două moduri sau pe două căi şi anume: prin

abţinerea de la încălcarea normelor prohibitive şi prin

săvârşirea unor acţiuni conforme cu prevederile legii

(recomandări). Ca urmare unor asemenea acţiuni se nasc, se

modifică sau se schimbă anumite raporturi juridice.

Activitatea menită să traducă în viaţă normele canonice

sau legile de drept bisericesc, a canoanelor, se numeşte

activitate de aplicare a dreptului canonic.

În sens strict juridic, aplicarea dreptului canonic se

realizează prin activitatea practică, în cadrul căreia

organele bisericeşti jurisdicţionale competente,

specializate, instanţele formale sau instanţele judecătoreşti

înfăptuiesc prevederile canonice activând ca titulari ai

autorităţii bisericeşti. Activitatea de aplicare a dreptuluicanonic se materializează prin elaborarea din partea

organelor bisericeşti competente a unor acte juridic e

individuale denumite acte de aplicare a dreptului canonic 66 .

7. Fazele aplicării dreptului

Aplicarea dreptului canonic la situaţiile concrete

impune organelor bisericeşti, chemate să facă această

operaţie, anumite sarcini caracteristice pen tru toate

organele de aplicare.

În momentul ivirii spre soluţionare a unui litigiu

concret, organele bisericeşti chemate să facă această

operaţie sunt obligate: să verifice cât se poate de exact

65 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 45- 51. Vezi şi Arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 47; Gheorghe Boboş, op. cit, p. 227-234.



48

împrejurările în care s - a petrecut fapta; să cunoască

materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat

acestui caz; să -l interpreteze corect şi să găsească, în

sfârşit, soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat. Astfel, fazele principale ale procesului de aplicare a

dreptului la cazuri individu ale ar fi următoarele:

a) stabilirea stării de fapt ;

b) stabilirea elementelor canonice (în cadrul

cărora un rol deosebit de important îl are interpretarea); şi

c) elaborarea soluţiei, sau rezolvarea corectă a

problemei potrivit con statării de fapt şi a prevederilor

canonice.Precizăm că aceste faze nu trebuie să urmeze cu

exactitate în ordinea în care le-am stabilit mai sus.

Stabilirea elementelor faptice şi juridice se îmbină strâns

în tot cursul procesului de aplicare al dreptulu i până la

elaborarea definitivă a soluţiei.

a) Stabilirea stării de fapt constă în culegerea

tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea adevărului

în speţa dată. Se cere ca starea de fapt stabilită să

concorde cu realitatea obiectivă. Concordanţa dintre

constatarea făcută de organele bisericeşti competente,

respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă,

istorică, reprezintă adevărul obiectiv. Pe când, concordanţa

dintre constatările făcute de organele competente cu

condiţiile normei legii (canoanelor) - forma cerută de lege -

reprezintă adevărul formal. Instanţa de judecată, ca organ dedecizie, este obligată să cerceteze nemijlocit toate

elementele care interesează dezlegarea litigiului şi să ia

cunoştinţă nemijlocit de realităţile de fapt, stabilind

adevărul material.

66 Gheor ghe Boboş, op. cit., p. 234- 235. Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N.Floca, op. cit., p. 47; Ioan Ceterchi şi Ioan Craiovan, op. cit., p. 91-93.



49

b) Stabilirea elementelor canonice constă în

selecţionarea sau alegerea normelor canonice ce urmează a fi

aplicate situaţiei de fapt. Această etapă implică:

- identificarea acelei reguli de drept canonic, în acărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt, rezultate din

informaţiile culese;

- verificarea autenticităţii normei, adică este în

vigoare;

- verificarea legalităţii normei în sensul conformităţii

ei cu normele canonice generale, în primul rând cu hotărârea

Si noadelor ecumenice; şi

- interpretarea normei canonice. În caz că starea de fapt nu este prevăzută în nici

un canon, se recurge la aşa -numita analogie a legii,

aplicându- se o normă canonică asemănătoare care se referă la

un caz analog. Când nu est e nici o normă canonică

asemănătoare se recurge la procedeul analogiei dreptului ,

făcând apel la principiile generale ale dreptului canonic.

Aceasta admite forului de judecată să creeze el regula de

conduită.

c) Elaborarea soluţiei (rezolvarea definitivă a cauzei)

implică şi ea mai multe aspecte:

- În primul rând, se pune problema individualizării

dispoziţiilor de aplicare;

- În al doilea rând, este necesară elaborarea

dispoziţiei de aplicare de către organul bisericesc competent

care să oblige persoana căreia i se adresează dispoziţiile deaplicare să se conformeze, să execute prevederile generale

ale normei (sau ale normelor) canonice la care se referă

dispoziţia de aplicare.

Actul concret prin care se dă o dispoziţie de aplicare, de

obicei, invocă aproape întotdeauna actul normativ ale cărui

prevederi trebuie traduse în viaţă de către cel căruia i se

adresează actul.

Dispoziţiile de aplicare, după obiectul lor, sunt dedouă feluri:



50

1. dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal,

unui credincios acţiunea licită pe care trebuie să o facă;

2. dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care

trebuie să o sufere un anumit credincios ca rezultat asăvârşirii unei acţiuni ilicite 67 .

8. Interpretarea normelor canonice.

Normele canonice pentru a- şi atin ge scopul în vederea

căruia au fost elaborate este necesar să fie respectate de

către cei a căror conduită o reglementează. Pentru a putea fi

însă respectate sau aplicate, este necesară, cunoaşterea lor,

înţelegerea conţinutului lor, care se dezvăluie în c adrul

procesului de interpretare. Interpretarea normelor canonice,

ca parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului

canonic, este o operaţie logico - raţională, care se face după

anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului

general, ele co nstituind un moment necesar al aplicării lor.

Necesitatea interpretării normelor canonice se impune

din următoarele motive: a) norma canonică fiind formulată de o manieră general

abstractă, aplicarea sa (a normei canonice) la un caz concret

reclamă un proc es logic- raţional de cunoaştere şi înţelegere

a conţinutului ei, de coborâre de la general la particular,

în cadrul căreia prin utilizarea metodelor, procedeelor

tehnice de interpretare a dreptului în general, este lămurit

sensul general exact şi complet al dispoziţiilor normative

respective.b) necesitatea interpretării este determinată şi de

faptul că norma canonică, aparţinând unui sistem unitar şi

armonios, nu acţionează izolat, ci ţinând seama şi de

influenţa altor norme care acţionează asupra cazului supus

spre soluţionare.

67 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 95-96. Vezi: Arhid. profdr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 48.



51

c) interpretarea se impune şi pentru faptul că

legiuitorul nu poate să prevadă, în formularea normelor,

toate situaţiile ce se pot întâlni la aplicarea acestora.

d) nu poate să exprime, într - o formă care impune anumitelămuriri, anumite temeiuri ale căror sens diferă de cel

obişnuit, sau în perioada când norma este în vigoare, pot

apărea fapte noi neprevăzute în mod direct sau concret.

e) uneori se ridică anumite probleme legate de

redactarea gramaticală a textului de lege, de o anumită

ordine a cuvintelor în text, de folosirea semnelor de

punctuaţie, precum şi de înţelesul unor termeni.

f) de multe ori, în textele normelor canonice suntfolosiţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel

obişnuit. De aceea, legiuitorul, atunci când consideră

necesar, face chiar în cuprinsul unor norme canonice,

referiri la înţelesul special al termenilor folosiţi în

redactare.

g) de multe ori conţinutul voinţei exprimate în normele

canonice necesită o completare, o întregire. Interpretarea

este ca lea care face posibilă punerea la curent a membrilor

Bisericii şi a organelor bisericeşti de aplicare cu o serie

de aspecte privind noua normă.

Toate aceste împrejurări impun o acţiune logico -

raţională care să permită lămurirea conţinutului cazului în

speţa dată.

Obiectul interpretării normelor canonice îl constituie

cele trei elemente ale ei: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza normelor canonice este necesar a fi interpretată

pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în

prezenţa cărora se aplică norma respectivă, măsura în care

norma canonică poate fi aplicată la cazul concret. Dispoziţia

este necesară să fie interpretată pentru a se preciza

drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane fizice sau

juridice, stabilite în cadrul dispoz iţiei normei canonice.

Interpretarea este necesară şi în privinţa sancţiunii normeicanonice, pentru a se preciza existenţa unei sancţiuni,



52

caracterul acesteia, modul de executare, întinderea ei, etc.

Interpretarea se face în baza unor norme exprese de

reg lementare şi în conformitate cu principiile

corespunzătoare reglementării68

.

9. Formele de interpretare a normelor canonice

Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum

şi de la forţa obligatorie a acesteia, se pot distinge două

forme de interpretare a dreptului canonic: interpretare

oficială şi interpretare neoficială.

1. Interpretarea oficială. Este acea interpretare făcutăde un organ bisericesc competent împuternicit să facă acte de

aplicare a normelor canonice. Când interpretarea are drept

o biect o normă canonică generală, ea devine general

obligatorie. Acest fel de interpretare o poate face numai

organul competent, cu autoritate bisericească supremă, în

cazul Bisericii Ortodoxe Române, numai Sfântul Sinod Plenar.

În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea

oficială, poate fi grupată şi ea în: interpretare generală şiinterpretare cauzală.

a) Interpretarea generală. Este interpretarea făcută de

către un organ bisericesc, care a fost împuternicit să

elaboreze norme canonice. Ea se face prin acte normative

(canoane) şi are un caracter general obligatoriu.

Interpretarea generală poate fi făcută de către organul care

a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz

vorbim despre interpretarea autentică.

b) Când interpretarea ofi cială intervine cu prilejul

soluţionării unor cazuri concrete se numeşte interpretare

cauzală , şi are puterea juridică, numai pentru speţa

respectivă. Ea se face de obicei de organul de jurisdicţie,

forul de judecată, înainte de admiterea actului de aplica re

ce se include în acel act.

68 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 97-98. Vezi: Arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 49-50; M. Djuvara, op. cit., vol. II, p.



53

Interpretarea cauzală dă naştere unei practici a

aplicării dreptului canonic. Practica juridică de

interpretare cauzală a dreptului canonic nu creează noi norme

de drept canonic, nu constituie un izvor de drept canonic însens propriu- zis, dar, are un rol de transmitere către

autoritatea bisericească legislativ deliberativă, a unor

semnale izvorâte din viaţa bisericească practică, social

religioasă, care se realizează adeseori prin preconizarea

unor soluţii de perfecţionare ale legislaţiei bisericeşti.

Activitatea de aplicare a dreptului constituie un izvor de

inspiraţie, ca material de lucru, de care organul deliberativ

legislativ bisericesc este chemat să - l prelucreze, să -ldefinitiveze. Acesta poate constitui un izvor de drept

întregitor al dreptului canonic.

2. Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară”

este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă, de

specialişti, de canonişti, dar şi de credincioşii membrii ai

Bisericii. Interpretarea neoficială nu are carac ter

obligatoriu. Această formă de interpretare este importantă

fiindcă oferă organelor bisericeşti competente argumentele

ştiinţifice pentru opţiunea care sunt chemate să o facă în

rezolvarea unui caz sau altul. Interpretarea făcută de

credincioşi, membrii Bisericii, constă în stabilirea

înţelesului unor norme canonice de către persoanele

interesate, sau implicate în procesul aplicării lor, aceasta

nefiind însă unul şi acelaşi lucru cu o părere oarecare a

unei persoane despre normele de drept canonic în vigoare69

.

10. Metodele de interpretare a normelor canonice.

Interpretarea normei canonice se face după anumite

metode de interpretare a normelor de drept în general, după

anumite procedee de tehnică juridică.

358-397, 428-461. 69 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 98-99. Vezi: Ioan Ceterchişi M. Lubrici, Teoria gener ală a Statului şi dreptului, Bucureşti, 1983,p. 418-421; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.49-50.



54

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea

procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului

prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la

cazuri concrete70

.În literatura juridică au fost exprimate mai multe

păreri în ceea ce priveşte metodele de interpretare. Astfel,

I. Demeter con sidera că cea mai justă grupare a metodelor de

interpretare este împărţirea lor în trei categorii:

sistematico- juridice, istorică şi gramaticală 71 . Ioan Oancea

enumera următoarele metode: literară (gramaticală), raţională

sau logică, istorico - juridică, sistematică şi prin

analogie 72 . Într- o altă concepţie susţinută de juristul D.Pasalega, întâlnim: interpretarea gramaticală, interpretarea

sistematică şi interpretarea logică - sistematică înţelegând

prin aceasta grupele de mijloace de ordin gramatical, istoric

logic şi sistematic 73 .

În ceea ce ne priveşte, noi ne oprim asupra clasificării

cvadripartite a metodelor de interpretare, care include:

interpretarea gramaticală, sistematică, istorică şi logică.

a) Metoda gramaticală presupune cercetarea textului

normei sau canonului ce urmează a fi interpretată, analizând

sensul cuvintelor, supunând textul unei analize morfologice

şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul

cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei, de

legăturile ce există între cuvi nte. Este vorba deci de

aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii la clasificarea

unui text canonic.b) Metoda sistematică constă în determinarea

conţinutului normei canonice prin stabilirea locului pe care

70 A se vedea diverse moduri de tratare a acestei problematici în IoanCeterchi şi M. Lubrici, op. cit., p. 421-423; N. Popa, Teoria generală aDreptului, Bucureşti, 1992, p. 175 -179; S. Popescu. Introducere înstudiul Dreptului, Bucureşti, 1991, vol. I, p. 161 -164. 71 I. Demeter, Introducere în studiul Dreptului, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1962, p. 28. 72 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1965, p. 77 -80. 73 D. Pasalega, Metoda interpretării normelor juridice, în “Justiţianouă”, 1964, nr. 10, p.5.



55

îl ocupă în sistemul de drept şi compararea e i cu alte norme

canonice din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.

Interpretarea sistematică presupune cercetarea legăturii

dintre diferite norme pe baza ierarhiei actelor normative încare sunt prevăzute, luând în considerare, deci, forţa lor

j uridică.

c) Metoda istorică constă în examinarea împrejurărilor

în care a fost elaborată norma canonică respectivă. Ea

presupune cercetarea materialelor care au stat la baza

elaborării normei canonice, expunerea de motive şi discuţiile

care s-au purtat pe marginea actului normativ supus

interpretării.d) Metoda logică se bazează pe folosirea legilor logicii

formale pentru stabilirea conţinutului normei canonice cu

cele trei elemente structurale ale ei: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea. Unele raţionamente sau argumente prin frecvenţa

folosirii lor au dat naştere unor dictoane exprimate în limba

latină. Precizăm că acestea nu sunt adevăruri absolute, ci

anumite reguli de principiu, utile în rezolvarea unor

probleme canonice complexe. În acest sens, putem reţ ine

următoarele reguli de principiu mai frecvent utilizate în

cadrul metodei logice:

1. Argumentul ad-absurdum, folosit în stabilirea

adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care

o contrazice, lucru care în ştiinţa matematică se numeşte

“reducerea la absurd”.

2. Argumentul “a contrario” este un tip de raţionamentcare se bazează pe legea terţului exclus din cadrul logicii

formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor

contradictorii care se neagă una pe alta - numai una din ele

este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar o a treia

posibilitate nu există.

3. Argumentul “a fortiori ratione”. În acest caz,

organul de aplicare şi interpretare a legii sau canonului

constată că raţiunea aplicării unei anumite norme este mai



56

puternică într - o altă ipoteză decât cea indicată expres în

norma respectivă.

e) În literatura juridică de specialitate se mai

foloseşte şi metoda teleologică sau după scop, care urmăreştegăsirea sensului normei canonice prin evidenţierea exprimată

în finalităţile normei inter pretate.

Metodele de interpretare a normelor canonice se

intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi

indiferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi

timp creativitatea interpretului 74 .

11. Rezultatul interpretării normelor canonice.

În urma interpretării normelor canonice, se poate ajunge

la trei soluţii:

a) În cazurile în care conţinutul normelor canonice nu

este nici mai larg, nici mai îngust, ci coincide întru totul

cu textul în care sunt formulate, se vorbeşte de interpretare

litera ră sau declarativă . Interpretarea gramaticală nu poate

fi identică, nici confundată cu interpretarea literară. Ea nuconstituie un procedeu de interpretare, ci un principiu de

interpretare, potrivit căruia organul de aplicare a

canonului, trebuie să privească conţinutul ce rezultă din

litera normei canonice, iar nu conţinutul ei real, care poate

diferi uneori de conţinutul aparent.

b) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că

conţinutul normei este de fapt mai larg decât formularea ei

textuală, ne găsim în prezenţa interpretării extensive.

Interpretarea extensivă este, aşadar, una din posibilităţile

la care ajungem printr- o cercetare aprofundată a normei

canonice. Acest rezultat ne arată că voinţa legiuitorului are

în realitate un caracter mai general decât cel care apare în

cadrul unei interpretări primare a normei canonice

respective.

74 Gheorghe Boboş, op. cit., p. 255-259; Vezi: Arhid. prof. dr. Ioan N.Floca, op. cit., p.50.



57

c) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că

formularea textului normei canonice este mai largă decât

conţinutul ei real, ne găsim în prezenţa interpretării

restrictive. Sensul restrictiv al canonului poate fi scos înevidenţă pe baza cercetării condiţiilor existente la editarea

canonului, cât şi în decursul dezvoltării istorice, când în

urma confruntării canonului cu noile relaţii care se

formează, reiese că legea bisericească s -au canonul nu se

referă la acestea, deşi ar trebui să se refere. În general,

se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul în care

textele legale conţin enumerări limitative, instituie

prezumţii legale, conţin excepţii 75 .

12. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a

dreptului.

Actul de aplicare a dreptului canonic este un act

juridic individual, emis în baza prevederilor canonice

potrivit unei proceduri specifice de către un organ competent

bisericesc, în limita competenţei sale şi în exercitareaautorităţii bisericeşti. Actul de aplicare al dreptului

canonic, ca de altfel şi al dreptului în general se

caracterizează prin o serie de trăsături comune definitorii

şi unele trăsături particulare.

1. Trăsăturile comune definitorii ale actelor de

aplicare, prin are acestea se deosebesc de actele normative,

sunt următoarele:

a) Actele individuale de aplicare a dreptului au

întotdeauna ca efect juridic naşterea, modificarea sau

stingerea unor raporturi juridice, ele având valoarea unor

fapte juridice.

b) O altă deosebire între cele două categorii de acte se

referă la efectul lor in timp. Datorită faptului că actele

normative se adresează credincioşilor, membrii Bisericii, în

forma generală, şi stabilirea începutului efectului lor în

75 Ioan Ceterchi ş i Ion Craiovan, op. cit., p. 103.



58

t imp este în funcţie de aducerea normelor la cunoştinţa celor

chemaţi să le respecte.

c) A treia caracteristică a actelor de aplicare în

comparaţie cu actele normative vizează condiţiile formale devalabilitate ale acestora.

d) În sfârşit, actele de aplicare individuală se

deosebesc de actele normative şi după principiile care stau

la baza căilor de atac împotriva lor. Căile de atac urmăresc

tocmai îndreptarea unor eventuale greşeli care s -au putut

strecura cu ocazia aplicării individuale a dreptului canonic .

Această activitate a controlului legalităţii reprezintă şi ea

o trăsătură specifică a actelor individuale de aplicare adreptului canonic, a deciziilor jurisdicţionale.

2. Trăsăturile particulare sunt în funcţie de domeniul

relaţiilor bisericeşti cu caracter social vizate, ca şi de

poziţia şi rolul organului competent jurisdicţional în

ierarhia organelor bisericeşti. Actul de aplicare poartă

denumiri diferite după poziţia organului de jurisdicţie în

ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri,

decizii, etc.) şi trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii de formă şi de fond din cele mai variate:

a) să arate organul care emite actul, starea de fapt în

speţă dată spre rezolvare, problemele administrative în

vederea descoperirii adevărului materi al;

b) încadrarea canonică şi indicarea normei canonice

date, soluţia adoptată, sancţiunea aplicată, modul de

executare şi organul îndreptăţit a aduce la hotărârea luată.

Când normele canonice iau forma scrisă a deciziei sau

hotărârii sinoadelor generale ale Bisericii, numite Sinoade

ecumenice, se numesc legi bisericeşti sau canoane, legi ale

Bisericii. Întrucât canoanele cuprind uneori şi alte elemente

decât cele pur juridice, de reglementare a comportamentului

credincioşilor în cadrul vieţii religioase cu caracter

social, se împart, după conţinut, în următoarele categorii:

canoane cu cuprins juridic, canoane cu conţinut moral sau



59

etic, cu conţinut doctrinar sau dogmatic, ceremonial -liturgic

şi cu cuprins mixt 76 .

13. Autoritatea canoanelor.

Cu privire la a utoritatea canoanelor se consideră că

acestea ca legi bisericeşti, sunt în genere tot atât de

neschimbătoare sau de intangibile ca şi normele de morală sau

adevărurile de credinţă. Trebuie însă se precizăm că nu toate

canoanele au acest caracter, întrucât cuprinsul lor diferă şi

nu se reduce în totalitate la un fond dogmatic sau moral.

Cele cu fond sau cuprins juridic propriu- zis, adică cele ale

căror cuprins a fost determinat de condiţiile obiective ale

vieţii sociale, sau ale celei sociale bisericeşti în special,

sunt supuse schimbării în acelaşi fel în care se schimbă

condiţiile care le -au determinat. Cele de cuprins dogmatic

sau moral evident că nu sunt şi nu pot fi supuse

schimbărilor.

În afară de canoane, Biserica se foloseşte şi de alte

tipuri de leg i sau de măsuri legale, impuse de dezvoltareacontinuă a organizaţiei bisericeşti. Astfel, s -a ajuns ca

legiferarea bisericească şi mijloacele de care se serveşte

Biserica să devină tot mai numeroase. Ele sunt menite să

reglementeze şi în Biserică relaţiile externe, adică acea

categorie de relaţii comune pe care o reglementează legile de

drept în societatea laică, în stat 77 .

14. Scopul normelor canonice.

În ce priveşte scopul normelor canonice, a canoanelor

sau a normelor de drept în Biserică, acesta se deosebeşte în

mod esenţial de scopul legilor de drept în Stat, pentru ca pe

lângă scopul lor comun, de a stabili o stare de ordine în

relaţiile dintre credincioşi, legile bisericeşti trebuie să

76 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 50-51. 77 Ibidem, p. 52.



60

urmărească în mod principal sprijinirea scopului general al

Biser icii, care este mântuirea credincioşilor.

Ca legi de drept, canoanele sau legile bisericeşti

trebuie să îndeplinească, ca orice lege o serie de condiţii,care sunt următoarele:

- să servească viaţa omenească în general şi scopul

Bisericii în special;

- să fie în conformitate cu legile morale şi cu normele

de credinţă ale Bisericii;

- să fie conforme cu doctrina canonică sau concepţia

despre drept a Bisericii;

- să fie date de autoritatea bisericească competentă şinumai în limitele competenţei ei;

- să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;

- să fie clare, fără echivocuri;

- să fie aplicabile 78 .

15. Numărul şi felul canoanelor.

Cu privire la numărul şi felul canoanelor, ca legibisericeşti, acestea se împart în două mari categorii:

1. în canoan e, legi sau măsuri legale interne, cu

valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau

particulare;

2. în canoane, legi sau măsuri externe, prin care se

reglementează relaţiile interbisericeşti, sau în genere

relaţiile externe ale Bisericii.

Din prima categorie fac parte: vechile canoane ale unorsinoade particulare care nu au intrat în Colecţia

fundamentală de canoane ale Bisericii; obiceiurile

bisericilor particulare sau locale; hotărârile sinoadelor

particulare; statutele, canonismele; deciziile sau decretele

ierarhilor; circularele; ordinele; felurite legi de stat;

decizii; decrete sau hotărâri cu caracter normativ pe care le

ia autoritatea de stat cu privire la chestiunile bisericeşti.

78 Ibidem, p. 53.



61

Din a doua categorie, fac parte: canoanele cuprinse în

Codul general de legi al Bisericii şi anume: canoanele

apostolice; canoanele sinoadelor ecumenice; canoanele unor

sinoade particulare; canoanele unor Sfinţi Părinţi;obiceiurile de drept general valabile în Biserică; hotărârile

luate de sinoadele panortodoxe; ho tărârile adoptate prin

consimţământul unanim al Bisericilor; înţelegerile şi

acordurile dintre două sau mai multe biserici, etc 79 .

16. Sancţiunea normelor canonice.

O problemă cu totul deosebită, care se pune în legătură

cu normele canonice este aceea a s ancţiunii acestora, dacă

acestea au sau nu sancţiuni externe.

Dacă înţelegem prin sancţiuni numai mijloacele de

constrângere externe pe care le foloseşte practica judiciară

în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor

care le încalcă, atunci vom spune că legile bisericeşti nu au

astfel de sancţiuni. Din această cauză unii au constat

caracterul juridic al legilor bisericeşti, văzând în lipsasancţiunilor externe, lipsa unui element esenţial al legii de

drept. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece nici

legilor bisericeşti nu le lipsesc sancţiunile. Acestea sunt

şi nu pot fi altfel decât numai de natura religioasă şi

morală. Ele exercită o presiune şi o constrângere numai prin

conştiinţă. Şi totuşi, nici în mod direct, nici în mod

indi rect, sancţiunea sau constrângerea externă nu constituie

un element esenţial al legii de drept. Dovadă că acest lucrue adevărat o oferă două categorii importante de legi de drept

cărora le lipsesc sancţiunile externe dar care din lipsa

acestor sancţiuni nu sunt mai puţin considerate legi de

drept, decât toate celelalte. Acestea sunt legile dreptului

internaţional şi legile bisericeşti.

Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun

pedepse, sau în limbaj specific bisericesc, unele pedepse mai

79 Ibidem, p. 53.



62

mici se n umesc canoane sau epitimii. Pedepsele bisericeşti au

totdeauna în vedere scopul general al normei canonice şi,

indiferent de gravitatea lor, ele nu urmăresc “moartea

păcătosului” ci “îndreptarea lui”80

.

A P L I C A R E A L E G I L O R B I S E R I C E Ş T I

1. Condiţiile prin care o lege devine obligatorie

Pentru ca o lege să fie obligatorie, se cer anumite

condiţii, şi anume:

a) Condiţii externe sau formale

b) Condiţii interne sau materiale

a) Condiţiile externe sau formale sunt:

- pentru ca să fie obligatorie, o lege trebuie dată de o

autoritate legislativă competentă şi în condiţii legale

speciale. Aşa de exemplu, Sinodul ecumenic poate da legi

pentru întreaga Biserică, pe când sinoadele particulare numaipentru o Biserică particulară.

- legea treb uie să fie promulgată în chip legal, adică

autoritatea legislativă trebuie să facă posibilă cunoaşterea

legii tuturor acelora pe care îi priveşte, deoarece o lege

care nu a fost promulgată, nu obligă pe nimeni, conform

adagiului latin: “lex non promulgata, non obligat”. După ce

însă o lege a fost promulgată în chip legal, ea este

obligatorie pentru toţi şi nimeni nu se poate sustrage de lanerespectarea ei, conform principiului latin: “ignorantia

legis non excusas”. Conform dreptului ţării noastre, o lege

d evine obligatorie numai după publicarea ei în Buletinul

oficial al României.

b) Condiţiile interne sau materiale sunt:

80 Pr. prof. dr. Liviu Stan, Biserica şi Cultul în Dreptul Internaţional, în “Ortodoxia”, an. VII(1955), nr. 4. p. 565 .



63

- cuprinsul legii trebuie să fie raţional, moral şi în

concordanţă cu principiile şi legile fundamentale ale

Bisericii, precum şi cu dispoziţiile autorităţilor

superioare, date în aceeaşi materie.- să asigure posibilitatea de a îndeplini toate

prescripţiile legii, adică, ca o lege să nu pretindă de la

cineva îndeplinirea unui lucru peste puterile lui naturale.

2. Interpretarea legilor.

Pe ntru ca o lege să poată fi aplicată, trebuie să se

arate care este înţelesul adevărat al cuprinsului ei în

conformitate cu intenţia şi scopul legislatorului. Adică, o

lege trebuie interpretată .

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea

procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului

prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor în

cazuri concrete. Aceste metode sunt:

a) Interpretarea gramaticală - presupune cercetarea

textului normei ce urmează a fi interpretată, analizândsensul cuvintelor, supunând textul unei analize morfologice

şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul

cuvintelor, cât şi de diferitele părţi ale propoziţiei, de

legăturile ce există între cuvinte.

b) Interpretarea sistematică - constă în determinarea

co nţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care

îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme

din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.

c) Interpretarea istorică - constă în examinarea

împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică

respectivă. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat

la baza elaborării normei juridice, expunerea de motive şi

discuţiile ce s -au purtat pe marginea actului normativ supus

interpretării.

d) Interpretarea logică - se bazează pe folosirea

legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei



64

juridice cu cele trei elemente ale ei: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea.

e) Interpretarea uzuală - are în vedere practica urmată

de autorităţile de drept la aplicarea legii după pr incipiul:“ consuetudo est optima legum interpres” .

f) Interpretarea analoagă - este cea prin care

prescripţiile legale se pot aplica la cazuri asemănătoare sau

înrudite. În cazul că nu se va găsi vreo lege potrivită,

atunci se vor aplica principiile generale de drept. Procedura

aceasta se numeşte analogie de lege sau analogie juridică.

Ştiinţa care se ocupă cu interpretarea legilor se

numeşte ermineutica juridică 81 .

3. Antinomia sau coliziunea de legi.

Antinomie sau coliziune de legi se numeşte împrejurar ea

când între dispoziţiile diferitelor legi există contrazicere.

În asemenea cazuri trebuie să ţinem seama de următoarele

norme:

1. O lege dată sau confirmată de o autoritate superioarăare prioritate faţă de o lege dată sau confirmată de o

autoritate inf erioară. De exemplu canoanele sinoadelor

ecumenice au prioritate faţă de canoanele sau hotărârile

sinoadelor particulare. În caz de coliziune între canoane şi

legile de stat, vor avea prioritate canoanele deoarece

acestea au fost confirmate de o autoritate bisericească

superioară, fiind recunoscute de împăraţi, pe când

nomocanoanele au fost date numai de împăraţi.

2. Între două legi date de autorităţi egale, va învinge

legea cea mai nouă, conform principiului latin: “ lex

posterior derogat priori”.

3. O leg e specială are prioritate faţă de o lege

generală, dar nu şi faţă de o lege particulară sau

universală 82 .

81 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 53-56. 82 Ibidem, p. 57.



65

4. Încetarea obligativităţii legilor.

O lege este obligatorie atâta timp cât nu suferă vre -o

schimbare integrală sau parţială. O lege încetează:

1. at unci când se desfiinţează în întregime ( abrogatio ),

fie prin ieşirea din uz, fie printr - o hotărâre expresă a

autorităţii de drept.

2. prin desfiinţarea unor dispoziţii ale ei ( derogatio ).

3. prin adăugarea unor norme noi ( subrogatio ).

4. prin înlocuirea un or părţi din lege cu altele noi

( obrogatio ).

O lege poate fi modificată sau desfiinţată numai deautoritatea care a dat legea sau de o putere egală sau mai

mare.

Prin ieşirea din uz o lege se desfiinţează atunci când:

- a expirat timpul pentru care a fost dată;

- nu mai există persoanele, lucrurile şi relaţiile la

care se referă;

- nu mai există scopul pentru care a fost emisă, conform

principiului latin: “ cessante ratione legis, cessat lexipsa” 83 .

5. Dispensa şi privilegiu.

Avem cazuri când o lege, dată pentru membrii unei

societăţi, rămâne în vigoare, dar se face excepţie la unele

persoane, cărora li se dă dreptul de a fi scutite de

obligaţiile legii.Scutirea unor persoane de la îndeplinirea unei legi

general obligatorie se numeşte dispensă.

Iar, privilegiul este un drept special pe care

legiuitorul îl dă cuiva ca excepţie de la legea generală.

Dacă privilegiul se dă persoanelor fizice sau juridice,

se numeşte privilegiu personal ; dacă este legat de un obiect

83 Ibidem, p. 58.



66

material, sau de un bun, se numeşte privilegiu real ; iar dacă

se referă la un anumit loc, se numeşte privilegiu local.

Dispensa se distinge de privilegiu prin aceea că:

- pe când dispensa în esenţa sa este numai negativă ,adică ridică puterea obligatorie a unei legi pentru cazuri

speciale, privilegiul este pozitiv , deoarece prin el se dă un

drept special.

Totuşi ambele sunt excepţii şi ca atare se consideră ca

rane ale legii (vulnera legis).

Dreptul de a da dispense şi privilegii îl are numai

autoritatea care a emis legea şi numai în cercul de

comp etenţă a acesteia, precum şi o autoritate superioară.Autorităţile subordonate pot da dispense numai în virtutea

autorizaţiei primite de la autoritatea superioară de drept 84 .

84 Ibidem, p. 60-61.s



67

C A P I T O L U L I I

IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC

IZVOARELE DREPTULUI ÎN GENERAL

În literatura juridică de specialitate se facedistincţie între izvoarele de drept în sens material, prin

care se înţelege voinţa clasei dominante, determinată de

condiţiile vieţii materiale, şi izvoarele de drept în sens

formal, ce desemnează forma exterioară pe care o îmbracă

normele juridice, respectiv sursa în care sunt formulate.

În limbajul juridic curent s- a încetăţenit nu atât

sensul etimologic (acela de sursă primară, cauză internă) cum

ar fi fost firesc, ci cel derivat, formal al termenului deizvor de drept. Termenul de izvor de drept a ajuns să

desemneze o anumită formă exterioară a dreptului, mai ales

actele normative .

Acestea sunt:

1. Actele normative ale organelor puterii de Stat.

2. Obiceiul juridic (cutuma).

3. Contractul normativ.

4. Actele normative elaborate de organizaţiile obşteşti.

1. Actele normative ale organelor puterii de Stat

Din toate categoriile de organe ale aparatului de Stat,

numai organele puterii de Stat emit acte normative. Acestea

sunt:

a) Legea. În sens foarte ge neral, prin lege se înţelege

orice act normativ elaborat de organele competente. În



68

sens mai restrâns prin lege înţelegem numai acel act

normativ care este elaborat de către organul suprem al

puterii de stat după o procedură specială.

Deci, legea este actu l normativ cu valoare juridicăsuperioară, cel mai important izvor al dreptului ce emană de

la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al

puterii suverane a poporului.

În acest sens se vorbeşte frecvent de “ supremaţia

legii”.

Legile sunt de mai multe feluri. Distincţia cea mai

frecventă ce se face în cadrul lor este cea între legi

fundamentale (constituţionale) şi legi ordinare (obişnuite),precum şi legi excepţionale (de regulă de aplicare temporară,

în anumite situaţii deosebite).

Constit uţiile consfinţesc orânduirea socială de stat, se

referă la competenţa organelor supreme locale ale statului,

la sistemul electoral, la drepturile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor.

Legile ordinare sunt cele prin care se rezolvă probleme

curent e ale vieţii sociale şi de stat.

Actele cu putere de lege care se dau în situaţii

deosebite, când organul legiuitor nu funcţionează, poartă

denumirea de “ decrete- legi” (decret-lege).

Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un

caracter oarecum h ibrid, pentru că deşi nu emană de la

organul legislativ (parlament), are totuşi putere de lege,

reglementează relaţii sociale, din domeniul legii, pe care opoate modifica sau înlocui. Are denumirea de “decret” pentru

că sorgintea sa este executivul, iar “lege” pentru că are

forţa juridică a acesteia 85 .

b) Actele normative subordonate legii.

Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o sferă

cât mai largă de reglementare care să fie totodată şi cât mai

completă, viaţa a arătat că rămân totuşi unele as pecte care

85 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 53-61.



69

ţin de traducerea în viaţă - realizarea şi aplicarea legilor

- ce necesită o intervenţie normativă a altor organe de stat.

În definirea sferei de cuprindere, a actelor normative

subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele: a) ac este acte să fie în conformitate cu legile

(inclusiv Constituţia), evident să nu conţină dispoziţii

contrare acestora;

b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a

căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege;

c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi

teritoriale ale organului de la care emană;

d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelorsuperioare faţă de cele inferioare;

e) să fie date în forma şi în procedura prevăzută pentru

fiecare din ele.

Actele normative subordon ate legii au denumiri şi forme

diferite în sistemul de drept al fiecărui stat. Ele pot fi,

totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului, purtând

denumirea de regulă, de decrete , acte ale organelor centrale

executive: hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine,

instrucţiuni, decizii, ori având alte denumiri ale guvernului

sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum

şi ale organelor locale.

Decretele - de regulă, acte ale şefului statului,

potrivit domeniilor în care sunt date, precum ş i practicii

conducerii de stat - sunt în principiu, acte concrete,

individuale. Totuşi, practica arată că în funcţie despecificul regimului dintr- o ţară sau alta, se emit şi

decrete cu caracter normativ, acestea fiind astfel, izvoare

de drept.

Guvernul c a organ al puterii executive, adoptă în

îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pe baza şi în

vederea executării legilor.

Hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru

executarea legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legitemporare de abilitare , în condiţiile “delegării



70

legislative”, în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste

ordonanţe sunt supuse aprobării ulterioare prin lege.

c) Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea,

instrucţiunile , ordinele şi alte asemenea acte normative (cudenumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi

celorlalţi conducători şi ale organelor centrale ale

administraţiei de stat.

d) Hotărârile organelor locale ale administraţiei de

stat, în măsura în care au caracter normativ, sunt de

asemenea izvoare de drept 86 .

2. Obiceiul Juridic (Cutuma).

Reprezintă o formă de exprimare a unor reguli care s -au

format de- a lungul timpurilor şi care au fost respectate în

virtutea unei deprinderi îndelungate, fără să fie impuse prin

constrângere. După cum se ştie, odată cu apariţia statului,

el a început să acorde forţă juridică unor obiceiuri,

obiceiul constituind un important izvor de drept.

Puterea de stat are faţă de obiceiurile existenteurmătoarele atitudini:

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare - dându-le

forţa juridică - acelora pe care le consideră utile şi

necesare consolidării şi ordinii de drept;

b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin

semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor

în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu

contravin ordinii de drept.

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii

instituite şi apărate de puterea de stat.

Doctrina juridică din ţara noastră recunoaşte că

obiceiul ar fi izvor de drept în domeniul dreptului funciar

şi a celui civil în materie de servituţi şi de vecinătate, la

86 Ibidem, p.61-62.



71

executarea contractelor şi interpretarea voinţei părţilor

contractante, în contractele de vânzare de locuinţe 87 .

3. Contractul normativ.

Potrivit Codului Civil, contractul este acordul între

două sau mai multe persoane , spre a constitui sau stinge

între dânşii un raport juridic. Atunci când contractul nu se

referă la un raport juridic concret, ci stabileşte reguli cu

caracter general, după care urmează să se conducă părţile, el

primeşte valoarea unui act normativ, deven ind izvor de drept.

Contractul este o formă de exprimare a dreptului, mai ales în

domeniul dreptului internaţional. În terminologia dreptului

internaţional, contractul poartă diferite denumiri: acord,

tratat, pact, convenţia, protocol, declaraţie 88 .

4. Acte le normative ale unor organizaţii nestatale.

Din complexitatea aspectelor legate de actele

organizaţiilor nestatale, pe noi ne interesează numai actele

normative, respectiv cele care conţin norme de conduită. Aşa

fiind, considerăm că actele normative elabo rate de

organizaţiile obşteşti şi sancţionate de stat, constituie şi

ele un izvor de drept. Amintim în acest sens dreptul canonic,

instituit de Biserica Catolică, având o largă răspândire în

Europa apuseană în Evul Mediu. Normele sale priveau

organizarea B isericii, raporturile dintre aceasta şi stat,

87 Ibidem, p. 53- 54. In legătură cu problema forţei juridice a obiceiului,menţionăm că şcoala istorică (Savigny, Puchta), din sec. XIX, dinGermania - pornind de la concepţia că izvorul oricărui drept se află înaşa - numitul “spirit popular” (Volksgeist), a susţinut teza după caresimpla practicare continuă a unui obicei, bazată pe convingerea juridicăcomună ar fi suficientă pentru crearea dreptului, fără ca această cutumăsă fie recunoscută şi de o autoritate publică. Acesteia i s -au opus chiarîn Germania teza “Teoriei recunoaşterii”(Anerkeennungstheorie) potrivitcăreia numai după ce o autoritate legislativă sau un tribunal şi -au puspecetea recunoaşterii oficiale, obiceiul capătă valoare de normăjuridică. Pornind de la această necesitate, a recunoaşterii cutumei, sespune că aceasta nu ar fi altceva decât o “jurisprudenţă constantă”, unizvor de drept indirect sau mediat. A se vedea: Michel Fromont, AlfredRiege, Introduction du Droit, Allemand, Tom. I, Editura Cujas, Paris,1977, p. 196-200. 88 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 64.



72

precum şi unele aspecte ale vieţii personale (căsătoria,

familia), precum şi unele reglementări penale şi procesual

penale. Este cunoscută culegerea dreptului canonic făcută de

călugărul Gratiani (Decretum Gratiani) începută în secolulXII, care a devenit mai târziu baza culegerii dreptului

canonic - Corpus Jurici Canonici , adevărat corespondent al

lui Corpus Juris Civilis în Evul Mediu. În aceeaşi ordine de

idei menţionăm şi dreptul musulman care continuă că ex ercite

o influenţă destul de puternică în unele state arabe şi

islamice 89 .

În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului

se cuvine să menţionăm faptul că în fiecare epocă istorică,de la o ţară la alta, locul şi ponderea diferitelor izvoare

au cu noscut aspecte şi nuanţe proprii, specifice. În acelaşi

timp este de reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi

stat, izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul

ci, dimpotrivă, ele se află într - o legătură organică,

sistematică, de complementaritate şi subordonare, toate

laolaltă alcătuind sistemul dreptului dintr -un stat într-o

anumită perioadă istorică.

89 Ibidem, p. 65.



73

IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI BISERICESC

Prin izvor al dreptului bisericesc se înţelege organul

care dă dreptului o formă văzută şi din care se nasc toate

formele dreptului.

Izvorul principal al Dreptului bisericesc este voia

Întemeietorului Bisericii, Iisus Hristos, din care- şi trag

originea şi pe care se bazează toate celelalte izvoare. Iisus

Hristos a pus baza organizării Bisericii şi a arătatprincipiile după care se conduce Biserica spre a - şi realiza

scopul pentru care a fost întemeiată, mântuirea

credincioşilor.

Pentru o mai uşoară studiere a izvoarelor dreptului

bisericesc, le vom împărţi după importanţa lor, în mai multe

categorii.

1. După domeniul la care se referă, izvoarele dreptului

bisericesc se pot împărţi în două categorii:

a. în izvoare interne - sau materiale;

b. în izvoare externe - sau formale.

2. După importanţa sau originea lor, izvoarele materiale

se împart în:

a. izvoare fundamentale

b. izvoare întregitoare

c. izvoare auxiliare

d. izvoare subzidiare.

I. Izvoarele fundamentale

Dintre izvoarele fundamentale fac parte: Sfânta

Scriptură, Sfânta Tradiţie şi canoanele Bisericii.

a) Sfânta Scriptură ca unul dintre căile principale ale

Revelaţiei divine, este totodată şi izvor fundamental aldreptului bisericesc scris. În ce priveşte Vechiul Testament,



74

observăm că multe dintre principiile legii mozaice, în

special cele cu caracter moral, au rămas în vigoare în Noul

Testament dându-li-se puterea asupra tuturor membrilor

Bisericii creştine. Dar cel mai important izvor al dreptuluibisericesc este Noul Testament, deoarece în acesta sunt

expuse toate principiile şi legile fundamentale ale

dreptului. Unele dintre acestea au fost date direct de

Mântuitorul, altele au fost date de Sfinţii Apostoli în

numele şi la porunca lui Iisus Hristos 90 .

b) Al doilea izvor fundamental al dreptului bisericesc

de- o valoare egală cu Sfânta Scriptură este Sfânta Tradiţie.

După cum se ştie, Mântuitorul Hristos a propovăduitînvăţăturile sale numai verbal, fără să fi scris ceva.

Asemenea şi Sfinţii Apostoli şi - au desfăşurat activitatea mai

mult verbal decât scripturistic. Deci Sfânta Scriptură nu

cuprinde toate principiile date de Mântuitorul Hristos şi de

Sfinţii Apostoli, ci numai pe cele fundamentale. Amănuntele

le- au arătat Apostolii verbal, celor în drept cu ocazia

organizării Bisericii, cum trebuie administrată Biserica.

Apostolul Pavel scrie lui Timotei ca să păstreze icoana

învăţăturii sănătoase pe care a auzit-o de la el (II Tim. 1,

13). Apostolii în epistolele lor dădeau conducătorilor

Bisericii numai indicaţii generale asupra administrării

Bisericii şi, de obicei, adăugau, “ca şi ei să orânduiască

ceea ce vor crede de trebuinţă” (I Cor. 11, 34), sau lăs au pe

conducătorii Bisericii să lucreze potrivit “instrucţiunilor

date de ei verbal” (Tit 1, 5). În felul acesta, hotărârilemai importante privitoare la organizaţia şi administrarea

Bisericii, mai înainte de a fi întărite printr -o lege

formală, intrau în practică în Bisericile întemeiate de

Apostoli şi prin tradiţia neîntreruptă se păstrau de la un

conducător bisericesc la altul 91 .

Tradiţiei, ca izvor fundamental al dreptului bisericesc,

i s- a dat aceeaşi importanţă ca şi Sfintei Scripturi. Canonul

90 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 32- 34 şi 62 -64.91 Ibidem, p. 35-37; 64-65.



75

21 al Si nodului local de la Gangra hotărăşte că “în Biserică

trebuie păstrat tot ce s - a predat prin Sfânta Scriptură şi

prin tradiţia apostolică”. Această importanţă acordată

tradiţiei este foarte mult accentuată şi de canoanelesinoadelor ecumenice care o numesc: fie “vechile obiceiuri

care trebuie ţinute” (can. 6 al Sin. I ecumenic) 92 ; “vechea

predanie” (can. 7 al aceluiaşi sinod) 93 ; iar canonul 32 al

sinodului Trulan stipulează: “Dacă s -ar întâmpla ca un

episcop sau vreun preot să nu lucreze în sensul rânduielii

d ate de apostoli…, ca unul care introduce inovaţi în cele

predate, să se depună” 94 . Canonul 7 al Sinodului VII ecumenic

hotărăşte ca “tot ce s - a neglijat în Biserică să sestabilească din nou, în sensul dreptului scris şi nescris,

iar oricine va încălca predania bisericească, să se

depună” 95 .

Deci, toate aceste principii care s-au transmis verbal

alcătuiesc Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie o găsim, de

asemenea, în Simboalele de credinţă, în canoanele apostolice

şi cele din timpurile primare ale Bisericii, precum şi în

scrierile Sfinţilor Părinţi.

c) Canoanele. În timpurile primare, Biserica se conducea

după principiile şi legile fundamentale găsite în Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie. După ce însă numărul

creştinilor a crescut şi s - a intensificat viaţa Bise ricii, s-

a ivit nevoia reglementării raporturilor din Biserică.

Atunci, conducătorii Bisericii, bazându -se pe puterea

moştenită de la Sfinţii Apostoli, s - au adunat în sinoade, şi

ţinând seama de principiile fundamentale ale Bisericii, au

dat legi speciale pentru administraţia şi disciplina

Bisericii, precum şi pentru toate celelalte probleme care s -

au ivit. Dacă conducătorii Bisericii adunaţi reprezentau

92 G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, vol. II, Atena, 1853, p. 128 (în continuare vom cita: “ SintagmaAteniană ”). 93 Sintagma Ateniană, vol. II, p. 131.94 Ibidem, vol. II, p.374.95 Ibidem, vol. II, p. 580.



76

întreaga Biserică, sinodul se numea ecumenic , iar hotărârile

formulate se numesc canoane.

Prin canoane s e înţeleg, deci, legile bisericeşti

obligatorii pentru întreaga Biserică şi cuprinse în Colecţiafundamentală de canoane, încheiată în anul 883 şi apărută sub

numele de Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul din

Constantinopol, în anul 920. Aceste canoane sunt:

1. Canoanele Sfinţilor Apostoli , în număr de 85.

2. Canoanele Sinoadelor Ecumenice :

1. 20 canoane ale Sinodului I ecumenic - 325

2. 7 canoane ale Sinodului II ecumenic - 381

3. 8 canoane ale Sinodului III ecumenic - 431

4. 30 canoane ale Sinodului IV ecumenic - 451

5. 102 canoane ale Sinodului VI Trulan - 691

6. 22 canoane ale Sinodului VII ecumenic - 787

3. Canoanele Sinoadelor particulare:

1. 1 canon al Sinodului de la Cartagina - 255-256

2. 25 canoane ale Sinodului din Ancira - 314

3. 15 canoane ale Sinodului din Neocezareea - 314-325

4. 21 canoane ale Sinodului din Gangra - 340

5. 25 canoane ale Sinodului din Antiohia - 341

6. 60 canoane ale Sinodului din Laodiceea - 343-

348

7. 21 canoane ale Sinodului din Sardica - 343

8. 2 canoane ale Sinodului din Constantinopol -394

9. 141 canoane ale Sinodului din Cartagina - 419

10. 17 canoane ale Sinodului I-II din

Constantinopol - 861

11. 3 canoane ale Sinodului din Constantinopol -

879

4. Canoanele Sfinţilor Părinţi:

1. 4 canoane ale lui Dionisie al Alexandriei



77

2. 12 canoane ale lui Grigorie al Neocezareei

3. 15 canoane ale lui Petru al Alexandriei

4. 3 canoane ale lui Atanasie al Alexandriei

5. 92 canoane ale Sfântului Vasile cel Mare6. 18 canoane ale lui Timotei al Alexandriei

7. 1 canon al Sfântului Grigorie Teologul

8. 1 canon al lui Amfilohie de Iconiu

9. 8 canoane ale Sfântului Grigorie de Nyssa

10. 14 canoane ale lui Teofil al Alexandriei

11. 5 canoane ale lui Ciril al Alexandriei

12. 1 canon al lui Ghenadie al Constantinopolului13. 1 canon al lui Tarasie al Constantinopolului 96 .

II. Canoane întregitoare

Se numesc aşa deoarece acestea întregesc izvoarele

fundamentale. Ele sunt emise de sinoadele, particulare din

Constantinopol, sub forma de sinoade endemice, care au avut

loc după încheierea Colecţiei fundamentale de canoane aBisericii Ortodoxe.

Hotărârile acestea sinodale, după însemnătatea lor şi

puterea lor obligatorie se pot clasifica în:

a) hotărâri canonice sinodale

b) epistole sinodale

c) epistole canonice - sau tomosuri.

Dintre acestea amintim următoarele:

1. Hotărârea Sinodului din Constantinopol din 920 care

sub Patriarhul Nicolae I Misticul a dat în 920 “Tomosul

unirii” în care s - a restabilit pace în Biserică şi s -a

declarat nepermisă căsătoria a patra.

2. Decretul sinodal dat sub Patriarhul Mihail I

Cerularie (1043- 1058) care opreşte căsătoria în gradul şapte

al înrudirii de sânge.




78

3. Decretul sinodal din 1143 al lui Mihail al II-lea

asupra depunerii episcopului care n-a fost instalat canonic.

4. Decretul sinodal din 1588 al patriarhilor Ieremia al

II- lea, Meletie al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şiSofronie al Ierusalimului prin care se ridică Biserica Rusă

la rangul de Patriarhie.

5. Tomosul sinodal din 1850 sub Antim al IV-lea, prin

care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Greceşti.

6. Tomosul sinodal din aprilie 1879 al Patriarhului

Ioachim al III- lea prin care se recunoaşte autocefalia

Bisericii Ortodexe Sârbe.

7. Tomosul sinodal din aprilie 1885 sub Ioachim al IV-lea prin care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe

Române.

8. Tomosul patriarhal din 30 iulie 1925 sub Patriarhul

Vasile al III- lea, prin care se recunoaşte ridicarea la

rangul de Patriarhie al Bisericii Ortodoxe Române 97 .

97 Ibidem, p. 93- 98. Vezi şi J. Morteuil, Histoire du droit byzantin, vol.III, p. 383-394.



79

I Z V O A R E L E A U X I L I A R E Ş I S U B Z I D I A

R E

1. Izvoarele auxiliare

Foarte preţioase pentru înţelegerea dreptului bisericesc

sunt lucrările de drept bisericesc al unor scriitori

bisericeşti recunoscuţi ca şi canonişti de seamă ai

Bisericii. Aceste lucrări nu au fost confirmate de vreo

autoritate bisericească şi prin urmare nu au primit

caracterul de legi, totuşi au câştigat o autorit ate aproape

egală cu cea a legilor, fiind acceptate în multe colecţii de

drept.

Forma acestor fel de lucrări, este aceea de întrebări şi

răspunsuri, hotărâri canonice şi comentarii. Deosebit de

importante sunt mai ales comentariile canoniştilor renumiţi

din secolul al XII-lea ca: Alexiu Ariste, Ioan Zonaras,Teodor Balsamon şi din secolul al XIV -lea: Matei Vlastaris.

La acestea se mai pot adăuga apoi prescripţiile canonice

al Sfântului Vasile cel Mare; prescripţiile canonice ale

Sfântului Ioan Gură de Aur şi un răspuns canonic al Sfântului

Atanasie cel Mare. Canoniconul lui Ioan Pustnicul pentru

penitenţi; canoanele lui Nichifor Mărturisitoruşl în număr de

37; tipiconul lui Nichifor Mărturisitorul; scrierea împotriva

simoniei a lui Tarasie al Constantinopolu lui; răspunsurilesinodale ale lui Nicolae al Constantinopolului.

La acestea mai adăugăm:

1. 66 de răspunsuri ale lui Teodor Balsamon la

întrebările puse de Patriarhul Marcu al Alexandriei;

2. 24 de răspunsuri canonice ale hartofilaxului

Nichita;

3. Ră spunsurile canonice ale lui Ilie al Cretei la

diferite întrebări puse de călugărul Dionisie;



80

4. 12 răspunsuri canonice al hartofilaxului

Nichita;

5. Două epistole ale hartofilaxului Nichifor la

diferitele întrebări puse de călugărul Teodosie; 6. 16 răsp unsuri ale lui Ioan de Cipru la

întrebările arhiepiscopului Constantin Cabasila;

7. 4 răspunsuri canonice ale lui Dimitrie

Homatianul cu privire la impedimentele de la căsătorie puse

de arhiepiscopul Nicolae Cabasila 98 .

2. Izvoarele subzidiare.

Constau din legile politico- bisericeşti care au fost

date de puterea politică în chestiuni bisericeşti, precum şi

din uzul sau datina bisericească 99 .

a) Legile politico- bisericeşti

Dintre acestea amintim următoarele:

1. Codex Theodosianus , o colecţie întocmită la ordi nul

lui Teodosie II (408- 450) şi publicată în anul 438. Acest

Codex cuprinde 16 cărţi, dintre care ultima conţine numailegi referitoare la problemele bisericeşti 100 .

2. Legiuirea lui Justinian (527- 565) care este formată

din 4 părţi: Codex, Digestae sau Pandecta, Institutiones şi

Novellae. La alcătuirea acestor lucrări, Justinian s -a

folosit de juristul vremii Trebonian 101 .

98 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 99-100.99 În monumentele legiuirilor greco-romane legile acestea se numesc:

(vezi: Zachariae von

Lingenthal, Jus graeco-romanum, vol. III, p. 393 ş. urm. 100 Codex Theodosianus, ed. Th. Mommsen – P. M. Meyer, Berlin, 1954. Asuprarolului împăratului în materie de interpretare, vezi: J. Gaudemet,Institutions de l’Antiquite, şi Festschrift fur Ernst Rabel, Tubingen,1954, vol.II, p. 163.101 Cu privire la originea lui Justinian, vezi: Popescu – Spineni, Surl’origine de Justinien, 1930; împăratul se consideră însă continuator detraduceri romane ( Novela I, praef. pr.; 30 pr.; 42 pr.). Asupra luiJustinian rămâne clasică lucrarea lui Ch. Diehl, Justinien et lacivilisation byzantine , 1901; Cf. Rubin, Das Zeitalter Justinian, 1960,iar pentru opera legislativă G. Archi, Giustiniano legislatore, Bologna,1970 şi Vl. Hanga, Mari legislatori, Bucureşti, 1977.



81

a. Cea dintâi colecţie intitulată Codex Constitutionum

cuprinde legi împărăteşti numite constitutiuni şi a fost

publicată în anul 529 102 .

b. A doua colecţie numită Digestae sau Pandecta (culegeri) s-a publicat tot sub supravegherea lui Trebonian

la anul 533. Conţine prescripţiile vechiului drept roman şi

se împarte în 50 de cărţi 103 .

c. În timp ce Digestele erau în lucru, Justinian îi

încredinţează lui Trebonian sarcina de a alcătui, cu ajutorul

a încă doi profesori universitari, Teofil de la

Constantinopol şi Doroteu de la Beirut, un manual juridic

pentru pregătirea studenţilor. Apărut la finele anului 533,noul manual intitulat Institutiones ( Instituţiuni) cuprinde

numeroase definiţii, clasificări şi noţiuni generale. Această

colecţie este împărţită în 4 cărţi 104

În timp ce comisia de compilatori ai lui Justinian îşi

desfăşura activitatea, dreptul pozitiv continua să se

dezvolte potrivit nevoilor de fiecare zi ale societăţii prin

editarea de noi constituţii imperiale. Pentru a pune pe

acelaşi plan noile sale constituţii cu cele ce se aflau în

codul pe care- l publicase anterior, Justinian dispune să se

pregătească o nouă ediţie, a codului, care să cuprindă şi

constituţiile promulgate de la începutul domniei sale.

102 P. Kruger, Geschichte der Quellen und Literatur des Romischen Rechts, Munchen, Leipzig, 1912, p. 367; Cf. Kubler, în “ Pauly’s Realencyclopadieder Klassischen Alertumswissenschaft ”, 6 A 2, 1936, p. 2419. Asupratrăsăturilor lui Trebonian, vezi: I. S. Pereterski, Digestele lui

Justinian, trad. Din l. rusă de I. Eminescu, Bucureşti, 1958, p. 52.Codificarea a beneficiat după cât se pare şi de sprijinul aritocraţieisenatoriale.103 De la digere. Titlul a fost folosit şi anterior de Celsus, Iulian,Maecellus, Scaevola pentru colecţii de jus honorarium şi civile. De la

= a colecţiona. Comisia era alcătuită mai mult din practicienidecât din teoreticieni: 11 avocaţi, 4 profesori şi 2 înalţi funcţionari.Deşi opera realizată a urmărit să îndeplinească scopuri practice, totuşin- a fost străină nici de consideraţii teore tice; Cf. Wieacker, Vonromischen Recht, 1961, p. 244.104 De notat că unele texte din Institute se găsesc şi în Digeste, ceea cedenotă legătura dintre aceste două lucrări. Manualul nu es scutit însă deunele contradicţii inerente unei lucrări care, imitând sistemul

manualelor clasice, urmăreşte să fie o operă de drept pozitiv. Iată de ceîn materie de procedură, de pildă, Instituţiile tratează odată cuprocedura extra ordinem şi elemente ale celei clasice, formulare; vezi:Sangiorgi, Ann. Palermo, nr. 27, 1959, p. 242.



82

Această nouă ediţie s -a numit Codex Repetitiae Praelectionis

şi a intrat în vigoare la finele anului 543 105 .

d. A patra lucrare este numită Novellae Constitutiones

(Noi Constituţii), 158 la număr, apărută după 543106

.Pe lângă acestea mai amintim:

1. Basilicalele - legile împărăteşti. Întocmirea ei s -a

început sub împăratul Vasile I Macedoneanul (867 - 886) şi s -a

terminat sub fiul său, Leon Filosoful (886 -912). Este

împărţită în 60 de cărţi şi c uprinde dreptul roman de la

Justinian înainte 107 .

2. Ecogla împăratului Leon Isaurul şi a lui Constantin

Copronimul apărută în anul 741 108 .3. Prochironul împăratului Vasile Macedoneanul şi a

fiilor săi Constantin şi Leon, publicat între 870 şi 879 şi

se împa rte după introducere în 40 de titluri 109 .

În urma Prochironului tot Vasile I Macedoneanul (867-

886) a dispus să fie verificată şi epurată întreaga

legislaţie introdusă de împăraţi iconoclaşti, iar rezultatul

acestei opere a fost colecţia numită Anacatarsa (Anakatharsis

ton nomon = curăţirea legilor vechi).

4. Epanagoga . După epurarea legilor, Vasile I

Macedoneanul a dispus ca în locul lor să fie repuse în

vigoare sau restaurate unele rânduieli care fuseseră omise,

nu însă şi abrogate de către iconoclaşti. Această operă s -a

105 Vezi: Mortreuil, Histoire du droit byzantin, vol. I, p. 17-25.106 Sunt cunoscute trei colecţii: Epitome Iuliani a profesorului cu acelaşinume de la Constantinopol; aceea întocmită sub împăratul Tiberiu al III -lea (578-582); iar a treia înto cmită probabil în Italia, se numeşteAuthenticum. Denumirea acesteia din urmă a fost dată de juriştii dinBolonia care credeau că fusese trimisă chiar de Justinian în Italia; Cf.Savigny, Gesch. Rom. im Mittelalter, vol. III, Berlin, 1834, p. 490 şiurm.107 Ediţia lui G. E. Heimbach cu traducerea latină (6 vol., 1833 - 1870) şicompletată de Ferrini în 1897 continuă să fie încă utilă (G. E. Heimbach,ş. a., Basilicorum libri LX, 6 vol., Leipzig, 1833-1870). Începând din1953 o nouă ediţie s -a publicat de H. J . Scheltema ş. a., cu Van der Wal.Odată cu publicarea Basilicalelor legislaţia lui Justinian a fostimplicit abrogată. 108 Urmăm aici pe Spulber, Eclogue des Isauriens (1929), care la rândul săuse întemeiază pe Ginis, Byzantinische Zeitschrift , nr. 24, 1922, p. 345şi urm. 109 Raymond Monier, Manuel elementaire de droit romain, vol. I, Paris,1947, p. 124.



83

făcut prin colecţia numită Epanagoga care a apărut sub Leon

şi Alexandru între anii 884 -886 110 .

5. Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful apărute la

puţin timp după Vasilicale şi care cuprind un foarte importatmaterial juridic cu aplicare la viaţa bisericească 111 .

6. Ca o prescurtare a Basilicalelor, Constantin

Harmenopulos a alcătuit pe la anul 1345 o colecţie în 6 cărţi

numită Exabiblos. Ea cuprinde norme referitoare la căsătorie

precum şi la instalarea episcopilor şi a preoţilor 112 .

b) Uzul sa u datina bisericească.

Constituie al doilea izvor subzidiar. Uzul se bazează pe

convingerea unanimă a membrilor unei societăţi că cevasocotit ca absolut necesar pentru societate, trebuie păstrat

şi exercitat permanent, cu toate că nu a fost confirmat

printr- o lege dată formal sau scrisă 113 .

Atât uzul bisericesc, cât şi Sfânta Tradiţie sunt

izvoare ale dreptului bisericesc nescris, întrucât ambele ni

s- au păstrat prin transmiterea verbală din generaţie în

generaţie. Se deosebesc însă unele de altele în privinţa

originii şi a modului de formare. Căci, pe când Sfânta

Tradiţie îşi trage originea direct de la o autoritate

bisericească, uzul îşi are izvorul în părerea comună a

membrilor unei societăţi. Apoi, pe când Sfânta Tradiţie nu

creează norme noi, ci transmi te verbal numai pe cele ce- şi au

originea în voinţa unei autorităţi bisericeşti, prin uz se

dezvoltă norme noi. Apoi, nu toate normele emise de uz pot fi

întrebuinţate ca izvoare ale dreptului bisericesc, ci numaiacele care întrunesc condiţiile fixate de Biserică şi care în

general sunt cele adoptate de dreptul roman.

110 G. E. Heimbach, op. cit., p.305-307.111 Date importante la Noailles – Dain, Les Novelles de Leon VI le Sage. Texte et traduction, Paris, 1944.112 Ed. Heimbach, Constantin Harmenopuli. Manuale legum sive Hexabiblos cumappendicibus et legibus agrariis (1851). Referitor la valoarea acestuicod pentru studiul critic al normelor dreptului roman clasic înmonumentele juridice bizantine, vezi: Siciliano, Encicl. Giur. Italiana, IV, 5, 451, p. 72 urm.113 “Consuetudo sine veritate vetustas erroris est”, la Sfântul Ciprian, Epistola ad Pompeium, 74 .



84

Pentru a putea fi valid, uzul trebuie să întrunească

următoarele condiţii:

1. trebuie să fie exercitat în timp mai îndelungat

2. să fie în concordanţă cu principiile fundamentaleale dreptului

3. să nu fie în contradicţie cu principiile de drept

sau cu vreo lege scrisă

4. să fi luat naştere dintr -o necesitate de drept

5. să nu fie împotriva dreptului divin a credinţei

ortodoxe, a organizării, constituţiei şi disciplinei

bisericeşti

6. să fie recunoscut de către autoritatea bisericească.

Prin uz s- a introdus în Biserică principiul după care un

preot nu poate oficia decât o singură liturghie la acelaşi

altar; o persoană nu poate fi hirotonită în mai multe trepte

ierarhice la aceeaşi liturghie, ci numai într - o singură

treaptă ierarhică; să nu se hirotonească la aceeaşi liturghie

două persoane în acelaşi grad 114 .




85

I Z V O A R E L E E X T E R N E - S A U F O R M A L E

Izvoarele externe sau formale se referă la legile

bisericeşti adunate în volume numite codici sau colecţii de

drept.

Clasificarea codicilor sau a colecţiilor de drept

bisericesc se poate face în mai multe feluri şi anume:

1. După cuprins

2. După cercul de competenţă al normelor

3. După autoritatea legiferatoare

4. După însuşirea normelor

5. După textul norme lor

6. După epoca de legiferare

1. După cuprins, codicii se împart în: codici pur

bisericeşti, codici politico - bisericeşti şi codici micşti.

Cei dintâi conţin legi pur bisericeşti numite canoane. Cei de

ai doilea conţin legi date de împăraţi în chestiunibise riceşti. Iar cei micşti se numesc nomocanoane.

2. După cercul de competenţă al normelor codicii se

împart în: codici generali sau universali , dacă cuprind norme

pentru întreaga Biserică; şi particulari sau speciali dacă se

referă numai la o Biserică particulară sau la o instituţie

deosebită din Biserică.

3. După autoritatea legiferatoare, codicii se împart în:

codici oficiali, editaţi de o autoritate bisericească; şicodici particulari, care nu sunt publicaţi de o autoritate

bisericească ci de persoane part iculare.

4. După însuşirea normelor , codicii se împart în:

colecţii cronologice, în care canoanele sunt înşirate aşa cum

au apărut; şi sistematice, în care normele ce relatează

aceeaşi problemă sunt puse într - un sistem, împărţite în cărţi

şi capitole.



86

5. D upă textul normelor, codicii se împart în: codici cu

text autentic sau doctrinal, în care textul e citat după cel

original, fixat de legiuitor; codici cu text prescurtat ,

denumiţi Epitome sau Sinopse, în care se redă numai ideeaprincipală a normei; codici cu text parafrazat, în care unele

cuvinte învechite din text sunt înlocuite altele noi; şi

codici cu text comentat , în care la textul autentic sau

prescurtat al normelor se adaugă explicaţii pentru a înlesni

înţelegerea şi aplicarea lor.

6. După epoca de legiferare, codicii de drept bisericesc

se împart în patru perioade, după cum urmează:

1. Perioada I cuprinsă de la începutulcreştinismului până la Sinodul I ecumenic din 325.

2. Perioada a II- a cuprinsă de la Sinodul I ecumenic din

325 până la anul 92 0, când Nomocanonul în XIV titluri a fost

aprobat de Sinodul local din Constantinopol drept Colecţia

fundamentală obligatorie pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

3. Perioada a III- a cuprinsă între 920 până în secolul

al XIII- lea este perioada de legislaţie întregitoare prin

sinoadele endemice din Constantinopol.

4. Perioada a IV- a cuprinsă din secolul XIII până astăzi

unde codicii pot fi împărţiţi în codici universali şi

particulari: manuscrise şi tipărituri, precum şi după limbile

după care au fost scrişi 115 .

Colecţiile de drept bisericesc din perioada I

Perioada I cuprinde colecţiile de drept numite

apostolice. Acestea sunt următoarele:

1. Învăţătura celor 12 Apostoli a fost descoperită de

Mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryenios, în bibloteca

mănăstirii Ierusalim din Constantinopol în anul 1875 şi

publicată în anul 1883. A fost alcătuită cel mai târziu în

prima jumătate a secolului al II -lea, probabil în Egipt de

către un autor necunoscut, dar ucenic al Apostolilor.115 Ibidem, p. 129-131.



87

Cuprinsul se împarte în două părţi: partea I conţine

descrierea celor două căi, a vieţii şi a morţii, precum şi o

instruire a catehumenilor în morala creştină. Partea a doua

tratează despre rânduiala bisericească, disciplina şiorganizarea Bisericii 116 .

2. Constituţiile Sfinţilor Apostoli se compune din 8

cărţi cuprinzând învăţături religioase şi morale precum şi

dispoziţii privitoare la disciplină. Cartea a VIII - a conţine

o rânduială completă a Sfintei Liturghii 117 .

3. Colecţia canoanelor Apostolice conţine 85 de canoane

care prin canonul al doilea al Sinodului Trulan au primit

putere obligatorie pentru întreaga Biserică. 4. Tradiţia Apostolică sau “Rânduiala lui Ipolit”.

Această colecţie este atribuită lui Hipolit al Romei.

Cuprinsul colecţiei este împărţit în 38 de capitole şi ea ni

s- a păstrat în text grec şi latin, cât şi în versiunea arabă

şi etiopiană 118 .

5. Didascalia. Cuprinsul colecţiei este împărţit în 26 -

39 de capitole. Ea datează din secolele II - III şi s - a păstrat

atât în text grec şi latin cât şi în versiuni orientale:

siriacă, arabă, etiopiană 119 .

6. Constitutiones Ecclesiae Aegypticae (Rânduielile

Bisericii Egiptene) - colecţie împărţită în 32 de capitole.

Ea provine din Egipt şi a fost alcătuită probabil în secolele

II-III în Alexandria.

Colecţiile canonice din perioada a II - a şi a III -a

I. Colecţiile dreptului bisericesc din perioada a II -a

se împart în:

116 Ibidem, p. 132. Vezi şi Arhid. Prof. Dr., Ioan N. Floca , op. cit., p.93.117 Marcel Metzger, Les Constitutions Apostoliques. Introduction,traduction et notes, Editions du Cerf, Paris, 1992.118 B. Botte, Hippolyte de Rome, La Tradition apostolique d’apres lesanciennes versions, 2-e edition, Editions du Cerf, Paris, 1968 ( SourcesChretiennes, nr. 11 bis).119 F. H. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, 2. vol.,Paderborn, 1905-1906.



88

1. Colecţii pur canonice sau legi curat

bisericeşti.

2. Colecţii de legi politico - bisericeşti

3. Nomocanoane1. Colecţiile pur canonice .

a. Prima colecţie de canoane a fost alcătuită din

canoan ele Sinodului de la Ancira din anul 315 şi din cele ale

Sinodului de la Neocezareea din 325. Această colecţie s -a

completat succesiv cu canoanele altor sinoade aşa că pe

timpul Sinodului IV ecumenic din 451 exista o colecţie care

cuprindea toate canoanele ţinute până atunci - în afară de

canoanele apostolice. Această colecţie nu ni s - a păstrat până

astăzi în forma originală, iar autorul şi timpul exact al

alcătuirii nu este cunoscut. Însă important este faptul că

înainte de Sinodul de la Calcedon a existat o colecţie de

canoane care cuprindea canoanele sinoadelor respective 120 .

b. Prima colecţie de canoane ajunsă întreagă până

la noi este Sinopsa canoanelor atribuită lui Ştefan

Efeseanul, din secolul VI în text prescurtat. Aceasta conţine

canoanele apostolice, ale sinoadelor de la Ancira,

Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol şi

ale Sinodului din Efes 121 .

c. Asemenea Sinopsei lui Ştefan Efeseanul este şi

colecţia apărută sub numele magistratului Simion. În formă

prescurtată ea cuprinde: Canoa nele Apostolilor, ale primelor

5 sinoade ecumenice şi ale primelor 7 sinoade particulare,

precum şi canoanele Sfântului Vasile cel Mare. Deosebireadintre colecţia aceasta şi Sinopsa lui Ştefan Efeseanul

constă în faptul că aici canoanele sunt citate după

autoritatea izvoarelor 122 .

d. Prima colecţie sistematică din Biserica Ortodoxă

este Colecţia în 60 de titluri care datează de la începutul

120 Prof. Ivan Zuzek, Incidenza del “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium”nella storia moderna della Chiesa universale, în “J us in Vita et inMissione Ecclesiae”, Vatican, 1994, p. 680. 121 Mortreuil, Histoire du droit byzantin, vol. I, p. 201.122 Ch. Justellus, Bibliotheca iuris canonici, vol. II, p. 710-748.



89

secolului al VI- lea. Colecţia aceasta nu ni s - a păstrat, nici

autorul nu ne este cunoscut dar o aflăm însă menţionată în

prefaţa colecţiei lui Ioan Scolasticus. Ea cuprinde canoanele

apostolice, ale primelor 4 sinoade particulare până laSinodul din Sardica.

e. A doua colecţie sistematică a fost alcătuită pe

la anul 550 de Ioan Scolasticul şi cunoscută sub numele de

Cole cţia în 50 de titluri 123 .

2. Colecţiile politico - bisericeşti.

a. Colecţia în 87 de capitole a fost alcătuită de

Ioan Scolasticul între anii 565 şi 568 ca adaos la colecţia

sa în 50 de titluri, din rezumate ale novelelor luiJustinian 124 .

b. Colecţia în 25 d e Capitole alcătuită la

sfârşitul secolului VI sau începutul secolului VII de un

autor necunoscut după textul unor colecţii sau novele ale

lui Justinian 125 .

c. Colecţia Constituţiunilor bisericeşti sau

Collectio Tripartita alcătuită de un autor necunoscut în

prima jumătate a secolului al VII - lea şi cuprinde toate

legile civile referitoare la Biserică, publicate în colecţia

lui Justinian. Se împarte în 3 părţi 126 .

3. Nomocanoanele

Cele mai importante sunt:

a. Nomocanonul în 50 de titluri numit şi

Nomocanonul lui Ioan Scolasticus , care are la bază colecţia

în 50 de titluri şi colecţia în 87 de capitole ale lui IoanScolasticul alcătuit în primi ani după moartea lui Justinian,

adică în timpul domniei împăratului Justin al II -lea (565-

123 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 139.124 Mortreuil, op. cit., vol. I., p. 207- 208; Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 145.125 Ibidem, vol. II, p. 212; Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p.145.126 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p.146; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op.cit., p.96.



90

578). Autorul propriu-zis al acestui nomocanon nu este

cunoscut 127 .

b. Nomocanonul în 14 titluri sau Nomocanonul lui

Fotie. Colecţia aceasta a fost redactată în două rânduri.Prima redactare s- a făcut la prima jumătate a secolului al

VII- lea fie de Patriarhul Sergiu, fie după indici ile sale, de

un cleric al Bisericii din Constantinopol. A doua redactare a

acestui nomocanon atribuită pe nedrept Patriarhului Fotie,

datează din anul 883 şi este o completare a nomocanonului în

14 titluri din prima redactare. Colecţia aceasta a fost

confi rmată de marele Sinod ţinut la Constantinopol în 920 ca

şi Colecţia fundamentală de canoane a Bisericii OrtodoxeRăsăritene 128 .

II. Colecţiile de drept bisericesc din perioada a III -a

Din această perioadă fac parte colecţiile compuse de

unii autori de seamă ai Bisericii Ortodoxe. Colecţiile din

această perioadă se împart în: Colecţii elementare, în care

canoanele sunt citate în chip sinoptic; Colecţii cu

comentarii şi Colecţii sistematice.

1. Dintre Colecţiile elementare amintim:

a. Sinopsa canonică a lui Mihail Psellos din

secolul XI, pentru uz practic, în care se cuprind canoanele

primelor 4 sinoade ecumenice, canoanele primelor 6 sinoade

particulare în ordine cronologică, canoanele Sfinţilor

Părinţi şi canoanele apostolice.

b. Nomocanonul lui Grigorie Doxapater din prima

jumătate a secolului al XII -lea, în care se cuprind toatecanoanele nomocanonului în 14 titluri, precum şi câteva

adaosuri care se găsesc în Sinopsa lui Ştefan Efeseanul.

2. Dintre Colecţiile cu comentar amintim:

a. Comentarul lui Alexie Aristen din anul 1130 la

Sinopsa lui Ştefan Efeseanul, care constă în aceea că sub

127 Vl. Benesevici, Ioannis Scholastici Synagoga L. Titulorum caeterqueeiusdem opera juridica, Munchen, 1937.128 Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Nomocanonul însoţit de Scoliilelui Teodor Balsamon, în “Sintagma Ateniană”, vol. I, Atena, 1852.



91

textul prescurtat al canoanelor, este citat textul complet în

formă parafrazată.

b. La începutul secolului al XII-lea Ioan Zonaras

alcătuieşte un Comentar la textul complet al canoanelor.c. Comentarul la Nomocanonul în 14 titluri al lui

Teodor Balsamon între anii 1169-1177. Mai însemnat este

comentarul la partea a II- a a Nomocanonului care conţine atât

o explicare gramaticală cât şi una logică.

3. Dintre Colecţiile sistematice amintim:

a. Arsenie, călugăr la muntele Athos, şi apoi

Patriarh al Constantinopolului, a alcătuit în secolul al

XIII-lea Sinopsa dumnezeieştilor canoane, care nu estealtceva decât un nomocanon în 141 de capitole.

b. Matei Vlastares , alcătuieşte în anul 1335 o

lucrare canonică intitulată Sintagma alfabetică în 24 de

părţi după cele 24 de litere ale alfabetului grecesc.

c. Constantin Harmenopulos a compus pe la jumătatea

secolului al XIV-lea o Colecţie de canoane ca întregire la

lucrarea sa de drept civil Exabiblos .

d. Nomocanonul lui Manuil Malaxa din anul 1561.

Colecţia aceasta a servit ca izvor la redactarea primei părţi

a Pravilei de la Târgovişte din anul 1652.

e. Nomocanonul lui Cotelerius numit astfel de la

editorul său Iohannes Baptis ta Cotelerius, care l-a publicat

în volumul I al operei sale Ecclesiae Greciae Monumenta…,

Paris, 1667. Acest nomocanon este împărţit în 147 capitole şi

a fost alcătuit în secolul al XV -lea, iar una din temele salea servit ca izvor al Pravilei celei mici de la Govora din

anul 1640-1641.

f. Cârja arhiereilor (Vactiria) unul din cele mai

cuprinzătoare nomocanoane, scris de călugărul Iacob din

Ianina, la 1645. Este împărţită în 1624 de capitole.

g. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt alcătuit

în anul 1730 129 .




92

COLECTIILE DE DREPT BISERICESC DIN PERIOADA A IV-A

După limba în care au apărut, aceste colecţii pot fi

împărţite astfel: Colecţii greceşti, slavone şi române.

I. Colecţiile greceşti.

1. Călugărul Agapie publică în anul 1787 un codice la

Veneţia şi Par is.

2. Călugărul Christofor publică în anul 1788 la

Constantinopol un Kanonicon.

3. Nomocanonul lui Cotelerie este o compilaţie împărţită

în 30 de părţi. Această lucrare a fost întrebuinţată la

alcătuirea colecţiei româneşti Pravila cea Mică de la Govora

din 1640 130 .

4. Pidalionul este alcătuit de doi călugări de la

muntele Athos, Nicodim şi Agapie, la cererea PatriarhuluiNeofit al VII-lea al Constantinopolului. Redactarea

Pidalionului s- a făcut la anul 1793 şi după aprobarea lui de

către Sinodul din Constantinopol a fost tipărit la Leipzig în

anul 1800 sub îngrijirea ieromonahului Teodorit. Cuprinsul

acestei lucrări este următorul: după o prefaţă urmează

canoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice, ale Sfinţilor

Părinţi şi canoanele lui Ciprian, Ioan Pust nicul, Nichifor

Mărturisitorul, precum şi ale lui Nicolae al

Constantinopolului. Ca apendice, urmează un tratat despre

gradele de rudenie. A fost tradus şi în limba română de

Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi şi Neofit Scriban în

anul 1844.

5. Sintagm a Ateniană editată de Ralli şi Potli între anii

1852-1859 sub denumirea de Sintagma Sfintelor şi

130 În lucrarea aceasta se cuprind o parte din monumentele canonice care segăsesc de altfel mai complet şi mai precis în alte lucrări.



93

dumnezeieştilor canoane în 6 volume. Volumul I cuprinde

Nomocanonul în 14 titluri cu comentariile lui Balsamon.

Volumele II, III şi IV cuprind Canoanele apostolice, ale

Sinoadelor ecumenice şi particulare, precum şi cele aleSfinţilor Părinţi cu comentariile lui Zonaras, Balsamon şi

Aristen. Volumul V cuprinde hotărârile canonice ale

Sinoadelor patriarhale de la anul 911 până la anul 1835.

Volumul VI cuprinde Sintagma lui Vlastares.

6. Ghedeon a editat la Constantinopol colecţia actelor

patriarhatului din Constantinopol între anii 1888-1890.

II. Colecţiile slavone

1. Kormciaia kniga care îşi datorează originea în forma

unor manuscrise sârbeşti mai vechi. Numirea aceasta este

identică cu aceea de Pidalion. Ea a servit ca model ediţiei

actuale tipărite de arhiepiscopul sârb Sava, pe la începutul

secolului XIII. Din Sârbia, Kormciaia kniga a trecut în

Bulgaria, de unde în anul 1262 a fost trimisă în Rusia de

către de spotul bulgar Iacov Sviatoslav la cerereamitropolitului Ciril al II-lea. Kormciaia kniga cuprinde

patru părţi. Prima parte cuprinde un tratat istoric despre

schisma dintre biserici şi despre încreştinarea ruşilor,

despre sinoadele ecumenice şi particulare, precum şi despre

Nomocanonul în 14 titluri. Partea a II- a conţine în 41 de

capitole Sinopsa canonică comentată de Alexie Aristen. Partea

a III-a cuprinde legile practico- bisericeşti. Iar partea a

IV-a este un epilog 131 .

2. Kniga Pravil s-a editat în anul 1 839 din ordinul şi

cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse.

3. La anul 1876 a apărut la Moscova, în limba rusă,

Pravila de la Moscova, în trei volume.

131 Pentru detalii asupra originii acestei colecţii, vezi: Ivan Zuzek,

Kormciaja Kniga. Studies on the Chief Code of Russian Canon Law, în“Orientalia Christiana Analecta”, 168, Roma, 1964; Cf. De asemenea, IvanZuzek, The Determining structure of the slavonic Syntagma of fiftytitles, în “Orientalia Christiana Periodic”, 33, 1967.



94

4. La sârbi, s- a publicat în 1884 colecţia numită

Zbornic, adică Colecţia canoanelor apostolice, ale

sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi. A

fost tradusă din greceşte după Sintagma Ateniană. 5. Între anii 1895- 1896 a apărut Colecţia de canoane a

Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, în două volume,

publicată de Nicodim Milaş, colecţie tradusă în româneşte de

Uroş Kovincici şi prof. dr. Nicolae Popovici, Arad, 2 volume,

1930-1931; 1934-1936.

III. Colecţiile româneşti.

Cele care reprezintă un deosebit interes cărturăresc şi

istoric- documentar sunt următoarele:

a) Extras din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel

Bun . Aceasta este prima colecţie de legi despre care se face

amintire că ar fi existat pe teritoriul patrie noastre.

Despre existenţa ei ne vorbeşte Dosoftei, Mitropolitul

Moldovei şi Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea

Moldovei, partea a II-a Politica, cap. XI Despre legile provinciale-locale ale Moldovei 132 .

b) Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares 133 . În

Ţările Române, primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei

datează de la mijlocul secolului al XV - lea şi provin, după

toate probabilităţile, de la Sfântul munte Athos,

prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea lui

Alexandru cel Bun, fără să fie exclusă posibilitatea

cunoaşterii Sintagmei prin intermediul bulgarilor şi

sârbilor, care cunoşteau de m ult acest cod. Dintre

exemplarele în manuscris ale Sintagmei în limba greacă

amintim următoarele:

132 Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1872; Ioan N.Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Studiuistoric-canonic, Sibiu, 1969, p. 61; Idem, Drept canonic ortodox…, vol.I, p.120.133 Vezi: G. Mihăilă, Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastares şiînceputurile lexicografiei româneşti (sec. XV -XVII), în “Studii de



95

- Manuscrisul grec al Sintagmei alfabetice din 1342 este

o copie făcută la câţiva ani după alcătuirea sa. A circulat

în Moldova şi Ţara Românească. Important este că acest

exemplar conţine şi un Glosar latin-grecesc , care constituieoriginalul după care s - a alcătuit Glosarul latin-slav din

copiile slavoneşti ale Sintagmei 134 .

- Manuscrisele Sintagmei aflate în Biblioteca Academiei;

patru manuscrise ale Sintagmei păstrate în Biblioteca

Mitropoliei din Iaşi.

Din mulţimea de manuscrise slavo-române ale Sintagmei

care au circulat pe teritoriul ţării noastre şi ne sunt

cunoscute, menţionăm următoarele:1. Pravila de la Târgovişte din 1451 este prima pravilă

ca vechim e cunoscută ca existând la noi scrisă în Ţara

Românească, la anul 1451 la Târgovişte de către grămăticul

Dragomir din porunca domnitorului Vladislav la Ţării

Româneşti 135 .

2. Copia Sinopsei Sintagmei de la mănăstirea Bistriţa -

Oltenia a fost scrisă din poru nca lui Vladislav al II-lea,

între anii 1449-1454 sau 1449- 1480. Se păstrează la muzeul de

istorie din Moscova 136 .

3. Pravila de la mănăstirea Neamţu din 1472 sau 1474. Se

mai numeşte şi Pravila cea Mare. S-a copiat de ieromonahul

Ghervasie de la Neamţ la 22 aprilie 1472 pentru Ştefan cel

Mare. Se păstrează la Biblioteca Academiei 137 .

Slavistică”, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 9 - 44; şi adăugit în Contribuţiila istoria culturii şi literaturii române vechi (1972), p. 261-306.134 G. Mihăilă, op. cit., p.12 şi n. 12. 135 În prezent se păstrează în Biblioteca “Saltikov -Scedr in” din SanktPetersburg, cf. G. Mihăilă, op. cit., p. 16, n. 32.136 În prezent se păstrează la Muzeul de istorie din Moscova, unde a ajunsdin biblioteca istoricului rus N. Nadejdin, care l-a dus în Rusia în 1830şi în proprietatea căruia se afla încă la 1851 (Vezi: G. Mihăilă, op.cit., p.17, n. 20; Ioan N. Floca, Din istoria Dreptului românesc. I.Dreptul scris, Sibiu, 1993, p. 32 .137 Afost descris de episcopul Melchisedec ( Catalogul manuscriptelor

Mănăstirii Neamţu, în “Revista pentru istorie, arheologie” , 1884, vol.III, p. 120- 143) fără să indice izvoarele şi originea textului. )A sevedea: G. Mihăilă, op. cit., p. 17, n. 50; Ioan N. Floca, Din istoriadreptului românesc, I, p.32).



96

4. Pravila de la Putna, 1475 este scrisă de ieromonahul

Iacob şi se află la Biblioteca Universităţii din Moscova.

5. Copia manuscris a lui Damian din 1495 alcătuită la

dorinţa lui Ştefan cel Mare pentru Biserica Sfântul NicolaeDomnesc din Iaşi. Manuscrisul a ajuns apoi la mănăstirea

Hopovo (Serbia) unde a fost cercetat de Bogdan Petriceicu

Haşdeu. Se află la muzeul din Petersburg 138 .

6. Pravila din secolele XV-XVI se găseşte la Cluj în

Biblioteca Universităţii 139 .

7. Pravila de la mănăstirea Bistriţa -Oltenia din secolul

XVI donată mănăstirii de “Cheaghina Despina” doamna lui

Neagoe Basarab. Se păstrează la Biblioteca Academiei 140 .8. Pravila moldoveană din secolul XVI . Codicele acesta

cu prinde Letopiseţul de la Putna, Cronicele lui Macarie,

Eftimie, şi Azarie, precum şi Sintagma lui Matei Vlastares.

Reprezintă prima treaptă în “românizarea” textelor juridice

din ţara noastră 141 .

9. Pravila copiată la 1 Mai 1606 la mănăstirea Suceviţa.

Manus crisul a fost alcătuit la dorinţa lui Ieremia Movilă şi

porunca Mitropolitului Teodosie Barnovschi. Se păstrează la

Liov 142 .

10. Pravila de la Dragomirna din 1611 tipărită prin

grija Mitropolitului Anastasie Crimca 143 .

138 E. Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şijugoslavi, în “Cercetări literare”, III, 1939, p. 147. 139 I. Iuffu, Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat, în “Romanoslavica”, VIII, 1963, p. 640; G. Mihăilă, op. cit., p. 22-24.140 Manuscrisul trece la Muzeul de antichităţi şi e acolo la Biblio tecaAcademiei Române unde se păstrează sub Nr. 286; P. P. Panaitescu,Manuscrise slave, I, p. 383- 385; G. Mihăilă, op. cit., p. 24-25. 141 G. Mihăilă, op. cit., p.39, n. 86; Ioan N. Floca, Din istoria dreptuluiromânesc, I, p. 35. 142 Existenţa pravilei a fost semnalată de A. Cociubinschi în anul 1876;Vezi: Şt. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin şi român şiinfluenţa lui asupra legislaţiei româneşti, Iaşi, 1931 -1932, p. 91-92 .143 Se propune că manuscrisul se află între bogatele colecţii ale Muzeuluide istorie din Moscova, fără a fi încă identificat. Vezi: I. Drăghicescu,Miniaturi din timpul lui Ştefan cel Mare, în “Buletinul ComisiuniiMonumentelor istorice”, an. XVII, 1924, fasc. 40, p. 93, G. Mihăilă, op.cit., p. 32, n.96, 97.



97

c) Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinţilor Părinţi, cu

extrase din legile de stat bizantine privitoare la Biserică,

în limba slavonă şi română.

Cele mai importante sunt următoarele: 1. Pravila de la Bisericani din 1512. Această Pravilă a

fost scrisă la dorinţa lui Bogdan Vodă (1504 -1527), fiul lui

Ştefan cel Mare, de către un copist anonim în mănăstirea

Neamţ, pentru mănăstirea Bisericani, iar un fragment de la

sfârşit a fost scris de către ieromonahul Nicodim 144 .

2. Pravila de mănăstirea Neamţ din 1557 scrisă la

porunca Mitropolitului Grigorie. S e aseamănă mult cu textul

Pravilei de la Govora 145 .3. Pravila de la mănăstirea Putna din 1581 a fost

alcătuită de Lucaci. Cuprinde trei părţi: text slavon, text

slavon cu traducere românească şi exclusiv text românesc.

Pravila ritorului Lucaci are o importa nţă deosebită deoarece

este cel mai vechi manuscris juridic românesc, precum şi cel

mai vechi text literar moldovenesc. Se află la Biblioteca

Academiei Române 146 .

4. Pravila de la mănăstirea Bistriţa -Moldova din 1618. A

fost scrisă cu cheltuiala Mitropolit ului Teofan al Moldovei

în vremea lui Radu Mihnea (1616-1619) la 17 iulie 1618.

Pravila se află în Biblioteca Academiei Române 147 .

d) Codicii şi Colecţiile canonico -juridice. Pravilele

tipărite în limba română.

144 Ioan N. Floca, Orig inile dreptului scris…, p. 86. În anexă la pravilăsunt câteva extrase din Sfinţii Părinţi cu conţinut dogmatic, şi anumedin Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschinul,Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nissa, Epifanie Cipriotul, AnastasieSinaitul, Ioan Sinaitul şi Ciril al Alexandriei (I. Peretz, Curs deistoria dreptului român, vol. II, Bucureşti, f. a., p. 236 -237).145 Vezi prezentarea manuscrisului la: I. Peretz, Curs…, II, p. 237-239;Ioan N. Floca, Originile dreptului scris…, p. 86-87. 146 Ioan N. Floca, Pravila ritorului Lucaci (1581), în “MitropoliaArdealului”, nr. 9 -10, 1975; I. Rizescu, Pravila ritorului Lucaci, 1581, Bucureşti, 1971. 147

Manuscrisul are 392 de foi în octav mic, cu 151 capitole ale cărortitluri sunt aceleaşi cu cele din Pravila tipărită la Govora (1640 -1641)în limba română, ca şi cu cele din Pravila slavă de la 1512. (A se vedea:Şt. Berechet, Legătura…, p. 100-101).



98

Până în prezent nu ştim în mod cert care a fost şi când

s- a tipărit prima pravilă pe teritoriul ţării noastre. Ştim

sigur că nu s - a tipărit nici una în limba slavonă şi că toate

din cele cunoscute sunt în limba română. De aici rezultă căpravila era solicitată într - un text accesibil, pe înţeles,

atât d e slujitorii Bisericii cât şi de dregătorii statului,

chiar într- o vreme în care cărţile de cult puteau să fie încă

în limba slavonă, socotită multă vreme ca o limbă cvasi -

sfântă. Aceste pravile sunt:

1. Pravila diaconului Coresi, Braşov, 1563. Până acum,

cea mai veche pravilă tipărită în limba română este

considerată Pravila diaconului Coresi. Din pravila tipărită,fie în 1563, fie între anii 1570-1580, nu ni s- a păstrat

decât un fragment descoperit de Andrei Bârseanu, într-un

codice aflat la muzeul din Sighet, provenit de la preotul

Artemiu Anderco, din comuna Ieud- Maramureş.

Titlul pravilei nu se cunoaşte. Fragmentul de pravilă se

păstrează în Biblioteca Academiei. Pravila lui Coresi

reprezintă numai un fragment dintr - o pravilă mai bogată.

Cuprinsul acestei pravile este scos din canonarul lui Ioan

Postitorul, o colecţie numai de rânduieli penitenţiale,

alcătuită pentru uzul duhovnicilor. Ea nu cuprinde şi legi cu

caracter civil. Are exclusiv conţinut religios.

Traducătorul în româneşte nu se cunoaşte. Din analizarea

fragmentului păstrat rezultă că avem de -a face cu o traducere

din limba slavă, traducere făcută după un nomocanon care avea

la bază Canonarul lui Ioan Postitorul.

Locul traducerii româneşti nu s -a putut stabili.

Părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii cred că

traducerea primului nomocanon s- a făcut în Moldova, alţii

cred că acest lucru a avut loc în Ţara Românească sau în

Ardeal, unde s- a tipărit pentru prima oară şi s - a şi păstrat.

Până în prezent nu s -a putut identifica izvorul acestei

p ravile româneşti. Se crede că în acea vreme existau mai

multe traduceri româneşti care circulau pe teritoriul patrieinoastre, cel puţin două, una în Transilvania şi alta în



99

Moldova, dar toate având un izvor comun, un canonar de tipul

aceluia al lui Ioan Postitorul 148 .

2. Dreptătoriu de leage. Pravila bisericească sau

Pravila cea Mică de la Govora (1640- 1641). Pravila tipărităîn tiparniţa mănăstirii Govora în anii 1640 -1641, ca format,

este un volum în cvart mic, cu litere cirilice. Pe verso foii

de titlu s e găseşte stema Ţării Româneşti, iar pe foaia a

doua se găsesc 12 versuri scrise în limba slavonă de către

Udrişte Năsturel. Predoslovia care se adresează “către toţi

nostavnicii sfintei Biserici” este semnatăîn unele exemplare

de Teofil, Mitropolitul Ţării Româneşti, iar în altele este

semnată de Ghenadie, Mitropolitul Ardealului. Materialul cuprinsului n- a fost rânduit după un plan

anume. Este nesistematizat. Capitolele sunt de cele mai multe

ori disproporţionate ca întindere. În predoslovie este

indicat ca tipograf Meletie Macedoneanul, stareţul mănăstirii

Govora, iar în epilogul pravilei este indicat Ştefan de

Ohrida. Tipărirea a fost supravegheată de Udrişte Năsturel.

Traducerea după un text slavon s - a făcut de către Mihail

Moxa. Deşi în foaia de titlu este indicat anul 1640, din

indicaţiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a

început în postul Crăciunului 1640 şi s -a terminat în Postul

Paştelui 1641.

Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial

promulgat de autoritatea de stat şi de cea bisericească, ca

prima colecţie tipărită în limba română de legi civile şi

bisericeşti a statului român şi a Bisericii Ortodoxe Române.

Destinată în primul rând celor ce se pregăteau să devină

preoţi, pravila a avut un caracter vădit didactic.

Stud ii comparative au dus la constatarea că predoslovia

cu unele completări este o traducere a predosloviei lui Petru

Movilă de la nomocanonul său alcătuit de Pavel Berânda la

anul 1620. Materialul pravilei este extras din canoanele şi

Constituţiile Sfinţilor Apostoli, din canoanele sinoadelor şi

148 A se vedea comunicarea făcută la Academia Română de Andrei Bârseanu, în“Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, Seria II, tom. I,



100

ale Sfinţilor Părinţi, din legile civile şi penale, din

canoanele privind căsătoria şi relaţiile de familie şi din

rânduielile şi pravilele călugăreşti. Necunoscându -se izvoare

directe, Pravila de la Govora este socoti tă o compilaţie dupăizvoarele generale şi nu o traducere a unei colecţii anume 149 .

3. Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă,

Iaşi, 1644. Pravila “Şapte Taine”, este un îndrumător practic

destinat preoţilor şi slujitorilor bisericeşti, o pravilă

bisericească, prima de acest fel, tipărită în Moldova. S -a

tipărit la Iaşi în anul 1644. Din foaia de titlu reiese că s -

a tipărit “cu învăţătura şi cu cheltuiala Măriei Sale Ioan

Vasilie Voievod în tiparul cel domnesc în târg la Iaşi, înanul 1644”. Pe verso foii de titlu se află stema Ţării

Moldovei; urmează prefaţa semnată de Mitropolitul Varlaam al

Moldovei. Titlul care tratează problema Sfintelor Taine este

expus pe 300 pagini, redactate sub formă catehetică de

întrebări şi răspunsuri.

Unii cercetători au presupus că “ar fi o prelucrare după

opera lui Gavriil Severos Peloponezianul, Mitropolitul

Filadelfiei”, sau chiar o traducere după o lucrare cu acelaşi

titlu apărută la Lemberg în 1642. Alţii o socotesc o

compilaţie românească făcută după diferite pravile existente

în acea vreme în Moldova, sau un rezumat după Pravila aleasă

a lui Eustratie.

Unii cercetători socotesc drept autor al pravilei pe

Mitropolitul Varlaam, care semnează prefaţa; alţii pe

Eustratie care ar fi scris-o la îndemnul lui Petru Mo vilă.

Aşa după cum arată titlul, Pravila tratează în primul rând

problema Sfintelor Taine. Ea cuprinde şi un bogat material

canonic privind diferite chestiuni bisericeşti. Fiind prima

Pravilă bisericească apărută în Moldova, ca o pravilă

p. 33-40.149

Ioan N. Floca, Pravila de la Govora din 1640-1641, în “BisericaOrtodoxă Română”, nr. 3 -4, 1963, p. 297-319; Idem, Importanţa canonică şijuridică a Pravilei de la Govora (1640 -1641), în “Mitropolia Ardealului”,nr. 6-8, 1964, p. 495-523.



101

destinată în primul rând preoţilor duhovnici, s -a bucurat de

mare cinste.

4. Carte românească de învăţătură de la Pravilele

împărăteşti şi de la alte giudeţe sau Pravila lui VasileLupu, Iaşi, 1646. Aşa cum o arată şi numele este o colecţie

de legiuiri, tipărită în tipografia domnească de la

mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1646.

Iniţiatorul ca şi acela are a dispus adunarea “tocmealelor

celor bune” pentru a fi tipărite şi a suportat toate

cheltuielile este domnitorul Vasile Lupu. Motivul apariţiei a

fost aşa cum se mărturiseşte în prefaţă “împuţinarea

izvoarelor Sfintei Scripturi şi altor învăţături”, ca şidorinţa de a urma pilda “celor buni şi înţelepţi domni”.

Alcătuitorul Pravilei a fost logofătul Eustratie. Se

crede că la munca de selecţionare a materiei , Eustratie a

fost ajutat şi de alţi cărturari, printre care de învăţatul

grec Meletie Sirigul, originar din Creta. În predoslovie se

spune că s - au folosit la alcătuirea Pravilei texte latineşti

şi greceşti şi în titlu, ca şi în predoslovie, se spune că

lucrarea s- a tălmăcit din limba greacă în limba română.

În lumina celor mai recente cercetări se consideră că la

baza Pravilei stau două izvoare directe şi anume: Legea

agrară bizantină ( Nomos Georgicos ), un cod rural bizantin,

cu largă circulaţie, alcătuit în secolele VI- VII în Bizanţ,

care constituie prima parte a Pravilei, într-o traducere

interpretativă; şi Tratatul penalistului italian Prosper

Farinaccius “ Praxis et theoricae criminalis ”, Veneţia, 1607 -1621, care constituie, în extras, partea a doua a Pravilei

Moldovei. Fiind o colecţie oficială a statului feudal

Moldova, ea s- a utilizat în reglementarea relaţiilor sociale

ale vremii. Prin includerea ei integrală în Îndreptarea

Legii, Pravila lui Vasile Lupu devine astfel codul general

recunoscut şi respectat în toate provinciile româneşti 150 .

150 Ioan N. Floca, Elemente de drept romano- bizantin în Carte românească deînvăţătură, Iaşi, 1646, Cluj-Napoca, 1980.



102

5. Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila cea Mare sau

Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte 1652. Pravila Mare a

lui Matei Basarab, numită aşa pentru a se deosebi de Pravila

Mică de la Govora din aceiaşi perioadă, după titlul săuoficial este “ Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată

judecata arhierească de toate vinele preoţeşti şi mireneşti”.

Pravila aceasta n- a fost alcătuită de un singur cărturar, ci

de un grup de oameni învăţaţi indicaţi de către Mitropolit ul

Ştefan al Ţării Româneşti. Dintre cărturarii care făceau

parte din grupul acesta se cunosc trei: primul, traducătorul

din greceşte al textului Pravilei, adică Daniil Panoneanul,

apoi doi cărturari greci Ignatie Petriţiş şi PantelimonLigaridis, care au asistat la redactarea definitivă a

textului grec după care s - a făcut traducerea.

Pravila târgovişteană a fost destinată pentru românii

din Ţara Românească şi Ardeal, ca şi pentru cei din Moldova

şi are caracterul unui cod complet de legi bisericeşti, dar

şi de legi de stat.

Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă

românească, complexă pentru vremea ei, ea fiind o îmbinare de

reguli de drept canonic şi de drept laic. Materia Pravilei

este împărţită în două părţi mari, distincte între ele, şi un

apendice, lucru clar ce reiese din titlul Pravilei. Prima

parte a Pravilei, care poartă titlul de Îndreptarea Legii,

este împărţită în 417 glave, dintre care 314 sunt extrase din

Nomocanonul lui Manuil Malaxos, iar restul de 103 glave

cuprind în întregime textul Pravilei lui Vasile Lupu. A douaparte a Pravilei nu este împărţită în glave generale, ci

numai în grupuri mai mici de glave speciale. Această parte

cuprinde în întregimea ei colecţia canonică a lui Alexie

Aristen şi comentariile acestuia la toa te canoanele, apoi

canoanele câtorva Sfinţi Părinţi şi un fragment din tipicul

Patriarhului Nichifor Mărturisitorul. Apendicele este format

din întrebări şi răspunsuri ale lui Anastasie Sinaitul.

Problemele speciale de care se ocupă Parvila sunturmătoarele: atestarea existenţei sinoadelor mixte în



103

Biserica Ortodoxă Română; atestarea rânduielii aparte că şi

protopopii au dreptul să elibereze anumite cărţi canonice; că

dreptul ctitorului nu este supus prescripţiei; şi permiterea

clericilor divorţaţi să devină arhierei, dacă sunt destoinicipentru aceasta. O problemă de o importanţă deosebită de care

se ocupă Îndreptarea Legii, este aceia a poziţiei canonice a

Mitropoliilor Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de celelalte

Biserici Ortodoxe.

Cel mai cuprinzător şi mai bine alcătuit din vechile

coduri ale Bisericii şi ale statului nostru, Pravila cea Mare

reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieţii bisericeşti şi de

stat” şi “cel mai important document istoric şi de vechelegislaţie a poporului nostru”. Ea s -a aplicat de la data

apariţiei ei atât în viaţa bisericească cât şi în cea de stat

în toate cele trei provincii româneşti, până târziu în

secolul al XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când a

fost înlocuită cu legile moderne ale României, iar în

Biserică până azi 151 .

6. Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin

care s- a încercat să se completeze Pravilele secolului al

XVII-lea. În secolul XVIII- XIX au apărut un număr însemnat de

astfel de îndrumări sau pravile duhovniceşti pentru preoţi.

Cele mai importante sunt: Învăţătura bisericească, Bucureşti,

1710 a Mitropolitului Antim Ivireanu; Capete de poruncă ,

Bucureşti, 1714 a aceluiaşi Mitropolit; Adunare a celor şapte

Taine, Iaşi, 1715; Prăvilioară la Taina Ispovedaniei,

Bucureşti, 1781; Prăvilioară , Iaşi 1784; Pravilă de obşte,Viena, 1788; Pravilă pentru judecata canonică, a

Mitropolitului Veniamin Costachi.

7. Carte folositoare de suflet , tradusă din greceşte de

călugării Gherontie şi Grigorie, Bucureşti, 1799.

8. Pidalionul, a fost tradus din grece şte de către

Mitropolitul Veniamin Costachi şi Neofit Scriban şi tipărit

în 1844 la mănăstirea Neamţ.

151 Îndreptarea Legii, ediţia Academiei Române, Bucureşti, 1962.



104

9. Enchiridion sau Carte manual de canoane este o

colecţie a tuturor canoanelor cu comentarii, alcătuită şi

tipărită la Sibiu în 1871 de către Mitropolitu l Andrei

Şaguna. 10. Sintagma alfabetică a canoanelor este cuprinsă în

volumul I al tratatului publicat de Dumitru Boroianu, la Iaşi

în 1899, sub titlul “ Dreptul bisericesc”.

11. Drept canonic oriental, publicat de Marin

Theodorian- Carada la Bucureşti în trei volume, 1905-1907.

Cuprinde numai canoanele cu comentarii făcute în spirit

catolicizant.

12. Colecţia de legi, regulamente, canoane, publicată deChiru Costescu, în Bucureşti, vol. I, 1916; vol. II, 1925;

vol. III, 1931. Canoanele uzuale se cuprind numai în volumul

III al colecţiei.

13. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii,

ediţia lui Nicodim Milaş, tradusă în româneşte de Nicolae

Popovici şi Uroş Kovincici, Arad, 2 vol., 1930 -1936. Este cea

mai cuprinzătoare şi cea mai valoroasă colecţi e de canoane în

ortodoxie.

14. Canoanele, editate de Constantin Dron în 2 vol.,

Bucureşti, 1932 - 1935, cu text şi comentarii.

15. Pidalionul, ediţie publicată de Haralambie Popescu

şi Zosima Tărâlă, Bucureşti, 1933.

16. Legiuiri bisericeşti vechi, adică Statutul organic

al Mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu, 1868.

17. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române adică Statutulşi Regulamentele Bisericii Ortodoxe Române, tipărite sub

Patriarhul Justinian Marina (1948-1953).

18. Legea şi Statutele cultelor din Român ia , Bucureşti,

1954.

19. Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române , se publică în revista “Biserica Ortodoxă Română”.

20. Deciziile patriarhale, se publică în revista

“Biserica Ortodoxă Română”, precum şi Circularele episcopale,

publicate în revistele mitropolitane.



105

e) Legile de stat ale Statului român privind Biserica.

1. Hrisoave domneşti privind Biserica. Ele au avut

valabilitate în epoca feudală şi nu mai reprezintă azi decât

o valoare pur documentară. Dintre acestea ni s - au păstratmai ales cele privitoare la dreptul de proprietate.

2. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în

Principatele Române folosite în epoca fanariotă. Dintre

acestea se pot menţiona: Exabiblosul lui Harmenopoulos din

1345; Sinopsis Nomike ; Nomos Georgicos sau Codul rural

bizantin din secolele VII- VIII; şi Basilicalele.

3. Operele juridice alcătuite în principatele române în

limba greacă modernă, după porunca domnilor fanarioţi sau din

iniţiativă proprie. Dintre acestea menţionăm:

- Manualul de legi al lui Mihail Fotino, alcătuit din

trei părţi.

- Arta judecătorească a lui Dumitru Paniotache, din

1779.

- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de

acesta din porunca lui Nicolae Mavrocordat.- Pandectele lui Toma Carra, 1806 adică un manual

juridic în stilul Ins tituţiunilor, după modelul Parafrazei

lui Teofil.

- Nomocanonul lui Teofil.

- Îndemănoasa adunare, 1804, este traducerea manualului

lui Constantin Armenopulos, făcută de Toma Carra, din porunca

lui Moruzi.

4. Legi româneşti alcătuite din material bizantin şiobicei. Dintre acestea unele au caracter civil, altele penal.

Legiuirile civile sunt:

- Hotărâri ale sfatului de obşte al Moldovei, 1785.

Conţine două hotărâri cu putere de pravilă privind

interzicerea de a se mai face vânzări deghizate prin acte de

d onaţie, precum şi cele privind familiile de robi.

- Pravilniceasca condică, 1780, a lui Ipsilanti,

redactată în limba greacă şi în limba română. S -a aplicat în



106

Ţara Românească din 1780 până la 1 septembrie 1818, când a

fost abrogată de Codul Caragea.

- Manualul lui Donici, 1814, este un rezumat din

Basilicale, cu unele elemente din obiceiul pământului. A fostaplicat în Moldova între 1814- 1817 şi chiar până în 1823,

când a fost abrogat de Codul Calimachi.

- Legiuirea lui Caragea (1818-1865). A fost în vigoare

de la 1 septembrie 1818 până la 1865. Are şase părţi: despre

persoane, lucruri mişcătoare şi nemişcătoare, tocmeli,

daruri, vini şi prigoniri.

- Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 şi pus în

aplicare la 1 septembrie acelaşi an. Scris în greceşte tradusmai târziu pe la sfârşitul anului 1831 şi tipărit în

româneşte abia la 1833. Codul se compune dintr -o introducere

şi trei părţi: dreptul persoanelor, dreptul lucrurilor,

nemărginirile care privesc dreptul persoanelor şi al

lucrurilor.

Legiuirile penale sunt:

- Condica penală a lui Şuţu -Sturza din Moldova (1820-

1826).

- Codul penal al lui Ghica- Ştirbei, din Muntenia (1841 -

1851).

5. Alte legiuiri de Stat:

- Codul comercial francez, 1840, tradus de Simion

Marcovici pentru Muntenia şi de Emanuel Drăghi ci în 595 de

articole, pentru Moldova.

- Procedura civilă pentru Valahia şi Moldova din 1859 şi1861

- Manualul administrativ al Principatului Moldovei din

1855-1856

6. Legile principatelor unite:

a) Constituţii:

- Proiectul de constituţie al lui Cuza Vod ă, 1863

- Constituţia din 1866

b) Coduri:

- Codicele civil, 1864



107

- Codicele penal, 1864

- Codicele comercial, 1864

- Codul de procedură: civilă, 1865; penală, 1864;

comercială, 1864. c) Legi ordinare:

- Legea rurală, 1864

- Legea pentru secularizarea averi lor mănăstireşti, 1863

- Legea pentru înmormântări.

- Legea sinodală, 1864

- Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi

sinodale centrale, 1864

- Legea sinodală, 1872

- Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române,

1885

- Legea clerului mir ean şi a seminariilor, 1895

7. Legile României:

- Constituţia din 1923;

- Constituţia din 1938;

- Constituţia din 1965;- Constituţia din 1994;

- Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române,

1925;

- Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii

Ortodoxe Române, 1925;

- Legea pentru ridicare Scaunului Ţării Româneşti la

rangul de Patriarhie, 1925 152 .

IV. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus

Aceste colecţii sunt următoarele:

1. Versio Isidoriana. Această colecţie cuprinde în

traducere latină diverse canoane ale Sinoadelor ecumenice şi

locale, care s- au ţinut în Răsărit, inclusiv canoanele

Sinodului IV ecumenic. Ea se numeşte isidoriana fiindcă s -a

152 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 146-150.



108

păstrat într -una din scrierile episcopului Isidor de Sevilla,

deşi a fost tradusă în Italia încă din secolul al V -lea 153 .

2. Versio Prisca - este o traducere a canoanelor unor

Sinoade ecumenice şi locale din Răsărit, ca şi VersioIsidoriana, de care se deosebeşte numai prin faptul că omite

canoanele Sinodului local de la Laodiceea. A fost alcătuită

în Italia în secolul V 154 .

3. Codex Canonum Ecclesiae Romanae. Această colecţie

oficială a Bisericii din Roma, cunoscută ca atare pe la

sfârşitul secolului V, prin cuprinsul său diferea de cele

două, în primul rând prin faptul că era mai bogat, având şi

c anoanele sinodului din Cartagina, şi în al doilea rând,unele enciclice ale papilor din secolul V şi unele legi ale

Statului roman 155 .

4. Codex Canonum Ecclesiae Africanae. Este o colecţie a

canoanelor întrunite la Cartagina, canoane ale căror triere

s- a făcut de către Sinodul de la Cartagina din anul 419 156 .

5. Codex Canonum Ecclesiasticorum Dionisii Exigui.

Această colecţie a fost alcătuită de călugărul Dionisie

Exigul, originar din Sciţia, care a trăit într - o mănăstire

din Roma în prima jumătate a secolului al VI-lea. În

cuprinsul ei intră numeroase canoane traduse din greceşte,

adică 50 dintre cele 85 de canoane ale Sfinţilor Apostoli,

apoi traducerea canoanelor primelor patru sinoade ecumenice

şi a şapte sinoade locale din Răsărit, inclusiv a canoanelor

sin oadelor apusene de la Sardica şi de la Cartagina. În

timpul papei Ormisda, colecţia lui Dionisie Exigul, a devenitcolecţia oficială a Bisericii din Roma 157 .

153 Prima redactare este tipărită de Maasen (I, p. 924 -938) sub titlul:“Incipiunt regulae ecclesiasticae, quae apud Nicheam Bythiniae a 318patribus conscribtae sunt, quas sancta romana ricipit ecclesia”. 154 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 140.155 Ibiem, p. 141.156 Codex Canonum Ecclesiae Africanae. Christophorus Justellus ex. Mss.Codicibus edidit, în “Biblioteca Juris Canonici Veteris”, tom. I, Edit.G. Voelli, H. Justelli, Paris, 1661.157 Exiguus Dionysius, Codex Canonum Universae Ecclesiae, în “PatrologiaLatină”, tom. 66.



109

6. Colecţio decretorum pontificum romanorum. Şi această

colecţie a fost alcătuită de către Dionisie Exigul care a

adunat aşa - zisele Decretalii, adică hotărârile cu caracter

canonic a opt papi până la Anastasis al II - lea şi devine ceadintâi colecţie de Decretalii 158 . Şi faţă de ea s -a manifestat

aceiaşi preţuire ca şi faţă de prima colecţie şi au servit

îm preună la alcătuirea noii colecţii oficiale a Bisericii

Romane şi apoi a Bisericii din imperiul franc. Această

colecţie s -a numit:

7. Colecţio Dionisio Hadriana. Numele colecţiei vine de

la faptul că ea a fost completată cu decretalii ale unor papi

ulterio ri şi a fost încheiată în timpul papei Hadrian I, carea dăruit - o în anul 774 lui Carol cel Mare, devenit împărat al

Imperiului romano- franc de la anul 800 şi care a declarat

această colecţie oficială a imperiului său.

8. Collectio Hispana sau Collectio Isidoriano . Această

colecţie este atribuită lui Isidor de Sevilla, dar ea nu

aparţine acestuia. A fost totuşi alcătuită în Spania,

probabil chiar în vremea arhipăstoririi acestui ierarh. În

cuprinsul ei au intrat canoanele din colecţia lui Dionisie

Exigul şi canoanele unor sinoade locale din Galia şi Spania,

la care s- au mai adăugat un număr mare de decretalii

papale 159 .

9. Collectio Pseudo-Isidoriana sau Collectio canoni

Isidori Mercatoris. Aceasta este o colecţie falsă, care a

fost alcătuită în scopul aservirii puterii de stat de către

puterea papală, în jurul anilor 847 -852. În cuprinsul ei aintrat Collectio Hispana, dar pe lângă aceasta au mai fost

introduse decretalii papale, atribuite unor episcopi romani

din primele patru secole 160 .

158 Tipărită în Voelli şi Justelli, , p. 181 şi urm. Cardinalul Baroniusdefineşte decretalele astfel: “Decretales dicebantur romanorumpontificium epistolae, quibus vel ad diversorum consultationes responderesolerent, vel cum quid servadum vitandumque esset edicerent” (Dr. NicodimMilaş, op. cit., p. 141, n. 33). 159 Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 141-142.160 Cea mai bună ediţie a acestei colecţii este aceea a lui P. Hinschius,Decretales Pseudo-Isidorianae, Leipzig, p.1863.



110

10. Decretum Gratiani. Această colecţie cunoscută şi sub

numele de “Concordantia discordantium canonum” a fost

alcătuită de către juristul Graţian, care fusese profesor la

Universitatea din Bologna. În cuprinsul acestei colecţii auintrat toate canoanele şi decretaliile din colecţiile

anterioare şi a servit drept principal cod al Bisericii din

Apus, până în secolul al XVI -lea.

11. Corpus jurici canonici. Alcătuit pe la anul 1500 de

către Jean Chappins, profesor la Paris, pe baza întregului

material cuprins în colecţiile anterioare, triat şi

sistematizat în parte, acest nou cod a fost numit de la anul

1850 încoace, Corpus Juris Canonici 161 .12. Codex juris canonici. Vechiul Corpus juris canonici,

completat mereu cu material juridic, emis de scaunul roman, a

fost alcătuit din anul 19 17 cu un cod oficial al Bisericii

Catolice, publicat sub numele de Codex juris canonici,

revizuit în 1983 în lumina hotărârilor Conciliului II

Vatican 162 .

Tot din 1917 încoace s- a mai întreprins alcătuirea şi

publicarea unui cod al Bisericii Catolice orientale sub

numele de:

13. Codex juris ecclesiarum orientalium. Deşi abia

publicat s- a simţit nevoia unor modificări şi completări, iar

Conciliul II Vatican (1962- 1965) îi va aduce şi acestuia

modificări însemnate 163 .

161 Corpus Juris Canonici, ed. de A. Friedberg, Leipzig, 1879. 162 The Code of Canon Law, Collins William B. Eerdmans Publishing Company,Grand Rapids, Michigan, 1983.163 Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Auctoritate Joannis Pauli P.P.II promulgatus, Typis Polyglottis Vaticanis, 1990.



111

C A P I T O L U L I I I

O R G A N I Z A R E A B I S E R I C I I

PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII BISERICII

O dată cu întemeierea Bisericii, Mântuitorul Iisus

Hristos a stabilit şi normele fundamentale după care să se

conducă Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora la organizarea

Bisericii. De fapt, Sfinţii Apostoli având în vedere aceste

norme fundamentale date de Mântuitorul chiar în ziua

Cincizecimii au organizat, la Ierusalim, prima comunitate

bisericească.

Deci, prin organizarea Bisericii se înţelege totalitatea

persoanelor şi instituţiilor bisericeşti care exercităputerea în Biserică, ca organism social, şi care sunt

înşirate într - o legătură organică internă pe baza ordinii

juridice.

Este de la sine înţeles că nu putem înţelege în mod

corespunzător această definiţie decât pe baza iniţie rii

noastre în ce priveşte aspectele principale ale Bisericii.

Se ştie că Biserica constă din două laturi: una

transcedentală, harismatică şi sfinţitoare, şi care formează

partea nevăzută a Bisericii şi alta imanentă, vizibilă , în

baza căreia Biserica apare ca o societate văzută, încadrată

în timp şi spaţiu ca organizaţie în scopul mântuirii.

Organizarea Bisericii cuprinde noţiuni referitoare la

Biserică în general, la membrii Bisericii, puterea

bisericească şi la organele care participă la exercitarea

put erii bisericeşti.



112

1. Despre Biserică în general

După cum se ştie, Biserica este o societate omenească de

origine divină, adică întemeiată de Iisus Hristos cu scopul

ca în şi prin ea să se mântuiască oamenii. Deci Biserica

fiind o instituţie de origine divină, este totalitatea

oamenilor care cred în Iisus Hristos, se botează în numele

Sfintei Treimi, au aceeaşi unitate de credinţă şi sunt

conduşi la mântuire de către Sfinţii Apostoli şi de urmaşii

lor legitimi - episcopii - capul Bisericii fiind însuşi

Mântuitorul Iisus Hristos 164 .

a) Natura Bisericii. Definiţiile diverselor manuale de

teologie nu leagă de obicei natura Bisericii de natura

omului, ci ori îi dau o interpretare mistică până la

mistificare, ori o secularizează în aşa măsură încât dispare

complet tot ce ţine de natura divină a Bisericii. Natura

Bisericii are deci un aspect dogmatic, după care natura

Bisericii ar rezida în elementul haric şi în trăirea internă

a adevărurilor de credinţă, cât şi unul practic, sau mai

precis juridic, Biserica fiind, d upă natura ei, supusă unorrânduieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi

care în totalitatea lor formează un ghid practic, un

îndrumător cu putere de lege voită de Întemeietorul ei. A

nega Bisericii aspectul material, juridic şi a accentua numa i

aspectul dogmatic echivalează a declara Biserica ca

inexistentă pentru oameni, contrară naturii umane şi inaptă

pentru îndeplinirea misiunii ei printre oameni.

Totalitatea legilor sau canoanelor Bisericii, ca norme

de observat în organizarea şi conducerea ei, au pentru viaţa

practică a Bisericii, pentru învelişul ei material puterea

obligatorie pe care o au normele morale şi cele strict

religioase pentru conştiinţă.

Prin urmare, este cu totul greşit să se spună că normele

de drept, spiritul juridic şi ordinea juridică ar fi străine

164 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Probleme de eclesiologie, în “StudiiTeologice”, an. VI(1954), nr. 5 -6, p. 295-297.



113

de Biserică, străine de natura ei şi fără rost în viaţa

bisericească. Cel ce a întemeiat Biserica ţinând seama de

natura omului şi înzestrând -o cu mijloacele adecvate

acesteia, a ştiut să aprecieze că în starea de după cădereaîn păcat, nicidecum nu -i sunt suficiente mijloacele

religioase şi cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci că

la acestea trebuie să se mai adauge în mod necesar şi

auxiliarele juridice. În felul acesta, elementul juridic,

legea de drept sau dreptul intr ă ca factor necesar în

iconomia mântuirii şi în natura Bisericii 165 .

În concluzie se poate spune că Biserica, sub aspectul ei

de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită dinurmătoarele elemente : un grup de oameni; o credinţă care -i

uneşte; diverse interese spirituale şi materiale care - i leagă

în plus, pe lângă credinţa respectivă.

Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii

sunt:

1. Credinţa , care constă într - o stare sufletească de

aderare intuitiv- afectivă la un adevăr religios. Cu alte

cu vinte, credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a

unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar

care dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat

în sufletul credincioşilor.

2. Harul este o putere sau o energie nevăzută a l ui

Dumnezeu care se menifestă întotdeauna ca lucrare ce se

adaugă stării sau puterii morale creată de credinţă, precum

şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa. Harulse dobândeşte prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin

ierurgii.

3. Legătura credinţei constituie al treilea element

important al aspectului nevăzut al Bisericii, adică legătura

pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut, între toţi cei

care cred, precum şi acestora cu Dumnezeu. Văzută mai de

aproape şi anume mai întâi sub aspectul ei de legătură între

toţi cei ce cred, aceasta ni se prezintă pe cele trei planuri

165 Ibidem, p. 297-300.



114

temporale, astfel: ca legătură cu toţi care au murit în

credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos; ca legătură cu

toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi

nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lumeşi; ca legătură cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea

nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor,

mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a

mântuirii în Hristos.

Legătura dragostei constituie al patrulea element al

chipului nevăzut al Bisericii şi care le covârşeşte pe

celelalte. Această legătură îi cuprinde pe toţi oamenii, pe

creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi penecredincioşi. Ea se naşte din dragostea desăvârşită adusă de

Iisus Hristos; este dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra

oamenilor şi apoi dragostea cuprinsă de creştini în sufletele

lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte,

dragostea depăşeşte atât graniţele Bisericii văzute, cât şi

graniţele Bisericii nevăzute.

b) Însuşirile Bisericii.

Biserica este o societate omenească reală, văzută care

se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti.

Atributele caracteristice, prin care Biserica Ortodoxă se

deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti în general

şi de către celelalte Biserici religioase în special, sunt

cuprinse în articolul 9 al Simbolului Niceo-

Constantinopolitan, în care se arată că ea este: una, sfântă,

sobornicească şi apostolească. 1. Sfinţenia este premis a tuturor celorlalte însuşiri

ale Bisericii fiindcă ea îi indică natura deosebită de orice

altă formă de vieţuire umană. După învăţătura creştină,

Biserica este sfântă pentru că este făptura şi casa Domnului,

în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare

se împărtăşeşte prin Sfintele Taine. Biserica este sfântă



115

pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului şi ea

singură are puterea sfinţitoare, puterea Sfântului Duh 166 .

2. Unitatea ţine de constituţia Bisericii şi ea se

prezintă sub îndoit aspect, şi anume:a) ca unitate dată, existentă;

b) ca unitate în devenire.

a) Unitatea existentă, dată ca fapt real, ca însuşire a

Bisericii se exprimă prin următoarele:

- Ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar unul, şi

Biserica este una şi unitară în alcătuirea şi lucrarea ei.

- Biserica mărturiseşte “un Domn, o credinţă şi un

Botez” (Efes. 4, 5). - “Un Domn”, adică un singur cap al Bisericii există şi

acesta este Domnul Hristos, care conduce o singură Biserică,

deoarece a întemeiat una singură.

- “O credinţă”, adică un singur adevăr la temelia ei şi

la temelia Bisericii, căci adevărul desăvârşit în materie de

credinţă numai unul poate fi, iar nu mai multe.

- “Un Botez”, adică un singur izvor al harului sfinţitor

care asigură Bisericii unitatea sacramentală (Efes. 4, 3).

- “O preoţie”, ca singura mijlocitoare a harului

sfinţitor care - i asigură Bisericii unitatea organizatorică şi

disciplinară în centrul căreia se găseşte episcopatul,

formând şi el o unitate indivizibilă, după celebra formulă a

lui Cipria n: “Episcopatus unus este, cuius a singulis, a

solidum, pars tenetur”.

Din cele relatate se vede că în substanţa ei religioasă,unitatea Bisericii se reazămă şi se aduce la expresie, prin

unitatea ei doctrinară, prin cea sacramentală şi prin cea

organizat orică, numai în mod obişnuit canonică sau

disciplinară 167 .

b) Cât priveşte unitatea în devenire a Bisericii,

unitatea ei ca ţel al strădaniilor spre aproppiere, aceasta

nu constituie un atribut al ei, ci doar o năzuinţă care tinde

166 Ibidem, p. 300.167 Ibidem, p. 301-302.



116

spre înlăturarea schismelor sau a sciziunilor de orice fel,

care s- au produs în viaţa Bisericii.

3. Sobornicitatea Bisericii indică atât destinaţia

Bisericii de a cuprinde în sine întreaga umanitaterăscumpărată de Hristos (Matei 28, 18 - 20), cât şi trăirea

întregului de către fiecare mădular în parte, dat fiind

faptul că Biserica este un trup cu multe mădulare care

exprimă viaţa trupului şi exprimă viaţa întregului.

Sobornicitatea mai indică şi faptul că Biserica adevărată stă

pe temelia sinoadelor ecumenice.

4. Apostolicitatea Biser icii este însuşirea care arată

că Biserica Ortodoxă a păstrat întreagă şi neschimbatăînvăţătura lui Hristos, aşa cum au comunicat - o Sfinţii

Apostoli, că ea stă pe temelia Apostolilor şi este expresia

plenară a Tradiţiei apostolice.

Apostolicitatea implică pentru Biserică succesiunea

apostolică a ierarhiei, în sensul transmiterii neîntrerupte a

harului episcopiei şi a întregii credinţe de la apostoli prin

episcopii hirotoniţi de ei şi, prin aceasta, prin episcopii

tuturor timpurilor până la ultimul de astăz i, lucru de care

nu se poate vorbi în protestantism 168 .

168 Ibidem, p. 303-315 . A se vedea şi N. Chiţescu, Biserica, Trupul tainic

al Domnului, Bucureşti, 1942; Yves Congar, L’Infaillibilite de l’Eglise, Ed. de Chevetogne, 1926; Ierom. Pierre L’Huillier, Tu es Petrus, în“Messager de l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale”, nr.88, 1957.



117

PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII

Principiu (latinescul principium = început) în ştiinţa

dreptului bisericesc înseamnă punct de plecare, bază, temei,

concept, idee călăuzitoare, rânduială, normă generală, lege

de bază pe temeiul căreia se formulează şi se elaborează

normele sau legile juridice concrete, numite canoane, sau

legi bisericeşti, după care se organizează Biserica, ca

societate religioasă. Principiile ca idei călăuz itoare constituie sursa

materială, izvorul din care se desprinde conţinutul,

substanţa sau miezul normelor juridice, concrete, a

canoanelor, a legilor bisericeşti scrise şi nescrise.

Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de

credinţă a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau

moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri

de credinţă. Normele generale sau principiile canonicefundamentale pe care se întemeiază şi cărora le dau expresie

legile actuale ale Bisericilor Ortodoxe, particulare, sunt

principiile de bază ale întregii Ortodoxii, ele constituind

unul din elementele esenţiale ale unităţii ecumenice a

Ortodoxiei. Ele pot fi împărţite în două categorii şi anume:

în principii cu fond dogmatic şi juridic; şi în principii

numai cu fond juridic.

a) Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic

Cele mai importante principii canonice din această

categorie sunt următoarele:

1. Principiul ecleziologic instituţional.

Exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii,

principiul acesta precizează caracterul Bisericii de

instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme



118

religioase, dar şi după norme comune de convieţuire socială.

Forma în care se aduce la expresie în Biserică acest

principiu, este cultul; însă fo rma în care se aduce la

expresie în modul cel mai complex acest principiu estelegislaţia ei canonică, fiindcă prin ea se dă consistenţa

organizatorică conţinutului religios specific al vieţii şi

lucrării Bisericii. Principiul ecleziologic - instituţional,

este “alfa” principiilor canonice şi din el derivă toate

celelalte principii canonice de organizare şi de conducere a

Bisericii.

2. Principiul organic.

Acesta se mai numeşte şi principiul alcătuirii şilucrării organice a Bisericii, precum şi principiul

c onstituţional -bisericesc.

I se zice principiu organic, sau principiu al alcătuirii

şi lucrării organice a Bisericii, întrucât pe de o parte, el

reflectă alcătuirea organică a Bisericii, iar pe de altă

parte, întrucât el reflectă totodată şi faptul că toate

părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea

oricărei lucrări bisericeşti.

I se zice principiu constituţional -bisericesc în sensul

că el exprimă rânduiala canonică specifică, potrivit căreia,

unităţile bisericeşti şi organele de conducere a B isericii se

constituie sau se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor

membrilor Bisericii nu numai prin voinţa unei căpetenii sau a

unei singure categorii de membrii. El este un principiu din

care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică -. Fonduldogm atic al acestui principiu se relevă prin învăţătura

despre natura Bisericii ca aşezământ de mântuire alcătuit în

mod necesar din mai multe mădulare sau categorii de membri,

care toate sunt necesare îndeplinirii misiunii ei. În acord

cu adevărata învăţătură despre Biserică şi cu întreaga

practică tradiţională a Bisericii, principiul organic sau

constituţional -bisericesc este adus la expresie în toate

vechile noastre legiuiri bisericeşti, ca şi cele acum învigoare, în legătură cu exercitarea întregii puteri



119

bisericeşti, cu cele trei ramuri ale ei, în special cu ramura

jurisdicţională.

3. Principiul ierarhic.

Aceasta constă în organizarea, lucrarea şi conducereaBisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi

bisericeşti ierarhia clerului de instituţie divină. Această

ierarhie este formată din 3 trepte, care se deosebesc unele

de altele prin starea lor harică şi anume: treapta diaconiei,

preoţiei şi episcopatului. Fondul dogmatic al acestui

principiu se relevă prin următoarele elemente:

- prin instit uirea divină a preoţiei neo -testamentare în

cele trei trepte ale ei.- prin faptul că preoţia este purtătoarea principală a

succesiunii apostolice;

- prin faptul că în aceste două calităţi, preoţia este

mijlocul principal al harului sfinţitor şi lucrătorul

principal al mântuirii;

- prin faptul că în virtutea celor trei elemente,

preoţia în cele trei trepte ale ei, este un element

constitutiv al Bisericii, în sensul că Biserica nu poate

exista fără preoţia de instituire divină în cele trei trepte.

Fondul ca nonic al principiului ierarhic se relevă prin

următoarele elemente:

- prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească, de

element ce formează osatura organizatorică a Bisericii;

- prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită

în mod individual şi în chip sinodal, puterea bisericească,

adică mijloacele de conducere ale Bisericii.

- prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul

care asigură ordinea şi disciplina în Biserică;

- prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti

este obiect ul celei mai amănunţite legislaţii canonice, fiind

aşezată în centrul acestei legislaţii.

În organizarea şi conducerea Bisericii noastre,

principiului ierarhic i se dă expresie canonică:





121

sinoadele la diverse niveluri, iar nu vreo căpetenie

ierarhică în mod individual.

- prin acordul despre întreaga învăţătură despre

Biserică şi despre ierarhie şi despre învăţătura despresinoade.

Fondul sau aspectul canonic se relevă:

- prin practica Sinoadelor ecumenice, ca şi a celorlalte

sinoade;

- prin modul de constituire şi de funcţionare a tuturor

organelor colective de conducere bisericească, începând de la

cea mai mică unitate administrativă, care este parohia şi

sfârşind cu cea mai mare, care este patriarhia. Aceste formesunt: congresele, colegiile, adunările, consiliile,

comitetele, sinoadele arhiereşti ca şi sinoadele mixte.

5. Principiul iconomiei sau al pogorământului.

Acesta constă în rânduiala, potrivit căreia, autoritate a

bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de

lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate să

chivernisească această putere, folosind mijloacele ei aşa cum

apreciază ea că este în interesul Bisericii. Iconomia sau

chivernisirea mij loacelor prin care se săvârşeşte lucrarea

Bisericii, este de două feluri: una de chivernisire a

harului, deci a puterii sfinţitoare a Bisericii, şi alta de

chivernisire a celorlalte mijloace comune ale puterii

bisericeşti. aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvârşesc

prin harul sfinţitor are ca scop validarea lucrărilor

nedepline, cum este cazul cu tainele eterodocşilor. Aplicarea

iconomiei la lucrările ce se săvârşesc prin folosirea

mijloacelor puterii învăţătoreşti şi a celei jurisdicţionale,

are ca s cop deschiderea uşii mântuirii celor ce mărturisesc

adevărata credinţă ca şi ajutorarea prin îndrumarea şi

îndreptarea celor ce vor să vieţuiască după rânduiala

Bisericii. Când iconomia se aplică mai sever, se spune că

urmează calea acriviei sau exigenţei, iar când se aplică cu

îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului .



122

Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi

relevat prin următoarele elemente:

- prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi

“iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I C or. 4, 1);- prin faptul că Biserica este datoare să deschidă

tuturor uşile mântuirii (F.A. 14, 27);

- prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat ca

învăţătură de credinţă, învăţătura despre iconomie în

privinţa lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţi tor.

Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi

relevat prin următoarele elemente:

- prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expresposibilitatea iconomiei şi rânduiesc modul de aplicare al ei

(can. 8/I ec.; 1/II ec.; 5/IV ec.).

- prin faptul că o foarte variată dar constantă aplicare

a iconomiei este atestată de practica vieţi bisericeşti şi

consacrată astfel prin obiceiul de Drept al Bisericii. (art.

90 / Statut. 47; Regulamentul de disciplină).

6. Principiul autonomiei externe.

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică

potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independentă,

sau de sine stătătoare în treburile sale religioase, faţă de

orice altă organizaţie din afara ei.

Independenţa sau autonomia Bisericii are fond dogmatic

şi ea poate fi înfăţişată ca înfăţişată ca întemeindu -se pe

următoarele elemente:

- pe natura religioasă proprie a Bisericii, care derivădin originea ei ca aşezământ de mântuire;

- prin folosirea unor mijloace proprii, specific

religios creştine, de care nu dispune nici o altă organizaţie

de acest fel;

- prin urmărirea unui scop specific religios, care este

mântuirea prin Hristos.

- pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura

dogmatică despre Biserică.



123

Legiuirile în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române

exprimă principiul iconomiei în sensul în care el defineşte

poziţia Bisericii în raport cu Statul (art. 3 Statut). Ceea

ce constituie însă elementul nou şi în deplină concordanţă cucanoanele (can. 30, 34 apostolic; 5/I ec.; 19/IV ec.; 3/VII

ec.), nu este faptul că Biserica se defineşte ca organizaţie

autonomă în raport cu statul, ci faptul că întreaga iconomie

a Statului şi a Regulamentelor bisericeşti actuale exprimă

această autonomie ca o stare de fapt. Dovada cea mai vie şi

cea mai apropiată a acestei autonomii o avem în faptul că

Biserica şi - a elaborat şi adoptat singură, prin organe

proprii legile sale, fără amestec din partea Statului. 7. Principiul loialităţii de Stat.

Prin loialitate se înţelege legalitatea, în sensul de

purtare după legile corectitudini în raporturile dintre

oameni sau dintre grupurile de oameni. Cu aplicare la

raporturile Bisericii cu Statul, loialitatea exprimă

atitudinea de corectitudine a Bisericii faţă de Stat,

atitudine care a fost stabilită de Mântuitorul prin

cuvint ele: “Daţi cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui

Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22, 21).

Loialitatea Bisericii faţă de Stat înseamnă, deci,

respectarea suveranităţii Statului şi cinstirea lui după

cuvinţă, conform următoarelor citate: “Tot sufletul să se

supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât

de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt ale lui Dumnezeu,

sunt rânduite” (Romani 12, 1) sau “Înainte de toate vă rog

deci pe toţi să faceţi cereri şi rugăciuni pentru toţi

oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în

dregătorii” (I Tim. 2, 1 -2).

Biserica aplică aceste porunci care dau conţinut

dogmatic principiului canonic al loialităţii faţă de Stat:

- prin socotirea Statului ca o formă de stăpânire pe

care a rânduit-o Dumnezeu; prin neamestecul Bisericii în

treburile Statului; prin supunerea Bisericii faţă de legile





125

a face cu unităţile numite Biserici autonome (mitropolii sau

numai eparhii autonome) care se bucură de o independenţă mai

restrânsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale (ex.

Biserica Ort odoxă din Finlanda care este subordonatăPatriarhiei Ecumenice). În cazul al doilea, avem de a face cu

mitropoliile, arhiepiscopiile, protopopiatele, parohiile,

mănăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsul unei

Biserici locale autocefale sau autonome. (Stat. art. 41-70).

3. Principiul nomocanonic sau pravilnic

Acesta constă în rânduiala canonică consacrată prin

practica constantă a vieţii bisericeşti, adică pe calea

obiceiului de drept al Bisericii, rânduială potrivit căreiaBiserica se conduce, atât după legi proprii, cât şi după legi

de Stat. Acestui principiu i s- a dat expresie încă din

secolul IV prin practica sinoadelor ecumenice şi prin

aplicarea în viaţa Bisericii a unor legi fundamentale ale

Statului şi el s -a impus definitiv din secolul V când au fost

alcătuite primele nomocanoane.

Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de

Nomocanonul lui Fotie sau Nomocanonul în XIV titluri, dat la

iveală în anul 883 şi acceptat de Sinodul de la

Constantinopol din anul 920 drept Codul oficial al întregii

Biserici Ortodoxe. Din Bizanţ, tradiţia nomocanonică a trecut

şi s - a continuat în statele din Răsăritul Europei. Astfel, în

România au apărut diferite nomocanoane sau pravile, şi anume:

Pravila lui Coresi, 1561- 1580; Pravila cea Mică sau Pravila

d e la Govora, 1640; Pravila bisericească de la Iaşi, 1644;

Pravila lui Vasile Lupu, 1646; Pravila cea Mare sau

Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652. Pravila cea Mare a rămas

în vigoare până în epoca lui Cuza Vodă. De la Cuza până azi,

Biserica Ortodoxă Română, şi - a păstrat şi continuat această

tradiţie începând cu Constituţia din 1923, 1948, 1952, 1965

şi 1991.

4. Principiul teritorial.

Acesta este un principiu canonic de bază căruia i se dăexpresie în legile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române



126

(art. 1, 5- 6 Statut). Prin acest principiu se înţelege

acomodarea sau potrivirea formelor organizaţiei bisericeşti

teritoriale, după formele organizaţiei teritoriale ale

unităţilor de stat. Întregul proces de constituire aunităţilor bisericeşti amintite s - a desfăşur at pe baza

practicii sau a crezului bisericesc şi abia mai târziu a

primit consacrare prin legi bisericeşti pozitive, adică prin

canoane (can. 34 apostolic; 4- 6 I/ec), iar în cele din urmă a

devenit principiu canonic exprimat în mod cât se poate de

clar pr in can. 17 al Sinodului IV ecumenic şi prin can. 38 al

Sinodului VI ecumenic în termenii următori: “Împărţirea

parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirile civile şi deStat” (can. 17 IV ec.); apoi “împărţirii politice şi de Stat

să - i urmeze şi rânduirea treburilor bisericeşti” (can. 38/VI

ec.), sau art. 71 din Statut: “Întinderea teritorială se

determină ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor

administrative ale Statului” 169 .

169 Vezi: Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Importanţa principiilor fundamentalecanonice de organizare şi administraţie ale Bisericii, în “MitropoliaMoldovei şi Sucevei”, an.XLIX(1973), nr. 7 -8, p. 465-478; Pr. Prof. Dr.Liviu Stan, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi

Prea Fericitului Părinte Justinian, în “Ortodoxia”, an. XXI(1968), nr. 2,p.267-296; P. Panayotakos, Les Bases du Droit ecclesiastique dansl’Eglise Orthodoxe Orientale, în “Revista Espanola de Derecho Canonico”,vol. XIX, nr. 57, Madrid, 1964.



127



128

C A P I T O L U L I V

M E M B R I I B I S E R I C I I

CLERUL, STAREA CLERICALĂ SAU PREOŢIA, LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI

ÎN BISERICĂ

1. Noţiunea de cler, ierarhie şi preoţie şi expresiile

derivate din ele

Biserica, ca Trupul tainic al lui Hristos, cuprinde pe

toţi aceia care au primit botezul în mod va lid şi care toţi

laolaltă caută să realizeze scopul pentru care ea a fost

întemeiată, şi anume mântuirea credincioşilor ei.

După învăţătura canonică fundamentală a Bisericii

Ortodoxe, membrii Bisericii se împart în două categorii.

Prima categorie este for mată din acele persoane care printr -

un act sacramental deosebit, prin punerea mâinilor şi prin

chemarea Duhului Sfânt asupra lor, adică prin preoţie , au

fost înzestraţi cu însuşiri proprii de a conduce Biserica,

adică de a învăţa pe credincioşi, de a admin istra Sfintele

Taine şi de a păstra ordinea externă în Biserică. Această

categorie a primit, începând cu secolul al II-lea, denumireaspecială de cler. A doua categorie o formează aceea a

laicilor sa a mirenilor , din care fac parte toţi membrii

Bisericii, care prin botez au devenit membrii ei, fiind

îndreptăţiţi de a lua parte la tot ceea ce priveşte viaţa

bisericească.

Începând cu secolul al III- lea apare o nouă categorie de

membrii numită monahi şi care se deosebeşte atât de starea

clericală cât şi de cea a laicilor. Aceştia pot deveni



129

membrii ai clerului numai dacă primesc, ca şi laicii, vreun

grad ierarhic.

Sub numele de cler se înţelege totalitatea slujitorilor

bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie. Înţelesulacestui cuvânt nu a fost de la început acela pe care-l are

astăzi.

Prin cler s- a înţeles iniţial totalitatea slujitorilor

Bisericii indiferent de starea harică în care se găseau,

adică din cler făceau parte atât slujitorii bisericeşti de

instituire divină: episcopii, preoţii şi diaconii, cât şi

toţi ceilalţi slujitori creaţi de către conducerea

bisericească după trebuinţă, adică ipodiaconii, exorciştii,lectorii, etc., cu alte cuvinte gradele zise inferioare. În

sfârşit, cuvântul cler, ca şi cuvântul ierarhie, sunt

folosite câteodată în înţeles egal cu acela de preoţie sau de

preoţime.

Cuvântul cler are înţelesul originar de soartă. El mai

are şi înţelesul de ales prin soartă şi acesta este sensul

lui şi mai vechi, legat de radicalul din care derivă şi anume

de verbul care înseam nă a chema. Deci, cuvântul

are înţelesul de chemat prin soartă, de unde şi înţelesul

devenit curent de ales prin soartă sau prin tragere la sorţi.

Deci, prin cuvântul cler trebuie să înţelegem alegerea sau

chemarea şi tocmai în acest înţeles s -a adoptat cuvântul cler

pentru a designa totalitatea celor care sunt chemaţi sau

aleşi de soartă pentru slujirea preoţească.

Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte şi , cel dintâi însemnând sfântă, iar cel de -al

doilea, căpetenie sau conducere. Deci, cuvântul ierarhie are

înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie

sfântă. În acest înţeles, el s -a potrivit spre a fi folosit

în Biserică, pentru a exprima noţiunea de cler sau pe aceea

de preoţie.

Cuvântul preoţie are în ţelesul de stare harică

superioară stării comune a oamenilor simpli, laici sau



130

profani, care se creează prin conferirea harului sfinţitor.

Cuvântul însuşi vine de la grecescul , care are

înţelesul de bătrân, de căpetenie, de conducător. Cu ace st

înţeles de căpetenie, de conducător religios s - a folosit şiîn Biserică cuvântul preot. Iar de aici cuvântul preoţie a

dobândit însemnarea de stare reprezentată de către

conducătorii religioşi şi anume de totalitatea acestor

conducători din toate treptele instituite prin hirotonie şi

adică treapta arhieriei, a preoţiei şi a diaconiei 170 .

Privită în totalitatea ei, preoţia constituie şi o stare

aparte între membrii Bisericii, care se numeşte şi starea

clericală, starea preoţească sau cinul preoţesc. Din aceastăstare fac parte numai trei trepte: arhieriei sau

episcopatului, treapta preoţiei şi a diaconiei. Toate

celelalte trepte care au la bază hirotonia în vreuna din

aceste trei, sunt derivate din ele prin lucrarea omenească,

şi se numesc trepte de instituire bisericească. Dar pe lângă

treptele de instituire bisericească, care au la bază

hirotonia, mai sunt şi alte trepte de instituire

bisericească, la baza cărora nu stă actul hirotoniei în nici

una din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină.

Ace stea nu fac parte din preoţie, ci numai cele care au la

bază hirotonia.

2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu,

poziţia şi importanţa ei în Biserică.

Starea clericală propriu - zisă sau ceea ce se numeşte

preoţie în sens propriu şi specific bisericesc, reprezintă o

categorie de membrii ai Bisericii şi anume aceea care este

formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele

trei trepte de instituire divină.

În al doilea rând, preoţia constituie prin ea însăşi,

adică prin starea ei harică, unul din mijloacele cu care

170 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drep canonic ortodox, vol. I, p. 235-237 .



131

Mântuitorul, prin Sfinţii săi Apostoli, a înzestrat Biserica

şi anume acel mijloc fără de care nu este cu putinţă

continuarea lucrării mântuitoare a Bisericii. Prin acest

lucru înţelegem în primul rând că preoţia există în Bisericănu în afara ei şi nici deasupra Bisericii, ci în corpul

Bisericii, ca o parte a acesteia; iar în al doilea rând, că

preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează

mântuirea în Biserică, ea se găseşte prin această acţiune, la

locul cel mai înalt sau cel mai avansat al vieţii bisericeşti

şi că ea formează astfel elementul îndrumător şi conducător

al Bisericii prin însăşi starea, lucrarea şi rostul ei.

În această situaţie, preoţia apare ca fiind cea dintâichemată nu numai să lucreze mântuirea membrilor ei, ci şi să

păstreze spre a le putea folosii în mod eficace, toate

mijloacele cu care, pe lângă preoţie Mântuitorul a înzestrat

Biserica Sa. Totalitatea acestor mijloace au fost transmise

Bisericii prin Sfinţii Apostoli şi de aceea ele au fost

considera te ca formând împreună moştenirea lăsată de la

Sfinţii Apostoli sau ceea ce se numeşte succesiunea

Apostolică. Deci, preoţia în totalitatea ei este păstrătoarea

succesiunii apostolice pe care trebuie să o păstreze spre a o

folosi în lucrarea sa mântuitoare , pentru că fără mijloacele

care intră în alcătuirea acestei succesiuni, lucrarea

mântuitoare nu poate fi săvârşită. Pe de altă parte, nu

trebuie confundată preoţia cu Biserica, atunci când este

vorba de succesiunea apostolică sau de moştenirea lăsată de

Sfinţii Apostoli, Bisericii. Deşi preoţia este chemată la

lucrarea de căpetenie în Biserică, la slujirea preoţească şi

la conducerea credincioşilor, ea numai în unire cu toţi

ceilalţi membrii ai Bisericii, numai încadrată în corpul

Bisericii îşi poate îndeplini lucrarea şi misiunea sa.



132

3. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca

apostolică

După cum arată întreaga istorie şi viaţă a Bisericii,

cele trei trepte de instituire divină, adică episcopii,

preoţii şi diaconii au existat din epoca apostolică şi sau

păstrat neîntrerupt după rânduieli statornicite până azi. Tot

istoria Bisericii ne arată că în afară de aceste trei trepte

de instituire divină, au existat şi alţi slujitori ai

Bisericii şi anume: mai întâi Apostolii, apoi aşa - numiţii

slujitori harism atici, profeţi, învăţători, evanghelişti şi

exorcişti.

Sfinţii Apostoli aleşi de Domnul au fost în număr de

doisprezece. Ei au chemat apoi la slujirea Bisericii, prin

alegere de către obştea credincioşilor şi prin punerea

mâinilor, adică prin hirotonie, pe slujitori din cele trei

trepte ale preoţiei propriu -zise. Chemarea aceasta la

slujirea Bisericii s- a făcut de către Sfinţii Apostoli din

mandat divin, iar nu prin simpla hotărâre a Sfinţilor

Apostoli. Din acest motiv, cele trei trepte ale preoţieicreate de Sfinţii Apostoli se numesc trepte de instituire

divină şi nu trepte de drept divin. Lor li se mai zice şi

ierarhia sacramentală ( hierarchia ordinis ) şi ierarhia

hirotoniei, deoarece în limba latină ordinis înseamnă

hirotonie, adică ierarhia creată print r-un sacrament, printr-

o taină. Când şi cum s - a făcut hirotonia de către Sfinţii

Apostoli a celor chemaţi la treptele preoţiei de instituire

divină nu rezultă clar din textul Sfintei Scripturi. Ea ne

vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apos toli

a celor şapte diaconi a căror menire nu era aceea de a deveni

slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor

adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii.

Deci, în prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din

epoca apos tolică existau cinci categorii de slujitori ai

Bisericii, şi anume: Sfinţii Apostoli, episcopii, preoţii,



133

diaconii sacramentali şi diaconii destinaţi să slujească

trebuinţelor practice ale vieţii bisericeşti 171 .

Paralel cu slujitorii de instituire divină, au apărut

tot în prima fază de organizare a vieţii Bisericii şislujitorii harismatici, adică cei chemaţi la slujirea

Bisericii direct de către Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu

daruri supranaturale, numite harisme. Harismaticii n-au fost

instituiţi de Sfinţii Apostoli, ci au fost creaţi prin

lucrarea directă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Numărul lor

a variat, dar principalii slujitori harismatici sunt:

Apostolii, în sens larg, profeţii, învăţătorii, evangheliştii

şi exorciştii. În aceiaşi perioadă mai apar şi alţi slujitorinesacramentali, neharismatici, adică nefăcând parte nici

dintre slujitorii de instituire divină ai Bisericii, nici din

slujitorii ei harismatici, dar îndeplinind numeroase şi

importante lucrări în slujba Bisericii, ca slujitori

apostoli ci, adică instituiţi prin simpla chemare a lor de

către Sfinţii Apostoli şi prin rânduirea lor la anumite

ascultări. Din această categorie de slujitori nesacramentali

amintim: pe cei 70 de ucenici ai Sfinţilor Apostoli,

diaconiţele, văduvele şi presbitere le 172 .

4. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până

în vremea noastră

Sfinţii Apostoli au săvârşit o lucrare unică în viaţa

Bisericii, fie direct sau personal, cum a fost cazul primilor

doisprezece Apostoli, fie indirect, prin sorţi cum a fost

cazul lui Matia, fie printr-o minune, cum a fost cazul cu

chemarea la apostolat a Sfântului Apostol Pavel. Pentru

săvârşirea acestei lucrări unice, ei au fost înzestraţi de

Domnul în mod direct, apoi prin lucrarea Duhului Sfânt atât

cu plenitudinea preoţiei, cât şi cu daruri supranaturale,

numite harisme. Din întreaga lor putere, Sfinţii Apostoli n -

171 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955, p. 20-22.172 Ibidem, p. 21-29.



134

au transmis membrilor preoţiei de instituire divină decât o

anumită parte din puterea cu care au fost înzestraţi. Ei nu

au transmis: puterile lor supranaturale sau darurile

extraordinare, harismele, prin care au putut săvârşii minuni;apostolatul propriu-zis sau calitatea de organe alese direct

sau indirect ori pe cale miraculoasă de către Domnul; puterea

de jurisdicţie universală. Deşi aveau această putere, fiecare

î n mod personal, totuşi Sfinţii Apostoli n - au înţeles să - şi

exercite jurisdicţia universală în mod personal decât în

lucrarea misionară nu însă şi atunci când s -au pus probleme

litigioase. În asemenea cazuri, ei au procedat consultându-se

reciproc şi punând u- se cu toţii de acord. Sfinţii Apostoli au transmis acea zestre care se numeşte

succesiunea apostolică şi care constă în starea harică a

preoţiei din cele trei trepte de instituire divină, precum şi

puterea de a păstra nealterat sau în mod infailibil adevărul

de credinţă, adevărul revelat.

Cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină

moştenind de la Sfinţii Apostoli, partea transmisibilă din

puterea sau înzestrarea lor, o deţin şi o exercită în viaţa

Bisericii prin mandat divin 173 .

173 Ibidem, p.38-48.



135

DESPRE PUTEREA BISERICEASCA

1. Despre puterea bisericească în general

Fiind o societate văzută, omenească, Biserica trebuie

să aibe o autoritate care să conducă, să o guverneze, prin

mijloacele sale proprii. Puterea şi conducerea supremă în

Biserică şi -a rezervat-o Mântuito rul pentru Sine, aşa căputerea bisericească în plenitudinea ei este concentrată în

El, ca şi Cap suprem şi nevăzut al Bisericii . Iisus Hristos

conduce Biserica prin învăţătura Sa, prin normele şi

poruncile date de El, cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânt a

Tradiţie şi care singure formează legile fundamentale ale

Bisericii. Apoi, Mântuitorul conduce Biserica prin asistenţa

şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh pe care a promis

că -l va trimite spre a le fi de ajutor.

2. Originea şi perpetuarea puterii bisericeşti.

Deşi Mântuitorul Hristos chiar după înălţarea Sa la cer

a rămas capul suprem şi nevăzut al Bisericii, totuşi a

trebuit să dea Bisericii şi o organizaţie corespunzătoare nu

numai cu scopul şi cu caracterul ei supranatural, ci şi cu

natura ei ome nească. Deci, a trebuit să instituie în Biserică

o autoritate de conducere omenească, care, ţinând seama de

învăţăturile şi de poruncile date de Mântuitorul să conducă

Biserica cu ajutorul Sfântului Duh, întrebuinţând în mod

nemijlocit şi mijloace proprii potrivit scopului său.

Mântuitorul Hristos a realizat acest lucru când a instituit

organe anumite pentru a realiza acest scop. Astfel,

Mântuitorul Hristos a dat Sfinţilor Apostoli însuşirea





137

supremă tuturor Apostolilor în mod egal, iar nu în parte

fiecăruia sau numai unuia singur dintre ei. Din mai multe

locu ri din Sfânta Scriptură reiese că Mântuitorul a exclus

orice putere supremă individuală a unui singur Apostol asupracelorlalţi, ci dimpotrivă pe toţi i - a înzestrat cu însuşiri,

drepturi şi putere egală. Astfel, Mântuitorul a hotărât ca

fiecare Apostol să poate exercita singur puterea bisericească

în primă instanţă, în a doua instanţă să o poată exercita

câţiva dintre ei, iar în ultimă instanţă toţi împreună, după

cum reiese din următorul text: “De - ţi va greşi ţie fretele

tău, mergi, mustră -l pe el între tine şi el singur. Şi de te

va asculta ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te vaasculta, ia cu tine încă unul sau doi , ca din gura a doi sau

trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu -i va

asculta pe ei , supune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici

de Biserică, să - ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,

15-17). Apoi, când s- a ivit ceartă între Apostoli, care

dintre ei să fie mai mare în Împărăţia cerurilor, Mântuitorul

a chemat la sine un copil, l- a pus în mijlocul lor şi a zis:

“Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca

pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1 -

4). Mama fiilor lui Zevedeu a rugat pe Mântuitorul ca fiii ei

să stea unul de - a dreapta şi altul de - a stânga în Împărăţia

lui Dumnezeu. Când a u auzit ceilalţi Apostoli despre acest

lucru s- au întristat. Mântuitorul ca să - i liniştească le -a

zis: “Ştiţi că ocârmuitorii neamului domnesc peste ele şi cei

mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care întrevoi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care

între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei

20, 21-27).

După cum acesta este raportul între Apostoli, tot aşa a

fost şi este în Biserica Ortodoxă şi raportul între urmaşii

Apostolilor, episcopii. Deci fiecare ep iscop deţine o putere

egală cu a fiecărui membru al episcopatului şi exercită

puterea supremă în Biserică. Un episcop este supus numai uneiadunări formată din mai mulţi episcopi, dar puterea supremă



138

văzută, o constituie adunarea sau sinodul episcopal care

reprezintă întreaga Biserică.

5. Conţinutul puterii bisericeşti

Puterea bisericească poate fi privită din două puncte de

vedere, şi anume:

a) din punct de vedere obiectiv

b) din punct de vedere subiectiv.

a) Din punct de vedere obiectiv

Mântuitorul a înzestrat pe Sfinţii Apostoli cu puterea

bisericească atunci când le - a zis: “Datu -Mi-s- a toată putereaîn cer şi pe pământ. Drept aceea mergând, învăţaţi toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh, învăţându - le să păzească toate câte v-am

poruncit vouă, şi iată eu cu voi sunt în toate zilele până la

sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18 -20). Din aceste

cuvinte se vede limpede că puterea bisericească se referă la

trei feluri de acţiuni:

- învăţarea credincioşilor; - botezarea şi în general administrarea Sfintelor Taine;

- păstorirea şi conducerea credincioşilor.

Din punct de vedere obiectiv, puterea bisericească se

împarte în trei ramuri, şi anume:

1. Puterea învăţătorească (potestas magisterii) care se

manifestă prin păstrarea şi răspândirea credinţei creştine.

2. Puterea sacramentală, sfinţitoare sau preoţească

(potestas ordinis) care constă în administrarea Sfintelor

Taine.

3. Puterea jurisdicţională (potestas jurisdictionis)

constă în păstrarea şi menţinerea ordinei exter ne în

Biserică.

Puterea jurisdicţională se împarte la rândul ei în:

putere legislativă, judecătorească şi executivă. În virtutea

puterii legislative, autorităţile bisericeşti emit hotărâri,norme şi legi. Puterea judecătorească constă în dreptul de a



139

veghe a ca să nu se încalce legile existente, precum şi în

dreptul de a judeca şi dat pedepse credincioşilor. Puterea

executivă constă în supravegherea administrării problemelor

bisericeşti. b) Din punct de vedere subiectiv, puterea bisericească

se împarte în:

- p utere sacramentală

- putere jurisdicţională

1. Puterea sacramentală sau sfinţitoare este facultatea

de a săvârşi Sfintele Taine, precum şi dreptul de a formula

şi exprima adevăruri de credinţă şi de a le propovădui în mod

oficial. Această putere se conferă printr -un act sacramentalspecial, numit hirotonie.

2. Puterea jurisdicţională constă în împuternicirea de a

exercita un complex de acţiuni bisericeşti din cele trei

domenii a puterii bisericeşti în sens obiectiv. Această

putere se conferă numai acelor p ersoane care au primit în

prealabil Taina Hirotonie, iar în unele împrejurări ea se

poate modifica sau chiar şterge.

Puterea sacramentală se deosebeşte de cea

jurisdicţională prin aceea că, pe când cea sacramentală se dă

prin hirotonie, în urma cărui act s acramental candidatul

primeşte darul de a săvârşi Sfintele Taine, cea

jurisdicţională se conferă printr - un act de jurisdicţie. Prin

hirotonie se primeşte numai facultatea de a administra

Sfintele Taine, iar prin actul jurisdicţional se dă şi

dreptul de a l e săvârşi în realitate, într-un anumit cerc decompetenţă. Deoarece, învăţăturii canonice a Bisericii

Ortodoxe, nu există hirotonie fără jurisdicţie, acest adevăr

bazându-se pe canonul 6 al Sinodului IV ecumenic 174 .

174 Jean Gaudemet, Le Gouvernement de l’Eglise a l’epoque classique, Ed.Cujas, Paris, 1979; John Lynch, L’exercice du pouvoir dans l’Eglise. Uninventaire historico-critique, în “Concilium”, nr. 217, 1988; K . Ware,L’Exercice de l’autorite dans l’Eglise Orthodoxe, î n “Irenikon”, nr. 4,1981; nr. 1, 1982.





141

deosebire între desigmarea cuiva prin alegere sau numire sau

hirotonie pentru un anumit oficiu, şi ocuparea efectivă

acelui oficiu prin instituirea formală, înscăunare,

instalare, intronizare. Actele din prima categorie odatăsăvârşite dau persoanelor în cauză îndreptăţirea l a oficiu în

vederea căruia au fost numite, dar conferirera însăşi a

oficiului nu se face decât prin instituirea formală în

respectivul oficiu. Actul respectiv se cheamă singhelie

pentru preoţi şi diaconi; şi gramată, pentru ierarhi. Un alt

act care este legat de ceremonia instituirii formale în

oficiu a gradelor bisericeşti mai înalte (episcopi,

mitropoliţi) este aşazisa investitură din partea autorităţiibisericeşti şi de stat. Introducerea în oficiu sau

instituirea formală se numeşte: pentru preoţi instalare, iar

în cazul episcopilor şi arhiepiscopilor înscăunare sau

intronizare. Exercitarea drepturilor înainte de ocuparea

formală a oficiului nu produce efecte juridice, fiind nulă 175 .




142

SUBIECTUL PUTERII BISERICEŞTI ÎN BISERICA APUSEANĂ ŞI

COMBATEREA PRIMATULUI PAPAL

Teologia romano- catolică susţine că Mântuitorul Iisus

Hristos a dat Bisericii o organizare monarhică absolută,

adică puterea supremă văzută nu ar fi dat -o colegiului

Apostolilor, ci numai Apostolului Petru pe care l-ar fi

instituit ca şi cap suprem văzut al Bisericii, iar ceilalţi

apostoli aveau să fie supuşii lui Petru. Această putere,Petru, ar fi transmis- o urmaşilor săi în scaunul Romei, adică

papilor, aceştia singuri fiind deţinătorii puterii supreme

văzute în Biserică. Puterea papilor de c api supremi ai

Bisericii se numeşte primat, dar nu în sensul de primat sau

întâietate de onoare, ci de jurisdicţie, de cap investit cu

putere supremă asupra tuturor.

Pentru susţinerea acestei teorii, romano -catolicii se

bazează pe următoarele citate din Sfânta Scriptură:

a) Primul citat pe care ei îşi bazează teoria primatului

papal este cel de la Matei 16, 13- 19: “Şi venind Iisus în

părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi,

zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au

răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia

sau unul dintre prooroci. Şi le - a zis: Dar voi cine credeţi

că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul,

Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând i -a zis:

Fericit eşti Simone, fiul lui Ioan, că nu trup şi sânge ţi -au

descoperit ţie aceasta, ci tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu

zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi

Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da

ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ

va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va

fi dezlegat şi în ceruri”.



143

Romano- catolicii afirmă că cuvintele: “şi pe această

piatră” se referă la Petru, iar prin cuvintele “şi îţi voi da

ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ

va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ vafi dezlegat şi în ceruri”, Mântuitorul iar fi dat în mod

exclusiv puterea supremă văzută în Biserică.

Interpretarea autentică a pericopei este însă alta.

Mântuitorul se găsea împreună cu Apostolii în Tetrarhia lui

Filip din Palestina, moment în care Mântuitorul îi întreabă

pe Apostoli ce zic oamenii despre El. Atunci unii dintre ei

au spus că este Ilie, alţii că este Ieremia, iar alţii că

este unul dintre prooroci. A doua întrebare a fost, iar voicine ziceţi că sunt? Şi continuă pericopa, şi luând cuvântul

Simeon Petru a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu

celui viu”. Iar Iisus le - a zis: “Tu eşti Petru şi pe această

piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor

birui. Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi

orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice

vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Se

observă deci că răspunsul lui Petru la întrebarea colectivă

pusă de Mântuitorul este în fond un singular colectiv , pentru

că în acel moment nu puteau vorbi toţi. Răspunsul

Mântuitorului este tot un singular colectiv şi trebuie

înţeles în felul următor: “voi sunteţi Apostoli şi pe voi (pe

credinţa voastră) voi zidi Biserica Mea”. Deci puterea

supremă pe care în aparenţă o promisese numai lui Petru, o dă

de fapt tuturor Apostolilor.b. Alt citat din Sfânta Scriptură pe care se bazează

romano- catolicii în susţinerea învăţăturii lor despre

primatul papal, este cel de la Ioan 21, 15-17: “Deci, după ce

au prânzit, a zis lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă

iubeşti tu mai mult decât aceştia? El, i -a zis: Da, Doamne,

Tu şti că Te iubesc. Zis - a Iisus lui: Paşte oile Mele. Iisus

i- a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Petru s- a întristat pentru că i - a zis a treia oară: Mă



144

iubeşti? şi i - a zis: Doamne, Tu şti toate. Tu şti că Te

iubesc. Iisus i- a zis: Paşte oile Mele”.

Este adevărat, zic romano - catolicii, că puterea de a

păstorii pe credincioşi a dat - o Iisus Hristos şi celorlalţiApostoli, dar în locul acesta l-a investit pe Apostolul Petru

cu o putere supremă.

Dar locul acesta din Sfânta Scriptură are alt sens, dacă

nu- l luăm separat ci în context. Dacă Mântuitorul i -a zis lui

Petru să pască oile Sale, aceasta nu se datoreşte faptului că

ar fi voit să -l transforme într- un păstor universal, ci să -l

reintegreze în calitatea de Apostol, după întreita sa

lepădare. După cum există numai un singur Cap al BisericiiUniversale, tot aşa există doar un singur Păstor universal,

adică Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi (Ioan 10, 11 -

16). Este adevărat că fiecare episcop are de îndeplinit şi o

funcţie universală faţă de Biserica ecumenică, dar nu există

nici un episcop care să fie păstorul universal al întregii

Biserici în locul lui Hristos. Numai Hristos este Păstorul

universal.

Critica învăţăturii privind primatul papal.

În primul rând, papa nu este singurul urmaş al lui

Petru. Pentru ca papa să poată fi urmaş al lui Petru, ar fi

trebuit ca Petru să fi fost episcop la Roma. Dar cin e a numit

vreodată pe Petru episcop la Roma, iar pe papă drept corifeu

al Apostolilor? Dar cum Petru a rânduit, consecutiv, la Roma

mai mulţi urmaşi ai săi, tot astfel a rânduit urmaşi la

Ierusalim şi Antiohia. Nu numai că papa nu este singurul

urmaş al lui Petru, dar, după învăţătura Bisericii vechi,

toţi episcopii care mărturisesc credinţa lui Petru sunt

urmaşii săi, după cum urmaşii tuturor Apostolilor, fiindcă

credinţa lui Petru este credinţa Apostolilor, iar credinţa

Apostolilor este credinţa lui Petru .

În al doilea rând, papa nu este nici cap al colegiului

episcopal, după cum nu poate fi nici cap al Bisericii.

Singurul cap al Bisericii văzute şi nevăzute, recunoscut deSfânta Scriptură, este Hristos. Nu există nici o dovadă



145

biblică din care să rezulte că Mântuitorul ar fi renunţat la

rolul Său de Cap al Bisericii în favoarea episcopilor de la

Roma. Capul Bisericii nu este cap muritor, supus păcatului şi

stricăciunii, ci cap nemuritor, Fiul lui Dumnezeu, capabilsă dea viaţă veşnică tuturor.

Deci din pu nct de vedere ortodox, Biserica este zidită,

în Hristos, pe credinţă, şi pe Duhul Sfânt. Datorită acestui

fapt, Biserica îşi păstrează relaţia ei intrinsecă cu Hristos

în Treime, şi cuprinde armonios atât ierarhia, cât şi pe

credincioşi. Categoria juridică nu reprezintă izvorul

normativ al Bisericii, elementul ei de infrastructură, ci

numai auxiliarul vieţii bisericeşti. Diferenţa dintreecleziologia romano- catolică şi cea ortodoxă este evidentă.

În timp ce ecleziologia romano- catolică deşi vorbeşte despre

egalitatea episcopală şi poporul lui Dumnezeu care apare

profund juridică şi monarhică, ecleziologia ortodoxă are un

caracter harismatic, sinodal şi sobornicesc 176 .

176 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Eclesiologia romano- catolică dupădocumentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei înteol ogia contemporană, Bucureşti, 1972; P. Joannou, Pape, Concile etPatriarches dans la tradition canonique de l’Eglise orientale jusqu’auIX-e siecle, , Fonti, Fasc. IX, t. I, 2, Grottaferrata, Roma, 1962; Vl.Phidas, La notion de primaute papale dans la Tradition canoniqueorthodoxe, în “Nicolaus”, XIX, Bari, 1992, Fasc. 1 -2; Al. Schmemann, LaPrimaute de Pierre dans l’Eglise Orthodoxe, Neuchatel, 1960; Idem, Theidea of primacy in the Orthodox Ecclesiology, în “St. Vladimir’s SeminaryQuarterly”, vol. IV, nr . 2-3, New York, 1960; G. Thils, Primaute etinfaillibilite du Pontife romain a Vatican I- er et d’apres etudesd’ecclesiologie, Leuven University Press, 1989.



146

I E R A R H I A B I S E R I C E A S C Ă

Prin ierarhia bisericească se înţelege totalitatea

persoanelor care au primit puterea bisericească în chip

legal, prin succesiunea apostolică neîntreruptă şi care

formează în organismul bisericesc un cod propriu alcătuit din

membrii de trepte diferite.

Desigur, că întreaga putere în Biserică aparţine

Mântuitorului Iisus Hristos, dar întrucât Biserica este o

instituţie cu caracter divino - uman, Mântuitorul a hotărât sădea puterea în ba Sfinţilor Apostoli şi prin ei, urmaşilor

lor legitimi, episcopii.

Din istoria Bisericii ştim că în timpul Sfinţilor

Aposto li, ierarhia bisericească era constituită din trei

trepte: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. Deoarece

aceste trepte au fost instituite direct de Mântuitorul

Hristos sau de Sfinţii Apostoli în urma poruncii date de

Mântuitorul ele se numesc trepte de drept divin. În decursultimpului din aceste trepte fundamentale s- au dezvoltat şi

alte trepte ierarhice numite trepte de drept uman.

Ierarhia bisericească se mai poate împărţi şi în alte

două trepte ierarhice şi anume: ierarhie sacramentală

(hierarhia ordinis) şi ierarhie jurisdicţională (hierarhia

jurisdictionis). Prima se referă mai mult la exercitarea

puterii sacramentale, iar cea de a doua la exercitarea

puterii jurisdicţionale. Atât ierarhia sacramentală, cât şi

cea jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi

în ierarhie de drept uman. Baza întregi ierarhii o formează

cele trei trepte de origine dumnezeiască: episcopatul,

prezbiteratul şi diaconatul. Deci, din ierarhia sacramentală

de drept divin fac parte următoarele trepte: episcopii,

preoţii şi diaconii, care se mai numesc şi trepte superioare

ale ierarhiei sacramentale, iar din cea de drept uman:



147

ipodiaconii, anagnoştii, citeţii, care se mai numesc şi

trepte inferioare.

Cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sacramentale de drept

divin este aceea de episcop . Din treapta de episcop s-auformat, în ordine ascendentă: mitropoliţii, arhiepiscopii,

exarhii, primaţii şi patriarhii. Iar în ordine descendentă:

horepiscopii, episcopii ajutători şi episcopii vicari. Din

treapta de preot s-au dezvolt at: protoprezbiterii şi

arhiprezbiterii; iar din treapta de diacon: arhidiaconii şi

protodiaconii.

Condiţiile intrării în cler De la cei care doresc să intre în cler se cere în primul

rând o instrucţie şi educaţie religioasă şi morală potrivit

cu viitoar ele lor chemare de învăţători, conducători şi

administratori ai Sfintelor Taine. Cât priveşte instruirea

candidaţilor, legislaţia bisericească dispune ca ei să

cunoască Sfânta Scriptură şi canoanele Bisericii, conform

canonului 2 al Sinodului I ecumenic.

a) Condiţii fundamentale.

Având în vedere rolul important pe care-l au membrii

clerului în viaţa Bisericii, ei trebuie să întrunească unele

însuşiri şi calităţi care să îi facă capabili pentru

exercitarea funcţiei lor sublime.

Din normele pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi din

legiuirea Bisericii, vedem că cei ce doresc să intre în cler

trebuie să întrunească următoarele calităţi fundamentale: 1. Membrii clerului pot fi numai aceia care au fost

botezaţi după norele valide în Biserică. Dar şi dintre cei

botezaţi după rânduială au fost opriţi de la intrarea în cler

neofiţii (cei nou botezaţi), precum şi cei botezaţi din

necesitate.

2. O altă condiţie fundamentală pentru primirea în cler

este sexul masculim.



148

În afară de aceste condiţii fundamentale se mai cer şi

unele calităţi fizice, psihice şi morale, conform canonului 4

al Sfântului Chiril al Alşexandriei.

b) Calităţile fizice sunt:1. Cel care intră în cler trebuie să fie integru, adică

trebuie să fie sănătos trupeşte , fiind excluşi din cler cei

care au defecte corporale, prin care s-ar putea împiedica

îndeplinirea regulată a serviciilor divine, conform

canoanelor 78 şi 79 apostolice.

2. Deoarece primirea în cler se face numai prin voinţa

liberă a candidatului, iar pe de altă parte, Biserica trebuie

să aibă o garanţie că, candidatul este conştient deimportanţa misiunii sale, acesta trebuie să fi ajuns la o

anumită vârstă. Deci o altă calitate fizică cerută

candidatului este vârsta canonică. Canoanele prescriu 30 de

ani pentru preot, conform canonului 11 Neocezareea şi 14

Trulan; şi 25 de ani pentru diacon, conform canonului 16 al

Sinodului de la Cartagine.

3. Calităţile psihice şi morale sunt: credinţa tare şi

neclintită în adevărurile de credinţă, conform canonului 12

al Sinodului de la Laodiceea; cunoa şterea a tot ce se referă

la slujba religioasă, conform canonului 10 al Sfântului

Vasile cel Mare; voia liberă a candidatului şi poziţia

neatârnată în societate, conform canonului 10 al Sfântului

Vasile cel Mare; precum şi numele bun al candidatului.

În ce priveşte numele bun al candidatului, legislaţia

bisericească în vigoare prescrie următoarele: nu este permisa intra în cler aceia:

- care s- au căsătorit de două ori (can. 17 apostolic; 3

Trulan)

- care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă (can. 18

apostolic)

- care trăiesc în concubinaj (can. 17 apostolic)

- care au contractat vreo căsătorie într -un grad de

rudenie oprit (can. 19 apostolic)- care s- au căsătorit cu o adulteră (can. 8 Neocezareea)



149

- care au contractat vreo căsătorie ilegală (can. 26

Trulan)

- cei care se căsătoresc cu o persoană de altă credinţă

(can. 11 Trulan)În privinţa vieţii sociale este oprită hirotonia acelora

care s- au făcut vinovaţi de următoarele păcate:

- cei care s- au abătut de la credinţa creştină (can. 62

apostolic; can. 10 Sin. I ec.)

- cei care se ocupă cu vrăjitoria (can. 3 Grigorie de

Nyssa)

- cei care au ucis pe cineva cu sau fără intenţie (can.

5 Grigorie de Nyssa)- cei care au comis adulter sau desfrânare (can. 61

apostolic; 2 şi 9 Sin. I ec.)

În afară de calităţ ile enumerate, legile civile mai cer

de la candidaţi să fie supuşi statului. Pentru preoţi se cere

de la candidaţi să fie majori, să fie cetăţeni români şi să

aibă o diplomă de studii teologice precum şi să nu fie

condamnaţi pentru vreo infracţiune sau să se găsească sub

urmărire penală 177 .

177 Vezi: Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 77; Pr. Sabin Verzan,Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. Introducere,

traducere şi comentariu, teză de doctorat, în “Studii Teologice”, an.XLI(1989), nr. 1, p. 91-105; Pr. Constantin Rus, Condiţiile intrării încler în Biserica Ortodoxă. Studiu istoric -canonic, Ed. Universităţii“Aurel Vlaicu”, Arad, 1999.



150

H I RO T O N I A

1. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea

treptelor ierarhice

a) Tunderea clericală

Semnul văzut al intrării în cler este tunderea făcută de

episcop care se mai numeşte şi tundere clericală sau

character tonsurae. Tunderea spirituală (sacersotalis

tonsura) a fost prescrisă de canonul 33 al Sinodului VI

Trulan şi de canonul 14 al Sinodului VII ecumenic ca neapărat

necesară şi ca prin act al intrării în cler.

Actul tunderii se bazează pe orânduirea apostolilor

privitoare la votul dat lui Dumnezeu. Astfel în Faptele

Apostolilor ni se relatează: “Pe aceştia luându - i, curăţeşte -

te împreună cu ei şi cheltuieşte pentru ei ca să - şi radă

capul, şi vor cunoaşte toţi că nimic nu este (adevărat) dincele ce au auzit despre tine, dar că tu însuţi umbli după

Lege şi o păzeşti” (F.A. 21, 24).

Actul acesta s- a introdus în a doua jumătate a secolului

IV şi în secolul V la intrarea în cler, atunci când

activitatea legislativă a Bisericii a devenit mai accentuată

şi când pentru gradele ierarhice se prescriau rugăciuni şi

punerea mâinilor. Ca modul al acestei tunderi a servit

tunderea monahală (tonsura monachalis). Tunderea clericală se face înainte de împărtăşirea celui

mai inferior grad ierarhic, adică înainte de loc torat. Acest

act se dă printr - o ceremonie bisericească de către episcop,

care face semnul crucii pe capul candidatului după care taie

câteva fire de păr în formă de cruce. Prin acest act nu se dă

candidatului nici un drept ierarhic.

b) Hirotonia.



151

După eti mologia cuvântului, hirotonia înseamnă punerea

mâinilor. După legislaţia bisericească, cuvântul hirotonie

are două înţelesuri: primul înţeles este acela de alegere ,

deoarece alegerea episcopilor se făcea prin punerea mâinilor,întocmai cum se făceau alegerile funcţionarilor de stat la

greci (Comentariul lui Zonaras la canonul 1 apostolic). Al

doilea înţeles este acela de chemare a Sfântului Duh prin

punerea mâinilor asupra candidatului. Hirotonia este, deci,

actul prin care cineva intră în ierarhia bisericească şi

primeşte puterea bisericească. Actul acesta se săvârşeşte în

interiorul altarului şi este Taina prin care, prin punerea

mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, seîmpărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru

Biserică, ha rul dumnezeiesc într- una din treptele preoţiei,

dându-i- se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a

săvârşii Sfintele Taine şi de a conduce pe credincioşi spre

mântuire. Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler cât şi

primirea harului preoţiei într -una dintre cele trei trepte

ale ierarhiei de drept divin: diacon, preot sau arhiereu.

c) Al treilea act necesar este hirotesia care nu este o

Taină ci numai o ierurgie, săvârşită afară de altar şi prin

care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei

bis ericeşti (citeţ, ipodiacon), sau prin care se conferă

anumite ranguri şi distincţii bisericeşti (arhidiacon,

protopop, sachelar, iconom, stavrofor, ş.a.)

2. Condiţiile prin care hirotonia devine validă

Pentru ca Hirotonia să fie validă trebuie să corespundă

dispoziţiilor canonice în vigoare. Aceste dispoziţii sunt:

1. Subiectul hirotoniei poate fi orice creştin botezat

care îndeplineşte condiţiile fixate de canoane. Pentru a

ajunge însă într - o treaptă a ierarhiei sacramentale,

candidatul trebuie să treacă prin toate treptele inferioare,

începând cu tunderea care simbolizează intrarea în cler. De



152

asemenea, nu se poate acorda unei persoane decât o singură

treaptă sacramentală la o Liturghie.

2. Hirotonia nu se repetă pentru aceiaşi treaptă. Harul

acestei Tain e se împărtăşeşte unei persoane pentru aceiaşitreaptă şi el rămâne în ea pentru totdeauna dacă nu cere

împărtăşirea harului preoţiei pentru o treaptă imediat

superioară. Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce

primeşte hirotonia a doua oară, cât ş i pe cel care

hirotoneşte o persoană care a mai fost hirotonită o dată

valid (can. 68 apostolic).

Harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna in cel

hirotonit (I Tim. 4, 14), unul ca acesta nu mai poate devenimirean. Pentru abateri de la îndatoririle preoţeşti, diaconul

sau preotul pot fi opriţi de la exercitarea funcţiilor

preoţeşti, dar harul hirotoniei nu poate fi luat. Prin

depunere din treaptă, pentru abateri morale, sau prin

caterisire, pentru grave abateri morale de credinţă, sau

pentru schismă şi erezie, harul preoţiei în respectivii este

nelucrător. Prin caterisire, respectivul este adus la treapta

de mirean simplu sau, pur şi simplu exclus total din Biserică

pentru motive de erezie, prin anatemă şi excomunicare.

3. Hirotonia trebuie să fie dată de jos în sus, adică de

la o treaptă inferioară spre una superioară, conform

canonului 17 al Sinodului I ecumenic.

4. Hirotonia trebuie să fie oficiată în Biserică şi în

mod public, pentru ca poporul să poată mărturisi dacă,

candidatul este vrednic, şi numai în timpul Liturghiei

Sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfântului Vasile cel Mare,

iar nu la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, conform

canonului 11 al Sinodului I-II de la Constantinopol.

5. Hirotonia nu poate fi împărtăşită fără un loc de

exercitar e a ei, sau fără o destinaţie precisă, deoarece

canonul 6 al Sinodului IV ecumenic stipulează: “Nimeni, nici

preotul, nici diaconul, nici un alt cleric nu poate fi

sfinţit absolut , fără destinaţie, dacă nu a fost hirotonitpentru o Biserică sau pentru o mănăstire”.



153

6. Hirotonia este, de altfel, singura Taină pe care este

îndreptăţit să o săvârşească numai episcopul. Dar pentru

hirotonia unui episcop, foarte curând după timpul Sfinţilor

Apostoli s- a stabilit ca aceasta să fie făcută de treiepiscopi, sau cel puţin de doi episcopi, arătându -se prin

aceasta comuniunea episcopatului nou hirotonit, ca

episcopatul întregii Biserici; iar hirotonia în diacon şi

preot, de un singur episcop, conform canoanelor 1 şi 2

apostolice.

7. Nu toţi episcopii au dreptul de a săvârşi Taina

Hirotoniei, ci numai aceia care au primit Hirotonia prin

succesiune neîntreruptă, deoarece aceasta este bazalegalităţii ierarhiei; numai aceia care au jurisdicţie şi ea

să fie săvârşită în cadrul jurisdicţiei sale, iar în alte

eparhii numai cu aprobarea episcopului locului.

3. Efectele Hirotoniei

Hirotonia, în urma caracterului său de Taină are asupra

celor care au primit-o efecte speciale. Aceste efecte sunturmătoarele:

1. Hirotonia şterge păcatele cele mai uşoare ale

candidatului conform canonului 9 al Sinodului de la

Neocezareea.

2. Hirotonia o dată primită nu poate fi ştearsă, dar

nici nu se mai poate repeta pentru aceeaşi treaptă conform

canonului 2 al Sinodului IV ecumenic şi 22 al Sinodului Vi

Trulan. Repetarea hirotoniei pentru acelaşi grad atrage dupăsine pedeapsa depunerii atât pentru cel care a primit-o, cât

şi pentru cel care o săvârşeşte, conform canonului 68

apostolic.

3. Cel hirotonit nu mai poate renunţa la slujba

preoţească ocupând o slujbă profană, iar dacă o face se

pedepseşt e cu anatema, conform canonului 17 al Sinodului IV

ecumenic.



154

4. Nici un cleric hirotonit nu mai poate contracta o

căsătorie legală conform canoanelor 6 şi 12 ale Sinodului VI

Trulan 178 .

178 Sever Buzan, Hirotonie şi hirotesie, în “Ortodoxia”, an. IX(1957), nr.4, p. 586-613.



155

C A P I T O L U L V

ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII

ORGANE LE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI

Biserica se conduce atât prin organe colective cât şi

prin organe individuale. Organele colective deţin puterea

legislativă şi cea judecătorească, iar cele individuale mai

ales pe cea executivă.

Organele co lective de exercitare a puterii bisericeşti

sunt:

1. Sinodul ecumenic

2. Consesnsus ecclesiae dispersae

3. Sinodul Pan-Ortodox

4. Sinodul particular

1. Sinodul ecumenic

Sinodul ecumenic este organul suprem de executare a

puterii bisericeşti în toate problemele legate de dogme sau

credinţă, de canoane, cult şi organizare bisericească.

Sinodul ecumenic reprezintă autoritatea supremă care poate

legifera orice problemă bisericească, hotărârile sale fiindobligatorii pentru întreaga Biserică creştină.

Pentru ca să existe un Sinod ecumenic trebuie să se

îndeplinească unele condiţii interne şi externe .

Condiţiile interne sunt:

a) Întreaga Biserică creştină trebuie reprezentată la

Sinod prin episcopii cu hirotonie validă şi cu succesiune

neîntreruptă;



156

b) Întreg episcopatul trebuie invitat la sinod. În cazul

neparticipării unor episcopi aceştia trebuie să - şi dea votul

prin alţi episcopi care să -i reprezinte:

c) Toţi participanţii la sinod au drept de vot egal şideliberativ;

d) La sinod mai pot participa preoţi şi diaconi, dar

numai cu drept de vot consultativ; de asemenea, mai pot

participa şi autorităţile de stat, dar fără a avea drept de

vot consultativ.

Condiţii externe:

a) Problemele discutate la Sinodul ecumenic trebuie să

intereseze întreaga Biserică creştină. Ele pot fi dogmatice şi canonice sau de administraţie bisericească, de cult şi de

organizare. Hotărârile elaborate de Sinodul ecumenic în

materie de credinţă se numesc dogme ; iar în materie de cult

de organizare şi administraţie bisericească se numesc

canoane . Dogmele nu se pot modifica, întrucât în asemenea caz

s- ar modifica însuşi credinţa. Ele au fost elaborate pe baza

Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi nu în afara lor.

ele se pot eventual întregi acolo unde nu au fost stabilite

clar şi precis şi numai în măsura în care adausul nu

afectează conţinutul lor anterior.

Canoanele ca hotărâri ale Sinoadelor ecumenice în

materie de cult, organizare şi administraţie bisericească se

pot modifica, întrucât aceste hotărâri au privit Biserica

unor anumite secole, adică ele au ţinut seama de epoca

istorică respectivă, de momentul istoric care l - a trecut şiBiserica.

b) Hotărârile să fie primite de întregul episcopat al

Bisericii, adică şi de episcopii care nu au participat la

Sinod. Istoria celor şapte sinoade ecumenice ne arată că

aceste condiţii au fost respectate totdeauna şi ele formează

condiţiile absolut necesare pentru ţinerea şi recunoaşterea

unui sinod, ca Sinod ecumenic.

După actele sinoadelor ecumenice şi în sensulcondiţiilor amintite, în cercul de competenţă al atribuţiilor



157

unui Sinod ecumenic, intră dezbaterea şi hotărârea

următoarelor probleme:

1. Definirea dogmelor de credinţă în baza Sfintei

Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor în formă demărturisiri (Simboale de credinţă) sau definiţii (can . 7, III

ec.).

2. Judecarea învăţăturilor noi de credinţă apărute în

diferite Biserici (can. 1, II ec.; can. 1, III ec.

3. Examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti precum

şi înlăturarea tradiţiilor false (can. 1, 2 Trulan).

4. Revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare

(can. 1, IV ec.; 8, 16, 25, 29 Trulan).5. Stabilirea de norme în legătură cu organizarea şi

administrarea întregii Bisericii cu privire specială la

stabilirea drepturilor bisericilor particulare (can. 6, 7 I

ec.; 2, 3, II ec.; 8, III ec.; 28, IV ec.; 36, 39 Trulan).

6. Stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei

bisericeşti (can. 4, 6, I ec.; 12, 28, IV ec.).

7. Exercitarea supremei puteri judecătoreşti asupra

conducătorilor bisericeşti şi chiar asupra bisericilor

particulare (can 12, 13, 32, 55, 81, Trulan) 179 .

179 Cuvântul “ ” a însemnat la început o adunare laică. El seîntâlneşte la Pliniu, Hist. Nat., I, XXXV, cap. IX, sect. XXXV, cu sensulde într unire sau adunare deliberantă (Cf. Ch. Hefele, Histoire desconciles d’apres les documents originaux, trad. de H. Leclercq, t. I, 1,Paris, 1907, p. 1, n. 1). Mai târziu el s- a întrebuinţat exclusiv pentrua desemna adunarea bisericească, adică întrunirea conducătorilorbisericeşti, convocaţi pentru a hotărî asupra problemelor religioase. Cuaceastă accepţiune îl găsim, pentru prima dată, în canonul 37 apostolic

(Cf. Sintagma Ateniană, vol. II, p. 50). Din punct de vedere etimologiccuvântul “ecumenic” vine din limba greacă de la verbul şi înseamnă atrăi în casa sa, a sta, a locui, de unde la forma pasivă – a fi locuit -,iar ( ) este pământul locuit, universul, toată lumea. Dar,întrucât, în vechime, imperiul roman se identifica cu “lumea întreagă”,prin termenul ( ), orbis terrarum , se înţelegea nu numai toatălumea, ci şi imperiul roman singur, aşa cum reise şi din Evanghelia dupăLuca “ ” (aieşit poruncă de la împăratul August să se înscrie toată lumea[împărăţia]); de aici rezultă că prin expresia “sinod ecumenic” se poatetot atât de corect înţelege “sinoade ale imperiului” cu ale căruigraniţe, la început, Biserica se identifica (Drd. Criştişor Manea, Tipuride sinoade în sfintele canoane, în “Studii Teologice”, an. XV(1963), nr.7- 8, p. 441, n. 78. Vezi şi: Alberigo, Les Conciles oecumeniques, Tom. I.L’Histoire, Ed. du Cerf, Paris, 1994; A. Alivizatos, Les Concilesoecumeniques V-e, VI-e, VII-e, VIII-e, în “Le Concile et les concliles”,Chevetogne, Paris, 1960; Arhim. Basil, The Autority and Infaillibility of



158

2. Consensus Ecclesiae Dispersae

Reprezintă luarea unei hotărâri de către Biserica

întreagă într - o anumită problemă, de obicei dogmatică, în

situaţia în care nu poate avea loc un sinod ecumenic. Faptul

acesta se realizează printr- o scrisoare enciclică scrisă de

cei 4 patriarhi cu autoritate onorifică în Biserică, şi care

se adresează Bisericii dispersate în spaţiu şi în momentul

obţinerii adeziunii pentru părerea emisă, atunci aceasta este

considerată ca hotărâre a întregii Biserici şi se publică ca

atare în numele Bisericii întregi.

3. Sinodul Pan-Ortodox

Este organul suprem de legiferare pentru întreaga

Biserică Ortodoxă. După anul 1453 în locul sinoadelor

endemice au apărut adevăratele sinoade pan -ortodoxe. Cel

dintâi mare Sinod panortodox a fost cel de la Iaşi, care s -a

ţinut la 1642 aprobând mărturisirea ortodoxă a Mitropolitului

Petru Movilă al Kievului.

Al doilea sinod panortodox de mare importanţă a fost

cel de la Moscova din 1666- 1667 la care au participat şi

patria rhii Alexandriei şi Antiohiei, luând o serie de măsuri

care au rămas valabile pentru Biserica Ortodoxă Rusă iar în

ce- i priveşte pe rascolnici au rămas valabile şi pentru

celelalte Biserici ortodoxe.

La anul 1672 s-a întrunit la Ierusalim un sinod pan-

orto dox care a aprobat mărturisirea de credinţă aPatriarhului Dositei al Ierusalimului, mărturisire în care se

accentuează toate tezele ortodoxe faţă de protestantism. Tot

în 1672 s- a întrunit şi la Constantinopol un sinod panortodox

şi în fine altul la 1691 tot la Constantinopol ambele

condamnând mărturisirea de credinţă a lui Kiril Lukaris,

fostul patriarh al Constantinopolului, ca protestantă.

the Ecumenical Councils, în “Eastern Churches Review”, vol. VII, nr. 1,1975; Mitrop. Jean, Autorite des Conciles oecumeniques, în “Messager del ’Exarchat du Patriarche russe en Europe Occidentale”, nr. 85 -88, Paris,1974.



159

În veacurile XVII şi XIX nu s - au ţinut astfel de

sinoade, deşi s -au mai produs acte având oarecum caracter

general ortodox. Un astfel de act este răspunsul patriarhilor

orientali ortodocşi (de Constantinopol, Alexandria, Antiohiaşi Ierusalim) dat în anul 1848 Enciclicii papei Pius al IX -

lea, care se adresase la 6 ianuarie 1848 Bisericilor Ortodoxe

chemându-le la unire cu cea catolică. Un alt act cu o

relativă valoare interortodoxă a fost acela prin care

Biserica Ortodoxă Bulgară a fost declarată schismatică la

anul 1872 de către patriarhiile din Constantinopol,

Alexandria şi Antiohia.

După secolul al XIX -lea s- a simţit nevoia întruniriiunui sinod panortodox, motiv pentru care în epoca modernă s -

au ţinut trei mari sinoade, pan - ortodoxe, şi anume la Rhodos

I în 1961; Rhodos II în 1963 şi Rhodos III la Chambesy în

Elveţia la 1965, continuate cu lucrările mai multor

Confe rinţe pan -ortodoxe prin care s- a stabilit şi ţinerea de

lucrări a unui viitor sinod pan -ortodox, care se va numi

“Sfântul şi Marele Sinod Pan - Ortodox”. Problematica pe care o

va dezbate şi hotărî acest sinod este diferită şi foarte

importantă. Temele acestui sinod sunt următoarele:

1. Autonomia bisericească şi modul ei de proclamare;

2. Autocefalia bisericească şi modul ei de proclamare;

3. Diaspora ortodoxă;

4. Impedimentele la căsătorie;

5. Problema calendarului;

6. Postul şi adaptarea sa la condiţiile vremii actuale; 7. Recăsătorirea preoţilor;

8. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică;

9. Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine.

10. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii,

prieteniei şi înţelegerii între popoare.

După anul 1920 în vederea pregătirii unui sinod pan -

ortodox au avut loc mai multe congrese, comisii, consfătuiri

şi întruniri, după cum urmează:



160

- Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din anul

1923 care a dezbătut probleme canonice referitoare la

calendarul Iulian; data serbării Paştilor; recăsătorirea

preoţilor. - Comisia de la Vatoped din 1930 care a luat în discuţie

problemele care urmau să se supună întâi spre dezbatere unui

prosinod şi apoi, spre rezolvare, unui sinod pan -ortodox.

- Congresul de la Atena din 1936 , unde între problemele

dezbătute a fost şi aceea a Sinodului ecumenic.

- Consfătuirea de la Moscova din 1948 a luat atitudine

faţă de unele probleme, sub forma de rezoluţii, şi anume:

Vaticanul şi Biserica Ortodoxă; problema validităţiihirotoniilor anglicane; problema calendarului biserice sc şi

Misiunea ecumenică şi Biserica Ortodoxă.

- Prima Conferinţă pan - ortodoxă de la Rhodos (24

septembrie-2 octombrie 1961) care a stabilit lista temelor

viitorului prosinod. Aceste teme sunt următoarele:

1. Credinţa şi dogma;

2. Cultul divin;

3. Administraţia şi ordinea bisericească;

4. Raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele;

5. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu cealaltă lume

creştină;

6. Ortodoxia în lume;

7. Teme teologice:

- Iconomia în Biserica Ortodoxă;

- Recunoaşterea Sfinţilor şi precizarea unei

practici biserice şti ortodoxe comune în chestiunea aceasta;

- Ortodoxia şi celelalte religii;

- Euthanasia şi teologia ortodoxă;

- Incinerarea morţilor şi teologia ortodoxă;

8. Probleme sociale

- Biserica Ortodoxă şi tineretul;

- Căsătoria şi familia;

- Aşezămintele de asistenţă socială;



161

- Ortodoxia şi discriminările etnico -sociale 180 .

4. Forma de conducere a Bisericii

Din cele spuse cu privire la organele individuale şi la

cele sinodale ale Bisericii, precum şi cu privire la

sinodalitate şi la felurile ei, se pot trage conc luzi clare

asupra formei de conducere a Bisericii.

Din îmbinarea acestor două elemente şi din modul în care

ele îşi îndeplinesc misiunea conducătoare în Biserică rezultă

însăşi forma de conducere a Bisericii, pe care am putea -o

defini ca formă ierarhică sinodală, cu o largă bază în toate

cele trei stări în care sunt împărţiţi membrii ei şi ca

expresie a tuturor acestora.

Ierarhii şi sinoadele episcopale reprezintă elementul

princip0al şi permanent de conducere a Bisericii, dar el

coexistă în acelaşi timp şi lucrează împreună în permanenţă

cu celelalte elemente care intră în alcătuirea Bisericii şi

anume cu clericii din alte trepte, cu mirenii şi cu monahii.

Căci aşa precum nu poate exista Biserică formată numai dincler, cu atât mai puţin din episcopi sau din ierarhia înaltă

fără de celelalte elemente constitutive ale ei, tot aşa nu

poate exista nici autoritate bisericească exclusiv

constituită numai din organe ale episcopatului sau ale

clerului în genere, fără ca în acestea să fie reprezentate

celelalte elem ente constitutive ale Bisericii, sau fără ca

cele dintâi să se reazeme pe colaborarea directă a acestora,

la toate lucrările pe care sunt chemate să le îndeplineascăîn calitate de organe de conducere ale Bisericii. Se poate

spune, deci, că forma de conduc ere a Bisericii este cea

180 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Soborul panortodox de la Rhodos (24 sept.-2oct. 1961), în “Mitropolia Olteniei”, an. XIII(1961), nr. 10 -12, p. 716-733; Drd. Traian Valdman, Probleme de drept bisericesc în dezbaterileCongresului interortodox de la Constantinopol din anul 1923, în “GlasulBisericii”, an. XXVII(1969), nr. 9 -10, p. 1011-1025; Diac. Prof. NicolaeNicolaescu, A treia Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, în “Biserica

Ortod oxă Română”, an. LXXXII(1964), nr. 11 -12, p. 1005-1015; Pr. Prof.Liviu Stan, A patra conferinţă panortodoxă (Geneva -Chambesy, 8-16 iunie1968), în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXXVI(1968), nr. 7 -8, p. 879-880.



162

ierarhică - sinodală, sprijinită pe larga bază a întregului

corp comunitar al Bisericii 181 .

181 A. Halleux, La collegialite dans l’Egli se ancienne, în “RevueTheologique de Louvain”, nr. 24, 1993; Vl. Phidas, L’Institution de la

pentarchie des patriarches, 2 vol., Athenes, 1977.



163

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA

BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Sfânta Biserică

Biserica ca “aşezământ sfânt pentru mântuirea

credincioşilor” s -a întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos

pe Cruce şi s -a organizat în chip de comunitate sau societate

religioasă sub puterea Sfântului Duh, la Cincizecime (F.A.

20, 28). Capul Bisericii este Hristos Domnul, Biserica este

Trupul Tainic al Domnului, iar credinc ioşii sunt mădularele

acestui Trup (Efes. 5, 25).

Sfânta Biserică este una şi unica sfântă, pentru că în

ea se continuă lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a

Domnului; este ecumenică, universală, catolică sau

sobornicească pentru că ea adună în unitatea internă de

credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări toatălumea; şi este apostolică pentru că se organizează şi

conduce după învăţătura Domnului transmisă nouă de Sfinţii

Apostoli. Biserica este “stâlp şi întărire al adevărului

pentru că ea singură nu poate greşi deoarece are însuşirea

infailibilităţii.

Biserica cea una se prezintă astăzi sub formă de

confesiuni, şi în cadrul acestora pe unităţi teritoriale

bisericeşti după zone sau etnii sau naţiuni, care şi ele senumesc pe sine biserici.

Bi serica Ortodoxă Română face parte din Biserica

creştină a Răsăritului sau din Ortodoxia Ecumenică şi

cuprinde pe toţi credincioşii români de religie creştină

ortodoxă din patria noastră - România - ca şi pe cei din

diaspora, împrăştiaţi în întreaga lume.

Biserica Ortodoxă Română se organizează şi conduce în

baza statutului ei de organizare şi funcţionare şi a





165

ale Bisericii faţă de cele ale Statului”, adică “dreptul

firesc al Bisericii de a- şi fixa singură în mod independent

de Stat, normele ei de tot felul, normele doctrinare, cultice

şi juridice proprii naturii sale de a se conduce prin acesteaîn acelaşi mod independent faţă de Stat.”

Biserica Ortodoxă Română potrivit învăţăturii şi

canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului şi tradiţiilor

s ale, în conformitate cu statutul său de organizare şi

funcţionare se administrează în mod autonom prin organe

proprii reprezentative, alese din cler şi popor prin votul

credincioşilor şi constituite în conformitate cu dispoziţiile

Statului” (art. 3 St.). Atât autocefalia cât şi autonomia Bisericii se duce la

expresie şi se traduce practic în viaţa bisericească prin

sinodalitate, principiul propriu al guvernării democratice al

Bisericii definit astfel de Statut: “Biserica Ortodoxă Română

are conducere sinodal- ierarhică” (art. 3 St.).

Sinodalitatea, ca principiu specific ortodox, ca

principiu democratic creştin de organizare şi conducere a

Bisericii, este diametral opus principiului autocrat-papist

al Bisericii Catolice, şi se aseamănă cuprincipiul

constituţionalităţii demografice al Statului de drept şi

poate fi numit constituţionalism democratic bisericesc.

Sinodalitatea stă la baza structurii Bisericii noastre.

În baza acestui principiu toate organele de conducere ale

diverselor unităţi administrative bisericeşti şi chiar

organul suprem al puterii bisericeşti, care este Sfântul

Sinod plenar, absolut toate se constituie prin alegeri ce se

fac prin votul obştesc al credincioşilor, exprimat fie

direct, fie pe cale reprezentativă prin delegaţi aleşi.

întreaga via ţă bisericească se conduce sinodal, prin faptul

că în fruntea tuturor unităţilor administrative bisericeşti

se găseşte un colegiu restrâns, ca organ reprezentativ ales,

care are obligaţia, consecvent democratică, de a face

rapoarte periodice despre activit atea lui în faţa adunărilor



166

sau corporaţiilor reprezentative care le - au ales şi este

răspunzător în faţa acestora.

În baza aceluiaşi principiu diversele unităţi

administrative ale Bisericii şi organele locale de conducereale acestora se bucură de libertate şi independenţă în raport

cu celelalte unităţi şi organele respective superioare, care

se comportă ca organe de frânare a abuzurilor eventuale ale

organelor inferioare, ca instrumente de reglare şi control

care asigură buna funcţionare a acestora şi mai ales ca

indicativ care asigură unitatea de acţiune şi uniformitatea

necesară în întregul aparat administrativ al Bisericii.

Toate aceste principii fundamentale ale organizării şiconducerii Bisericii Ortodoxe Române ce constituie osatura

canonică a Statutului, dau expresie legală şi satisfacţie

năzuinţelor credincioşilor, şi în acelaşi timp asigură buna

cârmuire democratică a Bisericii, care garantează

desfăşurarea vieţii bisericeşti, într - un climat de toleranţă

şi respect reciproc în raport cu celelalte cu lte religioase

din ţară ca şi cu instituţiile socio -politice din cadrul

statului de drept democrat român.

În baza Statutului de organizare şi funcţionare a

Bisericii Ortodoxe Române, Biserica Ortodoxă Română este

organizată ca Patriarhie cu titulatura de “Patriarhia

Română”.

Sub raportul orânduirii canonice şi administrative,

cuprinde cinci mitropolii:

1. Mitropolia Munteniei şi Dobrogei cu eparhiile:

Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Bucureşti;

Arhiepiscopia Tomisului cu reşedinţa în Constanţa;

Arhiepiscopia Târgoviştei, cu reşedinţa la Târgovişte;

Episcopia Argeşului cu reşedinţa la Curtea de Argeş;

Episcopia Buzăului cu reşedinţa la Buzău; Episcopia Dunării

de Jos, cu reşedinţa la Galaţi; Episcopia Sloboziei şi

Călăraşilor, cu reşedinţa la Slob ozia, Episcopia Alexandriei

şi Teleormanului, cu reşedinţa în Alexandria.





168

şi canonice, precum şi pentru cele bisericeşti de orice

natură date în competenţa sa. Se compune din Patriarh, ca

preşedinte; şi toţi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii şi

episcopii şi arhiereii vicari în funcţie, ca membrii. SfântulSinod poate chema la consfătuire pe reprezentanţii clerului,

ai mănăstirilor şi ai învăţământului teologic.

Sfântul Sinod are următoarele atribuţii importante: a

păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica

Ecumenică a Răsăritului, cu celelalte Biserici ortodoxe, ca

şi în Biserica Ortodoxă Română; a examina alegerile de

ierarhi; a hotărî asupra retragerilor de ierarhi; a judeca pe

membrii săi, a judeca recursuril e clericilor în materie decaterisire; a îndruma şi supraveghe ca activitatea organelor

executive din unităţile administrative bisericeşti să se

desfăşoare potrivit normelor legale; a autoriza, iniţia şi

supraveghea tipărirea de cărţi de ritual şi de icoan e

religioase; a îndruma învăţământul pentru pregătirea

personalului cultului şi pe cel de instruire şi educare a

credincioşilor, din şcolile de toate gradele; stabileşte

programele şi normele de catehizare; a lua măsuri în vederea

promovării vieţii religioase şi a moralităţii clerului; a

imita, a supraveghea şi a autoriza editarea şi răspândirea de

cărţi religioase, în special a Sfintei Scripturi; a

interpreta dispoziţiile statutare şi legale; a hotărî în

toate chestiunile de orice natură care intră în competenţa

sa, precum şi a celor care nu sunt date în competenţa altui

organ.

Sinodul permanent . Funcţionează între sesiunile

Sfântului Sinod şi exercită atribuţiile Sfântului Sinod

prevăzute de Statut. Se compune din Patriarh, ca preşedinte,

şi mitropoliţii în funcţiune, ca membrii.

Adunarea Naţională Bisericească. Este organul

reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române, pentru

toate chestiunile economice- administrative, precum şi pentru

cele care nu intră în competenţa Sfântului Sinod. Se compunedin câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, u cleric şi



169

doi mireni, delegaţi din Adunările Eparhiale respective pe

termen de 4 ani. Membrii Sfântului Sinod fac parte de drept

din Adunarea Naţională Bisericească. Preşedintele Adunării

Naţionale Bisericeşti este Patriarhul, iar în lipsă unul dinMitropoliţii sau Episcopii, în funcţiune, în ordinea arătată

în Statut.

Adunarea Naţională Bisericească are următoarele

atribuţiuni mai importante: a susţine interesele şi

drepturile Bisericii Ortodoxe Române, a re glementa şi conduce

treburile patrimoniale, şcolare, culturale, funcţionale şi

epitropeşti ale întregii Biserici. A hotărî asupra

administrării bunurilor bisericeşti; a vota bugetul; aexercita orice alte atribuţiuni care îi sunt date prin legi

şi regulame nte.

Consiliul Naţional Bisericesc. Este organul suprem

administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată

organul executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale

Bisericeşti. El se compune din 9 membrii, 3 clerici şi 6

mireni, aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe termen de

4 ani şi din consilierii administrativi, ca membrii

permanenţi. Consiliul Naţional Bisericesc exercită

atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti, prevăzute de

Statut; întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersulu i

treburilor bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni ce

i se vor da de Adunarea Naţională Bisericească prin

regulamente. Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc

este Patriarhul, iar în lipsă locţiitorul său. Membrii

Sfântului Sinod pot particip a cu vor deliberativ la şedinţele

Consiliului.

Administraţia Patriarhală ajută pe Patriarh, ca întâi -

stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Se compune

din 2 vicari arhierei, 6 consilieri administrativi,

cancelaria patriarhală şi corpul de inspecţie şi control.

Patriarhul. Are următoarele atribuţii: convoacă şi

prezidează organele deliberative centrale şi duce laîndeplinire hotărârile acestora; reprezintă Patriarhia;



170

întreţine raporturi cu celelalte Biserici; se îngrijeşte de

completarea eparh iilor vacante; vizitează colegial pe

ierarhii Bisericii; emite gramate;: sfinţeşte pe mitropoliţi;

primeşte plângeri aduse împotriva chiriarhilor; dispunecercetarea acestora de către Sinodul Permanent, iar

rezultatul acestora îl aduce la cunoştinţa Sfântu lui Sinod;

exercită dreptul de devoluţiune; exercită orice alte

atribuţiuni date lui prin canoane, legi şi regulamente.

Organizaţia locală

În Patriarhia română părţile constitutive şi unităţi

administrative locale sunt: parohia, protopopiatul,

mănăstirea, eparhia, mitropolia.

Fiecare din părţile componente ale Bisericii are dreptul

a se conduce şi administra, independent de altă parte

componentă de acelaşi grad şi a participa, prin

reprezentanţii săi, la lucrările părţilor componente

superioare. Modul de c onstituire şi funcţionare a părţilor

componente şi al organelor locale de acelaşi grad suntidentice pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi

mireni de religie creştină ortodoxă aşezaţi pe un anumit

ter itoriu şi organizată ca unitate administrativă

bisericească locală cu personalitate juridică sub conducerea

organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un

preot paroh. Comunitatea credincioşilor care nu poate susţine

o parohie se alătură la o comunitate vecină, cu care formeazăîmpreună o parohie, purtând denumirea de filie. După

însemnătatea lor parohiile sunt pe trei categorii.

Înfiinţarea, desfiinţarea şi modificarea teritorială a unei

parohii se aprobă de Adunarea Eparhială, la cererea

credin cioşilor şi cu avizul protopopului.

Membrii parohiei au dreptul şi îndatorirea: de a

susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe; a

lucra astfel ca toţi credincioşii să vieţuiască potrivit



171

învăţăturilor acestei credinţe; a cerceta Sfânta Biserică; a

participa la Sfintele slujbe; a întreţine şi a ajuta Biserica

şi pe slujitorii săi; a se împărtăşi de Sfintele Taine a fi

instruiţi şi educaţi în lumina învăţăturii creştine; aîndeplini faptele milei creştine; a face acte de caritate,

etc.

Organel e de conducere şi administrare a parohiei, ca

persoană morală sau juridică sunt: organele colegiale:

Adunarea Parohială, ca organ deliberativ. Consiliul Parohial,

ca organ executiv şi comitetul parohial, ca organ ajutător al

Consiliului Parohial, iar ca or gane individuale: parohul şi

epitropul.Adunarea Parohială. Este organul colegial deliberativ

compus din toţi bărbaţii, clerici şi mireni, credincioşi

majori ai parohiei, independenţi, cu o viaţă morală nepătată

care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale

faţă de Biserică şi aşezămintele ei. Membrii Adunării

Parohiale desemnează prin alegere pe preoţii şi diaconii di

parohie, precum şi pe cântăreţi în cazul că chiriarhul va

cere: alege membrii consiliului parohial şi pe cei ai

comitetului p arohial; verifică activitatea acestor organe;

întocmeşte bugetul; administrează averea parohiei şi se

îngrijeşte de bunul mers al treburilor bisericeşti.

Consiliul Parohial . Este organul executiv al Adunării

Parohiale şi exercită, pe timpul cât Adunarea Parohială nu

este întrunită, atribuţiunile acesteia. Este format din

membrii de drept cu vot deliberativ: preotul paroh, ca

preşedinte, ceilalţi preoţi şi diaconi din parohie şi primul

cântăreţ al Bisericii parohiale şi din membrii aleşi pe 4

ani, 7, 9 sau 1 2 după mărimea parohiei.

Epitropul. Ca delegat al Consiliului Parohiei

îndeplineşte sarcina de administrator al averii parohiale sub

controlul parohului. În această calitate duce la îndeplinire

hotărârile Adunării Parohiale şi a Consiliului Parohial,

păstrează banii şi hârtiile de valoare, ţine evidenţacontabilă, prezintă anual un raport documentat asupra





173

Este o unitate de circumscripţie administrativă

bisericească, care cuprinde mai multe parohii din aceeaşi

eparhie. Întinderea teritorială se determină de Adunarea

Eparhială, ţinând seama de întinderea teritorială aunităţilor administrative ale Statului. Fiecare protopopiat

are o cancelarie condusă de protopop, ajutat de un secretar -

preot şi alţi funcţionari.

Protopopul este conducătorul protopopiatului şi organul

de legătură între parohie şi eparhie, şi are următoarele

atribuţiuni: îndrumă, coordonează şi supraveghează

activitatea bisericească a parohiilor din protopopiat;

inspectează parohiile; supraveghează şi călăuzeşteactivitatea catehetică, pastorală, culturală şi socială a

preoţimii; duce la îndeplinire ordinele primite şi raportează

despre aceasta; avizează lucrările parohiilor care urmează a

fi supuse aprobării organelor eparhiale, îndeplineşte orice

alte atribuţiuni ce -i vor fi date de organele eparhiale.

Mănăstirea.

Mănăstirea este un aşezământ în care trăieşte o

comunitate religioasă de călugări sau călugăriţe hotărâţi a -

şi petrece viaţa în înfrânare, sărăcie de bună voie şi

as cultare necondiţionată.

Mănăstirea depinde întru toate direct şi exclusiv de

Chiriarhul respectiv, care este conducătorul ei canonic.

Mănăstirile se pot înfiinţa numai cu aprobarea Sfântului

Sinod la propunerea episcopului. Fiecare mănăstire e datoare

a or ganiza viaţa interioară şi a promova îndeletniciri

potrivite cu sfinţenia locului. În acest scop în mănăstiri se

vor înfiinţa cursuri monahale misionare, tipografii,

ateliere, legătorii de cărţi.

Conducătorul suprem al mănăstirii este Chiriarhul, iar

în l ipsa lui, stă la faţa locului stareţul, care este

conducătorul direct al întregii mănăstiri. Stareţul este

ajutat în conducerea mănăstirii de soborul mănăstiresc,

consiliul duhovnicesc şi consiliul economic.



174

Organizarea vieţii monahala şi funcţionarea

admi nistrativă şi disciplinară a mănăstirilor se face printr -

un regulament interior întocmit de Sfântul Sinod.

Eparhia.Este unitatea administrativă teritorială bisericească

sub conducerea unui episcop, constituită dintr - un număr de

parohii, grupate în protopo piate şi din mănăstirile aflate pe

acel teritoriu. Eparhiile pot fi episcopii sau arhiepiscopii

şi sunt conduse respectiv de către un episcop sau

arhiepiscop.

Eparhia are ca organ de conducere harismatic pe un

episcop (arhiepiscop), ca organ deliberativ, AdunareaEparhială, iar ca organ executiv Consiliul Eparhial.

Episcopul se îngrijeşte de bunul mers al vieţii

bisericeşti din eparhie, conduce organele eparhiale şi duce

la îndeplinire hotărârile acestora. El reprezintă eparhia,

hirotoneşte clerici, face vi zite canonice în eparhia sa,

pentru a controla mersul treburilor bisericeşti, a mângâia şi

a lumina direct pe credincioşi, referind despre aceasta

Sfântului Sinod şi Adunării Eparhiale.

Episcopul este dator a sta neîntrerupt în eparhie.

Adunarea Eparhială . Este organul deliberativ pentru

toate chestiunile administrative, şcolare, cultice, culturale

şi economice ale eparhiei, precum şi pentru cele care nu

intră în competenţa episcopului. Adunarea se compune din

reprezentanţi clerului şi credincioşilor în proporţie de 1/3

clerici şi 2/3 mireni în număr de 30. Membrii Adunării se

aleg pe 4 ani.

Adunarea eparhială are următoarele atribuţii: susţine

interesele religioase şi drepturile Biserica conform legilor

ţării, alege un cleric şi doi mireni ca reprezentanţi

eparhiali în Adunarea Eparhială Bisericească, alege pe

membrii Consiliului Eparhial, hotărăşte asupra administrării

patrimoniului eparhial, hotărăşte asupra înfiinţării de

protopopiate şi parohii, se îngrijeşte de învăţământulteologic şi catehetic, hotărăşte asupra achiziţionării şi



175

înstrăinării de bunuri mobile şi imobile culturale,

fundaţionale, şcolare ale eparhiei.

Consiliul eparhial. Este organul executiv al Adunării

Eparhiale şi conducătorul afacerilor administrative,bisericeşti, şcolare, culturale, economice şi fundaţionale

pentru Eparhia întreagă, iar în timpul dintre sesiunile

Adunării Eparhiale, îndeplineşte atribuţiile acesteia

prevăzute de Statut. El de asemenea verifică respectarea

normelor legale cu privire la alegerile de personal

biserice sc, suspendă sau dizolvă Consiliile Parohiale şi

revocă pe epitropii care s - au făcut vinovaţi de grave

abateri, dispunând instituirea unei comisii interimare pânăla alegerea unor noi organe.

Consiliul eparhial se compune din episcop ca preşedinte,

din episcopul vicar, vicarul administrativ, consilierii

administrativ ca membrii permanenţi, numiţi de Chiriarh cu

avizul consiliului eparhial şi din 9 membrii: 3 clerici şi 6

mireni, aleşi pe termen de 4 ani de Adunarea Eparhială.

Administraţia Eparhială. Ajut ă pe episcop la exercitarea

artribuţiunilor sale executive. Se compune din vicarul

eparhial, 3- 6 consilieri administrativi, Cancelaria eparhială

şi corpul de inspecţie şi control.

Mitropolia. Este unitatea administrativă bisericească

teritorială formată d intr- un număr de eparhii, sub conducerea

Sinodului Mitropolitan.

Sinodul Mitropolitan. Se compune din episcopii eparhioţi

în frunte cu Mitropolitul. Mitropolitul convoacă şi conduceSinodul şi duce la îndeplinire hotărârile acestuia, vizează

colegial pe ep iscopii eparhioţi, primeşte plângeri împotriva

acestora.

Instituţiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române

Pe lângă Patriarhia Română funcţionează, cu patrimoniu

distinct Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române , Casa de Pensii, Şcolile teologice, iar pe



176

lângă fiecare eparhie Fondul de asigurare a bunurilor

bisericeşti, Casa de Ajutor Reciproc a Clerului şi

salariaţilor bisericeşti din Eparhie.

Institutul Biblic şi de Misiune cu sediul la Bucureşti,are drept scop editarea, tipărirea şi răspândirea Sfintei

Scripturi, a cărţilor de ritual, a lucrărilor şi revistelor

de ştiinţă şi literatură teologică, a manualelor şcolare şi a

cărţilor pentru întărirea religiozităţii credincioşilor,

precum şi confecţionarea şi răspândirea icoanelor şi

obie ctelor sacre şi a celor cu caracter religios, necesare

Bisericilor şi credincioşilor. Toate aceste produse se

distribuie prin magazinele bisericeşti eparhiale şiconstituie monopol al Bisericii.

Institutul Biblic şi de Misiune funcţionează sub

îndrumarea Patriarhului, fiind administrat de Consiliul

Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală, ajutaţi de

un comitet tehnic compus din 4 membrii şi un preşedinte,

aleşi de Sinodul Permanent şi de Consiliul Naţional

Bisericesc în şedinţă comună, pe termen de 4 ani.

Organizarea şi funcţionarea Institutului Biblic se

reglementează prin Regulament special.

Casa de Pensii cu sediul la Bucureşti, este organizată

şi funcţionează pe baza unui Regulament special ce ţine seama

de prevederile Statului în materie. Fondul de pensii se

asigură prin contribuţiile salariaţilor şi contribuţii de la

unităţile bisericeşti.

Şcolile teologice, organizate pe baza unui regulamentspecial, la trei niveluri: Facultăţi de Teologie în cadrul

Universităţilor autonome ale Statului, Semi narii (licee

seminariale şi Şcoli de cântăreţi), pregătesc personalul

bisericesc. Organizarea învăţământului şi recrutarea corpului

didactic, se va face după criterii asemănătoare cu cele

privitoare la învăţământul public pentru şcolile de grad

corespunzăt or.

Jurisdicţiunea canonică şi de învăţătură dogmatică,precum şi îndrumarea şi controlul învăţământului şi al



177

gestiunii în şcolile pentru pregătirea personalului

bisericesc de orice grad, aparţin organelor Bisericii

Ortodoxe Române, stabilite în Statut şi prin Regulament, şi

după caz şi de legea învăţământului de Stat, potrivitprotocolului încheiat între Patriarhie şi Ministerul Cultelor

şi Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei.

Fondul de asigurare a bunurilor bisericeşti are ca scop

asigurarea bunurilor bisericeşti din cuprinsul Eparhiei

respective. Este condus şi administrat de serviciul economic

al administraţiei eparhiale. Organizarea, funcţionarea şi

constituirea patrimoniului se fac conform dispoziţiunilor

prevăzute în Regulamentul special. Fondul se formează princotizarea unităţilor bisericeşti.

Casa de Ajutor Reciproc a Clerului şi salariaţilor

bisericeşti din eparhie are drept scop acordarea de

împrumuturi clerului, Eparhiei, parohiilor, mănăstirilor, cum

şi de ajutorare pentru personalul bisericesc în caz de boală

sau deces. Organizarea şi funcţionare caselor de ajutor

reciproc se face pe baza unui regulament special.

Disciplina clerului .

Organele disciplinare şi de judecată pentru clericii de

mir, preoţi, diaconi, cântăreţi, în chestiuni pur bisericeşti

sunt: Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul

eparhial şi Consistoriul central bisericesc.

Consistoriul Disciplinar Protopopesc. Funcţionează pe

lângă protopopiat ca organ disciplinar şi de judecată pentru

personalul bisericesc inferior şi ca organ de împăciuirepentru neînţelegerile ivite în sânul personalului bisericesc,

cu privire la taxele de epitrahil, neînţelegerile dintre

parohieni şi preoţime, precum şi cele privitoare la

micşorarea veniturilor preoţeşti de către Adunarea Parohială.

Este alcătuit dintr - un preşedinte şi 3 membrii, dintre care 2

membrii clerici, numiţi pe termen de 4 ani, de către

Chiriarh, dintre preoţii cu examen de promovare din categoria

I- a, din protopopiat, cu cunoştinţe canonice şi un cântăreţ.Hotărârile Con sistoriului disciplinar protopopesc, privind



178

personalul bisericesc inferior sunt definitive după aprobarea

lor de către Chiriarh şi nu pot fi atacate cu recurs la

Consistoriul Eparhial, decât cele care prevăd pedeapsa

destituirii pentru cântăreţii bisericeşti. Consistoriul Eparhial, funcţionează la fiecare Eparhie

şi este format din trei membrii titulari şi 2 membrii

supleanţi, toţi preoţi aleşi de Adunarea Eparhială pe 4 ani.

Preşedintele se numeşte de Chiriarh dintre membrii

permanenţi. Consistoriul are u n grefier. Consistoriul

Eparhial dă hotărâri definitive, prin simpla lor aprobare de

către Chiriarh, sau hotărâri supuse recursului după criterii

ce se vor stabili prin regulament.Consistoriul Central Bisericesc, funcţionează la

Patriarhie şi este format din 5 membrii şi un grefier. Tot

atâţia supleanţi. Toţi sunt preoţi. Se aleg de Adunarea

Naţional - Bisericească, pe 4 ani. Preşedintele se numeşte de

către Patriarh.

Consistoriul Central este organ de recurs pentru

hotărârile Consistoriului Eparhial cu excepţia celor prin

care s-a aplicat pedeapsa caterisirii 182 .

S I N O D U L P A R T I C U L A R

Sinodul particular este organul colectiv de exercitare a

puterii bisericeşti, care mânuieşte această putere pe un

teritoriu delimitat, sau într- o anumită unitate geografică

din cadrul Bisericii Ortodoxe.

În istoria sinodului particular se deosebesc trei

perioade. Aceste perioade sunt următoarele:

182 Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, în“Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953.



179

1. Perioada I care ţine de la începutul creştinismului

şi până în secolul al IV -lea.

2. Perioada a II- a, care ţine din secolul IV până în

secolul XVIII, denumită şi perioada formării unităţilormitropolitane, exarhale şi patriarhale.

3. Perioada a III- a, din secolul XIX până astăzi,

denumită şi perioada formării Bisericii autocefale ortodoxe.

În prima perioadă, mai mulţi episcopi, de obicei cei

apropiaţi, se adunau în sinod pentru a discuta anumite

chestiuni legate de viaţa bisericească pentru a nu se frânge

unitatea ei. Sinodul particular îşi are originea în practica

bisericească din timpul Sfinţilor Apostoli. Chiar p e lajumătatea secolului al II -lea, în unele Biserici particulare,

episcopii se adunau ori de câte ori se ivea vreo problemă mai

importantă spre a lua o hotărâre care apoi era respectată de

către toţi. Această practică este apoi sancţionată şi de

dispoziţi ile canonice. Astfel, canonul 37 apostolic prescrie

ca episcopii unei provincii să recunoască pe unul dintre

dânşii ca şi cap şi să nu se întreprindă nimic fără

consimţământul acestuia, dar nici acesta să nu facă nimic

fără ceilalţi episcopi. Iar canonul 37 apostolic stipulează

ca, sinodul episcopilor să se ţină de două ori pe an, în care

să se examineze dogmele de credinţă şi să se rezolve

problemele bisericeşti. din secolul IV Imperiul roman de

Răsărit se organizează administrativ în 4 prefecturi, 12

dioc eze şi 96 de provincii. Episcopul din capitala provinciei

devine mitropolit, cel din capitala diocezei - exarh, iar cel

din capitala prefecturii - patriarh. De acum, sinoadele

particulare nu vor mai avea un caracter răzleţ, ci vor fi

convocate fie în capit ala prefecturii, de către patriarh, fie

în capitala provinciei - de către mitropolit, cuprinzând pe

toţi episcopii de pe teritoriul administraţiei imperiale

respective. Apoi, în secolul IV ecumenic din 451 prin canonul

28 sunt cunoscute 5 scaune patriarhal e şi anume: Roma, ca

fiind Roma cea Veche, Constantinopol, Roma cea Nouă,Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.



180

Mai târziu, la sfârşitul evului mediu şi începutul

epocii moderne, Biserica Ortodoxă se organizează autocefal pe

unităţi naţionale. Astfel de Biser ici autocefale sunt:

Arhiepiscopia Ciprului - care primeşte autocefalia de laSinodul III ecumenic, prin canonul 8; Patriarhia Sârbă din

1346, mitropoliile autocefale din Cehoslovacia, Polonia,

Albania. Au mai primit autocefalia Biserica Rusă, Biserica

Română şi Biserica Bulgară.

Membrii sinodului particular sunt numai episcopii în

cadrul cărora se includ şi episcopii vicari, deşi nu au

jurisdicţie teritorială, dar au însă hirotonia legală în

episcop.Preoţii şi diaconii, potrivit producerii bisericeşti, nu

participă la sinoadele particulare. Hotărârile sinoadelor

particulare se aduceau în materie de organizare, administrare

şi disciplină, fiind obligatorii pentru teritoriul respectiv.

În materie de credinţă, sinoadele particulare nu pot emite

dogme, dar pot însă delimita principiile de păstrare a

dogmelor sau de interpretare a Sfintei Scripturi.

Felurile sinodului particular

După felul lor, sinoadele particulare pot fi: sinoade

particulare obişnuite , la care participă numai episcopii de

pe teritoriul respectiv, sinoadele edemice la care participă

şi alţii episcopi de pe alte teritorii dar în acest caz

hotărârile adoptate trebuiesc respectate şi la ei, deoarece

aceşti episcopi au drept de vot egal cu ceilalţi; sinoade

numite congrese bisericeşti , la care parti cipă pe lângă

episcopi şi preoţi şi mireni; iar din secolul al XVIII

sinoadele particulare se numesc: periodice sau permanente,

care se ţin de două ori pe an.

Competenţa sinoadelor particulare

Cercul de competenţă al sinodului particular se referăla toate problemele mai importante ale mitropoliei, care trec





182

1. judecarea liturghiilor ivite între episcopii

eparhioţi referitoare la probleme bisericeşti, sau între

episcopi şi preoţi, precum şi judecarea reclamaţiilor făcute

de preoţi sau laici împotriva episcopilor (canonul 74apostolic; 3 Sardica; 8, 12, 19 şi 107 Cartagina).

2. hotărăşte asupra litigiilor ivite între episcopi

referitor la numirea în parohii (canonul 17 al Sinodului IV

ecumenic; 25 al Sinodului IV ecumenic).

3. hotărăşte asupra apelurilor făcute împotriva

sentinţelor date de episcop (canonul 5 al Sinodului I

ecumenic; canoanele 6, 14, 15 şi 20 Antiohia; canoanele 4, 5

şi 14 Sardica; canoanele 11, 14, 15 şi 125 Cartagina) 183 .

183 J. Hajjar, Le Synode permanent, Roma, 1962; S. Vailhe, Le droit d’appelen Orient et le Synode permanent de Constantinople, în “Echos d’Orient”,tom. XX, Paris, 1921.



183

ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI

Patriarhul

Patriarhul este episcopul conducător al unei părţi

autocefale din Biserică, numită patriarhie. Numele de

patriarh sau protopărinte provine de la pater şi arhy.

Sinodul I ecumenic prin canonul 4 a consemnat o nouă

demnitate ierarhică învestită cu o jurisdicţie superioară

acelei a episcopilor simplii şi anume demnitatea de

mitropolit. Canonul 4 al Sinodului al Sinodului I ecumenic nu

face decât să consacre o stare deja existentă despre care

aminteşte canonul 6 al aceluiaşi sinod ca formată prin

obicei, şi potrivit căreia titularii unor scaune mai de seamă

exercitau anumite drepturi pe care alţi episcopi nu le aveau.

La apariţia demnităţii patriarhale, surprindem acelaşi

feno men, adică unii mitropoliţi şi chiar simpli episcopi sebucurau, până la Sinodul de la Calcedon din 451, de o cinste

şi chiar deo autoritate cvasi - patriarhală, fără a purta însă

titlul de patriarh. Patriarhul, cea mai înaltă demnitate în

Biserica Ortodoxă, este rezultatul unei evoluţii de mai multe

secole, iar drepturile patriarhilor nu sunt decât drepturi

dezvoltate şi amplificate progresiv din drepturile

mitropoliţilor şi ale exarhilor. Sinodul de la Calcedon nu

face altceva decât să consacre o veche tradiţie, după careepiscopii Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei

şi Ierusalimului aveau o poziţie superioară celorlalţi

episcopi, poziţie recunoscută şi de celelalte sinoade

anterioare (Sinodul I ecumenic, canoanele 6 şi 7, Sinodul II

ecumenic, canonul 3). Întâietăţii de până aici a

principalelor scaune din Biserica Veche, Sinodul IV ecumenic

îi dă o expresie nouă prin folosirea titlului de patriarh pe

seama titularilor pe care şi le dobândiseră până aici. Cât



184

priveşte ordinea ierarhică a acestor scaune patriarhale,

amintim că Sinodul IV ecumenic, prin canonul 28 , reia

precizează problema poziţiei scaunului de Constantinopol,

faţă de celelalte scaune patriarhale, stabilind, ca şicanonul 3 al Sinodului II ecumenic, că în ordine onorifică,

după Roma, scaunul de Constantinopol ocupă primul loc, deci

al doilea în ordine ierarhică a întregii Biserici. Este vorba

aşadar, numai de o întâietate onorifică şi nicidecum de o

întâietate jurisdicţională. De altfel, canonul 28 conferă

Constantinopolului, sub ra port juridic, aceleaşi prerogative

ca şi scaunul Romei, pentru că este Roma cea Nouă, adică noua

capitală a imperiului. Textul canonului 28 al Sinodului IVecumenic ne arată că factorul hotărâtor pentru ridicarea unui

episcopal, respectiv patriarhal, la un rang deosebit faţă de

celelalte scaune, era însemnătatea oraşului în care se afla

scaunul respectiv. Din secolul al V- lea poate fi menţionată

şi apariţia titlului de “ patriarh ecumenic ”. Pentru prima

dată, titlul acesta i s -a dat Patriarhului Ioan al II-lea

Capadocianul (518- 530), la sinodul ţinut la Constantinopol în

anul 518. Urmaşii lui Ioan, Epifanie (530 -535), Antim I (535-

536) şi Mina (536 - 555) li se recunoaşte acest titlu şi de

către Justinian, prin novelele 7, 16, 42 şi 57.

Drepturile, privilegiile şi îndatoririle patriarhilor

Rânduit, ca orice ierarh sau preot, să îndeplinească

întreita lucrare sacerdotală sau putere bisericească, se

înţelege că drepturile, privilegiile şi îndatoririle

patriarhului se pot grupa după aceeaşi logică ce decurge din

în treita lucrare pe care o săvârşesc toţi episcopii.

1. În legătură cu lucrarea de propovăduire a cuvântului

- patriarhului îi revin următoarele drepturi:

1. Se poate adresa prin scrisori pastorale,

autorizate de Sinod, întregii Biserici autocefale în fruntea

căreia se găseşte.





186

tuturor arhiereilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi

credincioşilor.

2. Patriarhul reprezintă patriarhia faţă de

autoritatea de stat, faţă de alte Biserici şi confesiuni şifaţă de orice organe şi organizaţii externe.

3. Patriarhu l are iniţiativa legilor şi a oricăror

măsuri normative de interes general pentru Patriarhie.

4. Patriarhul convoacă şi prezidează sinodul

patriarhal sau alte organe centrale deliberative şi executive

ale Patriarhiei.

5. Are dreptul de a publica legile bis ericeşti şi

de a iniţia codificarea lor. 6. Primeşte plângerile împotriva chiriarhilor şi

are iniţiativa acţiunilor judiciare în cauze determinate în

faţa instanţelor sinodale sau a altor instanţe constituite în

Patriarhie.

7. El duce la îndeplinire, ca prin organ executiv,

toate hotărârile Sinodului şi ale celorlalte organe centrale

deliberative, judiciare şi executive ale Patriarhiei.

8. În exerciţiul puterii executive, Patriarhul

iniţiază, organizează şi conduce alegerile mitropoliţilor,

arhiepiscopilor şi exerhilor din Patriarhie.

9. În aceeaşi calitate, el organizează învestitura

sau investeşte personal pe toţi chiriarhii din Patriarhie.

10. Vizitează pe toţi chiriarhii din Patriarhie şi

acordă concedii chiriarhilor pe timp mai îndelungat.

11. Patriarhu l, ca organ executiv suprem, exercită

dreptul de devoluţiune, în limita canoanelor şi a altor norme

bisericeşti (canonul 11 al Sinodului VII ecumenic).

12. Păstrează legături canonice cu toţi ceilalţi

patriarhi prin scrisori irenice şi de altă natură.

Menţionăm că aceste drepturi nu fac din patriarh o

autoritate nelimitată ci autoritatea sa este restrânsă de

Sinodul patriarhatului respectiv. Sinodul are deci deplină





188

EXARHUL ŞI MITROPOLITUL: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Cuvântul grecesc se traduce prin cuvintele:

întâiul, începător, căpetenie, principe, etc. Primele

începuturi ale acestui cuvânt se ridică, după datele pe care

le avem, până la sfârşitul secolului al IV - lea. Inscripţiile

vremi i de atunci menţionează, printre altele, existenţa în

armata romană a unui ofiţer numit “exarcus”. Acesta ne arată

că, cuvântul “exarh” s - a folosit pentru prima dată pentru adesemna o înaltă funcţie sau demnitate de ordin militar. Mai

târziu, pe vremea lu i Justinian, cuvântul “exarh” se mai

folosea şi pentru a mai desemna o demnitate politică.

Exarhul, în acea vreme, era un guvernator al Imperiului

Roman, aşezat în calitate de căpetenie politică peste o

unitate teritorială politică mai mare supusă acestui

teritoriu. Astfel de exarhi au avut exarhatele de Ravena

(Italia) şi de Africa.

Cuvântul “exarh” a fost adoptat apoi de Biserică, care

l- a folosit de asemenea pentru a desemna demnităţi

bisericeşti înalte. Aşa bunăoară se numesc în canoanele

Sinodului di n Sardica mitropoliţii: “ exarhi ai eparhiilor”

(can. 6). Titlul de “exarh” s - a dat însă, în Biserică, în

special căpeteniilor bisericeşti care conduceau unităţi

bisericeşti mai mari decât Mitropoliile, adică diocezele, încuprinsul cărora intrau mai multe provincii mitropolitane.

Aceştia sunt numiţi în canoanele Sinodului IV ecumenic, spre

deosebire de primii, “exarhi ai diocezelor” (can. 9 şi 17),

de unde şi unităţile bisericeşti conduse de aceştia îşi trag

numele de exarhate. După aceea, fixându -se numai la

desemnarea demnităţii superioare celei de mitropolit, titlul

de exarh va însoţi această demnitate în evoluţia ei istorică.



189

Pentru Biserica din Apus, corespondentul latin al

cuvântului grecesc este cel de “primat” şi cunoaşte o

întrebuinţare similară celui din Răsărit.

Drepturile şi îndatoririle exarhilor Cât priveşte exarhii din timpul Sinodului I ecumenic

(can. 6), drepturile acestora nu erau drepturi ce revin unui

mitropolit în circumscripţia lui, adică în mitropolie, ci

erau drepturi care d epăşeau graniţele unei mitropolii. Dar

aceasta era singura deosebire dintre cele două demnităţi, cea

referitoare la întinderea jurisdicţională; cât priveşte

originea drepturilor ca şi a îndatoririlor exarhilor, aceasta

era cea mitropolitană. Aceste drepturi şi îndatoriri sunturmătoarele:

1. Convocarea şi prezidarea Sinodului exarhal (can. 9 şi

17, IV ec.)

2. Conducerea şi întărirea alegerilor de mitropoliţi şi

episcopi (cf. can. 4, 6, I ec.)

3. Examinarea canonică şi hirotonia mitropoliţilor noi

aleşi (ca n. 2, VII ec.)

4. Îndrumarea superioară şi supravegherea tuturor

treburilor bisericeşti din cuprinsul diecezei, (can. 34

apost.; 9 Antiohia).

5. Primirea reclamaţiilor împotriva mitropoliţilor şi

îndeplinirea procedurii pentru judecarea lor (can. 19

Cartagina; 23 IV ec.; 85 VI ec.).

6. Primirea recursurilor făcute împotriva sentinţelor

date de sinodul mitropolitan (can. 15 Cartagina; 17 IV ec.)7. Dreptul de a vizita mitropoliile şi episcopiile din

cuprinsul diocezei (can. 52 Cartagina).

8. Dreptul de devo luţiune - în temeiul exercitării

acestui drept la cerere sau din oficiu, exarhul avea puterea,

cu recunoaşterea normelor corespunzătoare, să ia măsurile pe

care le credea de cuviinţă în orice mitropolie, atunci când

constata că mitropoliţii sau episcopii s ufragani ai acestora

nu- şi făceau datoria sau acţionau împotriva rânduielilorcanonice (can. 26 IV ec.; 11 VII ec.)



190

9. Aprobarea transferării mitropoliţilor de la un scaun

mitropolitan la altul (can. 14 apost.; 55 Cartagina; 16 şi 18

Antiohia).

10. În comp etenţa exarhului intra şi acordarea deconcedii mitropoliţilor sufragani (can. 11 Antiohia).

11. O altă îndatorire a exarhului era observarea ca

averea unei mitropolii vacante să se păstreze intactă până la

numirea unui mitropolit titular (can. 24 IV ec.; 35 VI ec.).

12. În sfârşit, exarhul avea şi dreptul de a fi pomenit

în toate slujbele bisericeşti de mitropoliţi săi sufragani

(can. 15 I-II Constantinopol) 185 .

Mitropolitul - drepturi şi îndatoriri

Conform izvoarelor canonice, episcopul cel mai de seamă

al unei eparhii, care cuprinde mai mulţi episcopi, se numeşte

mitropolit . La început acestepiscop s-a numit primul episcop

(can. 34 apost.), iar de la Sinodul I ecumenic, prin canonul

4 a primit denumirea de mitropolit, denumire care a rămas în

vigoare până astăzi. Despre importanţa acestei instituţiiprecum şi despre raporturile dintre episcopi şi mitropoliţi,

aminteşte pe larg canonul 9 al Sinodului de la Antiohia.

Acesta canon stipulează următoarele: “În fiecare eparhie,

episcopii vor recunoaşte pe episcopul care stă în fruntea

mitropoliei, care se îngrijeşte de întreaga eparhie, deoarece

în capitală se întrunesc din toate părţile, toţi aceia care

au probleme de aranjat. Pentru aceia s- a hotărât ca

mitropolitul să aibă precădere în cinste şi ceilalţi episco pisă nu facă nimic mai însemnat fără el, potrivit vechiului

canon în vigoare la părinţilor noştri; decât numai cele ce

privesc fiecare eparhie în parte. Iar fiecare episcop să aibă

stăpânire peste eparhia sa şi să o cârmuiască potrivit

evlaviei sale şi să aibă grijă de tot ţinutul eparhiei sale:

ca să hirotonească atât pe preoţi cât şi pe diaconi, şi să

dispună poate judecată; dar mai mult nimic să nu se apuce să



191

facă fără consimţământul mitropolitului, dar nici acesta fără

consimţământul celorlalţi episcopi”.

Conform tradiţiei canonice în vigoare, drepturile

mitropolitului sunt următoarele:- convoacă sinoadele mitropolitane ale căror hotărâri,

fără prezenţa mitropolitului nu aveau putere de lege (can. 6

I ec.).

- supraveghează şi conduce alegerile episc opilor (can.

34 apost.)

- hirotoneşte împreună cu ceilalţi episcopi pe un alt

episcop (can. 19 Antiohia).

- conduce şi supraveghează întreaga avere bisericească. - se îngrijeşte de ocuparea scaunelor vacante (can. 4 I

ec.)

- primeşte plângerile aduse împot riva episcopilor (can.

9 IV ec.)

- efectuează vizite canonice (can. 52 Cartagina)

- acordă concedii episcopilor sufragani (can. 11

Antiohia)

- dreptul de devoluţiune (can. 11 VII ec.).

- dreptul de a fi pomenit la slujbele religioase.

După izvoarele canoni ce, mitropolitul poate exercita

drepturile amintite numai în cadrul competenţei sale

jurisdicţionale, conform canonului 20 al Sinodului II

ecumenic, iar în problemele care privesc întreaga Biserică

este legat de consimţământul episcopilor sufragani (can. 3 4

apost.; 9 Antiohia). Mitropolitul ca şi ceilalţi episcopi

este supus judecăţii sinodului eparhiei respective.

185 Al. Munteanu, Exarhii în Biserica veche, în “Studii Teologice”, an.XIV(1965), nr. 9-10, p. 549-569.



192

EPISCOPII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat norme pentru

felul cum trebuie să se instituie episcopii şi nici

Apostolii nu au procedat uniform în această problemă, fiindcă

ei instituiau episcopi când prin alegere, când prin numire.

Aşa se ştie că Matia a fost primit între Apostoli prin

alegere, făcută de Sinodul de la Ierusalim, la care a

participat întreaga comuni tate bisericească.Din perioada apostolică, se ştie că episcopii se

instituiau prin alegere făcută de episcopii învecinaţi precum

şi de clerul şi poporul respectivei comunităţi bisericeşti.

canoanele interzic ca episcopul singur să desemneze pe

urmaşul său, sau să lase episcopia sa cu moştenire rudelor

sale (can. 76 apost.; can. 23 Antiohia).

Sinodul I ecumenic stabileşte norma după care alegerea

episcopilor trebuie să se facă de către episcopii eparhieirespective sub preşedinţia mitropolitului, care are şi

dreptul de confirmare. Dacă nu pot participa toţi episcopii

sufragani, se cere, cel puţin trei episcopi să fie prezenţi,

iar ceilalţi să - şi dea părerea în scris. Dacă nu se pot aduna

toţi episcopii asupra unui candidat, atunci decide

majoritatea (can. 4 şi 6 I ec.).

Din cele relatate reiese că în timpurile primare, la

alegerea unui episcop aveau dreptul de a participa, pe de o

parte mitropolitul şi episcopii sufragani, adică cei din

mitropolia respectivă, iar pe de altă parte clerul şi poporul

eparhiei vacante. Dreptul propriu la alegere îl aveau

episcopii, pe când poporul avea să adeverească calităţile

candidatului şi să - şi dea consimţământul la alegere, iar fără

consimţământul poporului nimeni nu putea fi ales episcop.

În timpurile mai noi, dreptul poporului s-a restrâns.Sinodul din Laodiceea prin canonul 13 pentru împiedicarea



193

procedurii de tulburări, interzice ca alegerea episcopilor să

fie făcută de către popor. Apoi, Justinian prin novela 123

hotărăşte ca la alegerea episcopilor să participe numai

personalităţile distinse din popor, care împreună cu clerulsă desemneze trei candidaţi dintre care mitropolitul şi

episcopii aleg unul. Sinodul VII ecumenic prin canonul 3

interzice celor ce deţin puterea lumească să instaleze

episcopi, preoţi şi diaconi , instalând astfel de alegeri ca

ilegale. În zilele noastre, dreptul poporului a dispărut în

întregime, aşa că alegerea episcopilor se face numai de către

Sinodul eparhial.

Drepturile episcopilor

Se împart în două categorii: drepturi generale şi

speciale.

1. Drepturile generale sunt:

- episcopii ca urmaşi ai Apostolilor, care au

primit puterea direct de la Mântuitorul, au aceiaşi putere

derivată nemijlocit de la Hristos. Din această cauzăepiscopul nu poate fi degradat la rangul de preot, iar dacă

s-ar întâmpla un astfel de lucru, aceasta s-ar considera un

sacrilegiu (can, 29 IV ec.) - episcopul conduce eparhia încredinţată lui şi

îndeplineşte toate lucrările arhiereşti din eparhia sa în

baza dreptul său propriu, iar nu ca reprezentant al

mitropolitului sau a l patriarhului, deoarece toţi episcopii,

întocmai ca şi Apostolii, sunt egali între ei şi fiecare are

aceiaşi putere în păstorirea eparhiei sale. Mitropolitul sau

patriarhul formează numai centrul de unitate între episcopii

din aceiaşi Biserică particulară (can. 34 apost.)

2. Drepturile speciale sunt:

În conformitate cu cele trei ramuri ale puterii

bisericeşti, drepturile episcopilor se împart în trei

categorii: drepturile episcopilor ca învăţători, ca arhierei





195

- de a supraveghe personal sau prin personalul său

ca toţi clericii şi personalul bisericesc să - şi îndeplinească

serviciul în mod conştiincios.

- de a întemeia mănăstiri şi de a le supraveghea. - se îngrijeşte de averile bisericeşti şi

supraveghează ca administrarea lor să se facă în mod regulat.

IV. Drepturile de onoare ale episcopilor.

1. Dreptul de a şedea în tronul arhieresc la serviciile

divine.

2. Toţi clericii şi laicii sunt obligaţi să -l

cinstească.

3. Dreptul de a fi pomenit de către clerici la toate

serviciile divine.

4. Dreptul de a purta anumite veşminte şi insignii.

V. Datoriile episcopilor.

1. De a- şi ocupa neapărat scaunul şi de a - l păstra până

la sfârşitul vieţii sale

2. De a locui în oraşul de reşedinţă al eparhiei sale,

pe care nu- l poate păîrăsi decât din motive justificate 3. De a se îngriji de instruirea în credinţa cea

adevărată a clerului şi credincioşilor.

4. De a se purta cu blândeţe şi să fie milostiv faţă de

clerici.

5. Îi este interzis să pună clerici în posturile

bisericeşti pentru bani sau pentru alte daruri.

Faţă de autorităţile superioare episcopii au datoria:

1. De a participa la Sinodul episcopal şi de a se supunehotărârilor acestuia.

2. De a informa Sinodul despre vizitele canonice.

3. Să nu facă nimic mai important fără ştirea

autorităţilor superioare.

4. De a pomeni la serviciile divine pe superiorul său.



196

5. De a cinsti pe conducătorii Statului şi de a - şi

îndeplini îndatoririle cetăţeneşti ce îi revi n 186 .

186 Yves Congar, L’Episcopat et l’Eglise Universelle, Paris, 1952; D.Strotmann, L’eveque dans la tradition orientale, în “L’Episcopat etl’Eglise Universelle”, Paris, 1964.



197

EPISCOPII VICARI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

În epoca apostolică nu se aminteşte de episcopi

ajutători ai episcopilor propriu - zişi şi este de presupus că

aşa precum ei au fost ajutaţi de la început de către preoţi

şi lucrările pe care le puteau săvârşi aceştia, au fost

ajutaţi şi de către episcopi, care ori nu rezidau într -un

anumit loc, ci desfăşurau activitate misionară, sau rezidau

temporal în aceiaşi localitate în care se găseau episcopiipropriu- zişi. Ei îndeplineau aceleaşi lucrări ca şi episcopii

eparhioţi, fie din mandatul acestora, fie după propria lor

apreciere. Aceşti reprezentanţi ai episcopilor se numeau

episcopi de ţară sau horepiscopi ( ).

În documentele legislaţiei bisericeşti, numele de

horepiscop este amintit pentru prima da tă de părinţii adunaţi

la Sinodul de la Ancira din anul 314, în canonul 13, care

hotărăşte că: “Horepiscopilor nu le este permis să

hirotonească preoţi şi diaconi în altă parohie, dar nici

preoţi pentru cetate (oraş), decât numai u încuviinţarea dată

prin scrisori”. Horepiscopii poartă chipul celor 70 de

mucenici, precum şi episcopii pe al celor 12 Apostoli, spune

Matei Vlasteres, parafrazând textul canonului 14 al Sinodului

de la Neocezareea , şi pretinde că ,,horepiscopii îndeplinind

locul celor 70 , nu hirotoneau nici preoţi , nici diaconi “.

Potrivit canonului 10 al Sinodului de la Antiohia ,

horepiscopii nu aveau dreptul decât să hirotonească anagnoşti

, ipodiaconi şi să nu îndrăznească a hirotoni preoţi sau

diaconi fără ştirea episcopului locului.

Canonistul Zonaras în comentariul la canonul 14 al

Sinodului de la Neocezareea , precum şi canoniştii Balsamon

şi Aristen , în comentariile la acelaşi canon , lasă impresia

că i -ar socoti pe horepiscopi ca neavând hirotonia întruarhiereu.



198

Cu toate acestea, privitor la horepiscopii din biserica

veche, la locul şi treapta pe care o aveau, s -au emis trei

ipoteze, şi anume că:

a) Horepiscopii ar fi fost simplii preoţi. Dintre ceicare au susţinut aceasta amintim pe C. Nazarie, preot C.

Enescu şi Petru Maior;

b) Sau că ar fi fost hirotoniţi episcopi. Dintre cei

care au susţinut această părere amintim de Josef Hefele,

Nicodim Milaş, Jugie, Bingham şi Demikanis;

c) Sau că ar fi fost când preoţi, când episcopi -

Berardi şi Spitz.

Din toate datele păstrate despre ei rezultă totuşi căhorepiscopii erau persoane sfinţite şi de încredere. Ei

îndeplineau unele misiuni speciale în locul episcopilor sub a

căror jurisdicţie erau puşi. dar atât textul canonului 8 al

Sinodului I ecumenic, precum şi canonul 10 al Sinodului de la

Antiohia nu lasă nici o îndoială asupra faptului că

horepiscopii erau arhierei, iar canonul 10 al Sinodului de la

Antiohia mai precizează că se introdusese rânduiala ca ei să

fie hirotoniţi de episcopii eparhioţi de care depindeau 187 .

Episcopii vicari. Numele de “vicar” (vicarius) înseamnă

locţiitor. El nu s -a folosit în vechime, ci mai târziu, mai

ales în Apus unde abia prin a doua jumătate a secolului al

XI-lea s- a generalizat, căci s -a introdus practica

episcopilor vicari sau locţiitori ai episcopilor eparhioţi.

În Răsărit, episcopii vicari au fost şi au rămas

continuatorii episcopilor ajutători, a căror nevoie nu a

dispărut niciodată din viaţa bisericească. Sub influenţa

terminologiei latine, episcopii ajutători au început să fie

numiţi şi ei cu timp ul episcopi vicari sau numai vicari, iar

mai târziu episcopi locotenenţi.

Cercul de competenţă al vicarului îl desemnează

episcopul, respectiv mitropolitul; el poate îndeplini deci

187 C. Ion, Instituţia horepiscopilor în Biserica Veche, în “StudiiTeologice”, an. XIV(1962), nr. 5 -6, p. 300-327.



199

numai slujbele religioase şi afacerile pe care i le

încredinţează episcopul sau mitropolitul.

Episcopilor vicari le revin următoarele atribuţii:

1. Studiază toate actele trecute în ordinea de zi,cerând referate consilierilor administrativi şi studii

specialiştilor.

2. Face apelul nominal după ordinea ierarhică.

3. Dă citire actelor depuse la birou şi trecute pe

ordinea de zi, însoţite de referate şi studii lămuritoare şi

le înmânează comisiilor, după repartizarea lor de către

Sfântul Sinod.

4. Redactează până la şedinţa următoare, subsupravegherea preşedintelui, sumarele cu dispoziţiile şi

hotărârile Sfântului Sinod şi le citeşte în şedinţă în

vederea rectificării.

5. Însemnează voturile Sfântului Sinod.

6. Înscrie pe membrii care au luat cuvântul.

7. Îndeplineşte toate lucrările de cancelarie ale

biroului.

În problemele mai însemnate, episcopul vicar poate fi

delegat de Patriarh pentru a supraveghea sfera de activitate

a consilierilor administrativi patriarhali, care întocmesc

referate în şedinţe comune sub supravegherea vicarului

delegat.

Pe lângă episcopii vicari patriarhali , episcopul sau

arhiepiscopul este ajutat de vicarul eparhial, care se

numeşte de episcop, dintre preoţii de categoria I, doctori

sau licenţiaţi în teologie, cărora episcopul le dă atribuţii

prin decizie şi care conduc Cancelaria eparhială şi participă

la şedinţele organelor deliberative eparhiale cu vot

consultativ, iar în Consiliul eparhial cu vot deliberativ 188 .

188 E. Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în “StudiiTeologice”, an. XVII(1965), nr. 7 -8, p. 418-440.



200

PROTOIEREII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Ne este cunoscut faptul că, în timpurile primare ale

Bisericii, după ce comunităţile bisericeşti de la ţară sau

înmulţit şi episcopii nu mai ajungeau să le supravegheze

personal, ei au încredinţat această funcţie horepiscopilor.

Din secolul al IV-lea înainte, locul lor a fost luat de

periodeuţi (sau preoţii călători). Aceştia exercitau din

ordinul episcopului dreptul de a supraveghea sau inspecta

parohiile şi clerul de la ţară, fie periodic, sau chiarfuncţionau permanent ca reprezentanţi ai episcopului în câte

o eparhie, compusă din mai multe comunităţi bisericeşti. Mai

târziu, locul acestora a fost luat de protopopi, protoierei,

protopresbiteri sau arhipresbiteri. În fruntea clerului din

câte un protopopiat stă un protopop, fiind reprezentantul

episcopului şi organul de legătură între parohie şi eparhie.

El conduce problemele administrative bisericeşti, cultura le

şi epitropeşti din protopopiat, fiind şi organul de controlal autorităţii centrale eparhiale.

În cele mai multe Biserici, instituirea protoiereilor

ţine de competenţa episcopului eparhial, care îi numeşte la

propunerea consistoriului eparhial, dându-le o diplomă

specială numită singhilie ( ). În Biserica Ortodoxă

Română, candidaţii la protoierie trebuie să fie licenţiaţi în

teologie şi să aibă o activitate mai deosebită de cel puţincinci ani practică bisericească, din care să se constate

vrednicia candidatului.

Drepturile şi datoriile protoiereilor se pot grupa după

cele trei ramuri ale puterii bisericeşti şi anume: drepturi

învăţătoreşti, sacramentale şi jurisdicţionale.

I. Cu privire la puterea învăţătorească, protopopul este

dator să poarte grijă de învăţarea şi răspândirea credinţei

creştine, precum şi de ferirea credincioşilor de învăţăturifalse. În special:



201

1. Cu ocazia vizitelor la parohii, protopopul trebuie să

înveţe poporul şi să controleze dacă preoţii se pregătesc

temeinic pentru îndeplinirea misiunii lor.

2. Să supravegheze dacă preoţii ţin regulat predici şicateheze pentru instruirea religios- morală a credincioşilor.

II. Cu privire la puterea sfinţitoare, protopopul se va

îngriji:

1. Ca Bisericile, Sfintele vase şi celelalte obiecte să

fie ţinute curate şi în bună ordine.

2. Ca preoţii să păstreze după cuviinţă Sfintele Daruri

pentru cei bolnavi, precum şi Sfântul Mir.

3. Ca preoţii să îndeplinească conştiincios toateslujbele divine.

4. Va supraveghea ca poporul să participe cu

r egularitate la serviciile divine, precum şi să se

împărtăşească cu Sfintele Taine.

III. În ce priveşte puterea judecătoreacă, protopopul se

va îngriji:

1. Ca preoţii, diaconii şi laicii să ducă o viaţă

religioasă şi morală.

2. Ca preoţii să execute conştiincios toate dispoziţiile

autorităţilor superioare.

3. Ca averile bisericeşti să se administreze regulat şi

după normele în vigoare.

4. Să inspecteze cel puţin o dată pe an toate parohiile.

5. Va ţine un catalog cu toate datele necesare despre

preoţi şi personalul bisericesc.

6. Se va îngriji de ocuparea posturilor vacante din

parohii.

7. Va ţine cu preoţii subalterni conferinţe în care să

se discute probleme pastorale.

Atribuţiile protopopului.

1. Îndrumează, coordonează şi supraveghează activitatea

bise ricească a parohiilor din Protopopiat.

2. Inspectează de cel puţin o dată pe an parohiile dinProtopopiat, verificând registrele, arhiva şi biblioteca,



202

starea bisericii, a clădirilor, observând în acelaşi timp

starea religioasă, morală şi socială a parohie nilor.

3. Întocmeşte proces verbal amănunţit asupra

constatărilor făcute.4. Supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică,

pastorală şi culturală a preoţimii.

5. Face propuneri chiriarhului cu privire la suplinirea

posturilor vacante de preoţi, diaconi şi cântăreţi.

6. Îndeplineşte orice alte atribuţii ce -i vor fi date de

organele eparhiale.

Protopopul este organul oficial al Bisericii faţă de

autorităţile Statului şi îndeplineşte sarcinile publice ce -isunt atribuite prin legi, regulamente şi dispoziţii.

Protopopul susţine acuzarea la consistoriul disciplinar

protopopesc al teritoriului 189 .

189 I. Covercă, Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române, în“Glasul Bisericii”, an. XXI(1962), nr. 7 -8, p. 756-778.



203

PREOŢII PAROHI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Din trecutul istoric al Bisericii Creştine se ştie că

creştinismul s - a răspândit la început prin oraşe, unde s -au

înteme iat cele dintâi Biserici şi comunităţi creştine. De la

oraşe, creştinismul a trecut la sate. Înainte însă şi

creştinii de la sate veneau la bisericile din oraş pentru a

participa la serviciile divine, unde împreună cu credincioşii

de la oraşe formau o singură comunitate bisericească numită parohie. În fruntea parohiei era episcopul care conducea

totul în mod personal, servindu- se însă şi de ajutorul

preoţilor şi al diaconilor din jurul său. Cu timpul însă,

începând din secolul al IV- lea, înmulţindu - se număr ul

creştinilor, a trebuit să se întemeieze şi alte Biserici,

filiale, atât la oraşe cât şi la sate, la care episcopul

trimitea clerici de la Biserica centrală pentru a săvârşi

lucrările sfinte. Credincioşii care locuiau în apropiereaacestor biserici, form au comunităţi filiale, dependente de

parohia centrală din oraş. Prin secolul al V -lea, aceste

biserici filiale dependente de parohia centrală din oraş,

deşi ţineau de episcop, totuşi li s - au dat preoţi parohi

proprii care să săvârşească lucrările sfinte ca împuterniciţi

ai episcopului. Credincioşii acestor biserici, cu bisericile

şi preoţii lor proprii, formau deci comunităţi de sine

stătătoare, dar dependente de episcop. Aceste comunităţi au

fost denumite enorii , sau parohii de la ţară. Preoţii

permanenţi ai acestor enorii se numeau la început preoţi de

enorie, iar de când numirea de parohie nu s-a mai

întrebuinţat pentru întreg ţinutul supus unui episcop,

enoriile au primit denumirea, mai întâi în Apus de parohie ,

iar preotul din fruntea ei cea de paroh, p e când în Răsărit

se întrebuinţează atât denumirea de enorie cât şi cea deparohie.



204

Deci, prin parohie se înţelege o comunitate bisericească

de sine stătătoare din care se compune o eparhie şi în care

preotul a primit de la episcop încredinţarea de a păst ori pe

credincioşi în mod permanent.Scopul parohiei este:

a) de a susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii

Ortodoxe şi de a lucra astfel ca toţi credincioşii să

vieţuiască în conformitate cu învăţăturile acestei credinţe.

b) de a întreţine şi a ajuta Biserica, pe slujitorii şi

aşezămintele ei; şi de a purta de grijă de toate nevoile

parohiei.

Pentru înfiinţarea unei parohii se cere cel puţin 400 defamilii la oraşe şi cel puţin 200 de familii la sate.

Comunitatea care nu este în stare să se susţină din mijloace

proprii se alătură la o parohie vecină sub numele de filială,

credincioşii ei având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi

cei din parohie.

Drepturile şi datoriile preoţilor

Drepturile şi datoriile preoţilor pot fi împărţite în:

datorii generale şi datorii speciale.

I. Datoriile generale sunt:

1. Preoţii sunt în parohii reprezentanţii permanenţi şi

ordinari ai episcopului, care este parohul suprem şi general

al tuturor preoţilor din eparhie. Demnitatea de preot este o

funcţie ordinară şi perm anentă. Ordinară deoarece preotul

este un organ pus anume pentru exercitarea ei, iar permanentă

deoarece este dată pe viaţă şi nu temporară.

2. Jurisdicţia preotului este exclusivă, adică în

parohia sa numai preotul instituit legal are dreptul de a

împlin i lucrările sfinte şi de a păstori pe credincioşi, iar

alţi preoţi nu au dreptul la aceasta decât numai cu ştirea,

învoirea şi încredinţarea preotului legal (can. 12, 23

apost.; 11, 14 IV ec.).



205

3. Jurisdicţia preotului se extinde asupra tuturor

persoanelor de pe teritoriul parohiei sale.

4. Preotul este obligat să locuiască pe teritoriul

parohiei sale din care poate să se deplaseze numai în caz denecesitate şi numai cu permisiunea autorităţii superioare

competente (can. 62 apost.; 11, 15, 16 I ec.).

5. Preotul are dreptul de a exercita în parohia sa toate

ramurile puterii bisericeşti, exceptând numai pe acelea care

sunt proprii episcopului.

II. Drepturile speciale ale preoţilor se referă la

cercul lor de activitate ca: învăţători, săvârşitori ai

lucrărilor sfinte şi ca administratori ai parohiilor.1. Referitor la activitatea de învăţător îi revin

următoarele drepturi:

- va ţine predici în duminici, sărbători şi cu alte

ocazii (can. 58 apost.; 19 VI ec.; 9 I-II Constantinopol.)

- va catehiza ţinând seam a de normele în vigoare date de

autorităţile în vigoare (can. 10 VII ec.)

- se va îngriji ca, credincioşii săi să ţină seama de

învăţătura ortodoxă, şi va lua toate măsurile împotriva

învăţăturilor false (can. 17 VI ec.).

2. Ca slujitor , preotul arte dato ria de a săvârşi în

parohia sa Sfintele Taine şi celelalte lucrări sfinte:

- va ţine toate serviciile dumnezeieşti prescrise şi la

timpurile fixate de Biserică (can. 4 IV ec.; 52 VI ec.).

- va administra conştiincios Sfintele Taine şi celelalte

lucrări sfi nte.- se va îngriji ca biserica, Sfintele vase şi celelalte

obiecte să se ţină în ordine şi curăţenie (can. 73 apost.; 10

I-II Constantinopol).

- va păstra în bună stare Sfântul Mir şi Sfintele Daruri

pentru bolnavi. - dreptul şi îndatorirea de a săvârşi la timp şi în mod

corespunzător toate slujbele divine, care sunt rânduite prin

tipicul Bisericii.



206

- în Biserica veche, preotul penitenţiar avea dreptul de

a împăca penitenţii cu Biserica, adică de ai reprimi în

Biserică.

- s-a introdus apoi rânduiala ca p reoţii să nu poatăadministra Sfânta taină a Pocăinţei decât după ce primesc

hirotesia întru duhovnic, sau duhovnicia, aceasta cu toate că

ei au primit prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi

Taina Pocăinţei.

- în decursul timpului s-a mai introdus o restricţie în

ce priveşte dreptul preoţilor de a săvârşi Taina Sfântului

Maslu, rânduindu- se că această taină preotul nu are dreptul

să o săvârşească singur ci numai împreună cu alţi preoţi, depreferinţă şapte sau cel puţin doi sau trei, aceasta cu toa te

că preotul are prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi

şi singur Sfânta Taină a Maslului.

3.Drepturi ale preoţilor care ţin de puterea

jurisdicţională.

1. Dreptul de a organiza şi conduce întreaga lucrare

pastorală din parohie folosind mai întâi mi jloacele puterii

judecătoreşti şi ale celei sfinţitoare care -i revin, apoi

îndeplinind şi acele lucrări care ţin de întreita funcţiune

sau lucrare jurisdicţională sau pastorală propriu - zisă.

2. În conformitate cu rânduielile privitoare la puterea

pastoral ă a preoţilor, lor le revin următoarele drepturi:

- ca acte ale funcţiunii legislative , preoţii pot

exercita următoarele drepturi:

a) Dreptul de a iniţia întocmirea şi adaptarea deregulamente sau de instrucţiuni cu aprobarea organelor

deliberative ale parohiei.

b) Dreptul de legiuitor în parohia sa.

- ca acte ale funcţiunii judecătoreşti, preoţii pot

exercita următoarele drepturi şi au corespunzătoare

îndatoriri:

a) Dreptul de a judeca, ca instanţă duhovnicească,

abaterile religioase şi morale, ca şi cele de la legilebisericeşti sau de la canoane ale tuturor membrilor parohiei.



207

b) Dreptul de a aplica şi ridica pedepsele sau

epitimiile.

c) Dreptul de a face parte din instanţele pentru

judecarea clerului de mir, nu însă şi din instanţele pentrujudecarea cler ului monahal şi a episcopilor.

- ca acte ale puterii executive , preoţi pot exercita

următoarele drepturi:

a) Dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor

cu caracter legislativ şi judecătoresc ale organelor

superioare, care se referă la parohia sa sau la membrii

parohiei, precum şi pentru aplicarea hotărârilor proprii au

ale organelor parohiale deliberative de aceeaşi natură. b) Dreptul de a convoca şi de a prezida adunările de

constituire a organelor deliberative şi consultative ale

parohiei.

c) Dr eptul de a convoca, prezida şi de a închide

şedinţele organelor deliberative şi consultative constituite

în parohia sa.

d) Dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de

aceste organe, ca organ executiv.

e) Dreptul de a îndruma şi de a supraveghea

administrarea bunurilor bisericeşti ale parohiei, hotărând

singur sau împreună cu organele deliberative, consultative şi

executive ale parohiei în privinţa achiziţionării,

înstrăinării, schimbării destinaţiei, donării, redării sau

vânzării bunurilor, precum şi folosirea acestora în

conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţă

socială 190 .

190 E. Marina, Despre preoţi şi diaconi după sfintele canoane, în “BisericaOrtodoxă Română”, an. LXXXIII(1965), nr. 11 -12, p. 1063-1076.



208

DIACONII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Diaconii fac parte din starea clericală ca a treia

treaptă a ierarhiei sacramentale de drept divin. Origine

acestei trepte o găsim la Faptele Apostolilor 6, 1 -6, unde ni

se istoriseşte instituirea celor 7 diaconi. Din acest text al

Sfintei Scripturi, precum şi din altele, reiese foarte clar

că datoria lor era de a vesti cuvântul dumnezeiesc, de a

funcţiona ca ajutători la admini strarea Sfintelor Taine,precum şi la alte ramuri ale administraţiei bisericeşti,

fiind însă întru toate supuşi episcopilor şi preoţilor.

Inferioritatea lor faţă de episcopi şi preoţi rezultă, afară

de locul menţionat şi din epistolele Sfântului Apostol Pa vel,

care, vorbind despre ei, îi aminteşte totdeauna după

ceilalţi, iar Sfântul Ignatie zice: “Diaconul este subordonat

episcopului ca harul lui Dumnezeu şi preoţilor ca legii lui

Hristos”. Apoi, în canonul 18 al Sinodului I ecumenic seprecizează că “diaconii sunt servitorii episcopului şi ai

preoţilor, fiindu - le permis de a şedea cu preoţii, însă mai

jos decât ei”, iar canonul 20 al Sinodului de la Laodiceea

zice că: “Nu se cuvine diaconilor să şadă înaintea preotului,

ci din porunca lui să şadă”.

Dreptur ile şi îndatoririle diaconului

Dintre drepturile şi îndatoririle diaconului amintim:

1. de colaboratori ai episcopilor şi preoţilor la

exercitarea puterii bisericeşti sub îndrumarea lor.

2. de colaboratori ai episcopilor şi preoţilor la

săvârşirea tainelor şi ierurgiilor, diaconii putând săvârşi

singuri numai botezul de necesitate (F.A. 8, 26-39).

3. de a colabora cu episcopii şi preoţii la exercitarea

tuturor actelor care ţin de puterea jurisdicţională sau



209

pastorală; de a participa ca şi membrii cu toate drepturile

la lucrările organelor deliberative şi legislative, la

instituţiile organelor disciplinare, precum şi la actele de

administraţie.În Biserica Ortodoxă Română, drepturile şi îndatoririle

diaconilor sunt cuprinse în articolul 49 şi 134 din Statut ul

de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române 191 .

Treptele ierarhiei de instituire bisericească

După cum se ştie, ierarhia bisericească poate fi

împărţită în ierarhie sacramentală şi ierarhie

jurisdicţională. Atât ierarhia sacramentală cât şi cea

jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi

ierarhie de drept uman. Ierarhia sacramentală de drept divin

cuprinde treptele superioare ale clerului, iar cea de drept

uman pe cele ale clerului inferior.

Conform Sfintelor Canoane, din ierarhia sacramentală de

drept uman fac parte următoarele grade inferioare:

subdiaconul sau ipodiaconul, citeţul sau anagnostul. Acestedouă trepte nu le găsim amintite în Sfânta Scriptură şi prin

urmare nu sunt de origine divină, deoarece nu au fost

instituite de Mântuitorul Hristos sau de Sfinţii Apostoli la

porunca Mântuitorului, ci au fost introduse în decursul

timpului datorită nevoilor ce s - au ivit în Biserică.

- Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al

diaconului atât ca asistent al acestuia la sfintele slujbe,

cât mai ales ca împreună lucrător al lui în administraţia

economică (can. 15 VI ec.; Novela 16 a lui Leon Filosoful).

- Citeţul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din

cărţile sfinte în cadrul cultului divin sau uneori probabil

chiar şi în învăţământului catehetic (art. 134 Statutul

B.O.R. ). El era instituit prin hirotesie.

191 James M. Barnett, The Diconate. A Full and equal Order, The SeaburyPress, New York, 1981.



210

- Psaltul sau cântăreţul îndeplinea în esenţă aceeaşi

slujire pe care o îndeplineşte şi astăzi, adică executa

cântările bisericeşti, învăţa pe credincioşi cântările

biseric eşti. - Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniştire

a sufletelor celor zbuciumaţi de frământări lăuntrice sau

celor bântuiţi de îndoieli şi de credinţe deşarte.

- Acolutul îndeplinea îndatoriri e însoţire a clerului

şi în special a episcopilor, săvârşind prin a deveni şi

asistenţi sau oficianţi de servicii auxiliare în cadrul

cultului divin.

- Ostiarii sau uşierii erau pznicii uşilor bisericilorşi ai altor clădiri care adăposteau aşezăminte bisericeşti

(Novela 22 Heraclie).

În afară de membrii clerului inferior amintiţi mai sus,

au mai apărut în viaţa Bisericii şi au durat timp îndelungat,

ca slujitori inferiori bisericeşti, şi aşa - numiţii cateheţi

(can. 10 VII ec.) care i-au înlocuit de didascalii

harismatici ca şi pe cei neharismatici.

Rost uri slujitoare în Biserica veche au avut şi unele

femei, în afară de cele harismatice, între care sunt amintite

proorociţele şi evanghelistele, apoi diaconiţele şi

presbiterele (can. 11 Laodiceea).

Clerul superior

Treptele clerului superior de instituire bisericească au

apărut în legătură cu cele trei trepte ale preoţiei de

instituire divină, prin derivare din acestea şi anume: 1. Treptele clerului de instituire bisericească derivate

din treapta de diaconi.

- Mai întâi amintim treapta de ierodiacon care este

egală cu cea de diacon, dar se numeşte aşa pentru a designa

pe diaconul care face parte din cinul monahal.

Treapta de protodiacon, şi

- Treapta de arhidiacon.



211

Deosebirea care se face între protodiacon şi arhidiacon

este aceea că protodiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la

bisericile parohiale sau enorii şi acest titlu se conferă

numai onorific, pe când arhidiaconii sunt căpeteniilediaconilor de la centrele eparhiale ca şi de la alte centre

bisericeşti mai mari. Şi acest titlu se conferă numai

onorific. Ambele trepte se instituie prin hirotesia.

2. Treptele clerului de instituire bisericească derivate

din treapta de presbiter.

Aceste trepte se împart în două categorii, şi anume:

- Treptele clerului de mir, şi

- Treptele clerului monahal. a) Treptele clerului de mir derivate din treapta de

presbiter sunt:

- preoţii rurali, preoţii de cetăţi sau urbani, preotul

ajutător, capelanul, preotul paroh, protosul, periodeptul,

protopopul sau blagocinul, sachelarul, iconomul, iconomul

stavrofor, protopresbiterul, arhipresbiterul, arhipresbiterul

stavrofor, arhipresbiterul mitrofor.

Dintre aceste trepte, în vechime n-au existat cele de

preot ajutător, proiereu, de protopop, nici cele de sachelar

şi de iconom stavrofor. Ele s -au creat mai târziu. Treptele

cele mai vechi sunt cele de presbiter rural şi de presbiter

urban (can. 12 apostolic).

Preoţii parohi şi preoţii ajutători se deosebesc numai

prin atribuţiile lor administrative, preotul paroh fiind

conducătorul oficiului parohial, nu are însă atribuţiipastorale şi de slujitor mai mari decât ale preotului

ajutător.

Protosul exprimă faptul că el are o distincţie onorifică

faţă de ceilalţi preoţi, fie ajutători sau parohi, distincţie

care îl situează în fruntea acestora atât cu ocazia sfintelor

slujbe cât şi cu alte ocazii.

Periodeptul a fost în Biserica veche un inspector al

clerului de la ţară (can. 18 Antiohia), având în mod obişnuit



212

hirotonia în presbiter, iar alteori şi starea harică de

arhiereu.

Urmaşii periodepţilor sunt protoiereii sau protopopii.

Aceştia au aceeaşi calitate cu deosebirea că nu suntambulanţi, ci cu sediul stabil.

Treptele de sachelar şi de iconom sunt superioare

treptelor anterioare şi ele s - au păstrat în nomenclatura

treptelor de instituire a clerului din nomenclatura

principal ilor demnitari sau înalţi slujitori bisericeşti de

pe la scaunele patriarhale, mitropolitane şi episcopale ale

Bisericii din Răsărit care formau prima pentadă sau primul

grup de cinci slujitori principali.Protopresbiterul este o treaptă superioară care s e

conferă în mod onorific prin hirotesie.

Titlul de arhipresbiter se conferă tot prin hirotesie

preoţilor de la catedralele mitropolitane sau patriarhale

alături de stavroforia şi mitroforia, adică dreptul de a

purta o cruce specială şi o mitră puţin deosebită de cea a

arhiereilor la sfintele slujbe.

Pe lângă treptele amintite mai sus, ca trepte ale

clerului de instituire bisericească derivate din treapta de

presbiter, au mai apărut şi se păstrează până astăzi treptele

de consilieri , care sunt de două sau trei grade, şi anume:

consilieri eparhiali, consilieri mitropolitani şi consilieri

patriarhali.

Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate

deţine un preot este aceea de vicar al episcopilor sau aaltor ierarhi superiori, ca mitropoliţii, arhie piscopii,

exarhii şi patriarhii.

În sfârşit, mai există şi unele trepte mai mici, al

căror nume se schimbă, cum sunt de exemplu aceea de

inspectori eparhiali, inspectori generali, etc.

b) Treptele clerului monahal derivate din treapta de

presbiter monah sunt: sincelul, protosincelul, iegumenul,

arhimandritul şi arhimandritul mitrofor.





214

sincel, protosincel, egumen, arhimandrit, ba chiar episcop,

arhiepiscop, mitropolit, exarh sau patriarh.

3. Treptele clerului de instituire bisericească derivate

din treapta de episcop sau de arhiereu.Treptele cele mai înalte ale clerului, derivate din cea

de episcop, au luat fiinţă încă din secolul II şi III. Aceste

trepte sunt urm ătoarele:

Treptele inferioare treptei episcopale sunt:

horepiscopii, episcopii ajutători, arhiereii vicari,

episcopii vicari, vizitatorii, episcopii titulari, arhiereii

titulari şi uneori chiar periodepţii.

Treptele superioare celei de episcop sunt următ oarele:protoierarhii sau întâistătătorii, mitropoliţii primaţi,

arhiepiscopii, întâistătătorii Bisericilor autocefale,

exarhii, patriarhii, catolicoşii, patriarhii ecumenici; apoi

în Biserica Apuseană: cardinalii, episcopii şi papii 192 .




215

E L E M E N T U L L A I C Î N B I S E R I C A O R T

O D O X Ă

Sub chipul ei de societate a dreptcredincioşilor,

Biserica Ortodoxă este alcătuită din trei categorii de

membrii şi anume: din clerici, laici sau mireni şi monahi saucălugări. Aceste trei categorii se numesc stări sau cinuri

bisericeşti şi dintre ele numai cele dintâi au existat de la

început, pe când ce-a de a treia s- a adăugat ulterior.

Starea clericală şi starea laică reprezintă stări

esenţiale ce intră în alcătuirea organismului bisericesc,

fiecare din acestea având caracterul necesităţii în sensul că

Biserica nu poate exista şi nu - şi poate îndeplini misiunea ei

decât prin amândouă aceste elemente constitutive ale ei, iar

nu numai prin vreunul dintre ele.

Pentru înţelegerea poziţiei reale a fiecărei stări

bisericeşti în raport cu întregul corp al Bisericii şi cu

misiunea ei, Sfântul Apostol Pavel ne oferă în Epistola I

către Corinteni 12, 12 -30 o imagine cât se poate de

grăitoare, asemănând Biserica şi pe membrii ei cu corpul

ome nesc şi cu mădularele acestuia. În acest sens, Sfântul

Apostol Pavel zice: “Că după cum trupul este unul şi are mai

multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deşi multe,

sunt un trup, aşa - i şi cu Hristos. Pentru că noi toţi într -un

Duh ne-am botezat p entru ca să fim un singur trup - fie

Iudei, fie Elini, fie robi, fie liberi - şi toţi la un Duh

neam adăpat. Că nici trupul nu este un singur mădular, ci

multe. Dacă piciorul ar zice: Pentru că nu sunt mână, eu nu

sunt din trup !, asta nu înseamnă că ea nu e din trup; şidacă urechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi, eu nu sunt din



216

trup !, asta nu înseamnă că ea nu e din trup. Şi dacă

întregul trup ar fi ochi, unde- ar fi auzul ? şi dacă ar fi pe

de-a-ntregul auz, unde- ar fi mirosul ? Dar aşa cum e,

Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşacum a vrut El. Dacă ele toate ar fi un singur mădular, unde -

ar fi trupul? Dar aşa cum e, sunt multe mădulare dar un

singur trup. Şi nu poate ochiul să - i zică mâinii: N -am nevoie

de tine !, sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor: N -am

nevoie de voi ! Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele

trupului socotite a fi mai slabe, ele sunt mai trebuincioase;

şi pe cele ce ni se par că sunt mai de necinste ale trupului,

pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi celenecuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de

care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu

a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui

căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci

mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi

dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi

dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu

el. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare fiecare

în parte. Şi pe unii i -a pus Dumnezeu în Biserică: întâi,

apostoli; al doilea, profeţi, al treilea, învăţători… Apoi

sunt minunile, apoi darurile vindecărilor, ajutorările,

cârmuirile, felurimea limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare

toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi fac

minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc

în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” De asemenea, pentru

înţelegerea teologică şi mai precisă a acestor două stări în

viaţa Bisericii este necesar să le raportăm în permanenţă pe

amândouă împreună şi pe fiecare în parte la însăşi lucrarea

mântuitoare a Bisericii, care după învăţătura Bisericii

Ortodoxe este condiţionată de colaborarea dintre har şi

libertate, mai concret, dintre har şi faptele bune sau

faptele îndreptării.

Faţă de elementul clerical, adică faţă de stareapreoţească ce reprezintă principalul element constitutiv al



217

Bisericii, starea laică se prezintă ca un element constitutiv

secund. Acest raport dintre cele două elemente constitutive

esenţiale ale Bisericii se aduce la expresie în mod concret

prin deosebirea de starea harică şi prin deosebirea deîndatoriri şi drepturi dintre ambele stări.

Starea preoţească reprezintă în toate treptele ei o

stare harică ce se creează prin Sfânta Taină a Preoţiei, pe

când starea laic ă este o stare harică ce se creează prin

Sfânta Taină a Botezului şi se îndeplineşte prin celelalte

Taine, în afară de cea a Preoţiei.

După cum se ştie, clerul deţine şi exercită în chip de

îndatoriri şi drepturi religioase şi social -juridice precisdeter minate, întreaga putere bisericească sub întreitul său

aspect de: putere învăţătorească, putere sfinţitoare şi

putere cârmuitoare sau jurisdicţională.. Raportând

îndatoririle şi drepturile religioase şi social -juridice ale

laicilor la cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, vom

constata că laicii participă prin îndatoriri şi drepturi la

exerciţiul tuturor celor trei ramuri ale puterii bisericeşti.

1. Participarea laicilor la exerciţiul puterii

învăţătoreşti

La exercitarea acestei puteri, laicii particip ă prin

îndatoriri religioase de conştiinţă şi prin drepturi afirmate

de- a lungul istoriei. Îndatoririle de conştiinţă îi obligă să

mărturisească dreapta credinţă. Pe acest temei, laicii au

fost deosebit de activi în lucrarea misionară a Bisericii,apoi în cea catehetică - didactică, în cea apologetică şi

deopotrivă în aceea de păstrare a tezaurului dreptei

credinţe.

2. Participarea laicilor la exercitarea puterii

sfinţitoare

În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuireaproprie colaborând cu harul, primind cu vrednicie Sfintele



218

Taine, a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi

vrednicia lor. În felul acesta ei colaborează cu clerul,

asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.

Dar în afară de mântuirea proprie, ei sunt chemaţi sălucreze şi pentru mântuirea întregii obşti creştine, nu numai

prin răspunderea generală pe care o au, ci şi printr -un act

pe care- l săvârşesc în caz de necesitate prin puterea stării

lor harice, şi acest act este Sfântul Botez. Pentru a exprima

într-un mod cât mai grăitor şi mai frecvent participarea

laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare, s -a adoptat

rânduiala rămasă tradiţională, de a nu se săvârşi Sfânta

Liturghie decât în prezenţa credincioşilor. Date fiindstrânsa legătură dintre viaţa credincioşilor şi viaţa

liturgică a Bisericii, ei mai participă la aceasta, pe lângă

prezenţă şi rugăciune, şi prin contribuţia constantă şi

deosebit de importantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor

cultice, ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a cultului

di vin, prin contribuţia la instituirea sărbătorilor şi a

cultului sfinţilor.

3. Participarea laicilor la exercitarea puterii

jurisdicţionale

Mai vizibilă decât mai puţin importantă este şi

participarea laicilor la exercitarea celei de a treia ramuri

a acest ei puteri, şi anume la exercitarea puterii

jurisdicţionale, prin cele trei funcţii ale sale: funcţia

legislativă, judecătorească şi executivă . La toate cele trei

funcţii ale puterii jurisdicţionale, laicii au fost şi au

rămas prezenţi printr -o colaborare c ât se poate de activă şi

mai bine precizată prin rânduielile canonico -juridice.

a) Funcţia legislativă - la exercitarea acestei funcţii

laicii au participat prin prezenţa şi lucrarea lor, în

limitele determinate de activitatea Sinoadelor ecumenice şi a

si noadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire, numite fie



219

sinoade mixte, fie sinoade generale, soboare, congrese sau

simplu adunări.

b) Funcţia judecătorească - la îndeplinirea acestei

funcţii, laicii au participat în primele cinci secole chiarîntr-o fo rmă care însemna contribuţia lor nu numai la

îndeplinirea unui act judecătoresc, ci deopotrivă şi la

îndeplinirea unei lucrări sfinţitoare specific preoţeşti,

care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei. Ai târziu,

în cadrul unor instanţe disciplinare şi chiar judecătoreşti

s- a admis prezenţa şi colaborarea unor reprezentanţi ai

credincioşilor atât în cazurile când se judecau abateri cu

caracter moral, cât şi în cazurile când se tratau litigiiledintre clerici şi laici.

c) Funcţia executivă - aceasta constă din executarea sau

ducerea la îndeplinire a hotărârilor instanţelor disciplinare

şi judecătoreşti ale Bisericii. Participarea laicilor la

îndeplinirea funcţiei executive în viaţa Bisericii s -a

afirmat dintru început cu deosebire prin colaborarea lor la

actele de alegere a clerului şi a altor organe de conducere a

Bisericii, precum şi la actele de administraţie a averii

bisericeşti.

Elementul laic se prezintă în Biserică alături de cler,

ca al doilea element constitutiv esenţial ce intră în

alcătuirea Bisericii, în sensul că fără el nu poate să existe

Biserica, după cum nu poate exista nici fără cler.

Clerul, atât prin starea sa harică superioară cât şi

prin funcţia şi drepturile ce -i sunt asigurate, constituie

elementul principal al Bisericii, iar laicii, elementul

secundar. Dar laicii, atât prin starea lor harică, cât şi

prin poziţia lor social - juridică sunt colaboratorii

permanenţi ai clerului atât în lucrarea esenţială harică, cât

şi în lucrarea ei social - juridică auxiliară. În chip concret,

aceas tă colaborare a laicilor cu clerul se exprimă prin



220

activitatea de participare a lor la exercitarea celor trei

ramuri ale puterii bisericeşti 193 .

193

Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939; G. Konidaris, De la

participation de l’element laic dans le gouvernement de l’Eglise et dansl’election des eveques, Thessalonique, 1965; I. Kotsonis, La place deslaics dans l’organisation ecclesiastique, Athenes, 1956.



221

M O N A H I S M U L Ş I D I S C I P L I N A M O N A HA L

Ă

1. Generalităţi istorice.

A treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii şi

din care fac parte efectiv unii din ei se numeşte starea

monahală, cinul monahal, monahismul sau călugăria. Starea

monahală nu are în Biserică poziţia şi importanţa stării

clericale şi laice pentru că ea nu reprezintă un element

constitutiv esenţial al Bisericii, adică un element fără de

care Biserica n-ar exista.

Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului

în forma sa actuală. Totuşi, chiar de la început erau mulţi

creştini care, pentru a ajunge la o stare cât mai mare de

perfecţiune, practicau o înfrânare şi abţinere de la cele mai

mici plăceri. Acest fel de viaţă s -a numit asceză , iarcreştinii care s - au hotărât să urmeze o astfel de practică au

primit denumirea de asceţi. Numărul a început să se

înmulţească mai ales prin secolul al III - lea datorită

persecuţiilor. Ceva mai târziu, după ce creştinismul a fost

recunoscut ca religie de stat, mulţi creştini virtuoşi au

început să se consacre vieţii ascetice. Unii se retrăgeau

chiar în pustie, urmând exemplul S fântului Ioan Botezătorul

şi al Domnului nostru Iisus Hristos. Aceştia au primit

denumirea de anahoreţi sau eremiţi. Cei mai renumiţi

anahoreţi au fost Paul din Teba şi Antonie cel Mare, care

sunt consideraţi pe drept cuvânt părinţii monahismului.

La înce put toţi monahii trăiau în locuinţe separate

numite chilii sau mănăstiri. Vieţuirea în comun consta în

aceea că toţi se supuneau conducerii unui superior. Sfântul

Pahomie cel Mare, unul dintre ucenicii Sfântului Antonie, a

fost primul care a introdus, pent ru monahii aflaţi sub



222

jurisdicţia sa, o viaţă cu totul comună în acea mănăstire.

Această formă de vieţuire în comun s -a numit chinovie , iar

monahii care practicau acest mod de vieţuire au primit

denumirea de chinoviţi. Prin întemeierea acestei forme,Pahom ie a devenit întemeietorul şi părintele monahismului

chinovial sau mănăstiresc.

Un mare admirator al monahismului a fost şi Sfântul

Vasile cel Mare , care a făcut din el o instituţie folositoare

întregii societăţi omeneşti. Tot el l - a şi reorganizat prin

n ormele sale proprii, care au rămas regulile de căpetenie ale

mănăstirilor din Biserica Răsăriteană.

Până la jumătatea secolului al V - lea, mănăstirile erauindependente de autorităţile jurisdicţionale bisericeşti,

fiind supuse stareţilor lor proprii. Astfe l, monahismul

devine instituţie oficială a Bisericii prin Sinodul IV

ecumenic de la Calcedon, când prin canonul 4 monahismul a

fost pus sub jurisdicţia Bisericii.

Pe lângă felul de viaţă monahală chenovitică, prin

secolul al XIV- lea şi mai ales la Muntele Athos, s-a introdus

o altă formă e viaţă monahală numită idioritmică .

În Apus, până în secolul X, monahismul avea o organizare

unitară după Rânduielile Sfântului Benedict de Nursia. Din

secolul X, a început să se organizeze pe asociaţii de

mănăstiri numite congregaţii, supuse conducerii supreme a

unei mănăstiri centrale. Cea dintâi şi cea mai importantă

congregaţie a fost cea de la Clugny în Burgundia, din Franţa.

2. Despre călugări în general.

Monahii, călugării sau asceţii sunt acei membrii ai

Biseric ii care, în scopul de a ajunge la o perfecţiune cît

mai desăvârşită, se dedică unei vieţi corespunzătoare, luând

asupra lor obligaţia de a ţine toată viaţă unele făgăduinţe

morale speciale. Aceste făgăduinţe, pe care monahii le depun

cu prilejul intrării în monahism, sunt următoarele:



223

1. Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să

se hotărască asupra averii sale înainte de intrarea sa în

monahism, deoarece altfel averea sa trece asupra mănăstirii

(canonul 6 Sinodul I-II din Constantinopol).2. Vot ul castităţii prin care candidatul renunţă atât

la căsătorie cât şi la toate plăcerile trupeşti (can. 16 IV

ec.; can. 44 VI ec.; can 60 Vasile).

3. Votul ascultării prin care candidatul este obligat să

se supună superiorilor săi.

4. Votul stabilităţii în urma căruia candidatul este

obligat să rămână în viaţa monahală şi în mănăstire până la

moarte (can. 4 şi 7 IV ec.; can. 41 şi 46 VI ec.).

3. Condiţiile intrării în monahism

Deşi canoanele nu opresc pe cei păcătoşi să intre în

monahism, totuşi pentru a se înlătura persoanele nevrednice

care nu ar fi în stare să îndeplinească voturile depuse, se

cer anumite condiţii de la candidaţi. Aceste condiţii sunt

următoarele: a) Vârsta canonică - adică 25 de ani, conform canonului

18 al Sfântului Vasile cel Mar e şi a canoanelor 40 şi 43 ale

Sinodului VI ecumenic.

b) Facultăţile spirituale normale;

c) Lipsa altor obligaţii sociale;

d) Perioada de încercare . Această perioadă este de trei

ani în cadrul mănăstirii, după care se primeşte în mod liber

şi hotărât tunderea monahală. După trecerea acestei perioade

urmează depunerea voturilor monahale, care sunt jurăminte

făcute în faţa lui Dumnezeu şi care sunt primite de

episcopul locului sau de stareţul mănăstirii.

Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi , iar cei

hirotoniţi diaconi, ierodiaconi.

În Biserica Ortodoxă Română, gradele monahale sunt:

monah, ierodiacon, arhidiacon; ieromonah, sincel, protosincelşi arhimandrit. Gradele superioare se dau de către episcop pe



224

baza unei recomandări a Consiliului duhovnic esc, numai celor

cu merite deosebite şi cu o mai bună pregătire. Rangul de

arhimandrit se va conferi numai cu aprobarea Sfântului Sinod,

de episcopul respectiv.

4. Organizarea monahismului în Biserica Ortodoxă

Română.

a) Mănăstirea

Mănăstirea sau schitul este un aşezământ duhovnicesc de

rugăciune şi de muncă, în care trăieşte o comunitate de

călugări sau de călugăriţe care s - au făgăduit solemn să - şi

petreacă viaţa în înfrânare, în neagoniseală şi în ascultare

necondiţionată, sub povăţuirea unui conducător (conducătoare)

împuternicit de Chiriarhul locului.

Mănăstirile, conform Regulamentului pentru organizarea

vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi

disciplinară a Mănăstirilor , sunt de două feluri: eparhiale ,

care ţin de Chiriarhul locului, şi stavropighii , care stau

direct sub jurisdicţie patriarhală. Chiriarhul esteconducătorul suprem al mănăstirilor şi schiturilor ce ţin

canoniceşte de jurisdicţia sa.

Din punct de vedere spiritual, administrativ şi

economic, schiturile pot ţine de mănăstirile cele mai

apropiate din Eparhie, formând împreună un singur tot

duhovnicesc, dar numai cu aprobarea Chiriarhului respectiv.

Potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin

organele sale de răspundere, este obligată să - şi întocmească

astfel viaţa în interiorul său, încât să fie un loc de aleasă

şi desăvârşită viaţă duhovnicească, de înalte virtuţi

creştineşti şi pildă de viaţă creştinească atât pentru

convieţuitorii ei cât şi pentru cei ce o vizitează, precum şi

să practice îndeledniciri potrivite cu sfinţenia locului.

b) Condiţiile intrării în monahism

Pentru ca cineva să poată intra în monahism trebuie săîndeplinească următoarele condiţii:



225

1. Actele .

Nimeni nu poate intra în monahism fără încuviinţarea

Chiriarhului locului şi fără ispitirea canonică într -o

mănăstire sau schit. Cel care doreşte să devină călugăr estedator să adreseze stareţului unei mănăstiri sau schit o

cerere în acest scop, arătând motivele ce l -au determinat la

aceasta. La cerere trebuie să alăture toate actele privitoare

la studii şi sănătate. Stareţul sau stareţa, dacă găseşte

cererea în rânduială, încredinţează pe noul venit în grija

unui consilier din Consiliul duhovnicesc şi - l aşează în

ascultările mănăstirii pentru începători. În cazul când

candidatul dovedeşte o purtare bună şi este un elementfolositor obştii mănăstireşti, după o probare de trei luni,

stareţul îl recomandă Chiriarhului respectiv pentru admitere

legală în rândul fraţilor, înaintându -i cererea cu toate

actele

2. Ispitirea canonică

Ispitirea canonică sau noviciatul durează de la

admiterea în mănăstire şi până la tunderea în monahism a

celui admis. Timpul ispitirii cuprinde trei stadii:

Primul stadiu este de la primirea în mănăstire şi până

la admiterea legală a noului venit în rândul fraţilor, adică

trei luni . În acest timp, fratele (sora) este povăţuit de

Consilierul şi duhovnicul său spre toată fapta bună şi

ferirea de tot răul. Tot acum, el va fi trecut prin diferite

ascultări gospodăreşti pentru a i se vedea răbdarea şi

înclinările practice. Pe baza referinţelor Consilierului,stareţul sau stareţa va respinge pe novice sau îl va propune

Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraţilor.

Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraţilor

şi până la îmbrăcarea în haina monahală (rasofor). În această

perioadă, fratele sau sora trebuie să urmeze cursurile

ciclului I şi II elementar, stând sub aceeaşi îndrumare şi

făcând aceleaşi ascultări.

Al treilea stadiu este de la îmbrăcarea hainei monahaleşi până la tunderea în monahism, perioadă în care trebuie să



226

păzească pravila Bisericii şi cele şapte laude, viaţa de

obşte, portul modest şi cuviincios şi altele.

3. Tunderea în monahism

Dacă în timpul ispitirii canonice candidatul dă dovezide suficientă pregătire şi de aplicaţie pentru monahism, va

fi supus examenului de monah în faţa Consiliului duhovnicesc

al mănăstirii. La examen, candidatul va trebui să dovedească

că - şi dă seama de rostul călugăriei, că şi - a însuşit temeinic

cunoştinţele pravilelor călugăreşti şi mai ales regulile

Sfântului Vasile şi că are cunoştinţe despre aşezămintele

ctitoriceşti şi despre trecutul mănăstirii în care se află.

După examen, Chriarhul aprobă tunderea în monahism, dacăfratele sau sora a împlinit vârsta de 21 ani. Conform

prevederilor canonice stabilite de Sinoadele ecumenice (can.

4 IV ec.; can. 21 VII ec.), călugării sunt datori a rămâne în

ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstirile unde au

fost tunşi sau unde, cu învoirea Episcopului s - au aşezat,

păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielile

monastice şi ascultării necondiţionate.

c) Conducerea mănăstirii

Potrivit Regulamentului pentru organizarea vieţii

monahale, organele de conducere ale unei mănăstiri sunt:

stareţul, soborul mănăstiresc, consiliul duhovnicesc,

consiliul economic şi consili ul de judecată .

1. Stareţul.

Conducătorul suprem al oricărei mănăstiri este

Chiriarhul, iar în lipsa lui stă la faţa locului stareţul,care este conducătorul direct al întregii mănăstiri sau

schit. Stareţul sau stareţa ori împuterniciţii lor legali,

apr obaţi de Chiriarhul locului, reprezintă mănăstirea

înaintea instanţelor judecătoreşti, a tuturor autorităţilor

administrative şi faţă de terţi. Stareţii mănăstirilor şi ai

schiturilor se aleg de către monahi dintre părinţii

mănăstirii sau ai schitului, car e au mai multe merite, prin

serviciile făcute de ei chinoviei, prin cunoaşterea SfinteiScripturi şi prin viaţa lor duhovnicească. Alegerea



227

stareţului se face în prezenţa delegatului eparhial, care

prezidează soborul şi veghează ca alegerea să se facă după

regulile prevăzute de Regulament şi în bună rânduială.

Stareţul odată ales de soborul mănăstirii, întărit deEpiscopul locului şi instalat, devine părintele duhovnicesc

al monahilor şi autorităţii lui trebuie să se supună toţi

vieţuitorii din mănăstire

Drepturile şi îndatoririle stareţului sunt următoarele:

să orânduiască fiecăruia ascultarea cuvenită, potrivit cu

nevoile mănăstiri şi cu puterile fiecăruia; să dea, prin

exemplul vieţii şi al conduitei sale, pildă de viaţă

duhovnicească, în conformitate cu regulile disciplineimonahale statornicită de Sfinţii Părinţi şi de sfintele

canoane; să nu se deosebească de ceilalţi prin îmbrăcăminte,

prin masă deosebită sau alte distincţii exterioare; pentru

orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice,

s tareţul îl va povăţui părinteşte şi - l va sfătui la

îndreptare; este dator să viziteze schiturile care ţin de

mănăstirea sa, pentru cuvânt de zidire duhovnicească şi are

dreptul să fie primit cu cinste şi consultat de acestea în

chestiunile lor fie duhovnic eşti, fie disciplinare şi chiar

gospodăreşti; în calitate de preşedinte al soborului

mănăstiresc, stareţul este dator să consulte soborul în

problemele mai importante şi de a aduce la cunoştinţă

dispoziţiile autorităţii bisericeşti.

2. Soborul

Toţi călugării şi călugăriţele dintr - o mănăstire sau

dintr- un schit, împreună cu rasoforii şi fraţii formează

soborul mănăstiresc, care lucrează sub preşedinţia stareţului

sau a stareţei. Soborul mănăstiresc se îngrijeşte de bunul

mers al vieţii religioase, culturale şi economice din

mănăstire.

În competenţa soborului mănăstiresc intră următoarele

atribuţii:

- de a alege stareţul şi pe membrii Consiliilor:duhovnicesc, economic şi de judecată;





229

proces- verbal, cu arătarea motivelor şi a temeiurilor legale,

pe care s-a bazat.

- ţine o condică de calităţi pentru conduita tuturor

trăitorilor din mănăstire, după un an umit formular ce se vada de către autoritatea eparhială. În această condică se

trec, la finele anului, calităţile morale ale monahilor, cu

arătarea cazurilor pozitive şi negative ale fiecărui monah;

- pentru cunoaşterea şi supravegherea tuturor

vieţuitorilor din mănăstire sau schit, membrii Consiliului

duhovnicesc (duhovnicii şi cei aleşi de sobor) îşi împart

răspunderea luând fiecare un număr de vieţuitori sub

îndrumare şi supraveghere timp de un an. În anul următor,membrii îşi schimbă sectoarele între dânşii, şi aşa în

fiecare an, pentru ca fiecare să poată cunoaşte pe toţi

vieţuitorii şi să poată ajuta pe stareţ în conducerea

duhovnicească a mănăstirii, aducând la cunoştinţa stareţului

abaterile sau virtuţile celor supraveghiaţi, pentru a fi

notate în condica de conduită sau pentru măsuri disciplinare.

4. Consiliul Economic

Consiliul economic este alcătuit din: stareţ ca

preşedinte, economul, casierul, eclesiarhul şi arhondarul

mănăstirii, toţi aleşi de sobor dintre monahii mănăstirii,

oameni oneşti, capabili de a administra bunurile mănăstirii

şi de a ţine contabilitatea în conformitate cu legile în

vigoare. Ei se întăresc de Chiriarh. La mănăstirile care au

peste 20 de călugări, soborul va alege în Consiliul economic

pe egumenul mănăstirii (ajutorul de stareţ), care are în

grija sa ordinea şi disciplina vieţuitorilor mănăstirii şi pe

trapezarul care are în grija sa bunul mers al mesei obşteşti,

curăţenia în curte, etc.

Stareţul încredinţează membrilor Consiliului economic,

după o anume inventariere, p arte din obiectele din catagrafia

generală a mănăstirii în legătură cu atribuţia fiecăruia

dintre ei: economului - obiectele din gospodăria mănăstirii;

casierului - cassa cu toate cele ce ţine în ea; eclesiarhului- biserica, cu tot ce ţine de dumnezeieşti le slujbe;



230

arhondarului, arhondaricul cu toate cele ce ţin de primirea

oaspeţilor; trapezarului - inventarul ce ţine de trapeză.

Consiliul economic decide în toate cele ce privesc buna

întreţinere materială a mănăstirii, în limita prevederilorbugetului, pe care îl întocmeşte anual.

În competenţa Consiliului economic intră următoarele

atribuţii :

- se îngrijeşte de aprovizionarea necesară de hrană,

îmbrăcăminte şi combustibil;

- achiziţionează toate cele necesare la timp, de bună

calitate şi cu preţuri cât mai moderate;

- poartă grijă de masa comună, ca hrana să fie gătită şiservită în condiţii igienice, de asemenea se îngrijeşte de

cei bătrâni şi bolnavi;

- hotărăşte executarea micilor reparaţii necesare

mănăstirii. Pentru reparaţii mai mari sau construcţii noi,

precum şi pentru cumpărări, vânzări sau împrumuturi mai

însemnate, Consiliul va trebui să ceară consimţământul

soborului şi aprobarea Chiriarhului;

- primeşte şi împarte, după dorinţa donatorilor,

ofrandele făcute în folosul obştesc pentru să raci. Numele

donatorilor vor fi trecute într- o condică, aceasta va fi

încredinţată eclesiarhului spre pomenirea binefăcătorilor;

- administrează fondul creat din munca obştească a

călugărilor, pentru ajutorarea săracilor;

- nici un membru al Consiliului, nici chiar stareţul nu

poate face cumpărături fără consimţământul Consiliului

economic.

Fiecare din membrii Consiliului economic are atribuţii

legate de slujba sa, şi anume:

a) Economul poartă de grijă de gestiunea mănăstirii.

Cumpărăturile le face prin ofertă, cu aprobarea Consiliului

economic şi sumele i se eliberează de casier în baza

aprobării date de Consiliu.

b) Casierul face încasările şi plăţile în numelemănăstirii, respectând normele legale în vigoare. Nu



231

eliberează nici o sumă decât cu aproba rea Consiliului

economic şi trece toate sumele sub articolele pentru care s -

au destinat. El este răspunzător în faţa Consiliului şi a

autorităţilor legale de orice nereguli în administrareasumelor ce i s- au încredinţat.

c) Eclesiarhul are în grija sa slu jbele dumnezeieşti ce

se oficiază în mănăstire şi veghează ca ele să se facă

zilnic; se îngrijeşte de cele necesare cultului, de curăţenia

bisericilor mănăstirii, primind de la casier sumele necesare.

d) Arhondarul se îngrijeşte de casa de oaspeţi şi de

p rimirea închinătorilor. El ţine registrele de vizitatori şi

răspunde de conduita personalului ajutător şi de buna ordinedin arhondărie.

d) Instanţele de judecată pentru monahi

Instanţele de judecată pentru monahi sunt stareţul şi

Consiliul duhovnicesc, consiliul de judecată al mănăstirii

şi consistoriul monahal eparhial.

1. Stareţul şi Consiliul duhovnicesc

Pentru micile abateri de la regulile monahale şi de la

rânduielile tipicului etc., stareţul, în datoria şi dorinţa

de a îndrepta ce cel abătut, întrebuinţează următoarele

mijloace:

- la prima şi la a doua abatere, sfătuiri duhovniceşti

şi dojană în particular, dacă abaterea n - a fost urmată de

scandal public;

- în caz de recidivă, dojană publică în trapezamănăstirii (art. 245 din regulamentul de disciplină

bisericească);

- dacă n - a urmat îndreptarea dorită, cazul se supune de

stareţ Consiliului duhovnicesc, care poate aplica următoarele

canonisiri:

- punerea la metanii în biserică în timpul serviciului

divin;

- oprirea porţiei de mâncare, afară de pâine, pe una saumai multe zile;



232

- oprirea subvenţiei de bani pentru îmbrăcăminte şi

lăsarea ei în economia caseriei;

- rânduirea la ascultări inferioare;

- trimiterea pentru un timp la schiturile ce aparţinmănăstirii;

- luarea culionului pentru călugări, purtând numai

fesul, pentru un timp limitat;

Aceste pedepse nu sunt apelabile şi nu se comunică

Eparhiei. Ori de câte ori se aplică vreuna din canonisirile

de mai sus, se va încheia un proces verbal - semnat de stareţ

şi de Consiliul duhovnicesc - prin care se va arăta vinovăţia

şi canonisirea dată celui vinovat. Cazul se va trece şi încondica-cazier - de conduită şi calităţi a mănăstirii.

2. Consiliul de judecată al mănăstirii

Dacă, după toate încercările şi canonisirile arătate mai

sus nu re zultă nici o îndreptare pentru cel vinovat, stareţul

convoacă Consiliul duhovnicesc, constată printr -un proces-

verbal toate abaterile vinovatului şi canonisirile date

pentru îndreptare, învinuitul fiind supus prevederilor

Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi de

judecată ale Bisericii Ortodoxe Române este trimis la

judecată în faţa Consiliului de judecată al mănăstirii de

care depinde pentru abaterile disciplinare de gradul I

indicate de art. 102 din Regulamentul pentru organizarea

vieţii monahale, care pe lângă canonisirile prevăzute de ar.

99 al. d, e, f, f, h, şi i , poate aplica pedeapsa opririi

totale de la săvârşirea celor sfinte pe timp limitat sau dela primirea sfintei împărtăşanii pe timp limitat, precum şi

trimiterea la o altă mănăstire sau schit din Eparhie.

Hotărârile de judecată se trimit Chiriarhului pentru

aprobare.

Vinovăţiile se împart în abateri de gradul I şi abateri

de gradul II. Sunt considerate abateri de gradul I şi

pedepsite ca atare:

- neluarea în seamă şi nesup unerea la împlinireadatoriilor călugăreşti;



233

- nereguli săvârşite în treburile oficiale ale

mănăstirii;

- faptele săvârşite împotriva ordinei şi a disciplinei

monahale ca: neparticiparea la slujbele de zi şi de noapte,adunări neîngăduite pentru mâncare, băutură, sau vorbă

deşartă, cârtire, defăimare, povăţuirea spre rău, fuga de

ascultare, ura, lovirea etc.;

- provocarea de neînţelegeri, de certuri, de vrajbă,

uneltirea împotriva autorităţilor;

- împlinirea fără blagoslovenie a faptelor ce trebuiau

apr obate mai întâi de stareţ.

3. Consistoriul Monahal Eparhial Pentru delictele (abateri de gradul II) şi crimele

disciplinare prevăzute la art. 3 ş.u. din Regulamentul

instanţelor de judecată, cât şi pentru abaterile

protosincelilor, arhimandriţilor, stareţilor, pe baza

procesului verbal al Consiliului duhovnicesc şi a probelor

rezultate din cercetările făcute, Consiliul de judecată al

mănăstirii încheie un proces verbal prin care arată abaterile

şi delictele vinovatului şi trimite cazul prin Chiriarhul

loc ului, spre judecarea Consistoriului monahal eparhial. Dacă

Chiriarhul găseşte de cuviinţă, dispune efectuarea unei

anchete de către exarhul mănăstirilor sau alt delegat al său,

înainte de a trimite cazul spre judecare.

Sunt considerate abateri de gradul I I şi pedepsite

conform art.4- 52 din Regulamentul de procedură al Bisericii

Ortodoxe Române:

- săvârşirea celor sfinte în afară de mănăstire, fără

învoirea stareţului şi fără consimţământul preoţilor locali,

precum şi săvârşirea botezurilor şi cununiilor r eligioase în

mănăstire, fără consimţământul scris al preoţilor parohi;

- părăsirea mănăstirii şi şederea mai multă vreme afară

din mănăstire, fără voie şi fără ştirea stareţului;

- condamnarea de către instanţele penale pentru delicte

prin sentinţă rămasă definitivă; - administrarea necinstită a averii mănăstirii;



234

- furtul şi înstrăinarea bunurilor de obşte;

- calomnia şi acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite

a căpeteniilor şi conducătorilor bisericeşti, precum şi

participarea la adunări unde Biserica, autorităţile ei şifeţele bisericeşti sunt atacate şi reputaţia lor ştirbită;

- îndelednicirea cu treburi potrivnice chemării

călugăreşti;

- neglijarea, neîndeplinirea sau împlinirea cu rea

credinţă a îndatoririlor impuse de legea şi statutul de

org anizare, de regulamente, precum şi a tuturor ordinelor şi

dispoziţiilor bisericeşti;

- beţia, bătaia, jocul de noroc, săvârşirea cu de lasine putere a lucrărilor sfinte de un ieromonah sau

ierodiacon suspendat sau depus din treaptă pentru vreun

delict, d efăimarea celor sfinte, batjocorirea celor sfinte

sau ierosilia, desfrânarea, neascultarea de autoritatea

superioară bisericească, omorul, simonia, schisma, erezia,

apostasia, violarea secretului mărturisirii, nesocotirea

ritualului prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte.

Pentru judecarea monahilor simpli şi a ierodiaconilor,

ieromonahilor şi sincelilor, va funcţiona în fiecare

mănăstire şi schit cu obşti de la 12 membri în sus, un

Consiliu de judecată format din 2 - 4 monahi locali, aleşi de

sobor şi confirmaţi de Chiriarhul respectiv, pe termen de

patru ani, prezidaţi de stareţul lor, la care vor veni spre

judecată şi monahii, monahiile, ierodiaconii, ieromonahii şi

sincelii din mănăstirile cele mai apropiate, care nu - şi au

obştea legală, pentru a se pute a judeca la vatra lor.

Pentru judecarea stareţilor, stareţelor,

protosincelilor şi arhimandriţilor, ca şi pentru delictele

disciplinare prevăzute de art. 104 din prezentul Regulament,

va exista în fiecare Eparhie un Consistoriu Monahal Eparhial,

alcătuit din trei arhimandriţi sau în lipsă stareţi, numiţi

de Chiriarh pe timp de patru ani, sub preşedinţia unuia

dintre ei, desemnat de chiriarhul respectiv, care va judecadupă normele prevăzute de Regulamentul pentru organizarea



235

vieţii monahale şi de Regulamentul de procedură al

instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru judecarea recursurilor împotriva hotărârilor

luate de Consistoriul Monahal Eparhial, va funcţiona unConsistoriu Monahal Central, compus din cinci membri

(arhimandriţi), cu studii teologice superioare, câte unul din

fiecare Mitropolie, sub preşedinţia unuia dintre ei, desemnat

de Patriarh, care va judeca după normele prevăzute de

regulamentele în vigoare. În cazul pedepsei caterisirii sau a

excluderii din monahism, recursul se îndreaptă către Sfântul

Sinod, care va proceda ca şi cu recursurile clerului de mir,

trimiţând, în cazul admiterii recursului, spre judecare înfond hotărârea recurată, la Consistoriul Central Monahal.

Chiriarhul respectiv, pentru Consiliul de judecată şi

Consistoriul Eparhial Monahal sau Patriarhul, pentru

Consistoriul Central Monahal, aprobă sau respinge motivat

sentinţele pronunţate de aceste instanţe şi dacă e cazul le

trimite spre judecare potrivit normelor în vigoare ale

Regulamentului de procedu ră. Instituirea, anchetele,

procedura de judecată etc, pentru instanţele de judecată

monahală, vor fi cele prevăzute în Regulamentul de procedură

al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii

Ortodoxe Române, pentru instanţele de judecată ale cl erului

de mir.

În Eparhiile care nu au un număr de monahi, care să

impună înfiinţarea instanţelor de judecată pentru monahi,

aceste instanţe se vor înfiinţa pe lângă Mitropolii.

e) Organele de control

Pentru controlul mănăstirilor, fiecare Eparhie va a vea

un exarh , numit de Chiriarh, dintre arhimandriţii cu

atribuţiuni generale de inspecţie şi control al mănăstirilor

şi de referent pentru problemele mănăstireşti (art. 109 al. B

din Statut).

Exarhul mănăstirilor este la dispoziţia Chiriarhului

pentru t rebuinţele monahale. El se însărcinează de cătreChiriarh cu supravegherea, controlul şi îndrumarea vieţii



236

mănăstireşti din Eparhie; întocmeşte referatele cerute de

Chiriarh şi de vicar în problemele de ordin administrativ,

disciplinar şi duhovnicesc cu privire la mănăstiri;

inspectează mănăstirile şi schiturile din Eparhie; raportândChiriarhului; primeşte delegaţiile care sunt însărcinate cu

efectuarea de anchete în legătură cu abaterile de la viaţa

duhovnicească sau cu neregulile de ordin gospodăresc din

mănăstire.

Exarhul mai este obligat:

- de a ţine o evidenţă a personalului din mănăstiri;

- de a vizita mănăstirile cât mai des;

- de a se interesa de mersul vieţii călugăreşti, deşcolile şi atelierele lor;

- de a controla, cu binecuvântarea Chiriarhului,

administrarea averii şi a veniturilor mănăstirilor;

- de a se convinge despre executarea ordinelor

Chiriarhului;

- de a face Chiriarhului propuneri motivate pentru

îndreptarea relelor şi introducerea îmbunătăţirilor în toate

privinţele;

Chiriarh ul poate delega şi alte organe bisericeşti

pentru controlul necesar 194 .

194 Regulament ul pentru organizarea vieţii monahale, în “LegiuirileBisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953.



237

C A P I T O L U L V I

ADMINISTRAREA AVERILOR BISERICESTI

BUNURILE ŞI AVERILE BISERICEŞTI

1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor

bisericeşti

Dreptul de existenţă presupune pentru orice persoană

dreptul natural de a avea bunuri. “Bun”, în înţeles juridic,

este orice lucru din natura înconjurătoare, care poate fi

folositor omului şi care poate deveni obiect de drepturi şi

de obligaţii, care poate avea deci o valoare bănească.

Bunurile necesare pentru întreţinerea vieţii, ce aparţin unei

persoane, constituie patrimoniul acelei persoane. Orice

persoană are în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul este

format din toate bunurile care aparţin unei persoane, adică

din toate d repturile care au o valoare pecuniară şi din toate

obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă

de alţii. Drepturile constituie activul, iar datoriile

pasivul patrimoniului. Drepturile patrimoniale reprezintă

totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani, careau drept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană.

Rămân în afara patrimoniului, drepturile care nu au caracter

pecuniar: drepturile de familie, puterea părintească,

drepturile înnăscute individului sau drepturile publice .

Patrimoniul este o universalitate juridică independentă de

elementele care-l compun.

O clasificare generală împarte bunurile în: corporale şi

necorporale; o altă clasificare generală le împarte în:





239

naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei

sale.

Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să -

şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Esteindivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără a nu- şi

schimba, prin aceasta, destinaţia sa economică.

Este principal acel bun care poate fi folosit

independent, fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este

accesoriu bunul care este destinat să servească la

întrebuinţarea unui alt bun, principal.

Este corporal acel bun care are o existenţă materială,

fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporalvaloarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă,

putând fi percepută cu “ochii minţii”.

Sunt publice bunurile care aparţin statului (judeţelor),

sau altor organizaţii sau instituţii publice, iar private

sunt acele bunuri care aparţin particularilor sau unor

colectivităţi private.

Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot

face obiectul actelor juridice; în alţi termeni bunurile care

pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte

din bunurile ce se află în circuitul civil. Sunt scoase din

circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul

actului juridic civil; se spune că asemenea bunuri

inalienabile.

Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri

care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimată în actuljuridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.

Prin excelenţă sunt individual determinate acele bunuri ce

sunt unicate. Sunt determinate generic (res genera) acele

bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori

categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin

cântărire, măsurare, numerotare, etc.

Biserica respectă aceste împărţiri, adoptă legile

statului cu privire la bunuri dar numai în măsura în care nu -

i sunt contrazise principiile şi normele ei speciale.



240

La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o mare

influenţă împărţirea pe care o făceau legile romane

bunurilor. La romani bunurile erau împărţite în două: bunuri

de drept divin şi bunuri de drept uman . Cele de drept divin se împărţeau în res sacrae, res religiosae sanctae, Biserica

moşteneşte împărţirea făcută de romani, dar utilizează

termenul de bunuri bisericeşti. Aceste bunuri constituie

patrimoniul Bisericii.

Lucrurile bisericeşti au fost împărţite şi ele după

diferite laturi de acţiune care corespund cu scopul vieţii

exterioare a Bisericii şi anume: săvârşirea serviciului divin

după ritualul prescris, răspândirea învăţăturii creştine şipăstrarea ordini i în organismul bisericesc. Potrivit acestei

meniri a Bisericii, lucrurile au fost împărţite în: sacre,

sfinte şi sfinţite. Sacre sunt bunurile utilizate exclusiv în

cult şi sunt sfinţite de episcop sau preot ( Sintagma

Ateniană , IV, 450 şi 490). În această categorie intră

bisericile şi toate vasele şi obiectele care se

întrebuinţează pentru serviciul divin. Dar, deoarece nu toate

lucrurile care sunt folosite la săvârşirea cultului,

dobândesc această folosire prin consacrarea episcopului sau

preotului, ele a u fost împărţite în consacrate sau sfinţite.

Di prima categorie fac parte biserica şi antimisul care sunt

consacrate printr- o lucrare specială şi prin ungere cu

Sfântul Mir, iar din a doua categorie fac parte vasele şi

obiectele care există în altar şi în afara altarului. Acestea

se numesc sfinţite fie pentru că iau însuşirea de sfinţite dela Biserică, sau de la antimis care sunt sfinte, fie şi numai

pentru că au fost date în folosinţa Bisericii prin mâna

episcopului sau preotului.

Nicodim Milaş împarte lu crurile sacre în consacrate şi

sfinţite, după cum se întrebuinţează direct la Sfânta

Euharistie sau la slujbele bisericeşti. Valerian Sesan

împarte averea bisericească în: destinată direct şi exclusiv

cultului divin: res sacrae: biserica, altarul, antimisul,

icoanele; destinate indirect cultului: res benedictae -



241

sfinţite: veşmintele, cărţile, praporii, cimitirul, ograda

bisericii, etc; şi destinate întreţinerii persoanelor şi

lucrurilor: res ecclesticae - ca fondurile religioase, casa

parohială, pământuri, bani, fabrica de lumânări, etc. Biserica Romano- Catolică împarte bunurile în: spirituale

sau sacre (sacra); temporale sau bona ecclesiastica (bunuri

bisericeşti) şi mixte sau pretiosa .

O împărţire asemănătoare a adoptat şi Biserica Ortodoxă

Română prin R egulamentul pentru administrarea averilor

bisericeşti. În art. 2 averea bisericească, din punct de

vedere al destinaţiei, este împărţită în bunuri sacre şi

bunuri comune . Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire saubinecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt:

locaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele,

etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual,

cimitirele, etc. Sunt asimilate cu bunurile sacre şi se

bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile religioase , adică

acelea care au o valoare artistică, fie istorică, fie prin

materialul din care sunt confecţionate, cum sunt: picturile

sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare,

documentele, etc. Sunt bunuri comune cele afectate

întreţinerii Bisericii, a slujitorilor ei, operelor

culturale, cum sunt: casele parohiale, reşedinţele

ierarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile şcolilor

teologice, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile

cultural- filantropice, terenurile, pivniţele, livezile,

drepturile patrimoniale, fondurile, hârtiile de valoare,averea în numerar, etc.

2. Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri

Privită sub aspectul de societate sau de comunitate

formată din toţi cei care cred în Mântuitorul Iisus Hristos,

au primit bot ezul în numele Sfintei Treimi şi prin ajutorul

Sfintelor Taine sunt conduşi la mântuire de către urmaşii, însfera de putere a Apostolilor, Biserica se aseamănă cu toate



242

celelalte societăţi omeneşti posedând ca şi acestea elemente

caracteristice oricărei societăţi. Ca organism social,

Biserica a simţit nevoia să dispună şi de bunurile materiale

chiar de la începutul existenţei sale.Dreptul de posesiune al Bisericii se bazează deci atât

pe dreptul firesc, natural, cât şi pe Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradi ţie. Acest drept nu - i poate fi tăgăduit atâta

timp cât i se recunoaşte existenţa. Faptul existenţei

Bisericii îi dă dreptul să dobândească mijloacele

corespunzătoare caracterului ei, cu care să - şi atingă scopul

fixat de Întemeietor. Realizarea scopului ei general se

găseşte arătat în recomandarea făcută de Mântuitorul “de aîmpărţi totul cu aproapele”.

Dreptul firesc al Bisericii de a poseda bunuri materiale

rezultă atât din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi a

Noului Testament (Numeri 8, 8-25; 25, 1; I Cor. 9, 3-17) cât

şi din operele Sfinţilor Părinţi care comentând textele

Vechiului Testament şi ale Noului Testament, pe de o parte

afirmă acest drept, iar pe de altă parte laudă generozitatea

credincioşilor faţă de Biserică.

3. Temeiurile şi formele proprietăţii

Sfinţi Apostoli înţelegând bine cuvântul Domnului:

“iubeşte pe aproapele tău” şi propovăduindu -l au pus

dragostea de oameni la temelia lucrării lor. Ei au zidit pe

această temelie şi au rânduit după ea orice raporturi din

sânul obştilor creş tine, inclusiv raporturile patrimonialesau de avere (bunuri). Urmarea firească a situaţiei create şi

acceptarea de ei în mod liber era nu numai calda comuniune

spirituală dintre ei, ci şi întrajutorarea frăţească în

nevoile vieţii. Dar aşa cum se prezenta alcătuirea socială a

Bisericii primare, întrajutorarea membrilor ei nu putea lua

iniţial decât forma milosteniei . Expresia milosteniei au fost

agapele. În forma în care au apărut ele reprezentau doar un

mijloc provizoriu la care s- a recurs în prima etapă a



243

organizării vieţii sociale creştine. Mărturia milosteniei

practicată prin agape o avem chiar în episodul alegerii celor

şapte diaconi destinaţi “să slujească meselor” (F.A. 6, 1 -6).

Pe lângă aceasta, Sfinţii Apostoli n - au ezitat să -iîndrume pe creştini ca să facă al doilea pas în organizarea

obştii creştine primare, de la milostenie la proprietatea

comună . Aşa a luat fiinţă a doua formă de organizare socială

a comunităţii din Ierusalim, prin adoptarea proprietăţii

comune. Despre această formă găsim mărtu rie atât în Sfânta

Scriptură (F.A. 2, 44, 45; 4, 32, 34 - 35), cât şi în scrierile

multor Sfinţi Părinţi, între care se pot enumera: Sfântul

Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul IoanGură de Aur, Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, Fericitul

Augustin şi alţii.

Odată cu obţinerea libertăţii de credinţă în secolul IV

s-a favorizat abandonarea formei primare de organizare bazate

pe proprietatea obştească şi s - a însuşit organizarea

comunităţii fără proprietate de obşte, dar asistenţă socială

obli gatorie. Această formă de organizare s -a generalizat din

secolul IV şi a fost legiferată ca forma cea mai potrivită

atât pentru interesele Bisericii cât şi pentru cele ale

Statului.

4. Mijloacele de agonisire ale patrimoniului.

În primele secole Biserica era susţinută prin darurile

de bună voie ale creştinilor, care constau din obiecte, din

produsele câmpului, bani şi altele. În decursul timpului, s -

au dat Bisericii şi averi mobile, iar canoanele sinoadelor

bisericeşti din secolul al IV - lea amintesc de moş ii care

aparţineau Bisericii, al căror venit servea pentru rezolvarea

cheltuielilor clerului. abia după edictul de la Milan,

Biserica a putut să devină proprietara de drept a acestor

bunuri.



244

Dreptul roman deosebeşte câştigarea de proprietăţi în

caz de moarte ( mortis causa ) şi prin afaceri de drept între

cei vii ( non mortis causa, adică actus inter vivos ).

a) Dintre felurile de câştigare de proprietăţi pentruBiserică în cazuri de moarte, locul I îl ocupă moştenirea

testamentară ( ex testamento). Dreptul de

moştenire al averii creştinilor evlavioşi i s -a dat Bisericii

de legislaţia romană după ce religia creştină a devenit

religie de stat.

Afară de moştenirea testamentară, Bisericii i se cuvine,

în anumite cazuri, şi moştenirea legală ab intestas

( ). Succesiunea aceasta are loc când cineva,

capabil să aibă un patrimoniu, moare fără moştenitor

testamentar, iar beneficiarii sunt rânduiţi de legiuitori în

ordinea de preferinţă care ar corespunde afecţiunii celui

decedat. Bunurile celo r morţi fără moştenitori erau atribuite

Bisericii şi mai ales mănăstirilor, ca să servească la

mântuirea sufletului defunctului. Împăraţii Teodosie II şi

Valentinian II, prin legea din 434, au hotărât ca preoţii şiclericii în general dacă n - au moştenitori din cei prevăzuţi

de lege, să fie moşteniţi în averea lor de Bisericile pe

seama cărora au fost destinaţi. Împăratul Justinian a

respectat hotărârile împăraţilor anteriori în măsura în care

nu erau contrare dispoziţiilor canonice. În această privinţă

cano nul 40 apostolic şi canonul 24 Antiohia au fixat punctul

de vedere al Bisericii. Episcopul păstra deplina libertate să

dispună cum va voi de averea sa personală pe care o aveaînainte de hirotonie, precum şi de aceea pe care ar fi

primit- o prin donaţie sau prin succesiune, după hirotonie,

dar nu putea dispune la fel de averea câştigată în timpul

episcopatului. Ceea ce a agonisit în timpul episcopatului,

episcopul este obligat să lase pentru scopuri filantropice

sau în favoarea Biserica, iar nu rudelor sau persoanelor

particulare. Această normă a fost extinsă şi în privinţa

celorlalţi membrii ai clerului.



245

Cel mai bogat izvor pentru dobândirea de averi pentru

Biserică îl formează testamentele pentru scopuri evlavioase

( , legata ad pias causa ). Legislaţia

bizantină s - a arătat favorabilă acestor libertăţi faţă deBiserică în general şi faţă de mănăstiri în special. Obiectul

acestor testamente îl formează întreţinerea unor biserici

pentru mântuirea sufletelor sau ajutorarea celor săraci,

azile, orfelinate, etc.

b) Biserica poate să dobândească avere şi prin afaceri

de drept între cei vii ( actus inter vivos ) şi anume prin

donaţie ( donatio ) şi prin cumpărare ( emptio ).

Donaţia este o învoială prin care se lasă Bisericii un l ucru

fără plată sau se promite predarea unui lucru în forma

legală, cu scopul ca prin aceasta averea Bisericii să se

mărească pentru folosul şi beneficiul ei. Contractul de

cumpărare constă în darea în stăpânire a unui lucru pentru o

anumită sumă.

c) Un alt fel de a agonisi averea Bisericii este

prescripţiunea ( usucapio, praescriptio longitemporis ). Prin prescripţiune se înţelege dobândirea

dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posesiunea

continuă şi netulburată a lui un anumit ti mp. Dreptul canonic

în privinţa modurilor de dobândire a observat dispoziţiile

dreptului roman. Deci pentru prescripţiune se cerea cauza

justă ( justa causa ) şi buna credinţă

( bona fides ). Ca un privilegiu al averii

bisericeşti, Justinian a hotărât pentru Biserică şi pentru

testamentele cu scopuri pioase, la început un timp de

prescripţiune de 100 de ani ( Cod. Just. I, 2, 23 ) care a fost

redus apoi la 40 de ani ( Nov. 131, c.6; Basil. V, 2, 16, 3,7

).



246

5. Subiectul proprietăţii bisericeşti.

După recunoaşterea religiei creştine de către Constantin

cel Mare la 313 s- a recunoscut Bisericii şi dreptul de a

poseda un patrimoniu. Dar cu toată această recunoaştere a

personalităţii juridice a Bisericii şi a drepturilor ei de a

dobândi avere , problema subiectului proprietăţii bisericeşti

a dat loc multor discuţii şi a dus la formularea diferitelor

teorii, îndeosebi în Apus. Astfel, s- a susţinut că subiect al

proprietăţii bisericeşti poate fi Mântuitorul Hristos, u

înger, un sfânt, săracii, comunitatea bisericească

respectivă, autoritatea publică, adică statul, Biserica

întreagă, sau papa, etc.

Problema subiectului de drept al proprietăţii asupra

bunurilor Bisericii a fost soluţionată de împăratul Justinian

prin legea din 20 octombrie 530, rel uată mai târziu prin

novela 131 din 18 martie 538 când s- a lămurit cum trebuie să

se procedeze pentru înlăturarea dificultăţilor care ar

rezulta în privinţa celui îndreptăţit să moştenească.

a) Biserica universală, subiect al proprietăţii

bisericeşti

După dreptul canonic al Bisericii Răsăritene,

comunitatea bisericească nu poate fi subiectul proprietăţii

bisericeşti deoarece atunci i s -ar contesta Bisericii

personalitatea juridică şi în afară de aceasta n -ar exista

nici un motiv justificat de a considera comunitatea politică

drept proprietară a acestei averi. Izvoarele dreptului

bisericesc accentuează faptul că Biserica locală are drept de

proprietate. Canoanele 38 şi 40 apostolice, canoanele 24 şi

25 ale Sinodului din Antiohia şi canoanele 26/34 şi 35/41

Cartagina arată că fiecare Biserică locală este considerată

independentă şi persoană juridică completă în raporturile cu

celelalte Biserici şi cu un al treilea, prezentându -se cutoate drepturile unui posesor. Din punct de vedere



247

patrimonial, legislaţia lui Justinian nu cunoaşte Biserică,

ci Biserici. Pe lângă Bisericile locale dreptul Bisericii

Orientale recunoaşte că au drept de proprietate şi

mănăstirile, azilele de săraci, orfelinatele şi toateaşezămintele de binefacere cu caracter religios, care iau

fiinţă cu aprobarea Bisericii şi funcţionează sub controlul

ei ( Novela 120, 7, 1; Novela 131, 10 ).

În catolicism, Biserica centrală, prin papă, este

singura proprietară a tuturor bunurilor bisericeşti,

bisericile particulare şi celelalte instituţii bisericeşti

apărând ca simple uzufructuare.

b) Papa ca subiect al întregii proprietăţi bisericeşti. Codex Juris Canonici din 1917, prin canonul 1499, 62 a

temperat pretenţia că Biserica universală este proprietara

tuturor bunurilor, inclusiv ale Bisericilor locale. Dar

canonul 1518 s- a prevalat că papa este supremul administrator

şi împărţitor al tuturor bunurilor bisericeşti. această

recunoaştere este egală cu dreptul de proprietate, căci nu se

poate ca cineva să dispună şi să împartă un bun care nu -i

aparţine, asupra căruia nu - şi poate justifica titlul de

proprietate. Doctrina canonică ortodoxă leagă de

personalitatea juridică recunoscută bisericilor şi dreptul de

proprietate, dreptul de administrare şi folosinţă, exercitare

sub supraveghere şi controlul autorităţii bisericeşti

superioare, supraveghere şi control care nu presupun dreptul

de imixtiune, putând impune trecerea unei părţi a averii de

la o Biserică la alta.

c) Dumnezeu, Mântuitorul, un înger sau un sfânt, subiect

al proprietăţii bisericeşti.

Susţină torii acestei teorii, bazându- se pe concepţia

dreptului roman, au luat ca act de plecare asemănarea dintre

“ consacratio ”, actul prin care creştinii dau caracter de

sfinţenie Bisericii şi hramurilor ei şi “ dedicatio ”, actul

prin care anumite bunuri erau trecute în proprietatea zeilor.La romani, dedicatio era un act solemn exercitat în numele



248

poporului roman, printr-un magistrat superior sau prin

magistraţi speciali ( duo viri aedi dedicandae ) prin care

bunul ieşea din uzul comun şi rămânea “ extra comercium ” în

proprietatea statului, care trebuia să -i respecte scopulreligios.

Prin consacratio bunurile consacrate dobândeau caracter

de sfinţenie, dar nu ajungeau în proprietatea statului şi nu

erau excluse complet cursului sau circuitului comercial. În

anumite c ondiţii ele puteau fi ipotecate, vândute ( Cod. I, 2,

21; Nov. 121, c. 51 ).

Concepţia aceasta că prin consacrare locaşul destinat

cultului trece în proprietatea parohiei, se desprinde şi dinStatutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii

Ortodoxe Române, art. 177, în care se prevede că: “O Biserică

particulară, imediat după sfinţirea ei trece în proprietatea

şi folosinţa parohiei, cu tot terenul şi clădirile aferente

ei”. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, Sfinţii sunt într -

adevăr mijlocitori pe lângă Dumnezeu pentru creştini, dar din

această situaţie nu se poate trage concluzia că şi Dumnezeu

se poate folosi de sfinţi pentru a dobândi proprietatea

asupra bunurilor bisericeşti consacrate de creştini. De

altfel nici în vechime, nu ajungeau proprietari ai bunurilor

constituite, Mântuitorul Hristos sau Sfântul care fusese

instituit moştenitor, ci Biserica locală sau eparhială, care

ar fi avut hramul Sfântului în favoarea căreia fusese făcut

legatul.

d) Comunitatea bisericească, subiect al proprietăţiibis ericeşti.

Din legislaţia lui Justinian se vede că în concepţia

creştinilor Biserica, locaş de închinare, era socotită

subiect al dreptului de proprietate. Împăratul Zenon, înainte

de Justinian, hotărâse că o persoană poate face donaţie de

lucruri imobile s au mobile, unui aşezământ care avea să se

construiască ulterior. S - a socotit apoi că donatorul primea

un drept de administrare asupra instituţiei întemeiate şiasupra bunurilor donate. Acest drept de administrare nu



249

însemna însă drept de proprietate al fon datorilor, laici sau

clerici, asupra bunurilor care prin consacrare dobândeau

caracter de sfinţenie şi treceau în proprietatea Bisericii,

căci administrarea se făcea sub controlul episcopului.Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii

Ortodoxe Române din februarie 1949 prin art. 186 declară

persoane juridice de drept public, parohiile, protopopiatele,

mănăstirile, episcopiile, mitropoliile. Aceasta înseamnă că

proprietar al averii bisericeşti nu este instituţia: Biserica

sau mănăstirea, nici ofi ciul: oficiul parohial, protopopesc,

episcopal, mitropolitan sau patriarhal, cum ar rezulta din

canoane şi legislaţia bizantină (can. 40 ap.; 24, 25Antiohia; Novela 120, 121 a lui Justinian), ci fiecare

parohie, protopopiat, mănăstire, episcopie, mitropolie şi

patriarhie, adică Biserica întreagă. Art. 41 din Statut

precizează că “Parohia este comunitatea bisericească a

credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină

ortodoxă, aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea unui

preot paroh”. Deci proprietar al bunurilor bisericeşti în

parohie sunt mirenii şi clericii laolaltă.

e) Statul, autoritatea publică - subiect al autorităţii

bisericeşti.

Statul nu poate pretinde dreptul de proprietate asupra

bunurilor bisericeşti în măsura în care ar putea pre tinde

dreptul de proprietate asupra averii particularilor.

Autoritatea publică poate să exercite anumite drepturi asupra

acestei averi îndeosebi dreptul de control spre a se convingecă averea Bisericii şi mai ales sumele pe care el le -a pus la

dispoziţie nu sunt folosite în scopuri străine de misiunea

ei. Din acest drept de control nu se poate ajunge la

concluzia că statul este proprietar al averii bisericeşti.

f) Privilegiile averii bisericeşti.

Atitudinea binevoitoare a împăraţilor creştini faţă de

Bise rică, ajutând - o să - şi mărească patrimoniul, s -a

manifestat şi prin diferite privilegii recunoscute averiibisericeşti cum ar fi atât restituirea averilor care-i



250

fuseseră confiscate în timpul persecuţiilor cât şi prin

donarea altor bunuri din patrimoniul lor particular sau al

statului, precum şi prin ocrotirea averii bisericeşti de

diferite impozite.La început, toţi clericii erau scutiţi de orice sarcini

publice, dar observându- se că mulţi dintre cei bogaţi se fac

clerici numai pentru a se sustrage împreun ă cu averile de

care dispuneau îndatoririlor publice, s- a făcut distincţie

între clericii care nu aveau nici un fel de avere personală

şi trăiau din venitul de la slujbe sau din venitul clădirilor

şi clericii care aveau avere personală. Cei din urmă erau

s upuşi impozitelor. Se face apoi observaţia că locaşurile decult şi cimitirele nu intră în categoria bunurilor

producătoare de venit şi nu pot fi impuse la fel ca şi

celelalte bunuri.

6. Organele competente de administrare a averii

bisericeşti

Administrarea averii comunitare s- a făcut mai întâi decătre Sfinţii Apostoli, apoi de cei instituiţi de ei în

diversele comunităţi: episcopi, presbiteri, etc.

Constituţiile Apostolice (II, 25, 27, 35) nu îngăduie să se

ceară socoteală episcopului pentru felul cum administrează şi

întrebuinţează averea Bisericii pe motiv că acesta va

răspunde în faţa lui Dumnezeu. Canonul 38 apostolic impune

episcopului să administreze averea Bisericii ca şi cum ar fi

supravegheat de Dumnezeu. I se îngăduie să ia numai ceea ce

îi este de folos lui fără a da şi rudelor.

Organele administrării averii bisericeşti sunt:

a) Episcopul specificat cu această obligaţie nu numai de

canoanele 38, 40 şi 41 apostolice, ci şi de canoanele

sinoadelor locale. Astfel prin canonul 7 al Sinodului de la

Gangra s- a hotărât ca tot ceea ce se face cu privire la

rodirile aduse pentru Biserică să se facă numai cu aprobarea

episcopului, cei care nu vor respecta această rânduială fiind



251

ameninţaţi cu pedeapsa anatemei. La fel dispune şi canonul 8

al aceluiaşi sinod în privinţa celor care ar da sau ar primi

din rodirile destinate Bisericii, fără de episcop. Aceste

canoane menţionează însă şi o persoană rânduită pentrupurtarea de grijă a carităţii, adică pe econom. De asemenea

canonul 24 Antiohia a prevăzut pentru ep iscop dreptul de

administrare a averii bisericeşti, precum şi separarea

bunurilor episcopului de cele ale Bisericii cu ştirea

preoţilor şi diaconilor, iar canonul 25 Antiohia precizează

că episcopul care ar chivernisi averea Bisericii fără ştirea

preoţilor şi diaconilor şi ar păgubi pe ascuns gestiunea

Bisericii, acela să dea seama înaintea Sinodului eparhiei(mitropoliei).

b) Preotul. Parohiile s-au organizat ca persoane

juridice abia pe vremea lui Constantin cel Mare, când li s-a

dat dreptul să posede patrimoniu. Îndată ce o Biserică este

declarată parohie de autoritatea competentă, administrarea

averii acestei parohii revine de drept preotului instituit ca

paroh. Această administraţie ia astfel un caracter local, iar

dependenţa faţă de episcop se mărgineş te numai la un control

preventiv şi la supravegherea pe care episcopul este dator să

o exercite asupra tuturor bisericilor şi aşezămintelor

religioase din eparhie. Dar, din această independenţă a

parohiei şi din caracterul de permanenţă pe care - l dobândeşt e

preotul paroh după ce este instalat de către episcop nu

trebuie să se ajungă la concluzia că preotul paroh poate să

facă complet abstracţie de episcop, în măsurile pe care le ia

pentru administrarea averii bisericeşti a parohiei. Căci dacă

episcopul nu p oate face nimic mai de seamă fără voia

preoţilor şi diaconilor (can. 24 Antiohia) şi fără aprobarea

mitropolitului (can. 34 apost.), când este vorba de grevarea

sau înstrăinarea averii bisericeşti, cu atât mai mult preotul

paroh nu poate face ceva fără avi zul episcopului respectiv.

c) Diaconul este menţionat cu atribuţii de administrator

al averii bisericeşti ca ajutor al episcopului, iar dinsecolul IV ca ajutor preotului. În secolul V apare pe lângă



252

episcop, ca ajutor la administrarea averii bisericeşti,

economul, care trebuind să fie ales dintre clerici (can. 8

IV), era instituit dintre diaconi.

d) Economul este amintit pentru prima dată de Teofil alAlexandriei (412) în canonul 10, dispunând aşezarea unui

econom al Bisericii cu acordul întregii preoţimi. Economii

sunt menţionaţi de două legi ale împăraţilor romano -

bizantini: prima, dată de împăratul Honoriu în anul 398

( Codex Theodosianus IX, 45, 3 ); iar a doua de Teodosie II şi

Valentinian II în anul 434 ( Codex Theodosianus V, 3, 1 ).

Atribuţiile sunt spe cificate în canonul 26 al Sinodului IV

ecumenic.Economul, cleric sau mirean rămâne în dependenţă de

episcop (can. 24 IV) şi răspunde cu propria avere dacă ar

produce pagube averilor bisericeşti.

Epitropii, ca şi economii, sunt numai organe de

administrare a averii bisericeşti, iar nu gestionari,

reprezentanţi de drept ai Bisericii. Administrarea averii n -o

poate avea decât autoritatea care reprezintă subiectul

proprietăţii bisericeşti, adică - la eparhie, episcopul, iar

la parohie, preotul paroh. În Biseri ca Ortodoxă Română,

episcopul e ajutat de Consiliul eparhial, ca organ executiv

al Adunării Eparhiale, iar preotul de Consiliul parohial, ca

organ executiv al Adunării Eparhiale, care deleagă “unu, doi

sau trei dintre membrii săi aleşi spre a îndeplini sar cinile

de epitrop fixate de Consiliu, cu aprobarea protopopului”

(art. 65 Statut), “epitropul fiind administratorul averiiparohiale cu controlul parohului” (art. 66 Statut).

7. Dreptul de control al Statului.

Împăratul Justinian a ameninţat cu pedepse f oarte aspre

pe administratorii care s- ar dovedi nefideli atribuţiilor şi

care vor lucra împotriva intereselor Bisericii ( Codex

Justinianus I, 3, 42/41, parag. 8 ).



253

Rânduiala stabilită este următoarea: “nici economul nu

poate administra fără controlul episcopului şi al Statului,

nici episcopul fără econom şi fără controlul Sinodului”. Sunt

obligatorii legile în vigoare, comunicate instituţiilorbisericeşti atât de autoritatea bisericească cât şi de cea de

Stat.

8. Întrebuinţarea averii bisericeşti.

În privin ţa folosirii veniturilor averii bisericeşti nu

se găsesc dispoziţii precise care să fi impus o normă

unitară, de la început. În primele veacuri episcopul fiind

singurul administrator al bunurilor, lui i se aduceau toate

veniturile şi el le împărţea şi celorlalţi. Începând cu

secolul al III-lea s- au stabilit câteva reguli după care

pârga sau ofrandele erau destinate întreţinerii episcopului,

preoţilor şi diaconilor, iar zeciuiala era folosită pentru

întreţinerea săracilor şi a slujitorilor bisericeşti

( Const ituţiile Apostolice VII, 30). Apoi canonul 59 apostolic

accentuează îndatorirea episcopului şi preotului de a da celede trebuinţă clericilor săraci - sub pedeapsa afurisirii sau

a caterisirii, iar canonul 32 al Sinodului de la Cartagina

stipulează că nici episcopii, preoţii şi diaconii nu aveau

dreptul să ia din veniturile Bisericii mai mult decât le

trebuia pentru întreţinere.

Sfântul Ambrozie în De Oficiis, II, c. 21 spune că

“măsura întrebuinţării veniturilor bisericeşti pentru

întreţinerea şi frumuseţea locaşului Bisericii pentru

ajutorarea săracilor şi întreţinerea clericilor nu trebuie să

depindă decât de înţelepciunea episcopului, cere să caute

totuşi să nu cadă în exces nici de zgârcenie, căci ar fi

inuman, nici de risipă”. În anul 315, episcopul Ce cilian de

Cartagina a elaborat un decret prin care se stabilea o sumă

de bani din visteria statului pentru întreţinerea clerului

din Biserica Africană (Eusebiu de Cezareea, Istoria

bisericească, Op. cit., 6). Această măsură s -a extins la





255

- pentru înlăturarea pagubelor pe care le -ar avea de

s uferit Biserica, prin păstrarea imobilelor, care nu aduc

nici un venit, dar reclamă cheltuieli pentru întreţinere,

imobile situate departe, care nu pot fi administrate;- pentru răscumpărarea captivilor, pentru care se

îngăduie vânzarea vaselor sfinte ( Codex Justinianus, I, 2,

21; Nov. 7, 8);

- pentru ajutorarea săracilor (Nov. 65, cap.1, parag. 5)

şi a bisericilor ajunse în mare lipsă;

- pentru ajutorarea Statului aflat în mare strâmtorare.

Pentru ca înstrăinările să nu se facă în paguba

Bisericii trebuiesc îndeplinite anumite condiţii de formă şianume:

- o cercetare amănunţită în faţa episcopului ca să se

vadă că Biserica nu va fi păgubită;

- declararea sub prestare de jurământ de către

persoanele chemate să realizeze vânzarea, că prin această

vânzare nu va rezulta nici o pierdere pentru Biserică (Nov.

120, cap. 6, 7);

- consimţământul episcopului respectiv, ca unul care

poartă răspunderea unei administraţii a întregii averi

bisericeşti din eparhie prin supravegherea şi controlul

preventiv pe care este ob ligat să le îndeplinească;

- avizul Sinodului, când este vorba de înstrăinarea unui

bun al eparhiei.

Toate înstrăinările făcute fără respectarea condiţiilor

canonice sunt nule, iar persoanele care le- au făcut se

pedepsesc după gravitatea pagubei pricinuite .

În Biserica Ortodoxă Română, administrarea averii

bisericeşti se îndeplineşte în conformitate cu dispoziţiile

Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti.

10. Dreptul ctitoricesc

Dreptul de ctitor poate să - l aibă orice persoană fizică

aparţinând Bisericii Ortodoxe şi care se bucură de drepturile



256

civile şi bisericeşti, fără deosebire de stare, sex şi

chemare, cu privire la orice Biserică, la oraş, sau la ţară,

cu privire la o mănăstire, sau instituţie de binefacere care

depinde de autoritatea bisericească. Acelaşi drept îl potavea şi asociaţiile.

Împăratul Justinian a legiferat construirea,

consacrarea, întreţinerea şi administrarea bisericilor şi

mănăstirilor prin Novelele: 7, 46, 55, 67, 120 şi 131,

limitând dreptul de a construi case de ru găciune la condiţia

prealabilă a aprobării date de episcop. Fondatorii puteau

impune reguli, dar aceste reguli nu trebuiau să fie contrare

dispoziţiilor canonice ale Bisericii. Drepturile ctitorilorrezervate prin actul de fondaţie nu trebuiesc socotite ca

rezultând din dreptul de proprietate pe care aceştia l -ar

avea asupra instituţiilor religioase create de ei şi ca

simple concesiuni pe care pe care ni le- a făcut Biserica în

semn de recunoştinţă pentru sentimentele lor pioase. Ctitorii

îşi pierd însă dreptul recunoscut prin actul de fundaţie,

dacă nesocotesc dispoziţiile autorităţilor bisericeşti şi în

genere când se dovedesc prin purtarea lor nedemni de

privilegiul acordat de Biserică 195 .

195 Prof. Dr. Iorgu Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti, 1937; Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, în “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953.



257

R Ă S P U N D E R E A J U R I D I C Ă

1. Răspunderea juridică, parte integrantă a

răspunderii sociale.

În societatea contemporană, răspunderea socială a omului

primeşte o semnificaţie deosebită.

Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care

îl aleg membrii societăţii din multiplele variante posibile

în cadrul determinismului social, raportat la interesele

generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale

dezvoltării sociale. Acest comportament, în funcţie de

respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie

temeiul antrenării unor reacţii, a unor consecinţe, pe plan

social. Răspunderea socială presupune o atitudine conştientă,

activă, concretizată într -un comportament care corespunde încel mai înalt grad cerinţelor, necesităţilor sociale

obiective, atitudine care rezultă dintr - o hotărâre, act de

conştiinţă şi voinţă a individului. Răspunderea socială

îmbracă diferite forme specifice. Astfel se poate vorbi de o

răspundere religioasă, juridică, morală, etică, civică şi

politică.

Răspunderea socială cuprinde întreaga sferă a realizării

normelor: atât rea lizarea obligaţiilor prevăzute îndispoziţiile normei cât şi realizarea sancţiunii în caz de

nerespectare a dispoziţiei.

Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu

celelalte forme ale răspunderii sociale, constă în faptul că

ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea

normei de drept. Singurul temei al răspunderii juridice îl

constituie încălcarea prevederilor normelor legale.



258

Încălcarea normelor juridice antrenează şi răspunderea

juridică fixată de ele.

2. Noţiunea răspunderii juridice .

Urmărind caracterizarea instituţiei răspunderii

juridice, observăm că nici un text de lege nu dă o definiţie

vreuneia dintre formele răspunderii juridice. Legiuitorul

stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora persoana

fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere: principiile

răspunderii, limitele în care poate opera una sau alta din

formele sale, natura şi întinderea sancţiunii juridice

susceptibile de aplicare.

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi

obligaţii conexe care - potrivit legii - se nasc ca urmare a

săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de

realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea

sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii

raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în

spi ritul respectării ordinii de drept.

3. Principiile răspunderii juridice.

Răspunderea juridică îmbracă o varietate de forme

concrete, fiecare dintre ele având o serie de

particularităţi. Cu toate acestea, ea are un fond de reguli

comune, o serie de principii generale aplicabile tuturor

acestor forme. Principiile răspunderii juridice, la fel ca şiprincipiile generale ale dreptului, sunt anumite idei

călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul instituţiei şi

răspunderii juridice. Aceste principii sunt următoar ele:

a) Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu

vinovăţie

Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept poate

fi sancţionat numai atunci când este vinovat şi numai în

limitele vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervinepentru că un anu mit subiect de drept nu a respectat conduita



259

prescrisă; pentru că din mai multe conduite posibile a ales

tocmai pe cea care încalcă interesele generale ocrotite prin

norma de drept.

b) Principiul răspunderii personale Răspunderea juridică este strict legată de persoana care

a săvârşit fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în

funcţie de circumstanţele personale ale autorului.

În cadrul principiului răspunderii personale întâlnim şi

regula exprimată prin adagiul din limba latină non bis in

idem, care î nseamnă că cel care a comis încălcarea legii este

pasibil de răspundere, deci de a i se aplica o sancţiune

juridică, numai o singură dată pentru aceeaşi faptă. Esenţaacestui principiu constă în excluderea posibilităţii

aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a

două sau mai multe sancţiuni identice ca natură - fie penale,

fie administrative, întrucât după cum am arătat, o singură

violare a unei norme juridice poate atrage după sine o

singură sancţiune juridică.

c) Principiul justeţei sancţiunii

Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în

necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între

gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a

încălcat o normă de drept. Acest principiu presupune corecta

alegere şi aplicare a normei juridice sub incidenţa căreia

intră fapta ilicită şi care constituie singurul temei pentru

care intervine tragerea la răspundere.

d) Principiul celebrităţi tragerii la răspundere. În esenţă acest principiu pretinde că tragerea la

răspundere să se facă l a timpul potrivit. Aplicarea

sancţiunilor, reprezentând reacţia societăţii prin forţa de

constrângere a Statului faţă de faptele ilicite trebuie să

intervină cât mai rapid după săvârşirea faptelor respective,

pentru a putea produce efectele dorite, atât fa ţă de

făptuitor, cât şi faţă de societate.



260

4. Conduita ilicită, cauză a declanşării răspunderii

juridice

Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină

naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii,

respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie un fapt

juridic ilicit.

Noţiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind

de la doi factori: conduita unui subiect de drept în domeniul

relaţiilor sociale şi norma juridică încălcată prin această

conduită.

În general, prin conduita umană se înţelege un ansamblu

de fapte concrete ale individului aflate sub controlul

voinţei şi raţiunii libere. Sensul cel mai larg şi general al

actului de conduită este acela de voinţă şi conştiinţă

obiectivizată a omului.

Un act devine ilicit atunci când în calcă normele

dreptului, toate faptele ilicite fiind acte de conduită

umană. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt

acţiunea şi inacţiunea. Acţiunea. Reprezintă modalitatea cea mai frecventă de

realizare a conduitei ilicite. Ea constă dintr -o manifestare

efectivă şi presupune o serie acte materiale care, raportate

la normele juridice, se dovedesc a fi contrare lor. în sens

larg, prin acţiune se înţelege voinţa obiectivizată,

exteriorizată omului, cu alte cuvinte mişcarea lui voluntară

îndreptată spr e un scop determinat.

Inacţiunea. Constă dintr - o abţinere de la acţiune a

persoanei obligată să îndeplinească anumite fapte pozitive,

adică să acţioneze în modul stabilit de lege.

5. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii

juridice

Conduita ilic ită, în funcţie de gradul de periculozitate

socială pe care îl prezintă, îmbracă diverse forme. În

funcţie de gradul de pericol social se stabilesc şi



261

sancţiunile ce se aplică pentru săvârşirea diferitelor fapte

ilicite. Aceste forme sunt următoarele:

a) Infracţiunea. Dintre toate formele conduitei ilicite,

infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de antisocialitate.Potrivit art. 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta

care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi

prevăzută de legea penală. A rt. 18 al Codului penal

stabileşte ce trebuie înţeles prin “ fapte care prezintă

pericol social ”, şi anume: orice acţiune sau inacţiune prin

care se aduce atingerea statului, suveranităţii,

independenţei şi unităţii statului, proprietăţii acestuia,

persoane i şi drepturilor acesteia, precum şi întregii ordinijuridice.

b) Contravenţia. Ca formă a conduitei ilicite,

contravenţia este definită în art. 1 al Legii 32, din 1968,

care prevede: “contravenţia este fapta săvârşită cu

vinovăţie, care prezintă un peric ol social mai reduc decât

infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin

legi, decrete sau alte acte normative”. Contravenţia

reprezintă o abatere de la normele dreptului administrativ.

în general, contravenţiile pot fi săvârşite numai de cătr e

persoanele fizice. Cu toate acstea, pot exista contravenţii

care să fie săvârşite de persoanele juridice dar acest lucru

numai dacă este prevăzut expres într -o lege sau decret.

c) Abaterea disciplinară. Această formă a conduitei

ilicite se manifestă prin încălcarea de către persoana

încadrată în muncă a obligaţiilor ce decurg din raportuljuridic de muncă obligaţii care formează în totalitatea lor,

disciplina muncii.

Abaterea disciplinară presupune două condiţii: calitatea

de om al muncii şi încălcarea un ei îndatoriri de serviciu.

Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana

încadrată în muncă şi care prestează munca în temeiul unui

raport juridic de muncă.



262

Sfera abaterii disciplinare este restrânsă numai la

acele fapte de conduită prin care se violează obligaţi legale

de serviciu.

Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abateriidisciplinare este sancţiunea disciplinară (avertismentul,

mustrarea, retrogradarea, etc.), iar ca formă a răspunderii

juridice se stabileşte, de asemenea, răspunderea

disciplinară.

d) Faptele ilicite civile. Prin fapt ilicit civil se

înţelege orice faptă umană care cauzează unei persoane un

prejudiciu. Acest prejudiciu poate consta fie în violarea

unui drept subiectiv garantat prin lege altei persoane, fieîn nesocotir ea unei obligaţii personale legal asumată. În

primul caz este vorba de delictul civil care dă naştere

răspunderii civile delictuale, iar în al doilea caz, de

faptul ilicit care dă naştere răspunderii civile

contractuale.

Delictul civil apare totdeauna ca u n fapt păgubitor.

Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice

cât şi de persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este

de regulă obligaţia de a repara prejudiciul produs 196 .

196 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală aDreptului, p. 105-110.



263

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V Ă

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC

- Afanasiev N., The Canons of the Church: changeable or

uncangeable, în “Sfântul Vladimir’s Theological Quarterli”,

nr. 2, 1967.

- Chiţescu, Prof. Dr. Nicolae, Deosebirea dintre oros şi

canon şi însemnătatea ei pentru recepţia sinodului de la

Calcedon, în “Ortodoxia”, an. XXII (1970), nr. 3, pp. 347 -

364.

- Erbiceanu, Constantin, Câteva cuvinte despre Dreptul

bisericesc, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. XXVI (1907 -

1908).

- Ivan, Prof. Dr. Iorgu, Oros şi Canon în Dreptulbisericesc ortodox, în “Ortodoxia”, an.XXII (1970), nr. 3,

pp. 365-380.

- Idem, Chestiuni de Drept bisericesc, Bucureşti, 1937.

- Lanne, E., La revision du Droit qanonique oriental et

le retours aux tradition antiques de l’Orient, “Irenicon”,

nr. 4, 1971.

- Mert, R., Droit canonique et Droit ecclesiastique, în

“Revue de Droit canonique”, tom. XXIX, nr. 2 -4, Strasbourg,

1979.

- Meyendorf, John, Contemporary problems of oxtodox

Canon Law, în “The Greek Ortodox Teological Rewied”, nr. 1,

1972.

- Popovici, Constantin, Caracteru l şi poziţiunea

dreptului bisericesc în organismul ştiinţelor, în “Candela”

Cernăuţi, 1890.



264

- Stan, în Pr. Prof. Dr. Liviu, Ontologia Juris , Sibiu,

1943.

- Idem, Obârşia şi dezvoltarea istorică am dreptului

bisericesc, în “Mitropolia Olteniei”, an. XX (196 8), nr. 1-2,pp. 3-11.

- Idem, Jus ecclesiasticus. Dreptul în viaţa Bisericii,

în “Studii Teologice”, an. XII (1960), nr. 7 -8, pp. 545-558.

- Idem, Biserica şi Dreptul, în “Mitropolia Olteniei”,

an. VIII (1956), nr. 4, pp. 482-489.

- Idem, Biserica şi Cultul în Dreptul internaţional, în

“Ortodoxia”, an VII (1955), nr. 4, pp. 560 -592.

- Idem, Dreptul în gândirea românească, Braşov, 1943.

CAP. II. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC ŞI STUDIUL LOR

a) Izvoare biblice

- Biblia, sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1991. - Moldovan, Pr. Prof. Dr., Ilie, Sfintele Canoane şi

raportul lor cu Revelaţia Divină, în “Mitropolia Banatului”,

an. XXVIII (1977), nr. 1-3, pp. 101-114.

b) Izvoare patristice

- Corpus Christianorum, scries latina, 176 vol.,

Turnohld, 1954-1965.- Migne, J. Paul, Patrologiae Cursus Completus, scries

latina, 217 vol., Paris, 1844-1855; Scries Graeca, 162 vol.,

Paris, 1857-1866.

- Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Bucureşti, 1979 şi

în continuare.

- Sources Chrétiennes, 114 vol., Pris, 1955-1965.



265

c) Izvoare filosofice

- Boboş, Gheorghe, Teoria generală a statului şi

dreptului, Bucureşti, 1983.

- Ceterchi, Prof. Dr., Ioan şi Ion Craiovan, Introducere

în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993.

- Idem, Teoria generală a statului şi dreptului, vol. I,

Bucureşti, 1975.

- Demeter, Ioan, Introducere în studiul dreptului,

Bucureşti, 1962.

- Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului,

Bucureşti, 1930. - Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1977.

d) Izvoare Istorice

- Azarevici, N., Istoria dreptului bizantin, vol. I-II,

1877.

- Boroianu, Dimitrie, Chestiuni de drept bisericesc,

Bucureşti, 1905. - Fliche, Martin, Histoire de l’Eglise, 26 vol., Paris,

1951 ş.u.

- Floca, Arhid., Prof. Dr. Ioan, Contribuţii

transilvănene la dezvoltarea legislaţiei şi a Dreptului

bisericesc, în “Contribuţii transilvănene la teologia

ortodoxă”, Sibiu, 1988.

- Fonti, C., Codificarea canonică orientală. Studii

istorice asupra izvoarelor dreptului canonic oriental, Roma-

Vatican, 1932.

- Hefele, Leclercq, Histoire des Conciles, Paris, 1907-

1957.

- Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, vol. I-III,

Bucureşti, 1934.

- Ligenthal, Zachariae, Istoria dreptului greco-roman

(bizantin), Berlin, 1892.



266

- Matei, Ioan, Contribuţiuni la Istoria Dreptului

bisericesc, Bucureşti, 1922.

- Perez, Ioan, Curs de drept bizantin, Bucureşti, 1910.

- Pericles, P.J., La legislation imperial et lachristianisation de l’Erupire romaine (311-476), Roma, 1972.

- Vasiliev, A., History of the Byzantine Empire, 2 vol.,

The University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1958.

e) Izvoare juridice

1. Obiceiul juridic, uzul de drept sau tradiţia

canonică. - Bârlădeanu, N., Obiceiul juridic în pravilele

româneşti tipărite, în “Studii Teologice”, an. XVI (1962),

nr. 1-2, pp. 91-105.

- Coman, Drd. P., Problema obiceiului de drept în

sfintele canoane, în “Studii Teologice”, an. XXIII (1969),

nr. 5-6, pp, 399-409.

- Floca, Pr. Pof. Dr. Ioan, Legea românilor (Jus

valachorum) şi legislaţia de stat din Transilvania în epoca

voevodatului şi principatului, în “Mitropolia Ardealului”,

an. VII (1962), nr.7-8, pp. 520-528.

- Gholam, Samir, Obiceiul ca izvor în dreptul romano-

bizantin şi în tradiţia ppatristico - canonică a Bisericii

Ortodoxe, în “Studii Teologice”, an. XXVII (1975), nr. 5 -6,

pp. 452-463.

- Idem, Legea divin ă şi legea bisericească, în “StudiiTeologice”, an. XXVII (1975), nr. 9 -10, pp. 750-758.

- Nicolae, Mitrop. Banatului, Corneanu, Legea

românească, în “Mitropolia Banatului”, an. XX (1972), nr. 9 -

12, pp. 712-722.

- Popescu, Theodor, M., Sfânta Tradiţie în B iserica

Ortodoxă spre deosebire de celelalte Biserici, în “Studii

Teologice”, an. IV (1952), nr. 7 -8, pp. 662-687.



267

- Idem, Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica

Ortodoxă , în “Ortodoxia”, an VI (1954), nr.1, pp. 15 -28.

- Rene, W., De la contume dans le Droit canonique,

Paris, 1928.- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Pe drumul tradiţiei şi

canoanelor ortodoxe, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXVI

(1958), nr. 5-6, pp. 420-431.

- Idem, Tradiţia pravilnică a Bisericii. Însemnătatea şi

folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, în

“Studii Teologice”, an. XII (1960), nr. 5 -6, pp. 337-368.

- Idem, Despre Sfânta Tradiţie, în “Glasul Bisericii”,

an. XXIII (1964), nr. 7-8, pp. 642-645.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Concepţia ortodoxă

de spre tradiţie şi despre dezvoltarea doctrinei, în

“Ortodoxia”, an. XXVII (1975), nr. 1, pp. 5 -14.

- Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Sfânta Tradiţie şi

tradiţia bisericească, în “Mitropolia Ardealului”, an. VII

(1962), nr. 9-12, pp. 678-685.

2. Legea scrisă sau dreptul canonic pozitiv. Colecţii.Codici.

- Alberigo, ş.a., Conciliorum oecumenicorum decreta, ed.

3, Bologna, 1973.

- Batle, B., Les plus anciens collections canoniques, în

“L’Orient Syrien”, nr. 5, 1960.

- Bujoreanu, Ioan, Colecţiune de legiuirile R omâniei

vechi şi cele noi, vol. III, Bucureşti, 1855.

- Idem, Pravilă bisericească, Bucureşti, 1884.

- Codex Juris Canonici, Vatican, 1933.

- Codice di Diritto Canonico (testo ufficiale (l.

latină) e versione italiana), Roma, 1983.

- Codul Calimachi, Ed. A cademiei Române, Bucureşti,

1958.

- Costescu, Chiru, Colecţiune de legi, regulamente,

Bucureşti, 1916.



268

- Covercă, I.,V., Învăţătura celor 12 apostoli şi

însemnătatea ei pentru conştiinţa canonică ortodoxă, în

“Glasul Bisericii”, an XIX (1960), nr. 9 -10, pp. 753-770.

- Idem, Legi bisericeşti cu privire la cler în veaculXIX, până la Cuza Vodă, în “Biserica Ortodoxă Română”, an.

LXXVIII (1960), nr. 5-6, pp. 496-509.

- Drăguşin, Constantin, Legile bisericeşti ale lui Cuza

Vodă şi lupta pentru canonicitate, în “Studii Teologice”, an.

IX (1957), nr. 1-2, pp. 86-103.

- Dreptătoriu de lege, Govora, 1640, Ed. Academiei,

Bucureşti.

- Dron, Constantin, Canoanele, vol. I- II, Bucureşti,

1932.

- Idem, Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti, 1928.

- Dură, Asist. Nicolae , Legislaţia canonică a Sinodului

al II- lea ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi

păstrării neschimbate a crezului nico -constantinopolitan, în

“Ortodoxia”, an, XXXIII (1981), nr. 3, pp. 442 -459.

- Idem, Cele mai vechi izvoare scrise ale Dreptuluibisericesc etiopian, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. C

(1982) nr. 5-6, pp. 572-586.

- Idem, Nomocanonul etiopian “Fetha Negast” în lumina

cercetărilor istoricilor şi canoniştilor epiopieni şi

europeni, în “Studii Teologice”, an. XXVII (1975), nr. 1 -2,

pp. 96-108.

- Idem, Receptarea canoanelor în Biserica etiopiană, în

“Studii Teologice”, an. XXVII (1975), nr. 3 -4, pp. 277-289.

- Idem, Didascalia, versiunea etiopiană, în “Studii

Teologice”, an. XXVII (1975), nr. 5 -6, pp. 437-451.

- Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic ortodox,

legislaţii şi administraţie bisericească, vol. I, Ed

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1990.

- Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentari,

Sibiu, 1992.



269

- Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă

Română. Studiu istorico -canonic, Sibiu, 1969.

- Idem, Din istoria dreptului românesc. I Dreptul scris,

Sibiu, 1993.- Idem, Pravila de la Govora din 1640-1641, în “Biserica

Ortodoxă Română”, an. LXXXI (1963), nr. 3 -4, pp. 297-319.

- Idem, Importa nţa canonică şi juridică a Pravilei de la

Govora, în “Mitropolia Ardealului”, an. IX (1964), nr. 6 -8,

pp. 496-523.

- Idem, Canoanele Sinodului de la Sardica, în “Studii

Teologice”, an. XXIII (1976), nr. 9 -10, pp. 720-726.

- Idem, Actualitatea şi autoritate a Sinodului II

ecumenic, în “Mitropolia Ardealului”, an. XXVI (1981), nr. 7 -

9, pp. 492-508.

- Idem, Importanţa şi actualitatea hotărârilor Sinodului

VII ecumenic de la Niceea (787), în “Ortodoxia”, an. XXXIX

(1987), nr. 4, pp. 10-22.

- Idem, Carte româneas că de învăţătură de la Parvilele

împărăteşti şi de la alte Jindeţe - Iaşi, 1646, Sibiu, 1993.- Funk, Fl., Didascalia şi Constituţiile Apostolice,

vol. I-II, Peterborn, 1905.

- Găină, Drd. Dumitru, Pravila bisericească de la Iaşi.

Şapte Taine (1644), în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXXI

(1963), nr.5-6, pp. 558-569.

- Idem, Din activitatea canonică a Patriarhului Fotie,

în “Studii Teologice”, an. X (1963), nr. 5 -6, pp. 347-364.

- Grumes, V., Les regestres des actes du Patriarcat de

Constantinopole, vol. I, 1043-1206, fasc.

- Hajjar, Joseph, L’influence de la société musulman sur

le droit ecclesiastique dans l’Orient arabe, în “Concilium”,

nr. 267, 1996, pp. 93-110.

- Îndreptarea Legii, 1652, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1962.

- Mansi, J., Sacrorum Consiliorum nova et Amplissimacolectio, 59 vol., Graz, 1960-1961.



270

- Marinescu, Drd. Stelian, Prăvilioara de la Iaşi din

1784, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. XCII (1974), nr. 3 -

4, pp. 469-475.

- Legiunea Caragea Ed. Academiei Române, Bucureşti,1955; Manualul juridic al lui Andronache Donici, Bucureşti,

1959.

- Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe,

însoţite de comentarii, trad. rom. de Uroş Kovincici şi

Nicolae Popovici, vol. I, Arad, 1930-1931; vol. II, Arad,

1934-1936.

- Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Opera canonică a

patriarhilor copţi din secolele XI - XIII şi importanţa ei

pentru viaţa Bisericii Copte, în “Biserica Ortodoxă Română”,

an, C (1982), nr. 1-2, pp. 193-204.

- Pravilniceasca Condică, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1957.

- Pidalion, Bucureşti, 1992.

- Rallis, G. şi Poltis, M., Sintagma Sfintelor şi

dumnezeieştilor canoane, 6 vol., Atena, 1852-1859.- Rizescu, Ioan, Pravila ritorului Lucaci, 1581,

Bucureşti, 1981.

- Schwartz, Eduard, Acta conciliorum oecumenicorum,

Berlin, 1927.

- Smochină, N., şi N., Smochină, O pravilă românească

din veacul al Xvi- lea “Pravila Sfinţilor Părinţi, după

învăţătura lui Vasile cel Mare”, întocmită de ritorul şi

scolasticul Lucaci, din 1581, în “Biserica Ortodoxă Română”,

XXXIII (1965), nr.11-12, pp. 1043-1062.

- Soare Gheorghe, Înapoi la Sfintele canoane, Bucureşti,

1932; Idem, Legislaţia bisericească sun Patriarhul Justinian,

în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIX (1951), nr. 3 -6, pp.

173-204.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Îndrumător canonic, în

vol. “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953,pp. 453-494.



271

- Idem, Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică,

în “Mitropolia Olteniei”, an. VI (1954), nr. 11 -12, pp. 598-

617.

- Idem, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în “StudiiTeologice ”, an. I (1949), nr. 7 -8, pp. 638-661.

- Idem, Vechile noastre Pravile, în “Mitropolia Moldovei

şi Sucevei”, an. XXXIV (1958), nr. 9 -10, pp. 745-762.

- Idem, Codificarea canoanelor, în “Studii Teologice”,

an. XXI (1969), nr. 9-10, pp. 627-648.

- Idem, Impo rtanţa canonică şi juridică a Pravilei de la

Târgovişte (1652), în “Studii Teologice”, an. IV (1952), nr.

9-10, pp. 561-579.

- Idem, Pravila lui Alexandru cel Bun şi veche

autocefalie a Mitropoliei Moldovei, în “Mitropolia Moldovei

şi Sucevei”, an. XXXVI ( 1960), nr. 3-4, pp. 170-214.

- Idem, Pravila Sfântului Calinic. Un veac de la

apariţia ei, în “Mitropolia Olteniei”, an. XIV (1962), nr. 3 -

4, pp. 209-223.

- Idem, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în“Ortodoxia”, an. XXII (1970), nr. 2, pp. 300 -304.

- Spulber C., L’Eclogue des Isauriens , Cernăuţi, 1929.

- Idem, Novela lui Leon Înţeleptul, Cernăuţi, 1930.

- Şesan, Valerian, Revizuirea canoanelor şi a altor

norme bisericeşti, precum şi codificare lor, Cernăuţi, 1937.

3. Manuale şi tratate de drept cano nic ortodox.

- Berdnicov, I., Curs scurt de Drept bisericesc, Kazan,

1888, trad. rom. de Silvestru Bălănescu, Bucureşti, 1892.

- Boroianu, Dumitru, Dreptul bisericesc, 2 vol., Iaşi,

1899.

- Idem, Dreptul bisericesc, Manual pentru Seminarii, Ed.

IV, Bucureş ti, 1933.

- Floca, Arhid. prof. dr., Ioan, Drept canonic ortodox,

legislaţie şi administraţie bisericească, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2 vol., Bucureşti, 1990. - Gheorghiu P., Drept canonic, Bucureşti, 1942.



272

- Milaş Dr., Nicodim, Dreptul bisericesc al Bisericii

Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti,

1915.

- Moldovan V., Curs elementar de Drept bisericesccomparat, Cluj, 193=.

- Pocitan V., Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii

Ortodoxe, Bucureşti, 1898.

- Popescu - Prohova, Curs de Drept bisericesc (mss.), 2

vol., Chişinău, 1935.

- Popovici Constantin - Clement, Curs de Drept

bisericesc (mss), 2 vol., Cernăuţi, 1902.

- Popovici Nicolae, Manual de Drept bisericesc ortodox

oriental, cu privire specială la Dreptu l particular al

Bisericii rtodoxe Române, vol. I, Arad, 1925.

- Şaguna Andrei, Elementele Dreptului canonic, Sibiu,

1855.

- Idem, Compendiu de Drept canonic, Sibiu, 1913.

- Şesan Valerian, Curs de Drept bisericesc oriental,

Cernăuţi, 1942. - Wagman N., Le Droit canonique dans l’Eglise

d’aujourd’hui, în “Revue Theologique de Louvain”, I, 1970,

fasc. 2.

CAP. III. CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII

1. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie

religioasă.

- Alexe, Ştefan, Eclesiologia Părinţilor a postolici, în

“Studii Teologice”, an. VII (1955), nr. 5 -6, pp. 368-381.

- Idem, Eclesiologia Sfântului Grigorie de Nyssa, în

“Glasul Bisericii”, an. XXX (1971), nr. 7 -8, pp. 625-632.



273

- Arion, Leon, Concepţia paulină despre Biserică, cu

specială privire la Epistola către Efeseni, în “Studii

Teologice”, an. XVII (1965), nr. 7 -8, pp. 402-417.

- Belu, Dumitru, Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, în“Studii Teologice”, an. VIII (1956), nr. 9 -10, pp. 539-553.

- Idem, Învăţătura ortodoxă şi catolică despre Biserică,

în “Ortodoxia”, an. IV (1954), nr. 4, pp. 311 -325.

- Bordaşiu, Nicolae, Biserica - comuniune. Aspecte

eclesiologice actuale, în “Ortodoxia”, an. XXIII (1973),

nr.1, pp. 121-128.

- Bria, Ioan, Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în

Biserică, în “Ortodoxia”, an. XXX (1978), nr. 3, pp. 488 -496.

- Idem, Introducere în eclesiologia ortodoxă, în “Studii

Teologice”, an. XXVIII (1976), nr. 7 -10, pp. 695-704.

- Chiţescu, Prof. Dr., Nicolae, Biserica Trupul tainic

al Domnului, Bucureşti, 1942.

- Idem, Aspecte ale eclesiologiei Sfântul Trei Ierarhi,

în “Studii Teologice”, an. XIV (1962), nr. 7 -8, pp. 395-413.

- Idem, Aspecte eclesiologice în opera Sfântului Vasilecel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare”, Bucureşti, 1980,

pp. 158-180.

- Colson, J., L’organisation ecclesiatique aux premiere

siecles, în “Problemi d’istoria della Chiesa”, Milano, 1970.

- Dură, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Biserica creştină în

primele IV secole. Organizarea şi bazele ei canonice, în

“Ortodoxia”, an. XXXIV (1982), nr. 3, pp. 451 -469.

- Idem, Organizarea Bisericii etiopiene şi bazele ei

canonice, Bucureşti, 1990.

- Grecu, R., Reflecţii asupra eclesiologiei ortodoxe, în

“Ortodoxia”, an. IV (1954), nr. 4, pp. 42 -56.

- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Abaterile papalităţii de la

organizarea canonică a Bi sericii, în “Ortodoxia”, an. VI

(1956), nr. 4, pp. 475-506.



274

- Idem, Organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe

Române în ultimii 50 de ani (1925-1975), în “Biserica

Ortodoxă Română”, an. XCII (1975), nr. 11 -12, pp. 1406-1420.

- Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Bazele canonice aleorganizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, în

vol. “Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”,

Bucureşti, 1987, pp. 173 -185.

-Konidaris, G., Sur l’organisation primitive de

l’Eglise, în “Contacts”, nr. 21, 1958.

- Kung, Hans, Strukturen der Kirche, Viena, 1962.

- Marcu, Pr. Prof. DR., Grigorie, Elemente de

eclesiologie paulină, în “Mitropolia Ardealului”, an. Vi

(1961), nr. 1-3, pp. 28-36.

- Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Eclesiologia Noului

Testament, în “Studii Teologice”, an. XXIX (1977), nr. 3 -4,

pp. 233-248.

- Mircea, Ioan, Învăţătura despre Biserică în Evanghelie

privită interconfesional, în “Ortodoxia”, an. V (1955), nr.

1, pp. 72-100.- Idem, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini

după Faptele Apostolilor, în “Studii Teologice”, an. VII

(1955), nr. 1-2, pp. 64-92.

- Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Eclesiologia romano-

catolică după documentele celui de -al doilea Conciliu de la

Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, în

“Ortodoxia”, an. XXIV (1972), nr. 3, pp. 325-458.

- Idem, Natura Bisericii din punct de vedere fiinţial şi

comunitar, în “Mitropolia Banatului”, an. XXX (1980), nr. 10 -

12, pp. 652-664.

- Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Învăţătura ortodoxă şi

catolică despre Biserică, în “Ortodoxia”, an. IV (1954), nr.

4, pp. 534-572.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Instituţie şi

instituţionalizare în viaţa bisericească. Importanţa şi



275

actualitatea problemei, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,

an. XLVI (1970), nr. 3-6, pp. 241-257.

- Idem, Str uctura primară a comunităţii creştine, în

“Studii Teologice”, an. XXIV (1972), nr. 9 -10, pp. 674-683.- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sinteză

eclesiologică, în “Studii Teologice”, an. V (1955), nr. 5 -6,

pp. 267-284.

- Troitschi, S., De la structure de l’Eglise, în

“Contacts”, nr. 20, 1958.

- Zizioulas, John, Episkope et Episkopos dans l’Eglise

primitive, în “Irenikon”, nr. 4, 1983.

2. Însuşirile Bisericii

- Alexe, George, Catolicitatea în înţelesul ei ortodox,

în “Mitropolia Olteniei”, an. XIX (1967), nr. 7-8, pp. 624-

628.

- Alexa, Ştefan, Biserica una şi Bisericile cele multe,

în “Ortodoxia”, an. XXV (1973), nr. 2, pp. 320 -325.

- Arion, Leon, Unitatea şi universalitatea Bisericii

după epistolele pauline, în “Studii Teologice”, an. XIX

(1967), nr1-2, pp. 45-61.

- Bria, Prof. Dr., Ioan, Infailibilitatea Bisericii -

temei dogmatic al unirii, în “Ortodoxia”, an. XII (1960), nr.

3, pp. 494-504.

- Idem, Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică,

în “Ortodoxia”, an. XXX (1978), nr. 3, pp. 488 -496.- Bucă lae, Aurel, Ecumenicitatea Bisericii în sfintele

canoane, în “Ortodoxia”, an. XXI (1969), nr. 3, pp. 417 -430.

- Chiţescu, Prof. Dr., Nicolae, Sobornicitatea

Bisericii, în “Studii Teologice”, an. XXII (1970), nr. 3 -4,

pp. 150-168.

- Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Sobornicitatea

(sinodalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii.

Poziţii critice, în “Ortodoxia”, an. XXXIV (1982), nr. 3, pp.

408-414.



276

- Florovsky, George, Sobornost: The Catholocity of the

Church, în vol. “The Church of the God”, Londo n, 1934.

- Grigoraş, Aurel, Unitatea în credinţă condiţie a

unităţii Bisericii, în “Ortodoxia”, an. XVIII (1966), nr. 3,pp. 403-422.

- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Unitatea Bisericii Ortodoxe în

organizaţie şi formă de exercitare a puterii bisericeşti, în

“Îndrumătorul bisericesc”, Sibiu, 1968.

- Meyendorf, John, The Catholocity of the Church, în

“Messager”, nr. 80, 1972.

- Plămădeală, Antonie, Zece teze despre catolicitate şi

etnicitate, în “Studii Teologice”, an. XXXI (1979), nr. 1 -4,pp. 301-315.

- Pogan, Pr. Dr., Dorel, Constituţia teandrică a

Bisericii, Bucureşti, 1987.

- Rousseau, O., L’infailibilite de l’Eglise, Chevetogne,

1961.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Probleme de eclesiologie,

în “Studii Teologice”, an. VI (1954), nr. 11 -12, pp. 598-617.- Idem, Despre sinodalitate, în “Studii Teologice”, an.

XXI (1969), nr. 3-4, pp. 155-163.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sfântul Duh şi

sobornicitatea Bisericii, în “Ortodoxia”, an. XIX (1967), nr.

1, pp. 32-48.

- Idem, Biserica Universală şi Sobornicească, în

“Ortodoxia”, an. XVIII (1966), nr. 2, pp. 167 -198.

- Idem, Doctrina catolică a infaişlibilităţii la I - ul şi

al II-lea Conciliu de la Vatican, în “Ortodoxia”, an. XVII

(1965), nr. 4, pp. 459-462.

- Idem, Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în

concepţia ortodoxă, în “Ortodoxia”, an. XXIX (1977), nr. 2,

pp. 143-152.

- Todoran, Pr. Prof. Dr., Isidor, Apostolicitatea

Bisericii, în “Mitropolia Ardealului”, an. VII (1962), nr 3 -6, pp. 313-324.



277

3. Principiile canonice fundamentale de organizare şi

funcţionar e a Bisericii.

- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Importanţa principiilor

fundamentale canonice de organizaţie şi administraţie ale

Bisericii, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. XLV

(1969), nr. 3-4, pp. 155-165.

- Idem, Raporturile Bisericii Ortodoxe autocefale locale

între ele şi faţă de Patriarhia Ecumenică după canoane şi

istorie, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLIX (1973),

nr. 7-8, pp. 465-478.

- Idem, Vechimea şi formele raporturilor BisericiiOrtodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe, în “G lasul

Bisericii”, an. XXXIX (1980), nr. 10 -12, p. 772-796.

- Idem, Etnosul - neamul, temei divin şi principiu

fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol.

“Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”,

Bucureşti, 1978, p. 186 -201.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Legislaţia Bisericii

Ortodoxe Române , în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului

Părinte Patriarh Justinian, în “Ortodoxia”, an. XXI (1968),

nr. 2, pp. 267-296.

- Idem, Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică,

în “Mitropolia Olteniei”, an. VI (1954), nr. 10 -12, p. 598-

617.

4. Autoritatea sau puterea bisericească şitransmiterea ei pe calea succesiunii apostolice.

- Belu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Autoritatea în Biserică,

în “Ortodoxia”, an XIII (1961), nr. 4, pp. 555 -563.

- Chiţe scu, Prof. Dr., Nicolae, Sobornicitatea

Bisericii, în “Studii Teologice”, an. VII (1955), nr. 3 -4,

pp. 150-168.

- Marin, B., Le pouvrir dans l’Eglise du premier siecle,în “Studia du VIII - XII. Siecle”, Malhouse, 1957.





279

- Idem, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în “Studii

Teologice”, an. VI (1954), nr. 5 -6, pp. 239-268.

- Idem, Sublimul preoţiei creştine. Note pe marginea

textului “Despre Preoţie” a Sfântului Ioan Gură de Aur, în“Studii Teologice”, seria I, VIII, 1, 1940, pp. 148 -168.

- Fecioru, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sfântul Grigorie de

Nazianz, Despre preoţie, în “Biserica Ortodoxă Română”, an.

LXXXVI (1968), nr. 1-2, pp. 127-164.

- Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, în

“Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXV (1957), nr. 10, pp. 928 -

1011.

- Frenţiu, V., Preoţia creştină, în “Mitropolia

Banatului”, an. XXI (1973), nr. 9 -10, pp. 6-14.

- Miron, D., Principii şi rânduieli morale privi toare la

cler în canoanele sinoadelor ecumenice, în “Studii

Teologice”, an. XXII (1970), nr. 9 -10, pp. 689-704.

- Popescu, Teodor, Cler şi popor în primele trei secole,

în “Studii Teologice”, an. I (1949), nr. 9 -10, pp. 713-738.

- Idem, Sfinţenia şi răspândirile preoţiei, în “StudiiTeologice”, an. IV (1952), nr. 3 -4, pp. 157-174.

2. Laicii sau mirenii. Starea laică

- Comşa, Grigorie, Apostolatul laic, Arad, 1933.

- Grille, Arg., Sacerdoce du people chretienne et

sacerdoce ministeriel, în “Presence Orthodoxe”, nr. 25, 1974.

- Justinian, Patriarhul României, Marina, Apostolatullaic, vol. I- X, Bucureşti, 1950 -1960.

- Lamme, E., Le laicat dans l’Eglise ancienne, în

“Verbum Caro”, nr. 71 -72, vol. XVIII.

- Necula, Nicolae, Participarea credincioşilor la cult

în Bisericile Răsăritene, în “Studii Teologice”, an. XXII

(1970), nr. 3-4, pp. 278-290.

- Mateiu, I., Mirenii şi drepturile lor în Biserică,

Cluj, 1938.



280

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Mirenii în Biserică,

Sibiu, 1939.

- Idem, Elementul laic în Biserica Ortodox ă, în

“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. XXXVIII (1962), nr. 1 -2, pp. 13-24.

- Idem, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în

“Studii Teologice”, an. XX (1968), nr. 3 -4, pp. 195-203.

- Idem, Biserica, cu sau fără laici?, în “Ortodoxia”,

an. XXI (1968), nr. 4, pp. 608-616.

3. Monahii sau călugării. Starea monahală. Monahismul

- Axinia, V., Influenţa Regulilor monahale ale Sfântului

Vasile cel Mare asupra Regulilor Sfântului Benedict de

Nursia, în “Glasul Bisericii”, an. XXXVIII (1979), nr. 5 -6,

pp. 498-510.

- Birdaş, Emilian, Originea istorică a voturilor

monahale, în “Glasul Bisericii”, an. XIII (1954), nr. 9 -10,

pp. 511-523.

- Faur, A., Monahismul românesc şi reorganizarea lui, în

“Studii Teologice”, an. II (1850), nr. 3 -6, pp. 295-306.

- Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Sfântul Vasile cel

Mare, organizator al vieţii monahale, în vol. “Sfântul Vasile

cel Mare”, Bucureşti, 1980, pp. 330 -354.

- Florea, J., Reorganizarea mănăstirilor, în “Glasul

Bisericii”, an. IX (1952), nr. 5 -7, pp. 277-281.

- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionareaadministrativă şi disciplinară a mănăstirilor, Bucureşti,

1953.

- Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale,

Bucureşti, 1960.



281

CAP. V. ORGANELE DE CONDUCERE ALE BISERICII

1. Organele individuale. Ierarhia. Raporturile dintre

gradele ierarhice.

- Birdaş, Episcop, Emilian, Stavropighia în dreptul

bisericesc, în “Glasul Bisericii”, an XIV (1955), nr. 3 -4,

pp. 186-198.

- Boumis, Panaghiotis, Primaturile de onoare ale

Scaunelor Romei şi Constantinopolei, în “Theologhia”, n r. 3,

1982.

- Brânzeu, N., Sfânta Biserică, episcopii şi preoţii,

Lugoj, 1937.

- Buzan, S., Starea civilă după Dreptul român de stat şi

cel bisericesc, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXXV

(1957), nr. 3-4, pp. 310-326.

- Cândea, Spirion, Preoţi căsătoriţi sau celibatari?, în

“Mitropolia Ardealului”, an. VI (1961), nr. 9 -10, pp. 580-599.

- Ciudin, N., Temeiurile biblice şi patristice ale

ierarhiei bisericeşti, în “Studii Teologice”, an. II (1950),

nr. 3-6, pp. 198-217.

- Congar, Yves, La Collegialite de l’episcopat et la

primaute de l’eveque de Rome dans l’histoire, în “Angelicum”,

nr. 47, 1970.

- Idem, L’episcopat et l’Eglise Universelle, Paris,

1952.

- Cristişor, Manea, Titulatura de “primat” în Biserică,

în “Studii Teologice” an. XVII, (1965), nr. 1 -2, pp. 45-87.

- Idem, Ierarhia principalelor scaune episcopale în

Biserica Veche, în “Studii Teologice”, an. XVII (1965), nr.

5-6, pp. 328-346.

- Cronţ, Gheorghe, Alegerea ierarhilor în BisericaOrtodoxă, Bucureşti, 1937.



282

- Covercă, I., Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe

Române, în “Glasul Bisericii”, an. XXI (1962), nr. 7 -8, pp.

756-778.

- Drăguşin, Constantin, Primirea eterodocşilor înBiserică, în “Ortodoxia”, an. IX (1957), nr. 2, pp. 280 -295.

- Emple, P., Papal primacy and the universal Church,

Minnesota, 1974.

- Favorito, G., Papi, Trivoli, 1925.

- Găină, Dumitru, Sfinţii Apostoli şi episcopii, în

“Studii Teologice”, an. XIV (1962), nr. 9 -10, pp. 582-597.

- Idem, Unele rânduieli canonice privitoare la episcop,

în “Glasul Bisericii”, an. XXIV (19 65), nr. 9-10, pp. 815-

824.

- Ion, C., Instituţia horepiscopilor în Biserica vache,

în “Studii Teologice” an XIV (1962(, nr. 5 -6, pp. 300-327.

- Joannou, P., Pape, concile et patriaches, Roma, 1962.

- Kolomine, G., Le Saint Apotre Pierre. Etude

ecclesiologique, în “Cahier Saint - Irenee”, nr. 1, 1963.

- Konidari, G., Despre titlul de arhiepiscop, Atena,1963.

- Kung, Hans, Infailibilite? Une domanda, 1970.

- La Primaute de Pierre dans l’Eglise orthodoxe,

Neuchatel, 1960.

- Lanne, Em., La conception prototridentine de la

Primaute et l’origine des Eglises unies, în “Irenikon”, nr.

1, 1963.

- Marina, E., Despre preoţi şi diaconi după Sfintele

canoane, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXXIII (1965),

nr. 11-12, pp. 1063-1076.

- Idem, Episcopii ajutători şi episc opii vicari, în

“Studii Teologice”, an. XVII (1965), nr. 7 -8, pp. 418-440.

- Mircea, Ion, Cei 70 de ucenici ai Mântuitorului şi

problema ierarhiei bisericeşti, în “Studii Teologice”, an. XX

(1968), nr. 9-10, pp. 682-705.



283

- Moisescu, I., Ierarhia bisericeas că în epoca

apostolică, Craiova, 1955.

- Munteanu, Al., Exarhii în Biserica veche, în “Studii

Teologice”, an. XIV (1965), nr. 9 -10, pp. 549-569.- Paquier, R., L’episcopat dans la structure

institutionelle de l’Eglise, în “Verbum Caro”, vol. XIII, nr.

49, 1959.

- Pascher, J., L’eveque et son presbyterium, în

“Concilium”, nr. 2, 1965.

- Pârvu, Constantin, Dreptul de devoluţiune, în “Studii

Teologice”, an. VI (1954), nr. 7 -8, pp. 386-398.

- Popescu, Teodor, Premisele primatului papal, în

“Ortodoxia”, an. VII (1955), nr.1, pp. 3-28.

- Rămureanu, Ioan, Primatul papal şi colegialitatea

episcopală în dezbaterile Conciliului II Vatican, în

“Ortodoxia”, an. XVII (1965), nr. 2, pp. 139 -166.

- Regulamentul pentru determinarea atribuţiilor

patriarhului şi de funcţionar e a organelor centrale

deliberative, administrative şi executive din PatriarhiaRomână, Bucureşti, 1950.

- Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului

din parohii, examene de capacitate, definitivare, etc.,

Bucureşti, 1950.

- Rusin, J., Starea civ ilă a preoţilor şi diaconilor

după Sfintele canoane, în “Studii Teologice”, an. XXV (1973),

nr. 5-6, pp. 387-398.

- Schmemann, Al., Primaute et Autocephalie dans l’Eglise

Orthodoxe, în “Istina” nr. 1, 1954.

- Soare, Gheorghe, Temeiurile canonice pentru

prerogativele patriarhului, în “Biserica Ortodoxă Română”,

an. LXVII (1949), nr. 11-12, pp. 6-15.

- Idem, Temeiuri scripturistice ale distincţiei dintre

episcop şi presbiter, Buzău, 1939.

- Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Iconomie şi intercomuniune,în “Ortodoxia” , an. XXII (1970), nr. 1, pp. 5-19.



284

- Idem, Har şi jurisdicţie, în “Studii Teologice”, an.

XXII (1970), nr. 1-2, pp. 5-28.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Temeiurile

teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii, în “StudiiTeologice”, an. XXII (1970) , nr. 3-4, pp. 165-178.

- Idem, Iconomia dumnezeiască, temei al iconomiei

bisericeşti, în “Ortodoxia”, an. XXI (1969), nr. 1, pp. 3 -24.

- Strotmann, D., L’eveque dans la tradition orientale,

în vol. “L’Episcopat et l’Eglise Univerelle”, Paris, 1964.

- Timiadis, Em., Saint Pierre dans l’exegese orthodoxe,

în “Istina”, nr. 1, 1978.

- Winys, A., Le 28 canon de Calcedon et le fondament du

Primat roman, în “Orientalia Christiana”, 1951.

2. Organele colegiale, sinodale. Sinoadele

- Alivizatos, Hamilkar, It is possible to convoke an

Ecumenical Concil?, în “Diakonia”, nr. 1, 1969.

- Idem, Les Concils oecumeniuques VI, VII et VIII, în

vol. “Le Concile et les Conciles”, Ed. du Cherf, 1960.

- Bottie, B., Le Concile et les Conciles, Namurci, 1960.

- Catrina, I., Canoanele sinodului convocat ca al VIII-

lea sinod ecumenic, în “Ortodoxia”, an. XVII (1965), nr. 4,

pp. 536-549.

- Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan, Sinoadele ecumenice şi

importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în “Ortodoxia”, an.

XIV (1962), nr. 3, pp. 291-325.- Idem, Sinoadele ecumenice ca expresie a

universalităţii Bisericii, în “Studii Teologice”, an. XIX

(1967), nr. 1-2, pp. 3-22.

- Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon

şi receptarea ei în Biserica Ortodoxă Orientală, în

“Ortodoxia”, an. XI (1969 ), nr. 4, pp. 491-506.

- Duprey, P., The Synodical structure of the Church in

Eastern Theology, în “One in Christ”, nr. 20, 1970 şi nr. 2 -

3, 1971.



285

- Dură, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Canoanele Sinodului II

ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării

neschimbate a credinţei niceo -constantinopolitane, în

“Ortodoxia”, an. XXXIII (1981), nr. 3, pp. 442 -459.- Idem, Legislaţia canonică a Sinodului al II -lea

ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina

Bisericii, în “Glasul Bisericii”, an. XL (1981), nr. 6-8, pp.

630-671.

- Dvornik, Fr., Histoire des Conciles de Nicee a

Vatican, Paris, 1966.

- Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Importanţa şi

actualitatea hotărârilor Sinodului VII ecumenic de la Niceea

(787), în “Ortodoxia”, an. XXXIX (1987), nr. 4, pp. 10-22.

- Hajjar, J., Le Synode permanent, Roma, 1962.

- Idem, Les Synodes dans l’Eglise Orientale, în

“Concilium”, nr. 8, 1965.

- Ioniţă, Pr. Prof. Dr., Viorel, Sinodul VI ecumenic şi

însemnătatea lui pentru ecumenismul local, Bucureşti, 1978.

- Idem, Sinodul de la Constantinopol din 879- 880 şiactualitatea hotărârilor sale, în “Studii Teologice”, an

XXXIV (1982), nr. 3-4, pp. 174-185.

- Idem, Viaţa religioasă bizantină în secolul VII şi

canoanele Sinodului Quinisext, în “Mitropolia Ardealului”,

an. XVI (1971), nr. 7-8, pp. 539-549.

- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Hotărârile canonice ale

Sinodului II ecumenic şi aplicarea lor de -a lungul vremii, în

“Biserica Ortodoxă Română”, an. XCIX (1981), nr. 7 -8, pp.

821-866.

- Krivocheine, B., The authority and infailibility of

the ecumenical Councils, în “Eastern Churches Review”, nr. 1,

1975.

- Kung, Hans, Kirche und Konzil, Viena, 1964.

- Lanne, J., L’origine des synodes, în “Theologische

Zeitschrift”, t. 27, 1971.



286

- Marina, E., Organitarea sinoadelor permanente în

Bisericile autocefale, în “Studii Teologice”, an. XVIII

(1966), nr. 5-6, pp. 337-354.

- Idem, Temeiuri istorice şi canonice ale sinodului pertmenent, în “Studii Teologice”, an. XVIII (1966), nr. 3 -4,

pp. 190-214.

- Metz, R., L’institution synodale d’apres le s canons

des synodes locaux, în “Kanon”, vol. II.

- Meyendorff, John, What is an Ecumenical Council?, în

vol. “Councils and the ecumenical movement”, Geneva, 1968.

- Munitz, J., Sinoptic byzantine chronologies of the

Councils, în “Revue des Etudes byzantines”, nr. 36, 1978.

- Pierre de Chevronese, Le Concile Oecumenique comme

autorite supreme dans l’Eglise , în “Analecta”, nr. 24, 1975.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Despre sinodalitate , în

“Studii Teologice”, an. XXI (1969), nr. 3 -4, pp. 155-163.

- Idem, I mportanţa vechilor sinoade ecumenice şi

problema unui viuitor sinod ecumenic, în “Studii Teologice”,

an. XXIV (1972), nr. 3-4, pp. 190-211.- Idem, Importanţa canonică şi juridică a Sinodului al

IV-lea ecumenic, în “Ortodoxia”, an. III (1951), nr. 2 -3, pp.

441-450.

- Idem, Despre “recepţia” de către Biserică a

hotărârilor sinoadelor ecumenice, în “Studii Teologioce” an.

XVII (1965), nr. 7-8, pp. 395-401.

- Ware, K., The ecumenical Councils and the conscience

of the Church, în “Kanon”, Viena, 1974.

CAP. VI. BUNURILE BISERICEŞTI

- Arghiropol, Ioan, Ce se înţelege prin avere

bisericească, Bucureşti, 1937.



287

- Belea, Nicodim, Gânduri despăre rolul conştiinţei în

chivernisirea bunurilor bisericeşti, în “Mitropolia

Ardealului”, an. X (1965), nr. 7 -8, pp. 580-584.

- Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan, Învăţătura creştină desprebunurile economice, în “Studii Teologice”, an. III (1951),

nr. 3-4, pp. 223-240.

- Fourneret, P., Ressorces dont l’Eglise disposa pour

reconstituer son patrimoine, Paris, 1902.

- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Bunurile bisericeşti în

primele şase secole, Bucureşti, 1937.

- Norocel, episcop, Epifanie, Învăţătura Sfântului

Vasile cel Mare despre folosirea bunurilor materiale, în

“Glasul Bisericii”, an XXXVIII (1979), nr. 5 -6, pp. 469-478.

- Regulament pentru adm inistrarea averilor bisericeşti,

Bucureşti, 1950.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu, Iubeşte pe aproapele tău.

Mărturii creştine pentru traiul în comun, în “Mitropolia

Olteniei”, an. XI (1959), nr. 9 -12, pp. 547-570.



288

C U P R I N S

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC.................................................................... 2

OBIECTUL, DEFINIÞIA ªI IMPORTANÞA DREPTULUI BISERICESC ...................... 2

1. Dreptul bisericesc ca ºtiinþã ........................................................................................ 2

2. Evoluþia ºi etimologia cuvântului “drept” .................................................................. 5

3. Ce se înþelege prin dreptul bisericesc? ....................................................................... 8

4. Ce se înþelege prin Bisericã din punct de vedere juridic? .......................................... 8

5. Obiectul dreptului bisericesc ....................................................................................... 9

D E F I N I Þ I I L E C L A S I C E A L E D R E P T U L U I ................................... 11

a) Definiþiile scriitorilor ºi filosofilor antici ................................................................. 11

b) Definiþiile clasice ale jurisconsulilor romani: Ulpianus ºi Gaius ............................. 14

c. Dreptul în gândirea scriitorilor bisericeºti ºi a Sfinþilor Pãrinþi ............................... 18d) Definiþiile unor filosofi contemporani ..................................................................... 23

SISTEMUL, METODELE ªI DISCIPLINELE AUXILIARE ALE DREPTULUI

BISERICESC ................................................................................................................... 25

1. Sistemul dreptului bisericesc .................................................................................... 25

2. Metodele cercetãrii ºtiinþifice ale dreptului bisericesc ............................................. 27

3. ªtiinþele auxiliare ale Dreptului bisericesc. ............................................................... 28

B I S E R I C A ª I D R E P T U L.................................................................................. 35

1. Biserica în afara dreptului ......................................................................................... 35

2. Biserica sub imperiul dreptului ................................................................................. 36

D E S P R E N O R M E L E C A N O N I C E ............................................................ 391. Noþiuni generale ....................................................................................................... 39

2. Trãsãturile sau caracteristicile normelor canonice .................................................... 41

3. Structura normei canonice ........................................................................................ 42

4. Clasificarea normelor canonice ................................................................................. 44

5. Acþiunea normelor canonice în timp ºi spaþiu ......................................................... 46

6. Aplicarea normelor canonice .................................................................................... 47



289

8. Interpretarea normelor canonice. .............................................................................. 50

9. Formele de interpretare a normelor canonice ............................................................ 52

10. Metodele de interpretare a normelor canonice. ....................................................... 53

11. Rezultatul interpretãrii normelor canonice. ............................................................ 5612. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului. .................................... 57

13. Autoritatea canoanelor. ........................................................................................... 59

14. Scopul normelor canonice. ...................................................................................... 59

15. Numãrul ºi felul canoanelor. ................................................................................... 60

16. Sancþiunea normelor canonice. .............................................................................. 61

A P L I C A R E A L E G I L O R B I S E R I C E ª T I ............................................. 62

1. Condiþiile prin care o lege devine obligatorie .......................................................... 622. Interpretarea legilor. .................................................................................................. 63

3. Antinomia sau coliziunea de legi. ............................................................................. 64

4. Încetarea obligativitãþii legilor. ................................................................................ 655. Dispensa ºi privilegiu. ............................................................................................ 65

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC ........................................................................ 67

IZVOARELE DREPTULUI ÎN GENERAL .................................................................... 671. Actele normative ale organelor puterii de Stat .......................................................... 672. Obiceiul Juridic (Cutuma)......................................................................................... 70

3. Contractul normativ. ................................................................................................. 71

4. Actele normative ale unor organizaþii nestatale. ...................................................... 71

IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI BISERICESC ........................... 73

I. Izvoarele fundamentale .............................................................................................. 73

II. Canoane întregitoare ................................................................................................. 77I Z V O A R E L E A U X I L I A R E ª I S U B Z I D I A R E ................................... 79

1. Izvoarele auxiliare ..................................................................................................... 79

2. Izvoarele subzidiare. ................................................................................................. 80

I Z V O A R E L E E X T E R N E - S A U F O R M A L E ..................................... 85Colecþiile de drept bisericesc din perioada I ................................................................ 86

Colecþiile canonice din perioada a II-a ºi a III-a ........................................................... 87

COLECÞIILE DE DREPT BISERICESC DIN PERIOADA A IV-A ............................. 92I. Colecþiile greceºti. ..................................................................................................... 92



290

II. Colecþiile slavone .................................................................................................... 93

III. Colecþiile româneºti. ............................................................................................... 94

IV. Codicii ºi colecþiile Bisericilor locale din Apus ............................................... 107

CAPITOLUL III

O R G A N I Z A R E A B I S E R I C I I ........................................................................ 111

PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZÃRII BISERICII ..................................... 111

1. Despre Bisericã în general ...................................................................................... 112

PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII .. 117

a) Principii canonice cu fond dogmatic ºi juridic ........................................................ 117b) Principii canonice cu fond simplu juridic ............................................................ 124

CAPITOLUL IV

M E M B R I I B I S E R I C I I ....................................................................................... 128

CLERUL, STAREA CLERICALÃ SAU PREOÞIA, LOCUL ªI IMPORTANÞA EI ÎN

BISERICÃ ...................................................................................................................... 128

1. Noþiunea de cler, ierarhie ºi preoþie ºi expresiile derivate din ele ......................... 128

2. Starea clericalã sau preoþia în sens propriu, poziþia ºi importanþa ei în Bisericã. . 130

3. Treptele preoþiei de instituire divinã în epoca apostolicã ....................................... 132

4. Treptele preoþiei în dezvoltarea lor istoricã pânã în vremea noastrã ...................... 133DESPRE PUTEREA BISERICEASCÃ ......................................................................... 135

1. Despre puterea bisericeascã în general ................................................................... 135

2. Originea ºi perpetuarea puterii bisericeºti. .............................................................. 135

3. Natura puterii bisericeºti ......................................................................................... 136

4. Subiectul puterii bisericeºti ..................................................................................... 136

5. Conþinutul puterii bisericeºti .................................................................................. 138

6. Oficiile bisericeºti ................................................................................................... 140SUBIECTUL PUTERII BISERICEªTI ÎN BISERICA APUSEANÃ ªI COMBATEREA

PRIMATULUI PAPAL .................................................................................................. 142

I E R A R H I A B I S E R I C E A S C Ã .................................................................... 146

H I RO T O N I A ........................................................................................................... 1501. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea treptelor ierarhice ...................... 150

2. Condiþiile prin care hirotonia devine validã ........................................................... 151

3. Efectele Hirotoniei ............................................................................................... 153CAPITOLUL V



291

ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII ............................................ 155

ORGANELE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEªTI ................ 155

1. Sinodul ecumenic .................................................................................................... 155

2. Consensus Ecclesiae Dispersae ............................................................................... 1583. Sinodul Pan-Ortodox .............................................................................................. 158

4. Forma de conducere a Bisericii ............................................................................... 161

ORGANIZAREA ªI CONDUCEREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ............... 163

Sfânta Bisericã ............................................................................................................ 163

Organizaþia localã ....................................................................................................... 170

Instituþiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române ...................................................... 175

S I N O D U L P A R T I C U L A R ............................................................................ 178Felurile sinodului particular ........................................................................................ 180

Competenþa sinoadelor particulare ............................................................................. 180

ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEªTI ............ 183

Patriarhul ..................................................................................................................... 183

Drepturile, privilegiile ºi îndatoririle patriarhilor........................................................ 184

EXARHUL ªI MITROPOLITUL: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI .................................. 188

Mitropolitul - drepturi ºi îndatoriri ............................................................................. 190EPISCOPII: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI .................................................................... 192

Drepturile episcopilor ................................................................................................. 193

EPISCOPII VICARI: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI ...................................................... 197

PROTOIEREII: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI .............................................................. 200

PREOÞII PAROHI: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI ........................................................ 203

Drepturile ºi datoriile preoþilor ................................................................................... 204

DIACONII: DREPTURI ªI ÎNDATORIRI ..................................................................... 208Drepturile ºi îndatoririle diaconului ............................................................................ 208

Treptele ierarhiei de instituire bisericeascã ................................................................. 209

E L E M E N T U L L A I C Î N B I S E R I C A O R T O D O X Ã .................... 215

1. Participarea laicilor la exerciþiul puterii învãþãtoreºti ............................................ 2172. Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinþitoare ............................................. 217

3. Participarea laicilor la exercitarea puterii jurisdicþionale ....................................... 218

M O N A H I S M U L ª I D I S C I P L I N A M O N A HA L Ã ............................. 2211. Generalitãþi istorice. ............................................................................................... 221



292

2. Despre cãlugãri în general. ...................................................................................... 222

3. Condiþiile intrãrii în monahism .............................................................................. 223

4. Organizarea monahismului în Biserica Ortodoxã Românã. ................................ 224

CAPITOLUL VI ADMINISTRAREA AVERILOR BISERICESTI ............................................................. 237

BUNURILE ªI AVERILE BISERICEªTI ....................................................................... 237

1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericeºti ........................................ 237

2. Necesitatea ºi dreptul Bisericii de a poseda bunuri ................................................. 241

3. Temeiurile ºi formele proprietãþii ........................................................................... 242

4. Mijloacele de agonisire ale patrimoniului. .............................................................. 243

5. Subiectul proprietãþii bisericeºti. ............................................................................ 2466. Organele competente de administrare a averii bisericeºti ....................................... 250

7. Dreptul de control al Statului. ................................................................................. 252

8. Întrebuinþarea averii bisericeºti. ............................................................................. 253

9. Înstrãinarea bunurilor bisericeºti. ............................................................................ 254

10. Dreptul ctitoricesc ................................................................................................. 255

R Ã S P U N D E R E A J U R I D I C Ã ..................................................................... 257

1. Rãspunderea juridicã, parte integrantã a rãspunderii sociale. ................................. 2572. Noþiunea rãspunderii juridice. ................................................................................ 2583. Principiile rãspunderii juridice. ............................................................................... 258

4. Conduita ilicitã, cauzã a declanºãrii rãspunderii juridice ........................................ 260

5. Formele conduitei ilicite ºi formele rãspunderii juridice ........................................ 260

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V Ã ..................................................................... 263

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC ................................................... 263

CAP. II. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC ªI STUDIUL LOR .......................... 264a) Izvoare biblice ......................................................................................................... 264

b) Izvoare patristice ..................................................................................................... 264

c) Izvoare filosofice .................................................................................................... 265

d) Izvoare Istorice ....................................................................................................... 265e) Izvoare juridice ....................................................................................................... 266

CAP. III. CONSTITUIREA ªI ORGANIZAREA BISERICII ....................................... 272

1. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituþie religioasã. ................................. 2722. Însuºirile Bisericii.................................................................................................... 275



Documents

drept si administratie bisericeasca