Dreptul Musulman

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SIMION BĂRNUȚIU

DISCIPLINA: DREPT CANONIC

CONSIDERAȚII DESPRE DREPTUL MUSULMAN ȘISTATUTUL FEMEII ÎN DREPTUL MUSULMAN

Coordonator,

Lect. univ. dr. Emanuel TĂVALĂ

Student,

2013

CONSIDERAȚII DESPRE DREPTUL MUSULMAN ȘI STATUTUL FEMEII IN DREPTUL MUSULMAN

Dreptul musulman reprezintă o continuitate a primelor legislații sumero-akadiene și a

legislației greco- romane în zona cuprinsă între Maghreb si Masrek, adică între estul și vestul

lumii arabe de azi. Dreptul musulman are astăzi o vastă arie de răspândire in Asia si Africa,

guvernând o populație de 300 milioane de oameni (in state precum: Pakistan, Bangladesh,

Iran, Indonezia, Afganistan). Dintre țările lumii musulmanice doar Turcia este în afara

sistemului islamic, ea adaptându-și legislația la cea europeană.

Evoluția dreptului musulman este strâns legată de evoluția religiei islamice, astfel încât, la

baza doctrinei juridice stă autoritatea Coranului. Dreptul musulman a fost creat în secolele

VII-IX, iar specifice acestuia sunt: unicitatea sa, pentru că rezultă direct din religie , și

personalitatea legii , pentru că el se aplică numai musulmanilor. Întreaga gândire musulmană ,

implicit cea juridică, este predominată de noțiunea Shar`ia, legea divină care guvernează

totul.

Dreptul musulman, ca sistem de norme ce exprimă în formă religioasă generală voinţa

nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură susţinută şi sancţionată de statul

musulman în baza sa, s-a format în Califatul Arab în secolele VII-X şi e bazat pe religia

musulmană- islam. Termenul islam desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul şi

al cărei profet este Mohammed. Prin extensiune, cuvântul islam se referă la întreaga

civilizaţie, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi

morale care se revendică de la această religie. Islamul este o religie centrată pe o carte,

Coranul, revelată în întregime profetului Mohammed. Islamul nu este „mahomedanism”

pentru că în ochii musulmanilor, Mohammed este un om ca toţi oamenii, un om căruia i s-a

încredinţat Mesajul şi care constituie, prin întreaga sa comportare, un exemplu de urmat

pentru credincioşi.

Coranul cuprinde dogme religioase, obligații religioase; conține norme de educație și de

drept. În total are 6342 de versete dintre care 500 servesc ca material juridic. Este un izvor de

drept incomplet deoarece reglementează în special relațiile familiale islamice. . Dreptul

musulman , în sens larg, determină motivele pe care trebuie să le ştie un musulman, posturile

pe care trebuie să le respecte, pomana care trebuie dată. În acest sens, el e un sistem islamic

unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atât norme juridice,cât şi nejuridice

religioase şi obiceiuri.

Sistemul juridic musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului

statornicie. Acest sistem are următoarea formă: un judecător încercând să rezolve un caz

trebuie să consulte întâi Coranul, apoi învăţăturile lui Mahommed. Dacă răspunsul nu se

găseşte în acestea, el urmează opinia generală a judecătorilor musulmani sau dacă este un caz

cu totul nou, îl rezolvă prin analogie cu cel mai apropiat caz cunoscut.

2


În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în drept public şi drept privat.

Din cadrul ramurilor principale fac parte: dreptul civil, penal, judiciar şi dreptul familiei.

Originile dreptului musulman trebuie căutate în istoria instituției Califatului, în special atunci

când se pun bazele acesteia, de către Abu- Bakr, „primul «locțiitor al trimisului lui

Dumnezeu»”1și următorii trei conducători.

Califul deține puterea supremă, însă poate să delege pentru conducerea administrativă

un vizir (wazir), pentru conducerea judecătorească un judecător (qadi), iar pentru cea militară

un emir (amir), Califul păstrându-și în aceste domenii autoritatea supremă. Califul era

executantul Legii stabilite de Profet, pe care el se credea autorizat s-o completeze, prerogativă

pe care o va ceda ulterior juriștilor- teologi. În epoca clasică a istoriei arabilor, califul deține

aproape în mod absolut puterea suverană, el fiind cel care conducea Rugăciunea, justiția și

armata. Singurele limite în calea autorității absolute erau aplicarea Legii cu dreptate și

consultarea juriștilor din anturajul său în cazul aplicării pedepsei capitale. Așadar,

administrarea justiției, considerată de musulmani o chestiune religioasă, a fost deținută inițial

de Profet și Califi, apoi, sub califii abbasizi a fost încredințată, în sec. al VIII-lea, după cum

am menționat mai sus, unui judecător (qadi). Judecătorul trebuia să dea dovadă de o conduită

ireproșabilă și „să fie versat în prescripțiile juridice- care dealtminteri erau cuprinse în dreptul

canonic.”2 Hotărârile pronunțate de cadii nu aveau statut de lege, astfel încât fiecare judecător

făcea apel la propria rațiune, la obiceiul locului și la prescripțiile Coranului atunci când avea

de pronunțat o decizie. Cadii judecau numai cazurile musulmanilor; cazurile non-

musulmanilor erau judecate de căpeteniile lor civile sau religioase. Judecătorii se împărțeau în

două categorii: cei care se bucurau de o putere absolută și care îi protejau pe orfani, minori,

pedepseau violarea legilor religioase, conduceau ocazional Rugăciunea de vineri seara; a doua

categorie de judecători avea prerogative în limitele stabilite de calif, vizir ori guvernator.

Legea Sharia ajunge la forma clasică (tradiţională) în jurul anului 900, deşi continuă

să se dezvolte şi în următorii 1000 de ani. Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele:

pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăierea mâinii drepte; pentru consumul de

alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepseşte ”ochi pentru ochi”;

Coranul ne spune că rudele unei victime inocente au dreptul să ucidă autorul crimei. Într-un

stat modern aşa ceva nu este admisibil, asta însemnând că Sharia trebuie ori interpretată

modernizator, ori pur şi simplu abolită, căci în forma actuală ea nu este compatibilă cu

drepturile omului, ea reia practic ”legea talionului”, acel ”dinte pentru dinte” din Vechiul

Testament, abolit de Isus şi abandonat de toate statele moderne. O bună ilustrare a faptului că

1 Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, p. 2672 Idem, p. 271

3


Sharia există și se impune ca unic izvor pentru legislația din toate țările de religie islamică,

este, de exemplu, documentul numit Declarația de la Cairo, inspirat de Universitatea Islamică

Al Azhar și adoptat în august 1990 de către reprezentanții oficiali ai tuturor statelor

musulmane ale lumii, grupați în organismul numit Organizația Conferinței Islamice. Acest

document reprezintă o poziție comună a tuturor statelor islamice ale globului, nefiind deci

vorba despre o poziție marginală, ci de opinia oficial adoptată de statele musulmane. Ori

analiza lui arată că poziția lumii musulmane referitoare la drepturile fundamentale ale omului

este una de respingere, deoarece articolul 24 al documentului precizează : „Toate drepturile și

libertățile stipulate în această declarație sunt subordonate legii islamice Sharia” iar articolul

25 adaugă: „Sharia este unica sursă de referință pentru interpretarea sau clarificarea oricărui

articol al acestei declarații” ceea ce este incompatibil cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, care stipulează libertatea deplină de a crede sau de a nu crede într-o divinitate,

egalitatea între toți credincioșii de orice religie, precum și între credincioși și necredincioși,

egalitatea între bărbați și femei, ș.a.

Legea Sharia descrie şi modul în care se desfăşoară procesul. Reclamantul sau o rudă a

sa depun plângere. Pârâtul se bucură de prezumția de nevinovăție până la dovedirea

contrariului, are dreptul să nu spună nimic până la proces şi să fie reprezentat de un avocat.

Un sistem de apeluri permite ca acel caz să fie transferat la curţi superioare sau în cele din

urmă la conducătorul ţării.

Începând cu secolul al XIX-lea, Sharia este influenţată puternic de sistemul legal occidental.

De exemplu, Turcia abandonează complet Sharia, pe când altele o adaptează (interzicând

poligamia spre exemplu). Majoritatea specialiştilor în Sharia cred că aceasta poate fi adaptată

condiţiilor lumii moderne fără a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme judiciare

moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu în Arabia Saudită şi Iran. Un număr mic

de autorităţi locale in Africa continuă încă să aplice Sharia tradiţională.

Revenind în contemporaneitate, următoarele rânduri vor încerca sa schițeze statutul

femeii în societatea musulmană, drepturile sale și actele juridice pe care aceasta le poate

încheia, întrucât acest subiect suscită uneori discuții, poate necunoscându-se îndeajuns

cauzele care ar putea justifica o stare de fapt.

Femeile din toată lumea au drepturi egale. Nu există niciun sistem de legi care să

protejeze cu adevărat drepturile femeilor mai mult decât sistemul islamic de legi, susține

renumitul sociolog francez Gustave Le Bon, în Civilizația arabă: „Faptele virtuoase islamice

nu se limitează doar la onorarea și respectarea femeii, ci mai degrabă putem spune că Islamul

este prima religie care onorează și respectă femeile. Putem demonstra aceasta cu ușurință

4


observând că toate religiile și societățile lumii, atât înainte, cât și după apariția Islamului, au

cauzat mult rău și au adus multe insulte femeilor”3

Într-un anumit sens, acolo unde diferențele naturale nu sunt de netăgăduit, există egalitate de

drepturi între femeile și bărbații Islamului. Astfel, femeile și bărbații sunt egali din punctul de

vedere al umanității lor, sunt egali în ceea ce privește îndeplinirea practicilor religioase,

egalitate în îndeplinirea obligațiilor morale, egalitate în privința accesului la calificare,

egalitate în privința dreptului la educație și dezvoltare personală, egalitate în privința

responsabilității în societate, egalitate în privința moștenirii, egalitate în acordarea refugiului.

Pe de altă parte, statutul poligamiei este justificat de faptul că numărul femeilor care trebuiau

protejate a fost mult mai mare decât al bărbaților, din cauza victimelor din războaie, și prin

faptul că această practică este întâlnită în majoritatea religiilor antice și este legalizată până și

de Noul și Vechiul Testament. De asemenea, poligamia ar sta la baza evitării oricărei

nedreptăți față de soție sau a practicilor greșite față de soție, atâta timp cât un soț poate avea

grijă de toate soțiile sale și se poartă drept cu ele: ”Iar dacă vă temeți că veți fi nedrepți cu

orfanii, luați de soții pe acelea care vă plac dintre femei- două, trei sau patru, dar dacă vă

temeți că nu veți fi drepți cu ele, atunci luați una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor

voastre drepte. Așa vă va fi mai ușor vouă, dacă nu puteți ține o casă mare.” [Coran, 4:3]

Chiar și Noul Testament pare să permită această practică, întrucât Isus a fost însărcinat să

respecte și să completeze legile lui Moise și nu putem găsi nici un citat în Biblie care să

interzică poligamia, practicată de altfel de mulți creștini (precum regele Frederick al II-lea,

regele Irlandei, Ditharmet); interzicerea poligamiei în creștinism este urmare a stabilirii

legislației de către anumite segmente ale bisericii creștine, nu de către creștinismul în sine.

Filosoful și sociologul Gustave Le Bon consideră și el poligamia ca fiind legitimă pentru că

„permite societății să reducă o eventuală criză socială, previne problema amantelor și vindecă

societatea de copiii ilegitimi.”4 Poligamia, de fapt, nu este accesibilă decât păturilor sociale

superioare, din rațiuni economice, iar în perioada contemporană majoritatea legislațiilor

protejează căsătoria monogamă (căsătoria și costurile pe care le implică face ca numeroși

bărbați să fie celibatari până la o vârstă tot mai înaintată).

Legislaţia musulmană concepe căsătoria ca pe un contract de drept civil încheiat, în

principiu, între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii. Tutorele legal este în primul rând

tatăl, care îşi exercită dreptul de constrângere (jabr) asupra fiului până la perioada pubertăţii şi

asupra fiicei până la contractarea primei căsătorii. În afara perioadei în care se exercită tutela

3 Le Bon, Gustave, Civilizația arabă, apud Ash- Sheha, Abdur Rahman, Femeile în Islam și combaterea unor concepții generale greșite despre acestea, Traducere de European Islamic Research Center și Nica Oana –Alexandra, p. 184 Idem, p.95

5


legală, părţile interesate trebuie să-şi dea direct consimţământul. Tutela este concepută ca o

modalitate de protecţie a celui tutelat, deci se poate exercita numai în interesul acestuia. Prin

contractul de căsătorie, soţul se angajează să plătească o sumă de bani, o dotă soţiei. În zilele

noaste, chiar dacă nu este legiferată o dotă a soției, ea devine o practică mai ales în cazul

familiilor înstărite. Astfel, în jurisprudența islamică, una dintre condițiile principale ale

legitimității unei căsătorii este acordul total al femeii, dar și al familiei acesteia, reprezentată

de un tutore. Câteva lucruri atrag atenţia în mod special în cadrul acestor piedici în calea

căsătoriei. În primul rând, căsătoria nu este posibilă cu o categorie largă de „persoane

interzise” (maharim) printre care se numără ascendenţii şi descendenţii precum şi soţiile

acestora, sora şi descendenţii surorilor şi fraţilor, mătuşile, surorile şi mătuşile ascendenţilor,

soacra şi descendenţii soţiei. Căsătoria între veri este admisă. Nu este acceptată căsătoria între

persoane care au supt de la aceeaşi femeie şi nici căsătoria unui bărbat cu femeia care l-a

alăptat sau cu rudele acesteia; de asemenea, nu este posibilă căsătoria simultană cu două

femei rude de sânge, prin alianţă sau „de lapte”. Există și piedici temporare, printre care este

de remarcat că „religia mixtă” este o piedică numai în anumite condiţii: nu este permisă

căsătoria unei musulmane cu un non-musulman, dar este permisă căsătoria unui musulman cu

o femeie aparţinând uneia dintre religiile revelate (religiile creştină şi iudaică). În schimb, tot

în sfera interdicțiilor se încadrează căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia

dintre religiile politeiste.

Un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un altul pentru că o

musulmană nu poate avea decât un singur soţ. Un musulman poate avea însă două, trei sau

patru soţii, dar nu mai mult de patru în acelaşi timp. Căsătoria cu a cincea femeie nu este

posibilă: este vorba însă de o piedică temporară pentru că un loc între cele patru poate deveni

vacant prin divorţ sau prin deces.

Responsabilitatea financiară într-o căsătorie revine în principal bărbatului „datorită calităților

deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor.”

[Coran, 4:34]

„Căsătoria antrenează drepturi şi datorii din partea ambilor soţi. Este vorba de datorii

reciproce, cum ar fi coabitarea, respectul şi afecţiunea mutuală, drepturi de succesiune,

drepturi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie şi drepturi ale fiecăreia dintre părţi. Soţia are

dreptul la întreţinere (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală), dreptul la tratament

egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie, dreptul de a face vizite părinţilor şi de a-i primi

pe aceştia, libertatea de a-şi administra bunurile, fără control din partea soţului. Soţul are

6


dreptul să-i ceară soţiei fidelitate, supunere, alăptarea la sân a copiilor, grija pentru bunul mers

al căminului, respect faţă de tatăl său, de mama sa şi faţă de rudele apropiate.”5

Se remarcă faptul că, în dreptul canonic musulman, soţii trăiesc în regim de completă

separaţie a bunurilor, ceea ce asigură o anumită libertate femeii musulmane.

Tot în direcția protejării femeii, Islamul interzice cu desăvârșire ca cineva să își

lovească soția și îi avertizează strict în acest sens; cu toată strictețea interdicției, Islamul a

făcut și o excepție, pentru anumite cazuri grave, când lovirea este ultima metodă de

disciplinare, după povățuire și părăsirea patului conjugal (de exemplu, când soția face anumite

fapte imorale). Cu toate acestea, societatea islamică este depășită în ceea ce privește frecvența

și violența loviturilor din societățile non-islamice. Mai gravă este practicarea, în unele

societăți tribale, oferirea puterii depline bărbatului asupra femeii, care poate fi ucisă de către

acesta atunci când faptele ei pătează onoarea bărbatului. Această practică este în dezacord cu

legile islamice care, prin sancțiunile aplicate pentru faptele cauzatoare de rușine, reușesc să

facă dreptate și să evite existența sentimentului de răzbunare.

„Desfacerea căsătoriei se produce fie prin decesul uneia dintre părți, fie prin divorț. În

ceea ce privește divorțul există, pe de o parte, repudierea care are loc la inițiativa soțului

(talaq) și, pe de altă parte, divorțul propriu-zis (tatliq sau tafriqa) pronunțat de cadiu la

cererea bărbatului sau a femeii.”6 Divorțul este permis în jurisprudența islamică doar atunci

când se dorește evitarea oricărui prejudiciu adus de diferențele ireconciliabile. În societatea

actuală, soția are dreptul de a anula certificatul de căsătorie, la cererea ei, dacă este abuzată

fizic sau psihic de către soț, dacă acesta, din diverse motive, nu are relații intime cu soția sa

sau dacă este afectat de o boală gravă (inclusiv venerică). Divorțul la cererea soției se numește

anulare (khul`a) și presupune plata unor despăgubiri, precum returnarea zestrei. Un judecător

musulman va analiza cererea soției și, chiar dacă soțul nu este de acord cu divorțul, el va lua o

decizie în favoarea ei, dacă cererea sa este justificată. Divorțul poate fi pronunțat de către un

judecător în cazul în care are loc jurământul de anatemă (formulă prin care se cheamă mânia

lui Dumnezeu față de femeia adulteră), nu sunt îndeplinite condițiile fiziologice pentru

consumarea căsătoriei sau când una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile.

În ceea ce privește dreptul la moștenire, minimul pe care îl poate moșteni o femeie este

jumătate din ceea ce moștenește bărbatul, ținându-se cont de faptul că o femeie nu are

responsabilități financiare continue, așa cum are bărbatul. De asemenea, legea islamică ține

cont de nevoile fiecărei persoane, iar dacă o persoană poate face în timpul vieții orice dorește

5 Codruț, Dumitru, Instituția juridică a căsătoriei la musulmani, Revista Didactica Magna, nr. 22, http://www.scoalarosu.ro/rom-files/revista/22/9.html (accesat la data de 8 septembrie 2013)6 Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 101

7

http://www.scoalarosu.ro/rom-files/revista/22/9.html


cu averea sa, prin testament ea poate lăsa 1/3 din avere oricui dorește, restul fiind împărțit

conform legislației derivate din Coran.

Pentru a asigura drepturile altora, Allah clarifică faptul că mărturia nu va fi valabilă

decât în cazul în care este dată de doi bărbați sau de un bărbat și două femei: „și luați drept

martori doi dintre bărbații voștri, iar dacă nu sunt bărbați, un bărbat și două muieri dintre

aceia pe care îi acceptați ca martori, așa încât dacă va greși una dintre ele, să-și amintească

una celeilalte!” [Coran 2:28] Sunt numite două femei ca martori data fiind natural lor puternic

afectivă care ar putea denatura amintirile și ar afecta veridicitatea mărturiei. Prin aceasta nu se

dorește a se aduce o ofensă asupra capacității intelectuale a femeii, ci se dorește protejarea ei,

cu atât mai mult cu cât mărturia nu este un privilegiu, ci o sarcină pe care mulți ar dori s-o

evite.

În sistemul juridic musulman există conceptul de ”preț al sângelui”, respectiv

pedeapsa care i se cuvine unei persoane pentru omor. Atât bărbatului, cât și femeii, fiind egali

în fața Legii Islamice, li se poate aplica pedeapsa capitală, atunci când e vorba de premeditare.

Totuși legea islamică nu tratează egal ambele genuri atunci când e vorba de moarte

accidentală: prețul sângelui care urmează să fie plătit pentru moartea accidentală a unei femei

este jumătate din prețul sângelui plătit pentru moartea accidentală a unui bărbat. Originea

acestei diferențieri se află în calitatea de întreținător al familiei al bărbatului; astfel, moartea

unui bărbat din familie produce mai multe daune membrilor familiei aflați în grija sa, decât

moartea unei femei, care nu are această responsabilitate financiară continuă. În dreptul

musulman, „prețul sângelui nu reprezintă un preț în sine sau o valoare a persoanei, ci numai o

compensare aproximativă pentru familia care pierde un membru, pentru a atenua oarecum

dificultățile emoționale și financiare ale familiei.”7

Având în vedere nu doar diferențele fizice, ci și pe cele referitoare la rolul în familie al

bărbatului și al femeii, Legea Islamică acordă acesteia din urmă dreptul de a lucra în limitele

în care i se protejează demnitatea; ea poate încheia contracte de afaceri și poate efectua

tranzacții financiare valabile. Condițiile impuse pentru protejarea rolului femeii și a demnității

sale sunt: munca femeii nu trebuie să afecteze în mod negativ responsabilitățile sale față de

familie, iar munca sa se poate desfășura în afara casei doar într-un mediu în care lucrează cu

alte femei. Munca desfășurată în exteriorul casei trebuie să fie o muncă legală și trebuie să fie

adecvată fizicului femeii Se insistă asupra faptului că o femeie nu trebuie să lucreze pentru a

câștiga bani necesari traiului, pentru că toată viața femeia este în grija unui bărbat (tată, frate,

soț etc.), astfel încât ea trebuie să se ocupe cu prioritate de creșterea și educarea copiilor,

considerată misiunea ei primordială.

7 Ash- Sheha, Abdur Rahman, op.cit., p.1228


Hijab-ul sau acoperirea părului a făcut senzație în media, mai ales când Turcia și

Franța au încercat să facă ilegală purtarea vălului musulman în locurile publice. Coranul nu

doar justifică purtarea vălului în public de către femeile musulmane, dar chiar îl consideră

benefic pentru protejarea acestora: „O, Profetule! Spune soațelor tale și copilelor tale și

femeilor dreptcredincioșilor să se înveselească în jilbaburile lor, căci astfel vor fi mai bine

distinse să fie cunoscute și să nu li se pricinuiască necazuri” [Coran 33:59] Purtarea vălului le

distinge ca fiind femei respectabile și le ferește de privirile indiscrete ale străinilor care le-ar

putea expune la molestare. „Reglementările Islamice, deși similare cu cele ale multor culturi

care au în comun hainele modeste și comportamentul, sunt încă unice la cele mai înalte

standarde ale identității, castității, dreptății și corectitudinii morale a musulmanilor.”8

Situația vălului se complică în perioada modernă, când renunțarea la văl a fost

interpretată ca semn al emancipării; revenirea la văl, dimpotrivă a semnificat refuzul

occidentalizării, păstrare identității musulmane. În perioada contemporană, vălul nu este

purtat doar în grupurile tradiționale, ci și în păturile superioare ale societății.

Emanciparea femeii este o parte a mișcării de emancipare a societății musulmane, în

general. De fapt, condiția umilitoare a femeii musulmane nu se datorează preceptelor

religioase, ci regimurilor despotice, autoritare din Orient. Coranul doar proclamă

superioritatea fizică a bărbatului față de femeie, autoritate pe care femeile n-ai nici un interes

să n-o accepte, mai ales când observă muncile grele pe care le prestează uneori femeile din

Occident. Rezistența unor femei la influențele occidentale, chiar și la cele educate, poate ar

trebui să ridice probleme precum sensul adevărat al libertății, precum și asupra capacității

noastre de a înțelege și, implicit de a accepta, că o societate care este construită după alte

principii decât cele occidentale, nu este neapărat rea, ori condamnabilă. Chiar dacă un văl este

ușor de interzis, mentalitatea, rezultantă a unui mod de viață, nu poate fi schimbată prin niciun

articol de lege.

În timp ce dezbaterea despre relativismul și universalismul drepturilor omului ocupă

un loc important în cercetare, politicieni şi lideri religioşi nu mai au răbdare şi irosesc

resursele limitate ale vremii în tentative inutile de impunere reciprocă a unei paradigme

universale. Este posibil ca cei care au redactat drepturile omului să fi avut intenții bune, dar

devine din ce în ce mai clar că nu există un punct de vedere obiectiv. Ca urmare, a cere

întregii planete, cu culturi juridice, politice, religioase atât de diferite, să adere la sistemul

juridic occidental şi să recunoască drept valori ale drepturilor omului, cele europene, este o

acțiune inutilă. Lumea islamică este o lume cu o cultură proprie veche; este o lume poate mai

rigidă, dar nu în sine însăși, ci în ambiţii.

8 Ash- Sheha, Abdur Rahman, op.cit., p.1369


Liga Arabă, ca organizaţie de state, este comunicativă și cooperantă cu statele

occidentale; prin opoziție, Organizaţia Conferinţei Islamice reprezintă o cultură și o

comunitate de indivizi ale căror drepturi trec cu mult înaintea nevoilor statelor.

In prezent sunt înregistrate eforturi de modernizare și transformare a dreptului

musulman, deși instituțiile sale principale păstrează încă tradiționalismul și autoritatea

supremă a Coranului. Dintre statele musulmane cel mai deschis spre cultura și mentalitatea

vestică este Turcia care a receptat dreptul elvețian, păstrând și reglementări islamice care au

permis dezvoltarea economică și laicizarea dreptului.

10


BIBLIOGRAFIE

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică,

București, 1993

Ash- Sheha, Abdur Rahman, Femeile în Islam și combaterea unor

concepții generale greșite despre acestea, Traducere de European

Islamic Research Center și Nica Oana –Alexandra

Coranul (http://coran.ro/coran.pdf)

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura Saeculum,

București, 2008

11

http://coran.ro/coran.pdf

Documents

Dreptul Musulman