HIPERINFLATIA

Profesor coordonator StudentS.L. dr.ing. Simona Nicolae Mihaela Ganciu Grupa 1531, seria A

CUPRINS

1. Istoric2. Deficitele si hiperinflatia3. Impozitul pe inflaţie si accelerarea hiperinflatiei4. Oprirea hiperinflatiilor5. Inflaţia in România (1990-1997 5.1. Dinamica inflaţiei 5.2. Influenta inflatiei asupra puterii de cumparare a populatiei

6. Concluzii

2

1. Istoric

Cu toate ca nu exista o definire exacta a ratei inflaţiei care merita sa fie numita “hiperinflatie”, nu doar “inflatie ridicata”, o definitie operativa da cifra de 1.000% pe an ca fiind rata de la care se poate vorbi de hiperinflatie.

Hiperinflatia este,potrivit definitiei date de Philip Cagan de la Universitatea Columbia, o inflatie mai mare de 50% pe luna ( adica o inflati mai mare de 13.000% pe an). Un motiv important pentru economisti de a studia indeaproape hiperinflatia este de a invata cum sa previna izbucnirea si efectele sale dezastruoase. Hiperinflatia ne ajuta sa vedem anumite fenomene economice mai clar decat le vedem in mod normal. Toate hiperinflatiile cunoscute in istoria lumii au avut loc in acest secol.Istoria a inregistrat perioade scurte de hiperinflatiei, dar nici una nu a atins cotele ce s-au atins in secolul XX. Pare greu de crezut ca economia unei tari sa functioneze orice perioada de timp in conditiile unor rate ale inflatiei extrem de ridicate, de cateva sute de procente sau chiar mai mult.De fapt , economia nu functioneaza bine deloc si, mai devreme sau mai tarziu, statele vor stabiliza o inflatie ridicata, pur si simplu pentru ca altfel economia intra in haos. Intr-o economie hiperinflationista, inflatia este atotstapanitoare si e o problema care ajunge sa domine complet viata economica cotidiana. Oamenii cheltuiesc resurse semnificative incercand sa minimizeze pagubele produse de inflatie.Ei trebuie sa-si faca cumparaturile des, pentu a ajunge in magazin inainte ca preturile sa creasca iar; principala lor preocupare atunci cand economisesc sau cand investesc este sa se protejeze contra inflatiei.Ei isi reduc cantitatile de moneda reala pe care le detin remarcabil de mult, pentru a evita impozitul pe inflatie, dar trebuie sa compenseze acest lucru mergand la banca mai des-zilnic sau chiar din ora in ora, in loc de vizitele saptamanale.

Hiperinflatiile clasice au aparut in urma razboaielor. Cea mai faimoasa dintre ele, desi nu si cea mai rapida, a fost hiperinflatia germana (1922-1923). Rata medie a inflatiei in aceasta perioada a fost de 322% pe luna. Rata cea mai ridicata a inflatiei a fost in octombrie 1923, putin inainte de sfarsitul hiperinflatiei, cand preturile au crescut cu 29.000%. In dolari, aceasta ar insemna ca ceva care costa la inceputul lunii 1$ ar fi costat 290$ la sfarsitul lunii. De exemplu, in octombrie 1923, timbrul pentru o scrisoare postala trimisa din Germania in SUA costa 200.000 marci; untul costa 1.500.000 marci/kg, carnea- 2.000.000 marci, oul-60.000 marci, painea-200.000 marci. Preturile se modificau atat de repede incat chelnerii schimbau preturile din meniu de mai multe ori in timpul unei mese.Uneori, clientii trebuiau sa plateasca dublul pretului afisat in meniu cand comandasera ei.

Cea mai rapida inflatie a fost cea din Ungaria, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Rata medie a inflatiei intre august 1945 si iulie 1946 a

3

fost de 19.800% pe luna si rata lunara maxima a fost de 41.9 cvadrilioane de procente. Nivelul preturilor a crescut in iulie 1946 cu 41.9* 105 %.

In Japonia, in 1947, pescarii si fermierii foloseau cantarul pentru a cantari moneda de schimb in loc sa o numere. Preturile au crescut in Japonia, din 1938 pana in 1948, cam de 116 ori.

Keynes, intr-o iscusita descriere a procesului hiperinflationist din Austria de dupa al doilea razboi mondial, povesteste ca oamenii comandau 2 beri deodata, deoarece se incalzeau mai lent decat se scumpeau. Asemenea istorii apar in toate hiperinflatiile, cum ar fi de exemplu, povestea femeii care isi cara banii cu un cos. Cand s-a asezat pentru o clipa, cineva i-a furat cosul, lasandu-i banii.

Economiile hiperinflationiste sunt marcate de raportari facute mai ales fata de cursul de schimb, nu fata de nivelul preturilor. Acest lucru se intampla deoarece masurarea preturilor si raportarea lor la nivelul din perioada de baza devine foarte dificila atunci cand acestea se modifica extrem de rapid, astfel incat preturile pot fi exprimate in dolari, iar suma in moneda locala care trebuie platita este calculata de fiecare data folosind preturile in dolari si cursul de schimb.

2. Deficitele si hiperinflatia

Hiperinflatia porneste de la o crestere majora a finantarii monetare a deficitului bugetar. Apoi, socurile interne sau externe imping guvernul intr-un mare deficit fiscal. Odata ce acest deficit creste, guvernul, de obicei, se lupta pentru a gasi mijloace non-monetare pentru a-l finanta, prin credite externe sau, daca nu e posibil, poate incerca sa imprumute de la particulari pe piata obligatiilor sau de la banci private.

Daca deficitul e temporar, guvernul poate evita pornirea hiperinflatiei atata timp cat politica monetara ramane sub control.

Guvernul se intoarce la finantarea monetara cand toate celelalte surse de finantare au disparut. Daca deficitul ce trebuie acoperit prin mijloace monetare e suficient de mare, atunci inflatia se poate transforma in hiperinflatie .Bazata pe evidentele din cazurile istorice, se pare ca un deficit monetar-financiar trebuie sa fie de aproximativ 10- 12% din PIB pentru a genera hiperinflatie. Chiar cu un asemenea deficit, hiperinflatia nu incepe imediat dupa schimbarea finantarii monetare.

Hiperinflatiile sunt rare, fenomene neasteptate. Hiperinflatia tinde sa fie exploziva, rata inflatiei crescand in salturi pana cand se stabilizeaza.

4

Dinamica monetara a hiperinflatiei:

P-rata inflaţieiP, Pe, SE P Pe Pe-rata inflaţiei asteptate

SE = ΔM / P

SE- suma cheltuielilor reale care trebuie

SEmax acoperita prin bani tipariti

ΔM-cresterea banilor nominali din stoc

t0 P- nivelul preturilort

3. Impozitul pe inflaţie si accelerarea hiperinflatiei

Ratele cresterii monetare sunt si ele foarte ridicate in timpul hiperinflatiilor, avand acelasi ordin de marime ca rata inflatiei. Ratele ridicate ale cresterii monetare isi au originea in incercarea de a finanta cheltuielile guvernamentale.

Pe masura ce inflatia progreseaza si sistemul de colectare se prabuseste, guvernul ajunge la un punct in care incearca sa se redreseze, prin tiparirea de bani (vezi figura de mai jos).

Venitul din impozite pe inflatie Guvenul poate reusi sa stranga o suma mai mare decat IR

*, temporar, daca tipareste bani mai repede decat se asteapta oamenii. Insa aceasta crestere sporita a masei monetare duce la cresterea ratei inflatiei. Pe masura ce guvernul continua sa incerce sa cheltuiasca mai mult decat IR

* inflatia continua sa creasca. Cantitatea de moneda detinuta de populatie e tot mai mica, pe masura ce se incearca sa se evite impozitul pe inflatie, iar guvernul tipareste bani tot mai rapid pentru a-si finanta cheltuielile. In cele din urma, intregul proces va colapsa.

4. Oprirea hiperinflatiilor

Toate hiperinflatiile ajung la un sfarsit. Dislocarea economica devine pre greu de suportat de populatie si guvernul gaseste un mod de a-si reforma procesul bugetar; adeseori e introdusa o noua moneda si sistemul de impozitare e reformat. De asemenea, in general, cursul de schimb al unei monede e fixat in

5

raport cu o valuta straina, pentru a oferi preturilor si asteptarilor o baza solida. In mod frecvent, inainte de succesul final au loc incercari nereusite de stabilizare.

Prezenta atat de multor factori destabilizatori, in special a colapsului sistemului de impozitare pe masura ce inflatia creste, impreuna cu o economie care e extrem de zguduita de inflatie, ridica o posibilitate fascinanta. Un atac coordonat asupra inflatiei o poate opri cu pretul unui somaj relativ mic. Aceasta abordare a fost folosita in 1986 in Argentina, Israel si Brazilia, cand guvernul a inghetat salariile si preturile, ceea ce a oprit imediat inflatia. De asemenea, guvernele au fixat cursurile de schimb si s-au inregistrat modificari majore in politica fiscala, pentru a aduce bugetul mai aproape de echilibrul pe termen lung. In fiecare din aceste cazuri cresterea somajului a fost minora.

5. Inflaţia in România (1990-1997)

Dinamica inflaţiei

Anul 1990 a fost un an in care s-au luat decizii cu caracter politic in economie, ceea ce, din punct de vedere economic a avut rezultate contradictorii. Solutia imediata la nemultumirea generala au fost banii: la inceputul anului 1990 s-au acordat pe diferite cai venituri mai mari pentru aproape toate categoriile sociale, ceea ce adus la o crestere a cererii in conditiile unei oferte interne scazute. Salariul mediu nominal net pe economie a crescut de la 2.952 lei/luna in ianuarie 1990 la 3.414 lei/luna in octombrie 1990, cand s-a trecut la prima etapa de liberalizare a preturilor. Aceasa situatie a dus la aparitia unor fenomene ale inflatiei prin cerere, mai ales pe piata libera; in aceasta perioada, restul preturilor erau preturi fixe, administrate, astfel incat socul inflationist al acestei perioade va fi preluat odata cu prima liberalizare a preturilor, in noiembrie 1990. Exista o crestere a preturilor de productie, de aproximativ 7% in primele 10 luni ale anului 1990, care aproape nu conteaza fata de cresterea de 126% din noiembrie 1990. Presiunea cererii, asociata cu o anumita tendinta de liberalizare a comertului exterior, a determinat scaderea exportului si cresterea importului: in 1990, exportul scade la 5.770 mil. dolari (fata de 10.487 mil. dolari in 1989), iar importul creste la 9.114 mil. dolari (fata de 8.437 mil. dolari in 1989). Odata cu prima liberalizare a preturilor din noiembrie 1990, s-a declansat in economia romaneasca un proces de inflatie a carui evolutie, desi incetinita in perioada 1995-1996, a fost reluata la inceputul lui 1997 prin noi masuri de liberalizare a preturilor. Desi in primii ani a fost adoptata o abordare graduala si nu o „terapie de soc”, economia romaneasca nu a fost scutita de socurile partiale produse de diversele necorelari intre etapele si intre elementele acestei strategii. Dupa „socul” liberalizarilor din primul trimestru al anului 1997, inflatia a fost tinuta sub control pana in ultimul trimestru, cand economia a trebuit sa suporte simultan indexarile din septembrie si octombrie si compensarile primite de cei disponibilizati in urma restructurarilor facute (aproape 2% din masa monetara).

6

Acordarea compensarilor ar fi trebuit sa fie reglementata de masuri care sa le conserve rolul de protectie sociala si sa nu permita intrarea direct in consum a acestor sume de bani.

Politica de liberlizare a preturilor, inceputa in octombrie 1990, a fost continuata prin liberalizari etapizate ale preturilor mai multor produse, altele mentinandu-se sub un regim de administrare, ceea ce a introdus discrepante intre preturile relative ale diferitelor produse si le-a agravat pe cele existente intre preturile interne si preturile externe. Pe parcurs au intervenit fenomene de monopol mascat, ceea ce a determinat alte distorsiuni ale formarii preturilor.

In 1992, reducerile subventiilor la consumatori s-au derulat in doua etape, lunile mai si septembrie, dar efectul fiecareia nu s-a ridicat cifric la un nivel foarte important.

In evolutia pe componente a indicelui preturilor de consum, pe intreaga perioada analizata, se constata ca indicele preturilor produselor alimentare a crescut mai repede decat ceilalti indici de preturi, ceea ce a avut o influenta negativa asupra ponderii cheltuielilor cu alimentatia in totalul cheltuielilor, care si asa erau mult peste nivelul tarilor dezvoltate (52,6% in 1991; 56,1% in 1992; 58,2% in 1993). O crestere mai moderata a avut-o, in aceasta perioada, indicele preturilor serviciilor.

Totusi, tendinta continua de crestere a preturilor la bunurile de consum si servicii, incepand cu prima liberalizare din noiembrie 1990, a facut ca, in iunie 1997, preturile sa fie de peste 343 ori decat in octombrie 1990. Produsele alimentare care au ponderea cea mai mare in „cosul de consum”, au avut o crestere mai rapida: ele erau de peste 100 ori mai mari fata de octombrie 1990 inca din martie 1995, fiind in iunie 1997 de 371 ori mai mari decat in octombrie 1990.

Daca dependenta dintre indicele preturilor de consum si salarii este de aproape acelasi ordin de marime cu dependenta dintre indicele preturilor de consum si productivitatea muncii, ele actioneaza in sens contrar: inflatia creste odata cu cresterea salariilor (cu 0,52% pentru o crestere de 1% a indicelui venitului nominal), dar scade odata cu cresterea productivitatii muncii (cu 0,53% pentru o crestere de 1% a indicelui productivitatii muncii). In ceea ce priveste dependenta dintre indicele preturilor de consum si indicele ratei de schimb, aceasta nu trebuie neglijata (inflatia creste cu 0,29% pentru o crestere cu 1% a indicelui ratei de schimb).

Influenta inflaţiei asupra puterii de cumparare a populatiei

Cresterea salariului nominal mediu pe economie a ramas mult in urma cresterii preturilor: fata de octombrie 1990, in iunie 1997 acestea crescuse de 170 ori fata de cresterea generala a preturilor care a fost de 343 ori. Cu alte cuvinte, salariul real era in iunie 1997 cam jumatate din salariul din octombrie

7

1990. In acest sens, anul 1993, inceputul anului 1994 si prima jumatate a anului 1997 sunt perioade care marcheaza o puternica erodare a puterii de cumparare a populatiei, prin cresterea mult mai rapida a preturilor de consum decat a salariului nominal.

Evolutia salariului real in timpul celor 7 ani de tranzitie indica o pronuntata neadecvare a politicii salariale la evolutia preturilor. Caderile si salturile bruste de la o luna la alta, ca si tendinta generala de scadere a venitului, pune in evidenta faptul ca modul de indexare a salariilor nu a fost corespunzator evolutiei preturilor in economia romaneasca: de fiecare data s-a asteptat prea mult, timp in care preturile au continuat sa creasca ducand la scaderea salariului real; apoi s-a trecut la o indexare, care nu a mai acoperit pierderile de venit din perioada anterioara si al carei nivel, in mod necesar ridicat, a devenit o noua sursa inflationista. Sunt mult mai rezonabile politicile acelor tari, care procedeaza la indexarea automata a salariilor, de indata ce inflatia depaseste un anumit nivel.

Incepand din ianuarie 1997, preturile de productie au crescut mai repede decat preturile de consum, ducand la cresterea inflaţiei, cu atat mai mult cu cat diferenta dintre cei doi indici a atins valori tot mai mari, depasind 5100% lunar in septembrie 1997 (in septembrie 1996 diferenta era de 2251 procente si a fost urmata de o inflaţie in crestere rapida).

Presiunea exercitata de cresterea salariului nominal asupra costurilor de productie, precum si evolutia mai rapida a preturilor de productie fata de preturile de consum genereaza tensiuni inflationiste cu impact direct asupra declinului salariului real.

In primii ani ai perioadei analizate a existat o corelatie intre productia economica si venituri: pastrarea unui nivel ridicat al salariului real in 1990, in timp ce PIB-ul si productivitatea muncii erau in scadere nu a facut decat sa accentueze tensiunile inflationiste. Anul 1991 este anul unor puternice variatii ale salariului real, de la un minim care e mult sub nivelul atins in 1990 (2.234 lei) la un maxim de 3.124 lei, mult mai apropiat de nivelul din octombrie 1990 (3414 lei), in conditiile in care PIB-ul a scazut cu aproximativ 13% fata de anul anterior, iar productivitatea muncii a scazut cu 15%. Spre deosebire de ceilalti ani ai acestei periode, in care variatiile salariului real indica o politica salariala conjuncturala, dirijata prin negocieri care nu au tinut cont nici de situatia reala a economiei, nici de necesitatile de a pastra la un anumit nivel puterea de cumparare a populatiei, anul 1992 a adus un declin al veniturilor reale, care insa au fost mentinute la un nivel relativ constant in tot cursul anului, asigurandu-se o anumita stabilitate a puterii de cumparare. S-a mentinut, totusi, un decalaj fata de evolutia productivitatii muncii, care s-a situat aproape tot anul sub nivelul din ianuarie 1992. Eliminarea subventiilor, practic definitivata in 1993 (la sfarsitul anului se mentineau subventii numai pentru transportul de calatori si chirii), ca si introducerea TVA, a determinat cresterea accelerata a inflaţiei si deteriorarea salariului real (indicele salariului mediu creste cu 0,47% la o crestere cu 1% a

8

indicelui pretului de consum si cu 0,93% la o crestere cu 1% a indicelui productivitatii muncii in industrie).

6. Concluzii

Principalul efect negativ al inflaţiei este distorsionarea comportamentului economic:

preturile nu constituie un semnal economic corect nici pentru agentii economicii, nici pentru populatie in luarea deciziilor;

incertitudinile privind evolutia inflationista a preturilor duc la diminuarea investitiilor si deturnarea utilizarii resurselor pentru profit pe termen scurt;

comportamentul de economisire al populatiei este grav afectat atat de incertitudinile inflaţiei cat si de scaderea drastica a salariului real;

apare o polarizare a avutiei atat la agentii economici, cat si la populatie;

este afectata puterea de decizie a guvernului si a autoritatii bancare, incertitudinile privind evolutia inflaţiei fiind induse de elemente de elemente de comportament economic greu previzibile.

9

Bibliografie

Rudiger Dornbusch, Stanley Fisher – Macroeconomia

Marius Bacescu – Macroeconomia si politici macroeconomice

Campbell R. McConnell, Stanley L. Brue – Macroeconomics

http://www.itulip.com/Select/hyperinflation.pdf

http://www.michaelwalton.info/wp-content/uploads/2010/11/High-and-Hyperinflation-Determinants-and-Solutions.pdf

10