Investigatii Criminale

BARBU NICU DAMIAN

INVESTIGAȚII CRIMINALE

BARBU NICU DAMIAN


Curs

Editura SITECH

Craiova, 2015

Corectura aparține autorului.

© 2015 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau

parțială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizația editoru-

lui este ilicită și constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării

sau citării justificate de interes științific, cu specificarea respectivei citări.

© 2015 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reprodu-

ced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage

and retrieval system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, acreditate de fostul

CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile: științe juri-

dice, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și

ordine publică, științe economice și administrarea afacerilor, științe psihologice, ale educației,

educație fizică și sport.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter

Tel/fax: 0251/414003

E-mail: [email protected]; [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BARBU, NICU DAMIAN

Investigații criminale / Nicu Damian Barbu. - Craiova : Sitech, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-11-4572-0

343.98(075.8)

ISBN 978-606-11-4572-0

5

CUPRINS

PREFAȚA .......................................................................................................... 21

TEMA 1: POLIȚIA DE INVESTIGAȚII CRIMINALE – NOȚIUNE,

SARCINI ȘI ORGANIZARE ............................................................................ 24

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DISCIPLINEI

INVESTIGAȚII CRIMINALE ...................................................................... 25

1.1. Noțiunea „Poliție judiciară” și Investigații Criminale ........................ 25

1.2. „Poliția de investigații criminale” ca ramură a învățământului

juridic de specialitate .............................................................................. 28

1.3. Obiectul "Investigațiilor Criminale" ca știință .................................... 29

1.4. Izvoarele teoretice ale disciplinei "Investigații Criminale" ................ 30

1.4.1. Izvoarele oficiale .......................................................................... 30

1.4.2. Izvoarele neoficiale ...................................................................... 32

CAPITOLUL II. ORGANIZAREA ȘI ATRIBUȚIILE DIRECTIEI DE

INVESTIGAȚII CRIMINALE DIN I.G.P.R. ȘI A STRUCTURILOR

SUBORDONATE .......................................................................................... 34

2.1 Atribuțiile ce revin polițiștilor din structurile de investigații

criminale ................................................................................................. 34

2.2. Sarcinile direcția de investigații criminale (vezi anexa 1) .................. 34

2.3. Organizarea și atribuțiunile serviciului de combatere a infracțiunilor

contra persoanei ..................................................................................... 36

22..44.. Serviciul de combatere a infracțiuni-lor contra patrimoniului și

grupări infracționale ............................................................................... 37

2.4.1. Compartimentul trafic, furturi de și din auto ............................... 37

2.5. Serviciului urmăriri ............................................................................. 38

2.8. Serviciul poliției de investigații criminale .......................................... 39

2.9. Organizarea și atribuțiile serviciului de investigații criminale din

D.G.P.M.B. ............................................................................................. 40

2.9.1. Serviciul poliției de investigații criminale din D.G.P.M.B. ......... 41

2.9.2. Atribuțiile serviciului investigații criminale din D.G.P.M.B. ...... 41

2.9.3. Serviciul Investigații Criminale desfășoară și activități pentru: .. 42

2.9.4. Biroul de investigații criminale .................................................... 42

2.10. Formațiunile poliției de investigații criminale .................................. 43

2.10.1. Formațiunile politiei de investigații criminale au următoarele

atribuții: ........................................................................................... 43

TEMA 2: SITUAȚIA OPERATIVĂ JUDICIARĂ. NIVELUL ȘI

TENDINȚELE FENOMENULUI INFRACȚIONAL...................................... 47

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA CUNOAȘTERII

NIVELULUI, TENDINȚELOR FENOMENULUI INFRACȚIONAL ȘI A

SITUAȚIEI OPERATIVE ............................................................................. 48

CAPITOLUL II. ELEMENTELE SITUAȚIEI OPERATIVE ...................... 50

2.1.Teritoriul de competență ...................................................................... 50

6

2.2. Populația ............................................................................................. 51

2.3. Starea infracțională și contravențională .............................................. 53

2.4. Evenimentele și acțiunile cu caracter politic-social, economic,

cultural-educativ, sportiv sau de altă natură ........................................... 55

2.5. Forțele și mijloacele proprii, forțele atrase în sprijin, precum și

posibilitățile de cooperare și de primire a sprijinului din partea

altor organe, unități, cetățeni etc. ........................................................... 55

CAPITOLUL III. ANALIZA SITUAȚIEI OPERATIVE ȘI MĂSURILE CE

SE POT LUA ÎN URMA ACESTEI ANALIZE ........................................... 57

3.1. Analiza situației operative se impune de regulă, în următoarele

situații: .................................................................................................... 57

3.2. Măsuri ce se pot lua în urma analizei situației operative. ................... 58

Secțiunea I: Considerații generale despre victimă, ........................................ 59

victima potențială și risc victimal .................................................................. 59

Secțiunea 2: Comportamente și atitudini ce se circumscriu riscului

victimal.......................................................................................................... 64

2.1 Consumul exagerat de băuturi alcoolice .............................................. 64

2.2. Infidelitatea conjugală ......................................................................... 65

2.3. Provocarea ........................................................................................... 66

2.4. Imprudența în stabilirea unor relații interumane ................................. 66

2.5.Violența intrafamilială ......................................................................... 67

Secțiunea 3 – factorii determinanți ai riscului victimal ................................. 68

3.1.Factorii biologici .................................................................................. 68

3.1.1.Vârsta ............................................................................................ 68

3.1.2.Femeia ca risc victimal ................................................................. 70

3.1.3. Boala psihică ................................................................................ 71

3.2. Factorii sociali ..................................................................................... 72

3.3. Factorii educaționali ............................................................................ 72

3.3.1. Pregătirea școlară ......................................................................... 72

3.3.2.Mediul familial .............................................................................. 73

3.3.3. Micromediul social neadecvat (antuajul) ..................................... 73

Secțiunea 4 – Diminuarea sau eliminarea riscului victimal ........................... 74

4.1. Educarea moral-juridică a cetățenilor ................................................. 74

4.2. Pregătirea antiinfracțională ................................................................. 75

4.3. Identificarea și contracararea stărilor conflictuale .............................. 76

4.4. Prezența forței publice în locuri favorabile comiterii unor

infracțiuni cu violență ............................................................................ 77

TEMA 3: SPECIFICUL ACTIVITĂȚILOR DE POLIȚIE PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE .................... 81

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND VIOLENȚA

ÎN FAMILIE .................................................................................................. 82

1.1. Concepte și percepții ale violenței în familie ...................................... 82

1.2. Tipuri de violență în familie: .............................................................. 84

7

1.3. Cauzele apariției violenței în familie .................................................. 85

CAPITOLUL II. PROFILAXIA ACTIVITĂȚII INTRAFAMILIALE ........ 87

2.1. Reglementări juridice privind posibilitatea de intervenție a poliției

în cazurile de violență în familie ............................................................ 87

2.2. Forme ale victimizării copilului .......................................................... 92

2.2.1. Factorii favorizanți ai victimizării intrafamiliale a copilului ....... 93

2.2.2. Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor .......................... 93

2.2.3. Reacții emoționale ale copiilor la violențele intrafamiliale: ........ 94

2.3. Consecințele violențelor domestice asupra echilibrului emoțional

al femeilor .............................................................................................. 95

CAPITOLUL III. SPECIFICUL ACTIVITĂȚILOR DESFĂȘURATE

DE POLIȚIEI PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA

VIOLENȚEI INTRAFAMILIALE ............................................................... 97

3.1. Identificarea conflictelor intrafamiliale și stărilor conflictuale ........... 97

3.1.1. Identificarea stărilor conflictuale ................................................. 98

3.1.2. Identificarea conflictelor intrafamiliale ....................................... 98

3.1.3. Evidența stărilor conflictuale și conflictelor intrafamiliale .......... 98

3.2. Metode, mijloace și procedee tactice de combatere a violenței

intrafamiliale .......................................................................................... 99

3.2.1. Calea amiabilă .............................................................................. 99

3.2.2. Prevenirea prin reprimare ........................................................... 101

3.3.Intervenția polițiștilor în situațiile urgente ......................................... 101

TEMA 4: PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELINCVENȚEI

JUVENILE ....................................................................................................... 103

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ......................................... 104

1.1. Concepte teoretice privind delicvența juvenilă ................................. 104

1.1.1. Noțiuni introductive ................................................................... 104

1.1.2. Definirea noțiunii de "minor". Reglementarea juridică ............. 105

1.1.3. Definirea noțiunii de „delincventă juvenilă" și scurtă

caracterizare a minorului delincvent ............................................. 107

1.2. Factorii implicați in determinarea comportamentului deviant al

minorului .............................................................................................. 109

CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE REALIZARE A DELINCVENȚEI

JUVENILE ................................................................................................... 115

2.1. Considerații generale ........................................................................ 115

2.2. Modalități de comitere a actelor delincvente .................................... 115

2.3. Aspecte specifice infractorilor minori din mediul urban .................. 116

2.4. Aspecte specifice infractorilor minori din mediul rural .................... 118

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII POLIȚIENEȘTI

PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELINCVENTEI

JUVENILE ................................................................................................... 119

3.1. Organizarea activității unităților de poliție ....................................... 119

3.2. Sarcinile unităților de politie ............................................................. 120

8

CAPITOLUL IV. MIJLOACELE ȘI METODELE FOLOSITE DE

UNITĂȚILOR DE POLIȚIE PENTRU COMBATEREA

INFRACȚIONALITĂȚII JUVENILE ....................................................... 122

4.1. Cunoașterea situației operative ......................................................... 122

4.2. Măsuri și mijloace folosite de organele de poliție pentru

combaterea manifestărilor antisociale comise de minori ..................... 124

CAPITOLUL V. „COPIII STRĂZII" ȘI PONDEREA LOR ÎN

COMITEREA DE FAPTE INFRACȚIONALE ......................................... 127


5.2. „Copiii străzii“ în România ............................................................... 128

5.3. „Copiii străzii“ - potențiali infractori ................................................ 128

5.4. Modalități de abordare a fenomenului „copiii străzii" ...................... 129

5.4.1. Abordarea orientată spre protecția copilului .............................. 129

5.4.2. Abordarea orientată spre reprimarea fenomenului ..................... 130

5.4.3. Abordarea orientată spre respectarea drepturilor copilului. ....... 130

TEMA 5: INVESTIGAREA ȘI CERCETARE INFRACȚIUNII DE

PROXENETISM .............................................................................................. 131

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

INFRACȚIUNEA DE PROXENETISM .................................................... 132

1.1. Reglementarea juridică a infracțiunii de prostituție, concept și

caracterizare. ........................................................................................ 132

1.2. Pericolul social reprezentat de fenomenul prostituției și al

infracțiunii de poxenetism .................................................................... 134

1.3. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează prostituția și

proxenetismul ....................................................................................... 135

1.4. Evoluția și tendințele fenomenului infracțional pe linie de

prostituție - proxenetism. metode și mijloace folosite de infractori

în comiterea unor astfel de fapte .......................................................... 138

CAPITOLUL II. ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE,

CRIMINALISTICE ȘI DE CERCETARE PENALĂ CE SE EXECUTĂ

PENTRU DESCOPERIREA AUTORILOR ȘI PROBAREA

INFRACȚIUNILOR DE PROSTITUȚIE ȘI PROXENETISM .................. 141

2.1. Organe competente și modul de sesizare al acestora ........................ 141

2.2. Metode și mijloace folosite de poliție pentru descoperirea și

probarea infracțiunilor de prostituție și proxenetism ........................... 145

2.3. Problemele pe care trebuie să le dovedească cercetarea în cazul

prostituție și proxenetismului ............................................................... 147

2.4. Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor ........... 148

TEMA 6: PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLURILOR ...................... 152

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA

VIOL ............................................................................................................ 153

1.1. Noțiuni introductive .......................................................................... 153

1.2. Încriminarea violului în legislația internă ......................................... 153

9

CAPITOLUL II. CONDIȚII, CAUZE ȘI ÎMPREJURĂRI CARE

FAVORIZEAZĂ COMITEREA VIOLURILOR ....................................... 156

2.1. Cauze care determină sau favorizează violul .................................... 156

2.2. Incidența crescută a violurilor asupra copiilor .................................. 159

2.3. Personalitatea agresorului sexual ...................................................... 160

CAPITOLUL III. ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE POLIȚIE ÎN

VEDEREA PREVENIRII ȘI COMBATERII INFRACȚIUNII DE VIOL . 164

3.1. Prevenirea și combaterea violului prin mijloace polițienești ............ 164

3.1.1 Condiții și împrejurări care favorizează comiterea violurilor ..... 164

3.1.2. Categorii de persoane pretabile să comită agresiuni sexuale ..... 164

3.1.3. Modalități, metode și procedee de identificare a persoanelor

pretabile ......................................................................................... 165

3.1.4. Locuri favorabile comiterii abuzurilor sexuale. ......................... 166

3.1.5. Procedee folosite de infractori pentru acostarea victimei .......... 166

3.2. Organizarea activității informativ-operative pentru prevenirea și

combaterea infracțiunilor de viol ......................................................... 167

3.2.1. Prevenirea comiterii de infracțiuni ............................................. 167

3.2.2. Acțiuni directe ............................................................................ 167

3.2.3. Destrămarea grupurilor de persoane predispuse la comiterea

unor astfel de fapte ........................................................................ 168

3.2.4. Atenționarea părinților ............................................................... 168

3.2.5. Propaganda juridică și pregătirea antiinfracțională .................... 168

3.2.6. Asigurarea prezenței în teren a polițiștilor ................................. 168

3.3. Activități, polițienești ce se execută pentru descoperirea autorilor

și probarea infracțiunii de agresiune sexuală asupra femeilor ............. 169

3.3.1. Cercetarea la fața locului ............................................................ 169

3.3.2. Ascultarea victimei .................................................................... 170

3.3.3. Efectuarea percheziției ............................................................... 171

3.3.4. Dispunerea constatării sau expertizei medico-legale ................. 172

3.3.5. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a făptuitorului

după semnalmente ......................................................................... 173

3.3.6. Investigații și verificări .............................................................. 173

3.3.7. Supravegherea operative (filaj) .................................................. 174

3.3.8. Acțiuni și razii polițienești ......................................................... 174

3.3.9. Ascultarea martorilor ................................................................. 174

3.3.10. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze ......................... 175

3.3.11. Formularea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți ............ 175

3.3.12. Ascultarea făptuitorilor ............................................................ 176

TEMA 7: INVESTIGAREA FAPTELOR DE PEDOFILIE ........................... 179

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA

FAPTELE DE PEDOFILIEI ....................................................................... 180

1.1. Delimitări conceptuale privind pedofilia și abuzul sexual asupra

copiilor ................................................................................................. 180

10

1.2. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează pedofilia ........ 184

1.2.1. Factori caracteristici copilului .................................................... 185

1.2.2. Factori caracteristici societății ................................................... 185

1.2.3. Factori caracteristici familiei ..................................................... 187

1.2.4. Factori culturali și educația ........................................................ 188

1.2.5. Istoria evoluției personalității părinților ..................................... 188

1.2.6. Relațiile conjugale ..................................................................... 188

1.2.7. Consumul de droguri și alcool ................................................... 189

1.2.8. Permeabilitatea frontierelor ........................................................ 189

1.2.9. Internetul .................................................................................... 190

1.3. Personalitatea pedofilului .................................................................. 191

1.3.1. Trăsaturi psihico-comportamentale ale pedofilului ................... 191

1.3.2. Etape și modalitați de acțiune ale pedofilului ............................ 194

1.3.3. Diferențierea pedofilului de agresorul sexual ............................ 195

1.4. Reglementarea de către legea română a infracțiunilor privitoare

la viața sexuală ale căror victime sunt copiii ....................................... 196

1.4.1. Act sexual cu un minor .............................................................. 197

1.4.2. Infracțiunea de incest ................................................................. 198

1.4.3. Perversiunea sexuală .................................................................. 199

1.4.4. Infracțiunea de corupție sexuală ................................................ 201

CAPITOLUL II. PROCEDURA POLIȚIENEASCĂ ÎN MATERIA

PREVENIRII ȘI DESCOPERIRII FAPTELOR DE PEDOFILIE ............. 203

2.1. Organizarea activității polițienești pentru prevenirea faptelor de

pedofilie ................................................................................................ 203

2.1.1. Actualizarea evidențelor și albumelor foto ............................... 203

2.1.2. Verificarea situației actuale ........................................................ 203

2.1.3. Stabilirea locurilor și mediilor favorabile săvârșirii actelor

de pedofilie ................................................................................... 204

2.1.4. Acțiuni directe, supraveghere operativă, razii și controale

documentate în prealabil ............................................................... 204

2.1.5. Asigurarea prezenței active în teren a polițiștilor ...................... 204

2.1.6. Educarea moral-juridică a cetățenilor ........................................ 205

2.1.7. Alte măsuri ce se pot lua de către polițiști pentru identificarea

și prinderea pedofililor, în urma analizei situației operativă

existente: ....................................................................................... 205

2.2. Activități informativ-operative, criminalistice și de cercetare

penală ce se execută pentru descoperirea autorilor și probarea

faptelor de pedofilie ............................................................................. 206

2.2.1. Primirea și verificarea plângerii ................................................. 206

2.2.2. Ascultarea copilului abuzat sexual. ............................................ 206

2.2.3. Ascultarea martorilor ................................................................. 208

2.2.4. Cercetarea la fața locului ............................................................ 208

2.2.5. Examinarea medico-legală ......................................................... 210

11

2.2.6. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a autorului ........ 211

2.2.7. Investigațiile și verificările......................................................... 211

2.2.8. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze. .......................... 211

2.2.9. Elaborarea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți ............... 212

2.2.10. Ascultarea făptuitorului............................................................ 212

2.2.11. Expertiza medico-legală psihiatrică a suspecților. ................... 213

2.3. Categorii de copii din rândul cărora pedofilii își aleg victimele ....... 213

TEMA 8: “ACTIVITĂȚI SPECIFICE POLIȚIEI PENTRU PREVENIREA

ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL PROTEJĂRII

PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL” ............................................ 217

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE

PATRIMONIUL CULTURAL NAȚIONAL ............................................. 218

Secțiunea 1. Considerații de ordin istoric privind protecția

patrimoniului ........................................................................................ 218

Secțiunea 2. Regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului

cultural mobil ....................................................................................... 218

CAPITOLUL II. STRUCTURA POLIȚIEI CU ATRIBUȚII PE LINIA

PROTEJĂRII PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL ................. 220

Secțiunea 1. Atribuțiunile Serviciului de Prevenire și Combatere a

criminalității în domeniul patrimoniului cultural național ................... 220

Secțiunea 2. Atribuțiunile formațiunilor de la D.G.P.M.B. și de la

unitățile județene .................................................................................. 222

CAPITOLUL III. METODE ȘI MIJLOACE UTILIZATE DE

INFRACTORI ÎN TRAFICAREA BUNURILOR APARȚINÂND

PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL .......................................... 223

Secțiunea 1. Cauzele și condițiile care generează sau favorizează

comiterea infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului cultural

național ................................................................................................. 223

Secțiunea 2. Infracțiuni ce pot fi comise cu referire la patrimoniul

cultural național .................................................................................... 224

Secțiunea 3. Considerații despre autorii infracțiunilor din domeniul

protejării patrimoniului cultural național ............................................. 225

Secțiunea 4. Modurile de operare mai frecvente folosite de infractori

care săvârșesc infracțiuni în acest domeniu ......................................... 226

CAPITOLUL IV. ACTIVITATEA DE PREVENIRE ................................ 231

Secțiunea 1. Activitatea de prevenire în domeniul protejării

patrimoniului cultural național ............................................................. 231

Secțiunea 2. Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii

infracțiunilor la regimul protejării patrimoniului cultural național ...... 234

CAPITOLUL V. ACTIVITATEA DE CERCETARE ................................ 235

Secțiunea 1. Metodica cercetării infracțiunilor de furt care aduc

atingere patrimoniului cultural național ............................................... 235

12

Secțiunea 2. Metodica cercetării altor infracțiuni la regimul protejării

patrimoniului cultural național ............................................................. 239

CAPITOLUL VI. COOPERAREA ORGANELOR DE POLIȚIE

SPECIALIZATE ÎN OCROTIREA PATRIMONIULUI CULTURAL

NAȚIONAL CU ALTE STRUCTURI IMPLICATE ÎN PROTEJAREA

ACESTUIA .................................................................................................. 241

TEMA 9: INVESTIGAREA POLIȚIENEASCĂ ÎN CAZUL

FURTURILOR DIN LOCUINȚE ................................................................... 243

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FURTUL

DIN LOCUINȚĂ ......................................................................................... 244

1.1. Reglementare juridică a infracțiunii de furt ...................................... 244

1.2. Furtul comis prin efracție sau prin folosirea fără drept a unei chei

adevărate ori a unei chei mincinoase ................................................... 245

CAPITOLUL II. ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE FORMAȚIUNILOR

DE INVESTIGAȚII CRIMINALE, ÎN VEDEREA PREVENIRII ȘI

COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE FURT DIN LOCUINȚE............ 247

2.1. Organizarea activității de prevenire .................................................. 247

2.2. Modele și mijloace de prevenire a furtului în dauna avutului

personal ................................................................................................ 250

2.3. Organizarea activității de combatere ................................................. 251

CAPITOLUL III. ACTIVITĂȚI POLIȚIENEȘTI CE SE EXECUTĂ ÎN

CAZUL FURTURILOR DIN LOCUINȚE ................................................ 256

3.1. Modalități de sesizare și modul de acțiune pentru întreprinderea

primelor activități operative ................................................................. 256

3.2. Activități specifice întreprinse de organele de poliție în cazurile

cu A.N. ................................................................................................. 257

3.2.1. Specificul cercetării la fața locului în cazul furturilor din

locuințe .......................................................................................... 257

3.2.2. Investigații și audieri de persoane ce se execută după

terminarea C.F.L. .......................................................................... 258

3.2.3. Constatări tehnico științifice și expertize criminalistice ............ 260

3.2.4.Percheziția domiciliară. ............................................................... 261

3.2.5. Situații specifice ce pot apare pe parcursul acțiunilor

polițienești ..................................................................................... 264

3.2.6. Realizarea și extinderea cercetărilor .......................................... 265

TEMA 10: INVESTIGAREA ȘI CERCETAREA FURTURILOR DIN

BUZUNARE, POȘETE ȘI BAGAJE .............................................................. 267


1.1. Periculozitatea socială ....................................................................... 268

1.2. Aspecte ale practicii judiciare ........................................................... 269

CAPITOLUL II. MODURI DE OPERARE FOLOSITE DE

INFRACTORI .............................................................................................. 271

2.1. Tendințe ale fenomenului infracțional .............................................. 271

13

2.2. Locuri de interes operativ și persoane pretabile a comite

infracțiuni de furt din buzunare, poșete și de bagaje ............................ 272

2.3. Moduri de operare folosite de infractori pentru comiterea

furturilor din buzunare, poșete și de bagaje. ........................................ 273

2.3.1. Cum se învață practica infracțională ,,hoț de buzunare”? .......... 274

CAPITOLUL III. PREVENIRE ȘI DESCOPERIREA FURTURILOR DIN

BUZUNARE ȘI POȘETE ............................................................................ 279

3.1. Activități desfășurate de poliție pentru prevenirea furturilor din

buzunare și poșete ................................................................................ 279

3.2. Descoperirea și probarea infracțiunilor de furt din buzunare și

poșete .................................................................................................... 280

3.2.1. Situații care permit identificarea autorilor și probarea

vinovăției ....................................................................................... 280

3.2.2. Identificare autorilor și probarea vinovăției în cazul

infracțiunilor flagrante .................................................................. 281

CAPITOLUL IV. PARTICULARITĂȚI ALE ACTIVITĂȚII DE

COMBATERE A FURTURILOR DIN BUZUNARE, POȘETE ȘI DE

BAGAJE COMISE ÎN SISTEMUL TRANSPORTURILOR

FEROVIARE, NAVALE ȘI AERIENE ...................................................... 284

4.1. Activități desfășurate de poliția transporturi pentru cunoașterea și

supravegherea locurilor și mediile favorabile comiterii furtului din

buzunare și de bagaje, precum și a infractorilor ce acționează în

aceste locuri și medii ............................................................................ 284

4.1.1. Condițiile favorabile comiterii furturilor din poșete și de

bagaje ............................................................................................ 284

4.1.2. Locurile favorabile comiterii furturilor din buzunare,

poșete și de bagaje ........................................................................ 285

4.1.3. Moduri de operare ale infractorilor folosite la comiterea

furtului din buzunare, poșete și de bagaje ..................................... 285

4.2. Activități specifice desfășurate de poliția transporturi pentru

prevenirea și descoperirea furturilor din buzunare , poșete și de

bagaje .................................................................................................. 286

TEMA 11: ACTIVITĂȚI POLIȚIENEȘTI DE PREVENIRE ȘI

COMBATEREA FURTURILOR DIN AUTOVEHICULE ............................ 288


1.1. Tendințe ale fenomenului infracțional. Condiții și împrejurări

favorizatoare ......................................................................................... 289

1.2. Moduri de operare folosite de infractori în cazul furturilor din

autovehicule ......................................................................................... 291

CAPITOLUL II. ACTIVITĂȚI DE CERCETARE ȘI CRIMINALISTICE

SPECIFICE DESFĂȘURATE DE POLIȚIE PENTRU PREVENIREA

FURTURILOR DIN AUTOVEHICULE .................................................... 294

2.1. Prevenirea furturilor din autovehicule .............................................. 294

14

2.2. Cunoașterea locurilor de interes operativ .......................................... 295

2.3. Cunoașterea persoanelor pretabile să comită furturi din

autovehicule ......................................................................................... 296

2.4. Cooperarea cu alte formațiuni informativ-operative ......................... 298

2.5. Activități de consiliere și orientare care solicită asistență de

specialitate și pregătire antiinfracțională a populației .......................... 298

CAPITOLUL III. ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE, DE

CERCETARE ȘI CRIMINALISTICE REALIZATE PENTRU

IDENTIFICAREA AUTORILOR .............................................................. 302

3.1. Primirea plângerilor .......................................................................... 302

3.2. Cercetarea la fața locului................................................................... 302

3.2. Ascultarea persoanei vătămate .......................................................... 303

3.3. Punerea sub urmărire a bunurilor furate ........................................... 304

TEMA 12: PREVENIREA ȘI COMBATEREA FURTURILOR DE

AUTOVEHICULE........................................................................................... 306


1.1. Furtul de autovehicule - reglementare juridică ................................. 307

1.2. Moduri de operare folosite de infractori în săvârșirea furturilor de

autovehicule ......................................................................................... 308

1.2.1. Autorii infracțiunilor de furturi de autovehicule ........................ 308

1.2.2. Moduri de operare folosite de infractori la furtul de

autoturisme de fabricație românească ........................................... 309


autoturisme de fabricație străină ................................................... 310


motociclete și motorete ................................................................ 314

CAPITOLUL II. DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE

POLIȚIEI PENTRU DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR ȘI

IDENTIFICAREA AUTOTURISMELOR FURATE ................................. 316

2.1. Primirea, examinarea și înregistrarea sesizărilor privind furtul

de autovehicule ..................................................................................... 316

2.2. Activități polițienești desfășurate în scopul identificării autorilor

de furturi de autovehicule ..................................................................... 317

2.2.1. Deplasarea de urgență la locul unde a fost parcat sau garat

autovehiculul furat și cercetarea temeinică a locului faptei .......... 317

2.2.2. Organizarea de acțiuni „filtru” și controale selective ................ 318

2.2.3. Organizarea de scotociri și efectuarea de razii ........................... 318

2.2.4. Organizarea de pânde ................................................................. 318

2.2.5. Efectuarea de investigații și verificări în rândul elementelor

suspecte sau cunoscute cu antecedente penale ............................. 322

2.2.6. Executarea de investigații și verificări la atelierele de

reparații și întreținere auto ............................................................ 319

2.2.7. Verificarea autovehiculelor ........................................................ 319

15

2.2.8. Verificarea la magazinele consignația ....................................... 319

2.2.9. Verificarea periodică a autoturismelor ....................................... 319

2.2.10. Instruirea periodică a rețelei informative ................................. 319

2.2.11. Acoperirea cu surse de informare(cetățeni) ............................. 320

2.2.12. Cercetarea următoarelor persoane suspecte ............................. 320

2.2.13. Cooperarea cu celelalte formațiuni de poliție .......................... 320

2.2.14. Instruirea și antrenarea tuturor categoriilor de forțe de

sprijin ............................................................................................ 321

2.2.15. Înregistrarea și lucrul în cauzele privind furturile de

autovehicule .................................................................................. 321

2.3. Elemente de identificare a autovehiculelor furate ............................. 322

2.4. Identificarea autovehiculelor după seria caroseriei ........................... 324

2.4.1.Amplasarea seriilor de motor și caroserie la autoturisme ........... 324

2.4.2. Modalități de falsificare a seriei de caroserie ............................. 327

2.4.3. Identificarea criminalistică a autoturismului având seria de

caroserie modificată sau deteriorată .............................................. 327

CAPITOLUL III. PREVENIREA ȘI COMBATEREA FURTURILOR

DE AUTOVEHICULE ................................................................................ 329

3.1. Condițiile și împrejurările care favorizează comiterea furturilor

de autovehicule ..................................................................................... 329

3.2. Metode și mijloace de prevenire a comiterii furturilor de

autovehicule ......................................................................................... 330

3.2.1. Activități cu caracter general de prevenire a furturilor de

autovehicule .................................................................................. 331

3.2.2. Activități specifice de prevenire a furturilor de autovehicule .... 332

3.3. Mijloace mecanice de prevenire a furturilor de autovehicule ........... 336

3.4. Activități specifice ce revin structurilor polițienești pentru

prevenirea și combaterea furturilor de autovehicule ............................ 338

3.4.1. Atribuțiuni de revin Direcției de Investigații Criminale ............ 338

3.4.2. Atribuțiuni ce revin DGPMB ..................................................... 339

3.4.3. Atribuțiuni ce revin poliției rutiere ............................................ 340

3.4.4. Atribuțiuni ce revin Direcției Generale de Evidență

Informatizată a Persoanei ............................................................. 341

3.4.5. Atribuțiuni ce revin formațiunilor de ordine publică ................. 341

3.4.6. Atribuțiuni ce revin Centrului de Comunicații și Informatică

din I.G.P.R. .................................................................................. 342

3.4.7.Atribuțiuni ce revin Biroului Național Interpol și Relații

Internaționale ................................................................................ 342

3.4.8. Punerea în urmărire internațională a autovehiculelor furate ...... 343

TEMA 13: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR INFORMATIV-

OPERATIVE PENTRU PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA AUTORILOR

INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE ................................................................... 344

16

CAPITOLUL I. CARACTERIZAREA GENERALĂ A

INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE ............................................................... 345

1.1 Evoluția, nivelul și tendițele fenomenului infracțional ...................... 345

1.2. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează săvârșirea

infracțiunilor ......................................................................................... 346

1.3. Pericolul social al infracțiunii de tâlhărie ......................................... 348

CAPITOLUL II. ACTIVITĂȚI SPECIFICE ÎNTREPRINSE DE

POLIȚIE PENTRU PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA

INFRACȚIUNILOR DE TÂLHĂRIE ........................................................ 350

2.1. Locuri și medii favorabile comiterii infracțiunii de tâlhărie ............. 350

2.2. Categorii de persoane pretabile săvârșirii infracțiunii de tâlhărie ..... 351

2.3. Principalele moduri de operare folosite de infractori pentru săvârșirea

tâlhăriilor .............................................................................................. 352

2.4. Metode și procedee folosite de poliție pentru prevenirea tâlhăriilor 357

2.4.1. Prezența activă în teren a polițiștilor cu atribuții pe linia prevenirii

și combaterii unor astfel de fapte .................................................. 357

2.4.2. Identificarea și supravegherea calificată a persoanelor predispuse

să comită tâlhării ........................................................................... 358

2.4.3.Supravegherea operativă a teritoriului ........................................ 359

2.4.4. Intervenția operativă și eficientă în scopul prevenirii rămânerii

cauzelor cu autori necunoscuți ...................................................... 360

2.4.5. Alte activități cu caracter preventiv ........................................... 360

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

SPECIFICE PENTRU IDENTIFICAREA ȘI CERCETAREA

FĂPTUITORILOR ÎN CAUZELE DE TÂLHĂRIE................................... 362

3.1. Primirea sesizării, ascultarea victimei și raportarea evenimentului .. 362

3.1.1. Primirea sesizării ........................................................................ 362

3.1.2. Ascultarea victimei .................................................................... 363

3.1.3. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a făptuitorului

după semnalmente ......................................................................... 364


3.3. Examinarea medico-legală ................................................................ 366

3.4. Identificarea persoanelor după semnalmente. Metoda

portretului vorbit .................................................................................. 367

3.5. Expertiza criminalistică ..................................................................... 368

3.6. Planificarea și executarea activităților informativ-operative ............ 370

3.7. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze săvârșite prin

violență: ................................................................................................ 373

TEMA 14: ACTIVITĂȚI SPECIFICE POLIȚIEI PENTRU PREVENIREA

ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR DE ÎNȘELĂCIUNE ................... 374

I. EVOLUȚIA, TENDINȚELE ȘI CARACTERIZARE GENERALĂ A

FENOMENULUI INFRACȚIONAL DE ÎNȘELĂCIUNE ........................ 375


17

1.2. Considerații despre autorii infracțiunilor de înșelăciune sau

„portretul robot al escrocului” .............................................................. 375

1.3. Evoluția și tendințele de manifestare ale fenomenului infracțional .. 376

1.4. Locurile favorabile comiterii înșelăciunilor ...................................... 377

II. PRINCIPALELE MODURI DE OPERARE FOLOSITE DE

INFRACTORI ÎN SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNILOR DE

ÎNȘELĂCIUNE ........................................................................................... 377

2.1. Condițiile și împrejurările care favorizează comiterea

înșelăciunilor ........................................................................................ 377

2.2. Modurile de operare folosite de infractori în săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune ................................................................. 378

III. ACTIVITATEA DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A

INFRACȚIUNILOR DE ÎNȘELĂCIUNE .................................................. 379

3.1. Măsuri de prevenire cu caracter general ........................................... 379

3.2. Măsuri cu caracter specific ............................................................... 380

IV. ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE ȘI PROBAREA

INFRACȚIUNILOR DE ÎNȘELĂCIUNE .................................................. 381

4.1. Activitatea de descoperire a infracțiunilor de înșelăciune ................ 381

4.2. Activitatea de cercetare și probare a infracțiunilor de înșelăciune ... 382

PREVENIREA ȘI COMBATEREA MANIFESTĂRILOR DE RASISM,

XENOFOBIE, EXTREMISM ȘI A ALTOR FORME DE INTOLERANȚĂ 386


CAPITOLUL II ............ . BAZA LEGALĂ DE REGLEMENTARE ÎN PLAN

INTERN ....................................................................................................... 388

CAPITOLUL III. ATRIBUȚIILE SPECIFICE PRIVIND LINIA DE

MUNCĂ COMBATEREA RASISMULUI, XENOFOBIEI,

EXTREMISMULUI ȘI ALTOR FORME DE INTOLERANȚĂ. .............. 391

CAPITOLUL IV. SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂȚII PERSOANELOR

FIZICE ȘI JURIDICE, ORGANIZAȚIILOR, GRUPĂRILOR ȘI

MIȘCĂRILOR CU PREOCUPĂRI ANARHICE, MISTICE SAU

SATANISTE. ............................................................................................... 393

4.1. Identificarea și cunoașterea manifestărilor de acest gen în zona de

competență constituie prioritatea ofițerului care gestionează această

linie de muncă ...................................................................................... 393

4.2. Considerații despre autorii infracțiunilor din domeniul combaterii

rasismului, xenofobiei, extremismului și ai mișcării sataniste ............. 393

4.3. Categorii de persoane pretabile să comită astfel de fapte ................. 394

4.4. Modurile de operare folosite de infractorii care săvârșesc

infracțiuni în acest domeniu ................................................................. 394

4.5. Cauzele și împrejurări care generează sau favorizează comiterea

infracțiunilor de acest gen .................................................................... 395

4.6. Activitatea de prevenire, evidența și analiza acestei activități .......... 395

18

4.7. Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii

infracțiunilor de rasism, xenofobie, extremism .................................... 397

4.8. Activitatea de cercetare și probare a infracțiunilor pe această

linie de muncă ...................................................................................... 397

PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR CONTRA

VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII .............................. 402

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE

ȘI SĂNĂTĂȚII ............................................................................................ 403

1.1. Periculozitatea socială ....................................................................... 403

1.2. Principalii factori criminogeni specifici infracțiunilor contra vieții . 403

1.3. Rolul victimei în drama judiciară...................................................... 404

CAPITOLUL II. FACTORI CARE DETERMINĂ MORȚILE VIOLENTE

ORI LEZAREA SĂNĂTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII CORPORALE ........... 405

2.1. Factorii mecanici ............................................................................... 405

2.2. Factorii fizici ..................................................................................... 405

2.3. Factorii chimici (substanțe toxice) .................................................... 405

2.4. Factorul biologic ............................................................................... 406

2.5. Factorul psihic ................................................................................... 406

CAPITOLUL III. ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE ȘI DE

CERCETARE DESFĂȘURATE ÎN VEDEREA IDENTIFICĂRII

AUTORILOR INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII

CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII. .................................................................. 407

3.1. Primele măsuri ce se întreprind de către organele de poliție în

cazul sesizării comiterii unor astfel de infracțiuni ............................... 407


3.3. Examinarea medico-legală a cadavrului ........................................... 409

3.4. Valorificarea urmelor ........................................................................ 410

3.5. Analiza informațiilor și datelor obținute din investigații,

interpretarea constatărilor făcute la fața locului, din examinările medico-

legale și ale urmelor; stabilirea modului de operare și a mobilului.

Elaborarea ipotezelor. Formarea cercului de bănuiți. .......................... 410

3.6. Specificul activității de culegere a informațiilor și al investigațiilor

pentru descoperirea autorilor. ............................................................... 412

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII INFORMATIV-

OPERATIVE PENTRU PREVENIREA RECRUDESCENȚEI

INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE

ȘI SĂNĂTĂȚII PERSOANEI ..................................................................... 414

CAPITOLUL V. OMORUL COMIS PE RAZA MUNICIPIULUI SIBIU

ÎN ANUL 2002, VICTIMĂ FIIND CETĂȚEANUL GERMAN R.K.

HEINTZ DE 57 ANI, DE CĂTRE NUMIȚII Ș.C.MARIAN ȘI P.M.

DAN, AMBII DIN MUNICIPIUL PLOIEȘTI ............................................ 415

19

,, SPECIFICUL CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL

INFRACȚIUNILOR DE OMOR ” .................................................................. 417

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE ........................................... 418

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE OMOR ......................................... 419

1. Noțiune ................................................................................................. 419

2. Importanța cercetării la fața locului ..................................................... 419

3. Cercetarea în echipă a omuciderii – rol și importanță ......................... 420

CAPITOLUL III. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI .......................... 421

1. Noțiuni generale ................................................................................... 421

2. Măsuri ce trebuiesc luate de organele judiciare, sosite primele la

fața locului ............................................................................................ 422

3. Efectuarea cercetării la fața locului ...................................................... 422

4. Particularitățile cercetării la fața locului în funcție de anumite

mijloace și procedee folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții

victimei ................................................................................................. 424

SARCINILE ORGANELOR DE POLIȚIE PRIVIND ASIGURAREA

RESPECTĂRII REGIMULUI MATERIALELOR ȘI SUBSTANȚELOR

SUPUSE AUTORIZĂRII ............................................................................ 431

1. Eliberarea autorizațiilor și permiselor la regimul armelor și munițiilor .. 432

1.1. Cadrul legal ....................................................................................... 432

1.2. Noțiuni introductive privind armele și munițiile.............................. 432

1.3. Clasificarea armelor .......................................................................... 434

1.4. Procurarea, înstrăinarea, deținerea, portul și folosirea armelor și

munițiilor de către persoanele fizice de cetățenie română ................... 438

1.4.1. Considerații generale.................................................................. 438

1.4.2. Procurarea și înstrăinarea armelor din categoria B, precum și a

muniției aferente ........................................................................... 439

1.4.3. Deținerea, portul și utilizarea armelor și a muniției aferente,

de către persoanele fizice .............................................................. 441

1.4.4. Procurarea și deținerea muniției aferente armelor de

categoria ,,B” ................................................................................. 445

1.5. Suspendarea și anularea dreptului de deținere, respectiv de port și

folosire a armelor și munițiilor ............................................................. 445

1.6. Eliberarea permisului internațional pentru arme ............................... 447

1.5. Condiții cu privire la procurarea, înstrăinarea, deținerea, portul și

folosirea armelor de foc sau armelor din categoria B, precum și a

muniției aferente, de către persoanele fizice străine ............................ 447

1.6. Deținerea și folosirea armelor și munițiilor de către persoanele

juridice .................................................................................................. 448

1.7. Sarcinile organelor de poliție pe linia asigurării respectării

regimului armelor și munițiilor ............................................................ 449

2. Operațiuni privind evidența și eliberarea autorizațiilor pentru

explozivi, substanțe toxice și stupefiante ............................................. 450

20

2.1. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru materialele

explozive ....................................................................................... 450

2.2. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru produsele și

substanțele toxice .............................................................................. 452

2.3. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru produsele și

substanțele stupefiante ..................................................................... 454

21

PREFAȚA

Lucrarea de față se adresează apărătorilor legii și celor care se pregătesc să ob-

țină o astfel de calitate, ea constituindu-se într-un ghid util pentru cei implicați în des-

coperirea, cercetarea și combaterea faptelor de natură penală, apărând pe fiecare mem-

bru al societății, atât de consecințele activității infractorilor, cât și de propriile lor acți-

uni.

România s-a înscris după 1990 pe drumul instituirii unei societăți democratice,

după ieșirea dintr-un sistem totalitar. Constituția României proclamă și garantează în

mod solemn în art. 1 valorile supreme ale statului de drept, democratic și social: dem-

nitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității

umane, dreptatea și pluralismul politic. Promovarea acestor deziderate nu se poate în-

făptui decât într-un climat de ordine și stabilitate socială, de siguranță a cetățeanului,

asigurat la rândul lui de către autoritățile administrative îndrituite legal cu astfel de

atribuții.

Progresele sistemelor sociale mai vechi sau mai noi nu se măsoară numai prin

nivelul tehnologic atins, ci, în egală măsură, prin modul în care ele sunt în stare să-și

rezolve disfuncționalitățile ce apar pe diferite planuri ale vieții sociale. Printre aceste

disfuncționalități ocupă un loc – din nefericire considerabil – fenomenul criminalității.

Formele crimei organizate au căpătat noi valențe în contextul marilor schim-

bări economice, sociale și geopolitice cu care se confruntă în prezent societatea inter-

națională, extinzându-și sfera de cuprindere și zona de activitate la cote alarmante.

Criminalitatea judiciară constituie motiv de îngrijorare pentru marea majoritate a state-

lor lumii și, în mod deosebit, pentru cele ale căror economii se află în proces de tranzi-

ție, dată fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative și fragilitatea instituțiilor democra-

tice din aceste țări.

Criminalitatea ca fenomen social a apărut o dată cu formarea comu-

nității umane arhaice. Nu se poate vorbi despre criminalitate anterior aces-

tui fapt istoric, deoarece „acolo unde nu există morală și norme, nu există

nici crime”1.

Deși criminalitatea nu a fost studiată în mod științific decât relativ

recent (ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe întregul

arc temporal al evolu ției umanității relevă interesul pentru acest fenomen.

Cercetările științifice efectuate întăresc ideea care susține că primele preo-

cupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate peri-

culoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunită ților

umane constituite în condi ții naturale vitrege care le periclitau permanent

supraviețuirea. În mod normal, reac ția grupului aflat în pericol, la adresa

celor care prin comportamentul lor amplificau starea de risc, a fost foarte

dură.

1 O Kimberg, Basic Problems of criminology.

22

Radiografia fenomenului infracțional evidențiază, în limbajul datelor statistice

și, mai ales, al faptelor reclamate, creșterea alarmantă, în perioada de tranziție, a numă-

rului infracțiunilor date în competența formațiunilor de investigații criminale, în special

a celor ce aduc atingere patrimoniului public și privat.

Cursul de investigații criminale este structurat pe 15 teme și prezintă aspecte

teoretice din criminalitatea judiciară în conformitate cu ordinele, instrucțiunile și dis-

pozițiile în vigoare. Abordând principalele metode, mijloace și procedee folosite în

activitatea informativ-operativă, modul de exploatare a datelor și informațiilor cu va-

loare operativă privind deconspirarea și tragerea la răspundere a infractorilor, locurile

de interes operativ, mediile infracționale și obiectivele unde se comit infracțiuni nu

dorim decât să evidențiem procedurile polițienești și metodologiile pe care trebuie să le

urmeze un polițist pentru descoperirea și identificarea autorilor necunoscuți.

Prin conținutul său, cursul de Investigații Criminale încearcă să depășească

formalismul și spiritul închistat, promovând cu insistență o viziune nouă în scopul for-

mării unei concepții ancorate în realitate, viziune care să-i ajute pe studenți să deslu-

șească folosirea mecanismelor și mijloacelor necesare profesiei de polițist.

În ansamblu, cursul de Investigații Criminale cuprinde idei, opinii și puncte de

vedere noi la o tematică despre care sa mai scris, în scopul de a oferi un mod de abor-

dare a fenomenului criminalității, care, fără a avea pretenții exhaustive, ne dă mari spe-

ranțe în demersul nostru științific. Dacă unele cadre didactice apreciază că nu s-a spus

totul în acest domeniu de activitate, le adresez invitația de a completa ceea ce ei consi-

deră că nu s-a realizat în măsură suficientă.

Ne exprimăm speranța că eforturile noastre de a pune la dispoziție studenților

și specialiștilor de la Investigații Criminale această lucrare, rodul unor strădanii de ani

de zile, vor contribui nu numai la clarificarea unor probleme juridice, dar și la creșterea

calitativă a muncii de poliție în acest domeniu, la o aplicare corespunzătoare a legisla-

ției penale, în vederea întăririi continue a legalității și ordinii de drept în societatea ro-

mânească.

AUTORUL

23

DIR

EC

TO

R

DIR

EC

TO

R A

DJU

NC

T

SE

RV

ICIU

L

CO

MB

AT

ER

EA

INF

RA

CȚ

IUN

I-

LO

R C

ON

TR

A

PE

RS

OA

NE

I

DIR

EC

TO

R A

DJU

NC

T

SE

RV

ICIU

L

UR

MĂ

RIR

I

SE

RV

ICIU

L D

E

CO

MB

AT

ER

E A

INF

RA

CȚ

IUN

I-

LO

R C

ON

TR

A

PA

TR

IMO

NIU

LU

I

și

GR

UP

ĂR

I

INF

RA

CŢ

ION

AL

E

SE

RV

ICIU

L

AS

IST

EN

ȚĂ

JU

DIC

IAR

Ă ș

i

PO

LIȚ

IEN

EA

SC

Ă

INT

ER

NA

ȚIO

NA

LĂ

SE

RV

ICIU

L

DE

LE

GĂ

RI

JU

DIC

IAR

E

A

NE

XA

2

OR

GA

NIG

RA

MA

DIR

EC

ȚIE

I D

E I

NV

ES

TIG

AȚ

II C

RIM

INA

LE

BIR

OU

L

CO

OP

ER

AR

E

OP

ER

AT

IVĂ

DO

CU

ME

NT

E

CL

AS

IFIC

AT

E

și

SE

CR

ET

AR

IAT

BIR

OU

L

SU

PR

AV

EG

HE

RI

JU

DIC

IAR

E

SE

RV

ICIU

L D

E

AN

AL

IZĂ

CO

MP

OR

TA

-

ME

NT

AL

Ă

BIR

OU

L

PE

NT

RU

PR

OT

EJ

AR

EA

PA

TR

IMO

NIU

-

LU

I

CU

LT

UR

AL

NA

ȚIO

NA

L

24

TEMA 1:

POLIȚIA DE INVESTIGAȚII CRIMINALE – NOȚIUNE,

SARCINI ȘI ORGANIZARE

CAPITOLUL I

I. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DISCIPLINEI INVESTIGAȚII CRI-

MINALE

1.1. Noțiunea „Poliție judiciară” și Investigații Criminale

1.2. „Poliția de investigații criminale” ca ramură a învățământului juridic de

specialitate

1.3. Obiectul "Investigațiilor Criminale" ca știință

1.4. Izvoarele teoretice ale disciplinei "Investigații Criminale"

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI ATRIBUȚIILE DIRECTIEI DE INVESTIGAȚII

CRIMINALE DIN I.G.P.R. ȘI A STRUCTURILOR SUBORDONATE

2.1 Atribuțiile ce revin polițiștilor din structurile de investigații criminale

2.2. Sarcinile Direcția de Investigații Criminale

2.3. Organizarea și atribuțiunile sseerrvviicciiuulluuii ddee ccoommbbaatteerree aa iinnffrraaccțțiiuunniilloorr ccoonnttrraa

ppeerrssooaanneeii

22..44.. Serviciul de combatere a infracțiunilor contra patrimoniului și grupări in-

fracționale

22..55.. SSeerrvviicciiuulluuii uurrmmăărriirrii

2.6. Biroul pentru protejarea patrimoniului cultural național (vezi tema ”patri-

moniul cultural național)

2.7. Serviciul asistență judiciară și polițienească internațională pentru preveni-

rea și combaterea infracțiunilor comise de cetățenii români în străinătate

2.8. Serviciul poliției de investigații criminale

2.9. Organizarea și atribuțiile Serviciului de Investigații Criminale din

D.G.P.M.B.

22..1100.. FFoorrmmaațțiiuunniillee ppoolliițțiieeii ddee iinnvveessttiiggaațțiiii ccrriimmiinnaallee

CAPITOLUL III

COOPERAREA D.I.C.CU STRUCTURI DIN CADRUL POLIȚIEI RO-

MÂNE

25

CAPITOLUL I

1. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DISCIPLINEI


1.1. Noțiunea „Poliție judiciară” și Investigații Criminale

O dată cu înfăptuirea Revoluției din Decembrie 1989, printre prioritățile stabi-

lite de noua conducere a statului român s-a înscris așezarea pe principii noi a activității

Ministerul Afacerilor Interne. În baza cadrului legislativ și organizatoric nou, Minis-

terul Afacerilor Interne, ca instituție fundamentală a statului de drept democratic,

reprezintă organul central al puterii executive și are ca atribuții respectarea ordinii pu-

blice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a avutului public

și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor.

Un element important al suveranității statului îl constituie forța polițienească,

reprezentată din punct de vedere al competenței sale prin organele polițienești. Con-

strângerea efectuată de către poliție se bazează pe o putere faptică, irezistibilă, adică

superioară din punct de vere al legitimității față de cele individuale sau organizate con-

trar normelor în vigoare. Puterea polițienească – neutră oricăror ingerințe trebuie să

învingă întotdeauna, căci dacă autoritatea este înfrântă, începe anarhia. Constrângerea

polițienească nu urmărește neapărat pedepsirea unui anumit fapt ori persoană, ci caută

numai să înfrângă voința sau voințele care se opun măsurilor ordonate de autoritatea de

stat, asigurând astfel ordinea. Forța de constrângere a statului este organizată de pute-

rea legislativă și se îndeplinește de puterea executivă.

În mod natural, de la sine, pe parcursul dezvoltării instituției polițienești în

România, s-au cristalizat relații mai mult ori mai puțin acceptate de cei doi parteneri

sociali: poliția, pe de-o parte, și comunitățile pe care le servește, pe de altă parte.

În domeniul dreptului polițienesc sunt adoptate două legi de o mare importanță

și însemnătate, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliți-

ei Române și Legea 360/2002 privind Statutul Polițistului.

În aceste legi se arată că: „Poliția Română face parte din MINISTERUL AFA-

CERILOR INTERNE și este instituția specializată a statului care exercită atribuții pri-

vind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private

și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice

în condițiile legii. În îndeplinirea misiunilor ce îi revin, Poliția Română cooperează cu

instituțiile statului și colaborează cu asociațiile și organizațiile neguvernamentale, pre-

cum și cu persoanele fizice și juridice, în limitele legii.” Concluzionând putem spune că

această colaborare a poliției cu populația se înscrie în strategia generală de prevenire care

folosește toate inițiativele și acțiunile ce pot stopa evoluția fenomenului infracțional. Pre-

venirea criminalității depinde în mare măsură de această relație care se stabilește între

comunitate, pe de o parte, și poliție, pe de altă parte.

Poliția trebuie să fie cea care prin acțiunile sale ferme și prin consecvență, să

dea încredere și siguranță fiecărui membru al comunității. Dacă relația aceasta este în-

cordată atunci fenomenul criminalității va cunoaște o curbă ascendentă în planul evolu-

26

ției sale, în timp ce o bună conlucrare, între poliție și populație, nu va putea avea decât

rezultate fructuoase în domeniul prevenirii criminalității.

Poliția Română se organizează corespunzător împărțirii administrativ-teritoriale

a țării. În plan teritorial, unitățile de poliție cooperează cu prefecții, autoritățile adminis-

trației publice locale, autoritățile judecătorești, serviciile publice descentralizate ale mi-

nisterelor și ale celorlalte organe centrale, precum și cu reprezentanți ai comunității, refe-

ritor la măsurile întreprinse în îndeplinirea atribuțiilor specifice.

Activitatea POLIȚIEI ROMÂNE constituie serviciu public, specializat și se

realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în sprijinul instituțiilor statu-

lui, exclusiv pe baza și în executarea legii.

Instituția Poliției, cu rosturi informativ-coercitive, va exista atâta timp cât va

exista societatea și civilizația. Activitatea sa represivă a vizat și vizează corectarea sau

anihilarea comportamentelor deviante, a actelor de dezordine, a tendințelor de avariție

și haos social, asigurarea liniștii și ordinii indispensabile societății. Din această cauză,

acțiunile ei, în nenumărate rânduri, sunt dezaprobate de marea masă de cetățeni. Sub

acest aspect, poliția nu este aproape nicăieri iubită, dar în majoritatea statelor este apre-

ciată și respectată.

Termenul "poliție" derivă din limba greacă veche „politeia” care însemna o

activitate de ordine în stat. Cum însă, în antichitate, anterior formării statelor în accep-

țiunea modernă, noțiunea de stat se confunda cu aceea de oraș sau cetate, orice activita-

te de interes public cetățenesc sau orășenesc se putea considera ca interesând statul,

putându-se deci îngloba în denumirea de „politeia”.2

În decursul timpului, sensul original al cuvântului „poliție" - ca activitate de

ordine statală, a fost supus transformării, având un înțeles când mai restrâns, când mai

larg, după împrejurări.

Astăzi, în majoritatea statelor, poliția este funcțiunea ce aparține puterii execu-

tive, fiind organul menținerii ordinii și liniștii publice, ordinii de drept în general și

având, totodată sarcini judiciare importante privind, în mare, constatarea infracțiunilor

și identificarea făptuitorilor în vederea tragerii lor la răspundere.

În acest sens, analiza conținutului semantic conduce la concluzia că noțiunea

de „poliție judiciară” are cel puțin, o triplă semnificație, astfel:3

- autoritățile polițienești, adică toate acele servicii care îndeplinesc funcția po-

lițienească (I.G.P.R., I.G.P.F., I.G.J.R. D.G.P.M.B, I.P.J. Brașov, Poliția Sector 1, Sec-

ția 18 Poliție, etc.).

- organele polițienești, respectiv funcționarii din cadrul poliției;

- funcțiunea polițienească, adică exercitare atribuțiilor polițienești sau, altfel

spus, activitatea autorității polițienești. Aceste atribuțiuni sunt de natură a menține or-

dinea publică, paza "bunurilor, supravegherea și menținerea ordinii în circulație rutieră,

în transportul de călători și de mărfuri etc.

În cadrul funcțiunii polițienești un rol important îl îndeplinește acel trunchi al

Investigațiilor Criminale care se ocupă de prevenirea și descoperirea autorilor infracți-

unilor ce lezează unele drepturi fundamentele ale cetățenilor privind viața, integritatea

fizică, demnitatea, avutul public sau privat.

2 Termenul de „politeia” a fost preluat în limba latină sub forma „poliţia”, iar apoi în limbile moderne

astfel, în limba franceză se foloseşte "la police”, în engleză „the police", în germană „die Polizei”, etc 3 I. Chipăilă, N.D. Barbu, „Drept Poliţienesc”, Editura Licentia Publishing, Bucureşti, 2003, pag. 11;

27

Pentru a putea fi explicat termenul de "poliție judiciară"(Poliția judiciară este

organizată și funcționează în cadrul structurilor specializate ale M.A.I.)4 trebuie clarifi-

cate mai întâi înțelesul noțiunii de "judiciar", „Judiciar”, în general, desemnează "ceva

care ține de Justiție; judecătoresc sau făcut prin autoritatea justiției".5

Având în vedere evoluția istorică a instituției poliției, faptul că, inițial, aceasta

s-a ocupat de faptele antisociale prin care se aduce atingere vieții, integrității fizice,

proprietății, fapte care, finalmente, erau soluționate printr-o formă sau alta de justiție,

poliția a fost, în mod tradițional „judiciară”.

Acest termen, în unele state se menține și azi, astfel în Franța, poliția judiciară

ca funcție auxiliară a justiției penale, are ca obiect descoperirea crimelor și delictelor,

descoperirea autorilor și a dovezilor precum și deferirea autorităților judiciare compe-

tente a persoanelor contra cărora există indicii și probe de culpabilitate. De asemenea

ea participă la instrumentarea crimelor și delictelor cu delegare din partea judecătorilor

de instrucție. Această funcție este dusă la îndeplinire atât de serviciile poliției naționale

care fac parte din Direcția Centrală a Poliției Judiciare cât și de Direcția Centrală a Po-

liției Urbane, oarecum, și de Jandarmeria Națională.6

Ulterior, la noi în țară cât și în alte state datorită dezvoltării economico-sociale

a societății omenești, din nevoia de a menține o anumită ordine și în alte domenii (cir-

culație, sfera relațiilor economice, în transporturi, evidența informatizată a persoanei,

etc.) au apărut, în cadrul poliției, sectoare care se ocupă de menținerea unei stări de

legalitate în domeniile respective (poliție rutieră, investigarea fraudelor, poliția tran-

sporturi, combaterea criminalității organizate, criminalitatea informatică, protecția mar-

torilor, spălarea banilor etc.). Aceste domenii și sectoare ale poliției au o anumită di-

namică de la o etapă la alta și este diferită de la stat la stat, fiind determinate de politica

penală la un moment dat.

Între aceste domenii ale activității de poliție, există unul care se ocupă de in-

fracțiunile judiciare, precum și de elucidarea unor situații de natură judiciară care însă

nu sunt infracțiuni precum (disparițiile de la domiciliu în împrejurări suspecte, clarifi-

carea cazurilor unor cadavre a căror identitate nu este stabilită sau a unor persoane care

nu-și pot preciza identitatea, dromomanii etc.). Aceste situații intră în sfera de preocu-

pări a DIC din cadrul I.G.P.R. întrucât, în spatele aparențelor pot sta infracțiuni deose-

bit de grave (omor, omucideri din culpă, sechestrare de persoane etc.) și, în consecință

se apreciază că ele prezintă o stare de pericol social.

În practica poliției române s-a conturat conceptul de infracțiuni judiciare ca fi-

ind acele fapte antisociale prevăzute de legea penală care lezează normele legale ce

ocrotesc viața, sănătatea și integritatea fizică a persoanei, avutul public și proprietatea

particulară, alte drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor.7

Pe baza considerentelor menționate se poate concluziona că poliția de investi-

gații criminale este acea parte a poliției care are ca domeniu de acțiune apărarea vieții,

integrității corporale, sănătății, libertății și demnității persoanei, a avutului public și

privat, precum și rezolvarea altor situații care prezintă un anumit grad de pericol social,

din sfera intereselor legitime ale cetățenilor.

4 LEGE nr.364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, art. 1; 5Dicţionarul explicativ al lb. române, Ed. Academiei, 1975, p. 481. 6 Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare din Franţa- Documentar, Academia de Politie, Bucureşti 1992. 7 Idem pag. 14;

28

1.2. „Poliția de investigații criminale” ca ramură a învățământului juridic

de specialitate

Situația infracțională existentă în societate la un moment dat, nivelul, caracte-

risticile și tendințele acesteia, impun poliției, ca organ specializat al statului, să adopte

măsuri coerente, logice și optime pentru a contracara acea stare de lucruri prin care

practic, se încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale unor cetățeni, ordinea și

liniștea publică.

Într-un stat de drept, apare ca evidentă, din aceste motive, necesitatea obiectivă

de sistematizare și organizare, pe baze științifice a unui ansamblu de discipline teoreti-

ce care să explice și să argumenteze normele juridice ce reglementează activitatea poli-

ției, precum și a unei adevărate tehnologii de aplicare a diverselor metode și mijloace

specifice ofițerului de poliție sau formațiunii operative din care face parte, în raport cu

domeniul de activitate în care acționează.

Disciplina "Investigații Criminale"8 se constituie astfel într-o știință care își

propune, pe plan teoretic, să desprindă (din izvoare proprii) și să descrie acel ansamblu

sistematic de norme, principii și procedee la care polițistul trebuie să recurgă pentru a-

și îndeplini cu succes sarcinile sale specifice. Cu alte cuvinte, această știință își propu-

ne să delimiteze și să recomande o anumită metodologie de lucru a polițistului, meto-

dologie reglementată la nivel principial, dar care să poată fi aplicată, pentru soluționa-

rea fiecărei infracțiuni judiciare în parte căreia, în virtutea obligațiilor profesionale,

trebuie să identifice autorii pentru a fi deferiți justiției.

Prezentul curs, ca și cel de Investigare a Criminalității Economice, Combaterea

Criminalității Organizate, Antidrog, Criminalitatea Informatică, Poliție Transporturi,

Informații M.A.I., Ordine Publică, Poliție Rutieră, Cercetări Penale sau de Criminalis-

tică, este destinat, în primul rând studenților care se pregătesc pentru un anumit dome-

niu (profil). Este destinat viitorilor ofițeri de investigații criminale, dar poate fi folosit

și de studenții celorlalte specializări care vor să se documenteze în acest domeniu.

"Poliția judiciară" este o știință ce face parte din învățământul juridic de speci-

alitate. Este o știință juridică deoarece elaborează un ansamblu de norme, principii și

procedee, după caz, imperative, permisive sau recomandabile care servesc în final, de

regulă, înfăptuirii justiției, fiind foarte asemănătoare și apropiate din acest punct de

vedere cu unele discipline de drept (drept procesual penal sau medicina legală, de

exemplu).

De asemenea, este o știință de specialitate deoarece obiectul său de studiu este

destinat exclusiv unei categorii aparte de specialiști în domeniul dreptului; anume ace-

lor juriști care nu fac parte din sistemul judecătoresc, ci din sistemul unui organ execu-

tiv al statului – POLIȚIA ca parte a M.A.I. se adresează deci acelor juriști și executivi

care, prin activitatea lor pun bazele începutului de justiție, în sfera penalului, și care,

practic, declanșează activitatea judiciară.

8 Curs de Investigații Criminale, vol. I, editura MAI, Bucuresti, 2006;

29

1.3. Obiectul "Investigațiilor Criminale" ca știință

Cursul de investigații criminale9 este un manual teoretic destinat studenților

Facultății de Poliție (drept) și specialiștilor de la Investigații Criminale. Cursul anali-

zează, explică și argumentează ansamblul normelor, principiilor și procedeelor folosite

de ofițerii de investigații criminale individual sau conjugat, pentru prevenirea, descope-

rirea și combaterea infracțiunilor judiciare și identificarea autorilor.

În activitatea curentă, ofițerul de Investigații Criminale este pus în situația de a

acționa pentru descoperirea unor infracțiuni care nu se reclamă (cerșetoria, vagabonda-

jul, proxenetismul, prostituția, etc.) dar, de cele mai multe ori acesta se confruntă cu

disperarea și consternarea cetățeanului care îl caută ca pe ultima speranță în dorința de

identificare a celui care i-a furat banii, i-a spart locuința sau magazinul și i-a furat lu-

cruri deosebit de valoroase, l-a tâlhărit, i-a ucis pe cineva apropiat, i-a furat mașina, i-a

violat fiica, l-a înșelat oferindu-i valută falsă ori hârtii de ziar în loc de bani sau, atunci

când i-a dispărut în împrejurări suspecte cineva apropiat și există suspiciunea unei fap-

te odioase.

În oricare din aceste situații, prezentate exemplificativ care nu seamănă aproa-

pe niciodată între ele nici ca gen de faptă, nici sub aspectul împrejurărilor concrete în

care s-au produs, polițistul „judiciarist” trebuie să știe ce anume să facă și cum să pro-

cedeze pentru a fi cât mai eficient și pentru a-i reda cetățeanului disperat din fața sa

mai întâi calmul și încrederea, apoi satisfacția recuperării integrale a pagubei, a desco-

peririi făptașului și prezentării acestuia în fața instanței pentru a se restabili dreptatea.

Știința disciplinei Investigații Criminale este singura care oferă studenților Fa-

cultății de Poliție și altor persoane interesate posibilitatea învățării normelor, principii-

lor și procedeelor folosite de polițiștii „judiciariști” în munca lor de zi cu zi pentru exe-

cutarea misiunilor ce le sunt repartizate.

Cum aceste misiuni sunt diverse, complexe cu grad de dificultate sporit, deoa-

rece cazurile pe care trebuie să le rezolve un „judiciarist” sunt, cel mai adesea irepeta-

bile în privința condițiilor și împrejurărilor particulare în care s-au comis ori modurilor

de operare folosit de autor, pregătirea acestuia trebuie să fie temeinică, complexă și

multilaterală.

În întâmpinarea acestei necesități vine disciplina „Investigații criminale"10 care

face obiectul prezentului curs. În acest curs sunt menționate activitățile informativ-

operative care trebuie însușite și aplicate de polițiști pentru rezolvarea cazurilor de omor,

lovire cauzatoare de moarte, vătămare corporală, viol, tâlhărie, furt prin spargere și chei

potrivite, furt din buzunare, din poșete și de bagaje, furt din vagoanele de marfă, din/de

autovehicule, înșelăciune, etc. Totodată, în curs sunt prezentate activitățile ce se execută

pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor și altor fapte antisociale la regimul arme-

lor și munițiilor, al materialelor explozive, substanțelor toxice și stupefiantelor.

De asemenea, sunt prezentate activitățile ce trebuie executate în cazuri privind

existența unor cadavre neidentificate sau a unor persoane ce nu-și pot preciza identita-

tea, precum și în cazul reclamării dispariției de la domiciliu în împrejurări suspecte a

unei persoane.

9 Op.cit, 2006, p. 24; 10 idem, p.25;

30

Totodată, cursul de investigații criminale11 mai prezintă și modul de acțiune al

polițiștilor „judiciariști” pentru menținerea la un nivel cât mai scăzut posibil a număru-

lui infracțiunilor în mediile cu o mare concentrare de țigani precum și pentru combate-

rea delicvenței juvenile.

În toate cazurile în care sunt proiectate activitățile polițienești pentru soluționa-

rea unor cazuri privind infracțiuni reclamate poliției (omor, furt, viol, tâlhărie, înșelă-

ciune, etc.), acestea au o prezentare metodologică, într-o ordine firească și cronologică,

începând cu primirea sesizării, cercetarea la fața locului, audierea reclamantului, a mar-

torilor etc., până la stabilirea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți precum și, din-

colo de acestea, modalitățile de supraveghere operativă a suspecților în vederea dovedi-

rii vinovăției și tragerii lor la răspundere penală.

În paralel cu descrierea activităților specifice descoperirii sunt prezentate dis-

tinct activitățile ce se execută în mod necesar pentru a se realiza prevenirea acestor ge-

nuri de fapte antisociale, având în vedere periculozitatea și implicațiile lor adesea dra-

matice, în destinul unor oameni, familii sau colectivități.

1.4. Izvoarele teoretice ale disciplinei "Investigații Criminale"

Orice știință își are izvoare teoretice proprii, din care își desprind și elaborează

normele, principiile și procedurile specifice pentru desfășurarea activității în domeniul

respectiv. Ca atare, și poliția judiciară, știință juridică de specialitate, are obiect propriu

de studiu, și izvoare specifice. Aceste izvoare pot fi clasificate în două mari categorii,

ținând cont de caracterul lor, care poate fi imperativ, deci obligatoriu, și, respectiv, ori-

entativ sau recomandabil. Astfel, izvoarele științei poliția de investigații criminale sunt

oficiale și neoficiale.

1.4.1. Izvoarele oficiale

Izvoarele oficiale sunt acele izvoare, de regulă norme juridice, care sunt elabo-

rate de autorități competente cu vocație normativă (Parlamentul României, Guvernul

României, M.A.I.) și care statuează un anumit cadru imperativ în limitele căruia ofițe-

rul „judiciarist” își poate și trebuie să își desfășoare activitatea. Din categoria acestora,

fac parte următoarele :

a) Constituția României – legea fundamentală a statului de drept, statuează în

Titlul II, Cap. II, drepturile și libertățile fundamentale (ale cetățenilor) din care, impli-

cit se desprind obligațiile și drepturile corelative pentru polițiști. Astfel, în acest capitol

se statuează între altele, că cetățenii României au următoarele drepturi : dreptul la viață

și dreptul la integritate fizică; nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pe-

deapsă sau tratament inuman și degradant; libertatea individuală și siguranța persoanei

sunt inviolabile; reținerea și arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și

cu procedura prevăzută de lege; domiciliul și reședința sunt inviolabile; proprietatea

privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular, etc. Pentru garantarea în

fapt a acestor drepturi și libertăți constituționale, cea dintâi chemată este formațiunea

investigații criminale, ca organ specializat al administrației de stat.

b) Legea - este actul normativ care emană de la Parlamentul României și care

11 Idem p. 26;

31

cuprinde norme generale de conduită, obligatorii și impersonale, susceptibile de a fi

aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a statului.

Dintre legile în vigoare, unele conțin dispoziții care reglementează în mod ex-

pres atribuții privind activitatea de poliție judiciară12, cum sunt Legea privind organiza-

rea și funcționarea M.A.I., Codul de procedură penală, Legea privind organizarea și

funcționarea Poliției Române, Statutul polițistului (cu modificările ulterioare), Ghidul

Carierei, etc.

Astfel, în prima dintre aceste legi, la cap. IV, art. 17 pct. I, intitulat "Atribuții

privind asigurarea respectării legilor, ordinii și liniștii publice” sunt prevăzute unele

atribuții care sunt efectiv specifice formațiunilor judiciare. În acest sens, la lit. „a” se

arată expres : „stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea vieții, integrității corpo-

rale și libertății persoanelor, avutului public și privat, celorlalte drepturi și interese legi-

time ale cetățenilor, grupărilor sociale și ale statului, iar în art. 18 se precizează investi-

rea cadrelor M.A.I. cu exercițiul autorității de stat și li se stabilesc drepturile și obliga-

țiile, selectiv, și de interes pentru ofițerii „judiciariști” sunt de reținut următoarele : să

legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori

sunt suspecte și să ia măsurile ce se impun; să conducă în fața organelor de urmărire

penală pe cei care prin acțiunile lor periclitează ordinea publică, viața persoanelor sau

alte valori sociale; să ia măsura reținerii, să pună în executare mandatele de arestare și

pe cele de executare a pedepselor în cazurile și condițiile prevăzute de lege etc.

Legea nr. 218/2002 de organizare și funcționare a Poliției Române este actul

normativ care statuează cel mai direct principiile în baza cărora poliția, inclusiv cea

judiciară își desfășoară activitatea, precizând, totodată drepturile și obligațiile ce contu-

rează statutul profesional al oricărui polițist. Având în vedere prevederile acestui act

normativ, conținutul său concret, se poate aprecia că este izvorul oficial principal al

tacticii și metodicii poliției de investigații criminale, este sursa judiciară care precizea-

ză ce se permite, ce se dispune și ce se interzice unui „judiciarist” care trebuie să acțio-

neze pentru realizarea funcției sale publice.

O altă lege de largă aplicabilitate în activitatea polițiștilor de la formațiunile

judiciare este Codul de procedură penală al României13. Având în vedere că în multe

situații ofițerul „judiciarist” desfășoară și activitatea de urmărire penală, competențele,

drepturile și obligațiile acestuia, modul concret de acțiune, trebuie corelate cu prevede-

rile imperative ale Cpr.pen. În activitatea curentă ofițerul „judiciarist” este cel mai ade-

sea primul sesizat de comiterea unor fapte penale ca de exemplu: viol, înșelăciune, furt

din buzunare, din poșetă, etc. Toate actele premergătoare începerii urmăririi penale,

precum și cele de urmărire, le execută polițistul „judiciarist” ca organ de urmărire pe-

nală. În această calitate el primește plângerea sau denunțul, efectuează cercetarea la

fața locului, ascultarea învinuitului, audierea martorilor, recunoașterea din grup, recon-

stituirea, reținerea făptuitorului și alte acte de urmărire penală, însă toate într-un cadru

de strictă legalitate, stabilit ca atare prin acest cod de procedură penală. De modul în

12 Lege nr.364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciar; 13 Legea nr. 135/2010 privind Noul C.P.P., publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din

01.02.2014.Noul C.P.P. actualizat prin:

OUG nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010

privind C.p.p. şi pentru implementarea altor acte normative Monitorul Oficial 98/2014

Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C.p.p. şi pentru

modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale M. Of. 515/2013

32

care polițistul își respectă și își îndeplinește normele imperative ale activității sale ca

organ de urmărire penală, depinde, în final, calitatea actului de justiție hotărât și pro-

nunțat de instanța judiciară.

c. Instrucțiuni aprobate prin ordin al ministrului, dispoziții ale șefului

I.G.P.R., metodologii de lucru și planuri de măsuri ale Direcției de Investigații

Criminale. Pentru coordonarea unitară a unor proceduri de lucru în anumite domenii

ale activității formațiunilor de investigații criminale, poate apare, la un moment dat,

necesitatea adoptării unor instrucțiuni de linie, care precizează o anumită metodologie

de lucru.

Astfel, prin ordin s-a aprobat modul de efectuare a cercetării la fața locului de

către polițiștii „judiciariști”, în care este precizat modul concret în care se efectuează

această activitate, cu cine se cooperează, ce documente se întocmesc, cum se ridică și

se exploatează mijloacele materiale de probă, etc.14

Tot astfel, pentru a se respecta de către formațiunile de investigații criminale

un cadru metodologic unitar, privind rezolvarea cauzelor (dosarelor existente în evi-

dență) cu A.N., D.I.C. din I.G.P.R. a elaborat o "metodologie privind activitățile ce se

execută în cauzele cu A.N., fiind imperativă și ordonată ca atare tuturor unităților de

poliție. În această "metodologie" se precizează în mod concret ce activități trebuie exe-

cutate și succesiunea acestora, pentru a se spori șansele identificării operative a făptui-

torilor în scopul tragerii acestora la răspundere penală.

De asemenea, în cadrul I.G.P.R. se analizează periodic sau când situația impu-

ne, starea infracțională existentă în anumite zone geografice, pe anumite genuri de in-

fracțiuni și în anumite perioade (sau împrejurări).

În urma unor astfel de analize se stabilește un Plan de măsuri care se ordonă

Inspectoratelor județele de poliție interesate sau tuturor Inspectoratelor de poliție. În

aceste planuri de măsuri se precizează și termenele concrete și cei care răspund nemij-

locit de executarea activităților ordonate, fiind un izvor imperativ de conduită care ur-

mărește eliminarea și apoi ținerea sub un anumit control a stării infracționale în dome-

niul analizat.

1.4.2. Izvoarele neoficiale

Având în vedere complexitatea și varietatea misiunilor pe care un polițist judi-

ciar trebuie sa le execute, ineditul multor situații cu care se confruntă, nevoia de docu-

mentare pentru a avea o conduită optimă în orice împrejurare este enormă. În aceste

condiții, și izvoarele din care să desprindă învățămintele necesare sunt diverse, nume-

roase și, din această cauză, nu pot fi delimitate riguros. Adică nu se poate spune că un

polițist „judiciarist” trebuie să învețe și să se documenteze, să știe numai "până aici".

Totuși, se poate încerce o grupare a acestor izvoare teoretice neoficiale, care deci nu

sînt impuse de o autoritate, ci numai de arzătoarea sa nevoie de a ști cum să procedeze

pentru a ieși "cu fața curată” (și mâinile, de asemenea) într-o împrejurare cumplită care

se poate petrece într-o zi de muncă obișnuită sau memorabilă. Aceste izvoare neoficia-

le pot fi grupate astfel:

14 Instrucţiunile M.I. nr. 420/2003 privind cercetarea la faţa locului de către unităţile şi subunităţile de

poliţie.

33

a) Manuale teoretice ale științelor și disciplinelor înrudite

În această categorie intră manualele teoretice ale disciplinelor drept procesual

penal, drept penal, drept polițienesc, crimă organizată și antidrog, criminalistică, crimi-

nologie, drept administrativ, psihologia judiciară, relația cu publicul, pedagogia, medi-

cina legală, sociologie juridică etc. Posedând cunoștințe cât mai temeinice din conținu-

tul acestor discipline, dar și al altora, polițistul va putea să acționeze mai eficient în

activitatea sa cotidiană.

b) Articole, sinteze, diverse materiale tipărite - cere apar în publicații de

specialitate, sunt surse care oferă învățăminte pertinente de uz profesional. În astfel de

materiale se prezintă de regulă o gamă de experiențe, constatări, învățăminte, cazuisti-

că, din care, un cadru didactic interesat poate obține informații și învățăminte care îi

pot fi utile.

c) Experiența colegilor de muncă. Tactica și metodica Investigațiilor Crimi-

nale, ca manual teoretic, poate prezenta o mare gamă de procedee aplicabile de un poli-

țist în munca sa. Poete exista la un moment dat, tendința ca acest curs teoretic să se

apropie cât mai mult de multitudinea situațiilor și problemelor practice cu care se con-

fruntă un polițist, dar o suprapunere ideală a planului teoretic cu infinitatea situațiilor

practice, în mod obiectiv, nu se poate realiza. Această diferență, sau cel puțin o parte a

ei, se suplinește prin generalizarea, în forme organizate sau, pur și simplu, prin obser-

vare și limitare, a experienței colegilor de muncă. Un polițist mai tânăr are ce învăța

dacă observă atent conduita zilnică sau într-un caz anume a colegului său mai experi-

mentat. Oricare polițist are ceva de învățat din cunoștințele și experiența difuzată cu

ocazia unor activități organizate precum simpozioane, seminarii, „mese rotunde”

cursuri de reciclare, bilanțuri etc.

d) Codul de conduită pentru polițiști, adoptat prin rezoluția Adunării Gene-

rale a O.N.U. nr. 14163/17.12.1979 stipulează în opt articole comentate principiile și

normele de bază, recunoscute universal pe care trebuie să se bazeze activitatea oricărui

polițist și a agenției (organului) din care face parte. Întrucât cele mai multe din aceste

prevederi se adresează polițiștilor care fac parte din sistemul justiției criminale al cărui

scop este da a preveni .și controla infracțiunile, a celor care „exercită (...) în special

puterea ele e aresta și a reține”, ceea ce este specific judiciariștilor, este de considerat

că acest cod este și un izvor teoretic pentru practica polițiștilor judiciariști români.

e) INTERNETUL reprezintă o adevărată bază de date și informații, despre

toate domeniile de activitate din întreaga lume, pe care le poți obține într-un timp foar-

te scurt. Receptivitatea și interesul cognitiv rămân însă atributele personale ele polițis-

tului care face aceste izvoare neoficiale să poată influența modul de modernizare și

optimizare a conduitei sale profesionala.

34

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI ATRIBUȚIILE DIRECTIEI DE INVESTIGAȚII

CRIMINALE DIN I.G.P.R. ȘI A STRUCTURILOR SUBORDONATE

2.1 Atribuțiile ce revin polițiștilor din structurile de investigații crimi-

nale15

Polițiști care lucrează în structurile Poliției de Investigații Criminale au urmă-

toarele atribuții:

Efectuează cercetări în cauzele de competența Parchetului de pe lângă Înal-

ta Curte de Casație și Justiție și în alte cazuri unde există delegări;

Sub conducerea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casa-

ție și Justiție execută activități de cercetare la fața locului, informativ-operative, acordă

sprijin și îndrumare, efectuează evaluări în dosarele complexe, pentru identificarea au-

torilor în cazul omorurilor deosebit de grave;

Cooperează cu alte structuri de informații pentru prevenirea și combaterea

rasismului, xenofobiei sau activităților ilegale ale sectelor religioase

2.2. Sarcinile direcția de investigații criminale (vezi anexa 1)

Direcția de investigații criminale are în principal următoarele atribuții:

- Organizează, coordonează, îndrumă și evaluează activitatea poliției pentru

combaterea infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei, avutului public și privat, cele

comise de cetățenii români în străinătate, precum și a celor care aduc atingere unor re-

lații privind conviețuirea socială, exceptând cazurile date în competența structurilor de

combaterea crimei organizate.

- Realizează activități de colaborare în interesul combaterii criminalității inter-

naționale cu structuri similare din alte țări

- Elaborează supune aprobării conducerii M.A.I. și I.G.P.R. proiecte și de dis-

poziții ce vizează reglementarea unitară a activităților în domeniile poliției de I.C. și

face propuneri pentru îmbunătățirea legislației precum și a dispozițiilor, instrucțiunilor,

regulamentelor și metodologiilor în domeniu;

- Organizează și conduce acțiuni operative pe întreg teritoriul țării sau pe grupe

de județe, în vederea combaterii unor infracțiuni care, prin modul de operare și frec-

vența, pot lua amploare;

- Desfășoară activități proprii cu rețeaua informativa și supraveghează infor-

mativ grupuri de infractori periculoși;

- Monitorizează dinamica înregistrării și soluționării cauzelor penale cu A.N.,

propune sau dispune măsuri, intervine și execută activități directe la unitățile de poliție

care se confruntă cu o situație deosebită în acest domeniu;

- Acționează nemijlocit în cauzele complexe și de periculozitate deosebită, ca-

15 Legea 218/2002, privind org si functionarea poliţiei române (cu modificările ulterioare);

35

re, prin modul și locul comiterii sunt în competența mai multor unități teritoriale de

poliție

- Coordonează și execută activități nemijlocite pentru depistarea și prinderea

persoanelor urmărite în baza legii, clarificarea situației cadavrelor cu identitate necu-

noscută și a persoanelor dispărute în împrejurări suspecte.

- Efectuează evaluări tematice la unitățile teritoriale și întocmește analize stra-

tegice pentru domeniul din competența;

- Desfășoară activități de verificare a notelor verbale ale ambasadelor și petiții-

lor cetățenilor privind fapte de natură judiciară, repartizate de conducerea M.A.I. și

I.G.P.R.;

- Avizează programele și planurile de învățământ la unitățile de formare și spe-

cializare pe linia poliției de investigații criminale, propune, organizează și conduce

cursuri de pregătire profesională și de perfecționare a cadrelor din formațiunile subor-

donate, întocmește materiale, documentare, etc. destinate studenților, elevilor și cursan-

ților din școlile M.A.I.;

- Execută direct, coordonează, sprijină și controlează modul în care s-au efec-

tuat activitățile de cercetare la fața locului, informativ - operative și de cercetare pentru

identificarea autorilor în cauzele privind:

Tâlhăriile și furturile comise cu moduri de operare deosebite sau cu prejudi-

ciu mare;

Traficul și furturile deosebite de și din autovehicule comise pe teritoriul

României;

Falsurile și înșelăciunile urmate de consecințe deosebite, cu excepția celor

date în competența altor structuri;

Faptele care lezează patrimoniul cultural-național cu prejudiciu mare și fap-

tele comise de către grupuri cu caracter extremist, xenofob, naționalist – șovin sau or-

ganizații și secte cu caracter religios;

Împrejurările disparițiilor unor persoane și identificarea cadavrelor cu iden-

titate necunoscută, în conformitate cu ordinele și instrucțiunile de linie și prinderea

persoanelor urmărite în temeiul legii.

- Monitorizează și acordă sprijin lucrând direct cu unitățile teritoriale pentru

documentarea activității infracționale a grupurilor care operează pe raza mai multor

curți de apel, sub coordonarea procurorilor din P.I.C.C.J. sau D.I.I.C.O.T. (conform

competentelor stabilite de legea penală)

- Monitorizează și coordonează activitățile de cercetare în cauzele în care vic-

time ale agresiunilor sunt reprezentanți mass-media, fapte comise în legătură directă cu

profesia acestora;

- Cooperează cu celelalte unități din I.G.P.R., cu structuri și formațiuni din ca-

drul M.A.I.:

- Centrul de Cooperare Polițienească Internațională;

- I.G.P.R., I.G.J.R.;

- Direcția Generală de Informații și Protecție Internă;

- D.G.I.E.R.I.

- Cooperare cu alte structuri:

Servicii de informații:

- S.R,I

36

- S.I.E.

- Parchetul de pa lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și DIICOT

conform competențelor stabilite de procedura penală;

- Ministerele: Justiției, M.A.E., Ministerul Sănătății, Educației și Cercetă-

rii, Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Mediului și Gospodăririi Apelor, Muncii,

Solidarității Sociale și Familiei, Culturii și Cultelor, al Finanțelor Publice;

- Patriarhia Romană;

- Organizații guvernamentale și neguvernamentale;

Directorul DIC și adjunctul acestuia reprezintă Poliția de Investigații Criminale

în relațiile internaționale. Eliberează licențe de funcționare a agențiilor sau a cabinete-

lor individuale de detectivi particulari și avizează planurile de pregătire profesională în

acest domeniu.

2.3. Organizarea și atribuțiunile serviciului de combatere a infracțiunilor

contra persoanei

În principal are responsabilități în următoarele domenii:

Marea violență;

Violuri și tâlhării urmate de moartea victimei;

Lipsire de libertate – șantaj;

Violența intrafamilială

Infracțiuni la viața sexuală;

Proxenetism;

Agresiuni asupra reprezentanților mass media.

Sub coordonarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau

DIICOT (conform competențelor stabilite de procedura penală) desfășoară activități de

cercetare la fața locului, informativ-operative, acordă sprijin și îndrumare și efectuează

control în cauze complexe pentru identificarea autorilor în :

Omorul deosebit de grav comis asupra a două sau mai multor persoane;

Omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori a uni militar în timpul sau

în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ori publice ale acestora; Omorul

comis la comandă ori pentru reglarea unor conturi în care s-au folosit arme de foc, ma-

terial exploziv sau substanțe toxice ori asupra unor demnitari români sau străini; Omo-

ruri comise în serie; Omorul care datorită modului de operare folosit și calității victi-

mei a creat stare de pericol și indignare în rândul comunității;

Lipsire de libertate în mod ilegal; Șantaj;

Infracțiuni la viața sexuală – pedofilie; viol, agresiunea sexuală proxene-

tism, violența în familie.

Se implică în activitățile menționate mai sus, în situațiile în care faptele la care

se face referire nu sunt comise în condițiile prevăzute de Legea 39/2003 sau cele din

competența stabilite prin Legea 508/2004. De asemenea, monitorizează și coordonează

activitățile pentru soluționarea cauzelor în care victimele agresiunilor sunt reprezen-

tanți ai mass-media, comise în legătura directă cu profesia acestora.

Executa activități specifice pe problematica infracțiunilor privind viața sexua-

lă, cu accent pe acte de pedofilie. Execută activități informativ-operative, de îndrumare

și sprijin privind infracțiunile la viata sexuală cu autori necunoscuți săvârșite în serie și

37

infracțiunile de proxenetism comise prin răpirea, vânzarea, sechestrarea și obligarea

unor femei la practicarea prostituției.

22..44.. Serviciul de combatere a infracțiuni-lor contra patrimoniului și gru-

pări infracționale

Gestionează activitatea pe următoarea problematică :

Grupuri infracționale;

Furturi și tâlhării cu mod de operare deosebit;

Înșelăciuni și distrugeri de natură judiciară cu mod de operare deosebit;

Avizare detectivi - licențiere.

Executa activități de cercetare la fata locului, informativ-operative și de cerce-

tare pentru identificarea autorilor în cauzele complexe privind distrugeri prin incendie-

re, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc dacă rezultă pericol public sau prejudicii

deosebite.

2.4.1. Compartimentul trafic, furturi de și din auto

Acest compartiment se află în subordinea serviciului de combatere a infracțiu-

nilor contra patrimoniului și grupări infracționale Acest serviciu desfășoară următoare-

le activități pentru prevenirea și combaterea :

Traficului internațional de autovehicule furate;

Furtului de autovehicule;

Furtului din autovehicule;

Serviciul trafic, furturi de și din auto are următoarele atribuții:

Coordonează, îndrumă și evaluează activitatea unităților teritoriale din su-

bordine pe aceste linii de muncă;

Analizează trimestrial situația operativă și stabilește cauzele și condițiile ca-

re favorizează fenomenul infracțional specific și dispune executarea unor măsuri con-

crete care să conducă la eficientizarea activității;

Analizează informațiile primite de la unitățile teritoriale și realizează cone-

xiunile pentru extinderea cercetărilor în plan național și internațional, după caz;

Monitorizează, în vederea culegerii de informații, persoane suspecte, pentru

probarea activității lor infracționale;

Preia în instrumentare sau coordonare directă cauzele cu caracter complex

aflate in lucru la nivelul structurilor teritoriale;

Lucrează în grupuri regionale pentru documentarea activității infracționale

a unor filiere internaționale ale autorilor de furturi de auto și traficanți de autovehicule

furate;

Soluționează comisiile rogatorii internaționale care presupun efectuarea de

acte procedurale pe raza de competență a mai multor județe;

Realizează schimb de informații cu unitățile centrale din IGPR, IGPF,

DGIPI, SRI, precum și cu autoritățile altor state prin intermediul Centrul de Cooperare

Polițienească Internațională, ofițerii de legătură ai polițiilor străine și atașații de afaceri

interne acreditați la București, precum și cu atașații de afaceri interne români în străină-

tate;

38

Analizează semestrial finalitatea judiciară a cauzelor instrumentate de uni-

tățile teritoriale subordonate pe liniile de muncă;

Colaborează cu celelalte instituții ale statului cu atribuții în domeniul pre-

venirii, combaterii furturilor de și din auto ori indigenizării autovehiculelor care provin

din străinătate, INEP, RAR, Agenția Națională a Vămilor din cadrul ANAF, în scopul

creării unui cadru juridic adecvat pentru inhibarea infracționalității în domeniul de res-

ponsabilitate, prevenirea apariției și identificarea unor noi moduri de eludare a legisla-

ției în domeniu.

Întocmește analize, sinteze și organizează convocări și cursuri de speciali-

zare, elaborează și difuzează materiale de pregătire, generalizează experiența pozitivă,

promovează noi metode de muncă și acționează pentru pregătirea profesională specifi-

că a polițiștilor;

Efectuează evaluări tematice la unitățile teritoriale din subordine pe liniile

de muncă și prezintă concluzii, pentru eficientizarea activității, conducerii D.I.C. și

IGPR.

2.5. Serviciului urmăriri

Gestionează problematica pe următoarele domenii:

Urmăriți și urmăriți internațional căutați de autoritățile române și ale altor

state;

Clarificarea situației persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscuta

precum și clarificarea situației dispăruților în împrejurări suspecte;

Acționează direct pentru prinderea urmăriților implicați în cauze instrumen-

tate de unitățile centrale din I.G.P.R.;

Coordonează activitatea de depistare a urmăriților internațional la solicita-

rea altor state;

Organizează și desfășoară activități pentru prinderea în flagrant a autorilor

de infracțiuni în cauze complexe;

Organizează și coordonează activitatea de depistare și prindere a urmăriți-

lor, de identificare a cadavrelor și persoanelor cu identitate necunoscută, clarificarea

situației persoanelor dispărute;

Asigură dispunerea urmăririi ori revocarea acesteia față de persoanele care

fac obiectul măsurii amintite;

Preia sub control sau execută activități directe pentru urmărirea unor infrac-

tori periculoși, evadați sau dezertori înarmați;

Cooperează cu polițiile sau agențiile de aplicare a legii din alte state pe ca-

zuri concrete pentru prinderea urmăriților internațional ori pentru clarificarea situației

unor P.I.N. sau C.I.N.

Întocmește metodologii de lucru sau dispoziții de coordonare a muncii de

urmărire;

Realizează activități de pregătire pe profil a cadrelor din teritoriu;

39

2.6. Biroul pentru protejarea patrimoniului cultural național (vezi tema

”Patrimoniul cultural Național)

2.7. Serviciul asistență judiciară și polițienească internațională pentru

prevenirea și combaterea infracțiunilor comise de cetățenii români în străinătate

Activitatea se desfășoară pe principiul responsabilității pe spații geografice și

al țărilor de destinație pentru:

- Prevenirea și combaterea criminalității internaționale

- Cooperarea internațională;

AAttrriibbuuțțiiiillee sseerrvviicciiuulluuii ppeennttrruu pprreevveenniirreeaa șșii ccoommbbaatteerreeaa iinnffrraaccțțiiuunniilloorr ssăăvvâârrșșiittee

ddee cceettăățțeenniiii rroommâânnii îînn ssttrrăăiinnăăttaattee ssuunntt::

- Transmiterea la UCAI, pentru implementarea în baza de date, a informații-

lor referitoare la cetățenii români care săvârșesc infracțiuni în străinătate sau semnalați

cu preocupări infracționale în afara României, baza care va fi permanent reactualizată

și completată

- Participarea împreună cu reprezentanții ministerului public și autoritățile

străine solicitante la soluționarea cauzelor de asistență juridică prin comisii rogatorii;

- Colaborarea permanentă și realizarea unui schimb operativ de date și infor-

mații cu ofițerii de afaceri interne atașați la București și a țărilor de destinație, referitor la

cetățenii români semnalați cu preocupări infracționale în afara granițelor țării;

- Activități de stabilire a căilor și mijloacelor folosite pentru traficul ilegal cu

bunuri culturale mobile, precum și a celor provenite din infracțiuni săvârșite în străină-

tate;

- Trimiterea la institutul de criminalistică a fișelor cu impresiunile decadacti-

lare primite de la autoritățile străine și care aparțin cetățenilor români ce au comis in-

fracțiuni în străinătate, în vederea implementării in sistemul AFIS 2000;

- La solicitarea autorităților străine și împreună cu ofițerii de legătură români

sau atașați de afaceri interne acreditați, lucrătorii serviciului se vor deplasa în țările din

responsabilitate în vederea efectuării de verificări, investigații și întâlniri de lucru în

cauze concrete;

- Stabilirea apartenenței persoanelor identificate ca membri ai unor grupuri

infracționale ce își desfășoară activitatea pe teritoriul altor state sau al României – coo-

perarea cu structurile de crimă organizată;

- Identificarea și localizarea minorilor romani aflați în dificultate pe teritoriile

altor state.

2.8. Serviciul poliției de investigații criminale

Funcționează la nivelul Inspectoratelor Județene de Poliție, iar la D.G.P.M.B

sunt trei asemenea structuri și câte un serviciu la fiecare sector.

Este format din ofițeri și agenți de poliție specializați în domeniu, iar activita-

tea este organizată pe compartimente și linii de muncă, astfel:

Compartimentul privind combaterea infracțiunilor de mare violență:

- Omucideri (omor, lovituri și vătămări cauzatoare de moarte, pruncucideri,

tâlharii și violuri urmate de moartea victimelor)

- Agresiuni asupra reprezentanților mass-media;

40

- Lipsire de libertate;

- Infracțiuni la viața sexuală – pedofilie;

- Viol, agresiune sexuală, proxenetism (prostituție);

- Violența intrafamilială

Compartimentul protecție patrimoniu :

- Tâlharii cu mod de operare deosebit

- Furturi cu mod de operare deosebit

- Distrugeri si incendieri

- Înșelăciuni de natură judiciară cu mod de operare deosebit

Biroul / Compartimentul trafic și furturi de auto

Biroul / Compartimentul urmăriri:

– Urmăriri.

Compartimentul protejarea patrimoniului cultural național:

protejarea patrimoniului național cultural (la DGPMB si 10 județe funcțio-

nează compartimente, iar la restul politiilor județene un ofițer prin cumul);

Rasism, xenofobie, extremism si alte forme de intoleranta sociala (linie de

munca prin cumul);

Compartimentul / linia de munca combaterea infracțiunilor săvârșite de ce-

tățeni romani in străinătate:

combaterea criminalității internaționale (la DGPMB si 15 județe s-au con-

stituit compartimente, iar la restul unităților teritoriale un ofițer gestionează problema-

tica).

Compartimentul Secretariat si documente clasificate

2.9. Organizarea și atribuțiile serviciului de investigații criminale din

D.G.P.M.B.

SIC - DGPMB are următoarele atribuții pe linia preveniri și combaterii infrac-

țiunilor de natură judiciară:

Ø Coordonează activitatea tuturor formațiunilor de investigații criminale ce-și

desfășoară activitatea la nivelul secțiilor și sectoarelor de poliție;

Ø Urmărește și analizează starea infracțională, de natură judiciară, ce se înre-

gistrează în Municipiul București și în funcție de concluziile desprinse, propune măsuri

pentru prevenirea și combaterea acesteia;

Ø Desfășoară activități pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor grave și

cu moduri de operare deosebite, cum sunt:

tâlharii cu mână armată asupra băncilor, unităților C.E.C sau altor instituții

unde se mânuiesc importante valori monetare, precum si asupra autovehiculelor specia-

lizate in transporturi de astfel de valori;

tâlhării cu moduri de operare deosebite, ce au produs consecințe deosebit de

grave;

răpiri de persoane in scop de răscumpărare sau răzbunare;

acte de șantaj, realizate prin moduri de operare deosebite si care vizează ob-

ținerea unor foloase materiale importante;

violuri care au caracter de repetabilitate (în serie), si despre care exista date

ca sunt comise de același autor;

41

furturi din sediile ambasadelor, reprezentanțelor diplomatice sau economice

străine;

furturi din locuințe sau societăți comerciale, cu moduri de operare deosebite

(spargere zid, escaladare, chei potrivite, etc.) și care au produs consecințe deosebit de

grave;

furturi de și din case de bani cu prejudiciu și moduri de operare deosebite

(neutralizarea sistemului de alarma, tăierea caselor de bani cu aparatele de sudura);

furturi de valori ce fac parte din patrimoniul cultural-național, aflate în uni-

tățile specializate, case memoriale ori organizate în colecții;

înșelăciuni cu moduri de operare deosebite ori care privesc proprietățile

imobiliare de valoare mare.

2.9.1. Serviciul poliției de investigații criminale din D.G.P.M.B.

Activitatea este organizată și se desfășoară pe birouri și compartimente cores-

pondente serviciilor din D.I.C., și conform competențelor unităților de parchet, astfel:

- combaterea infracțiunilor contra patrimoniului;

- infracțiuni la viața sexuală, proxenetism(prostituție), pedofilie;

- birou grupări infracționale;

- urmăriri (cu birouri la nivelul sectoarelor de poliție);

- combaterea infracțiunilor săvârșite de cetățeni români în străinătate;

- protejarea patrimoniului cultural național și combaterea infracțiunilor de ra-

sism, xenofobie, extremism și alte forme de intoleranță socială;

La nivelul sectoarelor capitalei funcționează servicii de investigații crimina-

le având în componență compartimente (birouri) urmăriri și grupări infracționale, iar la

nivelul secțiilor de poliție funcționează compartimente de combatere a furturilor din

auto.

La nivelul Capitalei mai funcționează:

- Serviciul omoruri și morți suspecte;

- Serviciul trafic și furturi de autovehicule.

2.9.2. Atribuțiile serviciului investigații criminale din D.G.P.M.B. sunt:

- Efectuează cercetări in cauzele de competenta parchetelor de pe lângă tri-

bunale si in alte cazuri unde exista delegări;

- Coordonează, sprijină și controlează activitatea desfășurată de birourile si

compartimentele corespondente de pe raza județului;

- Analizează fenomenul de natură judiciară de pe teritoriul de competență și

prognozează măsuri pentru eficientizarea activităților;

- Desfășoară activități informativ-operative și de cercetare numai in cauzele

penale ramase cu AN privind infracțiunile din competenta

- Participă sub conducerea procurorilor criminaliști de la Parchetele de pe

lângă Tribunale, la cercetarea locului faptei în cazul infracțiunilor de omor, omor cali-

ficat, pruncucideri, lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, tentative de omor, tâl-

hărie și viol urmate de moartea victimei

- Activități specifice pe linia grupurilor infracționale:

42

Serviciul de investigații criminale documentează activitatea grupurilor cri-

minale care acționează pe raza de competență, cooperând cu structurile de crima orga-

nizată, sub coordonarea procurorului;

Efectuează cercetări la față locului pentru infracțiuni de tâlhărie, furt cu

mod de operare din locuințe, societăți comerciale, lăcașuri de cult, locuri de depozitare,

expunere și păstrare a bunurilor ce fac parte ori sunt susceptibile de a face parte din

patrimoniul cultural național, pentru infracțiuni săvârșite de organizații, secte ori gru-

pări cu caracter religios și naționalist-șovin, lipsire de libertate în mod ilegal, dispariții

de persoane, infracțiuni la viața sexuală, incendii cu victime;

Desfășoară activitățile specifice prin compartimentele specializate pe linia

prevenirii și combaterii traficului intern și internațional, a furturilor de și din autovehi-

cule, iar în toate cauzele de trafic internațional cu auto furate solicită verificări operati-

ve prin intermediul CCPI sau ofițerii de legătură pentru a stabili dacă autovehiculele

sunt reclamate furate și urmărite internațional;

Desfășoară activități de culegere de informații și supraveghere a persoane-

lor aflate în atenție;

Cooperează cu celelalte structuri locale ale inspectoratelor județene de poli-

tie și ale Ministerului Administrației și Internelor și cu alte instituții ale statului cu atri-

buțiuni în domeniu:

Întreprinde activități informativ-operative, investigare și cercetare pentru

prinderea urmăriților internațional, general și local precum și clarificarea situațiilor de

dispariție de persoane, CIN și PIN;

Examinează în cadrul comisiei constituite, candidații care solicită obținerea

atestatului pentru exercitarea profesiei de detectiv particular;

Execută control asupra activității societăților specializate sau cabinetelor

individuale de detectivi particulari, licențiate;

2.9.3. Serviciul Investigații Criminale desfășoară și activități pentru:

punerea în execuție a mandatelor penale ce privesc pedepse mari;

soluționarea cazurilor de dispariții persoane pentru care există suspiciuni că

au fost victime ale unor infracțiuni de omor ori care au avut ca urmare moartea acestora;

prinderea persoanelor urmărite în baza mandatelor de executare a pedepsei

închisorii, a celor ce se sustrag urmăririi penale ori altor persoane urmărite în temeiul

legii;

găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu;

prinderea în flagrant a autorilor de infracțiuni judiciare comise stradal, pe

mijloace de transport în comun sau în alte locuri publice (furturi din buzunare și poșe-

te, tâlhării și furturi prin smulgere, furturi din autoturisme, înșelăciuni gen "smen" și

"Maradona").

2.9.4. Biroul de investigații criminale

Funcționează la polițiile municipale și secțiile de poliție și este format din ofi-

țeri și agenți de poliție specializați în acest domeniu, iar activitatea este organizată pe

principiul liniilor de muncă.

43

22..99..44..11.. BBiirroouulluuii ddee iinnvveessttiiggaațțiiii ccrriimmiinnaallee aarree uurrmmăăttooaarreellee aattrriibbuuțțiiii::

- Efectuează cercetări în cauzele de competența parchetelor de pe lângă jude-

cătorii și în alte cazuri unde există delegări;

- Coordonează, sprijină și controlează activitatea desfășurată de comparti-

mentele corespondente de la secții;

- Desfășoară activități informativ-operative și de cercetare numai în cauzele

penale rămase cu A.N. privind infracțiunile din competență;

- Efectuează cercetări la fața locului pentru infracțiuni din competență;

- Desfășoară activități de culegere de informații și supraveghere a persoane-

lor din atenție;

- Cooperează cu structurile de ordine publică locale și cu alte instituții ale

statului cu atribuțiuni în domeniu;

- Întreprinde activități informativ-operative, investigare și cercetare pentru

prinderea persoanelor urmărite;

2.10. Formațiunile poliției de investigații criminale

Funcționează la nivelul polițiilor orășenești și este compus din ofițeri și agenți

de poliție specializați care desfășoară activități pe principiul liniilor de muncă.

La nivelul birourilor de poliție rurală activitatea pe linia politiei de investigații

criminale este asigurată cu un ofițer specializat cu dubla subordonare (ordine publică și

investigații criminale).

2.10.1. Formațiunile politiei de investigații criminale au următoarele

atribuții:

- Cunoașterea temeinică, la timp și sub toate aspectele, a situației operative

din teritoriul de competență, care să permită stabilirea cauzelor și condițiilor, care ge-

nerează, determină, înlesnesc ori favorizează marea criminalitate, pentru luarea celor

mai adecvate măsuri de prevenire și combatere;

- Efectuează cercetări în cauzele de competența parchetelor de pe lângă jude-

cătorii și în alte cazuri unde există delegări;

- Efectuează un schimb operativ de informații și de analize periodice , în co-

mun cu organele parchetului și justiției, cu celelalte instituții ale statului cu atribuții pe

această linie, privind evoluția ți tendințele fenomenului infracțional în teritoriul de

competență ți stabilirea măsurilor de prevenire și combatere ce se impun;

- Desfășoară activități similare cu cele ale Serviciului Investigații Criminale,

mai puțin în cazul infracțiunilor cu AN din competența parchetelor de pe lângă Tribu-

nale;

- Derularea intensivă a unor activități cu finalitate preventivă, mai ales prin

utilizarea diverselor mijloace mass-media centrale și locale care, desfășurate cu profe-

sionalism pot avea drept efect reducerea ratei criminalității acestui fenomen;

- Conlucrează permanent cu lucrătorii din cadrul formațiunilor de ordine pu-

blică, poliție rutieră, transporturi cercetării penale, criminalistică și Direcției de eviden-

ță informatizată a persoanei, în scopul cunoașterii sub toate aspectele a situației opera-

tive, a locurilor și mediilor criminogene și evidențierea lor pe harta zonei de competen-

44

ță în vederea organizării corespunzătoare a activităților de prevenire și combatere a

infracțiunilor de natură judiciară;

- La solicitarea SIC execută activități polițienești pentru identificarea autori-

lor în alte cauze penale.

Cooperarea D.I.C.cu structuri din cadrul poliției române16

a. Direcția de Ordine Publică pentru:

prevenirea comiterii de infracțiuni de natură judiciară;

supravegherea persoanelor suspecte de săvârșirea de infracțiuni;

identificarea și prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii;

depistarea și aplanarea stărilor conflictuale;

soluționarea dosarelor penale cu autori necunoscuți;

stabilirea cauzelor criminalității.

b. Direcția de Combatere a Crimei Organizate pentru:

prevenirea și combaterea traficului de autoturisme furate;

cunoașterea preocupărilor grupurilor de infractori;

soluționarea cauzelor penale cu autori necunoscuți.

c. Institutul de Criminalistică pentru:

identificarea autorilor de infracțiuni judiciare și probarea vinovăției acestora;

elaborarea unor metodologii de lucru;

identificarea persoanelor urmărite în temeiul legii, a persoanelor dispărute,

precum și a unor persoane și cadavre cu identitate necunoscută.

d. Direcția Supravegheri Operative și Investigații pentru:

documentarea activității infracționale a suspecților din dosarele penale afla-

te în instrumentarea Direcției Investigații Criminale.

identificarea, localizarea și depistarea persoanelor urmărite în temeiul legii.

e. Direcția Poliției Rutiere pentru:

identificarea autoturismelor furate și prinderea autorilor de furturi de auto-

vehicule;

identificarea autoturismelor furate, prinderea autorilor de furturi de autove-

hicule, precum și a persoanelor urmărite în temeiul legii.

f. Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității pentru:

elaborarea de programe în vederea prevenirii criminalității judiciare.

g. Direcția de Investigare a Fraudelor pentru:

soluționarea dosarelor privind infracțiunile referitoare la dreptul de proprie-

tate intelectuală.

h. Direcția Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase pentru:

soluționarea dosarelor penale în care s-au folosit arme de foc sau substanțe

explozive;

supravegherea și documentarea activității infractorilor care sunt predispuși

să comită fapte penale cu arme de foc.

i. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională pentru:

schimb de informații și cooperare internațională;

punerea în urmărire internațională a persoanelor și bunurilor.

j. Serviciul Afaceri Europene, Programe și Cooperare Internațională pentru:

16 http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-de-investigatii-

criminale/cooperarea-pe-plan-intern;

45

activități de integrare în Uniunea Europeană;

cooperarea cu polițiile altor state.

Cooperarea cu structuri din Ministerului Administrației și Internelor

a. Direcția Generală de Informații și Protecție Internă pentru:

identificarea autorilor de infracțiuni și soluționarea dosarelor penale.

b. Inspectoratul General al Poliției de Frontieră pentru:

combaterea infracționalității transfrontaliere;

prinderea persoanelor urmărite;

depistarea autovehiculelor furate și a bunurilor din patrimoniul cultural na-

țional.

c. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor pentru:

identificarea persoanelor suspectate de comiterea de infracțiuni judiciare, în

special pe linia falsului documentelor de identitate;

identificarea persoanelor cetățeni români care comit infracțiuni în străinăta-

te;

identificarea cetățenilor străini cu domiciliul stabil sau rezidență în Româ-

nia, autori de infracțiuni pe teritoriul țării noastre.

d. Direcția Generală de Pașapoarte

e. Direcția Regime Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor

f. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională pentru:

schimbul de informații și cooperarea internațională cu polițiile statelor din

Uniunea Europeană.

g. Oficiul Român pentru Imigrări

h. Direcția Juridică pentru:

elaborarea de proiecte de acte normative.

i. Inspectoratul General al Jandarmeriei Române pentru:

executarea unor acțiuni de restabilire a ordinii publice și pentru prinderea

unor persoane urmărite, dezertori, evadați.

j. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență pentru:

stabilirea cauzelor unor incendii cu victime omenești;

ridicarea cadavrelor din locuri greu accesibile.

k. Centrul S.E.C.I.

l. Arhivele Naționale

Cooperarea cu alte instituții

a. Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și Ministerul Public pentru:

identificarea autorilor de infracțiuni, administrarea probelor și soluționarea

dosarelor penale.

b. Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Registrul Auto Ro-

mân pentru:

omologarea și eliberarea cărților de identitate a autovehiculelor în România;

identificarea, expertizarea și autentificarea autovehiculelor.

c. Ministerul Sănătății, prin institutele de medicină legală pentru:

probarea vinovăției autorilor în infracțiunile contra vieții;

examinarea victimelor infracțiunilor contra persoanei;

transportul cadavrelor, autopsierea și întocmirea rapoartelor de expertiză;

identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;

expertize psihiatrice.

46

d. Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național pentru:

protejarea patrimoniului cultural național și ecleziastic.

e. Ministerul Finanțelor Publice pentru:

efectuarea de constatări și expertize financiar-contabile.

f. Autoritatea Națională a Vămilor pentru:

identificarea bunurilor și a documentelor care fac obiectul vămuirii;

identificarea și reținerea bunurilor mobile aparținând Patrimoniului Cultural

Național pentru care nu sunt întocmite documente legale de export.

g. Inspectoratul de Stat în Construcții pentru:

protejarea monumentelor istorice și a zonelor aparținând siturilor arheologice.

h. Ministerul Educației, Cercetării și Inovării pentru:

activitățile de colaborare pentru combaterea infracționalității comise de că-

tre minorii aflați în procesul de învățământ.

i. Administrațiile publice locale pentru:

îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați, a familiilor cu risc crimi-

nogen ridicat, a copiilor aflați în abandon școlar care săvârșesc infracțiuni.

j. Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și UM

0476 București pentru:

obținerea de date și informații cu valoare operativă pentru persoane care

sunt predispuse sau au comis infracțiuni de natură judiciară.

k. Ministerul Afacerilor Externe

l. Ministerul Mediului

m. Institutul Național de Medicină Legală

COOPERAREA D.I.C.PE PLAN EXTERN17

Direcția de Investigații Criminale cooperează la nivel internațional cu instituții

având atribuții similare, îndeosebi cu cele din statele membre ale U.E., cât și cu alte

instituții și organisme internaționale abilitate.

Colaborarea în domeniul combaterii criminalității se realizează prin intermedi-

ul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională și Direcția Afaceri Europene,

Programe și Relații Internaționale, precum și direct, în baza aprobării inspectorului ge-

neral al poliției, astfel:

•desfășoară direct activități operative cu structuri similare din străinătate sau

prin intermediul ofițerilor din legătură străini acreditați la București, cu respectarea

legislației în vigoare și a ordinelor emise de conducerea Ministerului Afacerilor Inter-

ne, pentru descoperirea și anihilarea unor infractori care fac obiectul de activitate al

direcției;

•execută actele procedurale precizate în comisiile rogatorii internaționale;

Cu ofițerii de legătură străini acreditați la București.

Cu ofițerii români atașați pe lângă misiunile diplomatice române în străinătate.

Cooperare cu polițiile din alte state pe cazuri concrete.

Cu instituții de perfecționare și specializare a polițiștilor pe domenii de activi-

tate.

17 http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-de-investigatii-

criminale/cooperarea-pe-plan-extern;

47

TEMA 2:

SITUAȚIA OPERATIVĂ JUDICIARĂ. NIVELUL ȘI

TENDINȚELE FENOMENULUI INFRACȚIONAL18

CAPITOLUL I

1.NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA CUNOAȘTERII NIVELULUI,

TENDINȚELOR FENOMENULUI INFRACȚIONAL ȘI A SITUAȚIEI OPE-

RATIVE

CAPITOLUL II

ELEMENTELE SITUAȚIEI OPERATIVE

CAPITOLUL III

ANALIZA SITUAȚIEI OPERATIVE ȘI MĂSURILE CE SE POT LUA

ÎN URMA ACESTEI ANALIZE

18 Curs de Poliție judiciară, editura MAI, București, 1996,

48

CAPITOLUL I NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA CUNOAȘTERII NIVELULUI, TENDINȚELOR

FENOMENULUI INFRACȚIONAL ȘI A SITUAȚIEI OPERATIVE

Mutațiile de fond intervenite în societatea românească, în perioada post-

revoluționară, au avut, din păcate, repercusiuni și în planul criminalității.

În contextul restructurărilor politice, economice, juridice și sociale caracteristi-

ce perioadei de tranziție, se constată o creștere și diversificare îngrijorătoare a fenome-

nului infracțional cu aspecte deosebit de grave, de natură a afecta drepturile și libertăți-

le fundamentale ale cetățenilor.

Situația operativă s-a menținut dinamică și complexă, fiind marcată de ritmul

alert de evoluție a stării infracționale, de tendințele elementelor infractoare de profesi-

onalizare, precum și de crearea unor structuri infracționale și adoptarea de către aceștia

a unor metode și mijloace moderne de comitere a faptelor.

Fenomenul infracțional prezintă noi dimensiuni, constatându-se nu de puține

ori sfidarea și încălcarea grosolană a legilor prin acte de violență, furturi în dauna avu-

tului public și privat, nesocotirea drepturilor și libertăților cetățenilor etc.

Astfel, au cunoscut o recrudescență deosebită traficul de stupefiante, falsifica-

rea și plasarea de bancnote false, contrabandă, infracțiunile de corupție, șomajul, vaga-

bondajul (în special în rândul minorilor-copiii străzii), cerșetoria, falsuri privind actele

de identitate (în special pașapoarte) etc.

Au apărut noi infracțiuni, multe dintre ele fiind comise în cooperare cu

lumea interlopă din alte țări, așa cum este traficul de copii, traficul de arme, stu-

pefiante, opere de artă, mașini furate din alte țări și valorificate în România și

invers, traficul de carne vie (prostituția), evaziunea fiscală, atacuri în grupuri

mari - tâlhării (comise în multe cazuri de țigani) etc. Internaționalizarea unor in-

fracțiuni a dus la crearea nucleelor crimei organizate care se extind din ce în ce

mai mult, îngreunând astfel descoperirea acestora.

Deși a scăzut numărul acestora, încă se mai înregistrează tâlhării comise de

"racheți", grupuri organizate și înarmate, compuse din cetățeni străini (fiind cooptați și

cetățeni români) care opresc autobuzele de transport ale turiștilor străini aflați în tranzit

pe teritoriul țării noastre și prin amenințare le pretind sume de bani, de regulă, valută și

bijuterii.

În ultima perioadă se înregistrează o creștere a infracțiunilor comise în zona

unităților de învățământ, autorii acestora fiind minori cu un comportament deviant,

scăpați de sub supraveghere. Numai pe baza cunoașterii temeinice a dinamicii, evoluți-

ei și tendințelor fenomenului infracțional, a aprofundării cauzelor ce îl determină, pre-

cum și a condițiilor care înlesnesc ori favorizează producerea lui, pot fi luate măsuri de

eficiență corespunzătoare.

Folosind informația ca bază a conducerii științifice, riguros prelucrată și verifi-

cată, fiecare polițist trebuie să aibă ca punct de plecare în organizarea activităților spe-

cifice polițienești, cunoașterea și analiza situației operative din zona de competență.

Situația operativă reprezintă un complex de date și informații de care dispune

o instituție într-o perioadă de timp determinată (lună, trimestru, semestru, an), pe întreg

49

teritoriul de competență sau în anumite obiective, locuri și medii de interes polițienesc.

Referitor la importanța cunoașterii situației operative trebuie să menționăm că

în orice domeniu al activității economico-sociale, politice și militare, deciziile de natu-

ră organizatorică și funcțională se iau numai în raport de anumite date și informații pri-

vind elementele care determină, favorizează sau împiedică realizarea acestei activități.

Activitatea poliției trebuie să se desfășoare în raport cu datele și informațiile

care exprimă o realitate concretă sau mai bine zis, în funcție de potențialul cât mai real

al "inamicului".

Necunoscând sau neluând măsuri pentru cunoașterea elementelor situației

operative polițienești, unitățile și formațiunile de poliție riscă să ia decizii care se

vor dovedi în marea majoritate a cazurilor ineficiente și în această situație feno-

menul infracțional general, ori pe anumite genuri de infracțiuni, ar putea scăpa

de sub control.

Cunoașterea situației operative este un proces cu caracter continuu, implică un

complex de activități, datorită în special, mobilității în conținut a elementelor sale. Se

poate cunoaște situația operativă din zona de competență, atunci când se dețin datele

necesare cu privire la fiecare element component al acesteia.

Analiza situației operative trebuie să determine desprinderea unor concluzii ca-

re să conducă la întreprinderea unor măsuri corespunzătoare de organizare sau reorga-

nizare a unor activități, de alegere a metodelor de acțiune cele mai eficiente, de planifi-

care a muncii, de redistribuire a forțelor și mijloacelor de care dispune etc.

50

CAPITOLUL II

ELEMENTELE SITUAȚIEI OPERATIVE

A cunoaște situația operativă judiciară, înseamnă a deține o serie de date cu

privire la elementele componente ale acesteia, cum ar fi:

2.1.Teritoriul de competență

Teritoriul de competență reprezintă totalitatea caracteristicilor geografice ce

pot influența favorabil sau nefavorabil activitatea poliției.

Teritoriul de competență este de regulă, o unitate administrativ-teritorială (co-

mună, oraș, municipiu, județ) pentru care a fost creată unitatea sau formațiunea de poli-

ție și presupune cunoașterea unor date referitoare la:

așezarea geografică - poziția pe care o ocupă;

aspecte topografice - care se referă la formele de relief, poziția lor în terito-

riul de competență, suprafața și ponderea lor pentru zona respectivă ( cu deosebire cele

privitoare la: ape, păduri, parcuri, crânguri, stufărișuri, culturi înalte, poteci, puncte

obligatorii de trecere);

numărul și importanța obiectivelor economice, social-culturale, administrative,

sediile partidelor politice - în ce măsură acestea sunt asigurate cu pază și sisteme de alarma-

re și deci, sunt vulnerabile în ce privește săvârșirea unor infracțiuni sau altor evenimente;

densitatea, importanța, starea și natura căilor de comunicație: rutiere, fero-

viare, navale, fluviale și aeriene, în măsura în care acestea influențează starea infracți-

onală și activitățile de prevenire și combatere a faptelor antisociale;

lucrări de artă sau de importanță socială deosebită (monumente istorice,

muzee, colecții, case memoriale), obiective strategice ca: viaducte, poduri, tuneluri,

baraje, lucrări hidrotehnice, rețele electrice, de gaze și carburanți, etc.;

locurile în care prin natura, configurație și destinație se pot săvârși infracți-

uni și alte fapte antisociale (piețe, parcuri, târguri, sau anumite porțiuni din acestea,

cantine, localuri de alimentație publică, locuri virane, gări, autogări, zone neiluminate,

obiective nepăzite, locuri de cazare în comun, ștranduri, zone de agrement, etc.) ori,

unde se pot produce pericole deosebite (înzăpeziri, alunecări de teren, inundații, explo-

zii, incendii etc.);

numărul, importanța, așezarea și mărimea localităților aparținătoare. Se in-

clud în acestea cătunele, satele, casele izolate, stânele, cabanele, traseele turistice, cele

în trafic internațional, puncte și zone de trecere a frontierei;

caracteristicile localităților și zonelor limitrofe, precum și legăturile econo-

mico-sociale sau de altă natură pe care acestea le au în teritoriul de competență.

Cunoașterea teritoriului de competență presupune studierea amănunțită a aces-

tuia, atât din punct de vedere al condițiilor și împrejurărilor care pot favoriza săvârșirea

de infracțiuni sau alte fapte antisociale, cât și sub aspectul avantajelor și dezavantajelor

pe care le poate oferi în activitatea de prevenire a infracțiunilor, descoperirea și prinde-

rea infractorilor.

51

În acest sens, trebuie să precizăm că, poliția este interesată, atât de specificul

geografic al teritoriului, cât și de locurile de interes operativ.

Specificul geografic poate facilita sau îngreuna anumite activități polițienești.

În ce privește locurile de interes operativ acestea pot fi:

- locuri favorabile comiterii de infracțiuni;

- locuri frecventate de infractori;

- locuri unde se valorifică bunurile provenite din infracțiuni;

De asemenea, și aceste locuri de interes operativ pot influența direct eficiența

activității poliției (în sens pozitiv sau negativ).

Cunoașterea teritoriului sub toate aspectele oferă posibilitatea să se știe în ce

măsură a influențat dinamica anumitor genuri de infracțiuni sau contravenții și oferă

posibilitatea unei bune organizări și dispuneri a dispozitivelor pentru combaterea încăl-

cărilor de lege.

2.2. Populația

Este un element foarte important și dinamic al situației operative polițienești.

Cunoașterea populației reprezintă un atribut de esență al fiecărui polițist, este o activi-

tate permanentă și nu se poate considera încheiată niciodată. În procesul cunoașterii

populației se concentrează o serie de date și probleme importante ale vieții sociale cu

implicații pentru munca de poliție.

Prevenirea și descoperirea infracțiunilor, a altor fapte antisociale, apărarea avu-

tului public și privat, a vieții și integrității corporale a cetățenilor, a drepturilor și liber-

tăților lor, asigurarea ordinii și liniștii publice, a unui climat de siguranță civică, nu se

poate realiza în mod eficient dacă nu se manifestă o preocupare intensă și continuă

pentru cunoașterea populației ca element determinant al situației operative-polițienești.

Populația trebuie cunoscută în principal, sub următoarele aspecte:

numărul total al locuitorilor și dispunerea lor pe localități, structura și pon-

derea ocupațiilor, compoziția pe naționalități, etnii, pe sexe, religii, cetățeni străini sta-

biliți pe raza de competență, locuitori cu rude în străinătate, ori care călătoresc frecvent

în străinătate etc.;

numărul persoanelor aflate temporar pe teritoriul de competență (și-au sta-

bilit reședința din alte localități), precum și al celor care sunt temporar plecate în alte

zone ale țării, străinătate, numărul țiganilor nomazi, seminomazi, sau cei stabiliți defi-

nitiv în anumite cartiere, cvartale de locuințe, sate etc.;

obiceiurile și tradițiile cu caracter local și măsura în care pot influența ordi-

nea de drept;

starea generală de spirit a populației, nivelul de trai, atitudinea față de mun-

că și față de măsurile întreprinse de organele de stat centrale și locale, eventuale stări

conflictuale, modul cum sunt cunoscute și respectate legile țării.

Din punct de vedere polițienesc, cunoașterea și studierea populației se reflectă

în stabilirea:

a) locuitorilor care prin calitățile lor, ocupațiile și funcțiile pe care le dețin sau

prin gradul de conștiință, simț al datoriei ori răspunderea pe care o au față de patrie își

pot aduce aportul la respectarea legii și în consecință, pot sprijini activitatea poliției;

b) locuitorilor care, datorită unor carențe în educație, lipsa de cultură, stare mate-

rială precară și alte cauze, sunt predispuși a comite infracțiuni ori alte fapte antisociale:

52

- elementele cu antecedente penale, vicioase, agresive, turbulente, care fac de-

plasări nejustificate în alte localități, inclusiv țiganii, bolnavii psihic, minorii problemă

,gazdele de infractori;

- persoanele care duc un mod de viață parazitar, membrii familiilor dezorgani-

zate sau care trăiesc într-un mediu nociv;

- cele care fac cheltuieli ori și-au procurat bunuri a căror valoare depășește po-

sibilitățile lor licite de câștig;

- persoane predispuse spre acte de violență, elemente prestatoare și cele aflate

în stări conflictuale.

Asemenea categorii de persoane pot face obiectul luării în atenție sau împotri-

va lor pot fi luate măsuri polițienești menite să prevină comiterea unor fapte cu pericol

social sporit. Activitățile polițienești care se iau în fiecare caz în parte trebuie să aibă

un grad sporit de eficiență atât în prevenirea, cât și în identificarea autorilor unor in-

fracțiuni.

Este foarte important să se cunoască bine zonele și țările spre care se îndreaptă

sau dinspre care se pornește fenomenul migrator cu implicații asupra fenomenului in-

fracțional din țara noastră.

Din punct de vedere polițienesc, mișcarea populației prezintă interes în raport

cu durata absenței din localitatea de domiciliu și trebuie să o cunoaștem sub aspectul

de:

- mișcare migratoare cu schimbarea de domiciliu, deci mutarea dintr-o localita-

te în alta sau în altă țară;

- mișcarea migratoare flotantă, adică pentru o perioadă limitată de timp;

Sub acest aspect întâlnim și mișcarea sezonieră, care reprezintă deplasarea po-

pulației dintr-o localitate în alta, în anumite perioade ale anului (sezonieri în agricultu-

ră, construcții, lucrări feroviare etc.);

- mișcarea migratoare pendulatorie, care reprezintă deplasarea zilnică a popula-

ției din localitatea în care își are domiciliul, în localitatea în care își exercită profesia și

în sens invers, fenomen cunoscut sub denumirea de navetism.

Mișcarea populației influențează evoluția și structura stării infracționale, meto-

dele de comitere, modul de operare al infractorilor voiajori, constituirea de grupuri or-

ganizate cu rază largă de acțiune interjudețene sau internaționale.

Datele necesare cu privire la structura și mișcarea populației se obțin în majori-

tate lor, în procesul activității curente de serviciu, cât și prin consultarea unor evidențe

ale poliției. Pot fi procurate și de la unitățile locale competente (direcții județene de

statistică, oficiile de stare civilă, oficiile pentru probleme de muncă și protecție socială,

asociații și organizații guvernamentale, instituțiile de învățământ etc.).

Datele obținute în procesul cunoașterii amănunțite a populației contribuie în

mare măsură la rezolvarea următoarelor probleme:

- stabilirea cauzelor săvârșirii diferitelor genuri de infracțiuni;

- cunoașterea elementelor care fac obiectul supravegherii lor calificate;

- orientarea în luarea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a

faptelor antisociale;

- formarea unei rețele informative cu posibilități reale de furnizare de infor-

mații cu valoare operativă;

- alegerea membrilor grupelor de sprijin a populației;

53

- atragerea populației la adoptarea măsurilor necesare întăririi ordinii și res-

pectării legilor țării.

2.3. Starea infracțională și contravențională

Starea infracțională și contravențională constituie domeniul de referință al

întregii activități a unităților și formațiunilor de poliție sub aspectul eficienței activității

de prevenire și descoperire a infracțiunilor, contravențiilor și a celorlalte manifestări

antisociale care intră în competența (atribuțiile) poliției.

Prin starea infracțională, în sens larg, se înțelege, totalitatea infracțiunilor,

contravențiilor și a altor fapte antisociale, săvârșite într-o anumită perioadă de timp

(lună, trimestru, an) pe un anumit teritoriu. Situația de fapt limitată numai la infracțiu-

nile săvârșite este cunoscută sub denumirea de criminalitate.

Ideal ar fi ca toate infracțiunile și celelalte fapte antisociale ce se comit să fie

descoperite și făptuitorii lor să fie trași la răspundere.

Există însă diferență între starea infracțională cunoscută și înregistrată oficial

de unitățile de poliție sau alte organe judiciare și starea infracțională reală. Cu cât dife-

rența dintre starea reală și cea cunoscută este mai mică, cu atât activitatea unităților și

formațiunilor de poliție de descoperire și cercetare (sancționare) a faptelor antisociale

este mai bine organizată și mai eficientă.

Pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai apropiată de starea infracțională

reală este necesar să se studieze:

- datele statistice cu privire la activitățile proprii de constatare și soluționare

a cauzelor penale și contravenționale;

- faptele comise care se găsesc în faza de documentare informativ-operativă,

deci pentru care nu s-au efectuat încă acte de urmărire penală, precum și faptele rezul-

tate din sesizările și reclamațiile cetățenilor, aflate în curs de verificare;

- fapte antisociale comise pe teritoriul de competență de care nu s-a ocupat

poliția, dar au fost sau sunt în curs de soluționare la alte instituții ca: parchet, organele

judecătorești, organele gărzii financiare, protecției consumatorilor, oficiul concurenței,

controlul financiar de stat, finanțele publice, organele vamale, poliția de frontieră;

- faptele, împrejurările și aspectele care nu au caracter penal sau contraven-

țional, dar care ar putea genera sau înlesni săvârșirea de infracțiuni ori contravenții și

față de care unitățile de poliție au întreprins unele măsuri cu caracter preventiv.

Analiza conjugată a tuturor datelor și informațiilor de care dispun unitățile și

formațiunile de poliție, trebuie să conducă la desprinderea unor concluzii clare asupra

situației reale, atât în ceea ce privește faptele antisociale comise, cauzele care le-au ge-

nerat și condițiile care le-au favorizat, cât și cu privire la posibilitatea săvârșirii în vii-

tor, a unor asemenea fapte în anumite obiective, locuri și medii.

O astfel de analiză nu trebuie limitată la o simplă lecturare a datelor statistice

ori a unor materiale de sinteză.

Acestea trebuie comparate și apreciate cu datele și informațiile existente, fapte-

le descoperite, reclamațiile cu A.N., persoanele aflate în atenția poliției în raport de

care trebuie apreciată eficiența muncii poliției, de stăpânire a stării de legalitate și de

asigurare a ordinii publice.

Starea infracțională se poate analiza sub mai multe modalități:

- analiza stării infracționale pe formațiuni (criminalitatea economico-

54

financiare, crima organizată, poliție rutieră, transporturi, poliție judiciară, ordine publi-

că etc.);

- analiza stării infracționale în general, deci a tuturor infracțiunilor, contra-

vențiilor și altor fapte antisociale, comise pe teritoriul de competență, într-o unitate de

timp;

- analiza stării infracționale pe sectoare ale criminalității economico-

financiare cum ar fi: industrie, agricultură, comerț etc.;

- analiza criminalității pe genuri de infracțiuni (de ex.: omoruri, furturi în

dauna avutului public și privat, corupție, speculă, infracțiuni săvârșite cu violență etc.);

- analiza stării infracționale în anumite obiective, locuri de interes operativ,

sectoare sau medii;

- analiza stării infracționale în raport de valorile sociale care au fost lezate

(proprietatea de stat, particulară, persoană fizică - drepturile și libertățile acesteia, rela-

țiile de conviețuire socială etc.);

- analiza stării contravenționale, pe fiecare segment sau pe toate liniile de

muncă.

Indiferent de modalitățile sub care se analizează starea infracțională, în princi-

piu, trebuie să se țină seama de aspecte ca:

- dinamica stării infracționale respectiv, creșterea sau scăderea numărului in-

fracțiunilor și a altor fapte antisociale în perioada analizată;

- genurile de infracțiuni mai periculoase, datorită frecvenței și gravității lor,

câte au rămas cu autori necunoscuți și cauza rămânerii în această situație;

- timpul și locul comiterii faptelor antisociale, condițiile sau împrejurările

care le-au favorizat, metodele folosite, respectiv modul de operare al făptuitorului;

- modul prin care poliția s-a sesizat despre săvârșirea infracțiunilor și a altor

fapte (prin intermediul rețelei informative, din oficiu, plângeri și denunțuri etc.);

- cine sunt participanții la săvârșirea infracțiunilor, respectiv: numărul lor to-

tal, câți au antecedente penale, câți sunt minori și tineri, dacă și câți se aflau în atenția

poliției, câți sunt din afara localității sau județului, câți sunt cetățeni străini;

- apariția unor aspecte deosebite ca de exemplu: concentrarea elementelor

infractoare în anumite obiective și locuri, constituirea unor grupuri organizate de in-

fractori, folosirea unor metode și moduri de operare deosebite;

- urmările produse prin infracțiuni și modul cum a fost restabilită situația an-

terioară;

- influența metodelor și mijloacelor de prevenire folosite asupra stării infrac-

ționale, operativitate în constatarea și cercetarea infracțiunilor și sancționarea faptelor

contravenționale;

- stadiul rezolvării mandatelor de executare a pedepsei închisorii și de ares-

tare preventivă, a urmăririi persoanelor și bunurilor date în urmărire;

- starea contravențională, sub toate aspectele, cu precădere dinamica pe

principalele domenii de activitate: poliție rutieră, evidența informatizată a persoanei,

comerț, ordinea și liniștea publică, etc, sancțiuni aplicate - amenzi pe loc, amenzi stabi-

lite prin proces-verbal de constatare, propuneri cu închisoare contravențională și mă-

suri administrative (ex.: valoarea bunurilor confiscate), modul în care starea contraven-

țională a influențat dinamica criminalității;

- aspecte ale stării de spirit a populației, cât și alte date pe care le deține po-

liția și care au influențat sau pot influența starea infracțională.

55

Temeinicia concluziilor desprinse în urma analizei stării infracționale și a mă-

surilor stabilite pentru îmbunătățirea activităților de prevenire și combatere a faptelor

antisociale este determinată în principal de:

- realismul datelor care sunt analizate;

- profunzimea și discernământul cu care sunt analizate și sintetizate faptele

antisociale;

- modul cum sunt stabilite și apreciate condițiile care au favorizat săvârșirea

diferitelor fapte, legătura cauzală dintre acestea și cui se datorează;

- stabilirea și eficiența activităților de prevenire și combatere desfășurate cu

forțele proprii, în cooperare cu alte forțe și cu sprijinul cetățenilor.

2.4. Evenimentele și acțiunile cu caracter politic-social, economic, cultural-

educativ, sportiv sau de altă natură

Aceste evenimente sau acțiuni determină aglomerări de oameni pe un spațiu

relativ mic, o intensificare a circulației pe anumite drumuri publice, concentrarea unor

bunuri și valori importante în perimetre restrânse, deplasări spre locurile de organizare

a unor persoane din alte localități, zone, inclusiv a unor elemente infractoare, creându-

se astfel, împrejurări și condiții care pot influența starea infracțională, cu titlu de exem-

plu menționăm unele evenimente și acțiuni de acest gen: campanii electorale, vizite de

lucru, vizite ale unor delegații oficiale, marșuri, demonstrații, manifestări cultural-

artistice și sportive, bâlciuri și târguri periodice, expoziții de amploare, hramuri ale

unor sate sau comune, ce se organizează cu ocazia unor zile cu specific religios, în care

sunt antrenate etnii și credincioși de diferite confesiuni.

Este necesar să se cunoască din timp despre organizarea unor astfel de acțiuni,

să existe o documentare și o analiză asupra modului cum au decurs alte evenimente

asemănătoare, urmând ca pe baza învățămintelor desprinse din desfășurarea lor, cât și a

aspectelor pozitive și negative ale activității poliției în prevenirea și combaterea infrac-

țiunilor, să se tragă concluziile necesare, pentru a se putea întreprinde măsuri cores-

punzătoare printr-o prezență echilibrată a forțelor pe tot teritoriul de competență.

2.5. Forțele și mijloacele proprii, forțele atrase în sprijin, precum și posibi-

litățile de cooperare și de primire a sprijinului din partea altor organe, unități,

cetățeni etc.

În strânsă legătură cu celelalte elemente, forțele și mijloacele proprii constituie

o latură deosebit de importantă a situației operative polițienești de care trebuie să se

țină seama în organizarea activităților de prevenire a infracțiunilor și descoperirea in-

fractorilor și a altor manifestări antisociale. Cu ocazia analizării situației operative tre-

buie să se aibă în vedere unele aspecte:

- numărul cadrelor, nivelul lor de pregătire socio-profesională și de cultură ge-

nerală, capacitatea lor de muncă, de mobilizare și de acțiune, experiență, vechime etc.;

- moralitatea, starea de sănătate și disciplina;

- rezultatele obținute de polițiști în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a unor

misiuni, în folosirea unor noi metode și mijloace de muncă, prestigiul și autoritatea de

care se bucură cadrele de poliție;

- tăria, dotarea și capacitatea de acțiune a formațiunilor de investigații crimina-

56

le, rezultatele obținute în folosirea militarilor din trupele de jandarmi, a gardienilor pu-

blici;

- nivelul de dotare materială, modul cum sunt întrebuințate și folosite mijloace-

le de transport și de transmisiuni, armamentul, aparatura criminalistică și celelalte bu-

nuri din dotare;

- numărul, gradul de instruire, îngrijirea și eficiența folosirii câinilor de urmărire.

În afară de forțele și mijloacele proprii în realizarea atribuțiilor ce le revin, uni-

tățile de poliție se sprijină și pe alte forțe cum ar fi:

- colaborarea cu cetățenii, care constituie un important mijloc de prevenire și

combatere a infracțiunilor și a altor fapte antisociale;

- personalul din sistemele de pază, care potrivit legii, are obligația de a da con-

cursul poliției la îndeplinirea misiunilor acestora;

- aportul cetățenilor în cadrul formelor organizate la activitățile desfășurate de

poliție pe linia combaterii faptelor antisociale și de apărarea ordinii și liniștii publice;

- Inspectoratul General al Jandarmerie, IGPF gardieni publici, formațiunile de

pompieri, trupele M.Ap.N. (în situații deosebite), poliția sanitar-veterinară, finanțele

publice, organele vamale, garda financiară etc.;

- sprijinul solicitat și primit de la organele locale ale puterii de stat, de la orga-

nele ierarhic superioare ale poliției, de la parchet, justiție, Institutul de Medicină Legală

etc.

57

CAPITOLUL III

ANALIZA SITUAȚIEI OPERATIVE ȘI MĂSURILE

CE SE POT LUA ÎN URMA ACESTEI ANALIZE

3.1. Analiza situației operative se impune de regulă, în următoarele

situații:

a) cu ocazia organizării și reorganizării unor activități ale unității, având ca

scop creșterea eficienței activităților de prevenire și combatere a faptelor antisociale;

b) planificarea muncii - analiza îndeplinirii sarcinilor planificate și analizele

periodice ale activității unității (formațiuni, colective, cadre de poliție).

Având ca suport o analiză profundă a situației operative, planurile de muncă

vor fi mult mai realiste, constituind un instrument de muncă cu sarcini și obiective

concrete, imediate și de perspectivă rezultate și din acte normative și ordine ale eșaloa-

nelor superioare.

Analizele trebuie să se bazeze pe fapte și concluzii bine argumentate, cu indi-

vidualizarea rezultatelor și a deficiențelor din activitatea unor cadre de poliție și să se

finalizeze cu măsuri concrete de eficiență în prevenirea și combaterea fenomenului in-

fracțional.

Analiza situației operative este importantă în cunoașterea realității și în luarea

unor decizii juste pentru:

- argumentarea necesității suplimentării cu forțe și mijloace proprii;

- argumentarea necesității unor modificări a legislației în vigoare;

- organizarea corectă a activității de prevenire și combatere a fenomenului in-

fracțional pe direcții prioritare.

Trebuie să menționăm că, analiza situației operative se face:

- de la postul de poliție până la nivelul I.G.P.R și M.A.I., inclusiv în Comisia

de Apărare;

- periodic, sau ori de câte ori este nevoie;

- cu ocazia efectuării controalelor de fond, tematice, sau numai pe anumite

domenii de activitate.

Analiza situației operative nu trebuie să se confunde cu analiza muncii, ea stă

la baza acestei activități.

Datele și informațiile necesare unei analize a situației operative se obțin în

principal, din următoarele izvoare:

- studierea statisticilor și evidențelor activității poliției (mape documentare de

obiectiv sau pe linii de muncă și medii, mape suspecți, dosare de urmărire informativă

etc.), a unor materiale de analiză, sinteză, studii de caz etc.;

- consultarea statisticilor parchetului, instanțelor de judecată și altor organe ca-

re au sarcini pe linia asigurării respectării legii;

- legătura cu conducerea unor unități economice de stat sau particulare, Regis-

trul Comerțului și unele bănci;

- revederea materialelor întocmite în urma unor controale efectuate în cadrul

unității de poliție;

58

- solicitarea unor rapoarte, sinteze sau concluzii de la unii șefi de comparti-

mente;

- studierea rapoartelor și sintezelor întocmite în urma executării unor misiuni,

razii, descinderi și controale;

- observații personale, datele și informațiile obținute de la rețeaua informativă,

sesizări și reclamații;

- exploatarea unor date în urma discuțiilor avute cu ofițerii și subofițerii analizați;

- exploatarea unor date obținute prin investigații, patrulări, pânde, cercetarea

infractorilor.

3.2. Măsuri ce se pot lua în urma analizei situației operative.

Concluziile ce se desprind din analiza situației operative și măsurile ce urmea-

ză a fi stabilite, diferă de la caz la caz, în funcție de particularitățile domeniului anali-

zat și a problematicii cu care se confruntă unitatea de poliție respectivă.

În urma analizei situației operative se pot lua în principal, următoarele măsuri:

a) măsuri de natură organizatorică

- revederea distribuției forțelor proprii pe formațiuni și responsabilități;

- organizarea unor activități demonstrative;

- adaptarea programului de lucru al unor formațiuni sau lucrători din subordine;

- revederea încărcăturii cu sarcini și repartizarea lor în mod judicios;

- îmbunătățirea conlucrării între formațiuni sau unități;

- organizarea unor măsuri suplimentare de pregătire și educare a cadrelor din

subordine;

- folosirea mai eficientă a sistemului de recompensare și pedepse pentru întro-

narea unui climat de ordine și disciplină desăvârșită;

- întocmirea unor planuri de măsuri ori reactualizarea celor existente.

b) adaptarea și perfecționarea continuă a metodelor și mijloacelor de muncă,

generalizarea experienței pozitive

- reanalizarea necesarului de informații în unele obiective, locuri și medii de

interes operativ;

- folosirea cu eficiență a metodelor și mijloacelor polițienești;

- folosirea unor metode și forme atractive de educație juridică și pregătire anti-

infracțională a populației;

- acordarea unui sprijin mai calificat unor unități de poliție, inclusiv posturilor

de poliție comunală;

- folosirea, în mod eficient, a mijloacelor criminalistice, câinilor de urmărire și

de detectare a drogurilor;

- stabilirea unor măsuri de creștere a operativității și respectarea legalității în

activitatea de cercetare penală;

- inițierea unor studii, modernizarea și amplificarea unor forme de evidență.

c) solicitarea sprijinului organelor locale ale administrației de stat, precum și a

celor ierarhic superioare care să vizeze:

- înlăturarea unor condiții care favorizează săvârșirea de fapte antisociale, ori

stării de pericol;

- popularizarea unor acte normative și activități de pregătire antiinfracțională a

populației;

59

- preluarea unor activități (cauze) de către unitatea sau formațiunea corespon-

dentă ierarhic superioară.

d) întărirea conlucrării cu alte unități și formațiuni de poliție, a colaborării cu

organizațiile de stat și publice, găsirea unor noi forme de obținere a sprijinului tot mai

larg al cetățenilor care constă în:

- organizarea unui schimb operativ de informații cu alte unități și formațiuni de

poliție (crearea unei baze de date și informații, care apoi să fie analizate și prelucrate),

precum și cu alte unități cu sarcini de culegere a informațiilor;

- stabilirea unor contacte cu organele parchetului și instanțelor de judecată,

pentru a se analiza evoluția și tendințele fenomenului infracțional și a se stabili, în co-

mun, măsurile de prevenire și combatere a infracțiunilor;

- folosirea mai eficientă a gardienilor publici, personalului de pază și alte forțe

ajutătoare.

e) intensificarea activităților de control, îndrumare și sprijin asupra unor for-

mațiuni, organizarea unor analize la diferite nivele începând de la polițist și formațiune,

până la unitatea teritorială de poliție.

PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR CU VIOLENȚĂ PRIN

IDENTIFICAREA VICTIMEI POTENȚIALE ȘI ELIMINAREA RISCULUI VICTIMAL

Secțiunea I: Considerații generale despre victimă,

victima potențială și risc victimal

VICTIMA CA ELEMENT OBIECTIV IN DRAMA JUDICIARĂ

Prevenirea faptelor antisociale a fost și rămâne, în toate societățile o problemă

importantă, care, prin implicațiile ei, interesează pe toată lumea, de la cetățeanul sim-

plu până la comunitatea internațională.

Specialiștii sunt, în unanimitate, de acord că este mai ușor să previi decât să

vindeci dar, aplicând acest precept medical în sfera ilicitului penal, s-a constatat că nu e

chiar atât de simplu.

Aflați permanent în prima linie a luptei împotriva fenomenului infracțional, po-

lițiștii s-au convins că măsurile cu caracter preventiv, indiferent de amploarea lor și de

resortul social care le-a generat, au un efect minim, mult sub nivelul așteptărilor. De ce?

Răspunsul la această întrebare, atât de simplă în aparență, este vast, cu trimiteri

la mai toate domeniile vieții sociale, și a încerca să-l abordezi , în întreaga lui comple-

xitate, este o adevărată aventură. De aceea, ne-am propus ca, în demersul nostru să ne

referim numai la un aspect și anume numai la victima faptului infracțional.

Din cele mai vechi timpuri, victima unor agresiuni sau a altor acțiuni păgubitoa-

re, provocate de semenii săi, a fost în atenția celor ce administrau justiția, chiar și în for-

ma ei cea mai primitivă. Concomitent cu măsurile ce se luau împotriva făptuitorilor, co-

munitatea umană restabilea echilibrul stricat de aceștia, prin mijloace menite să despăgu-

bească persoanele ori colectivitățile prejudiciate. Odată cu evoluția socială justiția și-a

pierdut caracterul privat(răzbunări individuale, compensări sau restituiri forțate etc.), sta-

tul, mereu mai puternic, adăugând funcțiilor sale și pe aceea de aplicare a justiției. Dar

societatea și-a îndreptat, aproape în exclusivitate, atenția către infractor, devenit factorul

60

principal al faptului ilicit, dispunând, în funcție de trăsăturile organizării sociale în diferi-

te etape istorice, măsuri care să-i restrângă aria și posibilitățile de acțiune.

Dacă cineva își propune să urmărească diversele situații statistice și analize, va con-

stata că acestea dezvăluie multe caracteristici și elemente intrinseci faptelor comise (timp, loc,

mod de operare etc.) și făptuitorilor (numărul, vârsta, pregătirea școlară, existența anteceden-

telor penale ș.a.m.d.). Criminologii, sociologii, juriștii, organizațiile internaționale guverna-

mentale și neguvernamentale au manifestat o preocupare constantă pentru a surprinde din

unghiuri specifice personalitatea infractorului. Modalitățile de acțiune, diverse și multiple ale

poliției și organelor de justiție vizează, de regulă, „temperarea” elanului infracțional al celor

cu înclinații în domeniu. Apoi s-au propus soluții și s-au alocat fonduri pentru ușurarea vieții

și educarea celor izolați de societate în urma faptelor comise , preocupări care trebuie să

marcheze activitatea oricărui stat modern. În același timp însă, nu ne putem reprima unele

întrebări: ușurarea vieții victimei, diminuarea dramei sale, pe cine interesează?

S-a reproșat că infractorii, în detenție, stau câte doi în pat sau prea mulți în ca-

meră. Este adevărat, dar la Spitalul de Urgență a văzut cineva victimele? Ele cum stau?

Și ce vină au? S-a gândit cineva ce este în sufletul unui om căruia i s-a furat din locuin-

ță agoniseala unei vieți și ce să facă cel căruia i s-a furat din buzunar salariul, unica

sursă de existență a unei familii numeroase? Manifestă vreun organism social măcar un

pic de înțelegere pentru aceste victime?

Cu excepția analizării dinamice accidentelor rutiere, când victimele sunt situate

într-un plan mai semnificativ, în cazul faptelor de competența poliției judiciare acestea

rămân în afara protecției. Ori, rolul statului este de a asigura, în primul rând, ordinea de

drept, în care individul să-și exercite drepturile și libertățile cetățenești, fără a fi pericli-

tate viața, sănătatea, avutul, onoarea și demnitatea. Să fie, cu alte cuvinte, protejat.

Constatăm, așadar, că practica organelor de poliție și justiția s-au axat mai mult

pe studierea, analizarea și contracararea personalităților deviante, a celor cu comporta-

ment activ în actul judiciar. Paradoxal, dintre eroii dramei judiciare, victima a fost, în

mod nejustificat, marginalizată, deși trebuia să se afle în centrul preocupărilor, căror

finalizare să se materializeze în măsuri practice, de natură să-i asigure acesteia o cât

mai bună protecție.

În ultima jumătate de secol, o serie de criminologi și polițiști și-au dat seama

de acest neajuns, realizând că abordarea fenomenului infracțional numai prin lupta îm-

potriva infractorilor înseamnă, de fapt, o abordare unilaterală care nu poate să conducă

la rezultate acceptabile, mai ales în împrejurările în care această etapă istorică excelea-

ză printr-o creștere exponențială a criminalității.

Astfel, s-a născut ideea că, în activitatea de combatere a criminalității, autorul

și victima să nu mai fie priviți ca două elemente izolate, ci să fie considerați compo-

nentele unei relații aflate într-o permanentă dinamică. Pozițiile de infractor și victimă

nu sunt fixe, ele sunt, uneori, obiectiv determinate de anumite etape preinfracționale,

de modul și coordonatele în care decurge educația, formarea socio-profesională, con-

cepția generală despre adevăr și dreptate.

În aceste condiții, în preocupările penaliștilor, criminologilor și polițiștilor a

apărut o nouă arie de cercetare, denumită victimologie. Noul domeniu de investigare

științifică trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, având în vedere că, pe de o par-

te, societatea este nevoită să identifice noi forme de apărare împotriva criminalității iar,

pe de altă parte, exclude categoric dreptul individului de a-și face singur dreptate, fără

însă a fi luat asupra sa despăgubirea și reabilitarea totală a victimei.

61

VICTIMA ȘI VICTIMA POTENȚIALĂ. NOȚIUNE, CARACTERIZARE,

CLASIFICARE

Dicționarul explicativ al limbii române definește victima sub trei accepții:

Persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societă-

ții, din partea propriilor greșeli etc.;

Persoană care suferă de pe urma unor întâmplări nenorocite (boală, accident,

jaf, crimă etc.);

Animal sau om care era sacrificat unui zeu.

În literatura de specialitate se susține însă, și pe buna dreptate, că victima este,

într-un anume sens, fiecare individ, în condițiile în care civilizația modernă presupune

riscul accidentului nuclear, accidentelor de muncă și de circulație, poluarea atmosferică

ș.a.m.d.. De asemenea, victime pot fi și grupuri de persoane, organizații, națiuni sau

societăți, ceea ce lărgește considerabil sensul noțiunii, iar analiza acesteia, sub toate

aspectele, apare perfect legitimă. Totuși în cele ce urmează, ne vom referi numai la

sensul restrâns al noțiunii anume la victimele faptelor infracționale, cele care cad, mai

cu deosebire, sub incidența activității polițienești.

Aceste victime ne apar în doua ipostaze, diferențiate între ele, atât sub aspectul

numărului lor, cât și sub aspectul măsurilor practice de protecție și de despăgubire ori

reabilitare pe care le implică.

O primă ipostază o reprezintă victimele propriu-zise (persoana decedată în urma

unei infracțiuni de omor sau de lovire cauzatoare de moarte ori tâlhărie având ca urmare

și moartea victime, femeia violată, persoana deposedată de bunuri prin violență etc.).

Legat de o persoană care se află într-o astfel de ipostază se poate pune întreba-

rea: de ce ea, persoana respectivă, a devenit victimă și nu altcineva; putea să evite ipo-

teza în care se află? Dacă da, cum anume.

O cercetare mai atentă a victimelor infracțiunilor cu violență duce la concluzia

că în multe situații aceste victime sunt absolut întâmplător alese de făptuitor, deci nu li

se poate imputa, din punct de vedere comportamental, absolut nimic, dar, pe de altă

parte, s-a putut constata și faptul că sunt unele persoane care „o caută cu lumânarea”,

altfel spus, manifestă un comportament absolute neindicat, care, în ultimă instanță, de-

termină individualizarea lor ca victima la intersecția cu un comportament infracțional,

agresiv. Cu alte cuvinte, aceste persoane, prin comportamentul lor neindicat determină

făptuitorul să decidă comiterea faptei, în împrejurările de timp, loc și mod de operare

pe care victima însăși i le pune la dispoziție. Aceste persoane, cu un comportament

neindicat, care, prin aceasta, facilitează comiterea agresiunii în propria daună, le-a nu-

mit victime potențiale.

În rândul victimelor potențiale se poate înrola orice individ, indiferent de vâr-

stă, sex, profesie, care, în general are un comportament neindicat în raport cu diferitele

categorii de cetățeni. Acest comportament este determinat de carențe educaționale (lip-

să de pregătire școlară sau nivelul redus al acesteia, lipsa educației adecvate în mediul

familial etc.), trăsături de caracter negative (agresivitate, intoleranță excesivă, alcoo-

lism, atitudini de persiflare și provocare etc.) precum și stări biologice precare (vârsta

prea fragedă sau prea înaintată, handicap fizic, deficiențe psihomotorii etc.).

Se constată, așadar, că victima nu e aleasă la voia întâmplării, ci, adesea, pe

baza unei trăsături de personalitate, a aparenței fizice sau a unor comportări care, la

infractori, declanșează trecerea la actul infracțional. În toate cazurile însă, între agresor

62

și victima se derulează un joc subtil. Fiecare trezește în celălalt tendințele latent care

cereau doar un catalizator pentru a se declanșa. Practice, aceasta înseamnă o complici-

tate conștientă (asumarea unor riscuri de către potențiala victimă) sau inconștientă, de

cele mai multe ori, la actul infracțional.

Studierea complexă a victimelor propriu-zise duce la concluzia că acestea au

ceva în comun ce se poate subsuma termenului de risc victimal, un termen de cercetare

relative neexplorat, dar care are consecințe deosebite în judecarea logică a raportului

infractor-victimă și, mai ales, în căutarea celor mai eficiente soluții de prevenire a vic-

timelor potențiale. Practica judiciară demonstrează că o persoană devine victima și da-

torită unui comportament neindicat în plan social, familial etc., cu alte cuvinte, dacă

victima n-ar fi greșit, n-ar fi purtat cu sine “riscul victimal” fapta infracțională nu s-ar

fi produs sau ar fi avut șanse mai restrânse de a se produce.

Analizând pe baza acestor aspect comune multitudinea de ipostaze în care o

persoană se manifestă ca victimă potențială, distingem următoarele categorii:

a. Victima care anterior faptului infracțional nu a avut nici o legătură cu făptui-

torul. Singura legătură dintre aceștia este că, incidental, victima s-a aflat, în momentul

respective, la locul infracțiunii. În aceste cazuri victima este cu totul întâmplătoare,

conduita sau caracteristicile sale fizice nefiind în nici un fel determinate.

b. Victima provocatoare. Este aceea care, anterior, a comis ceva (cu sau fără

intenție), de natură a stârni înclinația spre deviație a răufăcătorului. Victima din această

categorie se află într-o relație, uneori fără voia ei, cu infractorul, căruia îi provoacă o

stare de frustrare, prin comportament arogant, neonorarea unor datorii sau promisiuni,

infidelitate, legături amoroase ș.a. în altfel de situații se înțelege că, într-o anumită mă-

sură, responsabilitatea actului infracțional se împarte între protagoniști.

Un tip aparte, în această categorie, îl reprezintă victimele escrocilor. În gene-

ral, acestea nu provoacă infractorii dar, prin naivitatea lor sau, adesea, prin dorința de a

obține unele avantaje sau facilități, eludând prevederile legale, le înlesnesc activitatea.

c. Victima care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. În acest caz, între

infractor și victimă nu există o legătură anterioară, dar comportamentul neglijent al

celei din urmă incita pe infractor la comiterea infracțiunii. Afișarea nejustificată a opu-

lenței, neasigurarea corespunzătoare a bunurilor (publice sau particulare), plimbarea

unor femei noaptea, în locuri neasigurate, sau în anturaj îndoielnic, portul unor costu-

mații provocatoare, acceptarea unor cunoștințe ocazionale sunt câteva din atitudinile

care stimulează indivizii dispuși la săvârșirea infracțiunii. Evident, și din aceste cazuri,

o parte din vină aparține victimei, căci, prin comportamentul neglijent, lipsa de grijă

față de propria persoană sau bunuri, o fac să devină victimă ușoară pentru infractori.

d. Victime slabe sub aspect biologic, ale căror debilități fizice sau mintale tre-

zesc ideea unor acte infracționale împotriva lor. Deși această situație ușurează sau chiar

precipită comiterea infracțiunii, victima nu are nici o parte din responsabilitate. Slăbi-

ciunea victimelor este exprimată, de regulă, în gradul redus de discernământ și incapa-

citate de apărare, datorate vârstelor extreme (copii sau bătrâni) ori unor boli (oligofre-

nie, schizofrenie, paranoia, psihoză maniaco depresivă etc.).

Copilul este victima ideală. Prin forțele sale reduse, prin teama lui conștientă

sau neconștientă de adulți care îl pot vătăma, el devine anxios și sentimentul său de

inferioritate îl paralizează de așa manieră, încât nici nu încearcă să se apere, iar după

comiterea faptei nu se destăinuie.

Apreciem că în această categorie poate fi inclusă, în anumite limite, femeie,

63

care este, deseori, victima unor fapte antisociale, în special cu violență. De multe ori

nici femeile nu mai reclamă situațiile în care ajung victime ale unor infracțiuni, mai

ales atentate la pudoare, iar la violențele din partea familiei (soții în general) sunt des-

tăinuite când ajung la limita insuportabilului. Tradiții ancestrale, mentalități retrograda-

te, o ineficientă activitate educațională au creat femeii un statut inferior, pe care egali-

tarista societate contemporană nu a reușit să-l remedieze decât într-o mică măsură.

e. Victima autovictimizată este acea persoană care, prin suicid, automutilări,

inversiuni sexuale, droguri etc. Joacă dublu rol, ajungând să devină propriul său agre-

sor. Subliniem că aceste categorii au în vedere numai unele forme, mai importante, de

victimizare, specifice problematicii propuse. În literatura de specialitate sunt menționa-

te și alte tipuri care, însă, nu se integrează tematici (ex victime politice) sau nu sunt

caracteristice fenomenului criminalității din țara noastră (ex victime slabe sub aspect

social).

Este, de asemenea, de menționat, că așa-zisa „cifră neagră” influențează, într-o

măsură considerabilă, orice statistic în domeniul criminalității, încât nu se poate face

nici o clasificare care să oglindească cu certitudine realitatea. Se cunoaște că o seamă

de victime ale unor agresiuni de ordin sexual, ale escrocilor, ale homosexualilor, sau,

așa cum am mai arătat, copiii și femeile, precum și alte categorii se feresc de publicita-

te, fiindcă demascarea victimizării lor – chiar involuntar – le afectează serios reputația

ori le periclitează siguranța personală.

RISCUL VICTIMAL – ELEMENT FAVORIZATOR COMITERII UNOR

INFRACȚIUNI CU VIOLENȚĂ

Studierea complexă a victimelor propriu-zise sub aspect caracterial, atitudinal,

comportamental etc., duce la concluzia că acestea au ceva în comun, un viciu de caracter,

de atitudine sau de comportament care se poate subsuma termenului de risc victimal.

Realizăm deci că, dacă victima n-ar fi greșit ori nu s-ar fi comportat într-un

anumit fel, n-ar fi purtătoarea riscului victimal, fapta infracțională nu s-ar fi produs (sau

ar fi avut șanse mai restrânse de a se produce) ori s-ar fi produs, dar asupra altcuiva.

Cu alte cuvinte, prin risc victimal, înțelegem o atitudine, un comportament, un

gest sau un fapt contraindicat autoprotecției personale, care se constituie în „ocazia” ce

i se ivește, de multe ori pe neașteptate, infractorului predispus la a trece la comiterea

infracțiunii agresive și deposedante.

Desigur, existența sau manifestarea riscului victimal nu este o condiție obliga-

torie pentru comiterea victimizării. Atunci când aceasta se produce (manifestă) în pre-

zența unor oameni perfecți integrați normelor de conduită civică, rezultatul este un gest

replică de ajutorare și îndreptare a comportamentelor neindicate (riscante). Tot astfel,

gradul de risc victimal nu este un element care să dozeze tăria agresivității. Astfel, un

șofer de taxi imprudent poate fi tâlhărit numai de banii pentru o cursă, pe când altul,

deși este mai prudent – refuză angajarea în cursă cu persoane suspecte – poate fi totuși

agresat mai violent, maltratat, deposedat de bani, bunuri (ceas, verighetă etc.).

De asemenea, existența și manifestarea riscului victimei nu este obligatoriu

pentru comiterea unei agresiuni în propria daună. O persoană poate fi victimizată și

fără a avea un comportament riscant, neindicat, ci pur și simplu din întâmplare. În as-

tfel de situații apar victimele întâmplătoare sau ale infracțiunilor comise de persoanele

bolnave psihic.

64

Dar, cu toate aceste oscilații existente în cadrul relației dintre risc victimal și

agresiune, de cele mai multe ori există un raport, dacă nu de determinare, cel puțin de

favorizare. Este un lucru constatat cu certitudine că riscul victimal este un factor favo-

rizator victimizării.

Preocupările actuale privind studierea rolului și locului victimei în cadrul com-

plicatului angrenaj infracțional manifestă o tendință vădită spre mulți și interdisciplina-

ritate, precum și către finalizarea acelor căutări, prin recomandări și măsuri practice, de

natură să asigure o cât mai bună protecție a victimelor potențiale și combaterea riscului

victimal.

Cercetarea diverselor aspect ale riscului victimal este corelată în mod necesar

cu studierea cauzelor determinante, astfel încât activitățile ce vizează apărarea victime-

lor să se concentreze pe limitarea efectelor acestuia sau chiar să se soldeze cu elimina-

rea lui. Aceasta se impune, deoarece, într-un procent semnificativ de cazuri, victimele

au o “contribuție” la săvârșirea faptelor prin atitudinile lor provocatoare ori printr-un

comportament recalcitrant sau cel puțin imprudent ori ușuratic; nu puține sunt cazurile

când victimele au declanșat agresiunea cu urmări nefaste în propria daună, ele fiind

cele care inițial au manifestat o atitudine necontrolată, amenințând, înjurând, accentu-

ând moment ale unor tensiuni familial preexistente. În multe cazuri violurile se produc

pe fondul uni comportament neindicat al unor tinere care se complac în atitudini încu-

rajatoare, provocatoare pur și simplu pentru agresori; de asemenea, multe infracțiuni de

tâlhărie se produc și datorită faptului că victima neglijează orice măsuri de autoprotec-

ție etc..

Secțiunea 2: Comportamente și atitudini ce se

circumscriu riscului victimal

Dintre comportamentele și atitudinile ce se circumscriu cel mai frecvent riscu-

lui victimal pot fi enumerate, ca fiind mai importante, următoarele:

2.1 Consumul exagerat de băuturi alcoolice

Constituie unul din factorii de risc victimal cel mai frecvent întâlnit, el însuși

generator și al altor aspect de comportament neindicat (provocare, imprudență etc.). Se

știe că, în cantități mari, alcoolul aduce persoana fizică în incapacitatea de a-și mai co-

ordona în mod corespunzător atitudinile comportamentale și ținuta, îi diminuează vizi-

bil rezistența fizică. Toate acestea constituie o înlesnire pentru elementele parazitare cu

comportament agresiv de a trece la actul de violență asupra victimelor respective. De

multe ori, această manifestare violent scapă de sub control și, pe un “fond praeterinten-

țional”, consecințele pentru victimă sunt dintre cele mai grave.

Astfel, unele dintre elementele infractoare comit tâlhării, acționează în zona

restaurantelor situate în zonele periferice, asupra unor persoane aflate în stare de ebrie-

tate pe care le “studiază” încă din local și constată că dispun de sume de bani sau de

valori ce prezintă interes. De regulă, încurajează persoana în cauză la consumarea de

băuturi “îi fac cinste” până o duc în stare avansată de ebrietate și apoi se oferă să o

conducă (sau o conduc pur și simplu, fără acceptul acestuia) în locuri pe care le consi-

deră favorabile pentru a o agresiona.

65

Astfel, unele elemente infractoare care comit tâlhării, acționează în zona resta-

urantelor situate în zone periferice, asupra unor persoane aflate în stare de ebrietate, pe

care le studiază încă din local și constată că dispun de sume de bani sau de valori ce

prezintă interes. De regulă, încurajează persoana în cauza la consumarea de băuturi

alcoolice, îi fac cinste, până o aduc în stare avansată de ebrietate și apoi se oferă să o

conducă (sau o conduc pur și simplu și fără acceptul acesteia) în locuri pe care le con-

sideră favorabile pentru a o agresiona.

În multe dintre situații, pentru a încuraja potențiala victimă la comportamente

neindicate, agresorii recurg la ”serviciile unor femei” din anturajul lor care, conform

unui scenariu prestabilit, simplu dar odios, se lasă ”acostată” de acesta și acceptă să

plece împreună spre locul indicat de femeia respectivă pentru a avea niște ipotetice re-

lații. La un moment dat, pe traseu, în locul pe care îl consideră optim, agresorii acos-

tează victima, o ”judecă” pentru ceea ce intenționează să facă, o agresionează fizic și o

tâlhăresc. Cum în multe situații fapta se petrece într-o locuință, agresorul contează pe

faptul că victima nu va reclama fapta la poliție, întrucât prezența sa în locul și în com-

pania respectivă este un fapt compromițător.

În alte situație, consumul de alcool aduce victima într-o imposibilitate aproape

totală de a se mai deplasa, fapt ce o determină să rămână pe o bancă sau pe un trotuar,

în parc, în stația de autobuz sau, pur și simplu oriunde, fapt ce o face foarte vulnerabilă

la deposedarea de către oricine și de orice bun aflat asupra sa (bani, verighete, îmbră-

căminte, radiocasetofoane, etc.)

O retrospectivă asupra infracțiunilor de tâlhărie în plan național ar putea releva

faptul că în peste 40% din cazuri victima se afla în stare de ebrietate sau, oricum, sub

influența băuturilor alcoolice.

Într-o altă ordine de idei și într-un alt plan al infracționalității, se poate reliefa

în mod convingător rolul marcant al consumului de alcool ca risc victimal, dacă se ana-

lizează modul în care se produc unele omucideri (loviri și vătămări cauzatoare de

moarte). Astfel, se știe că multe din infracțiunile care au ca rezultat pierderea vieții de

către o persoană se comit în zona restaurantelor, barurilor, sau a altor locuri unde se

consumă băuturi alcoolice. În astfel de locuri, pe fondul consumului de alcool la care

participă atât agresorul cât și victima, între acestea se produc în mod spontan altercații

care degenerează în acțiuni agresive, de multe ori dintre cele mai grave, ce se soldează

cu decesul unuia dintre coparticipanți. Este de semnalat faptul că, în astfel de situații,

de multe ori, rolul de agresor și de victimă alternează, fiecare dintre protagoniști pu-

tând invoca, în etape, victimizarea. Astfel de situații se întâlnesc destul de frecvent și

cu ocazia unor petreceri organizate (nunți, botezuri, etc.) precum și între tineri ce locu-

iesc în cămine de nefamiliști, când, la masă fiind, între două persoane aflate în stare de

ebrietate, discuțiile inițial foarte amicale degenerează în ceartă, insulte, injurii, comi-

țându-se, la un moment dat, pe acest fond, agresiunea. În destul de frecvente situații de

acest gen, între victimă și agresor nu a existat nici o relație; s-au cunoscut la o masă de

cârciumă și viața uneia s-a încheiat acolo sau la câțiva pași.

2.2. Infidelitatea conjugală

Este forma de risc victimal care determină, de regulă, omorul, având ca mobil

gelozia. Comportamentul victimei, desigur necorespunzător, determină acțiunea agre-

sivă a făptuitorului care, în diferite circumstanțe, o justifică prin imposibilitatea de a

66

mai suporta situația de soț înșela, care a decis rezolvarea problemei ivite în viața con-

jugală nu prin mijloace legale ci printr-o manieră mult mai categorică, respectiv, ucide-

rea soțului vinovat.

Un alt aspect al victimizării determinate de infidelitatea conjugală îl reprezintă

”sluțirea” soției dovedită ori bănuită a fi infidelă. Fenomenul se întâlnește încă în ca-

drul populației rrome și în special între membrii comunității ce au unele antecedente

penale. Marcând un dispreț pentru justiția oficială a statului, la care apelează numai în

cazuri extreme, problemele de infidelitate sunt rezolvate în cadrul comunității, mai

exact al familiei, în care soțul își sancționează soția pentru că a întreținut relații sexuale

extraconjugale, eventual pe timpul cât el a fost arestat, sluțind-o. În acest fel creează

premisa că va fi respingătoare și nu va mai prezenta, pe viitor, interes pentru partenerii

ocazionali, pe timpul cât el va fi, eventual, iarăși arestat.

2.3. Provocarea

Atitudinea provocatoare a victimei poate constitui, în mecanismul complex de

producere a faptului penal, momentul declanșator care determină în ultimă instanță

acțiunea făptuitorului, ca un fapt de răspuns la o inițiativă provocatoare a viitoarei vic-

time. Numai că, tăria acțiunii făptuitorului depășește cu mult acțiunea victimei și astfel

are drept consecință suprimarea acesteia definitivă, pe moment și pentru totdeauna. Se

poate produce uciderea victimei provocatoare.

Provocarea prin acțiuni agresive este un factor de risc victimal care intervine în

cazuri diverse, destul de frecvente, consecințele în planul dreptului penal fiind lovirea,

vătămarea corporală, lovirea cauzatoare de moarte, tentativa de omor, omuciderea, vio-

lul, etc.

2.4. Imprudența în stabilirea unor relații interumane

Este un factor de risc victimal care are drept rezultat comiterea unor infracțiuni

cu violență dintre cele mai diverse ca genuri și ca moduri de operare. Se pare că acest

factor de risc victimal este determinant în comiterea infracțiunilor de viol, având în

vedere ușurința unor tinere care acceptă companii întâmplătoare, sau foarte puțin cu-

noscute, ori acceptă să fie conduse la locuințele unor persoane pe care, de asemenea, le

cunosc insuficient.

Ușurința, o anumită naivitate în stabilirea unor relații de prietenie, se constituie

ca factor de risc victimal care conduce la comiterea și a altor genuri de infracțiuni, une-

le deosebit de grave, cum ar fi omorul din interes material sau tâlhăria urmată de moar-

tea victimei.

În practica judiciară s-au întâlnit în mod frecvent situații în care unii infractori

– bărbați în special, dar și femei – caută persoane singure care posedă bunuri însemnate

și le cultivă prietenia pentru a afla cât mai multe date despre acestea. Apoi, când consi-

deră că sunt întrunite și alte condiții favorabile, suprimă viața acestora pentru a-și în-

suși importante sume de bani și alte bunuri.

În practica judiciară, în ultima vreme, se constată că aspect de noutate și destul

de interesant în contextul temei, o categorie aparte de victime potențiale, având ca fac-

tor de risc victimal propria lor îndeletnicire profesională: este vorba de șoferii de taxi,

în special cei care lucrează ca particulari și care sunt efectiv expuși infracțiunilor de

67

tâlhărie. Riscul victimal în cazul acestora este amplificat și de faptul că , spre deosebire

de cei profesioniști, nu au posibilitatea de a comunica prin stații de emisie-recepție și

nu au o anumită experiență în a evita angajarea în curse cu călători care pot agresiona,

de dragul câștigului, cu orice preț, acceptând curse efectiv riscante.

2.5.Violența intrafamilială

Se constată în societatea românească că un segment destul de important al cri-

minalității se produce în cadrul intrafamilial. Deși, spre deosebire de criminalitatea

stradală, care este reclamată și deci cu posibilități de evaluare cantitativă, violența in-

trafamilială, care este mult ”cenzurată”, victimele, însăși din motive personale (jenă,

demnitate) nereclamând propria victimizare, transpare totuși o criminalitate conjugală,

care trebuie să-i preocupe pe sociologi, juriști, criminologi și în special pe medicii le-

giști, polițiști.

Violența intrafamilială are cauze multiple, din care enumerăm: majoritatea po-

pulației urbanizate este relativ recent dislocată din zonele comunitare sătești, unde exis-

tă un control social riguros; un consum exagerat de alcool, un stres profesional și social

acutizat; o educație socializată și deci deficitară (lipsesc cei 7 ani de acasă fiind petre-

cuți în creșe, grădinițe) ceea ce conduce la reducerea sentimentului de afectivitate fa-

milială. S-a constatat că există o anumită răspândire socială a fenomenului ”violență

intrafamilială” care cuprinde medii de la cele ale indivizilor neinstruiți până la cele mai

elevate.

Violența intrafamilială ca factor de risc victimal are în vedere o anumită ”vio-

lență cauză” care, în fapt, generează criminalitatea conjugală sau în cadrul familial. Se

poate constata la o ultimă analiză, că aceste forme ale violenței intrafamiliale ca risc

victimal sunt apropiate riscului victimal în general (consumul de alcool, provocarea)

dar unele sunt totuși specifice și acestea din urmă pot face obiectul unei reflecții mai

aprofundate în contextul propus.

Astfel, ca forme ale violenței intrafamiliale – factor de risc victimal, pot fi ur-

mătoarele:

desistarea de la obligații familiale;

atitudini gestuale (șicane, gesturi, amenințări);

violența de limbaj. Dacă la începutul vieții conjugale și, în special anterior

acesteia, exista un limbaj și o gestică plină de tandrețe (Fănuș Neagu spunea că în pri-

mul an de căsătorie omul nu are pereche în lume de tâmpit ce e), ulterior apar expresii

care denotă o anumită detașare, apoi, când armonia dispare, locul cuvintelor tandre din

vocabularul familiei este luat de un limbaj dur, otrăvit, injurios, vulgar din păcate, ace-

lași în toate mediile sociale. (Tiberiu Bogdan apreciază că, în multe familii, formele

incipiente de violență de limbaj apar după primele două luni de conviețuire.)

violențele propriu-zise, care se caracterizează prin lovirea ”scumpului” cu

obiecte din decorul imediat (papuci, telefon, umeraș, lingură, cratiță și de ce nu cuțitul).

Avem în vedere acea violență spontană generată de orgoliul rănit prin limbajul sau ges-

tica partenerului de dialog familial.

Toate aceste aspecte, menționate mai mult exemplificativ decât descriptiv și

explicativ, se constituie în comportamente și atitudini neindicate – deci în risc victimal

– care, în cadrul familial poate determina producerea unor violențe grave, lovirea și

68

vătămarea gravă sau cauzatoare de moarte, omorul – uneori deosebit de grav – deci

consecințe care interesează de acum justiția și care implică automat răspunderea pena-

lă, o răspundere tardivă, grea, și de două ori dramatică.

Victima în astfel de situații este unul din soți sau alt membru al familiei; calita-

tea de victimă și cea de agresor este pe parcursul evoluției conflictuale alternativă, fie-

care dintre protagoniști fiind purtătorul (creatorul) propriului risc victimal.

Secțiunea 3 – factorii determinanți ai riscului victimal

Riscul victimal este, așa după cum am mai arătat, o atitudine comportamentală,

un gest sau o faptă neindicată, imprudentă, care poate facilita ori determina o agresare,

o infracțiune cu violență, ale cărei consecințe le suportă victima potențială. În această

concepție, riscul victimal este ”detonatorul” infracțiunii, elementul fără de care agresi-

unea nu s/ar fi comis în condițiile de loc și timp respective.

Problema care se pune este aceea de a stabili dacă orice persoană este purtătoa-

re de risc victimal, deci este o victimă potențială sau această potențialitate este specifi-

că numai anumitor categorii de persoane.

Riscul victimal este un handicap cu care individul se naște sau este o trăsătură

dobândită, care ține deci de factorii sociali și educaționali în care se construiește perso-

nalitatea individului. Răspunsul la această problematică nu este prea ușor de dat pentru

că el este nuanțat și este în funcție de categoriile de factori ai riscului victimali. Acești

factori sunt: biologici, sociali și educaționali.

3.1.Factorii biologici

Riscul victimal este, incontestabil, un element care ține de personalitatea indivi-

dului. Așa cum în natură, în general, unii indivizi ai oricărei specii sunt mai puternici,

mai rezistenți din punct de vedere biologic, tot astfel și în cadrul speciei umane sunt indi-

vizi care au o adaptabilitate optimă în mediul social față de alții care sunt mai greu adap-

tabili. De-a lungul evoluției biologice se constată că omul are perioade de adaptabilitate –

inadaptabilitate diferite față de unii agenți de mediu (între care și criminalitatea)

Între factorii biologici care influențează inadaptabilitatea omului la autoprotec-

ție împotriva crimei se pot menționa următorii: vârsta, feminitatea, boala psihică.

Cu alte cuvinte, persoanele aflate la vârste extreme, femeile, și bolnavii psihici

sunt mai predispuse la comportamente riscante, dăunătoare sau chiar periculoase pen-

tru propria lor existență.

3.1.1.Vârsta

a) minorul ca victimă potențială. Copilul este o victimă potențială ideală. Puiul

de om, copilul nou-născut este cea mai neajutorată ființă de pe lume în comparație cu

puii celorlalte viețuitoare. Fără ocrotirea și ajutorul permanent și adecvat al adultului,

el ar pieri în decurs de câteva ore. Încă de la începutul vieții sale extrauterine, nou-

născutul are o zestre biologică foarte săracă, ce se reduce la câteva reflexe (alimentar,

al înghițitului, al strănutului), precum și câteva reacții de răspuns la unii excitanți de

ordin termin și mecanic.

69

Ajutorul specific acordat de adult, de regulă, de către mama biologică începe

încă din primele ore de viață, dar trebuie să observăm că, încă din acest moment apare

riscul unei teribile violențe, care, în Codul Penal este denumită pruncucidere și constă

în fapta mamei care, datorită tulburărilor provocate de naștere își ucide nou-născutul.

Deși într-o astfel de situație apare o victimizare fără ca victimei potențiale să-i

poată fi imputabil vreun element de conduită neindicată, totuși apare un risc victimal

pe care-l putem denumi atipic întrucât el este efectiv numai de natură biologică și nici-

decum comportamentală.

Pe parcursul evoluției sale, copilul poate suferi și alte victimizări, consecință a

mediului familial în care se educă, dar și reacției sale de răspuns la această educație.

Mulți părinți, adepți ai principiului ”bătaie este ruptă din rai„ nu fac altceva decât să-și

victimizeze proprii copii, uneori această violență atingând forme extreme și întrunind

elementele constitutive ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. Acțiunile

victimizante incriminate în textul respectiv sunt de natură a pune în primejdie gravă

dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorului. Dar victimizarea este cu atât mai

profundă și dureroasă întrucât vine de la unul din părinți sau de la o persoană căreia

minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare, deci de la cineva care trebuie să-i

ofere dragoste, tandrețe, afecțiune. Această maltratare a propriilor copii este rezultatul

unei agresivități care se manifestă mai ales în familii marginizate, cu nivel socio-

cultural scăzut, uneori chiar primitiv.

Oricum ar fi administrată violența ca pedeapsă umilitoare, ea are sens de de-

gradare morală a copilului. Multă vreme s-a crezut că ”bătaia este ruptă din rai”. Cei

șapte ani de acasă erau bine saturați de maltratări fizice. Departe de a construi o simplă

ciocnire trecătoare, victimizarea este cea mai crudă formă de umilire a copilului. Pal-

mele sau bățul care lovesc fața sau fesele minorului îl îndurerează cel mai mult sufle-

tul. Bătaia declanșează în copil stihia fricii, de o forță brutală, opresantă, creează cea

mai grea de suportat stare psihică. Un părinte dezlănțuit care se năpustește cu toată for-

ța sa asupra unei victime dezarmate cum este minorul, merge impetuos către decădere

morală și afectivă în fața propriului copil.

Cifra neagră a victimizării minorilor – pentru că foarte puține astfel de victimi-

zări sunt ”tratate” de autorități – se explică prin tendință de bagatelizare a unor eveni-

mente intrafamiliale de către acestea, care nu întotdeauna sunt pregătite să se ocupe de

astfel de cazuri ce nu prezintă, aparent, o gravitate deosebită. Ori, specificul victimiză-

rii minorului constă într-o evoluție lentă de la timpul începerii traumatizării până la

momentul apariției unui grav defect de ordin fizic.

Oricare ar fi faptele comise împotriva unui copil ele nu au numai efectele fizi-

ce imprevizibile, ci și cele traumatizante psihice, acestea fiind de foarte lungă durată și

aproape total imprevizibile. Copilul este o victimă ideală. Prin forțele sale reduse, prin

teama sa conștientă ori inconștientă de adulții care-l pot vătăma, el devine anxios în

mare măsură și sentimentul său de inferioritate îl paralizează de așa manieră încât nici

nu încearcă si se apere de agresor.

O situație aparte a victimizării minorilor este victimizarea sexuală care se

exercită asupra fetițelor. În practica judiciară s-au întâlnit frecvente cazuri în care fetițe

de vârste foarte mici (6-10 ani) au fost violate de diverși indivizi bolnavi psihici ori

aflați în stare de libertate. În asemenea situații consecințele victimizării pot avea ur-

mări dintre cele mai grave atunci când victima rămâne în viață, nemaivorbind de faptul

că, în destule astfel de cazuri, victimele au fost omorâte.

70

În toate cazurile în care minorul cade victimă a unei agresiuni, problema riscu-

lui victimal trebuie tratată diferențiat și gradual, deoarece acest risc este de natură bio-

logică în general și în special în primii ani de viață (deci nu se pune problema viciului

de comportament), iar mai apoi este rezultanta unei combinații între factorul biologic și

cel social când problema unei experiențe sociale, cât de cât formate se poate pune, mai

ales când vârsta se apropie de cea a adolescenței, și în special a majoratului.

b) bătrânii ca potențiale victime. Dacă afirmația „minorul este victima ideală”

este adevărată, nici cea care indică ”bătrânii sunt victime ideale” nu este departe de

realitate.

Elementele care fac din bătrânețe o împrejurare favorizatoare comiterii de in-

fracțiuni sunt multiple. Astfel, bătrânii reprezintă o tentație a motivației materiale, pre-

supunându-se că au strâns „bani albi pentru zile negre”, ei nu au rezistența și vigoarea

fizică necesare unui reflex de autoapărare eficient, sunt, de cele mai multe ori „ramo-

liți” din punct de vedere psihic, și, în consecință, manifestă grave neglijențe cu privire

la autoprotecția personală (dintre care, aceea de a purta la vedere în locuri și momente

neindicate bijuterii de mare valoare, ni se pare a fi una dintre cele mai riscante).

În agresarea bătrânilor, în special în interes material, infractorii scontează pe

lipsa de acuitate vizuală și auditivă a acestora, impresionabilitatea maximă pe care o

manifestă în momente critice, precum și de angoasa care îi stăpânește după comiterea

faptei și care, poate determina chiar nereclamarea cazului datorită amenințării cu o re-

venire a infractorilor.

În afară de aceste elemente generale care alcătuiesc coordonatele principale ale

riscului victimal gerontologic, mai pot fi circumstanțe particulare ce multiplică acest

risc, și anume: femeile, care sunt și mai vulnerabile; bătrânii care locuiesc izolați; cei

care sunt cunoscuți că au practicat meserii rentabile sau cei care se îndeletnicesc cu

unele activități de comercializare a băuturilor alcoolice.

3.1.2.Femeia ca risc victimal

Pentru poeți și pentru îndrăgostiții de rând femeia a fost comparată cu tot ceea

ce este mai frumos, mai diafan, mai pur, mai dumnezeiesc, a fost și rămâne întruchipa-

rea sublimului din universul cunoscut.

Dar pentru polițiști și criminologi, în special pentru cei care se ocupă de cate-

goriile victimizante, se cristalizează la un moment dat constatate că între cele două

componente ale speciei umane – femeia și bărbatul – domnește, latentă și greu releva-

bilă, o anumită ostilitate, ce pare a fi existat dintotdeauna și poartă marca unor impul-

suri inconștiente. Este verosimilă teza cu privire la ambivalența comportamentului

masculin față de femeie, exprimat printr-o oscilație permanentă între extremele atrac-

ție-repulsie, venerație-ostilitate, ostilitatea fiind, nu o dată, distrugătoare.

Filozofii și ideologii antici și apoi feudalii au menținut femeia într-o stare de

victimizare permanentă. De-a lungul timpului, până foarte aproape de zilele noastre,

victimizarea femeii a fost un proces permanent, predicată „ex-cathedra” și repetată de

juriști, prelați, filosofi, preoți și sociologi de tot felul, reușind în cele din urmă să certi-

fice că femeia trebuie privită ca un trecător obiect de plăcere, o servitoare nu prea cre-

dincioasă și un perpetuum izvor de încurcături de tot felul.

Aspectele de comportament neindicat care să „justifice” victimizarea femeii

sunt diverse, dar o constatare a raportului risc-rezultat ne determină să apreciem că to-

71

tuși victimizarea în societatea românească actuală are cauze care depășesc cu mult ris-

cul victimal.

Aspectele de risc victimal specific femeilor pot fi grupate în două mari categorii:

_riscuri victimale specifice cadrului familial

_riscuri victimale ale femeii în general.

În cadrul familiei, femeia poate fi victimizată ca soție (concubină) pentru adul-

ter, infidelitate conjugală, intransigență față de imperfecțiunile partenerului, etc., dar

mai poate fi victimizată și ca mamă de către fii mai ales în cadrul familiilor cu un nivel

cultural scăzut.

În legătură cu violența intrafamilială care victimizează femeia se mai impune

constatarea că există o semnificativă cifră neagră a acesteia, multe femei, din orgoliu

sau din alte motive personale, refuzând să dezvăluie tragismul situației în care se află.

Tragicul acestor situații de victimizare crește cu faptul că, în asemenea brutali-

tăți domestice, atât autoritățile medicale, cât și cele judiciare, evită pe cât se poate să ia

măsuri energice. Abia când victimizările repetate ating forme grave sau au un dezno-

dământ fatal se pornește mașinăria medico-judiciară.

Riscurile victimale ale femeii în general sunt diverse și generează, de regulă,

infracțiunea de viol, tâlhărie sau concursul acestora. Erorile de comportament care ge-

nerează astfel de fapte sunt diverse: acceptarea cu ușurință a unor relații de prietenie

întâmplătoare, neglijență în stabilirea itinerariului de deplasare către un anumit loc ale-

gând parcurgerea unor locuri izolate, acceptarea de a efectua vizite la persoane insufi-

cient cunoscute, atitudini provocatoare, ținută vestimentară neadecvată, toate acestea

fiind împrejurări favorizatoare comiterii infracțiunilor de viol. De asemenea, manifes-

tarea unor atitudini de neglijență în afișarea bijuteriilor și a altor bunuri de valoare,

primirea la domiciliu a unor persoane insuficient cunoscute sau chiar necunoscute sunt

elemente de risc victimal care favorizează comiterea unor tâlhării.

3.1.3. Boala psihică

Boala psihică este un risc victimal care, deși nu are o pondere în situația statis-

tică apropiată de cel al copiilor, bătrânilor sau femeilor, are totuși o gravitate specifică.

Bolnavul psihic are, prin definiție, un comportament ilogic. De multe ori acest

comportament este agresiv, provocator, bizar, stârnește o reacție-răspuns victimizatoa-

re. În multe situații bolnavii psihici aflați în apropierea localurilor publice au provocat

trecătorii sau consumatorii din acele localuri prin gesturi provocatoare ori indecente,

suferind loviri sau vătămări corporale.

O situație specială o reprezintă femeile tinere cu afecțiuni psihice care sunt vic-

time al unor infracțiuni de viol. Acestea, datorită discernământului diminuat (alterat)

sunt acostate în diverse locuri (stații de tramvai, cofetării) și conduse la locuința agre-

sorului, care întreține raporturi sexuale singur sau, eventual, cu alți complici.

Riscul victimal în cazul persoanelor bolnave psihic îl constituie lipsa posibili-

tăților de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară a propriei victimizări. În

asemenea cazuri, o parte din responsabilitate – deci o parte a riscului victimal – revine

acelei persoane care, prin gradul de rudenie sau în virtutea unor atribuțiuni de serviciu

își neglijează datoria ori și-o îndeplinesc în mod necorespunzător, expunând la victimi-

zare nevolnicii față de care au răspunderi morale și legale.

72

3.2. Factorii sociali

În afara factorului biologic pe care îl considerăm cea mai importantă compo-

nentă a riscului victimal, factorii de ordin social au o anumită implicare în determina-

rea unui comportament considerat victimizator.

Din rândul factorilor de risc victimal de sorginte socială avem în vedere izola-

rea și minoritatea etnică. Astfel, s-a constatat că o persoană străină de mediul geografic

sau comunitar în care se stabilește la un moment dat, care nu reușește să se integreze

rapid în viața comunității respective, în special în mediul rural, este predispusă a fi vic-

tima unor infracțiuni cu violență (tâlhărie, viol) dar și a unor agresiuni de ordin psihic.

Asemenea manifestări sunt acutizate când o astfel de persoană este plasată la

periferia comunității și prin etnie (fiind de altă naționalitate decât majoritatea covârși-

toare a locuitorilor) sau prin pregătirea ori activitatea profesională. (medicul, preotul,

polițistul sau învățătorul sunt mai ușor asimilați de societate decât căldărarii, spoitorii,

achizitorii de sticle). Riscul victimizării constă în faptul că eventualii infractori, cunos-

când statutul social al unei astfel de persoane, se simt încurajați în comiterea faptelor

pe care intenționează a le comite de lipsa de solidaritate a locuitorilor cu victima poten-

țială.

3.3. Factorii educaționali

Riscul victimal luat ca viciu de comportament poate fi abordat și ca o compo-

nentă a unor factori educaționali, care tușează personalitatea individului. Între aceștia,

trei factori pot avea o contribuție mai semnificativă în formarea unor comportamente

neadecvate. Aceștia sunt: o pregătire școlară insuficientă, un mediu familial necores-

punzător și micromediul social neadecvat.

3.3.1. Pregătirea școlară

Se știe că în orice societate școala este principalul factor de educație. O instrui-

re școlară deficitară – neimputabilă în primul rând școlii ci mai degrabă mediului din

care provine individul – lasă amprenta asupra viitoarei victime potențiale. Un tânăr

neinstruit este predispus la fapte de vagabondaj, cerșetorie, furt din buzunare, din poșe-

te sau din autoturisme, în general la o integrare necorespunzătoare în viața socială, ceea

ce determină o marginalizare a respectivului, cu unele tendințe de a fi victimizat

(atunci când este prins în flagrant de către cetățeni).

Un individ neșcolarizat sau cu un mediu de cultură redus, are, în general, posi-

bilități diminuate de adaptare la mediul social, este imprevizibil și necoordonat sufici-

ent în comportare, ceea ce determină un risc victimal permanent.

Într-un studiu privind frecvența unor parametri victimologi în cazul infracțiuni-

lor de omor, un grup de medici legiști constată, referitor la nivelul de instrucție școlară,

că victimele se prezentau astfel: 82,4% aveau studii până la nivel elementar, 17,6%

studii medii, iar cu studii superioare nici o victimă, pe când autorii se prezintă astfel:

80,52% cu studii elementare, 18% cu studii medii și 1,48% cu studii superioare.

73

3.3.2.Mediul familial

Riscul victimal, deși dispune de o pregnantă endogeneză, nu este totuși inde-

pendent de marile mutații sociale, de noile împrejurări societale în care ființează „celu-

la” societății. Familia însăși este supusă unor masive transformări structurale și funcți-

onale, ele fiind consecința logică și legică a transformării circumstanțelor sociale. De

aceea înglobarea riscului victimal într-un determinism familial ține de dialectica feno-

menului în discuție, sporind astfel șansa lui de cunoaștere.

Familia, ca instituție socială, a înregistrat modificări esențiale la toate palierele,

de la cadrul social și fizic în care este înglobată, trecând prin modalitatea de constituire

și ajungând până la structura și funcțiile ei intime. Toate acestea au făcut ca actuala

familie să semene prea puțin cu ceea ce a fost cândva. (Astăzi sunt familii compuse

dintr-o bunică și o nepoată sau dintr-o mamă și un copil al fostului soț etc.). Astfel de

schimbări sunt susceptibile de a influența homeostaza familială, cu largi posibilități de

risc victimal. Dacă în familia tradițională, exista un „pater familial” care decidea toate

activitățile mai importante ale fiecărui component, evitând astfel pe cât posibil, orice

fel de comportamente riscante, inclusiv sub aspectul autovictimizării, într-o familie

atipică, cum pot fi întâlnite destule în societatea modernă (gen mamă-fiică, în care fie-

care își rezervă o conduită secretă) pericolele unor comportamente riscante sunt mai

frecvente.

Atitudini riscante din punct de vedere victimal sunt frecvente și diverse ăn fa-

miliile în care instrucția în general este deficitară, ai căror membri au suferit ei înșiși

condamnări pentru infracțiuni cu violență și manifestă un interes disprețuitor față de

normele morale și de drept, comit, favorizează sau tăinuiesc infracțiuni, practică jocuri

de noroc interzise etc. într-un astfel de mediu fiecare component al familiei are, în mod

automat, “legea lui” care-l împinge, mai devreme sau mai târziu către o “lege a junglei

”în care agresorul și victima nu mai pot ieși din fundalul violenței decât atunci când

vătămările corporale sunt grave sau chiar letale. Astfel de medii familial se conturează

în comunitățile țigănești sau în unele imobile în care locatarii sunt excesiv de fluctu-

anți și eterogeni.

3.3.3. Micromediul social neadecvat (antuajul)

Omul este o ființă socială. Această afirmație este pe deplin justificată prin fap-

tul că el, omul, este ceea ce devine la un moment dat, datorită înrâuririi pe care o are

asupra sa societatea prin diversele sale paliere, cum ar fi școala sau familia. Alături de

acestea un rol important îl exercită acel microgrup social la care individual aderă prin

preocupări, pasiuni, hobby-uri, denumit și anturaj și care poate avea, ca și în cazul de-

lincvenței, o anumită contribuție în cristalizarea unor atitudini comportamentale.

Ca anturaje defavorizatoare comportamentului preventive-prudent, sunt cele

care se formează în mediul consumatorilor obișnuiți de băuturi alcoolice (așa numiții

“boschetari” sau “ecologiști” care consumă alcool în spațiile verzi din parcuri sau din-

tre blocuri), cele constituite din barbugii inveterați, consumatorii și traficanții de dro-

guri precum și, mai nou, cei care se “droghează” inhalînd aurolac.

Toți aceștia, aflați destul de frecvent într-o stare de surescitare provocată de al-

cool, droguri sau pur și simplu, de atmosfera mediului, sunt dispuși diverselor forme de

agresivitate, implicit de victimizare.

74

Un alt mediu victimizant este cel al prostituatelor. Sociologii și medicii legiști,

precum și criminologii apreciază că acestea sunt în mod frecvent violate sau (și) tâlhă-

rite de către proxeneți, polițiști sau terți care mizează pe statutul lor social notoriu (de-

terminând o anumită lipsă de credibilitate), scontând că nu vor reclama autorităților

agresarea la care au fost supuse datorită unui șantaj tacit pe care sunt nevoite să-l ac-

cepte.

Secțiunea 4 – Diminuarea sau eliminarea riscului victimal

Cunoașterea factorilor de risc victimal rămâne mereu o problem deschisă care

pretinde noi studii și examinări, dată fiind complexitatea aplicațiilor acestora și nevoia

analizei lor într-o strânsă interdependență. Orice element nou de aprofundare oferă în-

țelegerea deplină a comportamentului purtător de risc victimal și, pe această bază, o

mai judicioasă orientare a măsurilor de prevenire și combatere a infracțiunilor cu vio-

lență. În fond, așa cum s-a mai arătat, scopul principal al temei a fost acela de a subli-

nia că victima este un element obiectiv în drama judiciară și ea este determinată ca ata-

re de un comportament propriu neadecvat, deci imputabil ei, care se numește risc vic-

timal. Se desprinde concluzia, din cele arătate, că reprimarea riscului victimal se con-

stituie într-o latură importantă a acțiunii preventive pe care trebuie să o întreprindă or-

ganele și instituțiile specializate ale statului de drept. Practic, această acțiune trebuie să

aibă în vedere corijarea comportamentului victimal prin măsuri cu caracter educativ. Se

observă că, spre deosebire de combaterea infracțiunilor cu violență, prin măsuri care

vizează „reprimarea” infractorului, deci care sunt preponderent coercitive, represive,

combaterea devianței comportamentale a victimei potențiale implică acțiuni educative,

recomandări care nu se bazează pe forță. Aceste acțiuni au în vedere următoarele mă-

suri: educația moral-juridică a cetățenilor, pregătirea antiinfracțională, prezența forței

publice în teren și combaterea stărilor conflictuale.

4.1. Educarea moral-juridică a cetățenilor

Este o măsură care cuprinde o paletă largă de activități, desfășurate la diverse

nivele ale organismului social și care se bazează pe două laturi principale: populariza-

rea normelor juridice penale și contravenționale de interes cetățenesc major și folosirea

unei diversități de metode și mijloace apte să formeze convingeri ferme cu privire la

necesitatea respectării conștiente a dispozițiilor legale.

O asemenea acțiune complexă nu poate fi realizată decât printr-o activitate sis-

tematică, desfășurată pe termen lung, cu contribuția specifică a tuturor factorilor sociali

și cultural-educativi, între care putem enumera familia, școala, biserica și, evident, mij-

loacele de informare în masă: presa, radioul, televiziunea.

În conținutul acestor activități se impune o corelarea informării cetățenilor cu

privire la unele tendințe ale criminalității (forme, gravitate, împrejurări concrete etc.) cu

învățămintele care trebuie desprinse în vederea realizării prevenirii victimizării. Astfel,

dacă într-o anumită zonă se remarcă o frecvență semnificativă a actelor comise cu violen-

ță, o intensificare a activităților de explicare a conținutului și sensului unor legi sau a co-

dului penal ar fi benefică. Este necesar ca ascultătorul, telespectatorul sau cititorul să fie

convins că legea este, în primul rând, un instrument care îl protejează și, deci, este în in-

teresul fiecăruia ca aceasta să fie respectată de toți cetățenii. De asemenea, în cadrul aces-

75

tei activități trebuie preluate acele stări de fapt care sunt interzise prin lege sau nu sunt

recomandabile de o conduită civică normală și care creează o situație de pericol pentru

integritatea fizică și sănătatea celui care le ignoră. Astfel, portul cuțitului, șișului și a altor

arme albe , proferarea de expresii indecente, injurioase la adresa unor persoane în loca-

luri publice sunt fapte care, prin ele însele, nu prezintă un pericol social deosebit, fiind

totuși contravenții, dar care pot favoriza altercații, încăierări, loviri sau vătămări corpora-

le grave și chiar omucidere, victima putând fi chiar contravenientul.

4.2. Pregătirea antiinfracțională

Este o activitate care se poate realiza ca atare sau concomitent cu precedenta și

constă în realizarea unei „instruiri” a populației de așa manieră încât aceasta să evite

acele situații sau stări de fapt care pot genera victimizarea. De regulă, se are în vedere

populația tânără, cu o experiență de viață în formare.

Conținutul activității de pregătire antiinfracțională este determinat de unele ca-

racteristici ale stării infracționale și de specificul persoanelor care sunt vizate. Astfel,

este indicat ca în căminele de nefamiliști unde locuiesc în general tineri proveniți din

localități diferite, cu nivel de pregătire școlară și generală diferit, cu concepții despre

viață, justiție, ordine socială etc. Neuniforme, pregătirea antiinfracțională trebuie să

determine diminuarea consumului de alcool, „abandonarea ” armelor albe, a sprayuri-

lor paralizante; de asemenea se urmărește „instruirea” tinerilor să evite scandalurile cu

ocazia balurilor, în discoteci, în general, să evite comportamentele agresive.

Pregătirea antiinfracțională în liceu, în căminele de fete, vizează atenționarea

acestora să manifeste circumstanțe și prudență în acceptarea unor legături ocazionale

pentru a evita astfel să fie tâlhărite sau violate.

De asemenea, pot apărea situații la un moment dat când persoane fizice de bu-

nă credință, manifestă totuși o maximă imprudență, anunță in ziar că posedă bunuri de

valoarea pe care doresc s le vândă, indicând numărul de telefon. Persoanele interesate,

în realitate elemente infractoare, după ce se interesează cu privire la topografia locului,

numărul persoanelor care locuiesc împreună etc., acționează „în forță” deposedând vic-

tima prin violență de bunurile respective, precum și de altele care prezintă interes .

prin pregătirea antiinfracțională se poate interveni pentru reducerea numărului unor

astfel de fapte.

În practica organelor judiciare s-au constatat și alte genuri de infracțiuni cu vi-

olență, care pot fi prevenite prin pregătirea antiinfracțională. Astfel, atunci când se

constată o anumită repetabilitate la comiterea tâlhăriilor în dauna persoanelor din me-

diul rural care comercializează clandestin băuturi alcoolice, sau în cazul agresării unor

perechi de tineri în grădini publice sau în parcuri etc. se fac recomandări celor predis-

puși de a evita starea de pericol căreia i se expun.

Pregătirea antiinfracțională trebuie executată de organele de stat care au atribu-

ții în menținerea ordinii și liniștii publice, dar și a celor care sunt interesate în respecta-

rea ordinii de drept în stat. Deci, pregătirea antiinfracțională se poate face prin metode

specifice, de poliție, procuratură și justiție, furnizând prin mass-media informații și

comunicări de natură a determina populația să înțeleagă pericolele care pot exista în

raport cu unele situații pe care le creează sau în care se află la un moment dat.

76

4.3. Identificarea și contracararea stărilor conflictuale

Dacă prin educația moral-juridică, pregătirea antiinfracțională și prezența

agenților forței publice în locuri favorabile ce contribuie la contracararea comporta-

mentului neindicat al unor persoane în general, identificarea și înlăturarea stărilor con-

flictuale pretinde o individualizare aproape certă a persoanelor asupra cărora trebuie să

se acționeze în scop preventiv, aceasta poate fi numită o prevenire „pe caz”.

În practica organelor judiciare s-a constatat că multe infracțiuni cu violență se

comit datorită preexistenței și acutizării, la un moment dat, a unor stări conflictuale, de

care, cu certitudine, și victima se face vinovată.

Problema identificării acestor stări este delicată și trebuie avută în vedere ca

atare, întrucât nu întotdeauna astfel de stări sunt reclamate organelor de poliție (mai

ales în mediul țiganilor). De cele mai multe ori organele de justiție iau cunoștință de

existența acestui conflict abia când se declanșează agresiunea. Ori, dacă s-ar realiza

identificarea acestor stări conflictuale și înlăturarea lor, s-ar preveni concret multe in-

fracțiuni de omor sau alte infracțiuni cu violență.

Modalitățile de identificare a acestor stări conflictuale sunt multiple: registrul

de cazuri de la ofițerul de serviciu de la unitățile de poliție, registrele de la laboratoare-

le de medicină legală unde sunt înregistrate diverse agresiuni (persoane care solicită

certificate medico-legale din proprie inițiativă, pentru a face uz de ele în justiție), plân-

geri adresate altor organe de stat etc..

Pentru a identifica în mod concret persoanele predispuse la acte de răzbunare,

la acutizarea unor stări conflictuale sunt recomandabile următoarele activități:

deschidere mai largă a poliției și organelor de justiție către populație, prin

aceasta culegându-se informații direct de la cetățeni, cu ocazia executării activităților

curente;

studierea unor cauze civile existente la judecătorii privind aplicarea legii

fondului funciar, partaje, divorțuri, pretenții etc urmărindu-se comportamentul părților

în timpul și în afara dezbaterilor procedurale;

identificarea persoanelor liberate din penitenciar care au suferit condamnări

pentru loviri, vătămări, viol etc., deci în urma unor plângeri prealabile și determinarea

acestora să nu se presteze la acțiuni de răzbunare;

cunoașterea stărilor conflictuale mai ales în rândul țiganilor, întrucât aceștia

nu reclamă organelor de stat unele fapte (viol, vătămare etc.) urmărind să-și facă sin-

guri dreptate;

studierea plângerilor, reclamațiilor și sesizărilor depuse la organul de poliție

care fac referire la comportamentul agresiv și tendința de răzbunare.

Persoanele identificate ca având manifestări comportamentale negative, carac-

terizate prin atitudini răzbunătoare, stăpânite de puternice sentimente de ură vor fi

chemate la sediul unității de poliție, se va discuta cu ele, încercându-se formarea con-

vingerii acestora că ar putea cădea victime propriei lor porniri, unor atitudini provoca-

toare, negândite, în care persoana vizată ar putea riposta.

77

4.4. Prezența forței publice în locuri favorabile comiterii unor infracțiuni

cu violență

Aceasta constituie forma cea mai simplă și, totodată, una dintre cele mai efica-

ce de realizare a protecției victimei, de contrafacere a efectelor posibile ale unui com-

portament neindicat. Prezența polițistului în teren la locul și momentul oportun duce,

pe de o parte, la intimidarea sau descurajarea persoanelor cu comportament agresiv ori

cu intenția de a comite infracțiuni cu violență, iar pe de altă parte asigură intervenția

operativă pentru protejarea persoanei care, datorită comportamentului său neindicat,

este pe cale de a fi victimazată.

O prezență eficace în teren a poliției ar preîntâmpina agresarea multor perechi

de îndrăgostiți care se “adăpostesc” în autoturisme în locuri mai ascunse de public (dar

cu atât mai adecvate tâlhăriilor și violurilor).

De asemenea, prezența în teren a polițiștilor asigură intervenția operativă

atunci când femei neînsoțite, aflate în stradă la ore târzii, având asupra lor valori im-

portante – deci un comportament efectiv neindicat – sunt atacate de agresori.

Principalele modificări prevăzute de O.U. nr. 26/2008 în domeniul arme-

lor neletale19

1. Armele de autoapărare și de tir, cu proiectil au fost supuse autorizării.

2. În această categorie intră pistoalele cu bilă de cauciuc și armele scurte și

lungi cu aer comprimat.

3. Persoanele fizice pot procura arme din aceste categorii numai cu îndeplini-

rea cumulativă a următoarelor condiții:

a) au împlinit vârsta de 18 ani;

b) nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pen-

tru infracțiuni comise cu intenție, prevăzute de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de

2 ani;

d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte penale prevăzute

cu pedeapsă mai mare de 2 ani;

e) sunt apte din punct de vedere psihologic și medical.

2. Incriminarea ca infracțiune a:

– deținerii ilegale a armelor neletale (cu închisoare de la 3 luni la un an)

– uzului de armă neletală (închisoare de la 6 luni la trei ani).

În vederea autorizării procurării armelor neletale prevăzute la categoria E din

anexa Legii, arme cu aer comprimat și cu bilă de cauciuc, cetățeanul român sau străinul

cu domiciliul ori cu reședința în România, trebuie să depună la organul de poliție com-

petent din cadrul inspectoratelor de poliție județene, respectiv Direcția Generală de

Poliție a Municipiului București, în a căror rază teritorială domiciliază sau, după caz,

își are reședința, un dosar care trebuie să cuprindă următoarele documente care să ates-

te îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 58 alin. (2) din Lege:

a) cerere-tip, al cărei model este prezentat în anexa nr. 1; cererea de armă letală

b) actul de identitate al solicitantului, în original și în copie;

c) un certificat medical eliberat de o unitate sanitară specializată cu cel mult 6

luni înaintea depunerii cererii, din care să rezulte că nu suferă de una dintre afecțiunile

stabilite de Ministerul Sănătății, care fac imposibilă autorizarea pentru a deține sau,

19 https://andreivocila.wordpress.com/2010/11/02/uzul-de-arma-extras-din-legea-171996/

78

după caz, a purta și a folosi arme și muniții, și că este apt să dețină astfel de arme și

muniții;

d) certificat de cazier judiciar;

e) aviz psihologic din care să rezulte că solicitantul este apt să dețină, să poarte

și să folosească arme și muniții, eliberat cu cel mult 12 luni înaintea depunerii cererii,

de un psiholog autorizat pentru efectuarea unor astfel de teste, atestat în condițiile legii;

f) două fotografii color cu dimensiunea 4 x 5 cm;

g) dovada achitării taxelor pentru autorizare, prevăzute de legislația în vigoare;

aceleași ca pentru armele letale

– Termenul de eliberare al autorizației de procurare este 30 de zile lucrătoare,

iar valabilitatea autorizației este de 90 de zile, termen ce poate fi prelungit o singură

dată pentru aceeași perioadă ;

– Pentru fiecare armă din categoria E este permisă cumpărarea a 100 bucăți

muniție;

– Intrarea în România cu arme din categoria E este interzisă, exceptând cazuri-

le de participare la concursuri de tir sportiv sau atunci când un colecționar de arme ro-

mân face invitație.

Persoanele fizice care dețin înscrise în certificatul de deținător arme dintre cele

prevăzute la categoria E din anexa Legii, la data intrării în vigoare a O.U.nr.26 pentru

modificarea și completarea Legii nr.295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor,

precum și cele care obțin documentul după intrarea în vigoare a actului normativ, au

obligația ca în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a O.U.nr.26 pentru modifi-

carea și completarea Legii nr.295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, respec-

tiv 17 martie 2008 să se prezinte la organul de poliție care îi are în evidență, în vederea

obținerii permisului de armă.

Pentru obținerea permisului de armă posesorii armelor neletale prevăzute la ca-

tegoria E din anexa Legii, vor depune un dosar cuprinzând următoarele documente care

să ateste îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 58 alin. (2) din Lege:

a) cerere de eliberare a permisului de armă;

b) actul de identitate al solicitantului, în original și în copie;

c) un certificat medical eliberat de o unitate sanitară specializată cu cel mult 6

luni înaintea depunerii cererii, din care să rezulte că nu suferă de una dintre afecțiunile

stabilite de Ministerul Sănătății, care fac imposibilă autorizarea pentru a deține sau,

după caz, a purta și a folosi arme și muniții și că este apt să dețină astfel de arme și

muniții;

d) certificat de cazier judiciar;

e) aviz psihologic din care să rezulte că solicitantul este apt să dețină, să poarte

și să folosească arme și muniții, eliberat, cu cel mult 12 luni înaintea depunerii cererii,

de un psiholog autorizat pentru efectuarea unor astfel de teste, atestat în condițiile legii;

f) două fotografii color cu dimensiunea 4 x 5 cm;

g) dovada achitării taxelor pentru autorizare, prevăzute de legislația în vigoare;

h) certificatul de deținător al armelor neletale în care sunt înscrise armele pen-

tru care se solicită eliberarea permisului;

Dacă solicitantul este titular al dreptului de deținere, respectiv de port și folosi-

re al armelor letale, acesta va depune la autoritatea competentă o cerere însoțită de

permisul de armă, în original și în copie, C.I. în original și copie, dovada achitării taxe-

lor pentru înscrierea armei în permis (10 RON) și certificatul de deținător.

79

RADIEREA

a) Solicitantul se prezintă la organul de poliție competent pentru radierea arme-

lor neletale prevăzute la categoria F din anexa legii în termen de 5 zile de la înstrăinare

cu următoarele documente:

• cerere model;

•factura de vânzare a armei neletale eliberată de un armurier, sau după caz, act

de donație;

•certificatul de deținător;

•BI/CI – original și copie;

b) Solicitantul se prezintă la organul de poliție competent pentru radierea ar-

melor neletale prevăzute la categoria E din anexa legii în termen de 10 zile de la înstră-

inare cu următoarele documente:

•cerere model;

•factura de vânzare a armei neletale eliberată de un armurier, sau după caz, act

de donație;

• permisul de armă;

•dovada achitării taxei de radiere a armei din permis (10 RON)

•BI/CI – original și copie;

Observații:

Orice operațiune de vânzare cumpărare a armelor neletale se va face numai

prin intermediul armurierilor. Dovada dobândirii-procurării unei arme neletale se poate

face și cu actele notariale prevăzute de lege (certificat de moștenitor, donație, etc.), în

original sau copie autentificată. Armele neletale nu pot fi înstrăinate sau împrumutate

de către posesorii acestora, cu excepția cazului în care acestea sunt depuse la organul

de poliție competent, la personalul abilitat prin lege să păstreze și să asigure securitatea

temporară a armelor, la intrarea în instituțiile publice, în mijloacele de transport naval

ori aerian, precum și în alte locuri stabilite prin lege sau la armurieri, în vederea depo-

zitării sau înstrăinării.

Certificatul de deținător. Persoanele care au procurat arme neletale din catego-

ria F din anexa legii au obligația ca, în termen de 5 zile de la data procurării, să se pre-

zinte cu acestea la organele de poliție componente, în vederea eliberării certificatului

de deținător. Certificatul de deținător conferă titularului dreptul de deținere, port și fo-

losire a armelor înscrise în acest document.

Portul armelor neletale destinate pentru autoapărare. Persoanele autorizate au drep-

tul să poarte asupra lor doar o singură armă neletală destinată pentru autoapărare. Este in-

terzis portul armelor neletale, destinate pentru autoapărare, în următoarele condiții:

• în locuri aglomerate, stadioane, săli de spectacol și adunări publice, precum și

în alte locuri în care folosirea acestor arme este interzisă prin lege;

• dacă deținătorul se află sub influența băuturilor alcoolice, produselor sau sub-

stanțelor stupefiante, a medicamentelor cu efecte similare acestora ori în stare avansată

de oboseală sau suferă de afecțiuni temporare, de natură să genereze o stare de pericol

în condițiile în care poartă arma asupra sa.

Uzul de armă neletală destinată pentru autoapărare. Titularii dreptului de a pur-

ta și folosi arme neletale, destinate pentru autoapărare, pot face uz de armă numai în

poligoanele autorizate în condițiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori sta-

re de necesitate. Folosirea armelor în poligoanele autorizate se poate face numai în

condițiile stabilite prin regulamentele de ordine interioară ale acestora.

80

Categoriile de persoane juridice care pot procura, deține și folosi arme și

muniții:

• instituțiile publice cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și siguran-

ței naționale;

• persoanele juridice de drept public, altele decât cele menționate mai sus, pre-

cum și persoanele juridice și unitățile subordonate sau aflate în coordonarea acestora;

• persoanele juridice de drept privat.

Persoanele juridice de drept privat pot fi autorizate în condițiile legii, în funcție

de obiectul lor de activitate, să procure, să dețină și să folosească arme letale și arme

neletale, precum și muniția corespunzătoare, pentru:

• înarmarea personalului abilitat să desfășoare activități de pază, dacă aceasta

se justifică pentru asigurarea pazei sediilor, imobilelor sau obiectivelor care le aparțin

sau cărora le asigură protecție, precum și a pazei persoanelor, bunurilor, valorilor sau

transportului ori depozitării de valori importante, în cazul societăților al căror obiect de

activitate îl constituie prestarea de servicii în domeniul pazei ori al celor care își pot

asigura paza proprie, în condițiile legii;

• desfășurarea activităților de executare a tragerilor cu arme în poligoane spe-

cial amenajate, pentru antrenament sau divertisment, precum și organizarea și desfășu-

rarea cursurilor;

• desfășurarea activităților artistice, în centrele de producție cinematografică și

televiziune, precum și în cadrul spectacolelor de circ și teatru.

• muzeele pot fi autorizate, în condițiile prezentei legi, să procure și să dețină

arme de colecție, precum și arme neletale, după caz.

Persoanele juridice străine nu pot fi autorizate să dețină sau să folosească, pe

teritoriul României, arme militare și arme letale, precum și muniția corespunzătoare

acestora. Pe teritoriul României, operațiunile cu arme și muniții (producerea, confecți-

onarea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea,

închirierea, schimbul, donația, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul,

transbordarea, depozitarea, casarea și distrugerea armelor de foc și munițiilor) pot fi

efectuate numai de către sau prin intermediul armurierilor autorizați în acest sens.

81

TEMA 3:

SPECIFICUL ACTIVITĂȚILOR DE POLIȚIE PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA

VIOLENȚEI ÎN FAMILIE

Capitolul I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

CAPITOLUL II

PROFILAXIA ACTIVITĂȚII INTRAFAMILIALE

CAPITOLUL III

SPECIFICUL ACTIVITĂȚILOR DESFĂȘURATE DE POLIȚIEI PEN-

TRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLENȚEI INTRAFAMILIALE

82

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

Principiul egalității și deplina respectare a drepturilor fundamentale trebuie să

reprezinte o problemă de maximă importanță pentru comunitate, ținând cont de faptul

că egalitatea de șanse este o parte inseparabilă a procesului de dezvoltare și evoluție a

societății. Acest fapt, recunoscut de majoritatea țărilor, întâmpină, în practică, obstaco-

le create și reproduse de sistemul de valori și de conceptele sociale.

Violența în familie este un fenomen omniprezent, iar prin caracteristica sa de

vizibilitate socială redusă este periculos și greu de controlat, de asemenea, dificil de

surprins în statisticile oficiale. Departe de a fi o particularitate a societății românești,

violența în familie constituie astăzi, deopotrivă o problema socială și o problemă de

sănătate publică.

Amplu prin proporții, răspândire geografică și cuprindere socială acest feno-

men este simptomatic pentru discriminarea femeii și perpetuarea inegalității între sexe.

El reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viață și integritate fizică și psihică, con-

sacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului(art.3) și în alte acte internaționale

și legi interne.

1.1. Concepte și percepții ale violenței în familie

Conform Legii nr. 217 din 22 mai 2003, pentru prevenirea și combaterea vi-

olenței în familie, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârși-

tă cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași fami-

lii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Conform art. 1, alin (2), se precizează faptul că prevenirea și combaterea vio-

lentei in familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și re-

prezintă o importantă problema de sănătate publică.

Art. 3, precizează la alin (1): "In sensul prezentei legi, violența in familie re-

prezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare

ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșita de către un membru de familie

împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu

sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea

cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate."

Violența în familie se manifestă sub mai multe forme, cum ar fi: violența ver-

bală, fizică, psihologic, sexuală, economică, socială și spirituală. De asemenea, să nu

uităm faptul că victima violenței în familie are dreptul:

a) la respectarea personalității, demnității și a vieții sale private;

b) la informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale;

c) la protecție specială, adecvată situației și nevoilor sale;

d) la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum și la asisten-

ță medicală gratuită, în condițiile prezentei legi;

e) la consiliere și asistență juridică gratuită, în condițiile legii

83

Persoanele condamnate pentru infracțiuni de violență în familie au obligația să

participe la programe speciale de consiliere și reinserție socială organizate de către in-

stituțiile însărcinate cu executarea pedepsei în evidența cărora se află, conform art. 22

din lege.

Cererea pentru emiterea ordinului de protecție este de competenta judecă-

toriei de pe raza teritoriala in care își are domiciliul sau reședința victima.

Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusa de victima personal

sau prin reprezentant legal.

Atenție la faptul ca cererile se judeca de urgenta, in camera de consiliu, par-

ticiparea procurorului fiind obligatorie

Ordinul de protecție se comunică de îndată structurilor Poliției Române în a că-

ror rază teritorială se află locuința victimei și a agresorului.

Organele de poliție au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă

hotărârea și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

Acea persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție

pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

Conform Legii 217 din 2003, revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite,

cumulativ, următoarele condiții:

a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse;

b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezinto-

xicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori

care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri

s-au luat, potrivit legii;

c) daca există indicii temeinice că agresorul nu mai prezintă un real pericol

pentru victima violenței sau pentru familia acesteia.

În concepția altor specialiști, violența în familie poate fi definită ca fiind o ră-

nire de ordin fizic sau psihic, în cadrul conviețuirii cu partenerul. Atacul fizic poate fi

acompaniat de intimidări sau abuzuri verbale:

distrugerea unor bunuri personale ale victimei.

izolarea forțată a victimei de prieteni și de restul familiei, care ar putea con-

stitui un potențial ajutor.

amenințări la adresa unei persoane semnificativă pentru victimă, incluzând

aici chiar și copiii.

răspândirea de amenințări și teroare în jurul victimei.

controlul accesului victimei la bani sau la lucruri personale, hrană, mijloace

de transport, telefon sau alte surse de protecție și îngrijire de care ar putea beneficia.

Din punct de vedere clinic o definiție larg acceptată a violenței domestice este

aceea formulată de Stark și Flitcraft:

”Violența domestică este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau

în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de sta-

tutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau

abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, fami-

lie sau alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semni-

ficative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor

personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire

și protecție”.

http://www.familia.e-juridic.ro/?cs=144107

84

Se numește "violența în familie" orice act vătămător, fizic sau emoțional care

are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe

forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și fa-

milie, amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parte-

neri. Deși până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenței

în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaților agresați

este destul de mare. Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența

este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu

fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor.

1.2. Tipuri de violență în familie:

a) Abuzul fizic. Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către

unul din membrii acestuia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psiholo-

gice, ori libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvolta-

rea personalității lui sau a familiei. (Consiliul Europei, Recomandarea R (85) 4 cu pri-

vire la problematica violenței intrafamiliale.). Exemple de agresiune fizică: lovire cu

palma, pumnii, obiecte contondente, trasul de păr, ruperea oaselor, arsuri, zgâriere, iz-

birea victimei de pereți sau de mobilă, aruncarea de obiecte și folosirea armelor albe

sau de foc. Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuințelor de bază, de-

privarea de somn și / sau alimentație.

b) Abuzul sexual. Orice contact sexual nedorit de către partener. Violența se-

xuală în familie este considerată o formă de violență domestică. Contactul sexual fără

consimțământ este considerat atac sexual. Atacul sexual nu presupune neapărat folosi-

rea forței fizice, el poate fi realizat prin metode de intimidare, amenințare, hărțuire și

constrângere.

c) Abuzul psihologic (emoțional) cuprinde, ca și comportamente manifestate

de către abuzator, degradarea continuă și umilirea partenerei, sarcasme, luarea în derâ-

dere a acesteia, amenințări, dispreț, insulte în public, observații umilitoare. În cele mai

multe cazuri agresiunea emoțională este adesea cea mai distructivă, deoarece are reper-

cusiuni asupra mândriei personale și a încrederii în sine.

d) Abuzul economic poate fi definit drept exercițiul unui control inechitabil

asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru menaj,

fie la împiedicarea partenerei de a-și lua o slujba sau de ași continua educația, fie chiar

de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.

e) Abuzul social este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea

victimei și incapacitatea ei de a ieși din situația de violență. Aceasta formă de violență

este strâns legată de abuzul economic și conține obstacolele invizibile și intangibile

care se opun la realizarea oportunităților potențial oferite femeilor și la exercițiul drep-

turilor lor fundamentale.

Pe lângă cele menționate mai sus, abuz social asupra femeii pot fi considerate

și următoarele comportamente: abuz verbal în fața altor persoane, glume, critici referi-

toare direct la aspectul fizic al femeii, la inteligența sa, acuzații de infidelitate, compor-

tamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare,

etc.), încuierea femeii în casă, sau în afara ei, etc. Rezultatul este umilirea publică a

femeii și izolarea ei de prieteni și membrii familiei sale.

Chiar dacă toate formele de abuz menționate mai sus sunt specifice violenței

85

maritale (între cei doi soți / parteneri /concubini), ele fac obiectul violenței intrafami-

liale și se manifestă deseori la nivelul următoarelor subsisteme familiale:

violență îndreptată asupra copiilor (abuz asupra copiilor);

violență îndreptată asupra membrilor de vârsta a-III-a ai familiei;

violență îndreptată asupra persoanelor cu nevoi speciale, membri ai familiei.

Deși multe cupluri apar în exterior ca familii fericite, ideale, cu parteneri satis-

făcuți de mariajul lor și solidari, în realitate însă, în spatele ușilor închise se ascund

multe tragedii. Ceea ce uneori este în ochii lumii o dovadă de tandrețe poate fi, în fapt,

controlul asupra victimei și prohibirea independenței sale. Amploarea și gravitatea fe-

nomenului este dată de numărul mare al telefoanelor primite de poliție (peste 50% sunt

solicitări ca urmare a violențelor în familie), de numărul mare al femeilor – victime

întâlnite pe holurile camerei de urgență ale spitalelor (25 – 35%) precum și de inciden-

ța crescută a malformațiilor congenitale ale nou-născuților cu mame bătute în perioada

de graviditate.

1.3. Cauzele apariției violenței în familie

Cauzele violenței în familie sunt de ordin social, economic, politic, individual.

Un individ frustrat, fără loc de muncă sau nemotivat suficient, apăsat de grija traiului

de mâine, cu copii, aflat permanent sub impactul mediatic al economicului și politicu-

lui și, uneori, sub influența băuturilor alcoolice, ajunge să nu se mai controleze și să-și

reverse agresivitatea în familie.

Mai întotdeauna, în astfel de cazuri, cel puternic își descarcă agresivitatea asu-

pra celui slab: bărbatul asupra femeii, femeia asupra copiilor, copiii mari asupra celor

mici, tinerii asupra vârstnicilor, iar, când lanțul nu are o verigă mai slabă, se recurge la

sinucidere ca ultimă rezolvare a situației.

Exista anumiți factori de risc ai apariției violenței intrafamiliale, întâlniți foarte

frecvent în astfel de situații statut educațional scăzut; statut ocupațional scăzut (lipsa

unui loc de muncă); dificultăți materiale, financiare, venituri reduse; existența unor

abuzuri în copilăria agresorului; martor la violența în familia de origine; stima de sine

scăzută; unele norme religioase; consumul cronic de alcool sau substanțe nocive (dro-

guri); prezența copiilor în familie; dependența materială a soției de soț; toleranța femeii

față de violență; tradiția care favorizează poziția bărbatului; insuficienta informare a

femeii-victimă cu privire la existența alternativelor și a posibilităților de sprijin; lipsa

forței fizice a victimei. Capacitatea de apărare a victimei este diminuată și în unele

afecțiuni (boli somatice sau psihice, stări particulare ale victimei) și joacă un rol impor-

tant în aprecierea consecințelor din partea agresorului.

Agresiunile intrafamiliale se produc, într-un număr impresionant de mare, sub

influența băuturilor alcoolice (între 50-70%, după majoritatea statisticilor, 63,95% du-

pă Berkowitz). Sub influența alcoolului au loc: modificări în sfera proceselor percepti-

ve, a memoriei, îngustări ale câmpului conștiinței, modificarea excitabilității și a timpi-

lor de reacție dar și o interpretare selectivă a evenimentelor, cu exagerarea manifestări-

lor agresive pe fondul unui deficit în asumarea responsabilității și al unei dezangajări

față de valorile și normele sociale.

Considerăm că riscul de victimizare al femeilor (care consumă alcool) crește

dacă și soțul consumă băuturi alcoolice și dacă există o istorie de victimizare în familii-

86

le de origine pentru ambii parteneri. Consumul de alcool determină în prima fază eufo-

rie, logoree, expansivitate, emotivitate, falsă impresie de creștere a activității cerebrale

și dezinhibiție psiho - motorie.

În faza a doua, cea a actelor agresive, apare dezorientare și confuzie. Se creea-

ză acum cadrul propice pentru manifestările violente.

În ultima fază apare anestezie, comă și abolirea reflexelor.

Stările conflictuale, anterioare actelor agresive, sunt, de asemenea, un factor

implicat în determinismul acestor manifestări.

Există situații în care conflictele s-au ivit în mod spontan - uneori imprevizibil

- din motive minore, dar în acest caz frecventă a fost asocierea cu consumul de alcool

și regretul ulterior al faptei.

După părerea noastră credem că într-un procent semnificativ de cazuri, victi-

mele ar avea o „contribuție” la săvârșirea faptelor prin atitudinea lor provocatoare ori

printr-un comportament recalcitrant sau cel puțin imprudent (recunoscut ulterior). Nu

puține au fost cazurile când înseși victimele au început agresiunea verbală sau fizică,

fapt acceptat de către acestea în cursul discuțiilor posteveniment agresiv.

87

CAPITOLUL II

PROFILAXIA ACTIVITĂȚII INTRAFAMILIALE

2.1. Reglementări juridice privind posibilitatea de intervenție a poliției în

cazurile de violență în familie

Violența în familie reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viață și integrita-

te fizică și psihică, consacrat în art. 3 și 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omu-

lui și în Declarația pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeii (“fiecare are dreptul

la fericire, libertate și securitate personală” și “nimeni nu trebuie să fie victima torturii

sau a tratamentului și pedepsei inumane”). În aceeași direcție se situează și următoarele

acte normative: art.5 și 6 pct.1 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și

Politice, art. 2 și 7 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și art. 11 și 22 din Constituția României20.

Normele internaționale condamnă violența împotriva femeii și violența conju-

gală. Națiunile Unite prevăd obligația fiecărui stat membru de a proteja femeia împo-

triva violenței manifestate de alți indivizi și stipulează responsabilități specifice fiecă-

rui guvern pentru eradicarea acestui gen de violență21. Articolul 22 din Constituția Ro-

mâniei prevede: “1.Garantarea dreptului de a trăi și a dreptului la integritate fizică și

psihică, și 2. Protecția oricărei persoane împotriva torturii și / sau a oricărei alte forme

de tratament sau pedepsire inumană și degradantă”, iar art. 23 statuează “inviolabilita-

tea libertății și securității personale”.

Aceste prevederi trebuie interpretate astfel încât să constituie dreptul funda-

mental al cetățenilor români la protecție împotriva tuturor formelor de violență, inclu-

siv împotriva agresiunii conjugale.

Relația familie – societate este reciprocă: dacă familia conferă societății valori

de solidaritate umană, de sens al existenței, de mentalități sau interese materiale, socie-

tatea, la rândul său, este datoare să acorde familiei protecție, condiții de perpetuare și

dezvoltare în care să-și realizeze plenar funcțiile.

Toate societățile au avut o politică familială. În timpurile moderne politica

familială devine organizată și eficientă.

Textul Pactului Internațional referitor la drepturile omului recunoaște că fami-

lia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul de a fi ocrotită de

societate și stat.

În deplin acord cu acesta, Constituția României consacră în cuprinsul său o se-

rie de drepturi și libertăți fundamentale, cum sunt: dreptul la viața intimă familială și

privată, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de a întemeia o familie prin căsătoria liber

consimțită între soți și dreptul și îndatorirea părinților de asigura creșterea, educația și

instruirea copiilor.

Conform art. 33 din Constituție, dreptul la sănătate este un drept fundamental

20 Zlătescu V.V.D., Zlătescu-Moroianu, I. „ Drepturile omului în acţiune” - Human Right în Action, Editu-

ra Irdo, Bucureşti 1994; 21 Convenţia Internaţională Asupra Drepturilor Civile şi Politice, art. 2;

88

garantat de stat, care trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura igiena și sănătatea

familiei.

O parte din aceste relații – și anume cele cu conținut patrimonial sau nepatri-

monial la care dă naștere familia – sunt reglementate de Codul Familiei.

Acțiunile sau inacțiunile care implică un pericol social deosebit pentru familie

sunt incriminate de Codul Penal sub forma bigamiei, incestul, abandonului de familie,

relelor tratamente aplicate minorilor și nerespectarea măsurilor privind încredințarea

minorilor. Cu privire la alte fapte comise în mediul familiei, Codul Penal nu are preve-

deri speciale, cu excepția unor agravante la omor: soț sau rudă apropiată, pruncucidrea,

viol comis asupra unei persoane care se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea făptuito-

rului și incestul.

În materia violențelor între membrii familiei, operează normele de drept co-

mun, spre deosebire de alte legislații, care au infracțiuni specifice, cuprinzând incrimi-

nări distincte și proceduri speciale.

În acest context, Poliția și justiția încearcă să găsească metode de stopare a fe-

nomenului infracțional atât prin mijloacele legislative (care însă sunt insuficiente), cât

și prin activități specifice de prevenire desfășurate de poliție.

Trebuie însă semnalat că aceasta din urmă, deși pusă în fața fenomenului in-

fracțional nu răspunde întotdeauna la timp și într-o manieră corespunzătoare din punct

de vedere profesional solicitărilor și apelurilor făcute de victimele sau potențialele vic-

time ale unor infracțiuni. În acest sens se invocă drept argument faptul că nu se pot

amesteca în relațiile intrafamiliale.

Cum astfel de fenomene tind să se înmulțească, este necesar pe de o parte îm-

bunătățirea cadrului legislativ, iar pe de altă parte, o schimbare a mentalității polițistu-

lui, persoană ce trebuie să fie în slujba comunității.

În legea pentru organizarea și funcționarea Poliției Române, în art.15 se preve-

de că polițiștii au ca atribuții „apărarea vieții, integrității corporale și libertății per-

soanelor...” având în acest sens „obligația să conducă, la sediul poliției, în vederea

luării măsurilor legale, pe cei care prin acțiunile lor periclitează ordinea publică, via-

ța persoanelor...” (art.16). În același timp, Legea 61/1991 (cu) completările ulterioare

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii

și liniștii publice, prevede în art.2, pct.30 „alungarea din locuința comună a soțului

sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere constituie

contravenție și se sancționează cu amendă contravențională sau închisoare”.

Este o primă de intervenție, de constatare și aplicare a contravenției în fapte ca-

re, în mod evident, prezintă un grad mai mic de pericol social.

Trebuie amintit că aceste manifestări, aparent nepericuloase, pot degenera în

fapte grave, reacția prin mijloace legale a autorităților, deopotrivă polițiști și magistrați,

putând sa determine neproducerea lor.

În aceste situații poliția intervine în situații flagrante, de urgență, așa cum sunt

de altfel prevăzute și în Legea 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției

Române, art.15-16.

Potrivit Constituției și unor legi speciale sunt și excepții de la regulă, și anume:

pătrunderea agenților publici în locuința persoanei, determinată de atitudi-

nea ilegală și obstrucționistă a acesteia;

descinderea secretă a agenților serviciului de informații;

89

pătrunderea oricărei persoane (particulare sau oficiale), determinate de stare

de necesitate(incendii, cutremure) pentru salvarea vieților omenești, bunurilor ori pen-

tru prevenirea unor activități ilegale îndreptate împotriva vieții și integrității corporale

a unei persoane (sinucideri, omoruri, violuri) orice fel de agresiune sau a bunurilor

(furturi, tâlhării).

Infracțiunile ce se pot produce în mediul familial sunt numai cele prevăzute de

Codul de Procedură Penală în articolele de la 304 la 307.

Un pas important s-a făcut prin apariția Legii nr. 187/2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 prin care se adoptă noul cod penal, în care a fost inclus în

Capitolul III, Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie, art. 199 violen-

ța în familie:„(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvâr-

șite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se

majorează cu o pătrime.

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui

membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea

înlătură răspunderea penală”.

Din conținutul Codului Penal rezultă și alte infracțiuni, ca agravante ori incri-

minate ca infracțiuni distincte privitoare la viața persoanei și respectiv la viața sexuală

a acestora. Faptele penale care se pot comite în cadrul familial și care, deci, pot face

obiectul unei tratări din punct de vedere al violenței intrafamiliale sub aspectul genezei

și prevenirii/combaterii sunt următoarele:

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății (art.193-197);

Infracțiunile contra libertății persoanei (art.205-208);

Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art 209-217);

Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale (art 218-220) ;

În Codul de procedură penală, art. 296 ”Termenul de introducere a plângerii

prealabile” se arată (1) Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni

din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

(2) Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni

curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei.

(3) În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanelor prevăzu-

te la alin. (2), termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.

(4) Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost in-

trodusă în termen la organul judiciar necompetent.

(5) Plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la

instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

Realitatea cotidiană dovedește că autoritățile intervin după ce faptul (vătăma-

rea, omorul, maltratarea copilului minor, rele tratamente aplicate minorului) s-a comis,

așteptând de multe ori o sesizare scrisă a celor ce devin victime, de parcă sesizarea din

oficiu nu ar fi aplicabilă.

Uneori infracțiunea de viol este asociată cu incestul - raportul sexual între rude

în linie directă sau frați și surori (bunici, părinți, nepoți) - evident fapte ce se comit în

cadrul familiei; acestea din păcate, deși cunoscute, sunt tolerate în anumite medii.

Cea mai importantă infracțiune ce are ca obiect juridic principal ocrotirea fa-

miliei rămâne însă cea prevăzută în art.197 C.P. rele tratamente aplicate minorului.

Desigur, legea permite părinților sau persoanei căreia i-a fost încredințat mino-

90

rul spre creștere și educare, în unele situații, la luarea unor măsuri severe în folosul mi-

norului, dar numai cu respectarea anumitor limite, pentru a nu dăuna sănătății sau dez-

voltării fizice, intelectuale sau morale ale minorului.

Dacă aceste metode depășesc limitele arătate constând în loviri, violențe,

neasigurarea hranei, îmbrăcămintea, a condițiilor corespunzătoare de locuit - și au un

caracter „rău”, punând în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a

minorului, ne aflăm în prezențe acestei infracțiuni.

Aplicarea unei corecții ușoare, determinate de o greșeală a minorului nu poate

constitui infracțiune, chiar dacă numărul de zile pentru îngrijiri medicale este de 25 de

zile, atrage încadrarea juridică în infracțiunea de vătămare corporală.

Textul folosește termenul „rele”, ceea ce presupune un caracter repetat, violent

fizic sau cu implicații deosebite asupra educării și a dezvoltării minorului.

Caracterul repetat nu necesită a fi realizat într-o anumită perioadă de timp, și

cu aceeași ocazie, dacă activitatea infracțională este de natură să-i pună în primejdie

gravă dezvoltarea sub toate aspectele.

Dacă fapta se manifestă prin violențe repetate, din modul de comitere a faptei

rezultând și intenția de a ucide, ne aflăm în prezența concursului de infracțiuni.

Prevenirea unor astfel de fapte nu este atribuit exclusiv organelor judiciare, ci

un rol important îl are comunitatea și organismele guvernamentale și neguvernamenta-

le; acestea din urmă au obligația – derivând fie din lege, fie din statut – să cunoască

astfel de cazuri și să acorde ocrotirea necesară celor în nevoie.

Un pas important s-a făcut prin adoptarea Legii nr.217 din 22 mai 200322, pen-

tru prevenirea și combaterea violenței în familie. Conform art.1 din această lege, alin

(1) Ocrotirea si sprijinirea familiei, dezvoltarea si consolidarea solidarității familiale,

bazata pe prietenie, afecțiune si întrajutorare morala si materiala a membrilor familiei,

constituie un obiectiv de interes național.

Tot această lege statuează înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Fa-

miliei, ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei. Însă, în

temeiul art. 108 din Constituția României, republicată și al art. 5 alin. (1) din Legea nr.

329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea chel-

tuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu

Comisia Europeana și Fondul Monetar Internațional, Guvernul României adoptă HG

nr. 1385/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pen-

tru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului, care prevede următoarele: ” Art. 1 (1)

Se înființează Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilu-

lui, denumită în continuare Autoritate, organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Pro-

tecției Sociale, prin preluarea atribuțiilor Autorității Naționale pentru Protecția Dreptu-

rilor Copilului, ale Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în

Familie, ale Centrului de Informare și Consultanță pentru Familie și ale Agenției Nați-

onale pentru Protecția Familiei.

22 Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 205 din 24 martie 2014 Republicata in temeiul dispozitiilor

art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pu-

blicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012 si rectificata in Monito-

rul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificarile ulterioare, dandu-se textelor o

noua numerotare. Legea nr. 217/2003 a fost republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 365

din 30 mai 2012.

91

(2) La data înființării Autorității, Autoritatea Națională pentru Protecția Drep-

turilor Copilului și Agenția Națională pentru Protecția Familiei îți încetează activitatea.

(3) Centrul Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie și

Centrul de Informare și Consultanță pentru Familie din subordinea Agenției Naționale

pentru Protecția Familiei se desființează începând cu data intrării în vigoare a prezentei

hotărâri.

În articolul 2 se prevăd obiectivele Autorității, respectiv:

a) promovarea și respectarea drepturilor și libertăților civile ale copiilor;

b) monitorizarea respectării drepturilor copilului la nivel național;

c) responsabilizarea familiei pentru creșterea, îngrijirea și educarea propriilor

copii;

d) responsabilizarea comunităților locale pentru prevenirea separării copilului de

părinți și susținerea familiilor pentru creșterea, îngrijirea și educarea propriilor copii;

e) protecția unor grupuri vulnerabile de copii și tineri care necesită o protecție

specială;

f) dezvoltarea sistemului de servicii destinate protecției copilului la nivel național;

g) îndrumarea metodologică în domeniul său de competență a activității direc-

țiilor generale de asistență socială și protecția copilului care funcționează în subordinea

consiliilor județene și, respectiv, în subordinea consiliilor locale ale sectoarelor muni-

cipiului București, precum și a activității serviciilor publice de asistență socială;

h) elaborarea și implementarea politicilor în domeniul protecției familiei și a

drepturilor copilului;

i) promovarea valorilor familiale, a înțelegerii și întrajutorării în familie, pre-

venirea și combaterea violenței în relațiile dintre membrii săi;

j) sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de

violență în familie;

k) inițierea și coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și com-

baterii violenței în familie.

Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr.

487/200223 arată la capitolul ”Internare nevoluntară” (vezi art. 53-68) ”Procedura de

internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară

au fost epuizate..

Art. 54 O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară

numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăște că persoana suferă de o tulburare psi-

hică și considera că:

a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pen-

tru sine sau pentru alte persoane;

b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar

putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamen-

tul adecvat.

23 Republicata in temeiul art. II din Legea nr. 129/2012 pentru modificarea si completarea Legii sanatatii

mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice nr. 487/2002, publicata in Monitorul Oficial al

Romaniei, Partea I, nr. 487 din 17 iulie 2012. Legea sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu

tulburari psihice nr. 487/2002 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 589 din 8

august 2002 si a mai fost completata prin:

hice nr. 487/2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.228 din 21 decembrie 2004.

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_129_2012_modificare_legea_sanatatii_mintale_protectie_persoane_tulburari_psihice.php

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_129_2012_modificare_legea_sanatatii_mintale_protectie_persoane_tulburari_psihice.php

92

Art. 55 Internarea nevoluntară se realizează nuami în spitale de psihiatrie care

au condiții adecvate pentru îngrijiri de specialitate în condiții specifice.

Art. 56 (1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de

către:

a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire

această persoana;

b) familia persoanei;

c) reprezentanții administrației publice locale cu atribuții în domeniul social-

medical și de ordine publică;

d) reprezentanții poliției, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum și de către

procuror;

e) instanța de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătății minta-

le a unei persoane aflate în cursul judecății ar putea necesita internare nevoluntară.

(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătura de că-

tre persoanele menționate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, des-

crierea circumstanțelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor

de identitate ale persoanei în cauză și a antecedentelor medicale cunoscute.

(3) Procedura revăzută la art. 61 și următoarele se aplică în mod corespunzător.

2.2. Forme ale victimizării copilului

Dragostea asociată consangvinității și eforturilor de îngrijire a copilului justifi-

că, în accepțiunea unor părinți, orice formă de intervenție educativă, de la forme tandre

(grijă, mângâieri, sărutări, joacă) se ajunge repede la forme violente (lovituri, bătăi,

ciupituri, arsuri), culminând cu forme grave de tortură și chiar omor. Copiii abuzați în

familie sunt normali, în sensul că nu sunt retardați, nu au probleme emoționale și nu

sunt handicapați fizic. Deși mulți dintre copiii abuzați necesită îngrijire medicală și

tratament în spital, studiile au arătat că numai pentru circa 5% dintre aceștia se solicită

spitalizare și atunci pentru forme grave de fracturi și arsuri. Abuzurile împotriva copii-

lor sunt asociate cu părinți care au dese manifestări de furie, sunt rigizi și dominatori,

dependenți de alcool (24-22%) sau droguri, au o slabă stimă de sine și dificultăți în

autocontrol și controlul stres-ului.

Alte cauze ale abuzului sunt mediul stresant, insatisfacția mariajului, sentimen-

tul apăsător al singurătății, o muncă epuizantă sau lipsa locului de muncă. Violența în

familie afectează buna dezvoltare psihomotorie a copiilor (greutăți de limbaj, motrici-

tate redusă, autoculpabilizare, rezultate slabe la învățătură, timiditate excesivă sau

agresivitate, probleme în propria căsnicie prin reiterarea violențelor cunoscute în "pri-

ma copilărie") precum și viața normală a adulților (scăderea stimei de sine, a încrederii

în forțele proprii, scăderea autocontrolului, depresii mergând până la crimă sau sinuci-

dere)

Personalitatea copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale.

Dacă unul dintre părinți lipsește din cămin sau între părinți există conflicte, copilul va

fi supus la motivații, tendințe și norme contradictorii, care vor împiedica dezvoltarea sa

corespunzătoare. Copilul minte în permanență, săvârșește acte de furt, demonstrează

exaltare sau agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se

numește un "copil dificil". Pe de altă parte, copiii abuzați în familie tind, la rândul lor,

ca adulți, să-și abuzeze proprii copii.

93

2.2.1. Factorii favorizanți ai victimizării intrafamiliale a copilului

Ajutorul specific acordat de adult (în special de către mama biologică sau ma-

ma socială) pe care în mod obișnuit îl numim educație, în fond începe încă din timpul

evoluției intrauterine a fătului și continuă - sau cel puțin ar trebui să continue - până la

atingerea nivelului de adult. Ceea ce este caracteristic la om este faptul că, nou-

născutul, și în continuare copilul, nu reclamă numai ajutor fizic: hrană, îmbrăcăminte,

adăpost, ci și o mare doză de afectivitate cu un rol deosebit în procesul de integrare în

mediu.

Cercetările recente au adus o nuanțare a noțiunii de victimizare a copilului. Se

consideră că atât extrema severitate cât și extrema permisivitate sunt, alături de clima-

tul familial conflictual, căi ce duc în timp la victimizarea copilului. Încă este larg răs-

pândită concepția potrivit căreia victimizarea este eminamente fizică.

Există teorii după care manifestarea agresivității față de copii ar fi o caracteris-

tică a familiilor marginalizate, cu nivel socio-cultural scăzut, mediu în care se manifes-

tă actele brutale datorită unei inhibiții extrem de reduse. Așa cum s-a arătat mai sus,

victimizarea copiilor nu este neapărat egală cu brutalizarea lor fizică.

După Hobbs, pentru un copil neglijat o perioadă suficient de lungă, există po-

sibilitatea ca acesta să prezinte un comportament agresiv care, de asemenea, predispu-

ne la abuz fizic. Copiii expuși abuzului sexual sunt, de asemenea, abuzați emoțional și

de multe ori sunt abuzați și fizic.

Suferinței fizice a copilului, vizibilă la exterior, i se asociază pe termen lung,

afectarea serioasă a dezvoltării. Un tip special de abuz este cel legat de suferința copii-

lor percepuți negativ de către anturaj încă de la naștere. Lipsa răspunsurilor sau stimu-

lării poate duce la întârzierea dezvoltării psihomotorii, tulburări de limbaj, precum și la

o slabă concentrare. Unii dintre copiii neglijați preiau rolul de adult, de la o vârstă

tânără pentru a compensa ceea ce părinții lor nu le-au oferit.

Interesant este mecanismul de perpetuare a agresivității între generații, respec-

tiv copiii agresați ajunși adulți dezvoltă la rândul lor atitudini ostile. Pentru părinții

agresori s-a observat prezența impulsivității asociată cu orientarea spre prezent și cu

„foamea de senzații”. Nivelul stimei de sine este scăzut și există o legătură între tendin-

țele interne de agresivitate și instigările la violență provenite din mediu, asociate unui

nivel scăzut al autocontrolului.

Un loc aparte îl ocupă dezvoltarea comportamentului nevrotic și a inhibițiilor

generalizate la copil, asociate cu două situații: represia familiei constând din atitudini

hipercritice, inconsistența tatălui, dominația mamei, lipsa de socializare a ambilor pă-

rinți, mediul familial delicvent sau boli cronice de lungă durată ale copilului pentru

care acesta nu a primit susținere fizică și emoțională (sau a fost o susținere inadecvată)

din partea părinților.

2.2.2. Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor

Copiii sunt categoria cea mai receptivă la orice schimbare are loc în mediul

familial și, prin urmare ei se implică emoțional mai mult decât oricare dintre părinți,

efectele violenței în familie asupra acestora fiind după cum urmează:

copiii devin mai agresivi sau mai retrași decât alți copii;

94

abilitățile cognitive sunt depreciate;

se constată încetinire în dezvoltarea vorbirii;

abilitățile motrice sunt reduse;

anxietate;

frecvente dureri de stomac, probleme digestive, ulcer;

insomnii, somn agitat, coșmaruri;

prezența unor ticuri: clipitul exagerat, rosul unghiilor, senzații olfactive

exagerate;

lipsa încrederii în forțele proprii;

lipsa controlului micțiunii la copiii sub 3 ani;

note proaste la școală, absențe culminând cu abandonul școlar;

stimă de sine scăzută;

adaptabilitate socială redusă (refuză să aducă prieteni acasă de teamă că

aceștia vor vedea situația familială în care se află);

reacții violente la supărare;

mereu dependenți de altcineva;

sunt mai tot timpul plecați de acasă sau, dimpotrivă, se simt responsabili să

aibă grijă de casă;

fug de acasă;

mint adeseori;

ajung să consume alcool și droguri;

au reacții violente față de vârstnici, reacții distructive față de proprietate;

judecata le este săracă, dau dovadă de iresponsabilitate în luarea deciziilor;

incapacitatea de a-și comunica sentimentele;

imaturitate;

prieteni puțini sau deloc;

băieții își lovesc prietenele;

iau parte, alături de agresor la bătaia mamei;

au un comportament sexual necorespunzător vârstei;

2.2.3. Reacții emoționale ale copiilor la violențele intrafamiliale:

se simt responsabili de ceea ce întâmplă;

anxietate constantă;

mâhnire;

se simt vinovați că abuzul nu se sfârșește;

ambivalenți;

frica de abandon;

simt nevoia unei atenții deosebite din partea adulților;

manifestă frică de rănire;

jenă, sfială;

manifestă griji pentru viitor;

comportament autodistructiv, tentative de suicid, etc;

95

2.3. Consecințele violențelor domestice asupra echilibrului emoțional al

femeilor

În general, femeile nu apelează la sistemul judiciar în timpul crizelor ci la

membrii familiei, prieteni, colegi, vecini, liderii comunității, la medicii și asistenții so-

ciali. Toți aceștia se constituie în elemente de sprijin ce formează suportul social. Posi-

bilitatea de ajutor a acestui grup este o consecință a relațiilor și abilităților formate în

cursul procesului de socializare.

Manifestarea agresivității în cadrul violenței domestice are consecințe deosebi-

te asupra modelelor individuale de comportament (mintal schemată). Reacțiile mai

frecvente care apar sunt: creșterea nivelului de activare (crește reactivitatea la stimula-

re, modificări EEG, activitate alfa, modificarea ratei respirațiilor și a frecvenței cardia-

ce), creșterea nivelului de activitate simpatică cu tulburări de somn, modificarea nive-

lului dopaminei și al opioidelor endogene de la baza creierului. Impactul este deosebit

de impresionant deoarece la baza funcționării psihicului nostru stau câteva paradigme.

Aici intră credința în invulnerabilitatea noastră, încrederea în oameni și predictibilita-

tea, posibilitatea de a administra și înțelege realitatea înconjurătoare.

Printre efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor femei, putem aminti:

stimă de sine scăzută; autoblamare și autoacuzare; autoizolare (pentru ca ceilalți să nu

vadă vânătăile de pe corp); dependența de agresor; imposibilitatea de a contracta, în

viitor, alte relații; boli digestive, ulcer; dureri de cap; consum de alcool, droguri, tran-

chilizante; tentative de suicid.

Ca și rezultat al expunerii la un stimul violent (agresiune fizică sau emoțională)

femeile dezvoltă un răspuns în două faze: o fază posttraumatică (imediată) în care nu

este restabilit complet controlul și o fază secundară în care se manifestă cel mai adesea:

anxietate, ostilitate, agresivitate sau manifestări depresive. Forma de răspuns este de-

pendentă de particularități personale, de tipul și durata agresiunii dar și de atitudinea

mediului și în special de disponibilitățile suportului social.

Prima fază, comună majorității partenerelor supuse agresiunilor fizice, se înso-

țește de dezorientare și confuzie. Este consecința încălcării mitului general al inviolabi-

lității fizice, al depășirii granițelor care separă violența verbală (cel mai adesea acom-

paniatoare) de violența fizică.

Răspunsul are un grad de generalitate mai mare în principal cu ocazia primei

agresiuni, unde durerea fizică se însoțește de efectul surpriză al unei astfel de manifes-

tări. Neajutorarea exprimată în această fază se explică prin blocajul emoțional survenit

în urma caracterului neașteptat al evenimentului și lipsei unor conduite de răspuns

adecvate acestor situații.

Peste 80% dintre victime descriu în dinamică (pentru al doilea timp al răspun-

sului) intense trăiri emoționale cu manifestări de furie și ostilitate, cu o intensă susține-

re energetică. Acum este posibil răspunsul agresiv din partea partenerei. Ulterior, des-

cărcarea emoțională este urmată cel mai adesea de o simptomatologie preponderent

depresivă (căutarea unui habitat protector, refuzul comunicării, plânsul, lamentarea,

etc.).

Repetarea traumatismului, lipsa de răspuns ferm din partea victimei conduce în

timp, cel mai adesea, la dezvoltarea unor intense trăiri emoționale reunite sub numele

de neajutorare învățată.

Numărul copiilor proprii din familie, implică cel mai adesea și o conviețuire

96

mai de durată, scăzând riscul divorțului. Modelul soților (și mai ales cel al soției) pri-

vind relațiile conjugale precum și evoluția lor ulterioară unor posibile acte agresionale,

pare să joace un rol important, chiar dacă acești factori ar acționa la un nivel inconști-

ent. Intervine aici și susținerea sau rejecția din partea familiei de origine și ulterior a

anturajului.

Există și variante la divorțul propriu-zis, printre care părăsirea domiciliului,

fuga, abandonul familial sau separarea formală. Această ultimă formă este caracteristi-

că familiilor cu dificultăți economice și presupune continuarea împărțirii aceluiași ha-

bitat (motivul principal îl constituie lipsa spațiului de locuit). Se ajunge la o situație

particulară care, în ciuda pronunțării divorțului, permite continuarea violențelor și a

abuzurilor chiar dacă le lipsește caracterul familial.

Se poate aprecia că manifestarea violențelor domestice nu conduce sine qua

non la divorțialitate. Se impune astfel o abordare nuanțată pentru un număr mare de

factori printre care menționăm: frecvența episoadelor, așteptările de viitor ale celor

implicați și consecințele în plan fizic și emoțional.

97

CAPITOLUL III

SPECIFICUL ACTIVITĂȚILOR DESFĂȘURATE DE POLIȚIEI

PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLENȚEI

INTRAFAMILIALE

Pe fondul creșterii fenomenului infracțional, activitățile preventive ce trebuie

întreprinse de poliție capătă o importanță tot mai mare în luptă cu infractorii. Este cu-

noscut faptul că cea mai bună prevenire trebuie să vizeze cauzele care generează, de-

termină sau favorizează un anume fenomen. Combaterea violenței intrafamiliale este o

componentă a complexului de activități ce trebuie executate de poliție pentru preveni-

rea generală a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății.

Având în vedere multitudinea și varietatea acestor cauze se poate trage conclu-

zia că poliția, dacă va acționa singură, indiferent de complexitatea și amploarea activi-

tăților preconizate, nu va avea sorți de izbândă întrucât multe elemente ce țin de an-

samblul cauzelor și condițiilor favorizatoare, atât sub aspectul identificării cât, mai

ales, cel al înlăturării acestora, nu țin nici de domeniul, nici de competența acestui or-

ganism al statului.

Sub aspectul identificării, multe organe ale statului, partide politice, O.N.G.-

uri, mass-media, cât și cetățeni au semnalat recrudescența violenței intrafamiliale și

chiar au căutat și reușit să dea explicații logice, coerente fenomenului respectiv (așa

cum rezultă și din prima parte a temei) dar totul se oprește la nivelul constatării unei

situații de fapt, fără ca cineva să stabilească ce trebuie făcut și cine are obligația în

această direcție. Este tot atât de adevărat și faptul că elemente concrete ale violenței

intrafamiliale ajung la poliție sau sunt sesizate, constatate direct de către polițiști dar,

cel mai adesea, aceste semnale, aceste identificări apar post factum, apar când, uneori,

este prea târziu să se mai poată repara prejudiciul cauzat (pierderea vieții omenești).

Plecând de la analiza complexă a acestui fenomen, se poate constata că, la ora

actuală, poliția este singură în lupta cu violența intrafamilială.

Cunoștințele însușite la temele anterioare oferă cadrul general al activităților cu

caracter preventiv ce trebuie întreprinse de către poliție. în ceea ce privește prevenirea

violenței intrafamiliale se pot adăuga unele elemente specifice care țin atât de identifi-

carea conflictelor intrafamiliale, înainte ca acestea să degenereze în infracțiuni, cât și

de mijloacele și metodele ce trebuie folosite pentru stingerea acestor conflicte.

3.1. Identificarea conflictelor intrafamiliale și stărilor conflictuale

În delimitarea conținutului semantic al noțiunilor: „stări conflictuale" și „con-

flicte intrafamiliale" se pleacă de la constatarea că, de regulă, stările conflictuale se

manifestă la nivelul familial și rămân acolo, identificarea acestora trebuind să fie reali-

zată printr-o activitate de căutare, de penetrare a spațiului intrafamilial, pe când „con-

flictul intrafamiliale presupune o alarmare inevitabilă a vecinilor, a celor din jur prin

elementele concrete de manifestare a conflictului (zgomote, țipete, alungarea sau pără-

sirea precipitată a locuinței) ori conflictul determină victime sau victimele solicită aju-

98

tor vecinilor sau chiar poliției. în asemenea situații conflictele nu mai trebuie căutate

pentru că se dezvăluie prin reacția de apărare a victimei.

3.1.1. Identificarea stărilor conflictuale

Identificarea stărilor conflictuale se realizează pe trei căi și anume :

a) Activitatea în teren a polițistului pentru cunoașterea populației sau pentru rea-

lizarea altor sarcini de serviciu, ocazie cu care, din discuțiile purtate, sesizează existența

stării conflictuale în familia respectivă. Este important ca, din momentul sesizării să conti-

nue și să dirijeze discuțiile pentru identificarea cauzelor stării conflictuale și, în funcție de

cele constatate, să ofere soluții, să ajute membrii familiei pentru depășirea situației de criză.

Indiferent dacă problemele au fost lămurite sau nu, polițistul are obligația să

consemneze și să raporteze situația de fapt. De asemenea, chiar dacă în urma discuții-

lor, situația aparent ar fi revenit la normal, polițistul are obligația să verifice ulterior

dacă starea conflictuală s-a stins sau nu. Din păcate multe din cauzele care determină

stări conflictuale sau conflicte intrafamiliale nu se înlătură prin simple discuții purtate

de polițiști cu membrii familiei, chiar dacă părțile sunt de bună intenție. Sărăcirea tot

mai accentuată constatată în multe familii, comportamentul deviant al copiilor, viciul

beției, consumul de droguri și altele, rămân în continuare factori dereglatori ai home-

ostazei familiale față de care poliția este adesea neputincioasă.

b) Colaborarea cu societatea civilă. Identificarea stărilor conflictuale se rea-

lizează de către persoane speciale sau alte persoane care, pregătite ori din proprie ini-

țiativă, sesizează pericolul și semnalează cazul poliției, polițistul având obligația să

verifice aspectele semnalate și să ia direct măsuri preventive.

c) Legătura cu alți factori care, prin natura atribuțiilor de serviciu, pot consta-

ta existența unor stări conflictuale (asistenți sociali, cadrele didactice, sanitare, salaria-

ții primăriilor etc).

3.1.2. Identificarea conflictelor intrafamiliale

Cel mai adesea, conflictele intrafamiliale odată declanșate ajung în atenția po-

liției la inițiativa victimelor sau vecinilor. Dar asemenea conflicte pot fi identificate și

prin metodele enunțate mai sus. Important, în asemenea cazuri, este intervenția opera-

tivă și eficientă pentru a împiedica degenerarea conflictului în infracțiuni grave. Din

păcate unele imperfecțiuni ale legii sau chiar absența unor prevederi legale nu obligă

sau împiedică pe polițist să intervină. Nu s-a comis o infracțiune de competența poliți-

ei, nu se intervine și de aici acea expectativă dăunătoare care favorizează, în multe ca-

zuri, degenerarea conflictului într-o infracțiune gravă. La același deznodământ se poate

ajunge și când se invocă lipsa de competență ori se amână intervenția pe motivul ab-

senței mijloacelor sau efectivelor disponibile.

3.1.3. Evidența stărilor conflictuale și conflictelor intrafamiliale

În prezent, ordinele și instrucțiunile în vigoare prevăd obligația pentru poliție

de a ține o evidență distinctă a unor asemenea fapte și stări de fapt, a oricăror date sau

indicii care pot conduce la creșterea eficienței activității de poliție, atât prin prisma

prevenirii, cât și cea a combaterii infracțiunilor.

99

De asemenea, stările conflictuale și conflictele intrafamiliale presupun existen-

ța mai multor indivizi implicați în eveniment, unii în calitate de potențiali agresori sau

infractori, alții în postura de victime potențiale și, de aici, obligația luării în evidență a

persoanelor respective, în vederea inițierii unor măsuri specifice cu caracter preventiv

sau represiv. Întrucât situația părților aflate în conflict se poate schimba atunci când

starea conflictuală sau conflictul familial degenerează în infracțiune, agresorul deve-

nind victimă și victima infractor, și datorită faptului că nu se pot ține evidențe distincte

pentru părți implicate într-o anumită faptă, este nevoie să se realizeze o consemnare și

o stocare a informațiilor în raport de fapte, chiar dacă acestea nu întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii.

Considerând că necesitatea unei evidențe a stărilor conflictuale și conflictelor

intrafamiliale este normală se pune problema analizării importanței evidenței respecti-

ve. Motivele sunt multiple și țin atât de domeniul poliției în general și poliției de inves-

tigații criminale în special, cât și de alte domenii cum ar fi: criminologia, psihologia

judiciară, legislația penală și contravențională a țării etc.

În acest sens, trebuie subliniat că, pornind de la o evidență clară și corectă a

fenomenului ,,violență intrafamilială", se pot lua inițiative și decizii care să facă nece-

sară chiar modificarea unor legi sau adoptarea unor acte normative noi.

Pentru poliția de investigații criminale evidența clară și corectă a stărilor con-

flictuale și conflictelor intrafamiliale constituie în primul rând un instrument de lucru

în inițierea și executarea activităților de prevenire a infracțiunilor contra vieții, integri-

tății personale, sănătății persoanei, de scădere a fenomenului infracțional juvenil și, în

al doilea rând, o bancă de date necesare soluționării operative a numeroaselor cazuri cu

autori neidentificați, dispariții în împrejurări suspecte, sinucideri etc.

O ultimă problemă legată de evidența faptelor ce țin de violența intrafamilială

este cea a documentelor de evidență. După cum se știe există mai multe criterii de ținere

a evidențelor în funcție de obiectul acestora: persoane, fapte, stări de fapt, obiecte etc.

Evidența stărilor și conflictelor intrafamiliale trebuie să se țină în raport cu

domiciliul familiilor unde apar asemenea fenomene, pe bază de fișe sau registre, clasa-

te pe străzi, sate sau comune.

Obligația ținerii acestei evidențe trebuie să revină poliției de investigații crimi-

nale, iar datele necesare urmează a fi obținute din registrul de evidență existent la ofițe-

rul de serviciu, rapoartele ofițerilor sau agenților de poliție, sesizările primite pe alte

căi, schimbul de informații cu alte organe de poliție etc. Evidența trebuie să cuprindă

inclusiv faptele sau stările conflictuale care au stat la baza unor infracțiuni constatate

de poliție, chiar dacă acestea au fost identificate cu ocazia activităților informativ-

operative și de cercetare executate în vederea soluționării cauzelor penale.

3.2. Metode, mijloace și procedee tactice de combatere a violenței intrafa-

miliale

3.2.1. Calea amiabilă

Procesul logic de stingere a stărilor și conflictelor intrafamiliale sesizate sau

constatate de către poliție trebuie să înceapă cu activitățile de clarificare a tuturor as-

pectelor legate de fenomenul în speță și anume: cauzele sale, momentul declanșării,

părțile implicate în conflict, modul de manifestare evoluția în timp și altele.

100

Legat de părțile implicate în conflict trebuie adăugată și necesitatea cunoașterii

acestora sub aspect comportamental, precum și a altor date ce prezintă interes ca: vâr-

stă, studii, profesie, ocupație, antecedente, vicii, pasiuni, cerc de relații, convingeri re-

ligioase etc.

Aceste date sunt necesare, indiferent dacă persoana implicată apare în postură

de agresor sau victimă, întrucât activitățile ce urmează a fi întreprinse și metodele sau

mijloacele ce vor fi folosite trebuie să vizeze în egală măsură toate părțile.

Activitățile ce se întreprind față de agresor vor urmări determinarea acestuia de

a renunța la manifestările violente, iar cele care vizează partea adversă au ca scop evi-

tarea comportamentului neindicat, incitator al victimei potențiale.

În funcție de datele obținute se analizează și se aleg măsurile care să conducă

la atingerea obiectivelor propuse.

Importante sunt nu numai măsurile ci și persoanele (polițiști, vecini, persoane

din cercul de relații etc.) care urmează să le întreprindă. De asemenea, eficiența activi-

tăților preconizate va depinde și de momentul ales pentru întreprinderea lor, ordinea și

modul de punere în aplicare (măsuri coercitive sau de influențare, aducerea sau nu la

cunoștința opiniei publice în prezența sau în absența părții adverse etc).

Diminuarea sau exagerarea gravității stării conflictuale, ori a conflictului intra-

familial, nesocotirea sau aprecierea greșită a structurii psihice a individului pot condu-

ce la diminuarea eficienței sau la ineficienta măsurilor întreprinse ori chiar la obținerea

unor rezultate contrare obiectivelor urmărite. Ca urmare a acestor greșeli, agresorul, în

loc să fie determinat la o comportare ponderată poate deveni mai violent, violența re-

percutându-se nu numai asupra victimei cunoscute ci și asupra celorlalți membri ai fa-

miliei, asupra vecinilor sau chiar a polițistului care a intervenit.

Pe de altă parte lipsa de solicitudine sau comportamentul neindicat al polițistu-

lui atunci când victima îi cere ajutorul o poate determina pe aceasta să se transforme în

agresor ori să ia decizia suicidului.

Din aceste considerente nu se pot oferi rețete pentru fiecare caz în parte, dar se

pot formula recomandări ca, la alegerea măsurilor, a soluțiilor, a căilor ce trebuie urma-

te, să se apeleze chiar la părțile aflate în conflict.

De regulă, se apelează la calea concilierii și, în caz de nereușită, se iau măsuri

de avertizare și sancționare contravențională.

Cazuri deosebite și măsuri speciale se impun atunci când conflictele intrafami-

liale apar în comunitățile sau în familii de romi ori când membrul familiei care se ma-

nifestă agresiv este bolnav psihic sau este violent, pe fondul consumului abuziv de al-

cool.

De asemenea, măsurile care trebuie întreprinse și caracterul acestora capătă va-

lențe aparte în cazul în care violențele verbale și fizice sunt însoțite de amenințări cu

moartea sau cu alte represalii la adresa victimei (victimelor), a locuinței sau bunurilor

comune. în mod firesc, chiar dacă victima nu poate aduce probe suficiente în susținerea

afirmațiilor făcute cu privire la faptele și amenințările venite din partea agresorului,

polițistul trebuie să sesizeze șefii și chiar procurorul. Din păcate neluarea în considera-

re decât a elementelor probate categoric, în condițiile în care violența intrafamilială are

loc, de obicei, într-un spațiu izolat, conduce, cel mai adesea, la consecințe nefaste.

În activitatea de alegere și inițiere a măsurilor menite să conducă la stingerea

conflictelor intrafamiliale, polițistul trebuie să apeleze la colegii de la celelalte formați-

uni și, în special, la cei de la formațiunea de ordine publică.

101

De asemenea, va solicita ajutorul procurorului, corpului profesoral, medicului

de familie, primarului, asistenților sociali sau oricărei alte persoane care se bucură de

autoritate și are putere de convingere.

Un rol important trebuia să-1 aibă în această activitate preotul din localitate dar

numai în măsura în care este preot și în vorbă și în faptă.

3.2.2. Prevenirea prin reprimare

Abordarea acestui aspect al problemei este determinată de faptul că în nume-

roase cazuri, intervenția poliției în direcția stingerii conflictului are loc după ce agreso-

rul a săvârșit prin violență o faptă penală.

Este necesară intervenția represivă promptă și eficientă pentru împiedicarea

agresorului de a continua violențele asupra victimei inițiale ori asupra altor persoane.

De asemenea, intervenția represivă se justifică și din dorința de a oferi victimei o satis-

facție și de a împiedica manifestările de răzbunare din partea acesteia sau a celor apro-

piați (exemplu: copii își răzbună mama sau mama își răzbună copiii sau fratele își răz-

bună sora etc).

Din practica operativă rezultă că în astfel de situații, cel mai adesea răzbunarea

este cruntă și decisivă, fostului agresor ne mai lăsându-i-se de regulă nici o șansă de

scăpare.

De asemenea, dacă se extinde sfera de cuprindere a noțiunii de „familii", de la

„celula nucleară" (soț-soție-copii) și la celelalte rude apropiate (ascendenți, descendenți

și rude colaterale) mai ales când motivul conflictului îl constituie moștenirea pământu-

lui, a unor imobile sau a altor bunuri de valoare, posibilitățile și probabilitatea de ex-

tindere și agravare a conflictului se multiplică. Această probabilitate devine certitudine

atunci când membrii familiei respective sunt cunoscuți cu comportament și manifestări

violente, când aceștia au mai fost condamnați pentru fapte asemănătoare ori când valo-

rile care au stat la baza neînțelegerilor sunt deosebit de mari.

Problema prevenirii și combaterii violenței intrafamiliale nu este una dintre ce-

le mai simple probleme cu care se confruntă poliția. Dificultățile în diminuarea unei

astfel de criminalități derivă din faptul că mobilurile au resorturi adânci, greu de prevă-

zut, de descifrat și de anticipat în cadrul extrafamilial.

Fixarea unor măsuri cu caracter preventiv creează suficiente dificultăți, deter-

minate, pe de o parte, de trăsăturile speciale ale relațiilor din familie și, pe de altă parte,

din ambiguitățile legislative, impreciziunea legilor care sunt aplicabile, în abilitarea

polițistului de a se implica în viața de familie a cuplurilor aflate în stare conflictuală

sau în conflict deschis. Ca atare, pentru soluționarea unor astfel de situații sunt primor-

diale fiecărui polițist o bună pregătire profesională, tact, răbdare, un simț pedagogic

dezvoltat și un bun simț natural, toate acestea constituind, în ultimă instanță, armele

sale cele mai eficace.

3.3. Intervenția polițiștilor în situațiile urgente

obiectivul intervenției poliției într-o ceartă familială este de a reinstaura pa-

cea;

poliția trebuie să intervină în disputele familiale numai dacă există motive

să creadă în iminența unor acte de violență;

102

polițistul poate intra oriunde în scopul de a preveni o infracțiune sau o seri-

oasă tulburare a ordinii publice dacă sunt indicii că acestea se comit;

polițistul trebuie să fie foarte atent atunci când se implică în rezolvarea unui

caz de violență intrafamilială deoarece adesea oamenii țipă înainte de a fi răniți; dacă

polițistul intervine când nu este nevoie, mai ales între soți și soții, amândoi se pot în-

toarce împotriva sa;

polițiștii trebuie să cunoască multiplii factori care se găsesc în spatele vio-

lenței intrafamiliale și să aibă tactul necesar pentru rezolvarea situațiilor complexe ce

pot apărea;

discreția polițiștilor în cazurile de violență intrafamilială nu trebuie confun-

dată cu neimplicarea. Cu atât mai mult, această „discreție”, uneori înțeleasă greșit, nu

trebuie să determine polițistul să nu înregistreze toate cazurile care îi sunt semnalate;

este știut că nu întotdeauna este posibil ca polițiștii să știe cu exactitate unde

s-au produs astfel de (cazuri) atacuri sau este posibil să se producă, pentru as putea fi

prevenite prin implementarea și dezvoltarea unor servicii speciale sau a unei poliții de

prevenire în domeniu.

Ca atare, pentru soluționarea unor astfel de situații sunt primordiale fiecărui poli-

țist o bună pregătire profesională, tact, răbdare, un simț pedagogic dezvoltat și un bun

simț natural, toate acestea constituind în ultimă instanță armele sale cele mai eficace.

Polițiștii solicitați să intervină într-un caz de violență intrafamilială pot face uz

de competență judiciară ce le-o incubă calitatea de polițist, pentru a împiedica și sancțio-

na o încălcare a legii sau, la fel de bine, pot semnala o situație de pericol fizic și moral.

Polițiștii sunt educați să arate compasiune și să ofere ajutor și sfaturi practice

în astfel de cazuri. Dacă victima este femeie, ea va fi intervievată de un ofițer de poliție

– femeie care poate aranja asistența medicală, transportul și un domiciliu sigur pentru

victimă. Siguranța și bunăstarea victimei sunt prioritare.

Adăpostul constituie un domiciliu unde femeile care au suferit agresiuni intra-

familiale pot locui în siguranță. Dacă femeia are copii, îi poate aduce cu ea în adăpost.

Adresele adăposturilor sunt confidențiale.

103

TEMA 4:

PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELINCVENȚEI

JUVENILE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE REALIZARE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII POLIȚIENEȘTI PENTRU PREVENI-

REA ȘI COMBATEREA DELINCVENTEI JUVENILE

CAPITOLUL IV

MIJLOACELE ȘI METODELE FOLOSITE DE UNITĂȚILOR DE PO-

LIȚIE PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIONALITĂȚII

JUVENILE

CAPITOLUL V

„COPIII STRĂZII" ȘI PONDEREA LOR ÎN COMITEREA DE FAPTE

INFRACȚIONALE

104

CAPITOLUL I


1.1. Concepte teoretice privind delicvența juvenilă

1.1.1. Noțiuni introductive

În evoluția istorică a societății, indiferent de organizarea și conducerea politică

a acesteia, minorii au constituit o categorie de persoane pentru care s-au impus mijloa-

ce și metode speciale în vederea educației și instrucției, formării personalității și inte-

grării lor armonioase în viața socială.

Faptul că, încă din perioada minoratului când se formează și personalitatea, la

unii minori se observă apariția unor reacții de inadaptare, traduse în conduite deviante,

unele dintre acestea, cronicizându-se la vârsta adultă, motivează analiza aprofundată și

complexă a tuturor factorilor determinanți ai criminalității juvenile.

Formele de manifestare ale delincventei juvenile au cunoscut modalități deo-

sebit de numeroase de exprimare fiind variate ca intensitate și răspândire pe întreg teri-

toriul țării. Delincventa juvenilă este un fenomen fluctuant ce variază în funcție de co-

ordonatele socio-economice ale societății în care se manifestă.

Faptul că, alături de formele „clasice" ale delincventei juvenile-vagabondaj,

furt, prostituție în complicitate cu adulții - recent s-au accentuat: furtul calificat prin

efracție din unitățile comerciale private, furtul de și din autovehicule, ultragierea func-

ționarilor de stat, violurile în grup, tâlhăriile, omorurile săvârșite cu cruzime, consumul

de substanțe toxico-euforizante, constituie o realitate cu implicații grave în viața social-

economică.

Aceste situații ridică probleme deosebite din punct de vedere al comportamen-

tului în societate, a tot mai multor minori, chiar de vârstă fragedă, ceea ce impune cu-

noașterea la timp și identificarea celor mai adecvate soluții de reinserție socială a aces-

tei categorii de populație.

Un rol important în acest sens revine unităților de poliție care trebuie să acțio-

neze cu toate mijloacele și metodele specifice pentru prevenirea și combaterea încă din

faze incipiente a oricăror manifestări care contravin ordinii de drept și normelor de

conviețuire socială.

Mutațiile semnificative survenite în dinamica genurilor de infracțiuni comise

de minori impun analiza condițiilor și cauzelor care favorizează ori determină compor-

tamentul deviant.

Delincventa juvenilă reprezintă o realitate concretă și dramatică ce trebuie să

preocupe toți factorii educaționali - familia, școala, poliția, justiția și procuratura, bise-

rica, alte instituții și organisme cu atribuții în domeniu care sunt chemate la educarea

tinerilor și la sprijinirea lor de a se realiza în viață.

Minorul, în termenii legislației române,24 este persoana în vârstă de până la 18

24 Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. în anul 1989;

105

ani, etapă care se definește distinct în evoluția ființei umane, în formarea personalității

și în realizarea viitorului adult.

Minoratul reprezintă o perioadă de tranziție în evoluția și formarea individului

și a personalității sale, în individualitatea fizică și psihică a minorului se produc nume-

roase și importante modificări, adevărate salturi calitative, care sunt resimțite puternic

cu multă intensitate. Din păcate, un număr din ce în ce mai mare de tineri prezintă tul-

burări de comportament, nesocotesc o întreagă gamă de relații sociale, de la regulile de

politețe până la valorile ocrotite prin lege. Aceste elemente însă nu reprezintă nici pe

departe generația tânără din societatea noastră.

1.1.2. Definirea noțiunii de "minor". Reglementarea juridică

Delicventa juvenilă constituie o problemă socială complexă ce își are sorgintea

în interacțiunea unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante a căror

cunoaștere și explicare științifică stau la baza măsurilor de politică penală și socială

menite să conducă la prevenirea și diminuarea treptată a delictelor comise de minori și

tineri.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de "minor", s-a arătat

că el reprezintă inconvenientul de a fi prea general și de a crea confuzii în legătura cu

accepția pe care acest cuvânt o are în dreptul civil. Dar minoritatea penală nu este iden-

tică și echivalentă cu minoritatea tratată în dreptul civil, limitele lor superioare fiind

total diferite.

Legislațiile naționale prezintă deosebiri în privința reglementării a momentului

când începe răspunderea penală a minorului, a vârstei maxime de la care orice infractor

minor suportă rigorile dreptului comun, conținutul discernământului la minori, a mode-

lelor de reacție socială.

Cu privire la minorii care răspund penal, noul Cod penal prevede un sistem

sancționator special, format din măsuri educative neprivative de libertate și măsuri

educative privative de libertate. Astfel, față de minorul care, la data săvârșirii infracțiu-

nii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de liber-

tate [art. 114 alin. (1) noul Cod penal]. Măsuri educative privative de libertate se pot

lua față de infractorul minor în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârșit o infracțiune,

pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a

început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat [art.114 alin. (2) lit.

a)]; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închi-

soarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață [art. 114 alin. (2) lit. b)]. Măsurile

educative neprivative de libertate sunt prevăzute în art. 115 alin. (1) pct. 1 din noul Cod

penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână,

asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt prevăzute în art. 115

alin. (1) pct. 2 din noul Cod penal: internarea într-un centru educativ, internarea într-un

centru de detenție.25

În legislația noastră națională, problema răspunderii penale pentru faptele să-

vârșite de minori este reglementată de Codul penal, în Titlul V - „Minoritatea", și, în

strânsă legătură cu acest titlu Codul de procedură penală, în Sectiune 8, ”Dispoziții

25 http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2295620;

106

speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor”, Capitolul I - al Titlului V26.

Cât privește limitele răspunderii penale, potrivit dispozițiilor menționate, art 113,

alin(1) ”nu răspund penal minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani” sau alin(2) ”au

vârsta între 14-16 ani, dacă se dovedește că nu au săvârșit fapta cu discernământ”. Iar

minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal (art.113 C.pen. alin 3).

Acestor minori le sunt aplicabile dispozițiile Legea nr. 273/2004 privind pro-

tecția și promovarea drepturilor copiilor.

Deși minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde în față legii pena-

le, totuși se ține seama de faptele comise de aceștia în scopul de a identifica cauzele ce

generează sau favorizează comiterea , atât de devreme și la o vârstă atât de fragedă a

faptelor antisociale. Din punct de vedere criminologie se face o distincție chiar și în

categoria făptuitorilor minori astfel:

• minorul copil (până la vârsta de 12 ani);

• minorul puber(până la vârsta de 14 ani);

• minorul adolescent (între 14-18 ani).

Pentru a înțelege mult mai bine fenomenul delincventei juvenile este necesar

să se facă o caracterizare psihologică și psiho-comportamentală a minorului. Astfel, se

pot departaja cel puțin trei perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără:

• perioada prunciei (primii ani de viață);

• perioada copilăriei;

• tinerețea (perioada dintre sfârșitul pubertății și începutul perioadei adulte).

În toate cele trei perioade de vârstă, deci până la 18 ani (sfârșitul minoratului)

de aceea ea trebuie să fie tratată mai mult ca având un comportament deviant decât ca

pe o personalitate criminală. Între copil și adult sunt o mulțime de deosebiri dintre care

cele mai importante sunt următoarele:

• copiii parcurg câteva stagii ale dezvoltării care sunt diferite calitativ; Aceste

stagii sau etape manifestă tendința de a amâna intrarea în perioada maturității până la

vârsta de 20 de ani și chiar mai târziu;

• pe tot parcursul acestor stagii sau perioade, copiii prezintă caracteristici, mai

ales de ordin calitativ, total diferite de adulți: în timp ce adulții muncesc și sunt respon-

sabili, copiii se joacă mai mult și sunt iresponsabili; adulții sunt mai raționali și mai

controlați, în timp ce copiii sunt mai emotivi și mai iraționali; adulții au o viață sexuală

regulată în timp ce copiii nu au o viață sexuală sau o viață sexuală neregulată.

26 Art. 243 (1) - Față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispoziții-

lor prevăzute în secțiunile 1—7 din prezentul capitol, cu derogările și completările prevăzute în prezentul

articol.

(2) - Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional, nu-

mai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu

sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.

(3) - La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului

de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei măsuri.

(4) - Când s-a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoștințarea prevăzută la art. 210

și 228 se face, în mod obligatoriu, și către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în

îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

Art. 244 - Regimul special de detenție al minorilor, în raport cu particularitățile vârstei, astfel încât măsuri-

le preventive luate față de aceștia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit

prin legea privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal

107

• până la deplina maturizare fizică, morală, emoțională și a deprinderilor rațio-

nale, locul potrivit pentru copii este în casa părintească, în școală, împreună cu colegii

și în locurile speciale pentru recreare.

1.1.3. Definirea noțiunii de „delincventă juvenilă" și scurtă caracterizare a

minorului delincvent

A educa adolescentul semnifică adaptarea acestuia la constrângerile și interdic-

țiile mediului social. Adolescentul dezvoltă o serie de conduite fluctuante, originale,

prin intermediul cărora încearcă, pe de-o parte, să-și asimileze conținutul normativ al

cerințelor exterioare, iar, pe de altă parte, să-și acomodeze treptat acțiunile sale morale

la interdicțiile, tabuurile și constrângerile care definesc aceste cerințe.

Termenul de „delincventă juvenilă" este o creație a doctrinei penale și a teorii-

lor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în

funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale pre-

zintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu pre-

cădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Conceptul de „delincventă juvenilă" este sinonim în anumite limbi, cum sunt,

de pildă, româna, italiana, germana și franceza cu noțiunea de „criminalitate juvenilă"

(criminalita giovanile, criminalite juvenile, jugendkriminalitat). Cu toate acestea, la

origine, și anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite. Astfel, sub-

stantivul „delictum" avea accepțiunea de „greșeală", în timp ce prin „crimen" se înțele-

gea „crima" la care se asociau semnificațiile de „acuzare", „imputare", „pricină a unui

rău".

Prin delincventă se înțelege o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un

caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, aban-

donul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu

constituie infracțiuni). Este posibil și verosimil ca termenul de „delincventă juvenilă"

să fi fost introdus și generalizat cu intenția de a nu asocia conotațiile prea grave ale

conceptului de „criminalitate" cu faptele comise de minori.

Delincventa juvenilă este etichetată sub diverse denumiri:

• minori delincvenți (termen de esență judiciară);

• copii problemă (termen medico-pedagogic);

• tineri cu tulburări de comportament (termen medical);

• tineri inadaptați (termen sociologic), aceasta dovedind o dată în plus interesul

pluridisciplinar științific și sistematizat acordat acestei probleme.

Vorbind despre delincventă trebuie să lămurim și termenul de „predelincvență"

care desemnează, în mod nediferențiat, fie situația minorului care, deși a săvârșit o fap-

tă prevăzută de lege, nu răspunde totuși penal datorită vârstei, fie situația minorului

care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea

penală.

Până la adolescență, viața morală nu reprezintă decât supunerea la regulile fi-

xate de adult. Începând cu această perioadă, adolescentul încearcă să-și structureze

propriul univers normativ, încercând să dobândească capacitatea de autonomie moral,

care poate fi însoțită și de o serie de acte care frizează imoralitatea - așa cum este ea

înțeleasă de adult. Printre ele se numără violență fizică, agresivitatea limbajului, non-

conformism în ținută, indisciplină, evaziune din mediul familial sau școlar, fumatul,

108

consumul de alcool, antrenarea în activitatea ilicită a unor anturaje nefaste etc. Aseme-

nea acte nu reprezintă întotdeauna fapte penale în adevăratul sens al termenului, prin

încălcarea legilor în vigoare, ci conduite care violează normele și regulile de conviețui-

re socială, morale, având în comun faptul că reprezintă o formă de ruptură cu modul de

viață obișnuit, cu comportamentul anterior și cu așteptările educatorului, în ansamblul

lor, ele reprezintă manifestări agresive de respingere a autorității adultului prin care se

încearcă afirmarea ostentativă a independenței și autonomiei morale, în condițiile exis-

tenței unei personalități caracterizate încă prin imaturitate și labilitate.

O asemenea formă de devianță caracterizează situația acelor adolescenți care

trăiesc cu intensitate tulburările acestei perioade de vârstă și care, datorită unui climat

familial inadecvat și a unor erori educative, dovedesc o anumită incapacitate de a se

adapta la exigențele normativa impuse. Printre ei se numără elevii care dovedesc un

slab randament școlar, sunt indisciplinați, manifestă atitudini negative față de școală,

cadre didactice, părinți, colegi etc., nu participă decât sporadic la activitățile organizate

ale grupului educativ, își petrec timpul liber în mod necorespunzător etc.

Conceptul de „delincventă" nu trebuie confundat cu acela de „devianță" care

poate fi definit ca un comportament uman individual sau colectiv ce încalcă mai multe

norme scrise sau nescrise, impuse printr-un sistem de reacții sociale denumite și sanc-

țiuni, ce ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată.

Deci, prin „deviantă" se mai poate înțelege și un tip de comportament ce se opune ace-

luia convențional sau conformist și care cuprinde nu numai încălcări de lege, ci și orice

„deviere" de conduită ce nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o

abatere de la normele sociale - fiind definită sau percepută ca atare de membrii unui

grup social. Astfel, devianța presupune:

• normă cu un anumit grad de generalitate ce este recunoscută și acceptată de

majoritatea membrilor unui grup sau colectivității umane;

• un grup social sau o colectivitate relativ extinsă și stabilă, organizată în func-

ție de statuturi și roluri diverse și integrată în societatea globală prin adeziunea la sis-

temul de valori al acestei societăți;

• un sistem de relații sociale (sancțiune disciplinară, morală și legală) prevăzu-

te în norme scrise sau nescrise ce ocrotesc valorile sociale acceptate de majoritatea

membrilor grupului sau societății.

Ca și în cazul infractorului adult există un „profil psihologic" și în cazul mino-

rului delincvent. Astfel, au fost evidențiate trăsăturile acestuia:

• înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestă ce este bazată pe un

fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;

• instabilitate emoțională, generată de carențe educaționale și, în ultimă instan-

ță, de fragilitatea eului;

• inadaptate socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe

care individul caută sa-1 suprime, de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau

vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate;

• duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri:

• cel al comportamentului tainic, intim în care se prepară infracțiunea;

• cel al nivelului comportamental de relație cu societatea prin care își trădează

de cele mai multe ori infracțiunea;

• dezechilibru existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire ab-

surdă a banilor.

109

Delincvenții minori se deosebesc de nedelincvenți prin următoarele trăsături

mai importante:

• ca temperament sunt impulsivi, energici, neastâmpărați, extravertiți, agresivi,

distructivi;

• au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt

încăpățânați, dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, nonconformiști, nesu-

puși autorităților;

• din punct de vedere psihologic tind spre exprimări directe, socio-cultural

provin, majoritatea, din familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută

morală.

Evidențierea caracteristicilor psihice specifice personalității delincventului mi-

nor prezintă o mare importanța pentru organizarea activității recuperative care trebuie

să intervină în direcția restructurării și rearmonizării profilului acestuia. Influențele

educative, reeducative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de

personalitate ale minorului delincvent depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea

activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente terapeutic-suportive și construc-

tiv-compensatorii.

Delincvenții minori, la fel ca și infractorii adulți pot fi clasificați în funcție de o

serie de criterii:

• în funcție de prezența sau absența intenției:

• minori ce comit acte delincvente spontan-intenționale;

• minori ce comit acte delincvente premeditate;

• minori ce comit acte delincvente fără intenție;

• în funcție de numărul infracțiunilor comise:

• recidiviști;

• nerecidiviști;

• în funcție de gradul de normalitate psihică:

• normali

• anormali(bolnavi psihic);

• în funcție de gradul de responsabilitate:

• minori perfect responsabili;

• minori cu intelect redus;

• minori ce comit acte delincvente datorită intoxicației cu alcool, droguri etc;

• minori dezorganizați din punct de vedere psihic;

• în funcție de motivația ce stă la baza conduitei delincvente:

• minori ce au o motivare predominant extrinsecă(interesul principal orientat

spre atingerea unor scopuri, cum ar fi intrarea în posesia unor bunuri);

• minori ce au o motivare predominant intrinsecă(interesul este orientat pre-

dominant spre aspectele de conținut ale activității antisociale)

1.2. Factorii implicați in determinarea comportamentului deviant al mino-

rului

Factorii care determină delincventa juvenilă pot fi împărțiți în două mari cate-

gorii:

a) factori interni, individuali;

b) factori externi, sociali.

110

În prima categorie se includ particularitățile și structura neuro-psihică, particu-

larități ale personalității în formare, particularități care s-au format sub influența unor

factori externi, mai ales a celor familiali.

În a doua categorie, mai importanți sunt factorii socio-culturali, economici, so-

cio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor și macrogrupurilor umane în

care trebuie să se integreze, treptat, copilul și tânărul, începând cu familia. Tot în cate-

goria factorilor interni un rol deosebit de important îl are frustrația.

Cele două categorii de factori au rol determinant egal în comportamentului de-

lincvent al minorilor, fapt dovedit în literatura de specialitate, prin studii comparative.

În ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar referitor la etiolo-

gia delincventei juvenile. Este vorba de așa numită perspectivă a cauzalității „multiple"

sau a „factorilor", care concepe delincventa ca fiind rezultatul „întâlnirii" unui număr

mare și variat de factori. Cunoscându-se acest lucru se poate, în primul rând, interveni

în direcția prevenirii, alunecării cât mai pronunțate spre devianță dar aceasta ca urmare

a modificării în ambele planuri, atât a celui extern (social, educațional, relațional), cât

și a celui intern (reorganizare psihică, intervenții corectiv-constructive, terapii suporti-

ve etc).

Procesul educațional reușit creează mecanisme de inhibare și autocontrol a

conduitei, care, la rândul lor, vor preveni reacția delincventă chiar și atunci când diver-

se surse îi vor „stimula": filme și romane polițiste, emisiuni de televiziune cu caracter

agresiv etc. Mai mult la copilul bine educat, asemenea surse pot, prin contrast, să întă-

rească și mai mult mecanismele criminoinhibitive. La cei însă, la care procesul educa-

țional-formativ eșuează, asemenea surse devin un fel de „instigatori ai agresivității".

a) Factori interni

1. Disfuncții cerebrale, relevate prin EEG

Dată fiind frecvența relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescenți

și adolescenții delincvenți, apare necesară semnalizarea acestora din timp, chiar din

momentul descoperirii lor, în scopul dispensarizării acestor subiecți, a repetării EEG-

urilor pentru control, a supravegherii de specialitate și aplicării tratamentului adecvat

(medical și psiho-pedagogic). Trebuie studiate antecedentele heredo-colaterale precum

și climatul familial în care trăiește subiectul

2. Deficiențe intelectuale

Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în anticiparea consecin-

țelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse. Există o strânsă legătură între genul de in-

fracțiuni comise și nivelul de dezvoltare intelectuală

3. Tulburări ale afectivității

În ceea ce-i privește pe delincvenții minori aceștia se caracterizează fie drintr-

un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivi-

tății (conflicte afective, instabilitate afectivă, ambivalență afectivă, indiferență afectivă,

absența emoțiilor)

4. Tulburări caracteriale

Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidență faptul că

acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterială, care se manifestă

prin următoarele:

• autocontrol insuficient;

• impulsivitate și agresivitate;

• subestimarea greșelilor și a actelor disociale sau antisociale comise;

111

• indolență, indiferență și dispreț față de muncă;

• opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;

• tendințe egocentrice;

• exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe îngus-

te, de nivel redus.

b) Factori externi

1. Disfuncționalități familiale

Factorii familiali implicați în socializarea minorilor și tinerilor constituie o ca-

uză de prim rang în determinarea delincventei prin carențele educaționale din familie,

care favorizează inadaptarea tinerilor. Există mai multe tipologii de climate educațio-

nale familiale cu răsfrângere nocivă asupra devenirii tânărului:

2. Familii dezorganizate

Nu trebuie considerată apriori dezorganizarea familiei ca un factor cauzal al

delincventei juvenile, ci numai în măsura în care apar disfuncționalități la nivelul orga-

nizării și educării copiilor.

O clasificare a familiilor dezorganizate a efectuat-o W.J. Goode:

• familia incomplet unită sau nelegitimă;

• familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți, ca urmare a divorțu-

lui, a separării sau a părăsirii;

• familia tip „cămin gol", în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, cu inter-

comunicări minimale, fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoțional;

• familia în „criză" datorită unor cauze ce determină absența temporară sau

permanentă a unuia dintre soți (închisoare, deces, deprimare, boală);

• existența în cadrul familiei a unor situații care au drept consecință eșecul ma-

rital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului, condiții fizi-

ce cronice incurabile.

În condițiile de destrămare a familiei prin divorț sau în situații de viață în con-

cubinaj, se creează un climat de insecuritate ce poate să alunece în inadaptări sociale

până la delincventă.

3. Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților

Divergența de opinii dintre părinți, privind metodele disciplinare și sancțiunile

educaționale, îi derutează și descumpănește pe copii în înțelegerea și respectarea disci-

plinei, a unor reguli.

O atitudine hiperprotectoare și excesiv de afectuoasă din partea mamei poate

avea ca efect pierderea autorității mamei, dar și perturbări în maturizarea socială.

4. Climat familial conflictual;

Modelul parental al familiilor cu un climat conflictual este total nefavorabil

pentru copii, dată fiind marea sensibilitate și receptivitate a acestora, coparticiparea lor

la certuri, neînțelegeri, agresivități și violențe.

Consecința principală a relațiilor intramaritale conflictuale este devalorizarea

modelului parental, învățarea prin imitare a unor conduite deviante nocive pentru evo-

luția copilului, starea psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca for-

me dintre cele mai grave până la fugă și vagabondaj.

5. Atitudinea familială indiferentă și autocrată a părinților

La copilul „neglijat" de părinți se observă o neglijență în ținută și activitate,

indiferență față de școală și o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este in-

stabil emotiv și iritabil.

112

Copiii „respinși" de părinți sunt brutali, nu suportă pozițiile de inferioritate în

joc, sunt închiși în sine, respinși în consecință de colegi.

Părinții demisionari sunt considerați ca fiind una din cauzele majore ale disoci-

alității și delincventei minorilor și tinerilor.

Părinții autoritari operează cu o imagine devalorizantă a copilului el fiind un

nedezvoltat(copilul-pitic) sau un sălbatic, cu porniri necontrolate care trebuie reprimate

(copilul-sălbatic) pentru a fi cât se poate de ascultător, comportamentul său trebuind să

răspundă întru totul exigențelor parentale (copilul-marionetă).

6. Eșecuri privind integrarea școlară

Prezența unei atitudini școlare lipsite de motivații adecvate, de manifestări de

indisciplină față de școală și față de muncă în general, reflectate în rezultate școlare

slabe, abandon școlar se caracterizează în principal prin perturbarea dimensiunii afecti-

ve, motivaționale, volitive și atitudinale ale personalității.

Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conținutului școlar, dar și realități-

lor individuale, pentru a nu cădea în actul de educare a copiilor cu devieri comporta-

mentale, în atitudini psihilogizante, de etichetare a personalității acestora ca fiind nee-

ducabilă.

Copiii inadaptați școlar intră în categoria „copiilor problemă" care adoptă o

conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și activității școlare. Acești copii se carac-

terizează de obicei prin:

• insubordonare în raport cu regulile și normele școlare;

• lipsă de interes față de cerințele și obligațiile școlare;

• absenteismul, chiulul de la ore;

• repetenția;

• conduită agresivă în raport cu colegii și cadrele didactice.

7. Influența grupurilor delictogene

Factorii de grup vin în completarea influențelor familiale și școlare participând la

devenirea personalității tinerilor. Un fapt remarcabil pentru instanțele educative constă în

aceea că majoritatea infracțiunilor săvârșite de minori și tineri se efectuează în grup.

Aceștia, în marea lor majoritate provin din familii dezorganizate, fiind nesupravegheați și

neîndrumați suficient de către părinți, având carențe socio-afective și morale.

Grupurile de delincvenți, în marea lor eterogenitate de constituire, cuprind și

întârziați mintali, cu un intelect de limită, fiind și foarte susceptibili. în cadrul bandelor,

delincvenții caută o recunoaștere a persoanei lor de către ceilalți, o suplimentare a pute-

rii din dorința de a-și satisface egoismul.

Carențele din educația unor minori au fost condiționate, în multe cazuri și de

lipsuri manifestate în activitatea unor factori cu atribuții educaționale.

Astfel de condiții și cauze trebuie căutate în procesul educativ primar desfășu-

rat în familie, cât și în înțelegerea greșită a mesajului unor cărți, reviste, spectacole (în-

registrări pe casete video) etc.

În unele cazuri minorii au ajuns să comită infracțiuni și alte fapte antisociale din

insuficiența sau lipsa totală de preocupări și supraveghere din partea părinților pentru

cunoașterea comportamentului, preocupărilor, anturajului și mentalității copiilor lor.

De asemenea, o altă cauză care favorizează apariția comportamentului deviant

la unele categorii de minori este creșterea și educarea acestora în cadrul unor familii

dezorganizate sau a celor aparent organizate, la acestea adăugându-se și creșterea și

educarea copiilor în condițiile unui „părinte invizibil" expresie care vrea să sugereze

113

angajarea ambilor părinți în sfera productivă, ceea ce reduce radical timpul necesar

care trebuie afectat educației copiilor în familie, în timp ce nevoia educativă intensivă

și prelungită se cere tot mai imperios, timpul disponibil în bugetul părinților pentru

activități educative scade mereu.

Acest aspect nu poate fi abordat separat de priceperea educativă a unor părinți

insuficient pregătiți pentru a da o educație corespunzătoare copiilor, uneori ei însăși

constituind un exemplu negativ pentru aceștia.

Faptul că în unele cazuri se întâlnesc minori care, deși s-au bucurat (beneficiat)

de condiții educaționale adecvate, totuși au alunecat pe panta delincventei, se explică

prin aceea că provin din categoria celor greu educabili, pentru care timpul mediu obiș-

nuit afectat educației și instrucției lor nu este suficient și la care nu s-a cunoscut din

timp gradul de educabilitate (condiționabilitate înnăscută) și, în consecință, mijloacele

educative nu au fost adaptate și folosite corespunzător de către factorii educaționali.

Lipsa unei activități sociale utile, fie după ce au absolvit cursurile școlare, fie

le-au întrerupt, constituie o altă cauză care favorizează apariția și, mai târziu, manifes-

tarea comportamentului deviant. Această categorie de minori este expusă, de obicei,

influenței negative a unor elemente vicioase majore și chiar a unor minori cu compor-

tare necorespunzătoare.

În aceeași ordine de idei, relevantă este și vizionarea unor spectacole (în speci-

al, filme înregistrate pe casete video) neadecvate vârstei și preocupărilor lor, asociate

cu consumul de băuturi alcoolice care, în multe cazuri, îi determină (și iau hotărârea) să

comită diferite infracțiuni, inspirându-se din modurile de operare pe care și le-au însu-

șit cu această ocazie.

Majoritatea minorilor delincvenți sunt fugiți din familie, din instituțiile de

ocrotire și asistență, case de copii, școli speciale sau centre de reeducare.

Aparent, numărul minorilor infractori elevi a scăzut. Aceasta se explică și prin

scăderea, în ansamblu, a numărului de elevi și creșterea abandonului școlar.

Creșterea criminalității, în special, a delincventei juvenile se explică și prin

scăderea influenței instanțelor de control social și implicit, a exigenței opiniei publice

în raport cu încălcarea legilor. La nivel social, în special, în mediul urban, se manifestă

o anumită pasivitate față de încălcarea legii ceea ce înlesnește recidivele. Controlul

social nu mai operează eficient la nivelul școlii și familiei, deoarece el nu se mai ba-

zează pe frică și coerciție.

Astfel, norma socială care nu a fost interiorizată de către minori în prima copi-

lărie nu mai devine o parte a conștiinței sociale datorită:

• înțelegerii abuzive a libertății și autonomiei persoanei;

• scăderii încrederii în lege;

• dezvoltării unei subculturi delincvente;

• structurării unui comportament adaptat pe rezolvarea intereselor prin infracțiu-

ne, conform etichetei sociale minorul delincvent, indiferent de tipul de infracțiune săvâr-

șit, de cauzele și circumstanțele comportamentului său, este un viitor infractor înrăit.

Astfel, minorul delincvent este „produsul" unor familii dezorganizate, a negli-

jenței familiei, a carențelor educaționale și a influenței negative a anturajelor nocive. El

face parte din categoriile de la periferia societății, constituie un real pericol social și nu

poate fi reeducat și integrat. Această etichetare are ca efect marginalizarea minorului și

odată cu aceasta limitarea accesului la posibilitățile de reinserție socială, iar, în final,

intrarea într-un cerc vicios care îl face să recidiveze.

114

Cu toate acestea, din rațiuni practice (operaționale) poate fi realizată o delimi-

tare a explicațiilor cauzale ale creșterii delincventei juvenile pe câteva coordonate:

Cauze psiho-sociale generale care, în orice sistem social, pot aduce copilul

sau adolescentul în postura de delincvent (așa zisele cauze „clasice" ale delincventei

juvenile):

• carențe structurale și funcționale ale familiei;

• deficiențe ale mediului educațional (în special cel școlar) care nu răspunde

aspirațiilor elevului și determină apariția atitudinilor de indiferență față de școală, eșec

și abandon școlar;

• probleme psihice apărute în perioada de pubertate, cu efecte negative în pla-

nul integrării sociale;

• socializarea negativă pe care o realizează anumite grupări (de exemplu - cele

stradale);

Cauze specifice societății românești în perioada de tranziție, caracterizate

printr-o complexă problematică socială ce condiționează sau acționează direct în favoa-

rea apariției formelor comportamentale delincvente juvenile:

• inadvertențe în cadrul sistemului legislativ care reglementează atribuțiile in-

stituțiilor abilitate să participe la prevenirea și combaterea delincventei juvenile;

• scăderea nivelului de trai, creșterea ratei șomajului, asistența medicală și so-

cială deficitare, care au consecințe imprevizibile și conduc la forme de manifestare in-

fracțională deosebit de violente;

• lipsa de coordonare a eforturilor factorilor educaționali;

• slaba reprezentare a instituțiilor specializate în depistarea și reintegrarea mi-

norilor cu afecțiuni psihice și a celor cu comportament deviant;

• creșterea gradului de permisivitate socială;

• apariția unor condiții care au amplificat unele aspecte ale „socializării negative";

• preocupările formale în domeniul asistenței sociale a minorilor care au comis

fapte penale, fapt ce favorizează repetabilitatea comportamentului delincvent;

• disfuncții familiale accentuate în această perioadă care susțin violența intra-

familială.

Cauze privind particularitățile fenomenului în anumite zone ale țării:

• scăderea nivelului de trai până la pauperizare, consumul de băuturi alcoolice;

• numărul mare al minorilor delincvenți proveniți din familii ce aparțin etniei

rromilor în județele Dolj, Ialomița, Teleorman și municipiul București.

Desigur, această prezentare succintă a diferitelor împrejurări, condiții și cauze

nu epuizează întreaga gamă, dar trebuie avute în vedere de organele de poliție ca, în

raport de acestea (și altele), să-și organizeze activitatea pentru a preveni și descoperi în

cel mai scurt timp infracțiunile și alte fapte antisociale comise de această categorie de

persoane.

115

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE REALIZARE A DELINCVENȚEI JUVENILE

2.1. Considerații generale

În ceea ce privește evoluția situației operative pe linie de minori, se pot consta-

ta următoarele tendințe: una dintre ele înregistrată în perioada postrevoluționară este

scăderea vârstei participanților din categoria "minori" la comiterea unor infracțiuni.

Aceștia, în scopul comiterii de infracțiuni, se asociază în grupuri sau se asociază cu

persoane majore.

O altă tendință este aceea de creștere a ingeniozității și agresivității în săvârși-

rea unor infracțiuni. S-a constatat o creștere a numărului de infracțiuni în dauna avutu-

lui privat față de cel în dauna avutului public, gama de infracțiuni fiind foarte diversifi-

cată, de la simple furturi (furturi din buzunare, furturi de biciclete, furturi de rufe), tre-

când la spargeri de unități comerciale (în acest caz, vizate sunt cele ale căror bunuri pot

fi ușor vândute, valorificate), școli, grădinițe, culminând cu infracțiuni cu un pericol

social extrem de ridicat precum violuri, tâlhării, vătămări corporale, lovituri cauzatoare

de moarte, omoruri.

Spre deosebire de perioadele anterioare, minorii au un grad mult mai mare de

îndrăzneală, fiind sesizate și unele aspecte specifice unor infractori profesioniști. As-

tfel, foarte mulți minori delincvenți își selectează victimele viitoare, comit furturi prin

escaladare sau coborâre pe frânghii sau comit infracțiuni cu violență în jurul unităților

școlare, victimele fiind din rândul elevilor.

Această evoluție infracțională poate avea ca fază incipientă unele gesturi reali-

zate de către minori, dar care, neluate în considerare, pot determina accentuarea carac-

terului delincvent al minorului. Astfel, au crescut în amploare actele de indisciplină în

liceu, ajungându-se la amenințarea și apostrofarea cadrelor didactice. Toate aceste acte

vor culmina cu fuga de la domiciliu, acest lucru fiind înregistrat în mare parte din ca-

zuri. O parte dintre aceștia se întorc, în ultimă instanță, acasă, însă un procentaj destul

de ridicat (43%) este format din cei care se adăpostesc, constituiți în grupuri, în locuri

părăsite (case, cantoane, pivnițe, barăci).

2.2. Modalități de comitere a actelor delincvente

De regulă, minorii nu au cristalizate niște moduri de operare, mulți dintre ei fi-

ind primari, dar copiază moduri de operare despre care iau cunoștință în filme, Internet,

publicații ori de la liderii lor.

Multe fapte sunt comise ca urmare a teribilismului sau spiritului aventurist

specific vârstei acestora.

În faza inițială, minorii apelează la mila publică pentru a fi adăpostiți sau sub-

venționați, pentru ca, apoi, să ajungă la comiterea de fapte cu un pericol social din ce în

ce mai ridicat cum ar fi furturile prin spargere din chioșcuri, unități tip consignație,

furturi prin smulgerea unor bagaje de la cetățenii străini, spargeri pentru a-și procura

116

alimente, băutură, bani, aparatură electronică care, ulterior, va fi valorificată în târguri,

furturi din buzunare comise în special de către minorii țigani aceștia atrăgându-i și pe

alții în comiterea acestor infracțiuni, în special ce au fost în școlile de muncă sau de

reeducare. Predomină și furturile din autoturismele cetățenilor străini, aceștia lăsând în

mașină bunuri care pot atrage atenția minorilor și care îi pot determina să o spagă în

scopul însușirii acestora.

S-au înregistrat și cazuri în care minorii au ajutat persoane majore în ceea ce

privește realizarea actului infracțional, aceștia ocupându-se de unele activități anume

desemnate de către infractorii majori: ruperea lacătelor, scoaterea gratiilor de la gea-

muri, sustragerea din neatenția gestionarilor, a cheilor de la lacăte sau de la yale uitate

pe ușile de acces din unități sau utilizarea acestora în scopul pătrunderii în case prin

locuri pe unde un major nu ar încăpea, pentru ca apoi să deschidă ușa.

Deoarece instinctul de grup le dă o mai mare siguranță, aceștia comit majorita-

tea actelor lor infracționale astfel constituiți. Aceștia pătrund în forță în locuințele unor

victime și, folosind violența, le somează pe acestea să le dea banii sau alte bunuri.

Tot astfel constituiți, minorii urmăresc perechi de tineri, grupuri de eleve, în

special de la discoteci, le acostează și le violează, urmăresc unele persoane în stare de

ebrietate și le tâlhăresc pe acestea în locuri întunecoase.

O altă modalitate este aceea a acostării unor persoane folosind arme albe, pen-

tru ca, astfel, să le deposedeze de valori sau alte obiecte ori comiterea de infracțiuni

stradale, cum ar fi smulgerea obiectelor de podoabă (medalioane, lănțișoare din metale

prețioase) de la gâtul unor femei de către un membru al grupului și acoperirea lui de

către ceilalți, prin împiedicarea victimei de a-1 urmări.

Toate aceste grupuri acționează în anumite zone, unii în piețe, alții în unitățile

comerciale, alții pe mijloacele de transport în comun. De regulă, atunci când sunt prinși

nu în cearcă să opună rezistență față de acele persoane, mai dese fiind cazurile când

încearcă să scape prin fugă.

Deși foarte multe infracțiuni sunt comise spontan, ceea ce scoate în evidență

ușurința cu care tratează aceste fapte, practica judiciară a constatat destule situații în

care, pentru comiterea unei fapte, au fost premeditate în amănunțime toate actele pre-

mergătoare.

Astfel, victimele sunt alese cu grijă ele putând fi din rândul persoanelor în vâr-

stă, care nu au posibilitatea de a se apăra, sau persoanele mai tinere decât aceștia, din

aceleași considerente.

Minorii pot fi considerați ca făcând parte și din rândul infractorilor voiajori, ei

fiind îndrumați de către persoanele majore cu antecedente penale să comită infracțiuni

în anumite localități, pentru ca apoi acestea să le ofere adăpost și să valorifice bunurile

furate. Aria localităților vizate este destul de largă, astfel încât polițiștii întâmpină ex-

trem de multe greutăți în ceea ce privește identificarea acestora.

2.3. Aspecte specifice infractorilor minori din mediul urban

În primul rând, grupurile de infractori se constituie din persoane cu afinități re-

ciproce sau prin atragerea minorilor la diverse chefuri, jocuri de noroc etc. Grupurile

din mediul urban se măresc într-un mod extrem de rapid, deoarece, în acest mediu, au

posibilitatea de a recepționa experiența negativă cu mult mai repede decât cei din me-

diul rural.

117

Marea majoritate a infractorilor din zonele urbane sunt lipsiți de supraveghere

din partea familiei, având, astfel, posibilitatea de a se constitui cu mai multă ușurință în

grupuri, fiind tentați de aspectele unei vieți libertine.

Vârsta reprezintă un atu pentru ei deoarece nu trezesc suspiciuni organelor de

ordine prin prezența lor în unele locuri. În ciuda experienței de viață scăzute, ei dau

dovadă de multă ingeniozitate în ceea ce privește comiterea actelor infracționale, 85%

dintre delincvenți practică vagabondajul, consumul de substanțe excitante, frecventează

barurile, practică jocurile de noroc.

O pondere destul de mare dintre delincvenții juvenili o reprezintă cei care au

abandonat școala, care provin din familii dezorganizate sau care lipsesc perioade mai

îndelungate de la domiciliu, fără ca părinții să se intereseze de ei, precum și cei care au

fugit din școli de reeducare sau școli ajutătoare, de unde aceștia obișnuiesc să fugă în

grupuri de 2-3 persoane.

Minorii infractori din mediul urban se cunosc foarte bine atât între ei, cât și pe

gazdele de infractori la care uneori dorm sau prin intermediul cărora valorifică bunurile

produse ca urmare a săvârșirii infracțiunilor.

Membrii acestor grupuri dau dovadă de agresivitate ieșită din comun, datorită

faptului că o parte dintre aceștia practică arte marțiale sau alte stiluri de luptă.

De regulă, șeful grupului este cel mai bine antrenat în acest domeniu și care dă

dovadă de mult tupeu în abordarea diverselor situații care pot afecta grupul. Cei mai

mulți dintre aceștia poartă arme albe, atât în scopul de a se ajuta de acestea la comi-

te4rea actelor infracționale, cât și în scopul de a conferi o siguranță mai mare în viața

de zi cu zi. Pentru a-și planifica viitoarele acțiuni, aceștia își dau întâlnire în subsolurile

blocurilor, în holurile cinematografelor sau în pasaje subterane.

Datorită faptului că au foarte mult timp liber la dispoziție spre deosebire de

minorii care frecventează cursurile școlare, aceștia ajung în scurt timp să cunoască

foarte bine localitatea, cu locurile sale mai mult sau mai puțin cunoscute de către majo-

ritatea populației.

Datorită acestui lucru, ei ajung să cunoască foarte bine locurile vulnerabile ale

diverselor unități comerciale, mărfurile cu care acestea sunt aprovizionate, locurile în-

tunecoase favorabile comiterii infracțiunilor de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.

Ei comit spargerile, în primul rând pentru asigurarea hranei sau a unor bunuri

necesare, cum ar fi îmbrăcămintea, încălțămintea, cât și pentru valorificarea acestora,

sumele de bani câștigate fiind cheltuite, ulterior, în sălile de jocuri mecanice.

Marea lor majoritate se specializează în comiterea unor anumitor tipuri de in-

fracțiuni: furturi din buzunare , spargeri de școli, locuințe, de consignații, infracțiuni cu

violență.

S-au înregistrat și situații când s-au comis infracțiuni ca urmare a consumului

excesiv de alcool. Conștientizând faptul că pot trezi suspiciuni cu privire la proveniența

banilor pe care îi cheltuiește, după comiterea infracțiunilor, aceștia se deplasează în alte

localități, pentru ai cheltui.

Chiar și în cazul în care au fost prinși, aceștia dau dovadă de multă îndrăznea-

lă, manifestând, în timpul anchetei judiciare, tendința de a ascunde adevărul, nu recu-

nosc faptele comise decât cu foarte mare greutate.

Marea majoritate a acestor minori recidivează la scurt timp după ce li se dă

drumul, urmând a fi cercetați în stare de libertate, în special cei care sunt specializați în

furturi de auto-moto sau din buzunare.

118

Cu situații deosebite din domeniul delincventei juvenile se confruntă și lucrăto-

rii de poliție de la Transporturi Feroviare, minorii, în ultima vreme, urcându-se în tre-

nuri, unde comit diverse infracțiuni, fiind, apoi, greu de identificat.

Un alt mod de dobândire a banilor, mod utilizat mai ales de către minore, îl re-

prezintă grupările de pe lângă barurile de noapte, acostând apoi turiști străini cu care

întrețin relații intime în schimbul unor foloase materiale.

Datorită vicleniei și tupeului de care dau dovadă infractorii minori din mediul

urban, sunt mai greu de prins de către poliție, iar faptele lor sunt mai greu de dovedit,

astfel că pentru a nu asista la o explozie a criminalității juvenile în mediul urban, se

impune soluționarea cu operativitate a tuturor cauzelor în care sunt implicați minori.

2.4. Aspecte specifice infractorilor minori din mediul rural

Infractorii minori din mediul rural sunt într-un număr mult mai redus decât cei

din mediul urban.

Deși trăsăturile generale ale infractorilor minori din mediul urban sunt aceleași

cu cele ale celor din mediul rural, totuși, există câteva caracteristici care îi individuali-

zează pe aceștia din urmă de cei dintâi, caracteristici determinate de mediu, de mentali-

tatea specifică persoanelor din mediul rural.

Spre deosebire de cei din mediul urban, delincvenții minori sunt în organizații

mult mai reduse (2-3 persoane) spre deosebire de 5-15 persoane cum sunt cele din zona

urbană sau acționează individual, excepții făcând minorii care provin din rândul rromilor.

Aceștia, de regulă comit furturi de pe câmp, din locuințele unor oameni în vâr-

stă sau neajutorați, furturi de biciclete, din mici unități comerciale sau din curțile oa-

menilor, în special animale domestice sau păsări. Și în mediul rural, minorii, uneori, își

studiază victimele care locuiesc în case izolate, precum și societățile comerciale unde

se comercializează bunuri de larg consum sau băuturi alcoolice.

În cazul furturilor, prejudiciul realizat este foarte mic, raportat la prejudiciile

realizate ca urmare a comiterii unor infracțiuni în mediul urban.

Majoritatea infractorilor din zonele limitrofe municipiilor sau orașelor își des-

fășoară activitatea infracțională aproape în totalitate în mediul urban, intrând în antura-

jul unor infractori din acest mediu. În timpul navetei de la sate spre orașe, aceștia comit

și infracțiuni de furt și tâlhărie victimele fiind călători din trenuri, autobuze sau maxi-

taxi.

Din punct de vedere al muncii de poliție, infractorii minori sunt mult mai ușor

de depistat sau de a fi recunoscuți de către victime sau chiar cu ocazia unor cercetări

ulterioare efectuate de către polițiști, o cauză fiind numărul de persoane redus al locali-

tății rurale, precum și faptul că toate persoanele se cunosc între ele. Identificarea in-

fractorilor minori se poate realiza mult mai ușor și în situațiile în care aceștia, după

săvârșirea faptei fug din localitate, angajându-se zilier la persoane particulare sau fer-

me agrozootehnice. În timpul anchetei, minorii din mediul rural sunt dominați de regre-

te, rușine sau teamă, mărturisind comiterea infracțiunii din primele momente ale de-

clanșării cercetărilor.

119

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII POLIȚIENEȘTI PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELINCVENTEI JUVENILE

3.1. Organizarea activității unităților de poliție

În executarea sarcinilor ce-i revin potrivit legii27, Poliția Română acționează

pentru prevenirea delicvenței juvenile și a victimizării copilului colaborând cu alte in-

stituții ale statului și alte organisme neguvernamentale abilitate. De asemenea, asigură

constatarea și cercetarea infracțiunilor comise de minori, în conformitate cu dispozițiile

legale în vigoare.

Activitatea de prevenire și combatere a faptelor antisociale comise de minori

precum și a victimizării acestora se desfășoară sub conducerea directă a șefilor de uni-

tăți și subunități de poliție. Ofițerii din formațiunile operative, agenții de poliție precum

și lucrătorii posturilor de poliție, sunt obligați să intervină când depistează minori care

săvârșesc infracțiuni, întreprinzând primele cercetări și să raporteze imediat semnalări-

le și informațiile pe care le primesc cu privire la faptele antisociale comise de către

aceștia.

Pentru asigurarea cunoașterii temeinice a situației operative în rândul minori-

lor, în scopul organizării activităților de poliție, este necesar să se efectueze o temeini-

că documentare referitoare la modul de viață, relațiile și preocupările infracționale, ur-

mărindu-se ca prin liderii acestora și alte persoane de încredere să se prevină atât comi-

terea de infracțiuni, cât și identificarea și tragerea la răspundere a celor care încalcă

legile. Astfel, este necesar să se asigure permanent și activ elementul polițienesc în te-

ren, în timpul și locurile unde se concentrează minorii, pentru a se cunoaște mișcarea

acestora, precum și intențiile în vederea comiterii de infracțiuni.

Trebuie să fie identificate toate elementele potențial periculoase, predispuse la

săvârșirea de infracțiuni și care urmează să facă obiectul supravegherii formațiunilor de

poliție, în acest scop vor fi exploatate evidențele privind minorii ce fac obiectul comisi-

ilor pentru protecția copiilor, internării în școli speciale de reeducare și în alte instituții

specializate, precum și materialele informative și alte date obținute în procesul muncii.

Toată documentația va face obiectul analizelor și studiilor privind starea in-

fracțională în rândul minorilor, fundamentate cu cazuri mai deosebite, semnificative.

Aceste materiale documentare vor fi folosite în emisiunile realizate de radio, televiziu-

ne, presă, prelucrări în unitățile de învățământ, cu părinții, cadrele didactice, în vederea

pregătirii antiinfracționale, cu exemple de minori care au comis infracțiuni grave, repe-

tate, în grup sau prin folosirea violenței.

În această documentare a ofițerului de linie nu este lipsit de importanță dacă ți-

ne evidența persoanelor chemate la unitatea de poliție pentru atragerea atenției și aver-

tizării asupra răspunderii pe care o au în legătură cu manifestările antisociale ale mino-

rilor pe care îi au spre îngrijire, supraveghere și educare.

27 Legea nr. 218/2002, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române;

120

3.2. Sarcinile unităților de politie

Având în vedere aceste considerente au fost stabilite sarcini pentru unitățile de

poliție, care constau în:

1 cunoașterea la timp și sub toate aspectele a situației operative din teritoriul

de competență care să permită stabilirea cauzelor și condițiilor care generează, deter-

mină, înlesnesc ori favorizează săvârșirea de fapte antisociale de către minori, pentru a

se interveni cu cele mai corespunzătoare măsuri de combatere;

2 prevenirea oricăror încercări de încălcare a legilor sau normelor de convie-

țuire socială de către minori prin metode ori mijloace specifice, precum și colaborarea

cu Ministerul Justiției, Ministerul Public, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul

Muncii și Protecției Sociale, și Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copi-

lului și Adopție și Oficiul Național pentru Adopții28, în probleme concrete de educare,

ocrotire, reeducare și integrare socială;

3 participarea directă la aplicarea prevederilor legii, îndeosebi a celor care au

săvârșit fapte prevăzute de legea penală, atât pentru cei care răspund pentru faptele să-

vârșite, cât și cei care nu răspund penal sau sunt expuși să săvârșească asemenea fapte

ori ale căror purtări contribuie la răspândiri de vicii sau deprinderi imorale în rândul

altor minori. Această participare constă în efectuarea de cercetări în cauzele în care

participanții la comiterea infracțiunilor sunt minori, stabilirea identității minorilor găsiți

fără acte de identitate, sau care își ascund identitatea, internarea acestora în centrele de

primire, sesizarea comisiilor pentru protecția copilului, prinderea și reintegrarea mino-

rilor fugiți din centrele de primire și școlile speciale etc.;

4 intensificarea muncii de poliție cu caracter preventiv (acțiuni, controale, ra-

zii, patrulări) pentru depistarea minorilor predispuși la săvârșirea de infracțiuni, antre-

nându-se și reprezentanții celorlalte instituții îndrituite și luarea unui ansamblu de mă-

suri, în plan material, cultural, moral, care să vizeze îndeosebi acele categorii de per-

soane expuse victimizării ori alunecării pe panta criminalității;

5 schimbul operativ de informații și analiza periodică în comun cu organele

procuraturii și justiției și celelalte instituții îndrituite, privind evoluția și tendințele fe-

nomenului infracțional juvenil pentru aplicarea riguroasă a legii, îmbinarea înțelegerii

umane cu severitatea exemplară, renunțându-se la măsuri formale care nu conduc la

înțelegerea oportunității respectării normelor de drept și nu contribuie la recuperarea

socială și morală a minorilor delincvenți; asigurarea operativității și finalității judiciare

în cauzele cu minori, în care scop se va conlucra permanent cu formațiunea cercetări

penale în vederea dovedirii întregii activități infracționale și stabilirea cauzelor și con-

dițiilor ce au favorizat săvârșirea faptelor propunând soluții legale în raport de faptele

comise;

6 desfășurarea de activități polițienești în obiectivele, locurile și mediile de

interes polițienesc de importanță deosebită, cum sunt: centrele de primire minori, școli-

le speciale de reeducare, internate, licee, grupuri școlare, cămine de nefamiliști etc.

7 luarea în evidență și supravegherea minorilor cu comportament deviant pre-

dispuși la comiterea de infracțiuni grave, de asociere în grup, voiajori, precum și a ce-

lor care au suferit condamnări pentru asemenea fapte sau cu mod de operare deosebit;

8 desfășurarea de activități polițienești pentru descoperirea autorilor în

28 Legea nr. 275/2004 privind înfiinţarea Oficiului Naţional pentru Adopţii;

121

cauzele complexe rămase cu autori neidentificați, în care, după modul de operare, bu-

nurile sustrase, urmele lăsate la locul faptei sunt indicii că autorii pot fi minori;

9 organizarea, împreună cu celelalte instituții cu atribuțiuni, de activități de

pregătire antiinfracțională a părinților și cadrelor didactice și, totodată, realizarea unor

emisiuni de radio-tv, ori a unor materiale pentru presă destinate educării juridice a

acestora;

10 sesizarea comisiilor pentru protecția copilului aflat în dificultate, în vederea

luării măsurilor educative față de copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea pe-

nală dar care nu răspunde penal;

11 conlucrează cu ofițerii celorlalte formațiuni (prevenire, ordine publică, tran-

sporturi, poliție rutieră, cercetări penale, criminalistică, etc.) pentru executarea sarcini-

lor din programele de măsuri, planurile de acțiune oria dispozițiilor date de șefii cu

atribuții în domeniu;

12 identifică, iau în evidență și monitorizează toate unitățile din sistemul de

protecție al minorilor aflați în dificultate, cu prioritate centrele de plasament ale consi-

liilor populare și O.N.G.-urilor, casele de copii și școlile ajutătoare de pe raza de com-

petență;

13 sesizează comisia județeană (de sector în Capitală) pentru protecția copilu-

lui, cu cazurile de minori delicvenți și propune luarea măsurilor corespunzătoare de

către comisia pentru protecția drepturilor copilului;

14 desfășoară activități de instruire a agenților de la posturile de poliție aronda-

te municipiului sau orașului cu privire la activitatea de prevenire și combatere a feno-

menului infracțional în rândul minorilor, acordă sprijin pentru identificarea celor care

sunt luați în atenție și încadrarea informativă a acestora, precum și în soluționarea ope-

rativă a cauzelor în care autorii sunt minori;

15 țin evidența minorilor asupra cărora s-au pronunțat hotărâri definitive de în-

credințare spre supraveghere părinților, tutorilor sau serviciilor publice specializate,

stabilind măsuri pentru cunoașterea activități desfășurate de aceștia pentru reeducarea

și prevenirea comiterii de noi fapte antisociale.

122

CAPITOLUL IV

MIJLOACELE ȘI METODELE FOLOSITE DE UNITĂȚILOR DE

POLIȚIE PENTRU COMBATEREA INFRACȚIONALITĂȚII

JUVENILE

Întreaga activitate a organelor de poliție de prevenire și combatere a fenome-

nului delicvenței juvenile trebuie să aibă la bază sistemul legislativ în vigoare, urmă-

rindu-se creșterea contribuției poliției la asigurarea protecției și ocrotirii minorilor,

pentru dezvoltarea lor fizică și morală sănătoasă.

Trebuie să reținem faptul că în statul de drept, minorului i se oferă posibilitatea

de a crește și se forma conform cu aptitudinile și posibilitățile spirituale și materiale,

dar, totodată, societatea pretinde o conduită morală, având nevoie de aportul său con-

cret la dezvoltarea națiunii.

Se amplifică, totodată, rolul familiei - nucleul societății - în care copiii sunt

pregătiți pentru muncă și viață - care are îndatorirea de a asigur creșterea și educarea

sănătoasă a copiilor, cultivarea dragostei pentru muncă, a comportamentului civilizat în

viața socială, a devotamentului față de patrie și popor.

4.1. Cunoașterea situației operative

Infracțiunile și contravențiile comise de minori trebuie cunoscute și analizate

în complexitatea lor, la nivelul unității de poliție, cu participarea tuturor cadrelor care

desfășoară muncă informativă și de cercetare penală în această direcție, pentru a se lua

cele mai eficiente măsuri de prevenire și descoperire a faptelor antisociale încă din fază

incipientă.

În vederea organizării activităților specifice se iau în considerare următoarele

elemente:

- dinamica infracțiunilor comise de minori în anumite perioade de timp (tri-

mestre, semestre, anual);

- dinamica infracțiunilor în ansamblul țării și pe județe: pe genuri de infracți-

uni; pe grupe de vârstă:

o până la 14 ani;

o între 14-18 ani.

- dinamica privind structura participanților la comiterea infracțiunilor: elevi,

salariați, fără ocupație, bolnavi psihic, cu sau fără antecedente penale;

- varietatea modurilor de operare folosite pentru comiterea infracțiunilor,

avându-se în vedere:

o o timpul când au fost comise;

o locul comiterii;

o mobilul;

o participarea în grup;

o atragerea minorilor de către majori;

o pregătirea instrumentelor pentru a fi folosite la comiterea infracțiunii;

123

o deținerea de informații sau cumpărarea de ponturi pentru locurile unde ur-

mează să comită infracțiuni etc;

o potențialul informativ de care dispunem și aportul său la descoperirea și

probarea infracțiunilor comise de minori;

o personalitatea infractorilor minori sub raportul antecedentelor penale, al si-

tuației familiale și școlare, al ocupației (vicii, locuri frecventate, anturaj etc);

o numărul de inculpați din rândul minorilor în sarcina cărora au fost reținute

infracțiuni și ponderea infractorilor primari;

o cazuri mai deosebite privind grupuri de infractori, minori care au comis

mai multe infracțiuni până au fost descoperiți și cei care au comis fapte grave și deose-

bit de grave;

o cunoașterea minorilor care au comis fapte fără caracter penal, pentru a se

lua măsuri în vederea prevenirii comiterii unor fapte grave;

o dinamica și structura populației tinere (inclusiv țigani) de pe teritoriul de

competență;

o stabilirea condițiilor și împrejurărilor care generează sau favorizează apari-

ția manifestărilor antisociale.

Dinamica criminalității, în general, și a delincventei juvenile, în special, ur-

mează dinamica vieții social-economice, care exprimă starea de anemie socială exis-

tentă la următoarele niveluri:

o macrosocial (inegalități economice, șomaj, migrarea de la sat la oraș și in-

vers, recesiunea economică etc.);

o microsocial (dezorganizarea familiilor, amplificarea concubinajului, anturaj

nociv, eșecuri sociale în grup etc.);

o individual (agresivitate, alcoolism, lipsă de educație etc.). începând cu anul

1990, criminalitatea juvenilă a cunoscut o explozie semnificativă, cifrele înregistrate

multiplicându-se de la an la an. Deși, cifrele absolute indică un salt remarcabil al aces-

tui fenomen trebuie spus însă că, procentual ponderea pe care o deține delincventa ju-

venilă în totalul general al faptelor penale a cunoscut două etape.

Prima o constituie perioada de tranziție 1989-1990, când ponderea delincventei

juvenile a scăzut la mai puțin de jumătate din totalul general al infracțiunilor, iar a doua

etapă este constituită din anii de după 1990 în care a fost înregistrată o tendință de creș-

tere lentă dar sigură a procentului deținut în totalul general al infracțiunilor.

Fenomenul delincventei juvenile a fost perceput ca fiind exploziv după 1990 nu

numai datorită creșterii numerice a minorilor implicați, ci și a aspectelor noi pe care le-a

dobândit față de perioada anterioară, printre care relevante pot fi considerate următoarele:

■ scăderea vârstei celor care comit infracțiuni - totalul minorilor care au comis

fapte penale la categoria de vârstă până la 14 ani cunoaște un ritm de creștere anual mai

ridicat față de cel de la categoria de vârstă 14-18 ani;

■ creșterea gradului de pericol social al faptelor săvârșite (implicarea minorilor

în infracțiuni comise cu violență, în special, tâlhării);

■ tendința minorilor de a se organiza în grupuri care pot săvârși mai multe fap-

te penale până în momentul descoperirii lor și aplicării sancțiunilor legale explică creș-

terea numărului de infracțiuni față de numărul participanților la comiterea lor;

■ atragerea minorilor în grupuri infracționale conduse de majori, apariția unor

rețele organizate ce exploatează în mod special copiii, conturarea unui sistem al crimi-

nalității juvenile.

124

O analiză temeinică și completă a situației operative pe această linie de muncă

va permite luarea celor mai adecvate măsuri în vederea prevenirii și descoperirii fapte-

lor antisociale comise de unii minori.

4.2. Măsuri și mijloace folosite de organele de poliție pentru combaterea

manifestărilor antisociale comise de minori

În activitatea de combatere (prevenire și descoperire) a manifestărilor antisoci-

ale ce sunt comise de minori, se va acorda atenție sporită identificării elementelor tine-

re cu comportament deviant pentru a fi supravegheate cu privire la faptele ce le comit,

în acest scop solicitându-se sprijinul celorlalți factori cu atribuții în acest domeniu.

Pentru ca această activitate să aibă eficiență este necesar ca factorii educațio-

nali și de ocrotire, respectiv familia, școala, autoritatea tutelară, biserica, comisiile pen-

tru protecția copilului, mijloacele de comunicare în masă etc. să-și îndeplinească atri-

buțiile și sarcinile ce le revin.

O eficiență deosebită o pot avea și unele activități ale organelor de poliție în-

dreptate în direcția formării civice a minorilor prin măsuri variate, cum sunt:

■ cu ocazia înmânării actelor de identitate la împlinirea vârstei de 14 ani într-

un cadru festiv;

■ participarea cadrelor de poliție la întâlnirile profesorilor cu părinții și elevii

aducând în discuție unele aspecte concrete din viața și activitatea elevilor;

■ atragerea elevilor la unele activități cu caracter polițienesc (poliție rutieră,

cercuri tehnico-aplicative cu profil criminalistic, întâlniri cu caracter juridic);

■ luarea sub patronaj a unor licee și școli;

■ prezentarea unor aspecte din activitatea organelor de poliție, încadrarea juri-

dică și pedepsele care sunt prevăzute pentru unele fapte comise de minori;

■ organizarea unor concursuri pe teme polițienești și juridice.

Un moment important pentru sporirea activității de prevenire îl constituie de-

pistarea operativă a minorilor predispuși să comită infracțiuni și alte fapte antisociale,

care se află în situația de a deveni infractori. În asemenea situații se află minorii lipsiți

de supraveghere, minorii deveniți vicioși, fără ocupație, cei fugiți de la domiciliu sau

din școlile de reeducare, care vagabondează, cerșesc, practică prostituția, inhalează

substanțe euforizante, existând pericolul real de a deveni infractori.

Familiile cu copiii predispuși a deveni infractori trebuie analizate în mod dife-

rențiat, în sensul de a determina exact răspunderea ce le revine pentru situațiile în care

se află copiii acestora.

În acest sens, este necesar să se stabilească familiile în care părinții favorizează

comportamentul deviant al propriilor copii, tolerează parazitismul, imoralitatea, aven-

turismul, anarhismul, alcătuiesc și întrețin un mediu nociv pentru a se lua toate măsuri-

le de influențare pozitivă sau tragere la răspundere. Aproape toți minorii cu comporta-

ment deviant au ca antecedente: absențele nemotivate de la școală, corigentele, repe-

tenții, întreruperea pregătirii școlare sau profesionale față de care familia, școala, auto-

ritatea tutelară, nu manifestă o atenție corespunzătoare pentru a fi recuperați înainte de

a ajunge în fața organelor judiciare.

În situația când ne confruntăm cu infracțiuni ai căror autori sunt minori, este

necesară descoperirea operativă și cercetarea completă sub toate aspectele în legătură

cu faptele comise, legături infracționale, locuri și medii frecventate deoarece, pe de o

125

parte, sunt estompați în a mai comite noi infracțiuni, iar pe de altă parte, descurajați cei

predispuși la asemenea fapte.

Este necesar să se mențină un schimb permanent de informații cu conducerile

penitenciarelor și școlilor de reeducare pentru a se obține date despre săvârșirea unor

infracțiuni ai căror autori nu au fost identificați. Totodată, organele de poliție trebuie să

asigure cunoașterea preocupărilor infracționale ale minorilor veniți în vacanță, învoiți și

să organizeze identificarea și prinderea celor care au fugit din asemenea stabilimente.

O altă latură a măsurilor polițienești o constituie sensibilizarea opiniei publice

împotriva actelor antisociale comise de aceștia. Astfel, au devenit frecvente dezbaterile

în presă, T.V., radio, școli, cu privire la unele infracțiuni și alte fapte antisociale comise

de unii minori.

În cazul punerii în dezbatere a faptelor reprobabile a unor infractori minori,

auditoriul trebuie pregătit pentru a evita atitudini de compătimire sau admirație, trebuie

să resimtă răspunderea ce o au atât familiile cât și colectivele din mijlocul cărora s-au

desprins aceștia.

Colaborarea dintre organele de poliție și celelalte instituții de stat cu atribuții

specifice în educarea și îndreptarea comportamentului deviant este o măsură ce nu tre-

buie limitată numai la consfătuiri, simpozioane, dezbateri, informări reciproce, ci ori-

entată în acțiuni concrete de stabilire și înlăturare a condițiilor și împrejurărilor care

generează sau favorizează fenomenul infracțional juvenil. La nivelul unităților de învă-

țământ:

■ organizează în comun activități de cunoaștere de către elevi și părinți a legi-

lor și altor acte normative;

■ efectuează un schimb permanent de informații cu cadrele didactice, în vede-

rea cunoașterii reciproce a aspectelor negative din comportarea unor elevi;

■ organizează acțiuni cu caracter preventiv în incinta unităților de învățământ,

internate, cămine cu participarea reprezentanților inspectoratului școlar și a cadrelor

didactice etc.

În activitatea de prevenire și descoperire a infracțiunilor și altor manifestări an-

tisociale ce sunt comise de minori vor fi folosite în mod diversificat mijloacele muncii

informativ-operative, cum sunt:

■ evidențele unităților de poliție din care amintim: evidența informatizată a

persoanei, evidența formațiunilor de cazier judiciar și evidența operativă, evidențele

persoanelor dispărute, urmărite, a cadavrelor, persoanelor cu identitate necunoscută și a

dromomanilor etc.;

■ evidențele minorilor pentru care s-au luat măsuri de ocrotire de către instan-

țele judecătorești;

■ evidențele minorilor depistați cu ocazia acțiunilor preventive;

■ evidențele cu minori externați la termen sau condiționat din școlile de reedu-

care;

■ investigația ca mijloc al muncii de poliție cu ajutorul căruia se obțin date ce

interesează organele de poliție despre persoane, fapte, bunuri, obiective, locuri și medii;

■ filajul cu ajutorul căruia putem stabili legăturile infracționale, locurile de as-

cundere a persoanelor și bunurilor ce interesează organele de poliție etc.

Rolul hotărâtor în combaterea infracționalității juvenile revine rețelei informa-

tive - ca mijloc de identificare și supraveghere a persoanelor, locurilor și mediilor frec-

ventate de această categorie de persoane.

126

De asemenea, în ce privește strategia pentru prevenirea și combaterea delin-

cventei juvenile în prezent, se impun următoarele obiective și modalități de lucru:

Obiective:

• informarea și educarea minorilor în domeniile juridic și civic pentru a-i învă-

ța să-și exercite drepturile și să-și asume responsabilități într-o societate democratică;

• dezvoltarea unui comportament civic și facilitarea formării unui sistem de va-

lori bazat pe respectarea normelor de conviețuire socială;

• atragerea, perfecționarea și integrarea într-o mișcare asociativă a unor minori,

lideri informali în colectivitățile din care provin;

• formarea la minori a unei concepții comunitare de prevenire și combatere a

criminalității.

Modalități de lucru:

• programe de modelare comportamentală;

• pregătirea din rândul tinerilor a unor „formatori" care, la rândul lor, să tran-

smită în rândul minorilor problematica referitoare la prevenirea criminalității, să susți-

nă teme cu specific antiinfracțional în cadrul orelor de dirigenție, să formeze și să co-

ordoneze activitatea cercurilor de luptă împotriva criminalității din unitățile de învăță-

mânt;

• Simpozioane, seminarii și mese rotunde cu participarea reprezentanților poli-

ției, a factorilor cu răspunderi în domeniul educației și a elevilor;

• prezentarea în școli a legislației și cazurilor de încălcare a legii;

• editarea de pliante și broșuri cu conținut antiinfracțional;

• organizarea de concursuri cu tematică preventivă;

• uzitarea de mass-media drept canal de comunicare între poliție și comunitate;

• prezența elementului polițienesc în zona unităților de învățământ pentru rea-

lizarea unui climat de siguranță civică.

În privința aspectelor legate de prevenirea și ameliorarea delincventei juvenile

ar fi necesar să stea în atenția instituțiilor cu responsabilitate în domeniu, următoarele

aspecte:

• monitorizarea permanentă și evaluarea periodică a situației delincventei juve-

nile existente și a modificărilor ce apar în timp;

• inițierea unor măsuri legislative din care să nu lipsească elementele unui sis-

tem eficient de reacție post-penală (care să favorizeze deci, reintegrarea socială a mino-

rilor și tinerilor delincvenți);

• introducerea sistemului de pedepse alternative preconizat, cu diversificarea și

accentuarea măsurilor cu caracter formativ, resocializant în detrimentul celor coercitive;

• modificarea regimului instituțiilor de detenție - crearea posibilităților reale de

formare, educare, instruire profesională și asistare psihologică a minorilor și tinerilor în

spațiul penitenciar (în vederea reducerii numărului cazurilor în care se reiterează com-

portamentul infracțional);

• asigurarea unor condiții de adaptare treptată a minorilor și tinerilor la cerințe-

le comunității în momentul în care aceștia au fost liberați (restabilirea și supravegherea

contactelor cu familia, în cazul în care aceasta există, constituirea unor spații speciale

în care adolescenții pot fi consiliați și orientați socio-profesional și educațional);

• cooperarea tuturor instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale coimpli-

cate în analiza și soluționarea infracționalității juvenile, în vederea realizării unor pro-

grame efective de intervenție elaborate și coordonate de specialiști.

127

CAPITOLUL V

„COPIII STRĂZII" ȘI PONDEREA LOR ÎN COMITEREA

DE FAPTE INFRACȚIONALE


Minorii din așa-numita categorie a „copiilor străzii" se găsesc, de obicei, într-o

situație mixtă, în care abandonul are o dublă semnificație și anume abandonarea de

către copil sau adolescent a mediului în care a fost crescut și educat (în special familia)

și abandonarea afectivă, morală sau chiar materială a minorului de către părinți ori de

persoanele sau instituțiile cărora minorul le-a fost încredințat. Aceasta este situația ma-

jorității copiilor străzii. În această categorie trebuie însă cuprinși și copiii sau adoles-

cenții care din proprie inițiativă se integrează în viața nomadă a acestor „grupuri stra-

dale", fără ca nici un factor exogen de natură obiectivă sau subiectivă să-i determine la

adoptarea acestui mod de existență.

Pe fondul imaturității intelectuale și a unui deficit moral unii copii și adoles-

cenți se simt atrași și ulterior se încadrează în grupuri cu comportamente deviante cum

sunt cele formate din „copiii străzii". În legătură cu termenul de „copii ai străzii", grupa

de vârstă pe care acesta o cuprinde nu corespunde etapizării cu care operează biologia

vârstelor. Accepția de copil are mai degrabă un sens general de descendent imatur so-

cial și mintal. De aceea, din grupurile de „copii ai străzii" fac parte atât minori care au

vârsta copilăriei cât și prepuberi și adolescenți.

„Copiii străzii" sunt copiii sub 18 ani, care trăiesc în mediul stradal pentru o

perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copii care hoinăresc din loc în loc și care au

grupuri asemenea lor și contacte în stradă. Oficial acești copii pot avea drept adresă

domiciliul părinților sau o instituție de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au con-

tacte foarte puține sau chiar deloc cu acei adulți, părinți, școală sau instituții de ocrotire

care au obligații față de ei. Această definiție nu și-a propus să fie exhaustivă, ci doar să

constituie un instrument de determinare a sferei fenomenului. Riscurile cu care se con-

fruntă „copiii străzii" se pot reflecta în creșterea criminalității și într-un posibil transfer

al acestor caracteristici generațiilor următoare. Aceasta include: sănătatea pusă în peri-

col, abuz de droguri și alcool, sarcini nedorite, promiscuitate, boli venerice, suicid.

Copiii străzii - acest termen generic desemnează un fenomen psihosocial al că-

rui actori sunt categoriile de copii care si-au găsit refugiul în mediul stradal, ca expre-

sie comportamentală reactivă față de traumele suferite în mediile de proveniență (fami-

lie/instituție). Din această categorie fac parte copiii care trăiesc și/sau muncesc pe stra-

dă, împreună sau nu cu familia lor, respectiv:

a) copiii străzii - cei care trăiesc permanent în stradă și nu întrețin nici un fel de

legături cu familia;

b) copii în stradă – cei care se află circumstanțial în stradă și care păstrează le-

gături ocazionale cu familia;

c) copii pe stradă – cei care se află permanent pe stradă trimiși de familie pen-

tru a câștiga bani prin diverse munci, cerșit sau mici furturi;

d) familii cu copii în stradă.

128

Altfel spus, copiii străzii reprezintă grupul abandonat de toți cei care, în mod

legal, ar trebui sa se ocupe de protecția lor (părinți sau instituții). Trăind permanent în

stradă, singurul lor obiectiv îl reprezintă construirea unor sisteme/strategii funcționale

de supraviețuire.29

5.2. „Copiii străzii“ în România

După Revoluția din decembrie 1989, copiii străzii din România au început să

constituie o realitate socială din ce în ce mai vizibilă și neliniștitoare, ce însoțește alte

aspecte sociale dificile, legate de perioada de tranziție a societății românești.

Reacția opiniei publice interne și internaționale în față acestora a devenit tot

mai vizibilă și asociată adesea cu marginalizarea, ilegalitatea, delincventa, abuzul de

droguri, abuzul sexual, iar sporirea ofertei de programe în domeniu din partea unor or-

ganizații nonguvernamentale, îndeosebi străine, ce funcționează în prezent în România,

au impus această problemă atenției autorităților centrale și locale, poliția fiind instituția

ce a acționat constant, desigur în cadrul legal existent.

Pentru opinia publică, copiii străzii sunt copiii fără adăpost (locuință). Din

acest punct de vedere se poate vorbi de trei categorii de subiecți:

• minorii fără domiciliu - care nu mai au contact cu propria familie sau cu uni-

tățile de ocrotire și trăiesc pe stradă în locuri publice;

• vagabonzii circumstanțiali - care au fugit de acasă sau din unitățile de ocroti-

re și sunt atrași de viața de stradă;

• minorii care muncesc - cei care au contact regulat cu propria familie, dar în-

cearcă să-și acopere propriile nevoi sau ale familiei cerșind pe stradă, în metrouri sau

făcând diferite munci necalificate, ocazionale, unele ilegale.

Începând din anul 1991, instituții guvernamentale, inclusiv M.A.I. - I.G.P.R.-

și o serie de organisme nonguvernamentale și-au propus să se ocupe în mod special de

acești copii, demarând o serie de programe, dintre care unele s-au dovedit a fi eficiente.

Legea nr. 273/2004 prevede măsuri de ocrotire a copiilor aflați în situații deo-

sebite, atât prin forme de ocrotire instituționalizate, cât și neinstituționalizate - plasa-

ment familial în familii substitutive, supraveghere deosebită din partea familiei natura-

le sau ocrotire în instituții cu caracter deschis, cu pronunțat caracter familial, organizate

și conduse de agenți neguvernamentali.

Pentru primirea direct din stradă a copiilor vagabonzi, cuprinși între 3 și 18 ani

și reorientarea lor spre alte forme de ocrotire, funcționează comisiile județene pentru

ocrotirea minorilor.

În București și în fiecare județ funcționează, ca instituții de tranzit și de triere,

pe baza legii mai sus menționate, „centre de primire a minorilor".

5.3. „Copiii străzii“ - potențiali infractori

În țara noastră cercetările referitoare la grupurile și bandele cu minori cu com-

portament deviant au avut un caracter subsidiar, fiind integrate ca variabile în încercările

complexe referitoare la etiologia și formele de manifestare ale delincventei juvenile.

29 Dr. N.D. Barbu, „Elemente constitutive ale fenomenului de pedofilie”, Editura Nelmaco, Bucureşti,

2006, pag.150;

129

Din punct de vedere al criminologiei, analiza grupurilor de copii a făcut o dis-

tincție între copiii adaptați, care se reunesc în grupuri datorită unei nevoi psihoafective

de contacte sociale și de joacă, și copiii inadaptați social, care se asociază în funcție de

situația de inadaptare în care se află(școlară, familiară) și de gradul lor de reactivitate la

asemenea împrejurări.

În general, grupurile alcătuite din așa-numiții „copii ai străzii" fac parte din ul-

tima categorie. Ele au un caracter spontan și o compoziție fluctuantă, numărul partici-

panților fiind în funcție de locurile predilecte unde vagabondează și își organizează

condițiile precare de existență.

Faptele antisociale, de la furturile simple sau calificate, la prostituție, tulbura-

rea liniștii publice, comerț ilicit, consum de substanțe halucinogene, constituie princi-

pala lor activitate. Furtul, cerșetoria și uneori o serie de activități ilicite care constau în

prestarea unor servicii ocazionale sunt principala sursă de existență a acestor grupuri.

Gradul lor de coeziune este relativ scăzut iar intervalul de vârstă este relativ mare, cu-

prinzând atât copii în vârstă de 7-10 ani, cât și minori în faza de început a pubertății și

chiar adolescenți.

În componența acestor grupuri pot să intre minori de vârste diferite care nu

prezintă fenomene de inadaptare familiară, ei fiind învățați de părinți să ducă un astfel

de mod de viață, ca perioadă de „ucenicie" pentru o viitoare activitate infracțională.

Din cadrul acestor grupuri se pot forma „bandele de adolescenți", care prezintă un grad

sporit de pericol social. Astfel, există bande de copii ai străzi care se formează în func-

ție de un scop infracțional predefinit. Indivizii se reunesc în funcție de abilitatea și de

posibilitățile lor de a contribui la realizarea acestor scopuri.

5.4. Modalități de abordare a fenomenului „copiii străzii"

Documentele emise de organismele internaționale care se ocupă de diferitele

forme de protecție a copiilor și adolescenților și de drepturile acestora în societate au

pus în evidență trei direcții fundamentale în care este abordată problematica grupurilor

stradale de minori și sunt orientate formele de intervenție socială:

• abordarea orientată spre protecția copilului;

• abordarea orientată spre reprimarea fenomenului;

• abordarea orientată spre respectarea drepturilor copilului.

5.4.1. Abordarea orientată spre protecția copilului

Este cea mai frecventă abordare și, legat de aceasta, de la începutul secolului

trecut multe țări vestice au dezvoltat sisteme de protecție a copiilor, plecând de la pre-

misa că ei sunt diferiți de adulți, incompleți și trebuie să fie tratați separat. Pregătirea

copiilor în fața tuturor pericolelor sociale este o necesitate. Ei sunt îndepărtați de piața

muncii, fiind obligați să urmeze școala. Delincventa și alte situații periculoase pentru

copii constituie obiectul controlului judiciar.

„Copiii străzii" au eludat până acum aceste sisteme și au devenit un nou grup -

țintă al măsurilor de protecție a copilului. Prin urmare au nevoie de atenție sporită, iar

energia trebuie focalizată pentru reintroducerea acestor copii în sistemele tradiționale

de socializare: școala și familia.

130

5.4.2. Abordarea orientată spre reprimarea fenomenului

Aceasta consideră pe „copiii străzii" ca o amenințare potențială sau reală a or-

dinii publice. Ei sunt acei indivizi ce fac străzile nesigure, care în mod repetat comit

serioase infracțiuni și care hărțuiesc lumea, aparent fără motive. Prin urmare, societatea

trebuie să reacționeze sever și dur.

Această abordare este din ce în ce mai răspândită în criminalitatea juvenilă. În-

crederea din ce în ce mai redusă în eficiența măsurilor preventive este utilizată ca un

argument pentru întoarcerea la acțiunea represivă clasică. Problema poate fi sub control

numai prin aplicarea unor pedepse dure.

O caracteristică centrală a abordării „lege și ordine" este aceea că fenomenul

este individualizat și considerat numai în termenii posibilelor sale consecințe pentru

ordinea publică.

5.4.3. Abordarea orientată spre respectarea drepturilor copilului.

O dată cu introducerea sistemelor de protecție a copilului, o serie de garanții

legale nu au mai fost considerate necesare. Acestea au fost marginalizate întrucât toată

lumea acționa în „interesul superior al copilului".

O abordare mai bine structurată va fi aceea a protecției legale a drepturilor

omului, considerându-i pe „copiii străzii" ființe umane ale căror drepturi fundamentale

le-au fost violate. Ar trebui luate măsuri pentru promovarea pentru copii acelor mai

bune șanse de ordin social, economic și cultural.

Fenomenul „copiii străzii" este legat de problemele sociale grave, cum ar fi să-

răcia, privațiunile și familia. Aceasta reclamă promovarea unei politici proactive prin

care se acordă sprijin copiilor și familiilor lor.

131

TEMA 5:

INVESTIGAREA ȘI CERCETARE INFRACȚIUNII DE

PROXENETISM

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE PRO-

XENETISM

1.1. Reglementarea juridică a infracțiunii de proxenetism, concept și caracteri-

zare.

1.2. Pericolul social reprezentat de fenomenul prostituției și al infracțiunii de

poxenetism.

1.3. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează abuzul și exploatarea

sexuală asupra femeii.

1.4. Evoluția și tendințele fenomenului infracțional pe linie de proxenetism.

Metode și mijloace folosite de infractori în comiterea unor astfel de fapte.

CAPITOLUL II

ACTIVITAȚI INFORMATIV-OPERATIVE, CRIMINALISTICE ȘI DE

CERCETARE PENALĂ CE SE EXECUTĂ PENTRU DESCOPERIREA AU-

TORILOR ȘI PROBAREA INFRACȚIUNII DE PROXENETISM

2.1. Organe competente și modul de sesizare al acestora.

2.2. Metode și mijloace folosite de poliție pentru descoperirea și probarea in-

fracțiunii de proxenetism

2.3. Problemele pe care trebuie să le dovedească cercetarea în cazul infracțiunii

de proxenetism

2.4. Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor

132

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA

DE PROXENETISM

1.1. Reglementarea juridică a infracțiunii de prostituție, concept și carac-

terizare.

Considerată „cea mai veche meserie din lume” și o „instituție tradițională”,

prostituția este caracterizată, cel mai adesea, ca o problemă morală. La fel ca orice pro-

blemă socială, prostituția este relativă, în sensul că standardele ei de definire se schim-

bă atât în timp, cât și în spațiu. De la prostituția sacră, la prostituția ca păcat și până la

prostituția ca formă de tranzacție socială, întreaga istorie a acestei veritabile „instituții

sociale” a cuprins numeroase definiții contradictorii între ele.

Că, prostituția constituie în întreaga lume un factor de imoralitate care conduce

la degradarea ființei umane, la eșecul civilizației. Întreaga propagandă mediatică reali-

zată în favoarea legalizării prostituției se sprijină pe argumente false. Motivele invocate

ascund de fapt importante interese de ordin financiar sau de altă natură (trafic de influ-

entă, corupție, etc.) ale structurilor de tip mafiot.

Concept și caracterizare - Fenomenul de prostituție. Prostituția este, de fapt,

acea faptă a persoanei care își procură mijloacele de existență practicând în acest scop

raporturi sexuale cu diferite persoane. Comerțul cu propriul său corp, cu propria sa via-

ță sexuală, în scopul procurării mijloacelor de existență și dezertarea din câmpul mun-

cii, caracterizează în esență fapta de prostituție. Este vorba atât de prostituția feminină,

adică de fapta unei femei care își procură mijloacele de existență prin practicarea de

raporturi sexuale în acest scop cu diferiți bărbați, cât și de așa-numita prostituție mas-

culină, adică de săvârșirea aceleași fapte de către un bărbat care practică în același scop

raporturi sexuale cu diferite femei.

Comerțul cu propriul trup este considerat nu numai ca o faptă profund imorală

dar și ca o faptă social periculoasă. Ca substitutiv imoral al muncii social utile pentru

câștigarea mijloacelor de existență, prostituția este o formă a parazitismului social,

deoarece obținerea mijloacelor de existență fără un contra echivalent de muncă socială

utilă înseamnă o existență social-parazitară. Practicarea prostituției este expresia con-

științei profund înapoiate și în contradicție antagonică cu morala și cu normele de con-

viețuire socială.

Concept și caracterizare - Infractiunea de proxenetism.30 Proxenetismul este

fapta persoanei care determină sau înlesnește practicării prostituției ori obținerea de

foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe per-

soane și care se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării

30 Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-213;

133

unor drepturi. În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării

prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limi-

tele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate. Prin practicarea prostituției se înțe-

lege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase pa-

trimoniale pentru sine sau pentru altul.

Proxenetismul reprezintă pe de altă parte cea mai periculoasă formă de parazi-

tism social și una din cele mai josnice, mai cinice și mai abjecte manifestări ale conști-

inței înapoiate, pervertite. Pericolul social deosebit al acestei fapte constă în împrejura-

rea că face din practicarea prostituției de către o altă persoană o sursă ilicită de câștig și

de procurare a mijloacelor de trai, și deci în rolul nefast pe care această faptă îl joacă în

favorizarea fenomenului prostituției.

În totală contradicție cu regulile de conviețuire socială, cu demnitatea umană,

proxenetismul provoacă, în același timp o gravă tulburare în desfășurarea relațiilor de

conviețuire socială și constituie un teren favorabil pentru săvârșirea altor fapte sociale

periculoase. Trebuie menționată totodată periculozitatea socială a proxenetului, per-

soană complet pervertită care, pentru a trafica asupra prostituării altora, se folosește de

toate mijloacele ce-i stau la îndemână, de la îndemn și înlesnire până la abile atrageri în

cursă sau insidioase constrângeri la practicarea prostituției. Din punct de vedere crimi-

nologic, proxenetismul este și el produsul societății exploatatoare în care, în numele

”libertății sexuale” și al inițiativei private, prostituția este recunoscută ca o profesie și

este tolerată de autorități, chiar dacă este supusă unui anumit control din punct de vede-

re sanitar. Practicarea prostituției este folosită ca o sursă de câștig de persoanele decla-

sate și descompuse moral care își fac, la rândul lor, o profesie din exploatarea prostitu-

ției, din recrutarea de persoane, în general femei, pentru casele de toleranță ori pentru

practicarea prostituției la domiciliu.

Proxenetismul reprezintă pe de altă parte cea mai periculoasă formă de parazi-

tism social și una din cele mai josnice, mai cinice și mai abjecte manifestări ale conști-

inței înapoiate, pervertite. Pericolul social deosebit al acestei fapte constă în împrejura-

rea că face din practicarea prostituției de către o altă persoană o sursă ilicită de câștig și

de procurare a mijloacelor de trai, și deci în rolul nefast pe care această faptă îl joacă în

favorizarea fenomenului prostituției.

În totală contradicție cu regulile de conviețuire socială, cu demnitatea umană,

proxenetismul provoacă, în același timp o gravă tulburare în desfășurarea relațiilor de

conviețuire socială și constituie un teren favorabil pentru săvârșirea altor fapte sociale

periculoase. Trebuie menționată totodată periculozitatea socială a proxenetului, per-

soană complet pervertită care, pentru a trafica asupra prostituării altora, se folosește de

toate mijloacele ce-i stau la îndemână, de la îndemn și înlesnire până la abile atrageri în

cursă sau insidioase constrângeri la practicarea prostituției. Din punct de vedere crimi-

nologic, proxenetismul este și el produsul societății exploatatoare în care, în numele

”libertății sexuale” și al inițiativei private, prostituția este recunoscută ca o profesie și

este tolerată de autorități, chiar dacă este supusă unui anumit control din punct de vede-

re sanitar. Practicarea prostituției este folosită ca o sursă de câștig de persoanele decla-

sate și descompuse moral care își fac, la rândul lor, o profesie din exploatarea prostitu-

ției, din recrutarea de persoane, în general femei, pentru casele de toleranță ori pentru

practicarea prostituției la domiciliu.

134

Obiectul juridic31 special îl constituie relațiile privind conviețuirea socială, a

căror desfășurare normală depinde de ocrotirea principiului asigurării existenței prin

muncă și de apărarea moralității raporturilor sexuale împotriva transformării acestora

în sursă de trafic și de proliferare a parazitismului în sfera relațiilor sociale. Pe lângă

aceste valori, prin incriminarea și sancționarea proxenetismului, sunt ocrotite și alte

valori conexe cum ar fi libertatea sexuală și demnitatea persoanei, valori grav atinse

prin transformarea persoanei în obiect de exploatare.

1.2. Pericolul social reprezentat de fenomenul prostituției și al infracțiunii

de poxenetism

Fenomenul prostituție1 apare, nu numai ca o faptă profund imorală, ci ca una

socialmente periculoasă, deoarece obținerea mijloacelor de existență fără un contra-

echivalent în muncă înseamnă ducerea unei existențe social-parazitare, ce reprezintă

expresia unei conștiințe profund înapoiate, care este în contradicție cu morala și norme-

le de conviețuire în societate. Totodată prin activitatea infracțională pe care o desfășoa-

ră prostituatele, racolează cu ușurință în cercul lor minore și tinere pe care le îndeamnă

să-și abandoneze școala, serviciul și familiile, angrenându-se la o viață de desfrâu și

imoralitate, de a trăi din ceea ce obțin ca preț al relațiilor sexuale întreținute în acest

scop cu diferiți bărbați.

Prin frecvența mare a actelor sexuale practicate cu diferiți parteneri necunos-

cuți și uneori în condiții neigienice, constituie o iminentă sursă de contaminare veneri-

că și de SIDA. Astfel, se aduce un dublu prejudiciu: respectiv unul de ordin etic și mo-

ral, iar în al doilea rând un prejudiciu de ordin medical.

Având în vedere gravitatea bolilor venerice și, în mod special, contaminarea cu

virusul SIDA, precum și posibilitatea retransmiterii acestora, ne putem imagina mai

bine pericolul sporit pe care-l prezintă practicarea prostituției.

Spre deosebire de prostituție, proxenetismul reprezintă cea mai periculoasă

formă de parazitism social și una din cele mai josnice, mai cinice și mai abjecte mani-

festări ale unei conștiințe înapoiate, pervertite. Pericolul social deosebit al acestei fapte

constă în aceea că, face din practicarea prostituției de către o altă persoană o sursă ilici-

tă de câștig și de procurare a mijloacelor de trai, precum și în rolul nefast pe care-l joa-

că în favorizarea și extinderea fenomenului prostituției.

În totală contradicție cu demnitatea umană, cu regulile de conviețuire socială,

proxenetismul provoacă în același timp o gravă tulburare în desfășurarea acestor relații

și constituie un teren favorabil pentru săvârșirea altor fapte sociale cu pericol ridicat.

Periculozitatea socială a proxenetului mai rezultă din faptul că, pentru a trafica

asupra prostituării altora, se folosește de toate mijloacele ce-i stau la îndemână, de la

îndemn și înlesnire până la abile atrageri în cursă sau insidioase constrângeri la practi-

carea prostituției.

Traficul de carne vie (prostituția și proxenetismul de mare amploare) reprezin-

tă un fenomen deosebit de periculos deoarece el nu se manifestă niciodată singur ci în

interdependență cu alte tipuri de infracțiuni: trafic de stupefiante, activități de extorcare

de fonduri, trafic de opere de artă sau cu mașini furate, cu armament, jafuri cu mâna

armată, comerț cu acte false etc, infracțiuni puse în act de diverse grupări mafiote.

31 V. Dongoroz şi colab. op. cit. pag. 364;

135

Intenția organizațiilor criminale este aceea de a extrage profitul din aceste acti-

vități care, apoi, va fi investit în afaceri legale (spălare de bani). Profitul obținut este

uneori folosit pentru acoperirea unor cheltuieli făcute de membrii organizației respecti-

ve în scopul ascunderii faptelor de natură penală care au intrat în vizorul poliției sau

pentru a-i ajuta să dispară pe cei în pericol de a fi arestați de organele statului.

În alte cazuri profitul este folosit pentru asigurarea finanțării unor activități pe

care respectiva grupare le desfășoară:

a) Atacuri teroriste efectuate cu scopul obținerii unei recunoașteri internaționa-

le a organizației, a unor teritorii sau a unui capital politic;

b) Întreținerea unor tabere de instruire a membrilor organizației pe teritoriul unor

terțe țări care pretind o "taxă de bunăvoință", taxă care este de ordinul milioanelor de dolari.

Traficul de carne vie este organizat de două tipuri de organizații:

- organizațiile mafiote care îl integrează altor activități criminale cu grad de

periculozitate mare (trafic de stupefiante, arme, atacuri teroriste, asasinate politice,

etc.), folosind prostituatele și ca gazde, tăinuitoare, curieri, surse de informații etc;

- grupările care realizează exclusiv acest tip de trafic sau legat de infracțiuni

mai mărunte (trafic de obiecte, de acte furate).

Traficul de carne vie cunoaște o îngrijorătoare tendință ascendentă și de inter-

naționalizare, în lume acționând rețele foarte bine organizate care racolează femei dar

și copii de ambele sexe, pentru practicarea prostituției în alte țări decât cea de baștină.

Chiar dacă și prostituatele sunt supuse riscului de agresiune, totuși copiii sunt cei mai

expuși abuzurilor, ei fiind de cele mai multe ori sechestrați, agresați și chiar uciși.

Deși, toate țările au legi foarte aspre referitoare la abuzul asupra minorilor, to-

tuși, chiar și în democrațiile vestice se întâlnesc cazuri cutremurătoare de pedofilie care

șochează profund opinia publică.

Aceste rețele de prostituție tind să se organizeze în forme surprinzătoare, în

sensul că, ele se acoperă sub masca unor activități legale în domeniul turismului, servi-

ciilor, cazinourilor, barurilor și a altor localuri, prostituatele acționând ca dansatoare de

cabaret, ospătărițe, animatoare, însoțitoare, ghizi etc.

1.3. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează prostituția și

proxenetismul

Prostituția, își are rădăcini adânci în condițiile sociale și economice ale societă-

ții, ceea ce înseamnă că prima condiție a prevenirii fenomenului este refacerea econo-

miei, ceea ce ar duce la reducerea numărului de persoane din grupurile vulnerabile.

Ținând cont de faptul că un asemenea demers presupune strategii ample, la nivel națio-

nal, desfășurate pe termen mediu și lung, educația rămâne cea mai la îndemână cale de

a ajuta grupurile cu un înalt risc și persoanele vulnerabile.

Din perspectivă sociologică, factorii structurali sunt mai importanți decât cei

strict individuali. Din acest punct de vedere prostituția și proxenetismul sunt privite ca

o consecință directă sau indirectă a inegalități dintre sexe, a atitudinilor sociale domi-

nante cu privire la rolul femeii, a violenței care se manifestă larg în societățile contem-

porane, a mecanismelor și structurilor sociale care favorizează subordonarea femeii și

agresiunile sexuale comise împotriva ei.32

32 Prună Şt., op. cit. pag. 163;

136

A. Factorii exogeni

a. Educația. În opinia noastră, carențele educaționale pot fi considerate ca fi-

ind cele care precipită, de fapt, procesul angajării în prostituție sau proxenetism, prin

poziționarea subiectului în imposibilitatea de a alege altă alternativă. Educația, ca re-

zultantă a nivelului pregătirii școlare și profesionale, dar și ca nivel al educației recep-

tate și sedimentate în plan familial și social, este factorul de formare a responsabilității

înțeleasă nu neapărat în sensul asumării unei obligații anume sau de adoptare a unei

conduite conforme normelor sociale ale momentului, ci de capacitatea de raportare lu-

cidă, realistă, la complexul de circumstanțe ce se succed în viața personală și în care se

includ decisiv alternativele ocupaționale.

b. Familia. Celula de bază a societății, cum a fost numită, familia are valențe

multiple. În primul rând are rolul de socializare imprimând copilului un anumit stan-

dard valoric, precum și atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare față de anumite

valori sociale.

După părerea noastră, familia asigură copilului o siguranță indispensabilă atin-

gerii maturității intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie în baza

cărei va fi acceptat ca partener social. Orice perturbare în interiorul structurii familiale

are efecte importante asupra individului, atât la nivelul adaptării sale la societate, cât și

asupra structurii sale de personalitate.

Modelul familial, ce caracterizează familiile din care provin persoanele trafica-

te sau implicate în trafic ori proxeneții, credem că își pune amprenta asupra comporta-

mentului și orientării ocupaționale. Este vorba, în general, de familii în care alcoolis-

mul, conflictele si antecedentele penale sunt o constantă, ca și lipsa afecțiunii părin-

tești.

Pe linia cercetării potențialilor infractori am constatat următoarele:

un număr important de copii sunt prost întreținuți din punct de vedere mate-

rial și igienic;

au părinții despărțiți sau necăsătoriți;

sunt privați de beneficiul cultural;

cel mai adesea ei sunt stresați datorită coeziuni reduse a familiilor, a stării

de încordare dintre părinți, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere

și chiar de interes din partea părinților.

De această situație familială profită mulți dintre traficanți, care mimează față

de victime interese de natură afectivă în momentul racolării.

c. Religia

În lumea contemporană, sub influența concepțiilor religioase și morale și în

condițiile evoluției mentalităților și schimbării modelelor culturale care influențează

sexualitatea, abuzul și exploatarea sexuală sunt sever condamnate și sancționate de că-

tre reprezentanții bisericii.

Deși au fost numeroase controverse în privința religiei ca factor criminogen nu

s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest factor nu a putut fi izolat

de alte variabile, cum ar fi grupul etnic. Religia în ansamblu său, joacă un rol puternic

de influență și prevenție în combaterea criminalității în general, și abuzurilor și exploa-

tării sexuale a semenilor în special.

Un rol extrem de important în (re)stabilirea criteriilor normalității sexuale a

fost exercitat de către religia creștină, care a condamnat aspru practicile homosexuale

137

sau pederaste (vezi, de pildă, Vechiul Testament - Geneza 19, 1 sau Noul Testament -

Epistola lui Pavel către romani 1,26).

d. Factori economici

Una din teoriile economiei, general acceptate, este aceea conform căreia baza

economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În conse-

cință este de așteptat ca situația economică a unui stat ori a unei zone mai retrase să

determine anumite comportamente umane, inclusiv comportament infracțional. Astfel

putem vorbi de următorii factori economici

1. Nivelul de trai. Până în momentul în care criminologul american Edwin

Sutherland a evocat criminalitatea „gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor

criminogen. Deci, putem spune că, pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi

poate determina inexorabil pe unele persoane la prostituție și proxenetism, se adaugă și

dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun. Credem că, cele mai multe dintre victime

aparțin unor familii în care unul dintre părinți, sau chiar ambii, sunt șomeri, confrun-

tându-se cu mari dificultăți materiale sau ele însele au o situație familiala grea, fiind

abandonate de soți și având copii în întreținere.

2. Șomajul. Este unul dintre cele mai importante cauze, dacă luăm în conside-

rare procesul de restructurare economică care a generat pierderea a numeroase locuri

de muncă, mai ales pentru tinerele cu vechime mică.

Există un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu

numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emo-

țională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al indivi-

dului, punându-l în imposibilitatea de a-i mai putea realiza, prin mijloace legale, aspi-

rațiile sale. Șomajul atacă grav structura familiei la baza sa.

În condițiile procesului continuu de restructurare economică, numeroase tinere,

mai ales cele cu nivel scăzut de profesionalizare, nu își găsesc locuri de muncă, ajun-

gând în postura de a alege prostituția ca mijloc de subzistență. În acest context, se evi-

dențiază nivelul scăzut al salariilor, care nu acoperă minimul necesitaților. Deci, chiar

dacă, în situații excepționale, aceste persoane își găsesc un loc de muncă, sunt de obi-

cei angajate fără documente oficiale și sunt prost plătite.

Motivația proxeneților în ceea ce privește orientarea lor ocupațională este cen-

trată pe aceleași cauze de natură socio-economică, șomajul fiind principalul indicator al

angajării în acest tip de activitate.

3. Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavori-

zate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul sala-

riilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afec-

tate pot fi considerate la limita comiterii faptelor antisociale.

4. Un alt factor, cu un impact major asupra prostituatelor, este mas-media.

Similar se pune problema în privința cinematografului, televiziunii sau literaturii care

prezintă scene agresive distructive, erotice și cu nuanță pornografică, neștiindu-se ni-

ciodată dacă aceste scene au asupra spectatorilor un efect inhibitor sau, dimpotrivă, îl

incită spre imitarea comportamentului pe care-l descoperă.

În general influența scenelor sexy/porno depind în mare măsură de existența

prealabilă a obiceiurilor depravate și că această influență variază, în funcție de posibili-

tățile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul în care el se simte integrat

și al cărui cadru de referință (în sens sociologic) este opus celui care îl presupune sce-

nele cu încărcătură pornografică.

138

La aprecierea predicativă a comportamentelor deviante, este necesar să se țină

seama de mediul de proveniență și nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu

prezintă nici o disponibilitate psihologică spre un astfel de comportament, pe când alții

găsesc aici modele comportamentale.

5. Între alți factorii care credem că se impune în sfera cauzalității comporta-

mentelor deviante cu etiologia socială sunt și narcomaniile care pot predispune sau

favoriza trecerea la act mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor.

În această situație, starea de narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în

sfera generală a cauzalității sexual agresiv.

6. Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în

declanșarea agresiunilor sexuale. Consumul exagerat de alcool joacă un rol deosebit,

atât sub aspectul frecvenței actelor antisociale comise sub influența lui, cât și al gradul

lor de periculozitate socială, favorizând deseori comiterea infracțiunilor cu violență.

Este bine cunoscut faptul că sub influența alcoolului se modifică semnificativ persona-

litatea și conștiința omului, apărând tulburări cu diverse grade de dezangajare față de

valorile sociale, agresivitate crescută, etc.

B. Factori endogeni

În aceasta categorie se intersectează o serie de cauze ce se constituie la nivel

individual în predispoziții pentru o astfel de orientare ocupațională:

deficiențe structurale ale personalității indivizilor implicați în prostitu-

ție/proxenetism: stările moral-caracteriale, labilitatea psihică, alienarea, orientarea anti-

socială;

consecințele debutului vieții sexuale din perioada adolescenței, precum și

ale agresării sexuale anterioare (în mediul familial, în grupul de prieteni sau la locurile

de munca ocazionale);

disponibilitatea de a exercita ocupații aparent interesante, ce promit o serie

de avantaje: venituri substanțiale, întâlniri cu „personalități", posibilități de călătorie și

afirmare în alt context social, etc.

În cadrul dimensiunii sociale a vieții umane se vor avea în vedere subdimensi-

unile: economică, profesională, familială, politică, școlară, a participării culturale

(creație și consum cultural, inclusiv componenta religioasă), a vieții comunitare, a lo-

cuirii, a securității sociale, a timpului liber, morală, ecologică etc.

1.4. Evoluția și tendințele fenomenului infracțional pe linie de prostituție -

proxenetism. metode și mijloace folosite de infractori în comiterea unor astfel de

fapte

În contextul social-economic existent în România (aflată încă în perioada de

tranziție la economia de piață) se constată o creștere și diversificare a fenomenului in-

fracțional, în special pe linie de prostituție-proxenetism.

Dacă în perioada anterioară anului 1990, numărul persoanelor care săvârșeau

acest gen de infracțiuni era relativ redus și proveneau dintr-un anumit mediu social,

respectiv familii dezorganizate, minori lipsiți de supraveghere sau alte categorii de mi-

nori și majori vicioși, în prezent, acestor categorii sociale li se adaugă și persoane care

provin din familii echilibrate, prostituția fiind practicată de minore sau tinere cu o pre-

gătire școlară medie și chiar superioară.

139

Activitățile de proxenetism și prostituție, sunt săvârșite uneori în condiții de

foarte bună organizare, sub masca activităților de comerț-alimentație publică, fiind

deschise adevărate stabilimente care funcționează non-stop.

O analiză a cauzelor soluționate la nivelul I.G.P.R. conduce la ideea că, prosti-

tuția și proxenetismul este practicat în majoritatea cazurilor de către grupuri și familii

întregi de rromi, care au monopolizat anumite zone din teritoriu și racolează tinere,

majoritatea minore pe care le plasează și chiar le constrâng să practice prostituția, obți-

nând astfel venituri exorbitante.

Se constată o escaladare a proxenetismului stradal, precum și a celui organizat

în diferite case particulare sau restaurante (cluburi) cu circuit închis, adevărate borde-

luri ilegale.

Cunoscuți sub numele de "pești", proxeneții au misiunea de a procura clientelă

pentru "fetițele" pe care le au în grijă. În schimbul ostenelii lor, peștii obțin sume fabu-

loase, ajungând până la 1.000 dolari pe noapte, în special, cei care lucrează în zone de

lux.

Alți proxeneți (pești de baltă mică) din zone periferice, pot câștiga până la 500

lei pe noapte.

Tagma vânzătorilor de plăceri se împarte în două categorii: pești și intermedi-

ari sau combinatori. Doritorul de plăceri carnale intră în contact, întotdeauna, cu inter-

mediarul, care are datoria să prezinte "marfa" și să comunice prețurile.

Cartierul general al intermediarului se află la colț de stradă, acolo unde încear-

că să agațe cât mai mulți clienți. În urma unei tranzacții, peștele ia 70 %, iar intermedi-

arul 20%. Fetele se aleg cu ce rămâne, plus protecția și uneori, cu cazarea pe care o

asigură proxenetul. Cele mai multe din fetele care fac trotuarul primesc numai casă și

masă. Explicația acestei situații este cât se poate de simplă: majoritatea provin din fa-

milii dezorganizate, de la cel mai de jos nivel al societății. În momentul în care familia

nu le mai poate asigura nici minima existență, lor nu le rămâne decât prostituția ca uni-

că alternativă. Momentul în care își lasă actele de identitate - drept garanție că vor re-

veni la "stăpân" - echivalează cu semnarea unui contract.

Astfel, hotelurile, restaurantele și discotecile importante din marile orașe sunt

"asaltate" de grupuri de prostituate și proxeneți care-și racolează clienții, în special, din

rândul cetățenilor străini, prețul negociat în raport de timp, preferințe etc., fiind cuprins

între sume ce variază de la 30 lei pe oră, până la 500 Euro pe noapte sau chiar mai

mult.

O altă categorie de prostituate și proxeneți, comit infracțiunile în urma plasa-

mentului pe bază de telefon sau prin anumiți intermediari, fără a se afișa cu astfel de

activități în marile hoteluri sau restaurante. Acestea sunt așa numitele "prostituate de

lux", care percep circa 30-100 euro/oră.

Ca și proxeneții, prostituatele se împart în mai multe categorii: curvele de "pro-

tocol" (sau de "lux"), curvele de "țepuială" (care se ocupă și de jefuirea clienților) și

"nașparliile" (cea mai de jos categorie, folosită pentru clienți săraci).

Mai există așa-zișii "patroni", proxeneții care acționează prin intermediul șofe-

rilor de taxi sau a altor oameni plătiți, ei afișând o conduită legală, dar coordonând to-

tul din umbră.

Femeile de moravuri ușoare, cu mai puțin sex-apeal, acționează cu proxeneții

lor, în zonele restaurantelor de cartier, parcări de TIR-uri, etc., prin acostarea sau atra-

gerea clienților, cetățeni români sau străini.

140

Unele prostituate și unii proxeneți au început să acționeze cu predilecție în

complexele hoteliere și de alimentație publică aflate pe traseele de circulație internați-

onală ori în punctele de trecere și staționare a autovehiculelor străine, în special a auto-

camioanelor TIR, de pe liniile de centură ale orașelor și capitalei.

Relevant este faptul că, de multe ori, aceste prostituate fac naveta de la o grani-

ță a țării la alta, în compania șoferilor cu care întrețin raporturi sexuale, obținând sume

în lei și valută sau obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii, cosmetice, etc.

Prostituția este practicată și în porturi existând filiere de proxeneți care raco-

lează prostituate venite din toate colțurile țării care sunt îmbarcate pe diferite nave flu-

viale pe Dunăre. În ultimul timp prostituția este practicată și prin rețeaua INTERNET,

multe dintre prostituate și-au deschis situri în vederea racolării de clienți.

În perioada post revoluționară, infracțiunile de prostituție-proxenetism, pe fon-

dul liberei circulații a persoanelor, s-au proliferat, dobândind și caracter de extraneitate,

extinzându-se în afara granițelor țării și angrenând atât participanți români cât și cetă-

țeni străini. În acest sens, important este de menționat faptul că, printr-o adaptare rapi-

dă la noile condiții, se folosesc metode corespunzătoare.

Astfel, multe dintre prostituatele active, dispunând de capital, s-au asociat cu

unii din vechii proxeneți, devenind întreprinzători și patroni ai unor societăți comercia-

le, însă, în paralel și deghizat, se ocupă și cu plasarea de femei tinere la diferiți cetățeni,

în special, străini, în schimbul unui profit sigur și consistent. Mai mult decât atât, ase-

menea elemente au trecut la acționarea și pe teritoriul altor țări, din care cele mai prefe-

rate sunt Turcia, Grecia, Italia, Spania, Cipru, Ungaria, Germania și Austria.

Ceea ce este mai grav este faptul că, în colaborare cu proxeneți din țările men-

ționate, au racolat multe tinere și minore, cărora promițându-le servicii în străinătate

(ca balerine, ospătare, menajere etc.) încheind și contracte în acest sens, prin societățile

lor comerciale, le-au dus în țările menționate unde însă le-au determinat să practice

prostituția.

De menționat este aspectul că, prin săvârșirea infracțiunii, proxeneții corup

multe minore și tinere, pe care le antrenează într-o viață de desfrâu, de pe urma cărora

realizează importante câștiguri materiale.

Interesant este de remarcat aspectul că, prostituția a început să se practice și de

către bărbați, în general, tineri, care-și pun serviciile la dispoziția unor femei cu posibi-

lități materiale, lăsându-se întreținuți și formându-și astfel, un mod de viață.

141

CAPITOLUL 2

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE, CRIMINALISTICE ȘI DE

CERCETARE PENALĂ CE SE EXECUTĂ PENTRU DESCOPERIREA

AUTORILOR ȘI PROBAREA INFRACȚIUNILOR DE PROSTITUȚIE

ȘI PROXENETISM

Analiza evoluției și structurii fenomenului infracțional de prostituție-

proxenetism arată că, acesta a devenit, în prezent, un fapt social îngrijorător pentru so-

cietatea contemporană, atât prin extinderea continuă, cât și prin creșterea gradului spo-

rit de pericol social.

Cea mai bună activitate pentru prevenire rămâne descoperirea proxeneților și

prostituatelor și tragerea lor la răspundere penală, astfel că, trebuie dusă o luptă susți-

nută a tuturor organelor abilitate de lege (Poliție, Parchet, Judecătorie) pentru reprima-

rea acestui fenomen care începe să capete proporții alarmante.

Organizarea activității de prevenire a prostituție și proxenetism constituie o

sarcină importantă pentru poliție, mai ales pentru lucrătorii de la Investigații Criminale.

Pentru ca activitatea de prevenire să fie eficientă, trebuie ca în organizarea ac-

tivității de reprimare să fie avute în vedere concluziile desprinse din analiza situației

operative existente, ținându-se cont de faptul că, cifrele oficiale (numărul cazurilor so-

luționate, al persoanelor sancționate, al persoanelor implicate într-un fel sau altul în

dosare penale de prostituție și proxenetism) nu reprezintă realitatea, cifra neagră a cri-

minalității fiind mult mai mare.

2.1. Organe competente și modul de sesizare al acestora

Cazurile de proxenetism sunt, de regulă, de competența formațiunilor de Inves-

tigații Criminale. Soluționarea fenomenului de prostituție și proxenetism care îmbracă

caracter de trafic internațional de carne vie, revine formațiunilor de C.C.O.

A) Moduri de sesizare:

- din oficiu (direct). Organele de poliție pot lua la cunoștință despre săvârșirea

unei infracțiuni prin: denunțuri anonime, prin intermediul unor publicații românești sau

străine, radioului sau al televiziunii care semnalează anumite aspecte negative, prin

activități specifice muncii de poliție;

- sesizări ale altor organe și instituții atât din țară cât și din străinătate. As-

tfel, în cadrul cooperării cu instituții din interiorul țării, formațiunile de DCCO coope-

rează cu unitățile sanitare, de învățământ, SRI, etc., precum și cu diverse subunități ale

M.A.I. (Direcția de Investigări și Supravegheri Acoperite, I.G.P.F.- pe probleme de

străini, de migrare și pașapoarte, I.G.J.R., Direcția de Evidență Informatizată a Persoa-

nei, D.I.C., D.G.I.P.I. etc.).

În cadrul cooperării internaționale, un aport important își aduc polițiile străine

prin intermediul Biroului Național Interpol, centrul SECI, sau direct, precum și alte

organisme internaționale (AEPEC, CEPOL etc.);

- plângere sau denunț. Pot formula plângere persoanele care au fost constrân-

142

se să practice relații sexuale în vederea obținerii unor foloase materiale în timp ce de-

nunțul poate fi făcut de orice persoană, care într-un mod sau altul, direct sau indirect, a

luat la cunoștință despre săvârșirea infracțiunilor de prostituție sau proxenetism.

B) Activități specifice întreprinse de organele de poliție pentru prevenirea tra-

ficului de persoane, prostituției și proxenetismului

Analiza evoluției și structurii fenomenului infracțional de prostituție și proxe-

netism arată că acesta a devenit în prezent un fapt îngrijorător pentru societatea con-

temporană, atât prin extinderea continuă cât și prin creșterea gradului social al fenome-

nului.

Cea mai bună prevenire rămâne descoperirea proxeneților și a prostituatelor și

tragerea lor la răspundere penală, astfel că trebuie dusă o luptă susținută a tuturor orga-

nelor abilitate de lege (Poliție, Parchet, Judecătorie) pentru reprimarea acestui fenomen

care începe să capete proporții alarmante.

Pentru ca activitatea de prevenire să fie eficientă, trebuie ca în organizarea acti-

vității de reprimare să fie avute în vedere concluziile desprinse din analiza situației opera-

tive existente, ținându-se cont de faptul că cifrele oficiale (numărul cazurilor soluționate,

al persoanelor implicate într-un fel sau altul într-un dosar penal de prostituție sau proxe-

netism) nu reprezintă realitatea, cifra neagră a criminalității fiind mult mai mare.

Pornindu-se de la concluziile desprinse din analiza situației operative a acestui

fenomen, organele de poliție trebuie să acționeze cât mai calificat și să desfășoare ur-

mătoarele activități33:

a) Cunoașterea în permanență a evoluției și tendințelor fenomenului infracțio-

nal care permit luarea măsurilor corespunzătoare, ca de exemplu: stabilirea efectivelor

ce urmează a fi detașate pe litoral în sezonul estival să acționeze pentru prevenirea in-

fracțiunilor de prostituție și proxenetism;

b) Identificarea și cunoașterea temeinică a locurilor și mediilor favorabile să-

vârșirii infracțiunilor de prostituție și proxenetism:

Locuri:

Prostituția și proxenetismul se practică în locurile și mediile unde, de obicei,

există o mare afluență de persoane cum sunt: hotelurile, motelurile, campingurile, sta-

țiunile balneoclimaterice și, în special, în sezonul estival, stațiunile de pe litoral. De

asemenea, aceste infracțiuni se comit în locuințele proxeneților și ale prostituatelor.

Alte locuri: restaurante, baruri de zi și de noapte, cluburi, pensiuni, discoteci,

târguri, stații PECO, diferite străzi pe care se circulă către zonele de agrement sau dis-

tracție, porturi, ștranduri, parcuri, licee de artă cu specific de artă, cu specific de dans,

balet și licee sportive, societăți comerciale care au ca obiect de activitate impresariatul

artistic sau care facilitează contracte cu străinătatea, săli de masaj, complexe hoteliere

și de alimentație publică, din centrele urbane, aflate pe traseele de circulație internațio-

nală ori în punctele obligatorii de trecere și staționare a autovehiculelor străine, în spe-

cial, al autocamioanelor TIR, etc.

Medii: prostituatelor, proxeneților, escrocilor, traficanților de aur, valută și de

droguri, elementelor libertine, cu comportament deviant, vicioase etc.

c) Asigurarea supravegherii operative a locurilor și mediilor pretabile, prin

contactarea persoanelor de sprijin și prezența sporită în teren a polițiștilor care lucrează

în acest domeniu;

33 Curs de poliţie judiciară, vol. II, ed. M.A.I., Bucureşti, 2002.

143

În funcție de situația operativă se va stabili necesarul de surse de informare

pentru acoperirea tuturor locurilor și mediilor favorabile comiterii acestui gen de in-

fracțiuni.

Relația cu cetățeanul este foarte importantă și se va realiza cu respectarea ordi-

nelor, instrucțiunilor și dispozițiilor în vigoare, având în vedere următoarele categorii

de persoane:

pentru acoperirea locurilor și mediilor:

- personalul muncitor, administratorii, supraveghetorii și paznicii parcurilor,

ștrandurilor, locurilor de distracție, cinematografelor;

- patronii, șefii de sală, barmanii, ospătarii și ajutorii de ospătar din restaurante,

baruri de zi și de noapte;

- tinere și tineri din medii de interes polițienesc care se bucură de încredere, au

putere de penetrare în cercurile de suspecți;

- elemente cu antecedente penale din aceste medii, care au renunțat la comite-

rea de infracțiuni.

pentru acoperirea obiectivelor:

- patronii, administratorii, recepționerii și cameristele hotelurilor, motelurilor și

campingurilor din pensiuni, cluburi, licee de artă cu specific de dans, balet și licee

sportive, precum și angajați ai unor societăți comerciale care au ca obiect de activitate

impresariatul artistic sau care facilitează contracte cu firmele din străinătate;

- șefii de sală, barmanii, ospătarii și ajutorii de ospătari din restaurante.

d) Identificarea și supravegherea operativă a persoanelor suspecte de comiterea

prostituției și proxenetismului;

Această activitate se realizează prin:

obținerea de date de la formațiunile de cazier judiciar și evidența operativă;

studierea evidențelor organelor de poliție;

semnalările societății civile;

conlucrarea cu celelalte formațiuni de poliție, în special, de ordine publică

și exploatarea datelor furnizate de alte unități și formațiuni de poliție, IGPF, D.I.P.I.,

SRI etc.

Trebuie să menționăm că, polițiști de proximitate și agenții de ordine care vin

într-un permanent contact cu populația au posibilitatea să cunoască elementele pretabi-

le la comiterea unor fapte de această natură, prin:

rezolvarea cu operativitate a sesizărilor și reclamațiilor unor cetățeni, asoci-

ații de proprietari sau societăți, firme și instituții prin care sunt semnalate fapte de pros-

tituție și proxenetism;

efectuarea de investigații și supravegheri operative;

conlucrarea cu unitățile sanitare teritoriale în vederea exploatării unor date

rezultate din anchetele epidemiologice și pentru depistarea unor surse potente de con-

taminare venerică ce se sustrag tratamentului;

e) Organizarea de acțiuni și razii periodice pe baza informațiilor obținute în

vederea depistării persoanelor suspecte pe linie de prostituție și proxenetism.

Când acțiunile se fac cu efective lărgite, la acestea vor fi invitate să participe și:

reprezentanții unităților-medicale și centre dermato-venerice, pentru recol-

tarea de probe biologice și luarea măsurilor de tratament când se constată cazuri de

contaminare venerică;

144

reprezentanții presei, radioului și televiziunii, pentru realizarea unor emisi-

uni cu caracter preventiv-educativ cât și pentru antrenarea opiniei publice împotriva

acestor fapte;

reprezentanți ai Parchetului.

f) Controale. Acestea sunt efectuate către ofițeri de la IC împreună cu polițiști

de proximitate și lucrători de la Evidența Informatizată a Persoanei în locuințele sem-

nalate că sunt folosite pentru practicarea prostituției ori în alte locuri unde sunt găzdui-

te astfel de elemente sau este organizată practicarea prostituției.

g) Cercetarea persoanelor suspecte depistate fie ca urmare a sesizării infor-

matorilor, fie în urma acțiunilor, controalelor, raziilor, care vor fi conduse la sediul uni-

tății de poliție unde se vor executa următoarele măsuri specifice prevenirii comiterii în

continuare a unor astfel de fapte34:

ascultarea persoanelor respective cu privire la prezența în acele locuri, si-

tuația familială și preocupările pe care le au, modul de asigurare al mijloacelor de exis-

tență;

controlul în sacoșe, poșete, al cărui rezultat va fi materializat într-un proces-

verbal;

fotografierea și amprentarea persoanelor suspecte;

avertizare în scris asupra faptelor ilegale pe care sunt tentate să le comită;

dispunerea de măsuri medicale: recoltarea de probe biologice și supunerea

la tratamentul de specialitate a persoanelor bolnave veneric și a sesizării celor cu tulbu-

rări psihice laboratoarelor de sănătate mintală;

încredințarea familiei sau școlii a minorilor lipsiți de supraveghere pe baza

unui proces-verbal, ocazie cu care se va proceda și la avertizarea în scris a celui în cau-

ză. Atunci când se constată lipsa de supraveghere din partea părinților, aceștia vor fi

sancționați contravențional conform Legii 61/1991, cu modificările ulterioare;

internarea în centrele de minori ai celor lipsiți de supraveghere când nu

există posibilitatea încredințării familiei și urmează a se lua măsurile de ocrotire;

începerea urmăririi penale și luarea măsurilor ce se impun în cazul unor in-

fracțiuni flagrante.

h) Pregătirea juridică și antiinfracțională a populației prin:

prelucrarea de acte normative și propuneri pentru perfecționarea legislației

(dar nu în sensul de a se transforma aceste fapte în contravenții care să fie sancționate

cu amenzi simbolice în condițiile în care proxeneții își asigură venituri exorbitante) în

vederea aplicării de sancțiuni maxime pentru astfel de fapte;

dezvoltarea responsabilității civice a cetățenilor pentru semnalarea cu ope-

rativitate a unor astfel de fapte;

popularizarea și prezentarea cazurilor de prostituție-proxenetism soluționate

și sancțiunile care se impun pentru cei care săvârșesc astfel de infracțiuni prin interme-

diul mass-media;

participarea cetățenilor la procese cu publicitate lărgită în cazuri de prostitu-

ție-proxenetism;

punerea în discuție a colectivelor de oameni ai muncii a unor cazuri de

prostituție-proxenetism.

34 Curs de poliţie judiciară, vol. II, ed. M.A.I., Bucureşti, 2002

145

i) Chemarea la poliție a proxeneților și prostituatelor, a elementelor din antura-

jul acestora și avertizarea asupra consecințelor comportării lor;

j) Păstrarea unei legături permanente cu unitățile medicale și centrele dermato-

venerice, ce pot semnala atât persoanele bolnave veneric sau de SIDA, contaminate

prin întreținerea de raporturi sexuale, cât și femeile ce le-au contaminat, care de regulă

- sunt prostituate;

k) Întocmirea unor evidențe stricte și la zi, inclusiv de albume foto, a tuturor

elementelor depistate, cercetate și condamnate pentru asemenea fapte.

2.2. Metode și mijloace folosite de poliție pentru descoperirea și probarea

infracțiunilor de prostituție și proxenetism

Pentru descoperirea și probarea prostituție și proxenetismului, organele de po-

liție urmează să desfășoare următoarele activități:

1) Luarea în atenție a următoarelor categorii de persoane:

persoanele cunoscute cu antecedente penale pentru prostituție sau proxene-

tism, despre care există semnalări că și-au reluat activitățile infracționale;

persoanele care nu au o ocupație utilă sau surse legale de existență și sunt

date că și le procură prin fapte de prostituție și proxenetism;

persoanele care manifestă o atitudine de nesocotire a legilor și regulilor de

conviețuire socială materializată într-o comportare parazitară;

persoanele semnalate ca afaceriste, traficante de aur, valută, droguri, la care

se constată o disproporție vădită între modul de trai și sursele legale de câștig și există

date că sunt în legătură cu femei pe care le folosește la practicarea prostituției;

alte persoane despre care există semnalări și date că practică prostituția și

proxenetismul.

Aceste grupuri de persoane vor fi luate în mapa suspectului, iar atunci când se

ajunge la un grup organizat sau la infracțiuni complexe cu pericol social deosebit, sau

la alte fapte și împrejurări care necesită o lucrare și documentare organizată se va des-

chide dosarul de urmărire informativă.

Pentru lucrarea elementelor suspecte aflate în atenție cât și pentru descoperirea

altora, se vor folosi următoarele metode și mijloace polițienești:

a) Societatea civilă. Din practica organelor de poliție a rezultat faptul că cetă-

țenii care au dat cele mai bune rezultate au fost evidențiați din rândul:

elementelor care au suferit condamnări pentru astfel de infracțiuni sau care

au comis unele fapte de această natură, dar fără să întrunească elementele constitutive

ale infracțiunilor de prostituție și proxenetism;

cele din intimitatea proxeneților și prostituatelor.

Activitatea polițiștilor se va axa pe monitorizarea elementelor suspecte în sco-

pul aflării:

tuturor legăturilor și a persoanelor din intimitatea prostituatelor și a proxe-

neților;

în cazul proxeneților, stabilirea tuturor prostituatelor angrenate în activitatea

acestora;

activitățile folosite de prostituate și proxeneți (locul de racolare și prezenta-

re al partenerilor, profiturile materiale și bănești realizate);

146

identificarea partenerilor și a datelor în legătură cu aceștia ce pot ajuta or-

ganele de poliție;

stabilirea persoanelor care cunosc în întregime infracțiunile comise sau nu-

mai anume aspecte: de acostare, prezentare, îndemn, constrângere, de întreținere a ra-

porturilor sexuale sau de realizare a profiturilor materiale și în ce au constat acestea.

b) Investigații și verificări directe. Vor fi efectuate de polițiștii care au cauza

în lucru sau prin serviciile de specialitate. Investigațiile se vor realiza în principal la

domiciliul suspecților, în locurile și obiectivele unde se comit astfel de fapte, urmărin-

du-se a se afla:

situația familială a suspecților, dacă sunt încadrați în muncă și felul în care

își asigură existența;

personajele din anturajul făptuitorilor care ulterior pot fi audiate și folosite

în cauză;

persoanele care l-au căutat sau vizitat pe cel investigat (date de stare civilă,

numerele de înmatriculare a autovehiculelor, semnalmentele acestora, etc.);

modul de trai, efectuarea unor cheltuieli mari, afișarea cu obiecte de îmbră-

căminte de lux, aparatură electronică și autoturisme scumpe, organizarea de petreceri);

vecinii, colegii de serviciu sau alte persoane care cunosc pe suspecți și fap-

tele comise de aceștia;

alte date de valoare operativă.

c) Monitorizarea Se realizează asupra suspecților și cel mai adesea se efectu-

ează numai supravegherea locului unde este organizată practicarea prostituției, care în

cele mai multe cazuri se face fie în locuința proxenetului, fie cea a unei prostituate. Cu

această ocazie se pot stabili:

proxeneții și prostituatele folosite;

partenerii cu care practică raporturi sexuale;

locurile unde se comit faptele de prostituție-proxenetism, eventual și alte in-

fracțiuni de altă natură;

unele obiecte ce se dau în schimbul relațiilor sexuale;

identificarea unor martori care cunosc date despre aceste fapte;

alte aspecte de valoare operativă.

d) Pânda. Se realizează de ofițerii sau subofițerii care lucrează în cauza res-

pectivă, cu alți lucrători din aceeași formațiune sau compartiment de muncă, pe baza

unor materiale informative primite de la agentură sau ca urmare a unor sesizări din par-

tea unor persoane fizice, asociații de proprietari, societăți comerciale, etc.

2) Acțiuni, percheziții corporale și domiciliare cu respectarea prevederilor

legale.

Cu ocazia acțiunilor și raziilor întreprinse de organele de poliție, se urmărește

depistarea elementelor suspecte. În cadrul elementelor suspecte, se va proceda la efec-

tuarea unui control în poșeta prostituatelor, sau a unei percheziții corporale, după cum

situația impune, iar atunci când ne aflăm în situația realizării materialului informativ se

va proceda și la efectuarea unei percheziții domiciliare, cu respectarea prevederilor

legale. Cu ocazia acestor activități se va urmări descoperirea de35:

înscrisuri (agende cu adrese sau telefoanelor partenerilor, proxeneților sau

35Curs de poliţie judiciară, vol. II, ed. M.A.I., Bucureşti, 2002.

147

prostituatelor precum și a unor persoane ce au cunoștință de săvârșirea acestor fapte și

pot fi folosite ca martori, scrisori, vederi, cărți de vizită);

obiecte de îmbrăcăminte sau tehnice de proveniență străină ce pot constitui

mijloc de probă prin valoarea lor mare;

fotografiile prostituatelor împreună cu parteneri români sau străini, fotogra-

fii pornografice, fotografiile proxeneților sau a partenerilor;

publicații pornografice;

sume de bani în valută;

obiecte din aur, platină, argint sau pietre prețioase;

diferite alte obiecte sau înscrisuri ce sunt interzise de lege pentru a fi deținu-

te sau care prezintă importanță pentru munca de poliție.

De asemenea, în cadrul acestor acțiuni, pânda se realizează, de obicei, de către

polițiștii care instrumentează cauza în lucru, cooperând cu alți lucrători din aceiași

formațiune sau compartiment de muncă ori cu cei de la ordine publică, pe baza unor

informații sau ca urmare a unor sesizări din partea unor persoane fizice, asociații de

locatari, instituții, societăți comerciale etc. În cele mai multe cazuri pândele s-au soldat

cu rezultate pozitive, având un rol important la soluționarea cazurilor.

2.3. Problemele pe care trebuie să le dovedească cercetarea în cazul prosti-

tuție și proxenetismului

Ofițerii de poliție trebuie să-și orienteze atenția spre locurile și mediile frec-

ventate de elementele predispuse a comite prostituția și proxenetismul (restaurante și

hoteluri de lux, baruri de zi și de noapte, licee de artă cu specific de dans, balet și licee

sportive precum și societățile comerciale care au ca obiect de activitate impresariatul

artistic sau care facilitează contracte în străinătate) în vederea acoperirii acestora cu

surse capabile de informare și cunoașterii intenției persoanelor care încearcă să comită

fapte de natura celor prevăzute de Codul Penal și luării măsurilor reclamate de legisla-

ția în vigoare.

De asemenea, este necesară supravegherea și controlul informativ codificat a

persoanelor semnalate că practică acest gen de infracțiuni. În acest scop trebuie organi-

zată o evidență clară a persoanelor care au comis sau care sunt predispuse la comiterea

unor asemenea infracțiuni. Astfel, trebuie menținută legătura permanentă cu unitățile

sanitare în vederea depistării persoanelor bolnave de boli venerice și purtătoare ale vi-

rusului HIV și stabilirea celor ce au contactat boala ca urmare a practicării prostituției,

identificându-se prostituatele cu ajutorul bărbaților contaminați. Totodată, se impune

organizarea unei rețele codificate în locurile și mediile pretabile (hoteluri, moteluri,

discoteci, parcări de tir, societăți de impresariat artistic, societăți de turism, recrutare a

forței de muncă pentru străinătate, etc.).

Datorită faptului că multe persoane, îndeosebi femei, refuză să coopereze (nu

dau declarații) cu organele de poliție, ca urmare a necunoașterii legislației dar și de

teama represaliilor din partea proxeneților, soluționarea acestor cauze rămâne un lucru

dificil pentru organele de cercetare penală.

În cazul în care persoana are o sursă de câștig legală și din aceasta își poate

procura principalele mijloace de existență, faptul că întreține relații sexuale pentru a

participa la petreceri, distracții, nu constituie infracțiune.

148

Astfel, problemele pe care ar trebui să le dovedească cercetarea organelor abi-

litate în cazul prostituției și proxenetismului sunt:

a) Caracterul repetat al activității ilicite. În sarcina cercetării, în cazul pros-

tituție, stă și dovedirea permanentizării activității de prostituție a persoanei într-o anu-

mită perioadă, cât și repetării acestei activități cu diferite persoane reprezentând într-un

anumit timp obișnuința.

b) Metode și mijloace folosite la săvârșirea faptelor. În timpul cercetării, în

cazul prostituție, trebuie să se stabilească în funcție de natura activității ilicite următoa-

rele:

modul în care a îndemnat sau constrâns pe făptuitori și dacă aceștia au tre-

cut la practicarea prostituției;

ce mijloace a pus la dispoziție în scopul săvârșirii infracțiunii în cazul în-

lesnirii;

în ce au constat foloasele materiale obținute, bani, bijuterii, cadouri modali-

tatea în care îi primea;

modalitatea de atragere a persoanelor la practicarea prostituției;

modalitatea de traficare în străinătate a prostituatelor.

c) Identificarea făptuitorului. În cazul faptelor de prostituție, practica polițiș-

tilor a demonstrat că autor al infracțiunii este o persoană de sex feminin. Cu toate aces-

tea s-au întâlnit și cazuri în care subiect activ al acestei infracțiuni este o persoană de

sex masculin (îndeosebi bărbați de cetățenie română care practică prostituția masculină

în baruri și discoteci din Germania și Spania).

Atât în situația prostituție, cât și în cazul infracțiunii de proxenetism, cu ocazia

cercetării trebuie să se stabilească comportarea suspectului, care sunt preocupările și

mijloacele sale de existență, dacă a mai fost cercetat pentru fapte asemănătoare, scopul

în care a desfășurat activitatea ilicită.

2.4. Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor

Activitatea operativă și de cercetare are ca scop dovedirea vinovăției infractori-

lor prin transformarea informațiilor și datelor obținute în acte procedurale. Strângerea

probelor și încheierea actelor corespunzătoare se realizează după regulile obișnuite.

1) Constatarea flagrantă a infracțiuni. În raport cu modul în care au fost se-

sizate organele de cercetare penală, cât și de împrejurările în care se săvârșesc faptele,

se poate constata în flagrant această infracțiune. Cu ocazia constatării flagrante a in-

fracțiunii, trebuie să se stabilească în mod deosebit locul în care a fost găsit suspectul,

împreună cu cine se afla, situația în care au fost găsiți, obiectele, valorile, sumele de

bani, înscrisurile găsite asupra făptuitorului, proveniența acestora, în ce împrejurări a

cunoscut persoana cu care se afla. În afara celor menționate în procesul de constatare,

trebuie să se mai menționeze explicațiile suspectului și ale persoanei cu care se afla. Cu

prilejul constatării se pot efectua fotografii, planșa fotografică anexându-se procesului-

verbal de constatare.

2) Efectuarea perchezițiilor. Atunci când nu s-a putut efectua constatarea fla-

grantă a infracțiunii, este necesar a se efectua percheziții corporale asupra suspectul în

scopul stabilirii obiectelor, valorilor, sumelor de bani primite. Percheziția domiciliară

se va efectua cu următoarele scopuri:

149

în primul rând se vor constata bunurile, valorile, sau sumele de bani primite

pentru întreținerea de raporturi sexuale;

în al doilea rând de a se constata bunurile și obiectele care le posedă în ve-

derea stabilirii dacă în raport cu veniturile realizate în timpul cât a fost încadrat în

muncă suspectul putea să-și procure asemenea bunuri;

în al treilea rând se vor efectua și ridica însemnări personale ale făptuitoru-

lui (agende cu adresele victimelor, evidențele contabile, etc.), fotografii cu sau ale dife-

ritelor persoane pe baza cărora se vor stabili legăturile și activitatea ilicită desfășurată.

3) Verificarea și ridicarea de înscrisuri. Întrucât pentru dovedirea infracțiu-

nii este necesar a se stabili repetabilitatea raporturilor sexuale, trebuie verificat cu aten-

ție conținutul proceselor-verbale de contravenție, a cărților de imobil și registrelor de

hoteluri, moteluri, campinguri unde făptuitorul s-a deplasat. Toate aceste înscrisuri sau

copii se pe acestea se vor ridica și se vor anexa la dosarul cauzei. De asemenea, se mai

impune a se verifica la locul unde este încadrat făptuitorul: funcția pe care o deține,

dacă mai lucrează sau care a fost perioada în care a lucrat, veniturile realizate.

4) Ascultarea martorilor. În timpul cercetării, martorii pot fi stabiliți din rân-

dul mai multor categorii de persoane, însă cea mai importantă grupare o constituie per-

soanele care au întreținut relații sexuale cu făptuitorul și persoana cu care aceasta a fost

găsită. Prin ascultarea martorilor se urmărește lămurirea următoarelor probleme:

împrejurările în care a cunoscut pe suspectul și când l-a cunoscut;

prin intermediul cui a cunoscut suspectul și ce s-a pretins;

unde a întreținut relații sexuale și în ce împrejurări;

ce sume de bani sau alte foloase i s-a pretins și ce a dat acestuia;

care sunt caracteristicile obiectelor pe care le-a dat în schimbul întreținerii

relațiilor sexuale;

pentru cei care se cunosc că au întreținut relații sexuale cu făptuitorul și ce

foloase materiale li s-a pretins.

O altă categorie de martori o formează persoanele care au văzut pe făptuitori în

diverse localuri în compania mai multor persoane sau persoane care i-a găzduit. Ele pot

furniza informații în legătură cu următoarele aspecte:

dacă suspectul a fost văzut în mod frecvent cu alte persoane;

natura relațiilor sexuale existente între aceștia;

dacă făptuitorul lucrează și unde anume;

care este modul de viață pe care acesta îl duce;

ce lucruri, obiecte sau valori a dobândit făptuitorul.

5) Ascultarea suspectului sau inculpatului36. În cazul prostituție, prin ascul-

tarea suspectului sau inculpatului, trebuie să se lămurească următoarele chestiuni:

dacă lucrează sau perioada în care a lucrat, în ce calitate, veniturile pe care

le realizează din muncă;

ce mijloace de existență are;

persoanele cu care a întreținut relații sexuale;

împrejurările și condițiile în care a întreținut relații sexuale cu fiecare per-

soană în cauză;

36 Curs de poliţie judiciară, vol. II, ed. M.A.I., Bucureşti, 2002

150

procedeele folosite pentru recrutarea persoanelor în scopul de a întreține re-

lații sexuale;

cine îi recrutează persoanele;

cine a recrutat-o pentru practicarea de relații sexuale cu diferite persoane,

dacă și ce foloase a dat acestuia pentru că a recrutat-o;

locul unde a întreținut relații sexuale, cine este gazda, dacă și ce foloase a

dat acesteia pentru că i-a pus casa la dispoziție;

ce venituri a realizat prin întreținerea de relații sexuale, unde se află bunuri-

le, sumele, sumele respective;

ce persoane mai practică relații sexuale în scopul procurării mijloacelor de

existență.

Cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului în cazul infracțiunii de proxe-

netism, trebuie să se lămurească în mod deosebit următoarele probleme:

natura activității ilicite desfășurate;

metodele și mijloacele folosite;

persoanele pe care le-a recrutat, constrâns, determinat la practicarea prosti-

tuției;

foloasele obținute din activitatea ilicită desfășurată;

persoanele pe care le-au prezentat făptuitorii infracțiunilor de proxenetism

și modul de ademenire al acestora;

metodele și mijloacele folosite pentru traficarea prostituatelor (modul de

scoatere din țară, documentele folosite, mijloacele de transport);

proxeneții străini cărora le livrează prostituate (date despre aceștia cât și

despre barurile, discotecile, localurile pe care le dețin și în care urmează să lucreze fe-

tele traficate).

6) Obținerea de caracterizări37

La solicitarea caracterizărilor de la locurile de muncă, în cazul celor care au

serviciu, se vor avea în vedere:

veniturile realizate, pentru a se putea dovedi că, principalele mijloace de

existență sunt obținute prin practicarea prostituției;

absențele de la locul de muncă;

randamentul scăzut în muncă, în cazul prezentării la serviciu, datorat nopți-

lor pierdute prin baruri, restaurante, hoteluri ori în alte locuri.

7) Procurarea de documente de la oficiul de repartizare a forțelor de muncă

În cazul în care persoanele în cauză sunt înscrise la oficiul de repartizare a for-

țelor de muncă, se vor solicita documente din care să rezulte că, li s-au oferit servicii,

dar au refuzat ori nu s-au prezentat la post.

Cu ocazia anchetei probarea infracțiunii de proxenetism, actele procedurale în-

tocmite trebuie să dovedească modalitățile prin care aceasta s-a produs, respectiv:38

scris, la îndemnul la prostituție;

sugerarea unor amenințări sau începerea unor acte de violență în cazul con-

strângerii la practicarea prostituției;

încercarea de procurare a unui spațiu locativ în care să se practice prostitu-

37 Curs de poliţie judiciară, vol. II, ed. M.A.I., Bucureşti, 2002 38 Bujor Florescu, Curs de Investigații Criminale, Editura Concordia, Arad 2007, p.145;

151

ția ori în încercarea de a-și închiria casa în acest scop iar executarea acțiunii

a fost întreruptă din cauze independente de voința făptuitorului, în cazul în-

lesnirii practicării prostituției;

încercarea de a atrage „clienți” pentru cineva care practică prostituția sau

prin înțelegerea cu o persoană din această categorie ca, în schimbul unor

avantaje materiale să-i acorde acesteia „asistență”, în cazul tragerii de fo-

loase de pe urma practicării prostituției de către o persoană;

încercarea de a convinge o persoană să meargă într-un anumit loc unde se

practică prostituția, în cazul recrutării unei persoane în acest scop;

încercarea de a preda sau a transporta una sau mai multe persoane într-un

anumit loc sau peste hotarele țării, în vederea practicării prostituției, în ca-

zul traficului de persoane.

De asemenea, în cadrul activității de cercetare, în funcție de fiecare caz în par-

te, se mai pot executa și alte acte de urmărire penală, necesare la probarea infracțiunii.

Succesul acestei activități depinde de polițiștii ce o efectuează, care trebuie să fie pre-

gătiți profesional și exigenți.

152

TEMA 6:

PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLURILOR

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA VIOL

1.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.2. ÎNCRIMINAREA VIOLULUI ÎN LEGISLAȚIA INTERNĂ

CAPITOLUL II

CONDIȚII, CAUZE ȘI ÎMPREJURĂRI CARE FAVORIZEAZĂ COMI-

TEREA VIOLURILOR

2.1. CAUZE CARE DETERMINĂ SAU FAVORIZEAZĂ VIOLUL

2.2. INCIDENȚA CRESCUTĂ A VIOLURILOR ASUPRA COPIILOR

2.3. PERSONALITATEA AGRESORULUI SEXUAL

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE DESFĂȘURATE DE PO-

LIȚIE ÎN VEDEREA PREVENIRII ȘI COMBATERII VIOLULUI

3.1. PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLULUI PRIN MIJLOACE PO-

LIȚIENEȘTI

3.2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII INFORMATIV-OPERATIVE PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR DE VIOL

3.3. ACTIVITĂȚI, POLIȚIENEȘTI CE SE EXECUTĂ PENTRU DESCO-

PERIREA AUTORILOR ȘI PROBAREA INFRACȚIUNII DE AGRESIUNE SEXU-

ALĂ ASUPRA FEMEILOR

153

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA VIOL

1.1. Noțiuni introductive

Femeia face parte din categoria persoanelor (împreună cu copiii și cei foarte în

vârstă) ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile

sale bio-constituționale și psiho-comportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnea-

ză o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum sensibilitate, finețe,

activitate ordonată, sentimente deosebite, inteligență analitică, aptitudini educaționale.

Dar tot prin tradiție, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul și rolul ei în

sistemul activității familiale și sociale) a fost în general defavorizată, având drepturi

depline, inclusiv de aplicare a sancțiunilor bazate pe agresiunea fizică.

Dintre fenomenele de victimizare cele mai frecvent întâlnite, ponderea o dețin

infracțiunile la viața sexuală. Este una dintre cele mai grave atingeri aduse libertății

sexuale, prejudicind astfel un atribut al personalității umane.

Femeile, și în special tinerele fete, atrase de ambianța de non-conformism și re-

laxare ce există în jurul acestor locuri se expun la săvârșirea unor infracțiuni de natură

sexuală. Credulitatea, naivitatea, inhibarea moralității sunt accentuate de consumul de

alcool, intrând cu ușurință în situații vulnerabile.

Victimele agresiunilor sexuale, nu numai că provoacă un răspuns social nega-

tiv, dar se trezesc și cu disprețul și stigmatizarea comunității care le privește de sus,

considerându-le ca având o valoare socială scăzută. Fără a se exprima ca atare, bărbații

și femeile, societatea în general, consideră femeia ca o victimă anume creată pentru a fi

violată. Situația de viol este structurată social atât prin norme prescrise cultural, cât și

prin obligații și drepturi prevăzute distinct între bărbați și femei ce prescriu clar reguli

prin care aceste roluri sunt relaționale.

Ori care ar fi fost comportamentul victimelor, ele nu ar fi putut împiedica să-

vârșirea atacurilor. Singura vină a victimelor a constat în faptul că au circulat la ore

târzii din noapte, neînsoțite, pe traseul frecventat de infractor. În asemenea situații,

deci, nu este vorba de nici un rol al victimei, ci de circumstanțe întâmplătoare. Acțiu-

nea preventivă în astfel de situații nu vizează atât conduita victimală, cât cea infracțio-

nală, impunându-se identificarea la timp a unor indivizi de aceeași teapă și supraveghe-

rea lor, pentru a împiedica, prin metode polițienești, repetarea în timp a faptelor

1.2. Încriminarea violului în legislația internă

În cadrul grupului mare al infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile contra

libertății și integrității sexuale se constituie ca o secțiune aparte caracterizată prin spe-

cificul valorilor sociale care formează obiectul ocrotirii juridice și anume libertatea și

inviolabilitatea sexuală a persoanei, pe de o parte, și moralitatea vieții sexuale pe de

altă parte. Manifestarea persoanei în domeniul vieții sexuale este o parte a voinței sale

sociale, iar realizarea deplină a personalității umane presupune împlinirea ei și în pla-

nul vieții sexuale: nașterea și pregătirea pentru viață a urmașilor.

154

Libertatea sexuală este un aspect al libertății persoanei, prevăzut în Constituția

României, în Capitolul II, art. 22, alin.1 și 2., art. 23, alin.1. Ea înseamnă dreptul abso-

lut al persoanei în primul rând, al persoanei de sex feminin, de a intra în raporturi sexu-

ale numai după libera sa voință, libertatea deplină de alegerea partenerului de raport

sexual.

În ansamblul infracțiunilor judiciare, abuzurile sexuale sunt cele mai grave și

au un impact social major. Dacă ar fi să dăm o definiție abuzului sexual, putem spune

că, acesta reprezintă contactul sexual dintre doi parteneri, în care unul din ei nu con-

simte acest lucru, sau consimțământul este dat sub presiune (fizica, psihologica).

Exemplele de abuz sexual, sunt: violul, actul sexual cu un minor, hărțuirea sexuală,

pedofilia.

În cadrul acestui tip de infracțiuni, violul reprezintă forma cea mai periculoasă,

datorită efectelor psihice și a traumelor fizice ce însoțesc comiterea infracțiunii. Violul

este prevăzut și sancționat în legislația românească în Codul penal, Capitolul VIII, art

21839, iar infracțiunea de agresiune sexuală este prevăzută și pedepsită de art 219.

Violul, ca infracțiune, face parte din categoria celor mai grave fapte penale îm-

potriva persoanei și reprezintă cea mai brutală atingere adusă libertății sexuale. are

drept consecință vătămarea integrității corporale, morale și a sănătății victimelor, ori

chiar moartea acestora. De asemenea, pune în pericol starea psihică și echilibrul moral

al victimelor, iar în multe cazuri afectează grav sfera relațiilor privitoare la filiație și

familie.

Actul sexual săvârșit prin constrângere lovește în inviolabilitatea sexuală, în

inviolabilitatea fizică, în demnitatea și libertatea persoanei. Această faptă poate avea

drept consecințe vătămarea integrității corporale sau sănătății și chiar moartea persoa-

nei, poate pune în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei, echilibrul

moral al acesteia ca soție și mamă sau ca viitoare soție și mamă, poate provoca grave

atingeri în sfera relațiilor privitoare la filiație și familie.

Pericolul social pe care îl prezintă infracțiunea de viol constă deci, în primul

rând, în răul pe care îl generează direct contra victimei precum și în consecințele pro-

fund dăunătoare pe care le antrenează pe plan social prin afectarea desfășurării normale

a vieții sexuale a oamenilor, prin instituirea unei stări de nesiguranță civică.

Pentru existența violului nu are nici o relevanță dacă persoana de sex feminin,

indiferent de calitatea sa, a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex masculin a

ejaculat, fiind suficientă introducerea organului sexual masculin în cavitatea vaginală a

femeii. Prin alte acțiuni de satisfacere a nevoilor sexuale în reglementarea actuală, se

înțeleg orice alte modalități, excluzând perversiunile sexuale, prin care agresorul sexual

își satisface impulsurile sexuale.

Există argumente puternice care fac din viol și alte agresiuni sexuale, infracți-

uni unice, cum ar fi:

ele nu sunt doar agresiuni fizice ci și o încălcare a limitelor intime;

implică puternice rezonanțe și semnificații emoționale;

sunt înconjurate de mituri și stereotipuri culturale;

39 (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în im-

posibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu

închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi ped. se sancţionează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în cond. alin. (1).

155

sunt infracțiuni comise precumpănitor între sexe;

conduc la potențială și epuizantă autocondamnare a victimelor;

atrag riscuri și consecințe speciale la adresa sănătății persoanei implicate;

depunerea plângerii la poliție și prezentarea în instanță sunt percepute drept

o formă de revictimizare.

Pentru toate femeile care vorbesc despre o astfel de violare intimă, brutală și

umilitoare a integrității fizice și psihice este extrem de dificil; ele trăiesc sentimente

intense de rușine, de pângărire, de vinovăție față de neputința lor de a se apăra. Aceste

sentimente le fac hipersensibile la orice judecată sau condamnare, venite din partea

celorlalți.

Practica judiciară în materie, a confirmat ipoteza în care mai multe femei, sub

o formă sau alta, au generat agresiunea sexuală chiar de la început în alte coordonate.

Aceste aspecte sunt relevante, mai ales, atunci când cei doi, victima și agresorul, se

cunosc, uneori chiar foarte bine, situații când intimitatea se transformă în agresiune

sexuală.

Cercetătoarele canadiene, Clark și Lewis, vorbesc de sexualitatea femeii văzută

ca o marfă, ca un produs. Atunci când femeile sunt văzute ca proprietate privată capa-

citățile lor sexuale și reproductive devin singurele calități care le conferă valoare. Pri-

vind această afirmație prin ochii unui bărbat cercetătorii oferă o imagine șocantă dar

adevărată40: „din punctul de vedere al bărbaților, sexualitatea feminină este un bun aflat

în posesia femeilor, chiar dacă este ceva care va intra în posesia și sub controlul bărba-

ților, în anumite circumstanțe. Femeile sunt văzute ca având o autoritate totală și folo-

sindu-se de ea stabilesc criterii subiective prin care dau bărbaților cât vor iar aceștia

trebuie să negocieze, să ceară câte puțin, să plătească prețul pe care femeile îl vor. Iar

acesta este faptul care stă la baza misoginismului. În mod natural, bărbați ajung să dis-

prețuiască femeile tocmai pentru faptul că ei le privesc ca posesoarele unor lucruri pe

care ei nu le au, deși ar avea dreptul să le aibă, dar femeile nu doresc să le dea aceste

lucruri gratis. Toate aceste aspecte fac ca relația sexuală să fie, natural vorbind, coerci-

tivă”.

În aceste circumstanțe, pericolul social al infracțiuni de viol apare cu atât mai

evident; nepedepsirea unor fapte de o asemenea gravitate pune în primejdie pentru vii-

tor libertatea sexuală, integritatea fizică, sănătatea ori chiar viața unui mare număr de

persoane. Ori, dacă victima unui viol, dintr-un considerent sau altul, își poate asuma un

astfel de risc, statul, ca garant al ordinii sociale nu și-l poate asuma.

40 Clark Lorene, Lewis Debra, Op. cit., 1977,.

156

CAPITOLUL II

CONDIȚII, CAUZE ȘI ÎMPREJURĂRI CARE FAVORIZEAZĂ

COMITEREA VIOLURILOR

2.1. Cauze care determină sau favorizează violul

Violul își are rădăcini adânci în condițiile sociale si economice ale societății,

ceea ce înseamnă că prima condiție a prevenirii fenomenului este refacerea economiei,

ceea ce ar duce la reducerea numărului de persoane din grupurile vulnerabile. Ținând

cont de faptul că un asemenea demers presupune strategii ample, la nivel național, des-

fășurate pe termen mediu și lung, educația rămâne cea mai la îndemână cale de a ajuta

grupurile cu un înalt risc și persoanele vulnerabile.

Din perspectivă sociologică, factorii structurali sunt mai importanți decât cei

strict individuali. Din acest punct de vedere infracțiunile sexuale sunt privite ca o con-

secință directă sau indirectă a inegalități dintre sexe, a atitudinilor sociale dominante cu

privire la rolul femeii, a violenței care se manifestă larg în societățile contemporane, a

mecanismelor și structurilor sociale care favorizează subordonarea femeii și agresiunile

sexuale comise împotriva ei.

Un model teoretic interesant, dezvoltat pentru a explica violul, îi aparține lui

Filkelhor41 și coroborează factorii psihologici cu cei sociologici în încercarea de a ex-

plica într-o manieră științifică victimizarea sexuală. Este vorba despre:

Factori care creează predispoziția ori dorința de a viola

În aceasta categorie intră capacitatea biologică și dorința bărbatului de a viola,

socializarea privind rolul sexual al bărbatului, efectele expunerii la pornografie, efecte-

le expunerii la media care încurajează agresiunile sexuale, violul ca mijloc de control

social. Această perspectivă de abordare se oprește la diferențele sexuale între bărbat și

femeie, precum și la anumite instrumente care mijlocesc indirect comiterea agresiuni-

lor sexuale.

Factori care reduc inhibițiile interne privind comiterea agresiunilor sexuale

– în această categorie intră valorile culturale care încurajează abuzul sexual, sexualita-

tea femei văzută ca o marfă, abuzul sexual ca o consecință a culturii permisive la adre-

sa violului, abuzul sexual ca o consecință a normelor subculturale, abuzul sexual ca

simptom al culturii violente, impulsul irezistibil și consumul de alcool. Acești factori se

referă la acele valori culturale împărtășite de indivizi care reduc inhibițiile interne, ca-

pacitatea individului de a se opune comiterii agresiunii sexuale.

Factori care reduc inhibițiile sociale privind comiterea agresiunilor sexuale

– în această categorie intră abuzul de putere între bărbat și femeie, dominația bărbatului

și cultura violenței, ineficiența instituțiilor de control social.

Factori care reduc abilitatea victimelor de a evita agresiunile sexuale – în

această categorie intră socializarea femeilor ca victime, blamarea victimelor – teoria

precipitării victimelor, teama de crimă.

41 Finkenhlor David, Four precondition of sexual abuze : A model, în cartea Child sexual abuze; Theorey

and research, New York, free press

157

Atât literatura de specialitate, cât și observațiile curente din practica vieții soci-

ale pun în evidență rolul factorilor culturali și ai învățării în determinismul comporta-

mentului agresorului sexual. Studiul etiologiei agresivității nu poate să nu țină seama și

de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, condiții care, în anumite ca-

zuri, pot constitui „terenul fertil” al „încolțirii” acestui tip de comportament.

a. Educația. Carențele educaționale pot fi considerate ca fiind cele care preci-

pită, de fapt, procesul angajării în prostituție sau proxenetism, prin poziționarea subiec-

tului în imposibilitatea de a alege altă alternativă. Educația, ca rezultantă a nivelului

pregătirii școlare și profesionale, dar și ca nivel al educației receptate și sedimentate în

plan familial și social, este factorul de formare a responsabilității înțeleasă nu neapărat

în sensul asumării unei obligații anume sau de adoptare a unei conduite conforme nor-

melor sociale ale momentului, ci de capacitatea de raportare lucidă, realistă, la comple-

xul de circumstanțe ce se succed în viața personală și în care se includ decisiv alterna-

tivele ocupaționale.

b. Familia are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard va-

loric, precum și atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare față de anumite valori

sociale.

Familia asigură copilului o siguranță indispensabilă atingerii maturității inte-

lectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie în baza cărei va fi acceptat

ca partener social. Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importan-

te asupra individului, atât la nivelul adaptării sale la societate, cât și asupra structurii

sale de personalitate.

Modelul familial, ce caracterizează familiile din care provin persoanele trafica-

te sau implicate în trafic ori agresorii sexuali, își pune amprenta asupra comportamen-

tului și orientării ocupaționale. Este vorba, în general, de familii în care alcoolismul,

conflictele si antecedentele penale sunt o constantă, ca și lipsa afecțiunii părintești.

Pe linia cercetării potențialilor infractori s-au constatat următoarele: un număr

important de copii sunt prost întreținuți din punct de vedere material și igenic; au părin-

ții despărțiți sau necăsătoriți; sunt privați de beneficiul cultural; cel mai adesea ei sunt

stresați datorită coeziuni reduse a familiilor, a stării de încordare dintre părinți, a at-

mosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și chiar de interes din partea

părinților.

De această situație familială profită mulți dintre traficanți, care mimează față

de victime interese de natură afectivă în momentul racolării.

c. Religia deși au fost numeroase controverse în privința religiei ca factor cri-

minogen nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest factor nu a

putut fi izolat de alte variabile, cum ar fi grupul etnic. Religia în ansamblu său, joacă

un rol puternic de influență și prevenție în combaterea criminalității.

Factori economici

Una din teoriile economiei, general acceptate, este aceea conform căreia baza

economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În conse-

cință este de așteptat ca situația economică a unui stat ori a unei zone mai retrase să

determine anumite comportamente umane, inclusiv comportament infracțional.

a. Nivelul de trai. Pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate de-

termina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se adaugă și dorința de

îmbogățire sau de un trai mai bun.

Cele mai multe dintre victime aparțin unor familii în care unul dintre părinți,

158

sau chiar ambii, sunt șomeri, confruntându-se cu mari dificultăți materiale sau ele în-

sele au o situație familiala grea, fiind abandonate de soți și având copii în întreținere.

b. Șomajul. Există un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se

exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabi-

litatea emoțională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interi-

or al individului, punându-l în imposibilitatea de a-i mai putea realiza, prin mijloace

legale, aspirațiile sale. Șomajul atacă grav structura familiei la baza sa.

În condițiile procesului continuu de restructurare economică, numeroase tinere,

mai ales cele cu nivel scăzut de profesionalizare, nu își găsesc locuri de muncă, ajun-

gând în postura de a alege prostituția ca mijloc de subzistență.

În acest context, se evidențiază nivelul scăzut al salariilor, care nu acoperă mi-

nimul necesitaților. Deci, chiar dacă, în situații excepționale, aceste persoane își găsesc

un loc de muncă, sunt de obicei angajate fără documente oficiale și sunt prost plătite.

De asemenea, motivația proxeneților în ceea ce privește orientarea lor ocupați-

onală este centrată pe aceleași cauze de natură socio-economică, șomajul fiind princi-

palul indicator al angajării în acest tip de activitate.

c. Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavoriza-

te se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salarii-

lor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate

pot fi considerate la limita comiterii faptelor antisociale.

Un alt factor ,cu un impact major asupra personalității infractorului, este mas-

media. Similar se pune problema în privința cinematografului, televiziunii sau literatu-

rii care prezintă scene agresive distructive, erotice și cu nuanță pornografică, neștiindu-

se niciodată dacă aceste scene au asupra spectatorilor un efect inhibitor sau, dimpotri-

vă, îl incită spre imitarea comportamentului pe care-l descoperă.

În general, se consideră că influența scenelor agresive depind în mare măsură

de existența prealabilă a obiceiurilor agresive și că această influență variază, în funcție

de posibilitățile pe care le are spectatorul de a se confrunta cu mediul în care el se sim-

te integrat și al cărui cadru de referință (în sens sociologic) este opus celui care îl pre-

supune scenele cu încărcătură agresivă.

La aprecierea predicativă a agresivității sexuale este necesar să se țină seama

de mediul de proveniență și nivelul intelectual al indivizilor pentru că unii nu prezintă

nici o disponibilitate psihologică spre un astfel de comportament, pe când alții găsesc

aici modele comportamentale.

Între alți factorii care cred că se impune în sfera cauzalității comportamentelor

agresive cu etiologia socială sunt și narcomaniile care pot predispune sau favoriza tre-

cerea la act mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. În această

situație, starea de narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera ge-

nerală a cauzalității sexual agresiv.

Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în de-

clanșarea agresiunilor sexuale. Consumul exagerat de alcool joacă un rol deosebit, atât

sub aspectul frecvenței actelor antisociale comise sub influența lui, cât și al gradul lor de

periculozitate socială, favorizând deseori comiterea infracțiunilor cu violență. Este bine

cunoscut faptul că sub influența alcoolului se modifică semnificativ personalitatea și con-

știința omului, apărând tulburări cu diverse grade de dezangajare față de valorile sociale.

Factori endogeni. În aceasta categorie se intersectează o serie de cauze ce se

constituie la nivel individual în predispoziții pentru o astfel de orientare ocupatională:

159

- deficiențe structurale ale personalității persoanelor implicate în traficul cu

femeii în vederea exploatării sexuale: stările moral-caracteriale, labilitatea psihică, ali-

enarea, orientarea anti-socială;

- consecințele debutului vieții sexuale din perioada adolescenței, precum și ale

agresării sexuale anterioare (în mediul familial, în grupul de prieteni sau la locurile de

munca ocazionale) ;

- disponibilitatea de a exercita ocupații aparent interesante, ce promit o serie de

avantaje: venituri substanțiale, întâlniri cu „personalități", posibilități de călătorie și

afirmare în alt context social, etc.

În cadrul dimensiunii sociale a vieții umane se vor avea în vedere subdimensi-

unile : economică, profesională, familială, politică, școlară, a participării culturale (cre-

ație și consum cultural, inclusiv componenta religioasă), a vieții comunitare, a locuirii,

a securității sociale, a timpului liber, morală, ecologică etc.

Studiul cauzalității agresivități sexuale la modul operațional concret va trebui

să aibă în vedere toți acești factori, pentru că de multe ori cauzalitatea agresivității se-

xuale este complexă, insidioasă, cameleonică chiar.

2.2. Incidența crescută a violurilor asupra copiilor

Violurile reprezintă cazurile cel mai frecvent semnalate în presa românească,

cele mai multe dintre aceste cazuri având ca victime fete. în ceea ce privește mediul de

proveniență a victimelor, se constată o mai mare amploare a violurilor produse în me-

diul urban, deși pare surprinzător că ele se comit și în mai multe localități rurale. Majo-

ritatea victimele au vârste cuprinse între 10 -17 ani pentru fete și 8-10 ani pentru băieți.

Agresorii sunt, în cele mai multe cazuri, bărbați care nu sunt cunoscuți de victimă, per-

soane mature, aflate sub influența băuturilor alcoolice.

Multe cazuri semnalate de presă evidențiază, între altele, anumiți factori indi-

viduali care amplifică riscul producerii violului asupra copiilor și adolescenților : boala

psihică, handicap fizic, vagabondaj, staționarea la ore târzii în locuri izolate, în gării

sau stații de autobuz ori în baruri, discoteci, internet-cafe.

Deși puține ca număr, există și cazuri de viol asupra băieților raportate Poliției

și preluate în presa românească. Explicația pentru numărul mic de urmăriri injustiție a

cazurilor de viol asupra băieților constă în victimizarea secundară, stigmatizarea socia-

lă fiind mult mai accentuată în cazul băieților datorită naturii homosexuale a violului.

Ceea ce impresionează în mod evident este vârsta mult mai fragedă a băieților agresați

sexual comparativ cu cea a fetelor și, în unele cazuri, gradul ridicat de agresivitate a

violatorilor, mergând până la crimă.

În mod general, definițiile juridice ale violului se referă la relația sexuală (va-

ginală, orală sau anală) prin folosirea, de către agresor, a forței și în absența consimță-

mântului victimei. Totuși, penetrarea nu este elementul central al unei agresiuni sexua-

le, deoarece pot exista cazuri în care violatorul nu își poate îndeplini condiția de "par-

tener" sexual. Ca urmare, mulți specialiști consideră că violul nu este atât un act cu o

motivație sexuală, cât, mai ales, o acțiune de agresiune îndreptată împotriva altor per-

soane (femei sau bărbați). 0 asemenea agresiune poate avea efecte pe termen lung asu-

pra victimei, motiv pentru care, în orice legislație din lume, violul este considerat ca

fiind una dintre cele mai grave infracțiuni comise împotriva persoanei. Utilizarea ame-

nințării, a forței, a violenței sau a altor mijloace mai subtile reprezintă, oricum, elemen-

160

te care atentează Ia intimitatea personală a victimei și la controlul exercitat asupra pro-

priului corp.

Întrucât marea majoritate a cazurilor de viol au un caracter individual și nu de

grup, se poate deduce că principalele cauze ale acestor agresiuni, fără a exclude factorii

sociali, sunt legate de trăsăturile de personalitate ale indivizilor. Ideea de sorginte freu-

diană conform căreia între sexualitate și agresivitate există o legătură indisolubilă pare

a avea un conținut real, în condițiile în care violul sintetizează, între altele, incapacita-

tea de control asupra impulsurilor sexuale, frustrarea, propensiunea spre violență și

brutalitate, sentimentul de dominare a victimei, disprețul manifestat față de femeie etc.

2.3. Personalitatea agresorului sexual

Doctrina criminologică modernă recunoaște adevărul că mediul psiho-social

are un rol important în formarea personalități infractorului. Influența pe care o exercită

mediul psiho-social asupra formării personalității infractorului nu trebuie însă exagera-

tă. Definitorie pentru mediul psiho-social general este, acțiunea pozitivă pe care socie-

tatea, în ansamblul sau o exercită asupra oamenilor, acțiune permanent conjugată cu

eforturile de contracarare, anihilare, de împiedicare a tendințelor, pornirilor și orientări-

lor anumitor persoane spre săvârșirea de fapte din domeniul criminalități.

Prima încercare de tipologizare a violatorului aparține lui Cesare Lombroso,

care a punctat această problemă atât în celebra sa lucrare „Omul criminal” unde con-

semnează: „La autorii de viol s-a observat o talie mică, cu o greutate relativ ridicată,

mâinile și brațele scurte, frunte strâmtă, demicircumferință anterioară a capului foarte

scurtă. Anomaliile organelor genitale și ale nasului sunt frecvente și aproape întotdeau-

na inteligența este foarte puțin dezvoltată”42.

Personalitatea infractorului - concept criminologic complex – cuprinde noțiu-

nea psihologică și noțiunea juridico-penală a infractorului. În raport de aceste premise

fundamentale, definim personalitatea infractorului ca reprezentând ansamblul trăsături-

lor bio-psiho-sociale specifice și stabile pentru acel om, care cu vinovăție a săvârșit o

faptă din domeniul criminalități prevăzută ca atare de legea penală43..

Infractorul ocupă un loc important în dreptul penal, el reprezentând un dublu

aspect juridic: unul, ca subiect al infracțiunii, altul, ca subiect al răspunderii penale în

cadrul unui raport juridic de „conflict”, de „contradicție”. În definirea infractorului

pornim, deci, de la legătura organică care există între fapta săvârșită în domeniul cri-

minalității și autorul acesteia. Definitorii pentru conceptul de „infractor”, în sens penal,

sunt trăsăturile esențiale ale noțiuni generale de infracțiune și în delimitarea sferei do-

meniului criminalități. Prin infractor se înțelege, așadar, persoana fizică care cu vinovă-

ție a săvârșit o faptă în domeniul criminalități și care este prevăzută de legea penală ca

infracțiune.

Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale44 sunt din cele mai pericu-

loase și cu urmări individuale și sociale la fel de periculoase. Astfel de fapte sunt comi-

se de persoane lipsite de simț moral și grijă față de victimă, de către persoane brutale și

lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual. Ele alcătuiesc un tip special de cri-

42 C. Lombroso - „L Antropologie criminelle et ses recents progres”, Ed. Felix Alcan _ Paris, 1891. 43 R: Stănoiu, op. cit., p. 690; I. Gheorghiu, op. cit., p. 226. 44 Codul penal Român, Capitolul VIII, art 218- 223;

161

minal, denumit de Seeling „criminal lipsit de frâne sexuale”. Criminalii care aparțin

acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viața sexuală, de exemplu, un act

de viol, de incest, de sadism etc., nu aparține acestei categorii criminalul care comite

un omor din gelozie sau un ultraj contra bunelor moravuri.

Violatorul și cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic

ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de

vedere sexual. Acești termeni sunt medicali, cât și juridici. Comportamentul violatori-

lor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine inadec-

vată, antisocială și explozivă. Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual pri-

mar, agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului

combinat cu dorințe sexuale sau înclinații homosexuale.

El este deseori exhibiționist, fetiși, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încre-

dere în sine și este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniștit, timid, un lu-

crător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată

lipsă de încredere în sine.

Atacatorii agresivi și brutali au un comportament antisocial și exploziv, ei

având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei ma-

nifestă depresie, halucinații sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că

agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violențe extreme, îndreptate, în special

împotriva mamelor lor.

Mulți dintre agresorii sexuali au severe disfuncții psihosexuale, care se mani-

festă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecție inadecvată, ejaculare pre-

coce sau tardivă, impotență. Agresorii sexuali sunt caracterizați deseori ca pacienți sau

prizonieri “model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători și se

comportă bine în afara activităților lor sexuale. Societatea este însă din nou expusă

riscului când acești agresori sunt puși în libertate și ajung într-un mediu în care perso-

nalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine și relațiile sexuale nesatisfăcute le

provoacă disfuncții psihosexuale. Agresorii sexuali se vindecă rar.

Criminalii aceștia sunt de mai multe feluri și se caracterizează prin anumite tră-

sături biologice și psihologice specifice. În regula generală, exercitarea funcției sexuale

este firească, liberă și permisă. Ea este însă reglementată și i se aduc unele limite, unele

opriri, care sunt de două feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude

apropiate, persoane de același sex etc.) și altele cu privire la mijloacele de exercitare a

actului sexual (de exemplu, nu-i permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea) sau

cu privire la obiect (persoane de același sex).

În acest cadru de permisiuni și interdicții de exercitare a trebuinței sexuale,

persoanele care încalcă un asemenea cadru se delimitează, apărând mai multe categorii

de infractori sexuali, și anume :

cei ce săvârșesc fapta față de minore până la 14 ani, unde este vorba de o

nematurizare completă a minorei, fiind încă un copil; infractorul se caracterizează prin

violență, brutalitate, care, la rândul ei, se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de

afectivitate, milă față de minoră și, mai ales, unei lipse de frâne sexuale, de stăpânire

de sine și de voință. S-ar putea ca exercitarea instinctului sexual față de minore să se

datoreze unei tulburări de caracter privind preferința pentru persoane minore, unei stări

patologice în persoana violatorului. Acest infractor este cunoscut sub numele de pedo-

fil;

162

cei ce săvârșesc fapta față de persoane profitând de imposibilitatea de a se

apăra ori de a-și exprima voința; și aici este vorba de lipsă de milă, de brutalitate și lip-

sa de frâne sexuale;

cei ce săvârșesc fapta față de rude apropiate ( infracțiunea de incest), unde

explicația poate să consiste în condiții familiale de creștere ( în condiții de promiscuita-

te, dormitul în același pat, condiții de educație negativă etc.) care i-au apropiat pe par-

teneri la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care sa ducă la stări

anormale, chiar patologice. În aceste cazuri nu există nici frâne sexuale, nici acte de

voință și stăpânire de sine;

cei ce săvârșesc fapta față de un partener de același sex (homosexualitatea,

lesbianismul); aici este vorba de o deviere anormală a instinctului sexual de la un par-

tener de sex opus la un partener de același sex; cercetările psihiatrice în această materie

nu au emis o ipoteză ereditară, care ar avea o explicație clară, deși așa ceva nu este ex-

clus; se pare, totuși, că ipoteza dobândirii unei astfel de devieri este mai credibilă în tot

cazul, este vorba de ceva patologic;

o ultimă categorie este formată din criminalii care săvârșesc crime contra

vieții sexuale prin procedee și mijloace total anormale, patologice, anume;

sadicul, prin care se înțelege individul care poate satisface impulsul său se-

xual numai făcând pe partenerul lui sexual să sufere (să fie bătut, torturat etc.); este

vorba mai întâi de suferințe fizice( bătăi, flagelări), dar și de suferințe morale( umilințe,

batjocură, jigniri etc.); uneori, sadicul își poate consuma actul sexual prin omorârea

partenerei;

masochistul, care poate avea act sexual numai dacă el însuși este chinuit,

torturat, dacă este făcut să sufere( să fie rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un

altul aplică unui terț torturi răniri.

Încercările de portretizare și clasificare a agresorilor sexuali prezintă importan-

ță atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic. Teoretic, deoare-

ce ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare al persona-

lității infractorului și, totodată, la evidențierea unor aspecte privind formarea și evoluția

unor astfel de structuri în timp. Practic, deoarece ajută atât pe linia organizării unor

acțiuni sociale preventive cât și pe linia elaborării unor programe de recuperare și rein-

serție socială.

Cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității infractorului permite în

primul rând organizarea unui program diferențiat și individualizat de educare, recupe-

rare și reinserție socială. În al treilea rând, plecându-se de la riscul social pe care-l pre-

zintă structurile comportamentale asemănătoare cu cele ale infractorilor, se pot organi-

za acțiuni de natură preventivă prin reducerea posibilităților de manifestare a „tendințe-

lor criminale” (J. Selosse), atât prin crearea, ca urmare a factorului educativ, a unor

mecanisme criminoinhibitive, cât și ca urmare a unor acțiuni de informare a victimelor

posibile pentru a evita favorizarea unor situații victimizante.45

Infractorii de moravuri46 (practicanți incestului, pedofilii, corupătorii de mi-

nori, proxeneții, sadicii, exhibiționiștii, homosexualii, lesbienele etc.) au personalitatea

clădită pe deficiențe educaționale, pe mobiluri materiale dar, mai ales, pe absența frâ-

45 T. Butoi, N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Buc. 1992. 46 Ungureanu Ştefania - Georgeta, Criminologie, Editura Academica, Bucureşti, 2002.

163

nelor inhibitorii în situația în care apare stimulul specific sau ocazia. Tentația lor constă

în obținerea plăcerii senzuale prin pervertire, invertire sau pe altă cale contrară bunelor

moravuri. Cu cât cauzele acțiunii lor sunt mai apropiate de patologic, cu atât mobiliza-

rea lor psihică pentru a-și atinge ținta va fi mai mare. Majoritatea acestor infractori sunt

nevoiți să comită și alte categorii de infracțiuni (să recurgă la violență fizică, escroche-

rie, mită, furt, tâlhărie etc.) pentru a-și realiza plăcerile trupești.

Este știut că multe dintre infracțiunile îndreptate împotriva vieții sexuale au

adeseori, drept sursă, maladii mentale, mai mult sau mai puțin grave, ale autorilor. Din

această perspectivă, normele procedurale ar trebui să prevadă obligativitatea efectuării

expertizei medico-legale psihiatrice pentru toți acei ce comit infracțiuni împotriva vieții

sexuale.

În cazurile în care se constată existența unor boli psihice, nu este suficientă

numai simpla obligare la tratament prin hotărâre de condamnare; este necesar să se asi-

gure efectiv tratamentului pe durata executării pedepsei. Aceasta reprezintă nu numai o

problemă de ordin umanitar, dar și o măsură preventivă indispensabilă. Inexistența

unor dispoziții imperative privind efectuarea expertizei psihiatrice și verificarea aplică-

rii tratamentului medical, duc, în practică, la situații extreme, inacceptabile.

164

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE POLIȚIE ÎN VEDEREA

PREVENIRII ȘI COMBATERII INFRACȚIUNII DE VIOL

3.1. Prevenirea și combaterea violului prin mijloace polițienești

Orice ofițer care lucrează în problema combaterii infracțiunilor de viol trebuie

să cunoască următoarele elemente ale situației operative :

categorii de persoane predispuse a comite asemenea fapte;

locuri favorabile comiterii unor asemenea infracțiuni și cele frecventate de

persoane predispuse la astfel de fapte;

procedee, modalități folosite de infractori pentru atragerea victimelor.

3.1.1 Condiții și împrejurări care favorizează comiterea violurilor

În scopul stabilirii și întreprinderii celor mai adecvate măsuri pentru prevenirea

și combaterea violurilor, este necesară cunoașterea condițiilor și împrejurărilor care

favorizează comiterea acestora.

Din analizele efectuate au rezultat următoarele condiții și împrejurări care fa-

vorizează săvârșirea de abuzuri sexuale :

lipsa de educație, alcoolismul și consumul de droguri;

inadaptarea socială a unor indivizi cu sau fără antecedente penale;

lipsa unor programe reale de reconversie socială, mai ales privind liberații

din penitenciare și minori problemă;

prezentarea în media vizuală, în mod excesiv, a unor programe în care

abundă scene erotice și de violență;

slaba implicare a instituțiilor statului abilitate, unităților școlare, a centrelor de mi-

nori și organizațiilor neguvernamentale, în desfășurarea activităților de educare și protecție;

3.1.2. Categorii de persoane pretabile să comită agresiuni sexuale

Pentru ofițerii de poliție care lucrează în problematica combaterii agresiunilor

sexuale asupra femeilor, cunoașterea persoanelor predispuse a comite asemenea fapte

este o necesitate prioritară pentru că, numai cunoscându-le, știu concret asupra cui tre-

buie să acționeze prin măsuri cu caracter preventiv.

În altă ordine de idei, cunoscând ce persoane sunt pretabile a comite asemenea

fapte, atunci când s-a comis un viol și autorii sunt necunoscuți, polițiștii de la formați-

unea investigații criminale se orientează mai ușor în formarea cercului de bănuiți.

Din practica judiciară rezultă că cel mai frecvent aceste infracțiuni s-au comis

de următoarele categorii de persoane :

persoane cu antecedente penale care au fost condamnate pentru crime și de-

licte contra libertății sexuale, ultraj, tâlhărie, ultraj contra bunelor moravuri și tulbura-

rea liniștii publice etc.;

165

persoane fără ocupație, cu manifestării aventuriste, violente, stăpânite de

vicii (afemeiații etc.);

persoane cu concepții retrograde despre viață și muncă, despre rolul și me-

nirea femeii în societatea;

tineri lipsiți de supraveghere, cu o educație și instruire deficitară;

consumatorii de droguri;

proxeneți, pedofili și traficanți de persoane;

persoane care îndeplinesc sarcini legate de instruire și educație civică, cu o

slabă conștiință în acest domeniu;

elemente din rândul personalului muncitor al unor șantiere care lucrează în

puncte de lucru izolate;

persoane bolnave psihic. O caracteristică a infracțiunilor comise de aseme-

nea persoane este că acestea se comit cu violență deosebită, victima fiind schingiuită,

suferind vătămări grave, uneori fiind chiar ucisă;

alte persoane cu dezechilibrării temporale datorată unor traumatisme sau

nocivității mediului în care lucrează.

3.1.3. Modalități, metode și procedee de identificare a persoanelor pretabile

Pentru identificare a persoanelor pretabile a comite abuzuri sexuale polițiștii au

la dispoziție următoarele modalități, metode și procedee47 :

a) Comunicările unităților de penitenciare

Astfel, prin comunicările făcute de aceste unități la data liberării unui condam-

nat, se dă posibilitatea polițiștilor de la organul de poliție pe al cărui teritoriu de com-

petență urmează să se stabilească cu domiciliul liberatul, să ia cunoștință de identitatea

acestuia și natura faptelor pentru care a fost condamnat, precum și o serie de date ca :

legăturile realizate în timpul executării pedepsei, comportarea în penitenciar, intențiile

privind viitoarea conduită etc., elemente ce dau posibilitatea aprecierii ca fiind pretabil

în continuarea la comiterea de abuzuri sexuale.

b) Plângeri și sesizări ale persoanelor fizice

Aceste sesizări au în vedere, de cele mai multe ori, acostarea unor femeii prin

expresii indecente de către tineri cu atitudini huliganice, „grupare” unor tineri în par-

curi, locuri virane sau alte locuri slab luminate unde poartă discuții folosind expresii

triviale, indecente, sau „pun la cale” întreținerea de relații sexuale sau perversiuni se-

xuale. În acest sens, trebuie avute în vedere și persoanele care au fost nominalizate în

diverse plângerii ca autori ai unor infracțiuni de abuz sexual, și împotriva cărora, nu s-

au luat măsuri eficace de tragere la răspundere penală din diverse cauze.

c) Persoane voluntare și alte surse de informare ocazională care pot furniza

informații cu privire la tinerii lipsiți de supraveghere, persoane fără ocupație, elemente

aventuriste și în general cu privire la oricare dintre categoriile de persoane pretabile la

care s-a făcut deja referire.

d) Acțiuni directe executate cu operativitate în locurile unde sunt grupate

elemente parazitare (parcuri, locuri întunecoase, zone împădurite etc.) pot duce la iden-

tificarea unor persoane care trebuie avute în vedere ca făcând parte din rândul elemen-

telor pretabile la comiterea abuzurilor sexuale asupra femeilor.

47 Curs de poliţie judiciară, vol I, Ed M.A.I , Bucureşti, 1996.

166

e) Cercetare infractorilor prinși atât cu privire la activitatea lor infracțională

cât și cu privire la informațiile pe care le dețin în legătură cu alte persoane care sunt

pretabile ca să comită astfel de fapte.

Ofițerul de poliție are obligația etico-profesională să manifeste în cursul cerce-

tării infractorilor depistați, maximum de fermitate și exigență în condițiile legii. Forma

cea mai concretă prin care își poate manifesta fermitatea, este aceea de a stabili toate

faptele comise și toate persoanele participante. Între aceste persoane trebuie să fie iden-

tificate și cele care sunt predispuse la comiterea unor abuzuri sexuale prin atitudini,

comportament general, concepție etc. pentru a putea, după identificarea lor, să se acțio-

neze cu măsuri preventive.

3.1.4. Locuri favorabile comiterii abuzurilor sexuale.

Din practica judiciară rezultă că elementele infractoare și cele pretabile se gru-

pează în anumite locuri care sunt favorabile acostării de persoane și chiar comiterii

unor fapte de această natură. Polițistul trebuie să recunoască, deoarece își poate orienta

activitățile de prevenire în aceste locuri care îi conferă maximum de eficiență, are posi-

bilitatea să organizeze culegerea permanentă de informații care îi vor folosi la descope-

rirea cu operativitate a infractorilor, în cazul faptelor comise în locurile respective.

Aceste locuri sunt : parcurile, zonele împădurite sau locuri de agrement izolate,

locuința victimei, locuințele autorilor ori ale altor terți, șantierele, casele părăsite.

Pentru polițist, pe lângă locurile menționate, trebuie să rămână în atenție și alte lo-

curi, cum ar fi: terenuri virane, ruinele unor imobile, blocurile aflate în construcție, chiar

drumurile publice, unde infractorii pot acționa, zonele din imediata apropierea a discoteci-

lor sau a locurilor de agrement unde se organizează activități distractive pentru tineri.

3.1.5. Procedee folosite de infractori pentru acostarea victimei

Dacă pentru multe dintre infracțiuni infractorul evită pe cât posibil să ia contact

cu victima, în cazul abuzurilor sexuale, pentru a realiza actul infracțional, trebuie să

acționeze direct asupra victimei în așa fel încât să creeze condiții favorabile pentru a

trece la săvârșirea faptei.

Acostarea și exercitarea de amenințări și violențe asupra victimei, după ce a

fost urmărită și acostată pe trasul pe care aceasta se deplasa.

Atribuirea de calități oficiale, de regulă polițist, când infractorii legitimează

și simulează conducerea victimelor la sediul poliției, deplasându-se prin locuri dosnice,

unde agresează și violează victimele.

Invitarea victimei la activități distractive în locuința sa ori a unui terț, invi-

tație pe care victima o acceptă cu ușurință, mai ales când cel care face invitația este

cunoscut.

Autostopul este o modalitate de acostare a victimelor de către unii conducă-

tori auto și constă în invitarea victimelor în autovehiculele pe care le conduc. Ajungând

în locurile favorabile comit abuzul sexual.

Acostarea prin promisiunea de procurare a unui bun sau de prestare a unui

serviciu, facilitează atragerea victimei în locuința autorului sau a altei persoane (com-

plice) unde se comite fapta.

167

Un alt mod de operare îl constituie situațiile în care perechi de tineri se re-

trag pentru „dialoguri amoroase”, de regulă cu autoturismul, în locuri cât mai „discre-

te”, cât mai puțin circulate (păduri, liziere, parcuri etc.).

Pătrunderea cu forța în locuința victimei, mai ales a celor care locuiesc sin-

gure.

Urmărirea, acostarea și scoaterea minorelor din grup.

Acostarea femeilor în lift.

Ademenirea victimelor prin intermediul Internetului.

3.2. Organizarea activității informativ-operative pentru prevenirea și

combaterea infracțiunilor de viol

3.2.1. Prevenirea comiterii de infracțiuni

În organizarea și executarea activităților de prevenire trebuie avut în vedere

următorul specific legat de aceste infracțiuni : factorii criminogeni sau, altfel spus,

condițiile și împrejurările favorizatoare sunt create, unele de către agresor iar altele în

mod involuntar de către victimă, autorii profitând astfel de ele. În consecință, în orga-

nizarea și executarea activitățile de prevenire trebuie avute în vedere acțiuni care să

corijeze comportamentul imprudent, riscant și neindicat al victimei potențiale și, toto-

dată, să înlăture ori să contracareze deficiențele educative ale agresorilor. Rezultă așa-

dar că activitățile de prevenire a violurilor trebuie să vizeze ambele categorii de parti-

cipanți la infracțiuni : autorii și victimele.

Polițistul trebuie, pentru a preveni eficient să cunoască în mod concret, în ora-

șul sau zona sa de responsabilitate, care sunt locurile favorabile și care sunt persoanele

pretabile la săvârșirea infracțiuni de viol și, de ce nu care sunt victimele potențiale.

3.2.2. Acțiuni directe

Organizarea acțiunilor directe se face în raport de situația operativă sau infor-

mațiile primite de la alte surse și vizează locurile unde s-au comis abuzuri sexuale ori

acele locuri unde sunt semnalări că sunt frecvente acostări de persoane ori se grupează

elemente pretabile la asemenea fapte.

Forțele participante trebuie să acționeze de așa manieră încât să-și asigure su-

perioritatea numerică, fizică și din punct de vedere al dotării, întrucât persoanele ce fac

obiectul depistării sunt de regulă recalcitrante, violente și se impune intimidarea lor

prin forță sau, dacă este cazul, chiar imobilizarea.

Persoanele depistate în locurile favorabile ca fiind predispuse la comiterea de

abuzuri sexuale sunt legitimate, conduse la sediul poliției unde sunt cercetate în legătu-

ră cu justificarea prezenței în grupul și locul respectiv, sunt amprentate, fotografiate și

se iau măsuri de influențarea lor, iar dacă se stabilește că sunt autori ai unor fapte pena-

le sau contravenționale se aplică legile respective. Cu ocazia unor asemenea acțiuni pot

fi găsite în locurile respective și anumite cupluri de îndrăgostiți sau femei singure căro-

ra va trebuie să le atragem atenția cu privire la riscurile la care se expun.

168

3.2.3. Destrămarea grupurilor de persoane predispuse la comiterea unor as-

tfel de fapte

Despre constituirea unor grupuri de persoane predispuse a comite abuzuri sexua-

le, poliția poate fi informată de către cetățeni dar și prin sesizări oficiale primite din par-

tea Asociațiilor de locatari, școlilor sau de părinți. Destrămarea unui astfel de grup constă

în influențarea prin activități specifice în funcție de particularitățile de caracter și educație

a acestuia astfel încât să se creeze între ei neînțelegeri care să ducă la dezbinare. Conco-

mitent, membrii grupului vor fi conștientizați asupra consecințelor sociale riscului moral

și penal la care se expun, creându-le convingerea că atitudinile pe care le manifestă pot

genera fapte antisociale cu grave consecințe juridice și astfel să evite gruparea.

3.2.4. Atenționarea părinților

În activitatea de prevenire trebuie avut în vedere faptul că familia este un factor

principal de educație etico-morală a tinerilor. De aceea se impune atenționarea părinți-

lor cu privire la comportarea fiilor și la anturajul care expune riscului de a comite fapte

antisociale, inclusiv violuri. Dacă aceștia manifestă o atitudine de nepăsare, se poate

recurge la sancționarea lor conform prevederilor Legii nr. 61/1991 cu modificările și

completările ulterioare. Totodată atunci când poliția se sesizează ori a depistat unele

tinere în ipostaze care pot face din ele victime potențiale ale infracțiunii de viol, se va

recurge, de asemenea, la atenționarea părinților.

3.2.5. Propaganda juridică și pregătirea antiinfracțională

Propaganda juridică este o activitate cu caracter preventiv care constă în in-

formarea publicului cu privire la prevederile legale, la conținutul infracțiunii de viol și

la consecințele juridice la care se expun cei ce comit asemenea fapte. Cu această ocazie

are loc și pregătirea antiinfracțională, care constă în informarea publicului (în special

femeile) asupra procedeelor folosite de infractori pentru acostarea și comiterea acestor

fapte, asupra unor comportamente riscante etc.

În practică alegerea și prezentarea unor cazuri reale, dintre cele mai semnifica-

tive în astfel de situații, s-au dovedit a fi foarte eficiente în plan educativ, au constituit

o veritabilă pregătire antiinfracțională. Pregătirea antiinfracțională pe această linie se

execută în special în colectivele de femei, cum sunt în cămine (internate), în grupurile

școlare industriale, în licee, în facultăți etc.

3.2.6. Asigurarea prezenței în teren a polițiștilor

În urma analizei situației operative, polițistul stabilește care sunt obiectivele

locurile, mediile și perioadele în care se comit asemenea infracțiuni. Pentru a preveni

astfel de fapte propune, pe lângă organizarea unor acțiuni directe și alte modalități de

asigurare a prezenței elementului polițienesc în teren. Prezența în teritoriu poate fi asi-

gurată prin cuprinderea în itinerariile de patrulare a locurilor favorabile precum și prin

înființarea unor posturi de pază temporară în locurile respective.

În legătură cu activitatea de prevenire a infracțiunilor de abuz sexual, în afara

celor menționate, mai trebuie precizate următoare :

169

- activitățile polițienești pentru prevenirea abuzurilor sexuale nu trebuie exe-

cutate izolat, ci îmbinate, în concordanță unele cu altele, conferindu-se astfel un per-

manent spirit ofensiv muncii de prevenire;

- pe lângă forțele proprii, în munca de prevenire trebuie antrenați și alți fac-

tori, în primul rând cei cu valențe educaționale.

3.3. Activități, polițienești ce se execută pentru descoperirea autorilor și

probarea infracțiunii de agresiune sexuală asupra femeilor

În concepția unor juriști și medici legiști rezultă că faptul că în materie de abu-

zuri sexuale, numărul faptelor comise este în realitate mai mare decât numărul faptelor

reclamate. Cauzele nereclamării unor astfel de fapte țin de considerente personale ale

victimei, dar acest lucru face ca unele persoane, în fapt autorii, să scape de răspunderea

penală și să aibă posibilitatea comiterii și altor fapte.

În practică sunt și situații în care se fac plângeri nejustificate, actele sexuale

normale sunt reclamate de femei ca fiind „violuri”, „victima” urmărind prin aceasta

căsătoria, un interes material și uneori, pentru a justifica dezvirginarea care, în realitate,

a fost voită sau în orice caz, acceptată.

În marea majoritate a situațiilor, victimele reclamă la poliție faptele reale de

viol în care autorii nu sunt cunoscuți. În aceste situații polițiștii au sarcina de a acționa

pentru identificarea autorilor, probarea vinovăției și prinderea lor.

Pentru a realiza identificarea făptuitorilor, imediat după primirea plângerii vic-

timei sau sesizării faptei de o altă persoană atunci când victima este în imposibilitatea

de a reclama ca urmare a vătămărilor grave la care a fost supusă, se impune a executa

următoarele măsuri:

3.3.1. Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală, inițială care are ca scop

perceperea nemijlocită a locului în care s-a săvârșit o infracțiune, descoperirea, fixarea

și ridicarea urmelor create prin activitatea infracțională, precum și a stabilirii mijloace-

lor materiale de probă, în scopul identificării autorului. Pentru a nu se pierde urmele

infracțiunii și, respectiv pentru a se crea posibilitatea identificării autorului precum și

dovedirea vinovăției se impune ca această activitate să fie efectuată imediat după sesi-

zarea cazului și, dacă este posibil, cu participarea victimei.

În astfel de împrejurări victima are posibilitatea să arate cum a fost declanșată

agresiunea, mișcarea făptuitorului în câmpul infracțiunii, locul concret și împrejurările

în care s-a produs fapta. Prin această participare a victimei se creează o imagine mai

clară asupra urmelor pe care putea să le lase precum și a eventualilor martori oculari

care puteau să vadă autorul, unele aspecte în legătură cu agresiunea, să audă țipetele

victimei etc. În situația neconstatării unor astfel de aspecte care, în condițiile redate de

victimă ar trebui să existe, se poate pune problema simulării violului.

Specificul faptelor de viol constă în aceea că, în cadrul agresiunii, pentru în-

frângerea rezistenței victimei, autorul, pe lângă urmele de violență lăsate pe corpul vic-

timei și ruperea unor lucruri din vestimentația acestuia, creează dezordine în câmpul

infracțiunii și, respectiv, o serie de urme traseologice, digitale, dentare, biologice etc.

mai ales când a existat o împotrivire semnificativă din partea victimei.

170

Totodată, victima prin acțiunea de apărare poate să rupă prin mușcare sau cu

unghiile bucăți din pielea autorului sau din vestimentația acestuia, să-i smulgă fire de

păr, nasturi sau alte obiecte care pot fi găsite la fața locului.

De asemenea, în urma întreținerii actului sexual rămân o serie de urme biologi-

ce ca: spermă, sânge, fire de păr etc. Acestea dau posibilitatea identificării autorului

prin ridicare probelor de comparat de la suspecți și examinarea acestora.

La fața locului mai pot fi găsite eventual obiecte cu care autorul a imobilizat

victima: cureaua, lanțul, bastonul etc. cu care a agresat-o sau cuțitul, șișul cu care a

amenințat-o, tăiat-o, maltratat-o și alte obiecte pierdute sau abandonate de autor. Toate

aceste urme și obiecte trebuie căutate, fixate, cercetate și ridicate după reguli crimina-

listice.

3.3.2. Ascultarea victimei

Declanșarea măsurilor polițienești în caz de viol are loc în urma plângerii vic-

timei, sesizării faptei de către alte persoane (părinte sau reprezentanți legali) sau din

oficiu, de unde trebuie să rezulte datele necesare. Ascultarea victimei unui abuz sexual

implică anumite activități, generate de situația acesteia, cât și de faptul că, uneori, ati-

tudinea sa inocentă, au adus-o într-o astfel de situație. Astfel, pregătirea și desfășurarea

ascultării victimei trebuie făcută cu multă finețe, pentru ca din declarația ei să rezulte,

în mare parte, următoarele:

numele, prenumele, vârsta, domiciliul și calitatea celui care a făcut sesizarea;

datele de identificare ale victimei, vârsta și dacă se afla în supravegherea,

îngrijirea, întreținerea, educarea sau tratamentul făptuitorului;

data/ora comiterii faptei, natura acesteia și împrejurările în care au avut loc;

data și modul48 în care l-a cunoscut pe făptuitor, datele de identificare ale

acestuia - nume, prenume, poreclă, domiciliul, ocupație, semnalment etc. - sau alte date

care să conducă la identificarea acestuia (caracteristicile de individualizare ale îmbră-

cămintei);

dacă au fost mai mulți făptuitori, cine sunt aceștia - ori datele necesare iden-

tificării - și contribuția fiecăruia la practicarea abuzurilor sexuale;

dacă în încercarea de a se apăra a produs leziuni agresorului, cu precizarea

naturii și regiunii anatomice a corpului unde se află acestea;

metodele și mijloacele de punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și

exprima voința, în momentul comiterii faptei;

dacă a primit ajutor și din partea cui, precum și în ce a constat ajutorul;

dacă înainte a avut relații cu făptuitorul, natura și durata acestora;

perversiunile sexuale la care a fost supusă (nr, natura durata acestora);

date cu privire la martori sau alte mijloace de probă când sunt cunoscute;

persoanele care mai cunosc fapta și modul cum au aflat despre aceasta;

starea sănătății după raportul sexual și actele medicale care o confirmă;

alte date și informații care ar putea duce la stabilirea săvârșirii faptei și la

identificarea abuzatorului sexual;

data și semnătura victimei.

48 N.A. Cum a fost ademenită sau îndemnată victima la practicarea actelor sexuale;

171

În unele situații, victimele fiind imediat după comiterea faptei și aflându-se în-

că sub stare de șoc, de groază, spaimă, durere fizică, nu-și amintesc sau omit aspecte

importante pentru rezolvarea cauzei. Totodată necesitatea deplasării cât mai operative

pentru cercetarea la fața locului prejudiciază insistarea pe anumite aspecte la primirea

plângerii. Astfel, se impune ca după scurgerea unui timp rezonabil, respectiv, după ce

victima s-a liniștit din starea de stres, să fie ascultată, insistându-se, pe completarea

datelor referitoare la împrejurările comiterii faptei, semnalmentele autorului (după me-

toda portretului vorbit), martorii oculari sau alte probe care pot fi stabilite în cauză.

Prin participarea victimei la cercetarea la fața locului este posibil să-și reamin-

tească unele aspecte importante, să revină asupra unor afirmații și astfel să se ajungă la

obținerea de date cât mai exacte și complete.

Ascultarea victimei în aceste împrejurări se impune și pentru folosirea mijloa-

celor criminalistice de identificarea autorului sau pentru formarea portretului acestuia.

Astfel, imediat după terminarea audierii, se va proceda la prezentarea albumelor cu

fotografiile infractorilor care au comis fapte cu violență și a persoanelor suspecte de

abuzuri sexuale, tâlhărie, ultraj, ultraj contra bunelor moravuri, acostare de persoane

prin lovire sau folosirea unor cuvinte, expresii, gesturi triviale. În situația neidentifică-

rii autorului în rândul celor din album se va proceda la formarea portretului cu ajutorul

calculatorului.

3.3.3. Efectuarea percheziției

Pregătirea, desfășurarea și consemnarea rezultatelor percheziției, în cazul in-

fracțiunii de viol, trebuie să se facă după anumite reguli prestabilite49. De la caz la caz,

scopul acestei activității constă în :

descoperirea de obiecte de îmbrăcăminte și lenjerie de corp ce poartă urme

ale infracțiunii (rupturii, urme de natură biologică etc.);

descoperirea și ridicarea de obiecte de lenjerie de pat purtând urme ale vio-

lului: pete de sânge, pete de spermă, fire de păr etc.;

descoperirea de arme utilizate de bănuit pentru a constrânge victima la act sexual;

descoperirea și ridicarea de produse ori substanțe folosite de infractor pen-

tru a pune victima în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința: produse

sau substanțe toxice ori stupefiante, substanțe cu efect paralizant, somnifere etc.;

descoperirea altor obiecte utilizate la imobilizarea și înfrângerea rezistenței

victimei: funii, frânghii, căluși etc.;

descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori de care a fost deposedată vic-

tima, în cazul în care violul a fost săvârșit în concurs cu tâlhăria sau furtul;

descoperirea de cadavre, ori resturi de cadavru, în situația în care violul a

fost urmat de moartea victimei;

descoperirea de înscrisuri din care rezultă relațiile anterioare dintre făptuitor

și victimă: scrisori, jurnale, albume cu fotografii etc.;

descoperirea și prinderea unor persoane care se sustrag de la urmărirea pe-

nală, îndeosebi în cazul în care violul a fost săvârșit în participație etc.50

49 Em. Stancu, „Criminalistica”, vol. II Editura „Acatami”. Bucureşti, 1997; 50 V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, „Probele şi mijloacele de probă”, Editura M.I., Bucureşti 1994;

172

3.3.4. Dispunerea constatării sau expertizei medico-legale

În funcție de urmele descoperite cu ocazia cercetării la fața locului sau cu prile-

jul desfășurării altor activități polițienești, pot fi dispuse toate categoriile de constatării

tehnico-științifice criminalistice specifice infracțiunii de viol, respectiv:

- constatării tehnico-științifică biocriminalistică (în cazul petelor de sânge, fi-

re de păr sau de spermă găsite);

- constatării tehnico-științifică antropologică (cercetarea și stabilirea caracte-

relor de grup, precum și a celor individuale având ca obiect reconstituirea, din resturile

existente, a caracteristicilor unei persoane dispărute);

- constatării tehnico-științifică traseologică;

- constatării tehnico-științifică chimică.

Dispunerea constatării medico-legale, în cazul infracțiunii de viol, poate răs-

punde la o serie de întrebări și lămuri, totodată, unele neclarității apărute, cum ar fi51:

- existența actului sexual și datele care confirmă acest lucru;

- prezența unor leziuni pe corpul victimei și al agresorului care să confirme

faptul constrângerii ori a unor date din care să rezulte imposibilitatea acesteia de a se

apăra sau de a-și exprima voința;

- consecințele faptei asupra victimei;

- capacitatea sexuală a făptuitorului

Trimiterea victimei la un laborator de medicină-legală trebuie să se efectueze

imediat, înaintate a apare anumite modificări anatomice ale țesutului epitelial pentru a

se constata urme de violență de pe corpul victimei, vătămările așa cum au fost produse

și respectiv, să se poată face dovada constrângerii fizice prin care a fost înfrântă voința

victimei, întreținerea actului sexual sau a tentativei.

Un interes deosebit prezintă relevarea și descrierea acelor urme de pe corpul

victimei care da posibilitatea identificării autorului, a obiectului care le-a creat (excori-

ații și plăgi produse de autor). Astfel, de exemplu, urmele de mușcături dau posibilita-

tea stabilirii particularităților dentiției autorului iar cele produse cu diferite obiecte dau

posibilitatea stabilirii formei și tipului (genului) acestora.

În cazul unei tentative de agresiune sexuală interesează excoriațiile și plăgile

produse în zona organelor genitale, deoarece dovedesc intenția autorului și violența

exercitată pentru realizarea actului sexual.

În situația producerii anumitor excoriații sau plăgi de către victimă pe corpul

autorului, ca urmare a reflexului de auto-apărare se impune ca și suspecții să fie supuși

examinării medico-legale, prin care să se constate existența leziunilor respective în lo-

curile indicate de victimă și chiar a unor particularități, ca cea a dentiției în cazul muș-

cării autorului de către victimă. Concomitent se va solicita să se examineze dacă pe

lenjeria de corp sunt sau nu sunt și pete de sânge, lichid seminal etc.

În ambele situații, fie că se solicită examinarea victimei, fie a persoanelor din

cercul de bănuiți, conducerea la laboratorul de medicină-legală trebuie să se facă cât

mai operativ, întârzierea putând duce la modificarea stării țesuturilor anatomice și, în

consecință, medicul legist nu mai poate releva existența urmelor de agresiune.

Atunci când escoreațiile, plăgile, atât de pe corpul victimei, cât și de pe corpul

autorului prezintă zone care dau posibilitatea identificării obiectului care le-a produs

51 V. Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor, vol. II, editura „Paralela45”, Bucureşti, 2000;

173

sau ilustrează tăria cu care s-a acționat și sunt amplasate în locuri care permit se va

proceda la fotografierea lor pentru a contribui astfel la completarea probelor din dosar

și o mai bună orientare a instanței de judecată în aplicarea pedepsei.

3.3.5. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a făptuitorului după

semnalmente

În conformitate cu ordinele, instrucțiunile și dispozițiile52 în vigoare, imediat

după sesizarea faptei și efectuarea primelor măsuri informativ-operative care să con-

firme comiterea violului, se va raporta evenimentul. Atunci când prin audierea victimei

și folosirea mijloacelor criminalistice se realizează portretul autorului, se vor raporta

semnalmentele acestuia și se va proceda la darea în urmărire a autorului.

Prin darea în urmărire a autorului se realizează sensibilizarea celorlalte forma-

țiuni de poliție de pe raza județului sau a D.G.P.M.B. și antrenarea lor la conlucrare în

identificarea și prinderea autorului. Pentru executarea acestei măsuri ofițerii de poliție

folosesc toate mijloacele informativ-operative de care dispun. Urmărirea violatorilor

sau a celor care sunt bănuiți de comiterea violului se face în conformitate cu dispoziția

șefului I.G.P.R. pe această linie de muncă și Codul de procedură penală.

3.3.6. Investigații și verificări

Investigațiile și verificările constituie principalele metode folosite de polițiști

în activitatea de identificare a infractorilor. Acestea în bună parte, sunt orientate de vic-

timă încă din procesul audierii prin indicarea locului unde s-a comis fapta sau cu care

autorul avea legătură, precum și a unor aspecte care pot orienta către mediul sau profe-

sia autorului; victima sau martorii mai pot relata despre anumite ticuri nervoase, infir-

mități, specificul manifestat în vorbire sau un anumit miros specific al autorului etc.

Toate aceste aspecte rezultate din anchetă până la un moment dat orientează

desfășurarea investigațiilor și verificărilor către o anumită categorie de persoane care,

datorită împrejurărilor în care muncesc sau trăiesc, devin purtătorii petelor profesionale

de pe vestimentație, ai mirosului etc.

În efectuarea investigațiilor și verificărilor se iau în vedere și alte date obținute

de la victimă, martori sau din alte surse, primordiale fiind împrejurările în care a fost

acostată victima sau diverse situații apărute în timpul consumării infracțiunii, modul de

acostare, persoanele cu care făptuitorul avea legături, numerele de înmatriculare a unor

autovehicule pe care le-a folosit infractorul sau adresa locuinței unde s-a comis abuzul

sexual. Prin analizarea operativă a acestor date pe care victima le poate preciza se poa-

te ajunge prin verificări la identificarea autorului.

În situația în care victima nu are posibilitatea furnizării unor astfel de date care

să orienteze investigațiile și verificările, se vor intensifica investigațiile în locurile

frecventate de elemente libertine, vicioase, violente, așa cum sunt parcurile, grădinile

publice, ștrandurile, unele cofetării, cafenele, baruri, cluburi, discoteci, restaurante etc.,

care, în raport cu fiecare localitate sau cartier constituie locuri de întâlnire, de adunare

a unor elemente din rândul cărora pot fi și autorii.

52 Ordinul M.A.I. nr. 01060/2000 privind urmărirea şi identificarea unor categorii de persoane, cadavre şi

obiecte;

174

În cadrul investigațiilor și verificărilor se va urmări identificarea autorului prin

folosirea datelor obținute privind trăsăturile fizice, psihice și, în mod deosebit, semnele

particulare ale acestuia. De asemenea, în cadrul activității de investigare, se vor folosi

fotografiile obținute cu ajutorul calculatorului sau prin alte modalități. Trebuie observat

că în orientarea corectă a activităților investigative, cooperarea victimei este primordială.

3.3.7. Supravegherea operative (filaj)

În soluționarea unor fapte de viol comise repetat în anumite locuri cum sunt :

parcurile, grădinile publice, locuri virane, liziere sau păduri, cartiere etc., se recomandă

efectuarea, pentru prinderea autorilor, de supravegheri operative. În practică, cu rezul-

tate mai bune, s-au înscris supravegherile capcană în care s-au folosit polițiști travestiți

în femei sau polițiști femei, însă și într-o situație și în alta sub un control operativ atent,

pentru ca, în situația declanșării atacului, să se realizeze imediat prinderea și imobiliza-

rea pentru a se înlătura orice posibilitate de vătămare a polițiștilor, precum și a oricărei

posibilități de dispariție a autorului.

3.3.8. Acțiuni și razii polițienești

În situația în care din declarația victimei se conturează semnalmentele autoru-

lui, efectuarea unor acțiuni și razii în locurile frecventate de astfel de persoane creează

posibilitatea depistării și apoi cercetării acestora.

Uneori, prin datele obținute în derularea activităților informativ-operative se

pot stabili acele locuri unde au apărut persoane cu semnalmentele indicate sau se adună

persoane suspecte de comiterea unor astfel de fapte și se impune un control al acestora

prin efectuarea de acțiuni și razii. Este bine ca atunci când se efectuează acțiuni și razii

polițienești, determinate de alte cauze aflate în lucru, să se urmărească depistarea și a

autorilor acestor fapte după semnalmente, persoanele depistate să fie cercetate și în

legătură cu abuzurile și agresiunile sexuale reclamate.

3.3.9. Ascultarea martorilor

Una din activitățile pe care le desfășoară polițistul pentru aflarea adevărului și

identificarea autorilor este ascultarea martorilor. În funcție de condițiile existente și

ținând cont de împrejurările în care s-a săvârșit violul, din declarațiile martorilor trebu-

ie să rezulte, în principal, următoarele :

raporturile în care se află cu victima (părinți, rude, reprezentant legal, prie-

teni, colegi de serviciu, vecini etc.);

de când o cunosc pe victimă și în ce relații se află cu aceasta;

împrejurările în care au luat cunoștință despre săvârșirea violului și urmările

acestuia (în mod direct, ori acestea au fost relatate de victimă sau de alte persoane);

modul de comportare al victimei în familie, societate și la locul de muncă;

dacă victima a strigat după ajutor și, în caz afirmativ, ora la care au auzit

strigătele, conținutul și intensitatea acestor strigăte;

dacă între victimă și făptuitor au existat legături anterioare și natura acesto-

ra;

175

dacă au acordat ajutor victimei și în ce a constat acesta;

acțiunile întreprinse de victimă după consumarea violului și rezultatul aces-

tora;

ce alte persoane mai cunosc despre săvârșirea faptei și modul în care au luat

cunoștință despre aceasta etc.

3.3.10. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze

Din practica judiciară a rezultat că autorii acestor fapte când nu au fost prinși

cu operativitate au continuat săvârșirea infracțiunii, fiind eventual depistați ulterior de

alte unități sau formațiuni de poliție. Ca atare, trebuie să se urmărească în permanență

prin studierea buletinelor de evenimente comiterea și altor fapte cu același mod de ope-

rare pe raza altor unități și dacă eventual autorii au aceleași semnalmente. Când există

coincidență se impune coroborarea datelor și conjugarea cauzelor pentru prinderea au-

torilor. În situația în care deja autorii au fost prinși în una din cauzele ulterioare se im-

pune deplasarea polițistului care are dosarul la formațiunea care cercetează infracțiunea

și împreună cu ofițerul care efectuează ancheta să procedeze la cercetarea lor și asupra

faptei respective. Dacă deja infractorii au recunoscut comiterea faptei reclamate, la

solicitare, se poate trimite dosarul pentru conexare și o mai bună aplicare a justiției.

3.3.11. Formularea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți

Atunci când din primele activități informativ-operative nu a fost identificat au-

torul se impune întocmirea unui plan de investigare și cercetare care să cuprindă urmă-

toarele.

Elaborarea ipotezelor sau a versiunilor și formarea cercului de bănuiți într-o as-

tfel de cauză constituie un moment important de analiză și de orientare a măsurilor in-

formativ-operative ce urmează a fi întreprinse pentru identificarea autorului. Ipoteze-

le(versiunile) vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obținute, iar cercul

de bănuiți va fi format în conformitate cu enunțul acestora. Persoanele incluse în cercul

de bănuiți vor fi verificate prin folosirea tuturor măsurilor informativ-operative înce-

pând cu cele care reclamă urgență și asigură eficiență maximă în identificarea autorilor

și dovedirea faptei, astfel :

- dacă victima, prin acțiuni de apărare a lăsat pe corpul autorului anumite es-

coreații, mușcături etc., imediat ce va fi identificat suspectul, va fi condus la serviciul

medico-legal pentru a se constata și fixa urmele. Se va dispune examinarea lor pentru a

se stabili dacă provin de la victimă și au legătură cu fapta, rezultatul urmând a fi folosit

în cercetarea suspectului și determinarea acestuia în a-și recunoaște vinovăția;

- când la fața locului au fost identificate și ridicate anumite urme digitale,

plantare, resturi vegetale, urme de sânge (altă grupă sanguină decât cea a victimei), alte

urme biologice, se va proceda de urgență la ridicarea unor probe de comparat de la

suspecții identificați și efectuarea constatărilor sau expertizelor ce se impun;

- în situația când există posibilitatea recunoașterii autorului, se va proceda la

efectuarea recunoașterii din grup cât mai operativ posibil și cu respectarea regulilor

procesual-penale. Aceasta se impune pentru că, prin scurgerea timpului, se instalează

un proces obiectiv, uitarea din partea victimei, iar pe de altă parte autorul își poate

176

schimba fizionomia prin schimbarea coafurii, prin portul mustăților, bărbii, schimbarea

îmbrăcămintei etc., ceea ce face recunoașterea mai dificilă, creează dubii sau devine

chiar imposibilă.

3.3.12. Ascultarea făptuitorilor

Pentru lămurirea împrejurărilor comiterii faptei este necesar, a se proceda la

ascultarea învinuiților sau inculpaților. Acest lucru depinde în mare măsură de conduita

pe care o adoptă aceștia pe parcursul cercetării penale. Indiferent de poziția pe care o

au, cu prilejul ascultării trebuie lămurite o serie de aspecte53, referitoare la:

împrejurările în care a cunoscut victima și natura relațiilor cu acesta;

metodele și mijloacele folosite pentru acostarea ori ademenirea victimei;

data și locul unde au întreținut actul sexual;

metode și mijloace folosite pentru a constrânge victima la actul sexual ori

pentru a o pune în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra;

în ce au constat amenințările asupra victimei și care a fost rezultatul acestora;

felul în care sa împotrivit victima (l-a lovit, l-a mușcat sau i-a pricinuit

anumite leziuni pe corpul agresorului), dacă a avut loc o luptă între victimă și agresor,

dacă victima a strigat după ajutor, dacă a fost lipsită de libertate (perioada de timp) etc.

de unde a procurat mijloacele pentru imobilizarea victimei, înfrângerea sau

neutralizarea capacitatea de apărare ori de a-și exprima voința;

atunci când avem de a face cu un grup, trebuie cunoscut numărul acestora

semnalmentele și datele de identificare, precum și care sunt activitățile concrete desfă-

șurate de aceștia (unde se aflau ceilalți participanți în momentul consumării abuzului

sexual, de câte ori a întreținut acte sexuale cu victima și natura acestora, etc.);

starea victimei după săvârșirea abuzului sexual;

acțiunile întreprinse de victimă după viol și care au avut ca rezultat fie sinu-

ciderea acesteia, fie vătămarea gravă a integrității sale corporale ori a sănătății;

obiectele, înscrisurile sau valorile (caracteristicile de individualizare) de ca-

re a fost deposedată victima, în ce moment și în ce mod s-a produs aceasta și care a fost

destinația lor ulterioară;

dacă au mai săvârșit astfel de fapte;

cine mai cunoaște despre săvârșirea abuzurilor sexuale și împrejurările în

care au aflat despre aceasta, etc.

Indiferent de situație, până la desfășurarea cercetărilor directe, să se efectueze

asupra suspectului investigații acoperite prin serviciul de specialitate pentru cunoaște-

rea cât mai bine a acestuia, a activităților desfășurate și eventual unde se afla în mo-

mentul comiterii faptei. Când nu există aceste posibilități, iar datele de suspiciune sunt

temeinice, se impune monitorizarea suspecților din cercul de bănuiți. Monitorizarea

suspecților se va face în direcția aflării sau creării unor momente de confesiune, față de

alții, cu privire la abuzurile sau agresiunile sexuale care interesează, la victimă sau alte

aspecte din care să rezulte vinovăția, precum și orice date ce pot fi folosite în dovedirea

faptei.

În acest sens, polițistul poate crea și unele combinații sau, în funcție de caz,

53 V. Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor, vol. II, editura „Paralela45”, Bucureşti, 2000;

177

cercetarea directă urmând ca astfel să creeze suspectului teama, necesitatea de a se sfă-

tui cu o „persoană de încredere” care trebuie să fie o sursă a poliției, sau eventual să

comită alte greșeli ce pot fi speculate.

În cazul lucrării unor infractori periculoși, care au comis abuzuri sau agresiuni

sexuale deosebite, soldate cu decesul victimei, ori asupra unor minori, se solicită să se

dispună monitorizarea acestora și folosirea tehnicii operative pentru a se obține date

suplimentare care, exploatate, să ducă la dovedirea activității infracționale a celui în

cauză.

Având în vedere că în astfel de cazuri comunitatea se solidarizează cu victima

sau cu familia acesteia, existând sentiment de ultragiere colectivă, cazul fiind, de regu-

lă, în atenția opiniei publice, polițistul devine astfel un personaj de prim-plan. Depinde

de pregătirea, perspicacitatea și capacitatea sa de luptă dacă va fi un personaj stimat,

respectat și considerat într-adevăr folositor comunității în care muncește sau, dimpotri-

vă, un funcționar oarecare insignifiant, un element de decor al urbei.

Concluzionând constatăm, din analiza efectuată pentru infracțiunea de viol, re-

petabilitatea unor corelații cauzale care explică contribuția celor doi actor ai relației

conflictuale la generarea sau comiterea acestui tip de infracțiune.

În primul rând sesizăm un aspect legat de relațiile anterioare comiterii infracți-

unii existente între victimă și agresor. Din date reiese că în aproximativ 60% din cazuri

(28), victima și agresorul se cunoșteau dinainte, iar în aproximativ 40% nu exista o

cunoaștere directă. Menționăm că din cele 40% din cazuri, în circa 30% dintre acestea

a existat o cunoaștere prealabilă din partea agresorului, care a urmărit un anumit timp

victima căutând să găsească anumite elemente în comportamentul ei care să îl ajute în

aplicarea planului său.54

Analiza și interpretarea infracțiunilor a urmărit reacția comportamentală a vic-

timei în momentele premergătoare și cele efective infracțiunii. Reacțiile tip identificate

prin analiza cazuisticii pot fi grupate astfel :

supunerea de teama de a nu fi omorâtă;

opunerea - strigăt după ajutor, plânge, se luptă cu agresorul etc;

credulitate, naivitate, denotând imaturitate, încredere în tot ceea ce i se spune;

neglijență;

precipitare, în sens de agitație, repezeală;

provocare, incitare, în sens de ațâțare, a aduce în stare de surexcitare.

Trebuie însă precizat că această tipologie se suprapune pe motivația pe care

victima a dat-o comportamentului său dinainte sau din timpul agresiunii și pe interpre-

tări date de anchetatori. În fapt, se poate vorbi despre un ansamblu de manifestări prin

care victima încearcă să determine agresorul să renunțe la intențiile sale.

În ceea ce privește victima care a încercat să opună rezistență fac parte, în ma-

rea lor majoritate, din grupa de vârstă 14 - 18 ani. Factorii de risc identificați au fost

traversarea unor locuri lăturalnice și acceptarea unor norme subculturale.

Teama că situația ar putea degenera dacă persoana care se află în postura de

victimă se opune solicitărilor agresorului sau ideea că viața este singurul lucru pentru

care merită să riști, explică adesea reacțiile docile ale acestora. Studiile criminologice

asupra profilurilor criminalilor arată că violatorii nu sunt pregătiți să ucidă. Limbajul

54 Ş. Prună, „Victimizarea judiciară”, Editura M.A.I., Bucureşti 2003;

178

vulgar folosit, anumite obiecte cu care amenință victima - cioburi de sticlă, cuțite, obi-

ecte contondente etc. - sunt de natură să înfrângă rezistența acesteia și să compenseze

neputința și slăbiciunile sale.

Ideea relației dintre viol și comportamentul sexual normativ al bărbaților este

puțin exagerată datorită modelului bărbatului agresiv și femeii pasive. Ruperea acestui

continuum determină apariția violului. Acest continuum este construit pe baza inegali-

tății de putere dintre bărbat și femeie, rezultatul fiind că sexual coercitiv a devenit o

normă. Întrebarea se pune: dacă misoginismul sau agresiunea sexuală sunt mai degrabă

reguli decât excepții, atunci de ce nu sunt văzuți toți bărbații ca potențiali sau reali vio-

latori? După unii specialiști, referitor la această întrebare concluzionează că toți bărba-

ții sunt supuși acelorași condiționări sociale și toți au avut experiența sexului coercitiv,

în diverse grade, cel puțin odată în viața lor.

179

TEMA 7:

INVESTIGAREA FAPTELOR DE PEDOFILIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA FAPTELE DE PEDO-

FILIE

1.1. Delimitări conceptuale privind pedofilia și abuzul sexual asupra copiilor

1.2. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează pedofilia

1.3. Personalitatea pedofilului

1.4. Reglementarea de către legea română a infracțiunilor privitoare la viața

sexuală ale căror victime sunt copiii

CAPITOLUL II

PROCEDURA POLIȚIENEASCĂ ÎN MATERIA PREVENIRII ȘI DES-

COPERIRII FAPTELOR DE PEDOFILIE

2.1 Organizarea activității polițienești pentru prevenirea faptelor de pedofilie

2.2. Activități informativ-operative, criminalistice și de cercetare penală ce se

execută pentru descoperirea autorilor și probarea faptelor de pedofilie

2.3. Categorii de copii din rândul cărora pedofilii își aleg victimele

180

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA FAPTELE

DE PEDOFILIEI

1.1. Delimitări conceptuale privind pedofilia și abuzul sexual asupra

copiilor

Viața persoanei fizice are o linie de dezvoltare ascendentă, parcurgând mai

multe etape fiecare cu caracteristici bio-psiho-fizice proprii. Copilăria, adolescența,

maturitatea și bătrânețea sunt etape ale vieții care se caracterizează prin evidente tran-

sformări fizice și psihice ale personalității fiecărui om, acestea nu pot fi ignorate deoa-

rece au o mare însemnătate atât pe plan individual cât și pe cel social-economic.

În prezent, nu există o definiție universal acceptată a noțiunii de "abuz sexual

asupra copilului" sau a pedofiliei, legislația fiecărei țări operând cu diverse forme de

definiții juridice ale acestui fenomen.55

În România prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea

drepturilor copilului, se definește abuzul asupra copilului56 și neglijarea57 sa.

În literatura de specialitate, abuzul sexual împotriva copiilor, este definit și

descris ca fiind "o formă de participare a unui copil sau adolescent la activități neco-

respunzătoare vârstei și dezvoltării lui sexuale, pe care nu este în măsură să le înțe-

leagă, activități la care este supus prin constrângere, violență sau prin seducție, ori

care încalcă tabuurile sociale".58 Cu alte cuvinte, abuzul sexual este o implicare a co-

piilor sau adolescenților imaturi sexual în activității erotice pe care nu reușesc să le

înțeleagă pe deplin și pentru care sunt incapabili să-și ofere consimțământul. Orice re-

lație de natură sexuală sau motivate de intenții erotice dintre adulți și copii constituie

abuz sexual, deoarece relațiile sexuale pot avea loc numai pe baza unui consimțământ

exprimat în deplină cunoștință de cauză, privind consecințele acestui tip de activități,

iar copiii nu pot oferi un astfel de consimțământ.

Centrul American Național pentru Protecția Copiilor Abuzați și Neglijați defi-

nește, abuzul sexual asupra copiilor ca "orice contact sau formă de interacțiune între

copil și adult, în care copilul este utilizat pentru stimularea plăcerii sexuale a adultu-

lui"59.

55 S. M. Rădulescu, M. C. Pătrioară, „Abuzul sexual asupra copiilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag 14; 56 Art. 89, alin (1) „Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară, a unei persoane care se

află într-o relaţie de răspundere, încredere, sau de autoritate faţă de aceasta, prin care îi este periclitată

viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau

psihică a copilului”; 57 Art. 89. alin (2) „Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei per-

soane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată

acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau

socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”; 58 Krugman R., Jones D.P., „Incest and other forms of sexual abuse”, în lucrarea „Battered child” Univer-

sity of Chicago Press 1980; 59 Best Joel, Threatened Children: Rhetoric and Concern about Child Viclims, Chicago, Free Press, 1990,

pag. 12.

181

O altă definiție60 dată abuzului sexual o reprezintă „obligarea minorului de a

participa la activități sexuale, menite, în principal, să satisfacă plăcerea adultului cum

ar fi: expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducției (avansuri,

mângâieri și promisiuni) sau implicarea sa în acte sexuale genitale, orale sau anale”.

Acest tip de abuz poate fi săvârșit de către părinți, bunici, rude apropiate, adulți „de

încredere” sau persoane care îngrijesc copilul. Frecvența lui în societatea modernă, deși

suficient de ridicată, este greu de evaluat și pentru că, familia păzește cu strictețe secre-

tul, fapta fiind condamnată de morala socială și, evident, de legea penală.

Abuzul sexul se concretizează prin „supunerea copilului la practici de intruzi-

une orală, genitală sau anală, molestarea de natură sexuală cu contact sexual direct

sau fără asemenea contact, seducerea ori coruperea sa, implicarea sa în practici sexu-

ale neconforme cu vârsta minoratului și la materiale cu conținut sexual explicit, obli-

garea forțată la gesturi erotice nedorite, cererea ca victima să îmbrace diverse haine

care excită agresorul, obligarea victimei de a pune în aplicare fanteziile sexuale ale

agresorului, forțarea victimei de a asista sau a lua parte la activități sexuale ca atare,

exploatarea sa în scopuri de prostituție sau de pornografie.”61

Toate aceste forme de abuz, determinate de o multitudine de cauze, se pot

exercita atât în cadrul familiei, cât și în afara familiei, constituind un șoc puternic pen-

tru victimele aflate la o vârstă în care nevoia de îndrumare și sprijin din partea adulților

este acută, iar susținerea afectivă este imperios necesară. Asemenea definiții sunt sufi-

cient de reprezentative pentru a putea semnifica gravitatea oricărei forme de abuz se-

xual, mai ales în ceea ce privește consecințele sale traumatice asupra victimei.

Evidențiem că, în legislația românească nu se operează cu termenii de „pedofi-

lie” și „abuz sexual” așa cum sunt definiți în instrumentele ONU și în cele ale U.E.,

însă conținutul acesteia este în ceea mai mare parte acoperit de legislația penală

(Exemplu: viol, actul sexual cu un minor, seducție, perversiuni sexuale, corupție sexua-

lă și incest).

Noțiunea generică care cuprinde mai multe tulburări sexuale, din care face par-

te și pedofilia este parafilia. Aceste tulburări includ „o serie de conduite, impulsuri

sexuale sau fantezii erotice intense și recurente, asociate cu tendințe sadice și maso-

chiste, care se mențin în cursul unei perioade de cel puțin șase luni și care implică

obiecte, copii sau alți parteneri care nu consimt la punerea în aplicare a acestor fante-

zii”.62 În Diagnostic and statistic Manual of Mental Disorders (DSM-IIIR) se arată că

trăsătura esențială a acestei devieri care este parafilia o constituie impulsurile sexuale

intense și fantasmele sexuale care implică, în general:63

obiecte non-umane;

suferința sau umilirea personală ori a unui partener(nu numai cele simulate);

copii sau alte persoane care nu au capacitatea de a a-și da consimțământul.

În concordanță cu DSM-IIIR, parafiliile sunt, adeseori, mai degrabă multiple,

decât unice și pot constitui, de asemenea, un simptom al altor tulburări mentale, pre-

cum schizofrenia sau diferite tulburări de personalitate. Statisticile indică că parafilia-

60 Sinteză documentară, Anul V, Nr. 2(17)2004, M.A.I.-Secretariatul General, Serv. Inf.-Doc., pag. 63; 61 S. Rădulescu, „Dicţionar selectiv-100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei şi

sociologiei devianţei”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 6; 62 Idem pag 159; 63 Diagnostic and statistic Manual of Mental Disorders (DSM-IIIR), third edition, revised, 1987, pag. 279;

182

cii sunt în majoritate bărbați, doar în masochism poate fi găsit un număr considerabil

de femei, chiar dacă proporția lor este de douăzeci la una.64

Puțini oameni știu că Asociația Americană de Psihiatrie (A.P.A.) a redefinit re-

cent pedofilia. Potrivit celei mai noi versiuni a manualului de diagnoză (DSM IV), o

persoană nu mai prezintă o afecțiune psihologică doar pentru faptul că molestează

copii. Pentru a fi diagnosticat ca bolnav, el trebuie să manifeste o tulburare în legătu-

ra cu molestarea sau să fie afectat în activitatea sau relațiile sale sociale. Astfel, Aso-

ciația Americană de Psihiatrie, a aranjat lucrurile pentru pedofilul “normal” din punct

de vedere psihologic.

Ultima definiție oficială, stabilită de psihiatrii Organizației Mondiale a Sănătă-

ții, descrie pedofilia ca „preferință sexuală pentru copii, în general de vârstă prepube-

ră sau aflați la începutul pubertății. Unii pedofili sunt atrași numai de fete, alții doar

de băieți, în timp ce o a treia categorie manifestă atracție față de copii, indiferent de

sexul lor”.

PEDOFILIA derivă de la cuvintele grecești „paedo”= copil și „philia”= iubire

și este definită de Asociația Americană de Psihiatrie ca o „tulburare ce constă în atrac-

ția sexuală a adultului față de copii prepuberi (în general sub 13 ani)”. O asemenea

„dragoste” constă în „activității sexuale repetate (sau în fantasme reprezentând astfel

de activității) cu copii prepuberi, ca mijloc exclusiv sau preferat pentru obținerea exci-

tației sexuale”.

Din punct de vedere medical, „pedofilia este definită ca o tulburare de natură

psihică, caracterizată de existența unor anomalii ale preferinței „obiectului” sexual.

Ea este o deviere sexuală constând în atracția erotică, de natură morbidă, a unui adult

față de copii”.65

Necesitatea definirii acestui termen are o importanță deosebită cu atât mai mult

cu cât flagelul exploatării sexuale a copilului prin prostituție și pornografie infantilă,

intim legate de pedofilie, a devenit îngrijorător în ultimii ani în țara noastră, senzațio-

nalul presei sau audio-vizualului este din ce în ce mai des oferit și susținut de cazurile

de pedofilie.

Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale DSM-IIIR (1987) în ca-

pitolul despre „parafilii”66 îl califică drept pedofil „pe subiectul care de cel puțin 6

luni este victima unor impulsuri sexuale sau fantezii imaginativ-sexuale excitante, im-

plicând o activitate sexuală cu un copil prepuber. Copilul este în vârstă de cel mult 13

ani, vârsta minimă a pedofilului este fixată la 16 ani diferența de vârstă între el și co-

pil este de cel puțin 5 ani”.

Datorită dificultăților privind anumite limite de vârstă a pubertății, legea con-

sideră ca fiind pedofil: „acea persoană care are preferințe sexuale pentru cei care din

punct de vedere legal sunt considerați minori”.

Pedofilia este de o vastă complexitate, orice definiție fiind incompletă în a reda

concret grava încălcare a libertății și moralității vieții sexuale:

acest fenomen are propriile sale alibiuri: pedofilul spune că îl iubește pe co-

64 Conform cu G. C. Davison, J.M. Neale, Abnormal Psychology, fifth edition, New York, Jonh Wiley and

Sons, 1990, pag 330; 65 S. Rădulescu, „Dicţionar...”, pag. 164; 66 Parafilie - Impulsuri sau fantasme sexuale intense şi recurente implicând categoriile de persoane ca sa-

dici, masochişti, eschibiţionişti, voyarişti, pedofili, fetişism.

183

pil, îl seduce, îi oferă cadouri, iar copilul îi oferă un consimțământ aparent mai ales

dacă este în căutarea unor imagini părintești care îi lipsesc;

pedofilia are subterfugiile sale: de ce mai multe ori pedofilul este din punct

de vedere profesional în slujba copilului;

acest fenomen are gradațiile sale: de la simpla fantazmă la amor sadic, de la

mângâiere, atingere la fellatio, mastubare, penetrare genitală sau anală.

Pedofilia este bazată pe o dorință sexuală față de copii care nu au atins vârsta

pubertății și de o inadaptare sexuală. El, sau rareori ea, este blocat în această fixație

perversă din care îi este imposibil să scape. Motivul pentru care fixația sexuală asupra

copiilor este dificil de combătut se datorează faptului că perversiunile presupun o an-

goasă din copilărie rămasă în memorie și care trebuie să rămână în inconștient pentru a

preîntâmpina o criză emoțională.

Concret, actele de pedofilie constau în următoarele fapte :

dezbrăcarea copilului, privitul insistent, expunerea nudității în prezența lui,

mângâierea sau atingerea, îmbăierea;

obligarea sau determinarea unui copil de a pipăi părțile intime ale abuzato-

rului (penis, vagin, sâni, fese);

practicarea actelor de fellatio sau cunnilingus asupra copilului și/sau împre-

ună cu acesta;

penetrarea vaginului, a anusului și/sau a gurii cu degetele cu penisul sau alte

obiecte, folosind forța în diferite grade;

pipăirea copilului într-o asemenea manieră, încât să se simtă stânjenit sau

incomodat:

(a) pe părțile "sexuale" ale corpului, de exemplu, pe organele genitale, sâni sau fese;

(b) pe părțile "nonsexuale" ale corpului, dar într-un mod sexual;

expunerea unui copil la imagini cu caracter sexual sau implicarea lui în

asemenea imagini;67

căutarea unor mijloace premeditate de a vedea un copil dezbrăcat sau parțial

îmbrăcat;

purtarea unor discuții despre sex cu copilul în așa fel încât acesta să devină

nervos și agitat;

angajarea unei conversații cu copilul despre corpul său sau alte lucruri per-

sonale, în așa fel încât acesta să se simtă neliniștit.

Deși se poate crede că minorul participă cu plăcere la realizarea actelor sexua-

le, în realitate el suferă atât un șoc fizic cât și unul psihic, putând deveni la rândul lui

pedofil.

Considerăm pedofil „acea persoană al cărei partener sexual este un copil, in-

cluzând și minorii până în perioada pubertății. Pedofilii sunt de obicei descriși ca băr-

bați, dar tot mai multe femei pedofile pot fi întâlnite în țările cu potențial turistic

Această caracterizare a pedofilului, neprecizat din punct de vedere al segmentului de

vârstă în care poate fi inclus, reprezintă, fără îndoială, forma extremă de definire. Con-

form definiției, de mai sus, poate fi numit „pedofil și acel tânăr, de 20 de ani de pildă,

care întreține raporturi sexuale cu iubita lui de 16 ani însă, în legea română se pedep-

67 Niţă V.G., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., „Prevenirea abuzurilor îndreptate împotriva

minorilor”, Editura M.A.I., Bucureşti, 2003, pag.6;

184

sește actul sexual68 cu un minor între 15 și 18 ani, numai dacă fapta este săvârșită de

tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau

educator, folosind calitatea sa”.69

Putem conchide că pedofilia este „apanajul“ băieților care sunt preferați de ce-

tățenii străini. Din interviurile realizate și acțiunile comune întreprinse cu poliția de

către lucrătorii sociali ai organizației „Salvați Copiii“ rezultă că numărul pedofililor nu

este deloc de neglijat. Pervertirea sexuală a copiilor lipsiți de orice protecție a constitu-

it, în regimul trecut, un fenomen nu foarte dezvoltat, e adevărat, dar nu mai puțin grav.

Totuși, el nu a fost aproape niciodată abordat în mod serios de către autorități sau me-

diile științifice din acea vreme. Astăzi, formele grave și extinse la care a ajuns și con-

damnările din ultimii ani demonstrează că pedofilia cunoaște tendințe de dezvoltare și

organizare și în România.

Putem spune că victimele actelor de agresiune sexuală, ajung în cele din urmă

să privească prostituția ca oricare altă activitate profitabilă cu câștiguri rapide. Lipsiți

de apărare, vânați de proxeneți și dezaxați, ajung chiar să-i creadă binefăcători pe cei

ce se folosesc de ei pentru a-și satisface plăcerile perverse. Mai mult, chiar acești copii

devin dependenți de agresorii lor, căpătând o imagine alterată despre o sexualitate

normală. După ani, ei ajung să repete experiența anterioară, supunând alți copii perver-

siunilor pe care le-au suportat ei. Din abuzați sexual, ei devin, cu trecerea timpului,

abuzatori, din victime, devin agresori.

1.2. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează pedofilia

În pofida intensificării sale în ultimele decenii, violența îndreptată contra copii-

lor nu reprezintă un fenomen nou în istoria omenirii. De-a lungul secolelor, copiilor li

s-a negat identitatea, au fost supuși la nenumărate umilințe, au fost victimele nenumă-

ratelor abuzuri comise de părinți, educatori sau alte persoane, în - așa fel încât istoria

socială a copilăriei cuprinde un lung șir de violențe, maltratări, rele tratamente, care au

îmbrăcat, adeseori, forme de-a dreptul dramatice.70

Dintotdeauna, cauzele pedofiliei au fost diverse: biologice, psihologice, sociale

și indiferent de epoca istorică, manifestările de pedofilie au însoțit permanent perioade-

le de criză. Cel mai adesea apare în condiții de aglomerație, promiscuitate sau izolare,

situații care aduc în plan explicativ și dezinhibarea instinctuală puternică, eliberarea

pulsiunii agresive și primitive – tipice personalității cu incapacitate de control instinc-

tiv – emoțional și/sau structură etică deficitară.

După părerea noastră, pe lângă diversitatea lor, cauzele care favorizează apari-

ția pedofilia îngrijorează și prin prezența la aproape toate nivelurile. Ele nu sunt ușor

de depistat, mai ales că, de cele mai multe ori, există un ansamblu de cauze care antre-

nează apariția agresiunilor sexuale în sânul unei familii sau comunități. Acestea sunt,

printre altele sărăcia, discriminarea sexuală, războiul, criminalitatea organizată, mondi-

alizarea, lăcomia, tradițiile unor popoare, „disfuncționalitățile” familiale, abuzul de

alcool și traficul de droguri.

68 Codul Penal al României art. 218 alin (2); 69 Ron O’Grady, „The child and the tourist”, E.C.P.A.T., 1992, pag. 81; 70 Rădulescu M. Sorin, „Sociologia violenţei (intra) familiale. Victime şi agresori in familie.” Bucureşti,

2001, Edit. "Lumina Lex", pag. 32-33;

185

Factori care favorizează comiterea faptelor de pedofilie

1.2.1. Factori caracteristici copilului

Datorită particularităților psiho-comportamentale și de vârstă copiii fac parte

din categoria persoanelor cu vulnerabilitate victimală crescută.

Aceste caracteristici sunt :

- lipsa aproape totală de posibilități fizice și psihice de apărare;

- capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale

altor persoane;71

- imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale celor cu care

vin în contact;

- capacitate empatică redusă;

- nivel înalt de sugestibilitate și credibilitate;

- frecventarea unor locuri improprii vârstei.

1.2.2. Factori caracteristici societății

a) Instituții de ocrotire

Subliniem faptul că în aceste locuri au fost semnalate toate formele de abuz

săvârșite asupra copiilor: psihologic, fizic, emoțional și sexual, atât din partea persona-

lului, cât și din partea copiilor, care sunt capabili să se impună (față de copilul în cau-

ză) prin forță fizică, autoritate, corupere, șantaj, intimidare etc. În literatura de speciali-

tate se apreciază că atunci când agresorul este copil, diferența de vârstă de la care se

poate vorbi despre relații sexuale abuzive este de 5 ani. Această apreciere se face

atunci când relațiile sexuale au loc între copii apropiați ca vârstă și îmbracă forma jocu-

rilor sexuale reciproc acceptate. Dar când aceste relații se comit prin recurgerea la for-

ță, ele capătă un caracter abuziv.

Multe dintre concluziile trase semnalează puncte nevralgice sau problematice

ale manierei în care se respectă drepturile copiilor, în instituțiile de ocrotire, conturân-

du-se, câteva dintre dimensiunile actualei reforme a sistemului de protecție a copilului

din România:

lipsa unei metodologii de selecție și testare a aptitudinilor necesare unei

persoane care lucrează în sistemul românesc de protecție a copilului;

numărul redus al personalului de specialitate în raport cu numărul copiilor;

condiții improprii de locuit;

rigiditate în activitățile psiho-pedagogice;

lipsa unui mediu individualizat, securizat;

necesitatea desfășurări unor activități de prevenire a oricărui fel de abuzuri

îndreptate împotriva copiilor;

stimularea redusă a copiilor în exprimarea propriilor opinii și nerespectarea

acestora de către ceilalți;

necesitatea închiderii instituțiilor mar, dat fiind că acestea sunt generatoare

de abuzuri asupra copiilor.

71 Niţă V.G., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., op. cit. pag. 9;

186

b) Școala

Un alt factor, cu rol major în lupta pentru protecția copiilor, este școala, unde

trebuie să se predea și să fie promovate drepturile omului și ale copilului. Această insti-

tuție constituie, după părerea noastră, un spațiu social de transmitere și asimilare de

informații dar și de modelare, respectiv de socializare. Uneori în cadrul acestui proces

se pot manifesta unele forme de abuz, cauzele fiind reprezentate de:

supraîncarcarea programelor școlare și structurarea lor neadecvată;

supraîncarcarea programului de școală; metodele disciplinare adecvate ale profesorilor, de etichetare și admonestare

a copilului; capacitatea redusă de stimulare și comunicare cu elevii; lipsa unei educații sexuale în instituțiile de învățământ și ignoranța cu privi-

re la abuz;

lipsa unor alternative de petrecere a timpului liber;

tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiționat de factori subiectivi. Credem că vigilența comunităților școlare se impune în toate țările, deoarece

școala, colegiul, liceul reprezintă medii în care un copil poate destăinuii și „descoperii” violențele sexuale a căror victimă este sau a fost. Programele de învățământ trebuie să abordeze problemele de educație sexuală și de prevenire împotriva pornografiei și pe-dofiliei. Școala trebuie, de asemenea, să încalce „legea tăcerii” în cazurile de violență sexuală comise în cadrul său ori cu ocazia unor activități exterioare organizate, fără a proiecta însă suspiciunea asupra întregului corp profesoral.

c) Influența anturajului Din dorința de a obține bani sau avantaje materiale, considerăm că mulți dintre co-

pii se lasă influențați ori sunt sfătuiți de prietenii din grupul din care fac parte, pentru a în-treține relații sexuale sau a fi filmați, fotografiați în ipostaze sexi de diverse persoane cu înclinații pedofile. Liderii grupurilor de copii, în mare parte, sunt abuzatori sau exploatatori sexuali. Mizând pe inocența, naivitatea și dorința membrilor grupului de a obține avantaje materiale, liderul grupului, care va juca rol de proxenet, va negocia prețul și va primi pentru aceasta un procent din câștigul pe care îl obține copilul din oferirea serviciilor sexuale.

d) Biserica

În ceea ce privește religia, reglementările cu privire la cele mai dezirabile prac-

tici și atitudini în domeniul sexualității au fost elaborate de către Biserica creștină, in-

fluențând în ceea mai mare măsură, normele existente în societățile moderne și con-

temporane, ca și formele de control social exercitate în acest domeniu. În cultura occi-

dentală, în general, în cea americană, în special, tradițiile religiei iudeo-creștine, de

exemplu, au constituit un puternic modelator al normelor sexuale. Religia protestantă

are, de altfel, o lungă tradiție în ceea ce privește ascetismul, prin intermediul căruia

abstinența la plăcerile sexuale-în special al anumitor persoane precum preoții și călu-

gări-este privită ca o virtute. În religia creștină, în general, tradiția a fost orientată cu

precădere în direcția procreerii-ceea ce semnifică credința că sexualitatea este legitimă

numai în cadrul căsătoriei heterosexuale tradiționale și numai cu scopul de a avea co-

pii. Această perspectivă împărtășită, în mare parte de către ortodoxism, a creeat un set

de norme care stabilesc, de exemplu, că relațiile sexuale premaritale, cele extraconju-

gale și relațiile homosexuale reprezintă un „păcat”, o încălcare a legilor „naturii”.72

72 S. Rădulescu, „Dicţionar selectiv-100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei şi

sociologiei devianţei”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 188;

187

1.2.3. Factori caracteristici familiei

După părerea noastră familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru

copil, însă, uneori, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz. Mediul familial

este considerat factorul determinant în dezvoltarea prosocială a copiilor și a adolescen-

ților. Dacă familia constituie, pentru unii dintre ei, un refugiu sigur și liniștit, pentru

alții este departe de a reprezenta acest lucru. Într-adevăr, anumite medii familiale pre-

zintă și generează factori de risc prejudiciabili pentru tineri și susceptibili să le com-

promită creșterea normală, să le pună în pericol siguranța și să-i plaseze pe calea delic-

venței. Atunci când structura familială nu poate oferi copilului un mediu favorabil și

sigur, pot apărea o serie de probleme care se pot constitui în tot atâtea obstacole pentru

dezvoltarea și siguranța sa.

a) Nivelul socio-economic. În ceea ce privește statutul socio-economic al unei

familii, credem că acesta rămâne totuși unul dintre factorii cei mai cunoscuți ca provoca-

tori de probleme și tulburări de comportament copiilor. Sărăcia este factorul principal

care generează privațiunea și îl poate determina pe copil să facă orice pentru a scăpa de

lipsuri. Dimensiunile reduse ale locuințelor familiilor sărace favorizează, și ele, cunoaște-

rea precoce de către copii a actelor sexuale și îi încurajează să evadeze în stradă.73

- clasa socială : abuzul poate apărea la toate clasele sociale, dar el este întâl-

nit mai frecvent în familiile aparținând clasei „de jos”, familii dezorganizate și cu un

statut socio-economic scăzut;

- locul de muncă al părinților : determină statutul social și moral al părintelui,

starea socio-economică a familiei.

b) Configurația familiei

modul de organizare al acesteia: monoparentală, copil unic, familie nume-

roasă, părinți bolnavi, alcoolici, drogați divorțați ori văduvi etc.;74

această destructurare a familiei conduce la lipsa de supraveghere a activită-

ții zilnice a copilului și a unui stil educațional neadecvat sau carențat;

existența unor stări conflictuale în familiile cu copii proveniți din alte căsă-

torii.

c) Gradul de maturitate psihologică al părinților

pregătirea părinților pentru întemeierea unui cămin, pentru venirea pe lume

a copiilor. Astfel, vor fi evitate atitudini negative precum : considerarea copilului ca

dușman al libertății și fericirii părinților; gândire aberantă în legătură cu capacitatea de

înțelegere a minorului; atitudine educativă rigidă, riguroasă și punitivă.

d) Sănătatea mentală a părinților

După părerea noastră sunt esențiale în declanșarea abuzurilor trăsăturile psi-

hotice ale părinților care:

nu cunosc caracteristicile copilului,

sunt incapabili să perceapă obiectiv realitatea,

au tendințe de a domina sau distruge copilul,

sunt reactivi la dependența și solicitările de îngrijire ale copilului.

S-a demonstrat că familia care oferă sprijin psihologic copiilor săi le transmite

73 N.D. Barbu, N.Năstase, op. cit pag.. 212; 74 Niţă V.G., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., op. cit. pag. 10;

188

și un ansamblu de valori solide și de modele convenționale de comportament. Acest

lucru se petrece atunci când părinții încurajează și stabilesc relații solide cu copiii lor,

motiv pentru care printre copiii care provin din astfel de familii se întâlnesc cele mai

puține cazuri de victimizare și de delicvență juvenilă.

e) Neglijarea sexuală

Aceasta apare în situația în care părinții vorbesc nefavorabil despre corpurile

lor refuzând să discute despre educația sexuală, lăsând totul în grija școlii, altor mem-

brii ai familiei sau chiar a vecinilor. Ea se referă și la neprotejarea copilului pentru a

preveni ca aceasta să fie martorul unor astfel de activități.

1.2.4. Factori culturali și educația75

Arătăm faptul că, pe lângă sărăcie, modul în care sunt crescuți și educați copiii

este un factor important care trebuie luat în considerare în prevenirea carențelor de

dezvoltare și a comportamentelor cu risc. Copiii și adolescenții care au relații bune cu

părinții lor și care beneficiază de un suport social bun, au mai multe șanse să depășeas-

că obstacolele specifice mediilor defavorizate. Pe lângă cele arătate mai sus, putem

aminti și alți factori de ordin cultural și educațional, cum ar fi76:

brutalitatea fizică apare mai frecvent în familiile cu un nivel cultural mediu

sau scăzut;

rele tratamente aplicate minorilor în cadrul familiei au legătură cu dezvolta-

rea comportamentelor de risc la vârsta adolescenței, influențâdu-le negativ dezvoltarea;

cultura este asociată cu tradițiile și obiceiurile familiei, stilul educativ, mo-

delul de comunicare între membrii familiei, gradul de relaționare socială/izolare;

orientarea și aderarea la o grupare filozofică sau religioasă care impune

anumite interdicții (asistență medicală, împiedicarea accesului la informare etc.);

lipsa colaborării între familii și instituțiile de învățământ.

1.2.5. Istoria evoluției personalității părinților

se referă la propria copilărie, la abuzuri, evenimente neplăcute, precum :

separarea timpurie, permanentă sau pe termen lung a părinților, instituționalizarea la o

vârstă mică;

gradul înalt de pauperizare al familiilor din care provin minorii cu risc de

victimizare.

1.2.6. Relațiile conjugale

După părerea noastră, identificarea problemelor familiale este o sarcină difici-

lă, deoarece membrii familiei respective pot nega sau se pot teme să le dezvăluie. Ca

urmare, depistarea cauzelor subadiacente ale unei probleme este chiar mai dificilă, dată

fiind complexitatea factorilor care sunt în joc și care perturbă creșterea armonioasă a

copilului.

75 Idem, pag. 8 76 N.D. Barbu, N.Năstase, op. cit pag. 213;

189

După unele considerente, adesea, relațiile familiale sunt tensionate și, în cea

mai mare parte a cazurilor, părinții nu vor sau nu au posibilitatea să le ofere sprijinul

necesar. Această situație va fi și mai exacerbată de violența familială, care este mai

frecventă în familiile cu venituri modeste. În astfel de condiții, copiii și adolescenții se

simt izolați, iar percepția pe care o au față de proprii părinți, față de adulți și față de

societate, în general, este falsă.

Important în acest caz sunt conflictele din familie datorate atât factorilor men-

ționați anterior și lipsei clare a rolurilor parentale, cât, mai ales, inversărilor. Violența

dintre parteneri reprezintă baza abuzurilor emoționale asupra copiilor.

Controlul parental trebuie să se manifeste în orice familie. Dat fiind faptul că

majoritatea părinților pot modifica un mediu abuziv, dacă au resursele necesare pentru

a face acest lucru, este clar că strategiile de intervenție trebuie să vizeze familia și me-

diul mai extins în care aceasta evoluează.

În final, întregul proces de socializare a copilului, a adolescentului este pertur-

bat și chiar dacă statutul socio-economic al unei familii nu este unicul element care

provoacă anumite probleme, copiii și adolescenții mai puțin privilegiați sunt mai ex-

puși riscurilor.

1.2.7. Consumul de droguri și alcool

Considerăm că celula familială are evidente repercursiuni asupra copilului, mai

ales când unul din membrii săi se drochează sau face abuz de alcool. Alcoolul este cel

mai frecvent factor de declanșare a comportamentelor abuzive, el întreținând și ampli-

ficând o stare nevrotică în familie.77 Se știe că, în cantități mari, alcoolul aduce persoa-

na fizică în incapacitatea de a-și mai coordona în mod corespunzător atitudinile com-

portamentale și ținuta, îi diminuează sensibil rezistența fizică. Toate acestea constituie

o înlesnire pentru elementele parazitare cu comportament agresiv de a trece la actul de

violență sexuală asupra victimelor respective. De multe ori această manifestare violen-

tă scapă de sub control și, pe un „fond praeterintențional”, consecințele pentru victimă

sunt dintre cele mai grave.

1.2.8. Permeabilitatea frontierelor

Turismul sexual reprezintă o altă cauză a pedofiliei, prin aceea că rețele bine

organizate de criminali, a căror activitate este bine disimulată, invită oameni să petrea-

că vacanțe „inedite” în țări în care copiii colindă nesupravegheați pe străzi, așteptând

parcă să cadă pradă pedofililor. Turismul pedosexual este un fenomen recent cauzat în

parte de dezvoltarea spectaculoasă a transportului aerian și de creșterea numărului de

turiști. Ori de multă vreme plăcerea sexuală reprezintă unul dintre motivele efetcuării

unei călătorii în străinătate.

România a devenit una dintre destinațiile preferate ale dezaxaților sexuali

deoarece legislația în domeniu este extrem de permisivă. Așadar, bazându-se pe som-

nolența autorităților și pe faptul că puteau să-și racoleze din belșug victime din rândul

„copiilor străzii”, țara noastră a devenit un adevărat rai pentru refugiații perverși. Pro-

mițând lucruri de nimic, cum ar fi o simplă baie și o masă caldă, sau ademenindu-i cu

77 Niţă V.G., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., op. cit. pag. 33;

190

sume de bani modice, uneori chiar cu dulciuri, pedofilii reușeau îngrijorător de simplu

să-i atragă pe micii «vagabonzi» în diferite case, unde abuzau de ei.

Destinația ideală trebuie să reunească următoarele elemente de bază: frumuse-

țea peisajelor și a plajelor, soare, căldură și exotism, interesul pentru obiective arheolo-

gice. cursul de schimb favorabil, naivitatea tinerelor fete și băieți care visează să scape

de sărăcie, mizeria care permite cumpărarea oricăror forme de sexualitate, absența unei

legislații ferme care să-i protejeze pe minori etc.

Pedofilii și hebefilii (din grecescul „hebe” - adolescent, „filie” - iubire, „hebe-

filie” - iubire pentru adolescenți) nu au nevoie de ghizi.78 Trebuie doar să deschidă zia-

rele pentru a-și alege viitoarea destinație. Ei știu că sunt „așteptați” peste tot, unde băr-

bați, femei sau copii sunt dispuși să facă orice pentru bani.

Înțelegem prin turism pedosexual „fapta cetățenilor din țările dezvoltate eco-

nomic de a se duce în țările subdezvoltate pentru a obține servicii sexuale; expresia

„turist sexual” cuprinde, de asemenea, persoanele care, în deplasările lor în scop pro-

fesional, caută întreținerea de relații sexuale cu copii sub o formă mai mult sau mai

puțin mascată,(se face chiar propagandă turismului sexual spre anumite destinații, ex.

Thailanda). O altă definiție dată turismul pedosexual o reprezintă „exploatarea sexua-

lă și comercială a copiilor de către persoane care călătoresc din propria țară în alta -

de obicei mai puțin dezvoltată - pentru a se angaja în activități sexuale cu minori“.79

O”Connell Davidson și Sanchez Taylor definesc turiști pedosexuali (ocazio-

nali) ca fără discernământ moral precum niște „machos”. Acești delicvenți ocazionali

au o viziune deformată asupra culturii țării vizitate, considerată din punct de vedere

sexual ca fiind mai „deschisă”, „naturală” și „liberă” decât societatea occidentală, ceea

ce îi determină să se înșele asupra sensului acordat comportamentului sexual în țara

gazdă. Ei se amăgesc cu iluzia că nefiind primii care provoacă rana reprezentată de

contactul sexual adult-copil nu comit nici un abuz.80

1.2.9. Internetul

O altă cauză a pedofiliei, prezentă în țările industrializate, este internetul.

Această modalitate nouă de petrecere a timpului oferă copiilor o lume nouă de explorat

și noi perspective. De asemenea, le oferă atracții, mijloace de educație, de informare și

de comunicare ce ar trebui să fie accesibile tuturor. Unii dintre copii care navighează

pe internet pot accesa site-uri ce fixează întâlniri cu caracter sexual. Activitățile crimi-

nale ale pedofililor și ale amatorilor de pornografie infantilă care-i folosesc și îi exploa-

tează pe copii pe internet constituie deja o problemă destul de presantă. În acest sens,

trebuie să se ia măsuri radicale pentru înlăturarea acestor pericole, care, tind, să se tran-

sforme într-o reală amenințare la adresa copiilor și vor constitui un factor de reticență

privind utilizarea internetului pe viitor. Cu cât internetul se va dezvolta mai mult, cu

atât mai expuși vor fi copiii la acest pericol.

Protejarea copiilor de influențele negative, de pe internet, nu trebuie considera-

78 Curs Politie Judiciara, vol. II, Bucureşti, 2002, p 208; 79 Questions and Answers About Commercial Sexual Exploitation of Children, An Information Booklet by

ECPAT International, 2001, p.6; 80 P.J.Mc Lachlan-inspector al Metropolitan Police Service - Londra, articolul „Crimă organizată”, susţinut

în cadrul Şcolii de poliţie a New Sotland Yard Police, pag. 118;

191

tă o problemă de cenzură. Crearea unui mediu on-line fără pericol pentru copii trebuie

să apere și să sporească libertățile fundamentale cum sunt libertatea de exprimare, li-

bertatea de informare, dreptul la respectarea vieții private. Cu toate acestea, trebuie să

fim bine informați în legătură cu materialele periculoase care există în rețea, cu accesi-

bilitatea lor, cu conținutul lor, precum și cu numărul și natura consumatorilor. Amploa-

rea și extinderea activităților pedofile în rețea, consecințele și impactul lor asupra co-

piilor nu se cunosc cu exactitate.

Alături de cauzele menționate și despre legile și politicile naționale referitoare

la egalitatea dintre sexe, în general, și la violența sexuală, în special, precum și despre

normele referitoare la utilizarea violenței se poate spune că se constituie în factori care

influențează violența sexuală. 81

1.3. Personalitatea pedofilului

1.3.1. Trăsaturi psihico-comportamentale ale pedofilului

Considerăm că, problema majoră cu care organele judiciare continuă să se con-

frunte, fiind în cauză infracțiunii contra copiilor, este de a știi cine comite aceste infrac-

țiuni și de ce. Au fost studiați delicvenți pedofili sub aspect psihologic, sociologic și

criminologic, cu scopul de a le înțelege comportamentul. Studiile de specialitate au

demonstrat că nu există un portret-tip al pedofilului, personalitatea acestuia depinde în

mare măsură de actul de pedofilie pe care l-a comis.

Pedofilii sunt acele persoane adulte care se angajează în relații sexuale cu copi-

ii, dorind cu intensitate aceste relații și căutând diferite ocazii pentru a atrage acești

copii în "jocurile" lor erotice.

Pedofilul - cred unii psihologi sau psihiatri - este o persoană caracterizată de

complexe, cu caracteristici sexuale inadecvate, și care resimte o profundă stare de infe-

rioritate față de femeile adulte, căutând parteneri sexuali de vârstă fragedă (care nu au

ajuns încă la pubertate) care să-i poată stimula și satisface fanteziile erotice82.

Din punct de vedere al profilului, pedofilii prezintă următoarele caracteristici

principale:

delicvenții sunt în marea lor majoritate de sex masculin, existând totuși și

femei care abuzează sexual de copii83;

au vârste cuprinse între 35-40 ani, majoritatea celor condamnați aveau peste

30 ani;

în multe din cazuri infracțiunile sunt comise asupra unor membrii din ace-

eași familie; în proporție de 75%,delicvenții sunt sau au fost căsătoriți;

au urmat studii mai mari de nivelul secundar;

au venituri mari sau superioare ;

fac parte din rasa albă ;

aparțin unei religii .

81 „Exploitation sexuelle des enfants, pornographie impliquant des enfants et pedophilie sur l”Internet ”,

Reunion internationale organisee par l”UNESCO a Paris, 18-19 ianuarie 1999; 82 Sillamy Norbert, Dictionnaire de la Psychologie, Paris, Librairie Larousse, 1967, p 212; 83 N.A. Acest lucru nu este raportat nici unei organizaţii sau instituţii ale statului, deoarece se consideră că

minorul, după o astfel de „încercare”, capătă „experienţă” în materie de sex;

192

Privind din unghiul psihologic, după părerea noastră pedofilul prezintă urmă-

toarele caracteristici: este un individ slab, inadaptabil, imatur, nesigur, o fire izolată,

are puțini prieteni intimi și puțină stimă pentru persoana sa, pasiv, dependent, solitar,

introvertit și neîndemânatic în relațiile cu alte persoane, timid, deprimat și lipsit de

simțul umorului, cu o inteligența inferioară mediei, ignorant și puritan în materie de

sex, narcisist și cu identitate de tip feminin, imatur sexual și cu sentimente de aversiune

față de persoanele adulte.

Pedofilul are o atracție, în special, pentru fetițe cu vârste cuprinse între 8 și 11

ani și băieți între 11 și 13 ani, grupe medii de vârstă ale pubertății, ce vizează tocmai

perioada de debut a dezvoltării sexuale. Atracția pentru fetițe este de 2 ori mai mare

decât cea pentru băieți.

Unii dintre pedofili preferă adolescenți de ambele sexe, homo și heterosexual,

în acest caz fiind vorba de EFEBOFILIE (cuvânt provenit din limba greacă efebos =

adolescent și filia = dragoste) foarte răspândită în antichitate, îndeosebi în societățile

grecești, romane, feniciene.84

Cu excepția situației de asociere cu actele de sadism sexual, pedofilul este ge-

neros și atent cu copilul și cu trebuințele lui nou-sexuale, spre a-i câștiga încrederea,

afecțiunea și devotamentul, toate în scopul păstrării discreției. Majoritatea pedofililor

provin din rândul homosexualilor și adese ori din rândul celor care, la rândul lor, au

fost abuzați sexual în propria copilărie. Evolutiv, atracțiile către puberii de același sex

au „șansa” de a căpăta caracter de cronicitate, rata acestor cazuri fiind de doua ori mai

mare decât a pedofililor heterosexuali. De remarcat că pedofilii care au fost căsătoriți

se orientează predominant heterosexual, pe când cei care nu au fost căsătoriți preferă

relațiile homosexuale. Distingem, astfel, pedofilul „exclusiv” – cel care are relații ho-

mosexuale doar cu copii și pedofilul „neexclusiv” –acela care este atras și de adulți și

de copii.

Actele de pedofilie pot fi comise și de către persoane care n-au o pedofilie la-

tentă, chiar inconștient. Factorii ce determină această situație pot fi starea de beție,

promiscuitatea, un comportament seducător al copilului, etc.

Există și adulți care simt o atracție sexuală față de copii, dar care nu încearcă

să-și satisfacă dorința sub forma abuzului sexual. Martens prezintă modelul ipotetic

privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească potențialul infractor pentru a agre-

sa sexual un copil85 :

trebuie să găsească satisfacție emoțională față de copil;

trebuie să simtă atracție sexuală față de copil;

trebuie să se simtă foarte inhibat pentru a întreține o relație profundă și du-

rabilă cu un partener adult;

trebuie să-și înfrângă inhibația naturală împotriva inițierii unei legături se-

xuale cu un copil.

Martens face distincție între pedofilul „regresiv” și cel „fixist”, sexualitatea

primului este orientată inițial către parteneri adulți iar în condițiile unei familii armoni-

oase poate avea o viață sexuală normală. Însă în momentul în care suferă o criză și via-

ța sa emoțională e dezechilibrată, el nu mai este suficient de matur pentru a rezolva

84 N. D. Barbu, N. Năstase, op. cit. p. 208; 85 Andres Nyman, Borje Svenson – „Boys, sexual abuse and treatment”, Ed. Radda Barnen, 1995, Stoc-

kholm, p.88;

193

conflictul recurgând în schimb la relații sexuale cu copii. Sexualitatea pedofilului „fi-

xist” este îndreptată spre copii încă din perioada adolescenței. Acest tip de pedofil se

identifică cu copiii și se percepe pe el însuși ca fiind la același nivel cu aceștia. El are

puține contacte sexuale sau chiar nici unul și este căsătorit doar de dragul aparențelor.86

Într-un material87 pregătitor al Congresului Mondial împotriva comerțului și

exploatării sexuale a copiilor se afirmă că se pot distinge trei categorii de abuzatori:

„pedofilul” este acel adult cu o personalitate deformată ce prezintă un inte-

res specific și concentrat asupra copiilor în pubertate;88

„abuzatorul sexual preferențial” se referă la persoana care preferă ca par-

tener sexual copiii care au atins sau au depășit pubertatea;

„abuzatorul sexual oportunist” se referă la acel abuzator care întreține re-

lații sexuale cu un copil, nu pentru că ar dori acest lucru în mod constant, ci dorește să

„experimenteze” având ca parteneri și copii, sau pentru că se lasă aruncat în situații în

care :

• copii care corespundeau idealurilor lui privind atracția fizică îi erau accesibili

sexual;

• anumiți factori dezinhibatori îi permit să ignore adevărata vârstă a copiilor

sau natura consimțământului lor;

Persoanele care prezintă interes specific în sfera pedofiliei, din punct de vedere

polițienesc, sunt89 :

persoane cu antecedente penale în sfera vieții sexuale;

persoane semnalate prin O.I.P.C. Interpol ca având antecedente sau activi-

tăți de pedofilie în cadrul rețelelor de turism sexual;

persoane cu afecțiuni psihice pretabile să comită astfel de fapte;

personal medico-educativ și de îngrijire, al instituțiilor publice sau private

(de ocrotire, sanitare, de întreținere și sport, etc.);

persoane ce desfășoară acțiuni caritabile generale sau particularizate la une-

le familii, de obicei cu mulți copii;

„Cei pe care îi numim pedofili sunt departe de semnificația termenului (philos, pri-

eten). Ei sunt abuzatorii, tiranii, perverșii și nu prietenii copilului, scenariile lor evocând

violența și nu erotismul”90 Philippe Genuit în Pédophiles: „Nominations et étimologies”.

Genuit propune înlocuirea termenului de „pedofil” cu „pederast”, pornind de la etimologia

lui Ares, zeul războiului, simbolul agresiunii și al violenței, opusul lui Eros. Această carac-

terizare a pedofilului, neprecizată din punct de vedere al segmentului de vârstă în care poa-

te fi inclus, reprezintă, fără îndoială, forma extremă de definire91. Conform acesteia, poate

fi numit pedofil și acel tânăr, de 20 de ani de pildă, care întreține raporturi sexuale cu iubita

lui de 16 ani însă, în legea română se pedepsește „actul sexual92 cu un minor între 13 și 18

ani, numai dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngriji-

tor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa”.

86 Ibidem; 87 N. D. Barbu, N. Năstase, op. cit., pag. 210; 88 Niţă V.G., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., op. cit. pag 15; 89 N.D. Barbu, N. Năstase, op. cit., pag. 211; 90 Philippe Genuit, „Pédophiles: nominations et étimologies”, Paris, 1989, pag. 27-29; 91 Ron O’Grady, „The child and the tourist”, E.C.P.A.T., 1992, p. 94; 92 Codul Penal al României, art. 220, alin 3;

194

În lume pedofilii sunt organizați în asociații mai mult sau mai puțin clandesti-

ne, care, printre alte servicii, înlesnesc relațiile sexuale între adulți și copii93. Astfel,

Asociația Americană a Dragostei pentru Copii și Bărbați (NAMBLA) este una dintre

ele sau Societatea Réné Guyon (RGS) al cărui motto este: „Sex înaintea vârstei de 8

ani, altfel este prea târziu”. Această asociație numărând aproximativ 5000 de membrii,

atât bărbați cât și femei, edita și o revistă – „Bőrnebanden”, distribuită în Danemarca.

Această asociație avea proprii sale principii cum ar fi „Noi împotriva tuturor”, conform

căreia se credeau a fi normali din punct de vedere fizic, psihic și moral. La fel cum to-

xicomanii caută drogurile în locurile mai ușor accesibile și pedofilii preferă de obicei

locuri de muncă sau profesii care să le faciliteze contactul cu copiii.

1.3.2. Etape și modalitați de acțiune ale pedofilului

Conform unor studii în materie, frecvența infracțiunilor crește odată cu vârsta

(Legea Tardieu : „Victima este cu atât mai tânără cu cât agresorul este mai în vârstă”),

pedofilii chestionați pretinzând, în acest sens, că, înainte de a fi arestați, au mai comis,

în medie, alte cinci agresiuni sexuale.

Elementele cognitive și comportamentale care îl determină pe delicvent să co-

mită o infracțiune se desfășoară după următoarele etape succesive94:

factori legați de dezvoltarea individului (viziunea pe care delicventul o are

asupra modului său de viața și evoluție;

pregătirea intrării în contact cu o eventuală victimă;

contactul nesexual cu aceasta;

restructurarea cognitivă și evaluarea a ceea ce s-a întâmplat și a situației la

un moment dat a delicventului;

punerea la punct a procesului de seducție;

săvârșirea infracțiuni;

restructurarea cognitivă ulterioară și noua evoluție;

hotărâri pentru viitor (mai ales de a nu mai recidiva), luate în urma evaluari-

lor negative;

de la recidivă la evoluare pozitivă.

Studiile întreprinse asupra modalităților și procedeelor folosite de pedofili pen-

tru apropierea de victime demonstrează că, în general, acestea se înscriu în cadrul unor

relații normale dintre adulți și copil. În acest sens, delicvenții aleg de preferință proprii

lor copii, copiii drăguți, mici sau tineri, pasivi, cuminți, netemători și solitari, fără în-

credere în ei, singuri, din familii destrămate. Delicvenții care și-au căutat victimele în

afara cercului familial, au frecventat locurile cu copii, școli, centre comerciale, parcuri

de distracții și terenuri de joacă.

Pentru atingerea scopurilor propuse, pedofilii folosesc următoarele procedee

mai deosebite, pe care le dăm cu titlu de exemplu: prezentarea de materiale pornografi-

ce, exprimarea simpatii față de minor, oferirea de dulciuri, bani cadouri, adresarea de

complimente, pipăiri „întâmplătoare”, acostarea de copii cu probleme familiale, înche-

93 Andres Nyman, Borje Svenson – „Boys, sexual abuse and treatment”, Ed. Radda Barnen, 1995, Stoc-

kholm, pag. 80-82; 94 Lăpăduş V., „Revista criminalistica”, anul III, Bucureşti, mai 2001;

195

ierea de prietenii, facerea de confidențe cu caracter de prevenire, căutarea de prietenii

cu unul dintre părinți, sădirea unor sentimente de teamă și convingerea copilului că nu i

se face nici un rău, evaluarea riscului (factor decisiv în alegerea copilului drept victi-

mă). De asemenea „pedofilul își exhibă organele genitale, masturbându-se sau lăsându-

se masturbat de către copil, încercând stabilirea unor relații homosexuale cu băieții sau

violarea fetițelor. În cazurile rare, finalizarea poate fi uciderea victimelor.”95

O chestiune deosebit de interesantă și, fără îndoială, demnă de subliniat este

marea deosebire dintre fapta comisă și modul în care aceasta este percepută de agresor.

De aceea, arătăm că, de cele mai multe ori pedofilul nu se consideră responsabil pentru

ceea ce a făcut, după ce faptele sale au fost descoperite de terți sau chiar de victimă,

având următoarele reacții:

negarea (făptuitorul este șocat, părând surprins, revoltat, pretinde că nu a

făcut așa ceva, este susținut de prieteni din anturajul său care nu-l cred în stare de așa

ceva, poate admite că a avut un comportament deplasat față de victimă, dar contestă

intenția obținerii unei satisfacții sexuale);

minimalizarea (în ceea ce privește frecvența, durata, gravitatea faptelor - au

existat și cazuri în care însuși victimele au negat sau subapreciat faptele, mai ales

atunci când erau reprezentate de băieți adolescenți);

motivarea (pedofilul preferențial încearcă el însuși să se convingă de faptul

că nimic din comportamentul său nu poate fi calificat drept imoral sau criminal - invo-

că drept justificare educația neadecvată pe care a primit-o, susține că nu a cunoscut

vârsta victimei, că aceasta la sedus pe ei sau că, de fapt, făcea un studiu referitor la

abuzurile sexuale);

atacul (este în măsură să-și hărțuiască victimele, să-i corupă sau să-i ame-

nințe pe martori, poate încerca să-i afecteze sau să-i distrugă reputația anchetatorului,

este capabil inclusiv de violență fizică);

denunțarea (după ce este condamnat, făptuitorul poate divulga anumite in-

formații despre alte activități sau rețele de pedofilie, dar de multe ori se dovedesc a fi

neadevărate).

Putem spune că, atunci când le vorbești oamenilor despre un pedofil, aceștia își

imaginează o brută, un personaj josnic, un psihopat sexual, inspirând nu numai dez-

gust, dar și teroare în jur. De cele mai multe ori pedofilul locuiește în împrejurimi, este

un om mai presus de orice bănuială, prieten cu toată lumea, respectat în comunitatea în

care trăiește și nu participă la alte activități de natură infracțională. Acasă însă, dimpo-

trivă, are tendința să fie dominator, impune limite restrictive soției și copiilor săi, deve-

nind uneori chiar agresiv fizic. Majoritatea pedofililor, din punct de vedere psihologic,

s-au dovedit a fi indivizi cărora le lipsește siguranța de sine și care acționează sub im-

periul impulsului de moment.

1.3.3. Diferențierea pedofilului de agresorul sexual

Înainte de a începe lupta împotriva pedofiliei, considerăm că ar trebui clarificat

de ce și împotriva cui luptă însuși pedofilul, deci, înainte de a fi condamnat, el trebuie

înțeles. Psihanalistul francez Serge Andre definește pedofilia ca fiind dragostea față de

95 Conform cu Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie, vol. III, Bucureşti, 1989, pag. 407;

196

copii, precizând: o anumită formă de dragoste, care vizează un anumit gen de copii. În

principiu, pedofilul nu este interesat de viol. Dimpotrivă, declarația acestuia se bazează

pe teoria că victima sa consimte relațiile pe care le are cu el și, mai mult decât atât, chi-

ar ea însăși le cere, le dorește. Unii dintre ei merg chiar mai departe, susținând că de

fapt violatorii sunt copiii, iar ei sun victimele.96

Cel mai adesea, pedofilul are o fire blândă și folosește rar constrângerea. Profi-

tă doar de naivitatea victimei sale, care nu știe să facă deosebirea între ceea ce este

permis și ceea ce nu este. De asemenea, pedofilul profită de nevoia de afecțiune și pro-

tecție a unor copii abandonați.

În cazul agresiunilor sexuale, credem că, toate victimele suferă o traumă sem-

nificativă, care poate fi vindecată doar prin tratament medical adecvat și prin interven-

ția autorităților legale. Deseori, dezgustul față de cel care a comis abuzul se însoțește

de un sentiment de frică intensă.

În literatura de specialitate au fost evidențiate trăsăturile psiho-comportamentale

ale pedofililor comparativ cu cei care comit violuri97, astfel:

ei sunt în general mult mai în vârstă decât violatorii, având în medie peste

35 de ani, pe când violatorii sunt sub 30 de ani;

sunt mult mai inhibați sexual sau mai puțin agresivi sexuali;

sunt, în general, blânzi, amabili și pasivi, în timp ce violatorii sunt mult mai

duri și mai agresivi;

spre deosebire de violatori sunt aproape incapabili să întrețină relații sexuale cu

persoane de sex opus, fiind mult mai anxioși și mai puțin abili în comunicarea cu acestea;

cei mai mulți săvârșesc infracțiuni asupra aceluiași copil pe o perioadă mai

lungă de timp, pe când violatorii atacă diferite victime;

cei mai mulți își recunosc vinovăția, spre deosebire de violatori, care res-

ping orice acuzație.

1.4. Reglementarea de către legea română a infracțiunilor privitoare la vi-

ața sexuală ale căror victime sunt copiii

Legea penală ocrotește libertatea și inviolabilitatea relațiilor sociale privitoare

la viața sexuală a persoanei, contra unor anumite manifestări abuzive care implică con-

strângere. Prin această ocrotire se asigură dezvoltarea normală fizică și morală a per-

soanei, în perioada minorității, proprie unei educări corespunzătoare exigențelor vieții

sexuale.

Legislația română nu operează cu termenul de „abuz sexual”, așa cum este de-

finit în documentele ONU și cele ale C.E., însă conținutul lui este în cea mai mare par-

te acoperit de legislația penală din România.

Codul Penal român adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal,

publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie

2014. Noul Cod Penal actualizat prin:

Legea 187/2012 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal Monitorul Oficial 757/2012;

96 Andre Serge „La signification de la pedophilie”, Conference a Lausanne, 08 iunie 1999; 97 Vasile Lăpăduş, revista „Criminalistica”, anul III, mai 2001;

197

Legea 63/2012 - pentru modificarea și completarea Codului penal al Româ-

niei și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal M. Of. 258/2012;

Legea 27/2012 - pentru modificarea și completarea Codului penal al Româ-

niei și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal M. Of. 180/2012, și intrat în vigoare la

1 februarie 2014, prezintă în Titlul I - „Infracțiuni contra persoanei”, iar în capitolul

VIII definește „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale” Sunt incriminate

și se pedepsesc cu închisoare infracțiunile de viol (art.218), agresiunea sexuală

(art.219), actul sexual cu un minor (art.220), Coruperea sexuală a minorilor (art.221),

Racolarea minorilor în scopuri sexuale(art.221).

Copiii pot fi victime ale tuturor infracțiunilor privitoare la viața sexuală. Prin

efectele lor, aceste infracțiuni sunt mai dăunătoare în cazul în care au fost săvârșite

asupra minorilor, decât în cazul săvârșirii lor asupra persoanelor majore.

Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de devianță sexuală și implică, în

sens restrâns, orice conduită sau preferință care încalcă normele și regulile sociale cu

privire la actele normative adoptate în domeniul sexualității, iar, dintr-o perspectivă

mai largă, ea este definită ca fiind contrară „legilor naturii”, perceptelor morale sau

religioase. Devianța sexuală de origine patologică se referă la acele situații în care exis-

tă o legătură mare între normele sociale, normele juridice ți conduitele indivizilor. Cele

mai frecvent întîlnite astfel de acte din acest tip de devianță socială sunt violurile, in-

cesturile și actele de pedofilie.

Astfel, chiar dacă sexualitatea umană a căpătat, în decursul timpului, un carac-

ter social-cultural, devierea ei spre forme agresive constituie o latură distinctă a perso-

nalității, experienței și educației. Orice infracțiune sexuală, inclusiv violul, este o devi-

ere de la evoluția comportamentului uman în general și a celui sexual în special.

1.4.1. Act sexual cu un minor

Art. 220 Actul sexual cu un minor

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de pe-

netrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani se pedepsesc

cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit

vârsta de 13 ani, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării

unor drepturi.

(3) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între

13 și 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei, se

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(3) se sancționează cu închisoarea de la 3 la 10

ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:

a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptui-

torului;

c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

(5) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) nu se sancționează dacă diferența

de vârstă nu depășește 3 ani.

Caracterul socialmente periculos al infracțiunea de act sexual cu un minor re-

zultă din împrejurarea că actul sexual are loc cu un minor aflată la vârsta fragedă, la

http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-220

198

care practicarea raporturilor sexuale poate avea urmări nefaste pentru dezvoltarea sa

fizică și morală. De altă parte, lipsa de experiență și de stăpânire de sine, inerentă celor

nevârstnici, face ca manifestările minorului să fie lipsite de autocontrol și ușor de ex-

ploatat de către elemente înapoiate. Încriminarea și sancționarea acestei fapte răspund

deci, în primul rând, unei nevoi de ocrotire a persoanei, adică a minorului.

În fine, nu trebuie uitat pericolul social pe care-l prezintă făptuitorul care profi-

tă de naivitatea minorului, exploatează slăbiciunile și lipsa sa de experiență vădind o

profundă descompunere morală și constituind un exemplu periculos pentru minorul

care-și formează o concepție denaturată despre relațiile sexuale și despre comportarea

celor vârstnici în cadrul acestor relații.

1.4.2. Infracțiunea de incest

În noul cod penal este încriminat în art. 37798 precum și în art 220, alin 4 lit 1

(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(3) se sancționează cu închisoarea de la 3 la 10 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:

a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

Pedofilia și incestul reprezintă, în prezent, două dintre cele mai grave și mai

răspândite forme de abuz și agresiune exercitate asupra copilului. Statisticile oficiale

existente în diverse țări sau mass-media evidențiază amploarea și intensitatea acestor

acte condamnabile din punct de vedere moral și legal, care au atins dimensiunile unui

veritabil "flagel" social și care, alături de alte forme de agresiune îndreptate împotriva

copiilor, contribuie la răspândirea violenței atât în spațiul public, cât și privat.99

Atât în limbajul uzual, cât și în terminologia de specialitate, noțiunea de „in-

cest” desemnează relația sexuală între rude de sânge. În cele mai dese cazuri, incestul se

produce între tată sau tată vitreg (pe care copilul îl percepe ca pe tată de sânge) și fiică

sau fiu, între frate și soră/frate, cel mai mare exploatându-l pe cel mai mic. Raporturile

incestuoase cu copilul deseori iau forma unei violențe sexuale sau constrângerii copilului

pentru relații sexuale în schimbul unei atitudini binevoitoare, unor declarații de dragos-

te, unor obiecte (cadouri) 100.

Acțiunile perverse cuprind atingerea organelor genitale ale copilului, a zonelor

erogene (pieptul fetițelor), precum și exhibiționismul. Incestul are consecințe extrem

de nefavorabile pentru copil, chiar și atunci când ajunge la vârsta maturității.

Polițiștii, angajații serviciilor de asistență socială, medicii, reprezentanții școli-

lor și alte persoane care activează în domeniul ocrotirii victimelor actelor incestuoase

trebuie să-și consolideze eforturile în mod eficient, să adune probe pentru fiecare as-

pect al cazului, să analizeze fiecare acțiune. Incestul este un delict sexual, care apare

atunci când agresorul și victima sunt înrudiți și nu ar putea să se căsătorească legal. Din

cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat și este dificil de dovedit. Din păcate,

incestul și moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz se-

xual asupra copilului.

Incestul implică, de obicei, comportamente secrete și dacă în acest act este im-

plicat un copil acesta este forțat să păstreze secretul. Copilul poate să tacă din frica de a

98 Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, 99 Sorin M. Rădulescu, Monica C. Pătrioară, op. cit. pag 9; 100Al. Boroi, Ghe Nistoreanu, op. cit. pag.152.

199

nu răni familia ori de a nu fi crezut. Incestul nu este întotdeauna un lucru forțat (inces-

tul nonagresiv). Din cauza poziției persoanei mai în vârstă din familie, acesta poate să

determine copilul să facă anumite lucruri fără ca să folosească forța. Incestul apare mai

frecvent în familiile în care un părinte este alcoolic sau se droghează, dacă relația din-

tre părinți este nesatisfăcătoare etc. Victimele pot avea sentimente de rușine, de umili-

re, de vină, de furie și de confuzie, la ceilalți membri din familie pot apărea sentimente

de neînțelegere.

La fel ca în multe alte țări, unde lipsesc informațiile concludente asupra ampli-

tudinii actelor de incest, și în România, dat fiind caracterul extrem de "intim" și secret

al acestor acte, lipsesc statisticile reprezentative care să le evidențieze cu claritate. Deși

presa semnalează periodic diverse cazuri de incest, nu există nici date corespunzătoare,

nici anchete specifice de victimizare, centrate pe acest subiect. Dincolo de aceste date

sumare cuprinse în statistici, o sursă de informare mai substanțială este presa, care, ex-

ceptând caracterul ei selectiv, avid după senzațional, reușește să ofere o imagine mai

completă a fenomenului. O analiză, chiar și sumară, a presei relevă că majoritatea ca-

zurilor de incest din România implică relațiile între tată și fiică101.

Dincolo de faptul că este imoral și ilegal, acest contact sexual constituie o for-

mă de agresiune fizică exercitată asupra unei persoane imature și lipsite de orice dis-

cernământ, care nu are capacitatea de discerne asupra relației sexuale în care este im-

plicată. Orice act de incest care implică minori constituie o infracțiune de o maximă

gravitate, sancționată grav de legislația din întreaga lume.

1.4.3. Perversiunea sexuală

La modul general, perversiunile sexuale sunt definite de urmărirea exclusivă a

unui mod de satisfacere sexuală morbidă, adică „anormală” în sens medical. Această

anomalie este definită, mai întâi, prin caracterul infantil al satisfacției obținute: tehnica

utilizată derivă dintr-o fixare la unul dintre stadiile infantile ale dezvoltării sexuale; ea

se exprimă, de asemenea, prin repetarea obstinată a actelor perverse care devine o pre-

ocupare principală în viață.102

Perversiunile de orice fel sunt comportamente sexuale deviante sau aberante,

care pot avea un caracter episodic sau durabil, fiind dominate de impulsuri necontrola-

bile. M. Godfryd definea, din acest punct de vedere, perversiunea ca fiind o "conduita

sexuală deviantă în care partenerul nu este considerat ca o persoană, ci pur și simplu,

ca un obiect necesar satisfacerii sexuale și față de care este resimțită o vie ostilitate”.103

Pedofilia, de exemplu, este, de fapt, o „perversiune de obiect”, „obiectul” fiind

pentru un pedofil copiii aflați la vârsta prepubertății sau pubertății față de care manifes-

tă o atracție sexuală dominantă. Perversiunea care definește pedofilul constă tocmai în

„fixarea” pe acest obiect, singurul în măsură să-l satisfacă din punct de vedere sexual.

Ca formă de perversiune sexuală, o asemenea „fixare” este specifică psihopaților (sau

sociopaților), în asociere cu conduite sadice, voyeuriste și exțibioniste.104

101 Sorin M. Rădulescu, Monica C. Pătrioară, op. cit. p.159; 102 A. Morali-Daninos Andre, Sociologie des relations sexuelles, cinquieme edition, Paris, Press Universi-

taires de France, 1965, pag. 41; 103 Godfryd M., Vocabulaire psychologique el psychiatrique, Paris, Press Universitaires de France, coll.

"Que sais-je" nr. 2739, 1964 (conform cu Bonnet Gerard Op. cit., p. 13). 104 Rădulescu M. Sorin, „Dicţionar...”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 170;

200

Cauzele perversiunilor pot fi interne (genetice, hormonale) dar mai frecvent

externe așa cum ar fi sexualitatea precoce cu blocarea afectivității și transformarea par-

tenerului într-un obiect sexual, dizarmoniile sexuale ce aleg calea exclusivă a instinctu-

lui și prin hedonism devalorizează sexualitatea de afectivitate.

Sub raport criminologic, se face deosebire între perversiune sexuală ca mani-

festare anormală ce ține de patologia sexuală, pe de o parte, și perversiune viciu, pe de

altă parte. În psihopatologia sexuală se cunosc următoarele forme ale perversiuni sexu-

ale agresive:

pedofilia - subliniază medicii psihiatri - este o tulburare sexuală care se ma-

nifestă fie ca perversiune, fie ca simptom caracteristic pentru diferite boli sau afecțiuni

psihice. Ca formă de perversiune sexuală, ea este specifică psihopaților (sau sociopați-

lor), în asociere cu conduite sadice, voyeuriste și exhibiționiste. "Pedofilul își exhibă

organele genitale, masturbându-se sau lăsându-se masturbat de către copil, încercând

stabilirea unor relații homosexuale cu băieții sau violarea fetițelor. În cazuri rare, fina-

lizarea acestei relații poate fi uciderea victimelor"105. Perversiunile sunt, în genere, tul-

burări ale afectivității și moralității, care se pot concretiza, în anumite condiții, în com-

portamente imorale și chiar asociale.

sadismul care constă în provocarea excitației sexuale prin cauzarea de sufe-

rințe fizice victimei (sadismul înseamnă cruzime anormală, exagerată; plăcere patolo-

gică de a chinui.). Sadicul își torturează, maltratează sau violează victima, având con-

știința clară, în cadrul personalității sale degradante;106

masochismul este perversiunea sexuală care caută plăcere în durere; Aceas-

tă manifestare este contrară sadismului, în sensul că voluptatea sexuală se obține numai

în cadrul unor suferințe fizice sau morale pe care le suportă autorul, el cerând partene-

rului să-i producă astfel de suferințe;

sadomasochismul care reprezintă perversiunea sexuală care asociază pulsi-

uni sadice și masochiste la aceeași persoană;

fetișismul (termenul vine de la cuvântul fetiș ce presupune un obiect sau un

animal căruia i se atribuie proprietății magice ori benefice). În acest caz, obiectul sexual

este înlocuit cu o parte a corpului sau cu un obiect aflat de obicei în relație cu sexualita-

tea. Satisfacerea sexuală se obține prin atingerea ori simpla contemplare a obiectelor.

vampirismul - la care excitația sexuală se produce la vederea sângelui victimei;

mixoscopia care constă în provocarea excitației sexuale la vederea actului

sexual practicat între alte persoane sau la vederea nudității. Mixsoscopia, numit și „vo-

yer”, în genere se bucură de „potentia coeundi și de potentia fecundandi;107

masturbarea constă în provocarea plăcerii sexuale prin excitarea manuală a

organului genital;

exhibiționismul - obținerea plăcerii prin etalarea propriilor organe genitale.

Îndeplinirea sau numai schițarea actului sexual (după legile firii sau în contra acestora);

expunerea la o privire străină (indiscretă ori nu) a așa ziselor părți rușinoase; manopere

sau simpla atingere a genitalelor proprii sau a regiunii anale (acoperite sau dezgolite);108

105 Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie, (sub redacţia lui Constantin Gorgos), vol. III, Bucureşti, Editura

Medicală, 1989, p. 407. 106 Prof. univ. dr. V. Beliş, Medicină Legală, curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Bucureşti, 1997, p.169; 107 M. Minovici, op. cit. pag. 87; 108 M. Minovici, op. cit. pag. 259;

201

voayeurismul – satisfacerea instinctului sexual prin contemplarea actelor

sexuale săvârșite de alții;109

pederastia sau homosexualitatea constă întrun raport sexual între bărbați

(pedofil-victimă). Se realizează de obicei prin coit anal. În general este o perversiune

datorată unei moraltăți nesănătoase sau este urmarea unei stări psihice maladive. În

afara de coitul anal între bărbați, se mai practică coitul oral, masturbația reciprocă, cu-

nilingusul.110

Coitul bucal sau per os- atunci când actul sexual se mărginește numai la

provocarea artificială a erecțiunii, „ejaculare subsequentă” făcându-se în căile genitale

ale femeii, nu exclude impregnarea și sarcina. Raportul sexual cunnilingus-neurmat de

intromisiunea penisului eventual ajuns în stare de erecție-exclude fecundarea111

Perversiune sexuală prezintă un pericol social atât prin consecințele dăunătoare

pe care le provoacă asupra stării fizice și morale a copilului, cât și prin reacțiile pe care

le poate provoca în mediul înconjurător prin ultragierea pe care o aduce sentimentului

de pudoare și moralității publice, atunci când este practicată sau manifestată public.

Perversiunile sexuale sunt definite de urmărirea exclusivă a unui mod de satis-

facere sexuală morbidă, adică "anormală" în sens medical. "Această anomalie este de-

finită, mai întâi, prin caracterul infantil al satisfacției obținute: tehnica utilizată derivă

dintr-o fixare la unul dintre stadiile infantile ale dezvoltării sexuale; ea se exprimă, de

asemenea, prin repetarea obstinata a actelor perverse care devine o preocupare princi-

pală în viață112.

Pedofilia este, de fapt, o "perversiune de obiect", "obiectul" fiind pentru un pe-

dofil copiii aflați la vârsta prepubertății sau pubertății față de care manifestă o atracție

sexuală dominantă. Perversiunea care definește pedofilul constă tocmai în "fixarea" pe

acest obiect, singurul în măsură să-l satisfacă din punct de vedere sexual.113

1.4.4. Infracțiunea de corupție sexuală

Corupția sexuală a fost incriminată prin dispozițiile art. 221 C. pen. ca infracți-

une privitoare la viața sexuală, întrucât prin incriminarea acestei fapte se urmărește

ocrotirea moralității sexuale prin punerea la adăpost a minorilor de corupția sexuală, de

contactul brutal și intempestiv și de cinismul cu care sunt dezvăluite aspecte intime ale

vieții sexuale, locul firesc al acestei infracțiuni era alături de perversiunea sexuală.

Deci, incriminarea acestei fapte asigură un climat de dezvoltare normală a minorului, la

adăpost de săvârșirea oricăror acte obscene.114

Pericolul social pe care-l prezintă corupția sexuală este evident. Practicarea

unor acte obscene asupra unui minor sau în prezența unui minor este de natură să pri-

mejduiască în mod grav dezvoltarea sa morală, să-l incite la practici sexuale nefirești

ori chiar la fapte penale în legătură cu viața sexuală etc. Curiozitatea firească, specifică

vârstei, receptivitatea sporită de starea psihofizică a minorului, influența făptuitorului,

109 Prof. univ. dr. V. Beliş, op. cit., p.169; 110 Ibidem; 111 M. Minovici, op. cit pag. 87; 112 Morali-Daninos Andre, Sociologie des relations sexuelles, cinquieme edition. Paris, Presses

Universitaires de France, 1965, p. 41. 113 Sorin M. Rădulescu, Monica C. Pătrioară, op. cit., p128; 114 Al. Boroi, Ghe Nistoreanu, op. cit. p. 148;

202

de cele mai multe ori o persoană matură și coruptă, toate acestea fac să crească perico-

lul social al corupției sexuale și vădesc necesitatea reacțiunii penale împotriva acestei

fapte. Sub raport criminologie este de remarcat că făptuitorii, în cazul corupției sexua-

le, sunt, de regulă, perverși sexuali, exhibiționiști de tip pedofil sau vulgar, senili sau

alcoolici. Aceștia nu trebuie însă confundați cu cazurile psihopatologice caracterizate,

în care făptuitorii comit acte cu caracter obscen complet inconștient, ca în cazul unora

dintre epileptici.

Analiza fenomenului criminalității în acest domeniu a demonstrat că practica-

rea unor acte obscene asupra unui minor sau în prezența unui minor este de natură să

primejduiască în mod grav dezvoltarea sa morală, să-l incite la practici sexuale nefi-

rești ori chiar la fapte penale în legătură cu viața sexuală.115

115 Idem, p. 149;

203

CAPITOLUL II

PROCEDURA POLIȚIENEASCĂ ÎN MATERIA PREVENIRII

ȘI DESCOPERIRII FAPTELOR DE PEDOFILIE

2.1. Organizarea activității polițienești pentru prevenirea faptelor de pe-

dofilie

O problemă majoră de care se lovesc serviciile de poliție, când este vorba de

infracțiunile comise la adresa copiilor – subliniază într-una dintre lucrările sale R.J.

McLachlman, detectiv inspector șef în cadrul grupului „Crimă organizată” al Poliției

Metropolitane din Londra, este aceea de a ști cine le comite, ce comite și de ce.116

Având în vedere consecințele deosebite ale faptelor de pedofilie, credem că, preveni-

rea lor trebuie să constituie o maximă preocupare a polițiștilor, în general și, în special, a ofi-

țerilor din cadrul formațiunilor de investigare a criminalității. Considerăm că, pentru a putea

desfășura o activitate eficientă în scopul prevenirii abuzurilor sexuale împotriva minorilor

este necesară realizarea și aplicarea unui program complex de activități preventive ce necesită

cooperarea unităților și subunităților de poliție la nivel local, național și internațional, cât și

colaborarea permanentă cu instituțiile guvernamentale ce au preocupări în acest domeniu.

Având în vedere proliferarea în ultima perioadă de timp a infracțiunilor privi-

toare la viața sexuală, comise asupra minorilor, cuprinse generic în conceptul de „pedo-

filie”, din care unele au fost comise și de cetățeni străini, urmează a se executa urmă-

toarele măsuri pentru prevenirea acestor fapte:

2.1.1. Actualizarea evidențelor și albumelor foto 117

Actualizarea evidențelor și albumelor foto cu persoane ce au fost cercetate și

condamnate pentru săvârșirea infracțiunilor asimilate pedofiliei și abuzului sexual, în

care vor fi cuprinse și indivizi predispuși la asemenea fapte.

În acest scop, se va coopera în mod organizat cu personalul didactic din institu-

ții de învățământ, centrele de primire, cadre medicale din unități spitalicești, inclusiv

cele de la dispensarele teritoriale, care prin activitatea lor au posibilitatea să constate

direct aspecte de această natură, atât despre autori, cât și despre victime. La întocmirea

evidențelor, trebuie să se aibă în vedere semnalmentele și grupa sangvină, iar albumele

să cuprindă fotografii în picioare, față și profil.

2.1.2. Verificarea situației actuale

Verificarea situației actuale a tuturor persoanelor pretabile și, în funcție de

concluziile desprinse, se va dispune monitorizarea învinuitului ori a bănuitului, activi-

tate la care vor fi angrenați polițiști de la formațiunea de IC, ordine publică și posturi

comunale de poliție.

116 Revista „Criminalistica”, sub redacţia lui Vasile Lăpăduş, Anul III, nr 2/2001; 117 N.D. Barbu, N. Năstase, op. cit. pag. 226.

204

2.1.3. Stabilirea locurilor și mediilor favorabile săvârșirii actelor de

pedofilie118

Totodată, întregul efectiv va, efectua investigații pentru culegerea de informa-

ții, care să semnaleze apariția în locuri de interes operativ a unor persoane predispuse

la astfel de fapte.119 Locurile și mediile favorabile acostării și consumării actelor de

pedofilie sunt :

zonele de trafic intens ale marilor aglomerații urbane (stații feroviare și de

metrou, autogări, piețe agroalimentare, etc.);

centre rezidențiale de ocrotire sau reeducare a minorilor (case de copii, cen-

tre de primire și triere, internate școlare, etc.);

locuri de cazare în comun, publice sau private (unități turistice sau sociale,

cămine de nefamiliști, etc.);

locuințe închiriate de către cetățeni români sau străini cu sau fără forme le-

gale, frecventate de către minori aflați în dificultate;

unele spații comerciale cu profil de alimentație sau divertisment (baruri,

restaurante, săli de jocuri mecanice), unități igienico-sanitare (băi publice, saune,

ștranduri) sau de întreținere și sport (săli de masaj, baze sportive, etc.).

2.1.4. Acțiuni directe, supraveghere operativă, razii și controale documentate

în prealabil

Acestea se vor face în funcție de situația operativă, de informațiile primite de

la informatori sau de la surse ocazionale. După părerea noastră, acțiunile directe con-

stau în intervenția organizată a forțelor polițienești în obiectivele, locurile și mediile de

interes polițienesc unde se consumă fapte de pedofilie, pentru identificarea și prinderea

autorilor acestor infracțiuni și tragerea lor la răspundere.

Supravegherea operativă (filajul) este un mijloc al muncii de poliție care con-

stă în urmărirea directă, continuă, pe o perioadă de timp limitată, a pedofilului, ori în

supravegherea unor imobile, locuri sau medii de interes polițienesc, folosindu-se în

acest scop procedee și activități specifice, în vederea culegerii sau verificării unor date

și informații.

2.1.5. Asigurarea prezenței active în teren a polițiștilor

Prezența în teren poate fi asigurată prin cuprinderea în itinerariile de patrulare

ale polițiștilor a locurilor și mediilor în care pot fi racolate eventuale victime, prin su-

pravegherea categoriilor de persoane pretabile la săvârșirea faptelor de pedofilie.

Considerăm că, în cazul în care în anumite zone sau locații planează riscul

unor acțiuni întreprinse de psihopați sexuali, pe lângă îndrumarea corectă a părinților și

a copiilor, a cadrelor didactice din școli și grădinițe, se impun și măsuri de supraveghe-

re specială a zonelor pretabile de a apariție a infractorilor, însoțirea copiilor minori de

membri majori ai familiei, cel puțin circulația lor în grup, supravegherea copiilor în

locurile de joacă, interzicerea îndepărtării lor de casă înspre orele serii.

118 Idem p. 227; 119 Chipăilă I., op. cit., pag. 148;

205

2.1.6. Educarea moral-juridică a cetățenilor

În opinia noastră, această activitate cuprinde o paletă largă de activități, desfă-

șurate la diverse niveluri ale organismului social, care se bazează pe două laturi princi-

pale: popularizarea normelor juridice penale de interes cetățenesc și folosirea unei di-

versități de metode și mijloace apte să formeze convingeri ferme cu privire la necesita-

tea respectării conștiente a dispozițiilor legale.

Propaganda juridică presupune informarea publicului cu privire la prevederile

legale, la consecințele juridice la care se supun cei ce comit fapte circumscrise pedofi-

liei. Pregătirea antiinfracțională a populației, constă în informarea publicului asupra

procedeelor folosite de agresorii sexuali, asupra unor comportamente riscante. Un rol

foarte important în acest caz l-a avut, în practică, prezentarea unor cazuri reale, indivi-

duale, despre comiterea unor astfel de fapte. 120

2.1.7. Alte măsuri ce se pot lua de către polițiști pentru identificarea și prin-

derea pedofililor, în urma analizei situației operativă existente:121

identificarea din timp au unor victime potențiale - îndeosebi prin posibilită-

țile de cunoaștere ale organelor judiciare - și promovarea unor măsuri de protecție sau

autoprotecție a acestora;

urmărirea, depistarea și reinternarea minorilor fugiți din centrele de reeducare;

identificarea familiilor care au carențe în educarea copiilor, acelor în criză

sau dezorganizate și îndrumarea acestora pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin

față de minorii ce îi au în îngrijire;

stabilirea minorilor cu comportament deviant, acelor lipsiți de supraveghere și

descurajarea lor în adoptarea unor conduite neconforme normelor de conviețuire socială;

îndrumarea minorilor rămași singuri la domiciliu să nu deschidă ușa și să nu

primească în locuință persoane străine, indiferent de motivul invocat;

instruirea copiilor, ca în zonele unde se joacă sau în vecinătatea școlilor să

nu accepte relații ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă dulciuri,

prăjituri sau jucării, îi invită la plimbare în parc sau în pădure, ori chiar se autoinvită la

domiciliul copilului sub diferite pretexte (de cele mai multe ori, aceste elemente fac

parte din categoria psihopaților sexuali periculoși sau chiar a hoților).

în vederea cunoașterii permanente a cetățenilor străini semnalați cu preocu-

pări pe această linie de autoritățile polițienești ale statelor respective, se va coopera

permanent cu formațiunile – I.G.P.F.R., Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei, schimbul de informații cu O.I.P.C.- INTERPOL și EUROPOL cu privire la

rețelele internaționale de prostituție în care sunt implicați minori, cât și despre proxe-

neți și cetățeni străini care aplică turismul sexual;

colaborarea poliției cu O.N.G. de ocrotire a minorilor;

sesizarea imediată a comisiei locale pentru ocrotirea unor categorii de mi-

nori în vedere luării măsurilor corespunzătoare de creștere și educare într-un climat

moral, etic și sănătos.

120 Barbu N.D.,Năstase N., op. cit. pag. 228; 121 Barbu N.D.,Năstase N., op. cit. pag. 230;

206

2.2. Activități informativ-operative, criminalistice și de cercetare penală ce

se execută pentru descoperirea autorilor și probarea faptelor de pedofilie

Ofițerii de poliție ce sunt sesizați de comiterea unor infracțiuni privitoare la vi-

ața sexuală (abuz sexual asupra minorilor) au sarcina de a acționa pentru identificarea

autorilor, probarea vinovăției și prinderea lor.122

Principalele activități informativ-operative instrumentate de organele de poliție

în vederea descoperirii autorilor și probării faptelor de pedofilie sunt :

2.2.1. Primirea și verificarea plângerii

Așa cum subliniază literatura de specialitate123 această activitate privește as-

pectele de ordin formal și mai puțin dacă aceasta este conformă cu realitatea. Acest

aspect urmând să fie clarificat prin efectuarea actelor premergătoare și activităților in-

formativ operative.

În opinia noastră, verificarea plângerii este prima activitate ce se execută, ur-

mărindu-se dacă se îndeplinesc condițiile legale, dacă este făcută de persoana îndreptă-

țită, în termenul prevăzut de lege și dacă este adresată organului competent a efectua

cercetări. Din verificarea plângerii, organul de poliție sesizat trebuie să stabilească și

faptul că soluționarea cauzei intră sau nu în competența sa. În ceea ce privește verifica-

rea strict formală, organele de poliție trebuie să urmărească conținutul plângerii, în sen-

sul mențiunilor exprese prevăzute de lege124, respectiv :

numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului;

descrierea faptei care formează obiectul plângerii;

indicarea autorului faptei sau a altor date și informații utile cauzei;

date complementare - indicarea mijloacelor de probă, a adresei participanți-

lor la comiterea infracțiuni și a martorilor oculari;

data și semnătura petiționarului.

2.2.2. Ascultarea copilului abuzat sexual.

După părerea noastră, activitate de ascultare a unui copil, victima abuzului sau

exploatării sexuale, trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

la interogarea unui copil abuzat sexual organele de poliție trebuie să-l ches-

tioneze într-un mod adecvat statutului său;

se recomandă de asemenea ca persoana care chestionează copilul să fie de

același sex, să vorbească în aceiași limbă;

organele de anchetă trebuie să evite chestionarea copilului-victimă în incin-

ta sediilor lor sau în locurile unde copilul a fost abuzat. În asemenea cazuri chestiona-

rea copilului se va amâna până la transferarea lui într-o încăpere în care se poate simți

în siguranță;

la chestionarea inițială nu i se vor adresa copilului imediat întrebări în ce

122 Revista „Criminalistica” nr. 5/septembrie 2001; 123 C. Aioniţoaiei, I.E. Sandu, op. cit, p160; 124 Codul de Procedură Penală al României art. 289;

207

privește exploatarea lui ci doar unele întrebări ce vor avea ca scop colectarea datelor

biografice și a informațiilor despre situația lui socială.

istoricul faptelor, așa cum este prezentat de victimă, trebuie privit cu atenție;

să se aibă în vedere stările de șoc consecutive sau uneori tendințele obișnui-

te de mitomanie sau sugestibilitate specifice minorului;

să se aibă în vedere vârsta și gradul de dezvoltare psiho-intelectuală al copi-

lului, de acestea depinzând posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a că-

ror victimă a fost;

ascultarea minorilor care nu au împlinit 14 ani se face în prezența unuia din-

tre părinți, a tutorelui sau a persoanei căreia au fost încredințați spre creștere și educare.

Se va acorda atenție relatării ambilor părinți chiar și în cazul în care aceștia sunt divor-

țați sau în curs de divorț. Faptele pot fi notate chiar în limbajul copilăresc în care au

fost povestite, scrise între ghilimele.

Ascultarea victimei trebuie să ducă la lămurirea următoarelor probleme :

datele de identificare, vârsta și dacă se află în îngrijirea, educarea, paza sau

tratamentul făptuitorului;

semnalmentele pedofilului și caracteristicile individuale ale îmbrăcămintei

acestuia;

stabilirea locului și modului în care a avut loc acostarea victimei;

stabilirea locului și a împrejurărilor în care s-a produs faptele de pedofilie;

numărul făptuitorilor, semnalmentele acestora și activitățile concrete desfă-

șurate de aceștia;

dacă făptuitorul cunoștea vârsta sa reală și în ce împrejurări a luat cunoștin-

ță despre aceasta;

modul în care i-a cunoscut, condițiile în care s-a săvârșit fapta;

data la care s-a consumat actele de pedofilie125 sau, în caz că au avut loc

mai multe asemenea acte, data primei experiențe sexuale pedofile;

numărul și natura actelor de pedofilie la care a fost supusă, precum și durata

în timp a acestora126;

dacă atunci când a fost supusă actelor de pedofilie a fost lipsită de libertate;

maniera în care a fost ademenită sau îndemnată, victima, la acte de pedofi-

lie, persoana care a ademenit-o, metodele și mijloacele folosite în acest scop;

modul în care a reacționat victima, dacă există persoane care au cunoștințe

despre faptă;

starea sănătății înainte și după săvârșirea actelor de pedofilie, precum și ac-

tele medicale care o atestă;

dacă cunoaște și alți copii care au fost supuși la fapte de pedofilie, când, ci-

ne sunt aceștia, împrejurările în care s-au săvârșit faptele, locul comiterii, etc;127

În continuare se va trece la prezentarea albumelor foto sau a castelor video cu

cei care sunt cunoscuți cu antecedente penale în sfera vieții sexuale, sau cei predispuși

să comită astfel de fapte.

125 N.a.-Prin acte de pedofilie înţelegem actul sexual, perversiuni sexuale, actele cu caracter obscen, actele

homosexuale, cunilingus, felatio, etc. 126 Bercheşan V. „Metodologia investigării infracţiunilor”, Editura „Paralela 45”, Bucureşti, 2000, p. 80; 127 Aioniţoaia C., Sandu I.E., op. citate, 161;

208

De asemenea, organele abilitate vor lua măsuri ca să evite contactul direct al

copilului victimă cu persoana care a exploatat-o pentru a nu i provoca traume repetate

precum și din motivul siguranței victimei.

2.2.3. Ascultarea martorilor

Fără a intra prea mult în detalii, problema identificării martorilor oculari se

constituie într-o activitate deosebit de dificilă pentru organele de poliție. această situa-

ție se datorează, în principal, faptului că pedofilia se săvârșește în locuri unde nu au

acces alte persoane. Depozițiile martorilor oculari conțin informații relative provenite

din mass media, necesitând verificarea lor. Din practica judiciară, rezultă faptul că

martorii oculari pot fi identificați dintre următoarele categorii de persoane:

părinții sau rudele copilului care pot furniza date sau informații privitoare la

modul și împrejurările în care s-au sesizat despre comiterea faptei, starea în care se află

victima, urmele de violență existente pe corpul și ținuta vestimentară a victimei, des-

crierea a ceea ce sa-a întâmplat cu privire la faptă și la autor, efectul psihologic al fap-

tei asupra copilului și a altor persoane;

prietenii, colegii sau cunoscuții copilului - aceștia pot oferii anumite infor-

mații în legătură cu persoana infractorului, relațiile victimei cu pedofilul și natura aces-

tora, locul unde a fost acostată, pretextul invocat de făptuitor în acest sens, locul și di-

recția unde s-au deplasat victima;

persoane din rândul acelora care frecventează obiectivele, locurile și medii-

le în care a fost acostată victima (copii străzi, cei care au fugit din familii sau din casele

de copii, etc.)

Dacă există motive temeinice de a considera că viața, integritatea corporală sau

libertatea martorului ori a unei rude apropiate sunt în pericol, în legătura cu declarațiile

pe care acesta le face și dacă există mijloacele tehnice respective, se poate admite ca

martorul să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se afla organul de urmărire

penală sau în sala de judecată ori să fie ascultat prin intermediul unei rețele audiovizua-

le, cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.

Martorului i se permite să comunice altă informație despre identitatea sa decât

cea reală. Informația despre identitatea reala a martorului se păstrează în condiții de

maxima siguranța a confidențialității. În ultimă instanță, atunci când se impune, marto-

rul, poate beneficia de programul privind protecția martorilor.128

2.2.4. Cercetarea la fața locului129

CFL este una dintre cele mai importante activități care se desfășoară de către

organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal.

Cu această ocazie trebuie să se stabilească locului și timpului săvârșirii infrac-

țiunii datorită, în primul rând a identificării posibililor martori și apoi a descoperirii

urmelor raportului sexual consumat (urme biologice: sânge, spermă, fire de păr). Se

vor ridica probe de examinat de la suspecți și apoi se vor compara.

128 Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi Legea nr 281/2003 privind modificarea Codului de

procedură penală (introducerea art. 861-866 privind protecţia martorului); 129 Ordinul M.A.I. nr. 420/2003 privind cercetarea la faţa locului efectuată de oraganele de poliţie.

209

Cercetarea la fața locului, indiferent de modalitatea de săvârșire a abuzurilor

sexuale, este o activitate urgentă prin care se urmărește, particularizat pe elementele

caracteristice ale săvârșirii unei asemenea activități ilicite, următoarele:130:

1. Perceperea nemijlocită a perimetrului în care se afirmă că a fost săvârșită

infracțiunea – dincolo de importanța legată de identificarea făptuitorilor sau făptuitoru-

lui a elementelor caracteristice, etc, aici apreciez necesar să se pună un accent mai ma-

re pe observarea și analizarea împrejurărilor negative, pe acele elemente pe care per-

soana vătămată le-ar fi putut folosi pentru a evita să fie victimizată, cunoscut fiind că,

adesea, deși se susține o opoziție activă, un refuz explicit, acestea nu se confirmă, cu o

minimă diligență, persoana vătămată putând să-și asigure scăparea.

2. Căutarea, descoperirea, revelarea, fixarea, interpretarea la fața locului și ri-

dicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă pe baza cărora să se poată confirma:

identitatea persoanelor implicate, existența actelor sexuale, acțiunile desfășurate de

către făptuitori pentru a înfrânge rezistența persoanelor vătămate, existența refuzului

explicit, manifest, convertit în acțiuni de natură a evita desfășurarea actului sexual for-

țat, imposibilitatea persoanei vătămate de a se opune sau a-și exprima refuzul, etc.

3. Identificarea de martori oculari care să confirme existența faptei și împreju-

rările în care aceasta a fost săvârșită.

4. O subliniere merită a fi făcută în legătură cu asistența ce trebuie acordată

victimei atunci când aceasta este găsită, la fața locului, în stare de șoc, nefiind vorba

doar despre acordarea unui prim ajutor medical, implicațiile de natură psihică și socială

fiind suficient de complexe pentru a necesita o atenție deosebită.

5. În ceea ce privește locurile unde vor fi căutate principalele categorii de ur-

me și mijloace materiale de probă, consider că trebuie avute în vedere următoarele:

corpul persoanelor implicate - al făptuitorilor și al persoanelor vătămate -

precum și obiectele de îmbrăcăminte sau lenjerie.

locul în care a avut loc actul sexual.

spațiul în care s-au desfășurat acțiuni ale făptuitorilor în realizarea rezoluției

infracționale și acțiuni ale persoanelor vătămate în încercarea de a refuza participarea

la actul sexual și de a-și asigura scăparea.

perimetrul în care au survenit alte consecințe ale faptei - moartea victimei, o

vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății sau sinuciderea persoanei vătămate.

La examinarea medico legală a corpului persoanelor vătămate vor putea fi des-

coperite - îndeosebi pe brațe, față, gât, în jurul organelor genitale, pe sâni, etc. - diferite

leziuni, începând cu cele superficiale (simple escoriații sau echimoze) până la plăgi

mușcate sau înjunghiate, în funcție de violențele ce au caracterizat comportamentul

făptuitorului în timpul actului sexual ori, înainte, pentru a înfrânge orice rezistență opu-

să în vederea împiedicării desfășurării actului sexual forțat.

Lenjeria intimă, în principal, dar și diferite obiecte de vestimentație purtate de

către persoana vătămată sau, chiar, de agresor, în unele cazuri, și lenjeria de pat, vor

prezenta rupturi, urme de mototolire sau de altă natură care vor confirma exercitarea de

violențe.131

De asemenea, se vor căuta urme biologice - sânge, spermă, salivă, materii feca-

130 G.I. Olteanu ,, Consideraţii cu privire la tactica efectuării cercetării la faţa locului”, Ed. AIT Laborato-

ries s.r.l., Bucureşti, 2004, pag. 65; 131 Ibidem;

210

le, fire de păr pe baza cărora se vor proba atât existența actelor sexuale cât și identitatea

persoanelor implicate, atunci când aceasta nu este cunoscută132.

Trebuie să se acționeze pentru descoperirea obiectelor folosite de către făptui-

tor pentru amenințarea sau lovirea victimei, a resturilor de substanțe destinate a aduce

victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a substanțelor sau

obiectelor utilizate în scopul provocării sau creșterii apetitului sexual ori de natură a

completa sau diversifica plăcerea sexuală(este vorba despre ceea ce se poate procura

din magazinele de specialitate – sex shop), a obiectelor pierdute de către făptuitori sau

victimă.

2.2.5. Examinarea medico-legală

Constatarea medico-legală este una dintre activitățile de bază prin care se de-

monstrează săvârșirea actelor sexuale, cât și consecințele acestora asupra integrității

corporale și sănătății copilului, inclusiv legătura cauzală dintre actele sexuale nefirești

și rezultatul produs.

Constatarea medico-legală se dispune de organul de cercetare penală, prin re-

zoluție motivată, în următoarele împrejurări:133

în caz de moarte violentă;

în caz de moarte violentă a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă;

când este necesară o examinare corporală a suspectului ori a victimei, pen-

tru a se constata dacă pe corpul acesteia (vagin ori anus) există urme ale infracțiunii;

Raportul de constatare medico-legală constituie mijloc de probă propriu-zis,

cuprinzând concluziile specialistului care sunt probe. Concluziile trase de specialiști

prin aceste rapoarte nu trebuie să fie acceptate fără rezerve ca adevăr, ci numai în mă-

sura în care sunt confirmate de ansamblul probelor administrate

Leziunile traumatice au aceleași particularități cu ale adultului, dar ele pot fi de

maximă gravitate, având în vedere rezistența redusă a copilului. Se va avea în vedere

diferențierea leziunilor caracteristice sindromului copilului bătut față de cele caracteris-

tice pedofiliei, criteriul esențial fiind localizarea acestuia din urma. Leziunile organelor

genitale la copii sunt cu atât mai mari cu cât disproporția dintre organele genitale ale

agresorului și cele ale victimei este mai mare. Pot fi observate în astfel de cazuri rup-

turi perineale, vaginale sau anale, uneori cu hemoragii acute.

La fetițe, examenul medical cuprinde examinarea himenului și examinarea en-

dobucală, la băieți în urma examinării în laborator a spermei recoltate din anusul victi-

mei se poate constata dacă acesta suferă de unele boli venerice (blenoragie rectală). De

cele mai multe ori este necesară și investigarea bolilor venerice, contaminarea fiind

produsă la vârste mici când copiii nu realizează pericolul la care sunt expuși. Boala

este sesizată după un timp îndelungat și devine cronică, înainte ca purtătorii ei să în-

ceapă un tratament.

În cazul infracțiunilor la care lipsesc semne obiective de penetrație sexuală pot

exista semne de violență pe corp. Victima poate fi atât o fetiță, cât și un băiat, astfel că

examenul este cu atât mai important cu cât semnele de violență pot dispărea rapid. De

132 G.I. Olteanu, op. cit. Pag 66; 133 Drăgan J., Oancea I., Gheorghe N., „Îndrumar practic juridic în probleme de tehnică şi tactică crimina-

listică”, Editura M.A.I., Bucureşti, 2004, pag. 76;

211

asemenea la toate infracțiunile circumscrise pedofiliei se iau în considerare și urmările

în plan psihic asupra victimei.

2.2.6. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a autorului

Conform ordinelor în vigoare, imediat după sesizarea faptei și efectuarea pri-

melor activități premergătoare, care să confirme comiterea actelor de pedofiliei, se va

proceda la raportarea evenimentului și darea în urmărire a autorului. Atunci când prin

audierea victimei și folosirea mijloacelor criminalistice se realizează portretul autoru-

lui, se vor transmite semnalmentele și fotografia acestuia și se va proceda la darea în

urmărire și consemn la frontieră. Acestea vor fi prezentate în mass media, pentru obți-

nerea unor informații de la populației cu privire la identitatea autorului.134

Darea în urmărire a autorului unor acte de pedofilie se va face cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare.135

2.2.7. Investigațiile și verificările

Investigațiile și verificările constituie principalele metode folosite de polițiști

în activitatea de identificare și prindere a infractorilor.

În bună parte sunt orientate de victimă încă din timpul audierii, prin indicarea

locurilor unde s-a comis fapta și pe care autorul le frecventează, precum și a unor as-

pecte care pot orienta către mediul ori profesia acestuia, despre anumite ticuri nervoa-

se, infirmități etc.

Dacă victima nu are posibilitatea furnizării unor date despre abuzator, se vor

intensifica investigațiile pe traseul parcurs de victimă, în locurile frecventate de per-

soane predispuse la acest gen de fapte, avându-se în vedere și modalitățile de racolare

de care se folosesc pedofilii: promisiunea unui câștig material, oferirea de bani și cado-

uri, oferirea de spații de găzduire, amenințări fizice și psihice etc.

2.2.8. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze.

Atunci când nu sunt prinși cu operativitate pedofilii continuă săvârșirea acestui

gen de fapte. Astfel trebuie să se urmărească în permanență, prin buletinele de eveni-

mente comiterea și a altor fapte cu același mod de operare; când există coincidențe se

impune coroborarea faptelor și conjugarea cauzelor pentru prinderea abuzatorului

sexual.

O activitate dificil de realizat este ascultarea martorilor, eventual a copiilor din

grup, cu privire la semnalmentele autorului, dat fiind faptul că actele de această natură

sunt intime și au loc fără asistență.

134 Metodologia de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare, tipografia I.G.P.R., p 227; 135 Vezi Dispoziţia I.G.P.R. nr. 421/2006, privind obligaţiile ce revin unităţilor de poliţie pentru punerea în

aplicare a unor măsuri procedurale din cuprinsul C.pr.pen., aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 60 din

06.09.2006;

212

2.2.9. Elaborarea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți

Ipotezele vor fi formulate pe baza datelor cu valoare operativă obținute de la

rețeaua informativă, iar cercul de bănuiți va fi format în conformitate cu enunțul acesto-

ra. În general, în alcătuirea cercului de suspecți intră următoarele categorii de persoane:136

cele cu antecedente penale în sfera vieții sexuale sau persoane despre care

se cunoaște că pun la cale săvârșirea unor astfel de fapte;

cele semnalate prin Biroul O.I.P.C.-INTERPOL ca având activități de pedo-

filie în cadrul rețelelor de turism sexual;

cele semnalate informativ sau identificate prin investigații, ca au fost pre-

zente la fața locului anterior, în timpul sau ulterior comiterii faptei, ori care au avut o

atitudine suspectă în timpul cercetării, manifestând un interes nejustificat față de mer-

sul cercetărilor;

cele cu afecțiuni psihice pretabile să comită astfel de fapte;

personalul medico-educativ în grija căruia a fost încredințat minorul;

2.2.10. Ascultarea făptuitorului

Prin ascultarea făptuitorului se pot lămurii toate aspectele ce interesează cauza.

Acest lucru depinde în mare măsură de conduita pe care o adoptă făptuitorul pe parcur-

sul cercetărilor. Obținerea unor declarații complete și sincere de la făptuitor depinde în

mare măsură de modul în care polițistul își stabilește problemele ce urmează a fi lămu-

rite cu ocazia ascultării, a materialului probator care va fi folosit etc. Astfel, cu ocazia

ascultării trebuie lămurite o serie de aspecte, cum ar fi:137

împrejurările în care au cunoscut victima și natura relațiilor cu acesta;

calitatea pe care o are față de minor ori relațiile în care se află cu aceasta;

dacă cunoștea vârsta minorului atunci când s-au comis actele de pedofilie;

metodele și mijloacele folosite pentru acostarea sau ademenirea victimei;

data și locul unde s-au desfășurat faptele de pedofilie;

modalitățile folosite pentru a constrânge sau îndemna copilul la acte de pe-

dofilie;

în ce au constat faptele de pedofilie (mângâierea organelor genitale, pene-

trarea acestora, acte de felatio și cuniligus etc.);

perioada de timp cât minorul a fost lipsit de libertate;

ce promisiuni a făcut victimei (ex. cerere în căsătorie, excursii în străinăta-

te, cadouri, etc.);

de câte ori au avut loc actele de pedofilie (câte au fost și în ce a constat fie-

care act în parte, natura acestora);

starea minorului după desfășurarea actelor de pedofilie;

acțiunile întreprinse de pedofil, după consumarea actelor de pedofilie;

dacă a mai săvârșit și alte fapte de pedofilie (cu cine, când și unde?);

ce persoane mai cunosc despre săvârșirea actelor de pedofilie și împrejură-

rile în care au aflat despre acest lucru etc.

136 N. D. Barbu, N. Năstase, op. cit. p. 231; 137 Dr. V. Bercheşan, op. cit. p 92;

213

2.2.11. Expertiza medico-legală psihiatrică a suspecților.

Având în vedere că foarte multe din manifestările specifice diferitelor forme de

aberații sexuale sunt grefate pe fondul unor maladii psihice, în cauză trebuie dispusă și

o expertiză psihiatrică, în vederea stabilirii discernământului138. Pentru stabilirea stării

psihice a învinuitului se va proceda la efectuarea unei expertize medico-legale psihia-

trice.139 Dacă la fața locului s-au ridicat anumite urme biologice, se va proceda de ur-

gență la ridicarea unor probe de comparat de la suspecții identificați și efectuarea ex-

pertizelor ce se impun. Toți cei ce practică diverse acte de pedofilie și perversiuni se-

xuale140, precum și aceia la care se întâlnește perversiunea mijlocie de satisfacere a in-

stinctului sexual provin din rândul persoanelor ce prezintă tulburări de ordin psihic.

În astfel de cazuri comunitatea se solidarizează cu victima și familia acesteia,

existând sentimentul de ultragiere colectivă, polițistul de la formațiunea de I.C. devine

astfel un personaj de prim-plan.

2.3. Categorii de copii din rândul cărora pedofilii își aleg victimele

Minorii cu risc crescut de victimizare în sfera pedofiliei aparțin următoarelor

categorii :

„copiii străzii”;

minorii fugiți din familii sau din diverse instituții de ocrotire;

copiii abandonați în instituții sanitare și de ocrotire;

minorii aflați în centre rezidențiale în lipsa unor hotărâri ale comisiilor loca-

le de ocrotire;

minori cu identitate necunoscută sau incertă;

„minorii – problemă” proveniți din „familii – problemă” cu violențe și ante-

cedente în comiterea unor abuzuri față de copii (mai ales abuzuri sexuale);

minori proveniți din familii monoparentale datorate divorțului, separărilor

în fapt sau decesul unui părinte.

1. Copiii străzii

Considerăm că, fenomenul pedofiliei se manifestă cu mai multă gravitate în

rândul acestei categorii, mult mai vulnerabilă decât copiii din familie. Situația acestor

copii este îngrijorătoare atât din punct de vedere al frecvenței, cât și al consecințelor

având în vedere că acești copii sunt lipsiți de protecția familiilor lor.

Copiii străzii - acest termen generic desemnează un fenomen psihosocial al că-

rui actori sunt categoriile de copii care si-au găsit refugiul în mediul stradal, ca expre-

sie comportamentală reactivă față de traumele suferite în mediile de proveniență (fami-

lie/instituție). Din această categorie fac parte copiii care trăiesc și/sau muncesc pe stra-

dă, împreună sau nu cu familia lor, respectiv:

138 Idem p. 91; 139 Art. 184, Expertiza medico-legală psihiatrică, alin (1) În cazul infracţiunilor comise de minorii cu

vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă,

precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului sus-

pectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efec-

tuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea

examinării. 140 Vezi Supra, „Tratat de criminalistică” cap. I, secţ. IV, 2;

214

a) copiii străzii - cei care trăiesc permanent în stradă și nu întrețin nici un fel de

legături cu familia;

b) copii în stradă – cei care se află circumstanțial în stradă și care păstrează le-

gături ocazionale cu familia;

c) copii pe stradă – cei care se află permanent pe stradă trimiși de familie pen-

tru a câștiga bani prin diverse munci, cerșit sau mici furturi;

d) familii cu copii în stradă.

Altfel spus, copiii străzii reprezintă grupul abandonat de toți cei care, în mod

legal, ar trebui sa se ocupe de protecția lor (părinți sau instituții). Trăind permanent în

stradă, singurul lor obiectiv îl reprezintă construirea unor sisteme/strategii funcționale

de supraviețuire.

În opinia noastră, situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii prezintă

un tablou de o mare diversitate. De la violurile sau actele de abuz experimentate în in-

stituțiile de ocrotire ori actele de incest experimentate în familie, continuând cu practi-

carea prostituției, cu participarea la realizarea unor materiale pornografice și până la

transformarea copiilor înșiși în abuzatori ori cu angajarea liderilor lor în veritabile rețe-

le de racolare și trafic, nimic nu este străin acestei microlumi în care adaptarea la con-

dițiile aspre de supraviețuire îmbracă și aceste forme deviante141.

În ceea ce privește principalele cauze sau condiții favorizante care-i determină

pe acești copii ai străzii să recurgă la folosirea acestui gest limită - vânzarea propriului

trup prin intermediul prostituției - sunt următoarele142:

(a) Mediul de proveniență - Așa cum am menționat deja, cei mai expuși perico-

lului de a ajunge în stradă sunt copiii proveniți din familiile dezmembrate sau dezorga-

nizate, care aparțin unor categorii sociale defavorizate. Acestea sunt familii care suferă

de o stare de sărăcie cronică, unde condițiile de viață și de locuire sunt foarte precare și

în care cel puțin unul dintre părinți se află în șomaj. Situația familiilor de acest tip se

datorează atât absenței unor resurse materiale corespunzătoare unui trai decent, cât și

incapacității structurilor sau organismelor specializate de a le asigura un sistem de pro-

tecție adecvată. Dat fiind nivelul scăzut de instrucție și educație a părinților, agresivita-

tea, violența și abuzul caracterizează cele mai multe dintre aceste familii, cu efecte di-

recte asupra procesului de socializare a copiilor. În opinia noastră, copiii străzii se con-

fruntă cu o socializare deficitară și disfuncțională-în ceea ce privește rolurile conjuga-

le-parentale. Socializarea în cadrul grupului de copii ai străzii este, din punct de vedere

al relațiilor sexuale, mai degrabă negativ. Lipsa educației sanitare și sexuale, absența

posibilităților practice de asigurare a igienei personale și de utilizare a mijloacelor de

contracepție au consecințe deosebit de negative asupra calității vieții acestor persoa-

ne143: crește foarte mult riscul contactării unor afecțiuni cu transmitere sexuală, al apa-

riției sarcinilor nedorite și, în consecință, creșterea numărului copiilor abandonați.

(b) Influența anturajului - Condițiile precare de existență în stradă determină

însăși vulnerabilitatea grupului privit în ansamblu. Lipsiți de familie și de un cămin

stabil, în căutarea permanentă a unor surse de supraviețuire, copii străzi devin victime

facile ale abuzurilor și exploatării sexuale.

141 S. Rădulescu, M. Pătrioara, op. cit. 212; 142Idem p. 213; 143 Sinteză documentară, Anul V, Nr. 2 (17) 2004, M.A.I.-Secretariatul General, Serviciul Informare –

Documentare, pag.63-64;

215

Din cercetările efectuate de către noi asupra fenomenului copiilor străzii, con-

cluzionăm că:

la aceasta categorie de copii aflați în dificultate nu putem vorbi (decât cu

mare prudență) de prezența retardului mintal, ci de o deficiență de achiziție a informa-

ției, prin nestimulare de către familie sau prin neșcolarizare/abandon școlar;

majoritatea „copiilor străzii" au carențe din punct de vedere afectiv, absența

din cămin a unuia dintre părinți (prin divorț, separare sau deces) creează un traumatism

ce apare sub forma crizelor de identitate generatoare de acte impulsive și agresive pro-

iectate asupra anturajului sau a altor persoane;

subcultura străzii, apărută ca reacție de protest față de familie/ instituție/ so-

cietate, grupează copiii și tinerii care au sentimentul „inegalității șanselor", al accesului

la bunurile și valorile sociale. Tocmai de aceea acești copii, aparținând unei asemenea

subculturi, utilizează mijloace ilegitime pentru a-și satisface trebuințele/nevoile indivi-

duale de hrană și igiena personală: minciuna, furtul, prostituția;

în orașele mari colectoare de copii ai străzii (București, Constanța, Iași și

Timișoara), se manifestă o coeziune și solidaritate de grup, copiii identificându-se într-

o anumită măsură cu grupul ca întreg și dezvoltând comportamente de supunere și ac-

ceptare a normelor de grup, conformismul individual fiind promovat printr-un sistem

de sancțiuni bine elaborat de către liderii grupurilor.

2. Copiii din instituții

Temeiul legal al prezenței copilului în instituție este măsura de protecție. Pen-

tru mulți dintre copiii aflați în instituții, reprezentanții legali ai acestora sunt părinții

(unul dintre părinți). Prevalența copiilor ai căror părinți se află în exercițiul drepturilor

părintești este mai mare în centrele de plasament decât în căminele spital.

Ca urmare a aplicării noului cadru legal144, tipologia instituțiilor în funcție de

vârsta copilului nu mai există, totuși majoritatea centrelor de plasament păstrează struc-

tura de vârstă promovată de fosta instituție de tip „leagăn“, „casa de copii preșcolari“ și

„casa de copii școlari“. În aceste instituții au fost semnalate, atât din parte personalului,

cât și din partea copiilor toate formele de abuz.145

3. Copiii proveniți din familii dezorganizate

Analiza familiilor de proveniență ale minorilor victime ale infracțiunilor privi-

toare la viața sexuală scot în evidență numărul mare de familii monoparentale datorită

divorțului sau separațiilor în fapt, de familii care aloca foarte puțin timp pentru educa-

rea propriilor copii mergând până la neglijarea lor totală146. Contextul social general,

cauzat de dificultățile specifice tranziției poate oferi o explicație atât pentru creșterea

fenomenului de pedofilie cât și pentru aria lui de răspândire.

4. Copiii fugiți din mediul familial sau din diverse instituții

Situația acestor copii este una specială, fuga reprezentând doar o situație tem-

porară ca urmare a unui conflict acut cu părinții sau unor neînțelegeri apărute în diferi-

tele instituții din care făceau parte. Ei se atașează foarte repede grupului de copiii ai

străzii, acceptându-le fără împotrivire regulile și modul de viață.

144 Vezi legile tineretului 272-275/2004; 145 „Situatia copilului şi a familiei în România”. Elaborat de departamentul pentru protecţia copilului în

colaborare cu reprezentanta UNICEF în România, 2001; 146 Idem;

216

5. Copiii abandonați

Copiii abandonați sunt aceia lipsiți de identitate, care nu au nici o legătură cu

familii lor; familia lor fiind formată de ceilalți copii găsiți de ei la centrele sau instituți-

ile de ocrotire, copiii condamnați de proprii părinți la înstrăinare, izolare, inadaptare,

violență.

Modul cel mai ușor de racolare este următorul : pedofilul vizitează zonele care

au reputația de a găzdui copii dispuși să vândă servicii sexuale în schimbul unor haine,

alimente sau anumite sume de bani. El contactează de regulă pe cel mai mare, de obicei

chiar pe liderul grupului care va juca rol de proxenet și va negocia. El va primi pentru

aceasta un procentaj din câștigul copilului.

Copilul nu poate fi partener sexual, el trebuie protejat să nu devină victimă și

nici agresor. Faptul că în România este posibilă practicarea turismului sexual, copiii

fiind primele victime, trebuie să îngrijoreze atât autoritățile, dar și părinții, care sunt

primii responsabili de respectarea dreptului la viață și dezvoltare a propriilor copii.

Victimele abuzului prezintă :

dificultăți în îndeplinirea sarcinilor și incapacitatea de a respecta un pro-

gram impus (inițial, în perioada școlară, apoi în activitatea profesională);

dificultăți de relaționare și comunicare;

comportament deviant: minte, fură, fuge de acasă etc.

comportament agresiv față de sine: tentative suicidare, automutilare, con-

sum exagerat de alcool, tutun, droguri;

comportament agresiv față de alții: acte violente, limbaj agresiv;

incapacitate de a dezvolta o relație afectivă cu un partener și de a constitui

un cuplu;

disfuncții în sfera sexuală: hipersexualitate, respingerea actului sexual,

atracție sexuală față de copii.

Abuzul și exploatarea sexuală a copiilor în scopuri comerciale, pe lângă tulbu-

rările menționate, poate conduce la:

pierderea identității sociale;

marginalizare socială;

pierderea apartenenței la grupul de origine prin: ejectare, autoexcludere, de-

părtare geografică în cazul traficului;

cantonarea aspirațiilor sub potențialul real;

alterarea sănătății, uneori dezvoltând incapacități temporare sau, pe termen

lung, în urma contactării unor boli cu transmisie sexuală.

217

TEMA 8:

“ACTIVITĂȚI SPECIFICE POLIȚIEI PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR

DIN DOMENIUL PROTEJĂRII

PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL”

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PATRIMONIUL CULTURAL

NAȚIONAL

Secțiunea 1 Considerații de ordin istoric privind protecția patrimoniului cultu-

ral național

Secțiunea 2 Regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural na-

țional mobil

CAPITOLUL II

STRUCTURA POLIȚIEI CU ATRIBUȚII PE LINIA PROTEJĂRII PA-

TRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL

Secțiunea 1 Atribuțiunile Biroului de Prevenire și Combatere a criminalității în

domeniul patrimoniului cultural național

Secțiunea 2 Atribuțiunile formațiunilor de la D.G.P.M.B. și de la unitățile județene

CAPITOLUL III

METODE ȘI MIJLOACE UTILIZATE DE INFRACTORI ÎN TRAFICA-

REA BUNURILOR APARȚINÂND PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL

Secțiunea 1 Cauzele și condițiile care generează sau favorizează comiterea in-

fracțiunilor care aduc atingere patrimoniului cultural național

Secțiunea 2 Infracțiuni ce pot fi comise cu referire la patrimoniul cultural național

Secțiunea 3 Considerații despre autorii infracțiunilor din domeniul protejării

patrimoniului cultural național

Secțiunea 4 Modurile de operare mai frecvente folosite de infractori care să-

vârșesc infracțiuni în acest domeniu

CAPITOLUL IV

ACTIVITATEA DE PREVENIRE

Secțiunea 1 Activitatea de prevenire în domeniul protejării patrimoniului cultu-

ral național

Secțiunea 2 Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii infrac-

țiunilor la regimul protejării patrimoniului cultural național

CAPITOLUL V

ACTIVITATEA DE CERCETARE

Secțiunea 1 Metodica cercetării infracțiunilor de furt care aduc atingere patri-

moniului cultural național

Secțiunea 2 Metodica cercetării altor infracțiuni la regimul protejării patrimo-

niului cultural național

CAPITOLUL VI

Cooperarea organelor de poliție specializate în ocrotirea patrimoniului

cultural național cu alte structuri implicate în protejarea acestuia

218

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE PATRIMONIUL

CULTURAL NAȚIONAL

Secțiunea 1. Considerații de ordin istoric privind protecția patrimoniului

Patrimoniul cultural național este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau

excepțională din cele mai diverse domenii, reprezentând mărturii materiale ale evoluți-

ei mediului natural și al relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale

contribuției românești la civilizația universală.

Bunul material sau spiritual a parcurs un drum lung pentru a ajunge o compo-

nentă a avuției naționale, a patrimoniului cultural al unei țări. Ideea de ocrotire a patri-

moniului cultural s-a dezvoltat pe o lungă cale de piedici, de greutăți și adversități.

Patrimoniul cultural, produs al omului, a fost mereu obiectul acțiunilor umane,

pozitive și negative. Dintre factorii distructivi, alături de cei naturali, factorul uman a

constituit dintotdeauna cel mai de seamă pericol pentru integritatea patrimoniului cul-

tural, producând pagube imense, ireparabile. Ideea de ocrotire a fost concretizată la

început în opinii personale, apoi de grup și ulterior în forme organizate, mai ales de

ordin juridic, rezultând un proces lent de conștientizare. Pe măsura progresului social,

această idee se conturează în istoria culturii, apărând înscrierile unor învățați, în acte

normative și în jurisdicție, toate acestea ducând la apariția primelor măsuri de protejare

a patrimoniului cultural.

Secțiunea 2. Regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultu-

ral mobil

În prezent, prin Legea nr.182/2000, tot ce înseamnă bunuri cu valoare deosebi-

tă sau excepțională, istorică, arheologică, științifică, documentară, artistică, etnografică

reintră iarăși în sfera de protecție a societății, prin organismele specializate ale acesteia,

între care rolul rezervat poliției nu este, cu siguranță, cel mai neînsemnat. Este un act

reparatoriu, în plan moral, dar și ca efect imediat, prin care se pune capăt unui vid le-

gislativ ce a absorbit ca într-un neant, valorile noastre.

Statul garantează proprietatea și asigură protejarea bunurilor care fac parte din

patrimoniul cultural național. Statul asigură baza materială și resursele financiare nece-

sare în vederea descoperirii, evidenței, expertizării, clasării, cercetării, depozitării, con-

servării, restaurării, protecției și punerii în valoare.

Patrimoniul cultural național, conform prevederilor Legii nr.182/2000 privind

protejarea patrimoniului cultural național mobil, cu modificările și completările ulteri-

oare (OUG nr. 16/2003, Legea nr. 105/2004 și Legea nr. 314/2004) ale Legii nr.

378/2001 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologi-

ce ca zone de interes național, cu modificările și completările ulterioare și ale Legii

nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările și completările

ulterioare, este alcătuit din :

219

a) bunuri cu valoare excepțională istorică, arheologică, documentară, etnogra-

fică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică,

heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evo-

luției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman

și ale contribuției românești la civilizația universală;

b) bunuri culturale ce fac parte din colecțiile publice care figurează în inventa-

rele muzeelor, arhivelor și fondurilor bibliotecilor;

c) bunuri culturale ce fac parte din colecțiile cultelor religioase și ale institu-

țiilor ecleziastice;

d) bunuri mobile, monumente istorice, ansambluri de arhitectură sau situri ar-

heologice, situate pe teritoriul României sau în afara granițelor, proprietate a statului

român, semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală.

Patrimoniul cultural-național cuprinde:

1. bunuri arheologice și istoric – documentare de valoare excepțională;

2. bunuri cu semnificație artistică, de valoare excepțională;

3. bunuri cu semnificație etnografică de valoare excepțională;

4. bunuri de importanță științifică de valoare excepțională;

5. bunuri de importanță tehnică de valoare excepțională.

Bunurile aparținând patrimoniului cultural-național fac parte, în funcție de im-

portanța sau de semnificația lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artisti-

că, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică,

bibliofilă, cartografică și epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor din:

a) tezaurul patrimoniului cultural-național, denumit în continuare tezaur alcă-

tuit din bunuri culturale de valoare excepțională;

b) colecțiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor și fondu-

rilor bibliotecilor;

c) colecțiile cultelor religioase și ale instituțiilor ecleziastice.

Valorile menționate pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unită-

ților administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice și juridice.

Instituțiile cu atribuții pe linia protejării patrimoniului cultural național sunt:

Ministerul Culturii cu direcțiile teritoriale din subordinea sa, muzeele județene, muni-

cipale și orășenești aflate în subordinea autorităților locale, MAI cu structurile din su-

bordine.

220

CAPITOLUL II

STRUCTURA POLIȚIEI CU ATRIBUȚII PE LINIA PROTEJĂRII

PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL

Secțiunea 1. Atribuțiunile Serviciului de Prevenire și Combatere a crimi-

nalității în domeniul patrimoniului cultural național

În baza unui Ordin M.I. din 2001 la nivelul IGPR s-a înființat un serviciu pen-

tru combaterea infracțiunilor în domeniul patrimoniului cultural național și formațiuni

corespondente la unitățile teritoriale.

Serviciul pentru prevenirea și combaterea furturilor și traficului de bunuri apar-

ținând patrimoniului cultural național face parte din structura DIC din I.G.P.R., funcți-

onând în baza prevederilor Legii nr.182 (art.83) din 25 oct. 2000 privind protejarea

patrimoniului cultural național și este organizat pe principiul liniei de muncă. În urma

restructurării DIC, Serviciul pentru prevenirea și combaterea furturilor și traficului de

bunuri aparținând patrimoniului cultural național, a fost transformat în birou.

Structura de linie din cadrul DIC acționează pentru cunoașterea și controlul feno-

menului infracțional în acest domeniu și recuperarea valorilor sustrase prin diferite activi-

tăți ilegale. Ofițerii specializați pe această problematică își desfășoară activitatea pentru

prevenirea, descoperirea și coordonarea la nivel național a activității infractorilor, care prin

faptele lor ilegale atentează la bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural național.

Obiectul concret al activității biroului îl constituie “bunuri cu valoare deosebită

sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și

tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, bibliofilă, cartografică și

epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relații-

lor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești la civi-

lizația universală”.

Valorile menționate pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unită-

ților administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice și juridice.

În plan teritorial, la nivelul serviciilor de investigații criminale ale județelor Bra-

șov, Cluj, Constanța, Hunedoara, Iași, Mureș, Neamț, Sibiu, Timiș și Vâlcea funcționează

câte un compartiment format din unul-trei polițiști, iar la DGPMB din cinci cadre.

La celelalte unități județene de poliție atribuțiile în acest domeniu se vor reali-

za prin preluarea, prin cumul, de către un ofițer, anume desemnat.

Aceste compartimente de muncă se subordonează pe plan vertical serviciului

de linie din DIC și pe plan orizontal conducerii inspectoratelor județene de poliție.

Șeful biroului și cei ai compartimentelor de linie constituite la polițiile județe-

ne, stabilesc și execută măsurile ce se impun în raport cu evoluția situației operative și

a informațiilor obținute în procesul muncii.

Specialiștii din cadrul biroului au următoarele atribuțiuni:

inițierea și susținerea unor proiecte legislative sau de lege ferenda, prin care

să se realizeze un cadru juridic dinamic și eficient în vederea protejării patrimoniului

cultural național și religios;

221

crearea unor bănci operative de date, care să cuprindă informații despre:

obiectele sustrase (cu elemente certe de individualizare), care se află în urmărire gene-

rală și internațională, părțile vătămate, locul și data comiterii faptelor, modurile de ope-

rare folosite de infractori, urme și date rezultate din cercetarea la fața locului, rezultatul

constatărilor tehnico-științifice și expertizelor dispuse în cauze, persoane suspecte și

informații obținute, orice alte date de natură să ajute la soluționarea cauzelor penale cu

autori necunoscuți și recuperarea bunurilor;

asigurarea unei cooperări consecvente, dinamice și eficiente, atât pe plan in-

tern, cu alte instituții ale statului care au atribuțiuni de protejare a patrimoniului cultural

național, în special cu Ministerul Culturii, cât și pe plan extern, pentru schimb operativ de

date și informații cu polițiile altor țări, în vederea prevenirii fenomenului infracțional din

acest domeniu, soluționării cauzelor cu autori necunoscuți și recuperării valorilor sustrase;

inițierea unor protocoale de colaborare cu structuri informativ-operative din

cadrul S.R.I., Ministerului Public, S.I.E. și Autoritatea Națională a Vămilor, pentru

obținerea de date și informații care să contribuie la prevenirea și combaterea infracțiu-

nilor care aduc atingere valorilor aparținând patrimoniului cultural național, precum și

recuperarea bunurilor sustrase;

analizarea periodică a fenomenului infracțional pe problematica serviciului

și, în funcție de constatările făcute, stabilirea de măsuri pentru eficientizarea activități-

lor executate;

desfășurarea de activități informativ-operative și de cercetare în cazuri

complexe, privind grupări de infractori care au acționat sau acționează de perioade

mari de timp pe raza mai multor județe, cu moduri de operare deosebite, sau care au

produs prejudicii foarte mari;

culegerea de informații și supravegherea unor suspecți identificați prin mij-

loace specifice proprii, cu ajutorul altor unități din M:A.I. ori semnalați prin petiții și

sesizări;

activități de control, sprijin și îndrumare la formațiunile subordonate, pentru

direcționarea muncii, soluționarea cauzelor cu autori necunoscuți sau a celor cu autori

cunoscuți care se referă la cazuri complexe (acțiunile infracționale se întind pe raza

mai multor județe ori sunt desfășurate de un grup organizat de persoane);

analizează stadiul activităților desfășurate în cauzele penale cu autori ne-

cunoscuți aflate în lucru la unitățile teritoriale, realizând conexiuni și corelări de date

referitoare la modurile de operare folosite de suspecți, grupări de infractori, tăinuitori și

traficanți stabilind noi măsuri pentru dinamizarea muncii de identificare a autorilor și

recuperarea pagubei;

cooperează cu Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, Comisia Națio-

nală a Monumentelor Istorice și cu Institutul de Memorie Culturală din subordinea Mi-

nisterului Culturii și Cultelor, unde există evidența tuturor bunurilor culturale mobile și

imobile clasate, transmise de instituțiile specializate și de direcțiile județene pentru cul-

tură, culte și patrimoniu cultural național, conform art.15 din Legea nr.182 / 2000;

desfășoară activități proprii de identificare și recuperare a bunurilor cultura-

le mobile clasate ce au fost date în urmărire generală și internațională;

în comun cu reprezentanți ai Ministerului Culturii efectuează controale la

Direcțiile Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național, la instituții și

societăți comerciale care dețin, expun, depozitează ori gestionează bunuri de artă;

222

desfășoară activități informativ-operative în următoarele obiective: direcții-

le pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național județene, respectiv a municipiu-

lui București, muzeele, laboratoarele de restaurare și conservare ale bunurilor culturale

mobile, case memoriale, lăcașurile de cult, galeriile de artă, siturile arheologice, mo-

numentele istorice, arhitecturale și culturale, locurile de depozitare, păstrare și expune-

re ale lucrărilor de artă și cult cu valoare de patrimoniu, societăți comerciale de valori-

ficare și recondiționare ale lucrărilor de artă, deținătorii particulari de astfel de valori.

Secțiunea 2. Atribuțiunile formațiunilor de la D.G.P.M.B. și de la unitățile

județene

în colaborare cu reprezentanții instituțiilor din teritoriu abilitate cu proteja-

rea patrimoniului național și ai cultelor religioase, execută sarcinile stabilite prin proto-

coale de colaborare încheiate la nivel central, pentru întocmirea unor evidențe clare și

exacte ale bunurilor din acest domeniu, expunerea, depozitarea și păstrarea lor în con-

diții de maximă siguranță; desfășoară activități informativ-operative și de cercetare în cauzele cu au-

tori necunoscuți privind obiecte de artă și cult religios ce aparțin patrimoniului cultural național comise pe raza de competență;

conform art.62 din Legea nr.182/2000, organele de poliție sunt obligate să

asiste la constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art.60 din ace-

lași act normativ, de către specialiștii direcțiilor județene pentru cultură, culte și patri-

moniu cultural național, la cererea acestora, iar în conformitate cu prevederile Legilor

nr.378/2001 și nr.422/2001 cu modificările și completările ulterioare au competență de

a constata contravenții și a aplica sancțiuni contravenționale, la fel și în cazul OUG nr.

16/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 182/2000;

colaborează cu primarii localităților, care au obligația de a preda direcției

județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național bunurile din această cate-

gorie descoperite și remise de către persoanele fizice;

realizează culegerea de informații și alte date referitoare la activități ilicite

din acest domeniu și executarea de acțiuni pentru depistarea celor care se ocupă cu de-

tectarea și sustragerea de obiecte de patrimoniu din zonele siturilor arheologice;

execută controale la unitățile de poliție (municipale, orășenești și posturi

comunale) pe raza cărora se află obiective deținătoare, sub orice formă, de bunuri de

patrimoniu sau situri istorice pentru a constata modul de executarea măsurilor stabilite

pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniu;

desfășoară activități de căutare, identificare și recuperare a bunurilor cultu-

rale mobile care au fost date în urmărire generală și internațională, întocmind în acest

sens dosare de urmărire, conform Dispoziției I.G.P.R. nr.146409/19.06.2003;

periodic efectuează controale la Direcțiile Județene de Cultură, Culte și Pa-

trimoniu Cultural Național, ocazie cu care se urmărește respectarea normelor de elibe-

rare a certificatelor de export temporar sau definitiv pentru bunurile culturale mobile;

efectuează controale la agenții economici care comercializează bunuri cul-

turale mobile, în scopul identificării neregulilor la regimul normelor de comercializare

a acestor bunuri;

constată infracțiuni dintre cele care aduc atingere patrimoniului cultural națio-

nal prevăzute în Codul Penal și în legile speciale, în obiectivele de pe raza de competență.

223

CAPITOLUL III

METODE ȘI MIJLOACE UTILIZATE DE INFRACTORI ÎN

TRAFICAREA BUNURILOR APARȚINÂND PATRIMONIULUI

CULTURAL NAȚIONAL

Secțiunea 1. Cauzele și condițiile care generează sau favorizează comiterea

infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului cultural național

Apariția și proliferarea, până la cote alarmante, a traficului cu obiecte din pa-

trimoniul cultural național este determinată de o serie de cauze și condiții favorizatoa-

re, după cum urmează:

A. În domeniul comercializării bunurilor culturale:

a) interesul din ce în ce mai mare, manifestat de cumpărători, în special colecțio-

nari celebri, oameni de cultură ori membri ai clanurilor mafiote, europeni, asiatici sau de pe

alte continente, care nu sunt interesați de modul cum ajung obiectele în colecție;

b) nerespectarea normelor metodologice privind vânzarea obiectelor de artă,

de către casele de licitație;

c) insuficiența cunoștințelor în domeniul artei din partea unor deținători particu-

lari, ceea ce determină incapacitatea de apreciere reală a valorii bunurilor deținute și facili-

tează în acest mod posibilitatea de a deveni victime pentru comercializanții specializați;

d) condițiile în care bunurile susceptibile a face parte din patrimoniul cultural

național pot fi scoase temporar din țară și expuse în străinătate le pun în pericol de de-

gradare sau distrugere prin neluarea măsurilor absolut necesare a securității și conser-

vării pe timpul transportului. Nu este efectuată clasarea în patrimoniul cultural națio-

nal, înainte de a părăsi România;

e) deficiențele în activitatea de păstrare și conservare a valorilor culturale, ma-

nifestate de regulă în unitățile muzeale, case memoriale, biblioteci, depozite, unități de

cult etc;

f) în foarte multe cazuri nu sunt respectate nici un fel de reguli, nu există nici

o evidență a depunătorilor ori cumpărătorilor, sunt folosiți drept specialiști persoane

neautorizate ori neatestate;

g) comerțul ilicit cu bunuri culturale efectuat prin intermediul unor societăți

mixte, de regulă româno-italiene și româno-germane, care au în obiectul de activitate și

comerțul ori exportul de obiecte de artă, altele decât cele din patrimoniul cultural nați-

onal și care în realitate se ocupă de scoaterea din țară de bunuri de certă valoare, multe

dintre ele făcând parte din patrimoniul cultural al României;

h) din cazuistica judiciară reiese că infractorii depozitează pe perioade înde-

lungate bunurile furate, în alte locuri decât cele de domiciliu sau reședință, pe care apoi

le valorifică în alte localități, prin intermediul tăinuitorilor ori comercianților de ocazie,

ce motivează că le-au procurat din târguri sau de la persoane necunoscute.

B. În lăcașurile de cult:

a) în majoritatea unităților bisericești nu s-a realizat inventarierea și fotografie-

rea obiectelor de cult;

b) majoritatea mănăstirilor, bisericilor și caselor parohiale, muzeelor și depozi-

224

telor aparținând instituțiilor ecleziastice în care intrarea vizitatorilor este liberă și nesu-

pravegheată, nu beneficiază de pază asigurată cu personal specializat, aceasta fiind rea-

lizată de către administratori sau personalul mănăstirilor, numai pe timp de zi;

c) foarte puține din lăcașurile de cult sunt asigurate cu sisteme de alarmă anti-

efracție și sisteme de protecție mecano-fizice corespunzătoare, la nivelul ușilor de ac-

ces și ferestrelor.

C. În locuințe și reședințe private:

a) insuficienta preocupare a proprietarilor sau a chiriașilor pentru asigurarea

cu încuietori corespunzătoare, uși și tocuri metalice, grilaje la ferestre, sisteme de pază

și alarmare, seifuri etc;

b) insuficienta pregătire antiinfracțională a populației;

c) valorificarea cu ușurință a bunurilor provenite din furturi, fără a exista posi-

bilitatea controlului corespunzător asupra acestor activități (înființarea talciocurilor,

înmulțirea consignațiilor particulare, a caselor de amanet etc.);

d) existența unor colecționari “înrăiți” care achiziționează bunuri culturale

mobile cu tot riscul, deși cunosc că acestea provin din infracțiuni;

e) neasigurarea, prin societățile de profil, a bunurilor de artă deținute.

D. În domeniul monumentelor istorice și a siturilor arheologice:

a) lăsarea mai multor monumente istorice și de arhitectură din patrimoniul cul-

tural național în administrarea unor societăți comerciale care, de cele mai multe ori, nu

sunt interesate în asigurarea unui minim de protecție pentru aceste valori;

b) executarea precară a lucrărilor de conservare și restaurare la monumentele

istorice și de artă, de către societăți private neavizate de Ministerul Culturii, cărora li se

acordă nejustificat avansuri semnificative ori care pretind, prin situații de lucrări, sume

mult majorate față de lucrările efectiv realizate;

c) existența unor traficanți “de profesie” a obiectelor arheologice, fiind tot mai

multe solicitări din exterior, de bunuri din această categorie.

Secțiunea 2. Infracțiuni ce pot fi comise cu referire la patrimoniul cultural

național

În zonele, locurile și mediile ce fac obiectul acestei linii de muncă pot fi comi-

se infracțiuni de natura celor prevăzute de:

a) Codul Penal: art.228-230, 233-234, 244, 253-256, 297, 298, 262, 263, etc;

b) legi speciale, astfel:

- Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil,

așa cum a fost modificată și completată prin OUG nr.16/2003: art. 65-76;

- Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, modificată și

completată prin Legea nr. 468/2003: art. 55;

- OG nr. 47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor

istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial, așa cum a fost aprobată cu mo-

dificări prin Legea nr. 564/2001 – art. 11;

- OG nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea

unor situri arheologice ca zone de interes național, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 378/2001, modificată și completată prin Legea nr. 462/2003: art. 23¹ – 23³ și 27;

- Legea nr. 82/1991 – legea contabilității, republicată, cu modificările și

completările ulterioare: art. 37;

225

- Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată: art. 9 - 12;

- Legea nr. 178/1934 publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 30.07.1934

privind reglementarea contractului de consignație – art. 23 - 25;

- Legea nr. 507/2002 privind organizarea și desfășurarea unor activități eco-

nomice de către persoane fizice, modificată și completată prin OUG nr. 119/2003 – art. 16;

- Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele mă-

suri pentru realizarea locuințelor, modificată și completată prin Legea nr. 453/2001:

art.21 lit. a;

- Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor

și protecția persoanelor: art. 58;

- Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României: art. 175, 177, 178;

- OUG nr. 16/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 182/2000;

- Legea nr. 314/2004 privind aprobarea OUG nr. 16/2003 pentru modificarea

Legii nr. 182/2000.

- Hotărârea Guvernului nr. 518/2004 pentru aprobarea Normelor metodologi-

ce privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile, publicat în

M.Of. al României, Partea I, nr. 370/28.04.2004

Secțiunea 3. Considerații despre autorii infracțiunilor din domeniul prote-

jării patrimoniului cultural național

Cunoașterea persoanelor predispuse la săvârșirea infracțiunilor susmenționate

reprezintă o prioritate în activitatea de prevenire și este esențială pentru elaborarea ipo-

tezelor, stabilirea cercului de suspecți, respectiv dispunerea măsurilor concrete care să

conducă la identificarea operativă a autorilor faptelor penale și recuperarea bunurilor

care au făcut obiectul infracțiunilor.

Categorii de persoane ce vor fi avute în atenție:

a) cele care au în preocupări comercializarea legală (prin societățile comercia-

le specializate în acest sens) sau ilegală (comercianți ambulanți) a bunurilor culturale

mobile;

b) persoanele despre care există date sau informații că manifestă interes în

achiziționarea de bunuri culturale mobile în vederea scoaterii din țară sau în colecționa-

rea acestora în diferite scopuri;

c) funcționari din cadrul direcțiilor județene pentru cultură, culte și patrimoniu

cultural național, respectiv a municipiului București, în special cei cu atribuții pe linia

eliberării certificatelor de export pentru bunuri culturale mobile;

d) cele care gestionează bunuri culturale mobile ce fac parte din patrimoniul

cultural național sau sunt susceptibile a face parte din această categorie;

e) muzeografi, conservatori, supraveghetori și alte persoane care au atribuții

de pază și control-acces în cadrul muzeelor, caselor memoriale, altor locuri de expune-

re și depozitare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național;

f) reprezentanții societăților de construcții autorizate să restaureze monumente

istorice;

g) arheologi despre care sunt date că nu predau muzeelor obiectele pe care le

descoperă în timpul cercetărilor arheologice;

h) persoane care dețin detectoare de metale sau nemetale ori au în preocupare

împrumutul unor astfel de aparate în scopul desfășurării “braconajului arheologic”;

226

i) alte persoane care frecventează zonele siturilor arheologice, despre care se

obțin date că au descoperit întâmplător bunuri arheologice și nu le-au predat în terme-

nul prevăzut de lege, instituțiilor abilitate;

j) reprezentanți ai cultelor religioase, gestionari de bunuri culturale mobile sau

care intră în contact cu astfel de bunuri;

k) artiști plastici (pictori, restauratori și conservatori, absolvenți ai instituțiilor

de profil, membrii ai Uniunii Artiștilor Plastici etc.) care ar putea fi implicați în falsifi-

carea sau copierea neautorizată a bunurilor aparținând patrimoniului cultural național;

l) cele care sunt cunoscute sau cu privire la care există date și informații că se

ocupă cu tăinuirea sau valorificarea bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni,

precum și gazdele de infractori;

m) persoanele cu antecedente penale, mai ales cale care au fost condamnate

pentru furturi, tâlhării și înșelăciuni, infracțiuni ce au avut ca obiect material bunuri

culturale mobile sau imobile clasate sau susceptibile a face parte din patrimoniul cultu-

ral național;

n) cele despre care s-au obținut date și informații că săvârșesc sau pregătesc

comiterea de infracțiuni care aduc atingere valorilor aparținând patrimoniului cultural

național;

o) persoanele urmărite local sau general pentru sustragerea de la urmărirea pe-

nală, arestarea preventivă ori executarea unor pedepse pentru comiterea de asemenea

infracțiuni;

p) cele semnalate de polițiile altor state prin Biroul National Interpol. etc.

Secțiunea 4. Modurile de operare mai frecvente folosite de infractori care

săvârșesc infracțiuni în acest domeniu

Datorită multitudinii de infracțiuni care pot aduce atingere valorilor aparținând

patrimoniului cultural național și a diversității acestora, se vor prezenta modurile de

operare cele mai frecvent folosite în funcție de sfera în care pot apărea, astfel:

a) în cazul infracțiunilor de furt:

- forțarea ușilor și a sistemelor de închidere cu ajutorul cricurilor, barelor me-

talice, menghinei de smulgere a butucului yallei sau prin folosirea sistemului tip “bul-

dozer”;

- folosirea cheilor potrivite, pontoarcelor, șperaclelor sau a cheilor originale;

- forțarea sistemelor de asigurare ale ferestrelor, scoaterea ferestrei din zid

sau spargerea sticlei acestora ori ale vitrinelor pentru a ajunge la sistemul de închidere;

- forțarea ușilor și ferestrelor prin folosirea forței fizice;

- pătrunderea în locuințe sub diferite pretexte și comiterea furtului profitând

de neatenția victimelor;

- anihilarea sau evitarea sistemelor de alarmare și apoi sustragerea bunurilor;

- tăierea gratiilor de la ferestre și escaladarea acestora;

- substituirea cu falsuri a tablourilor sau a altor obiecte de artă decorativă și

însușirea originalelor, în cazul colecțiilor particulare;

- furtul prin “corecție”, adică sustragerea de bunuri în timpul programului de

funcționare cu publicul, pe fondul neglijenței personalului de supraveghere;

- sustragerea bunurilor originale și înlocuirea acestora cu falsuri, în sensul că

originalele sunt fotografiate și studiate până în cele mai mici detalii, se comandă unui

227

artist efectuarea de copii, după care acestea sunt introduse în muzee sau case memoriale,

de cele mai multe ori prin intermediul angajaților, iar obiectul original este valorificat;

- înțelegerile dintre angajații muzeelor sau ai caselor memoriale cu infracto-

rii, primii facilitând activitatea ilegală a acestora, furnizând informații sau participând

direct la sustragerea valorilor expuse;

- escaladarea zidurilor, spargerea unor pereți puțin rezistenți (de exemplu din

PAL) și pătrunderea în interior;

- în ceea ce privește furturile comise la comandă, unde este necesară existen-

ța unei înțelegeri prealabile între făptuitori și cel care a dat comanda, modul în care se

acționează este diferit, în funcție de numărul membrilor rețelei, de rolul fiecăruia în

comiterea furturilor precum și de natura bunurilor care urmează a fi sustrase.

b) în cazul infracțiunilor de natură economică (delapidare, gestiune frauduloa-

să, evaziune fiscală, infracțiuni la legea contabilității):

- achiziționarea de bunuri prin diverse modalități, vânzarea acestora prin in-

termediul societăților care au ca obiect comercializarea de bunuri culturale mobile, an-

tichități etc. și neînregistrarea operațiunilor efectuate în evidențele contabile ale socie-

tății comerciale sau folosirea unor evidențe contabile duble, în scopul însușirii contra-

valorii rezultate din vânzare și eludării plății unor taxe și impozite;

- neînregistrarea în evidențele contabile, în totalitate, a mărfurilor produse și

comercializate;

- comercializarea prin intermediul societăților comerciale a bunurilor procu-

rate ilegal, provenind din săvârșirea de infracțiuni, precum și neînregistrarea operațiu-

nilor comerciale în evidențele contabile;

- ținerea unor evidențe nereale cu privire la bunurile primite în regim de con-

signație, trecându-se în registrul de intrări cantități mai mici de bunuri decât cele primite;

- achiziționarea de bunuri culturale mobile de la persoane fizice, urmată de

întocmirea unor documente justificative (borderouri de achiziție) în fals, având ca re-

zultat înregistrarea denaturată în evidențele contabile a cheltuielilor ocazionate cu achi-

ziționarea bunurilor;

- Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, teritoriul vamal al Ro-

mâniei a devenit parte integrantă din teritoriul vamal al U.E., iar pentru bunurile, apar-

ținând călătorilor, care au statut comunitar și care fac obiectul unor schimburi intraco-

munitare între România și celelalte state membre, nu se mai efectuează control vamal

și nu se mai întocmesc formalități vamale.

1. Scoaterea bunurilor culturale mobile din România este supusă controlului

autorității vamale.

2. Bunurile culturale mobile se declară în scris, autorității vamale, la scoaterea

din România, în toate cazurile.

3. Pentru declararea în scris solicitați agenților vamali formulare de declarare.

BAZA LEGALĂ: Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire

a Codului Vamal Comunitar; Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 2454/1993 privind

dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 privind instituirea Codului

Vamal Comunitar;

- sustragerea de către preoți sau gestionarii din cadrul instituțiilor de cult, de

bunuri din inventarul propriu și apoi comercializarea acestora către diferite persoane

fizice sau juridice ori depunerea lor spre a fi valorificate în magazine tip consignația,

sumele de bani obținute fiind însușite în interes propriu;

228

- împrumutul de bunuri culturale mobile efectuat între instituții sau persoane

de drept privat, fără întocmirea de documente legale, ceea ce conduce la nerestituire

sau la restituirea lor în stare de degradare.

c) în ceea ce privește infracțiunea de “scoaterea ilegală din țară a bunurilor

culturale mobile”:

- obținerea de certificate de export definitiv ireale pentru bunuri culturale

mobile susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național, cu concursul spe-

cialistului de la direcția județeană pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național,

respectiv a municipiului București, care de cele mai multe ori întocmește tabelele ane-

xă fără să descrie bunul cultural exportat separat, făcând doar o mențiune succintă,

existând posibilitatea ca printre acestea să fie exportate bunuri cu valoare de patrimo-

niu cultural național;

- ascunderea tabloului susceptibil a face parte din patrimoniul cultural națio-

nal, fără ramă, sub cel pentru care s-a obținut certificat de export definitiv, care are ra-

mă, având în vedere că la controlul vamal tablourile nu sunt scoase din rame pentru

verificare, iar ștampila care atestă că tabloul a fost examinat de Direcția de cultură, cul-

te și patrimoniu cultural național, este aplicată pe rame sau pe cartonul ce protejează

tabloul pe verso;

- scoaterea bunurilor culturale mobile, în special cele cu volum mic, prin

punctul de trecere a frontierei, ascunzându-le în celelalte bagaje sau în autoturism; fo-

losirea metodei “capac” pentru ascunderea bunurilor de dimensiuni mai mici în bunuri

culturale mai mari (gen mobilier vechi), pentru care au fost obținute certificate de ex-

port definitiv conform prevederilor legale în vigoare;

- scoaterea bunurilor culturale mobile prin punctul de trecere a frontierei în

bagaje diplomatice care, de regulă, nu sunt supuse controlului;

- trecerea frontierei de stat prin alte locuri decât cele supuse controlului, pro-

fitându-se de neatenția lucrătorilor din punctele de trecere ale frontierei;

- invocându-se necunoașterea prevederilor legale în domeniul exportului bu-

nurilor culturale mobile, cetățenii străini se prezintă în fața autorităților vamale din

punctele de trecere ale frontierei cu bunuri culturale pentru care nu au obținut anterior

certificat de export, încercând scoaterea lor peste graniță;

- adăugarea, pe tabelele anexă de la certificatele de export definitiv, a unor

bunuri susceptibile a face parte din patrimoniul cultural național, ce au fost respinse de

specialiștii direcțiilor pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național.

Introducerea și scoaterea din România a bunurilor culturale mobile

A. Introducerea în România a bunurilor culturale mobile

Bunurile culturale mobile pot fi declarate în scris la intrarea în țară în vederea

scoaterii lor din țară fără altă aprobare.

Pentru declararea în scris solicitați agenților vamali formulare de declarare.

B. Scoaterea din România a bunurilor culturale mobile

Bunurile culturale mobile, clasate sau neclasate în Patrimoniul cultural națio-

nal, sunt bunuri restricționate și pot fi scoase din țară doar însoțite de un certificat de

export, definitiv sau temporar, emis de Direcțiile Județene de Cultură, Culte și Patri-

moniul Cultural Național sau Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Națio-

nal a Municipiului București.

Categoriile de bunuri culturale mobile exceptate de lege de la obligativitatea

deținerii unui certificat de export sunt:

229

operele de artă plastică și fotografică, operele de artă decorativă sau de cult,

precum și orice alte opere create de autori în viață (artiști plastici, artiști liber-

profesioniști, artiști amatori, meșteri, artizani, elevi, studenți sau copii și alții) în urma

unor activități desfășurate independent ori în cadrul unor ateliere, cercuri sau cenacluri

de creație, în cadrul procesului instructiv-educativ ori al unităților de producție de pe

lângă pers. jr de drept public sau privat;

operele cu caracter etnografic ale meșteșugarilor populari în viață.

Certificatul de export temporar pentru bunurile culturale mobile clasate în tezaur

va fi avizat de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor și aprobat de ministrul culturii.

1. Bunurile culturale mobile se declară în scris, autorității vamale, la scoaterea

din România, în toate cazurile.

2. În cazul în care persoanele fizice trec frontiera de stat a României prin punc-

te de trecere în care nu sunt organizate birouri vamale, aceste mărfuri trebuie declarate

în scris la un birou vamal situat în apropierea punctului de trecere a frontierei, înainte

de ieșirea din țară sau, în cazul declarării lor la intrarea în țară în vederea scoaterii lor

fără altă aprobare, după intrarea în țară.

3. Pentru declararea în scris solicitați agenților vamali formulare de declarare.

4. Nedeclararea sau declararea eronată poate fi sancționată contravențional sau

penal, după caz, bunurile nedeclarate fiind reținute în vederea confiscării.

5. Scoaterea din țară, pe orice cale, a bunurilor culturale mobile pentru care nu

s-a obținut certificatul de export temporar sau definitiv, eliberat în condițiile legii, con-

stituie operațiune de export ilegal. Reglementări: Legea nr.182 din 25 octombrie 2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, publicat în M. Of. al Români-

ei, Partea I, nr.530/27.11.2000; HG nr. 518/2004 pentru aprobarea Normelor metodo-

logice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile, publicat în

M.Of. al României, Partea I, nr. 370/28.04.2004

d) în ceea ce privește infracțiunea – “detecții și săpături neautorizate în siturile

arheologice”:

- utilizarea detectoarelor de metale sau nemetale pentru localizarea bunurilor

arheologice și a diferitelor instrumente pentru scoaterea lor la suprafață, însușirea aces-

tora și apoi valorificarea atât în țară cât și în străinătate. Prejudiciul produs nu constă

numai în pierderile care se înregistrează pentru patrimoniul cultural național cu ocazia

comercializării acestor bunuri în afara cadrului legal, ci și în distrugerile care sunt pro-

vocate atât patrimoniului mobil cât și imobil;

- nepredarea în termenul prevăzut de lege a bunurilor arheologice descoperite

întâmplător sau ca urmare a cercetărilor arheologice autorizate desfășurate sistematic.

e) în cazul infracțiunilor săvârșite la regimul protejării monumentelor istorice:

- desființarea neautorizată;

- distrugerea parțială;

- exproprierea fără avizul Ministerului Culturii;

- profanarea monumentelor istorice.

f) în cazul infracțiunilor de înșelăciune și fals: în magazine tip anticariate sau

antichități, la galeriile de artă sau casele de licitații, la expozițiile cu vânzare sunt depu-

se opere de artă false dar care sunt prezentate ca autentice iar consilierii de specialitate

de pe lângă aceste societăți sunt în complicitate cu deponenții, cumpărătorii sunt înșe-

lați profitându-se de faptul că cei mai mulți dintre ei nu sunt buni cunoscători ai acestor

opere de artă;

230

- cu ocazia restituirii către deponent a bunurilor culturale mobile nevândute,

se predau falsuri, iar cele autentice sunt valorificate de patroni. Același aspect poate fi

întâlnit și atunci când bunurile sunt depuse în ateliere sau laboratoare de restaurare sau

când sunt împrumutate din diverse motive, de regulă persoanele înșelate fiind în vârstă.

231

CAPITOLUL IV

ACTIVITATEA DE PREVENIRE

Secțiunea 1. Activitatea de prevenire în domeniul protejării patrimoniului

cultural național

Prevenirea comiterii de infracțiuni în domeniul protejării patrimoniului cultural

național se realizează prin următoarele activități :

a) identificarea operativă a persoanelor care comit sau au comis infracțiuni de

furt în dauna patrimoniului cultural național și recuperarea prejudiciului;

b) cunoașterea elementelor infractoare voiajoare, a minorilor fără supraveghere

și persoanelor cu mod de trai parazitar (sunt frecvente situațiile în care astfel de ele-

mente au pătruns prin efracție în lăcașurile de cult);

c) identificarea locurilor și mediilor favorabile comiterii de infracțiuni care să

aducă atingere patrimoniului cultural național și dispunerea unor măsuri adecvate de

supraveghere a acestora, care să conducă la cunoașterea și controlarea fenomenului

infracțional în domeniu;

d) instruirea personalului din legătura tuturor lucrătorilor de poliție, în vederea

obținerii de date de interes operativ cu privire la categoriile de persoane susmenționate;

e) îmbunătățirea muncii de poliție, prin recrutarea de noi persoane, cu posibili-

tăți reale de informare în acest domeniu;

f) luarea în supraveghere, a tuturor persoanelor despre care se dețin date că

sunt predispuse a săvârși fapte ilicite în acest domeniu;

g) executarea de acțiuni, controale, razii, în locurile de interes judiciar (mai

ales în locurile unde se pot valorifica astfel de bunuri: case de licitații, anticariate, con-

signații, târguri, ateliere de restaurare etc. );

h) efectuarea de supravegheri operative, pânde, descinderi la domiciliile per-

soanelor suspectate de săvârșirea unor asemenea infracțiuni, tăinuitori și traficanți de

bunuri culturale mobile etc.;

i) efectuarea de percheziții la domiciliile infractorilor identificați și altor per-

soane din anturajul acestora, despre care exista date și informații că au participat la

comiterea de astfel de fapte;

j) cercetarea amănunțită a infractorilor depistați că au săvârșit infracțiuni folo-

sind același mod de operare și cu privire la alte cauze, pentru documentarea întregii

activități infracționale a acestora;

k) cooperarea permanentă între unitățile de poliție teritoriale, dar și cu polițiile

altor state, precum și atragerea la cooperare a altor instituții publice sau private, cu atribuții

sau care desfășoară activități în domeniul protejării patrimoniului cultural național;

l) cooperarea permanentă cu reprezentanții Ministerului Culturii, atât la nivel

central cât și teritorial, pentru aducerea la îndeplinire în cele mai bune condiții a sarci-

nilor ce revin fiecărei părți în urma protocolului de colaborare încheiat și pentru identi-

ficarea celor mai bune măsuri a căror aplicare să conducă la stoparea infracțiunilor care

aduc atingere valorilor ce aparțin patrimoniului cultural național;

232

m) luarea măsurilor de descurajare a elementelor infractoare, predispuse la

comiterea de infracțiuni, prin aplicarea de sancțiuni contravenționale precum și prin

popularizarea, cu ajutorul mass-media, a cazurilor mai deosebite soluționate ori a con-

secințelor care decurg din săvârșirea unei anumite fapte penale.

Pentru stoparea braconajului arheologic și a distrugerilor produse de acesta pa-

trimoniului specific, se va avea în atenție Programul de măsuri al I.G.P.R., completat

cu Dispozițiile I.G.P.R. și se vor executa următoarele măsuri :

a) în colaborare cu direcțiile județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultu-

ral național, respectiv a municipiului București, se vor lua măsuri pentru identificarea

tuturor siturilor de pe raza de competență, îndeosebi a celor declarate „zone de interes

național” sau incluse pe lista UNESCO, stabilirea și cunoașterea căilor de acces către

acestea și dispunerea de măsuri de împiedicare a pătrunderii în zonă a persoanelor pre-

dispuse la săvârșirea de infracțiuni;

b) asigurarea unei capacități optime de acțiune pentru contracararea fenome-

nului infracțional, avându-se în vedere terenul accidentat din zona unor situri arheolo-

gice, în special cele montane, precum și a unei intervenții optime în cazul producerii de

evenimente;

c) organizarea și executarea de acțiuni, razii și controale, cu participarea de

forțe mixte (judiciar, siguranță publică – posturile comunale de poliție, poliție rutieră și

efective de jandarmi) atât în zona siturilor arheologice cât și în zonele, locurile și medi-

ile unde se desfășoară activități de trafic cu bunuri descoperite în siturile arheologice;

d) intensificarea activităților specifice poliției (investigații, supravegheri ope-

rative) pe linia cunoașterii persoanelor predispuse la săvârșirea de infracțiuni cu privire

la siturile arheologice cât și pentru organizarea prinderii în flagrant a celor care săvâr-

șesc astfel de fapte;

e) optimizarea și menținerea la un nivel ridicat a relațiilor de conlucrare și co-

laborare între unitățile M.A.I., precum și între acestea și instituții publice sau private,

organizații civile și organisme neguvernamentale care au atribuții de protejare a patri-

moniului arheologic;

f) prin Serviciul de profil din cadrul DIC, se vor solicita Ministerului Culturii

date despre siturile în care se desfășoară cercetări arheologice și persoanele autorizate;

g) intensificarea obținerii de informații despre persoanele aflate în anturajul

celor autorizați care au preocupări în a-și însuși obiectele descoperite ori a le comercia-

liza în scopuri personale;

h) mediatizarea tuturor cazurilor instrumentate prin birourile de presă ;

i) monitorizarea tuturor persoanelor despre care se dețin date că sunt predis-

puse a săvârși fapte ilicite în acest domeniu;

j) culegerea de informații despre persoanele care comercializează obiecte produs

al descoperirilor arheologice și dispunerea de măsuri operative pentru exploatarea lor;

k) cercetarea tuturor celor depistați că au comis asemenea infracțiuni și în le-

gătură cu alte fapte sau făptuitori;

l) efectuarea de controale în mod repetat la unitățile care comercializează

obiecte culturale mobile, ocazie cu care se va avea în vedere proveniența obiectelor

produs al descoperirilor arheologice.

În vederea prevenirii infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului aparținând

unităților de cult religios, pe lângă măsurile cu caracter general enumerate mai sus, vor

fi avute în vedere următoarele :

233

a) identificarea tuturor unităților deținătoare de bunuri și valori care aparțin ori

sunt susceptibile de a fi incluse în patrimoniului cultural național și impulsionarea celor

abilitați cu declanșarea procedurii de clasare a acestora;

b) cunoașterea și menținerea unei legături cât mai strânse cu reprezentanții

unităților de cult, acordarea de sprijin și consultanță în vederea identificării și luării

măsurilor cele mai adecvate pentru asigurarea pazei și securității bunurilor aflate în

inventarele acestor instituții;

c) instruirea reprezentanților sau administratorilor unităților de cult cu privire

la sesizarea oricăror fapte sau împrejurări care ridică suspiciuni legate de pregătirea

săvârșirii unor eventuale infracțiuni, precum și determinarea acestora la colaborare în

vederea identificării persoanelor care fac oferte de cumpărare a bunurilor aflate în deți-

nere, pentru a fi utilizate ulterior, în activitate de cercetare și investigare a unor eventu-

ale infracțiuni;

d) executarea sarcinilor prevăzute în Protocolul de Colaborare încheiat cu Pa-

triarhia Română, privind inserarea tuturor caracteristicilor bunurilor aflate în gestiune

într-o fișă de evidență și fotografierea acestora;

e) darea în consemn a lăcașurilor de cult, cimitirelor, depozitelor și a altor obi-

ective aparținând cultelor religioase, la formațiunile de ordine publică, pentru a fi in-

cluse în itinerariile de patrulare ale echipajelor de ordine publică;

f) vor fi avute în vedere și sarcinile trasate prin Planul de Măsuri pentru pre-

venirea si combaterea infracțiunilor săvârșite în dauna patrimoniul cultului ebraic din

România.

În ceea ce privește prevenirea infracțiunilor care pot apărea în domeniul co-

mercializării bunurilor culturale mobile, sunt necesare unele precizări suplimentare,

astfel :

a) conform prevederilor art. 35 și următoarele din Legea nr.182/2000 privind

protejarea patrimoniului cultural național mobil și a normelor care reglementează co-

merțul cu bunuri culturale mobile, societățile comerciale care desfășoară activități de

comerț cu bunuri culturale mobile, pe lângă documentele specificate de legea societă-

ților comerciale și cea a contabilității, pentru a funcționa legal au nevoie de un aviz

emis de către Ministerul Culturii;

b) funcționarea societăților comerciale în lipsa acestui aviz, constituie contra-

venție, conform art. 60, lit. h) din Legea nr.182/2000, cu modificările și completările

ulterioare, competența de aplicare a acesteia revenindu-le specialiștilor din cadrul di-

recțiilor județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național. Dacă asemenea

fapte sunt constatate de polițiștii cu atribuții în domeniu, aceștia vor încheia, cu respec-

tarea tuturor regulilor procedurale în materie (martori asistenți, conținut etc.), un proces

– verbal, în 3 exemplare, din care unul va rămâne la administratorul societății, unul la

polițistul care a făcut constatarea iar unul va fi înaintat direcțiilor județene pentru cultu-

ră, cu solicitarea de a dispune măsurile legale care se impun;

c) prin controale organizate periodic la aceste societăți comerciale, se va ur-

mări respectarea tuturor obligațiilor ce le revin referitoare la documentele ce trebuie

întocmite, activitatea desfășurată de consilierul de specialitate, afișarea normelor pri-

vind comerțul cu bunuri culturale mobile, făcându-se precizarea că bunurile culturale

ce fac parte din patrimoniul cultural național, nu pot fi scoase din țară decât cu avizul

Ministerului Culturii.

Se recomandă efectuarea acestor controale în comun cu specialiști din cadrul

234

direcțiilor județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a mu-

nicipiului București, în scopul creșterii eficienței măsurilor, respectiv aplicării imedia-

te a unor eventuale sancțiuni, precum și pentru verificarea celorlalte aspecte referitoare

la comercializarea bunurilor culturale mobile care necesită părerea unui specialist.

O importantă activitate de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în

acest domeniu o reprezintă efectuarea de informări la celelalte instituții abilitate în pro-

tejarea patrimoniului cultural național, cu privire la neregulile constatate în cadrul acti-

vităților desfășurate.

Secțiunea 2. Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii in-

fracțiunilor la regimul protejării patrimoniului cultural național

Pentru asigurarea cunoașterii permanente a situației operative, a activităților

desfășurate, a legislației pe linia protejării patrimoniului cultural național, polițiștii de-

semnați să lucreze pe această linie, vor înființa mape documentare care vor cuprinde

următoarele :

a) legislația în domeniu;

b) ordinele, dispozițiile și instrucțiunile primite de la eșaloanele superioare;

c) evidența locurilor, mediilor, zonelor și obiectivelor de interes operativ;

dosarele de obiectiv;

d) dosarele de obiectiv;

e) evidența privind munca specială;

f) evidența lucrărilor și cauzelor penale cu a.n. aflate în lucru propriu cât și a

celor de acest gen aflate la polițiștii care desfășoară activități pe raza de competență;

g) evidența persoanelor care au legătură cu lucrările și cauzele penale susmen-

ționate, date în urmărire locală, generală sau internațională;

h) evidența celorlalte lucrări (diverse, secret, petiții) aflate în lucru propriu;

i) evidența dosarelor de urmărire a obiectelor ce fac parte din patrimoniul cul-

tural național întocmite conform Dispoziției IGPR nr.0146409/2003;

j) evidența cazurilor aflate în atenție și control;

k) evidența activităților preventive (planuri de acțiune și rezultatul acestora,

sancțiuni contravenționale aplicate și acțiuni executate în comun cu specialiștii direcții-

lor județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a municipiu-

lui București, informări către celelalte instituții cu atribuții în protejarea patrimoniului

cultural național, prezentări de cazuri în mass-media);

l) evidența privind analizele efectuate pe diverse cazuri sau a situației operati-

ve în anumite perioade de timp;

m) evidența cu polițiștii din cadrul formațiunilor de pe raza de competență de-

semnați cu atribuții pe linia prevenirii și combaterii infracțiunilor din domeniul protejă-

rii patrimoniului cultural național.

Activitățile de analiză trimestrială efectuate la nivelul SIC, cu referire la pro-

blematica acestei linii de muncă se vor materializa prin întocmirea unui raport, din ca-

re, un exemplar va fi înaintat și la DIC din IGPR.

235

CAPITOLUL V

ACTIVITATEA DE CERCETARE

Secțiunea 1. Metodica cercetării infracțiunilor de furt care aduc atingere

patrimoniului cultural național

Primirea plângerilor, sesizărilor și denunțurilor privind săvârșirea unui furt se

realizează în condițiile prevăzute de legislația în vigoare.

Sesizările orale sau transmise telefonic se consemnează de către dispecerul de

serviciu ori polițistul care le recepționează, într-un proces-verbal, urmărindu-se să cu-

prindă datele prevăzute de art. 289, alin.(2) din Codul de procedură penală.

Cercetarea la fața locului se va efectua cu responsabilitate și profesionalism în

vederea descoperirii tuturor categoriilor de urme. În scopul găsirii și ridicării urmelor

produse, se impune ca această activitate să fie efectuată imediat după sesizarea cazului

și cu participarea obligatorie a victimei.

Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului se va urmări stabilirea:

a) locului și timpului comiterii;

b) metodelor, mijloacelor și modurilor de operare prin care au acționat infrac-

torii;

c) bunurilor și valorilor sustrase, cu descrierea amănunțită a acestora, mențio-

nând dacă fac parte din patrimoniul cultural național, punându-se accent pe obținerea

fotografiilor acestora;

d) urmelor produse;

e) martorilor oculari și identității acestora;

f) cauzelor și condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunii.

O atenție deosebită se va acorda găsirii, fixării și ridicării tuturor categoriilor

de urme, cu respectarea strictă a regulilor criminalistice.

Atunci când situația impune și permite, se va folosi câinele de urmă.

Orice cercetare a locului faptei se finalizează cu efectuarea de investigații atât

în zona comiterii infracțiunii cât și pe traseul indicat de victime, martori oculari ori

parcurs de câinele de urmărire, iar rezultatul acestora va fi consemnat într-un proces

verbal.

Audierea victimelor se va face cu respectarea regulilor de tactică criminalisti-

că, urmărindu-se ca acestea să relateze aspecte despre:

a) bunurile și valorile sustrase, pe care le vor descrie în amănunțime, prezen-

tând fotografii ale lor, făcând precizări despre locurile unde se aflau;

b) persoanele pe care le bănuiesc de comiterea furtului iar dacă le-au văzut, să

descrie amănunțit semnalmentele acestora cu precizarea că “pot face portretul robot”;

c) indicarea de martori oculari sau alte persoane care au luat la cunoștință de

comiterea infracțiunii;

d) să precizeze dacă bunurile culturale sustrase fac parte sau sunt susceptibile

a face parte din patrimoniul cultural național, valoarea estimativă a acestora și mențiu-

nea că „se constituie parte civilă în instanță”;

236

e) alte mijloace de probă, în funcție de fiecare caz.

Audierea martorilor, ascultarea și consemnarea declarațiilor acestora se vor fa-

ce cu indicarea cât mai exactă a modului în care au procedat autorii la săvârșirea faptei,

a semnalmentelor acestora (precizând dacă pot face portretul robot), descrierea bunuri-

lor și valorilor pe care le-au văzut că au fost sustrase, ale autoturismelor sau altor vehi-

cule - când este cazul - cu care s-au deplasat făptuitorii, etc.

Autorii vor fi audiați în amănunțime cu privire la infracțiunea comisă, bunurile

și valorile sustrase, mijloacele folosite la săvârșirea faptei, cu respectarea regulilor pro-

cedurale prevăzute de legislația în vigoare.

În cazul negării faptei, se va proceda la efectuarea de recunoașteri din grup a

acestora, de către victime și martori, confruntări cu aceștia, cât și testarea cu tehnica

poligraf.

Pentru toate obiectele, instrumentele, înscrisurile și alte categorii de urme găsi-

te și ridicate de la fața locului, în mod obligatoriu, în funcție de natura lor, se va solicita

efectuarea de constatări sau expertize tehnico-științifice, de regulă criminalistice.

Cu ocazia cercetărilor efectuate se va realiza prezentarea albumelor foto și a

casetelor video cu infractorii din evidențele unităților de poliție cunoscuți cu moduri de

operare asemănătoare victimelor ori martorilor.

În acest sens este obligatorie actualizarea permanentă a evidențelor, albumelor

foto și casetelor video cu infractori de către fiecare unitate de poliție.

Când autorii au fost identificați dar au dispărut din localitățile de domiciliu sau

de reședință, se va proceda urgent la darea lor în urmărire locală. În situația când au

rezultat date că aceștia au dispărut de la domiciliu ori intenționează să părăsească teri-

toriul țării, se va solicita darea lor în urmărire generală și punerea în consemn la punc-

tele de trecere ale frontierei iar când infractorii se deplasează cu autoturisme, se va

face mențiune expresă despre acest lucru.

Dacă autorii nu au fost identificați, vor fi dați în urmărire după semnalmente,

folosindu-se fotografiile portretelor robot întocmite. Acestea vor fi prezentate de ur-

gență și în mass-media, pentru obținerea unor eventuale informații de la populație cu

privire la identitatea autorilor.

Urmărirea bunurilor culturale sustrase sau dispărute se declanșează în conformi-

tate cu prevederile Instrucțiunilor MI nr. S/1060/2000, cu respectarea termenelor și a

procedurilor stabilite. La descrierea bunurilor vor fi avute în vedere următoarele criterii:

a) categoria din care face parte bunul (tablou, icoană, sculptura, bunuri de cult

religios etc.);

b) suportul pe care este executată lucrarea sau materialul din care este realiza-

tă, tehnica de lucru folosită;

c) titlul lucrării sau ce reprezintă ( cu descrierea personajelor sau a elementelor

principale), autorul (dacă este cazul), semnătura (poziționare, culoare, caractere etc.);

d) dacă există, inscripții (dedicații, numere de inventar etc.), poziționarea aces-

tora (avers, revers, stânga, dreapta, jos, sus etc) sau alte caracteristici individuale;

e) dimensiunile (lungime x lățime x înălțime, greutate, diametrul etc.); se va

ține cont de faptul dacă acestea sunt măsurate, uneori, cu tot cu ramă sau fără ramă,

specificându-se, acolo unde este cazul.

Raportul prin care se solicită darea în urmărire generală a unui bun cultural

mobil va fi însoțit și de o fotografie-martor a bunului, pentru a fi utilizată în procesul

muncii de urmărire.

237

Conform prevederilor art. 44 din aceleași Instrucțiuni, pentru bunurile culturale

susceptibile a face parte din patrimoniul cultural național, urmărirea se va solicita chiar

dacă acestea nu prezintă caracteristici certe de identificare.

Concomitent cu solicitarea de dare în urmărire, caracteristicile de identificare ale

bunurilor, precum și fotografiile acestora, vor fi publicate pe pagina Web de către servi-

ciul de profil din cadrul DIC și difuzate în mod direct, sau prin intermediul acestui servi-

ciu, IGPF și Autorității Naționale a Vămilor, pentru a putea fi verificate cu ocazia exerci-

tării activităților specifice de control. De asemenea, aceleași date vor fi trimise și Minis-

terului Culturii - Direcția patrimoniu public, investiții, servicii descentralizate, adminis-

trativ, care are în coordonare Direcțiile pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Nați-

onal județene, pentru a fi verificate cu ocazia eliberării certificatelor de export definitiv.

Investigațiile și verificările vor constitui principalele metode folosite de către

polițiști în activitățile imediate de identificare a autorilor, de recuperare a bunurilor,

care, în bună parte, vor fi orientate de datele obținute cu ocazia efectuării cercetării la

fața locului, audierii victimelor și martorilor.

În situația în care victimele și martorii nu au avut posibilitatea să furnizeze da-

te suficiente, investigațiile și verificările vor fi efectuate în locurile și mediile frecven-

tate de elementele pretabile la săvârșirea de furturi.

De asemenea, activitățile susmenționate mai pot fi efectuate în evidențele Insti-

tutului de Memorie Culturală, Direcției Monumente Istorice și Muzee, Institutului Na-

țional al Monumentelor Istorice, Oficiului Național al Monumentelor Istorice, direcții-

lor județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a municipiu-

lui București și altor instituții din structura Ministerului Culturii precum și în evidențe-

le parohiilor, protopopiatelor, eparhiilor, mitropoliilor și episcopiilor, toate din structu-

ra Patriarhiei Române.

Investigații și verificări pot fi efectuate la IGPF în legătură cu persoanele și au-

toturismele care au tranzitat Frontiera de Stat, precum și la Birourile vamale unde sunt

păstrate copii ale certificatelor de export definitiv, fotografiile și facturile privind bunu-

rile culturale mobile exportate de comercianți.

În executarea de supravegheri operative, pânde și utilizarea informațiilor utile,

se va urmări cu prioritate următoarele:

a) în soluționarea unor furturi, mai ales a celor săvârșite repetat în anumite lo-

curi sau zone, pentru prinderea autorilor se impune efectuarea de supravegheri operati-

ve, avându-se în vedere și persoanele aflate în atenție;

b) de asemenea, în funcție de situație, se pot organiza și executa pânde, care să

se finalizeze cu prinderea în flagrant a autorilor;

c) concomitent, vor fi utilizați și cetățenii, ce vor fi instruiți, prezentându-li-se

datele necesare, în primul rând semnalmentele autorilor, natura și caracteristicile bunu-

rilor furate, în scopul culegerii și furnizării de informații care să ducă la identificarea

acestora și recuperarea bunurilor culturale care au făcut obiectul infracțiunii.

Cu ocazia perchezițiilor corporale și domiciliare se va proceda astfel :

a) în cazul depistării și prinderii autorilor, în mod obligatoriu, cu respectarea

normelor legale în vigoare, li se vor efectua percheziții corporale și domiciliare;

b) se va urmări găsirea, cu prioritate, a bunurilor sau valorilor sustrase, pre-

cum și a obiectelor ori instrumentelor care au folosit la săvârșirea faptelor. De aseme-

nea, când este cazul, se va urmări găsirea autoturismelor sau altor vehicule pe care le-

au folosit pentru deplasare;

238

c) se va întocmi proces-verbal de percheziție iar bunurile, valorile, obiectele,

instrumentele și înscrisurile care prezintă interes probatoriu vor fi ridicate și fotografia-

te în vederea întocmirii de planșe foto și prezentării pentru recunoaștere de către victi-

me și martori.

Cu ocazia executării de acțiuni, controale sau razii se vor avea în vedere urmă-

toarele:

a) în cazurile în care furturile au fost comise de AN dar s-a reușit stabilirea

semnalmentelor acestora și li s-au întocmit portretele robot, se va proceda la folosirea

acestor mijloace și metode de muncă în locurile și mediile frecventate de elemente ce

au săvârșit sau sunt pretabile la comiterea de asemenea fapte;

b) se va urmări identificarea de persoane cu semnalmente asemănătoare cu cele

ale autorilor, după care se va trece la verificarea și cercetarea acestora;

c) totodată, se va urmări depistarea elementelor urmărite care se sustrag cerce-

tărilor, arestării preventive ori executării unor pedepse;

d) de asemenea, vor fi executate controale și acțiuni în târguri, piețe, la case de

licitații, expoziții cu vânzare, magazine tip anticariate-antichități, în vederea depistării

și recuperării bunurilor culturale ce au făcut obiectul infracțiunii precum și obținerii de

date și informații despre infractori.

În situația infractorilor identificați în alte cauze, se va urmări cercetarea aces-

tora și cu privire la fapte ce sunt rămase inițial cu A.N., procedându-se astfel :

a) se va efectua cercetarea acestora cu maximă exigență pentru stabilirea între-

gii activități infracționale, precum și pentru obținerea de informații despre bunurile

culturale sustrase sau despre autori;

b) se va realiza schimbul de informații și colaborarea formațiunilor de poliție

cu alte structuri ale MAI.

Aspecte ce trebuie avute în vedere la elaborarea ipotezelor, formarea și verifi-

carea cercurilor de bănuiți în cazurile furturilor rămase cu AN:

a) se va realiza analiza activităților desfășurate pentru stabilirea priorităților și

măsurilor ce urmează a fi întreprinse;

b) ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obținute iar

cercurile de bănuiți vor fi formate din persoane care fac parte, de regulă, din următoa-

rele categorii :

- cele cu antecedente penale, cunoscute cu mod de operare similar sau infrac-

tori primari, mai ales din rândul elementelor fără ocupație și al tinerilor semnalați in-

formativ că săvârșesc fapte de acest gen;

- care corespund semnalmentelor autorilor stabilite în cauză ori prezentate,

chiar și incert, de către victime și martori;

- cele indicate ca suspecți de faptul că dețin obiecte din cele furate sau care

puteau produce urmele relevate cu ocazia cercetării la fața locului ori pe parcursul altor

verificări, care manifestă un interes nejustificat față de mersul cercetărilor;

- cele semnalate din investigații și verificări, că au fost prezente în zona locu-

lui faptei, anterior, în timpul sau ulterior comiterii infracțiunii ori au avut o atitudine

suspectă în timpul efectuării cercetării la fața locului;

- care au părăsit nejustificat domiciliul după eveniment sau care nu justifică

timpul în perioada comiterii faptei ori îl justifică cu lux de amănunte, în mod nefiresc

de exact;

- cele la domiciliul cărora a condus câinele de urmă.

239

Persoanele incluse în cercurile de suspecți vor fi verificate folosindu-se întrea-

ga gamă a activităților polițienești (investigații prin serviciul specializat, filaj, intercep-

tarea convorbirilor telefonice, studierea listingului apelurilor telefonice, comparări ale

impresiunilor papilare, audieri și verificarea alibiului, testul poligraf, efectuarea de re-

cunoașteri din grup, confruntări) care asigură eficiență maximă la identificarea autori-

lor, administrarea probatoriului și recuperarea bunurilor sustrase.

Secțiunea 2. Metodica cercetării altor infracțiuni la regimul protejării pa-

trimoniului cultural național

În cazul infracțiunilor de natură economică pornind de la actul de sesizare (re-

clamație, petiție, autosesizare) se va proceda astfel :

a) efectuarea unui control economic care se va finaliza prin întocmirea unui

proces-verbal și ridicarea de înscrisuri (facturi, borderouri de achiziții, registru de evi-

dență, situații și devize, chitanțe de casă, balanțe contabile etc.);

b) audierea persoanelor implicate precum și a martorilor;

c) dispunerea de expertize financiar-contabile care pot fi efectuate de Garda

Financiară, în cazul societăților cu capital privat sau de Curtea de Conturi, în cazul so-

cietăților cu capital de stat;

d) se va solicita efectuarea de constatări tehnico-științifice grafice, în cazul

adăugirilor sau pentru identificarea celui care a completat sau semnat documentul;

e) vor fi efectuate recunoașteri din grup, confruntări, atunci când există con-

tradicții în declarații;

f) în funcție de situație se poate dispune și expertizarea bunului cultural, oca-

zie cu care se va stabili autenticitatea, valoarea, starea de degradare, precum și dacă

face parte din patrimoniul cultural național, aceasta efectuându-se de către un expert

acreditat de Ministerul Culturii.

În cazul infracțiunilor în legătură cu serviciul (abuz în serviciu, neglijență în

serviciu, omisiunea sesizării organelor judiciare) se va proceda la solicitarea efectuării

unui control de către organele abilitate, ocazie cu care vor fi stabilite atribuțiile de ser-

viciu ale funcționarului implicat, valoarea prejudiciului cauzat, documentul care de-

monstrează că acesta a luat la cunoștință despre fapta penală ce i se impută. În același

timp vor fi audiați atât funcționarul implicat cât și martorii.

În cazul infracțiunilor de distrugere vor fi efectuate următoarele activități :

a) cercetarea locului faptei ce se va materializa într-un proces verbal la care se

anexează obligatoriu planșa fotografică;

b) dispunerea unei expertize pentru a se stabili prejudiciul cauzat, starea de

degradare iar dacă bunul distrus face parte din patrimoniul cultural național, expertiză

se va efectua de către un expert acreditat de Ministerul Culturii;

c) audierea făptuitorului și a martorilor;

d) recunoașteri din grup sau confruntări acolo unde situația impune.

În cazul infracțiunilor de înșelăciune sau de fals vor fi efectuate următoarele

activități :

a) cercetarea locului faptei;

b) dispunerea de constatări tehnico-științifice în vederea stabilirii tehnicii de

lucru, naturii și vechimii vopselei, a pânzei sau a ramei, semnăturii autorului, datării;

c) audierea victimelor și a martorilor;

240

d) audierea autorilor;

e) efectuarea de percheziții domiciliare;

f) stabilirea prejudiciului cu ajutorul unui expert din cadrul direcțiilor județene

pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a municipiului București;

g) efectuarea de recunoașteri din grup ori confruntări, atunci când situația im-

pune.

241

CAPITOLUL VI

COOPERAREA ORGANELOR DE POLIȚIE SPECIALIZATE ÎN

OCROTIREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL CU ALTE

STRUCTURI IMPLICATE ÎN PROTEJAREA ACESTUIA

Biroul de combatere a infracțiunilor referitoare la patrimoniul cultural național

acționează pentru cunoașterea și controlul fenomenului infracțional, prevenirea și com-

baterea faptelor ilegale de acest gen.

Ofițerii din cadrul DIC cooperează cu celelalte unități din IGPR, cu structuri și

formațiuni din MAI, SRI, SIE, ofițerii de legătură străini acreditați în România, Parche-

tul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, precum și cu instituțiile abilitate din Minis-

terul Justiției și Ministerul Culturii și, Autoritatea Națională a Vămilor, în baza unor

protocoale de colaborare și prin schimburi de date și informații necesare organizării de

activități și măsuri comune de prevenire și combatere a fenomenului infracțional pe

linia patrimoniului cultural național.

Biroul de prevenire și combatere a criminalității în domeniul patrimoniului cul-

tural național colaborează cu Biroul Național Interpol, Serviciul Relații Internaționale,

cu structuri similare din alte țări și organisme internaționale abilitate, desfășurând ur-

mătoarele activități :

a) realizează schimburi de date și informații operative, precum și acțiuni co-

mune cu structuri corespondente din alte țări sau prin intermediul ofițerilor de legătură

străini acreditați la București, pentru identificarea și neutralizarea unor grupuri de in-

fractori care acționează în acest domeniu;

b) exploatează datele și informațiile obținute prin metode specifice, referitoare

la persoane cu asemenea preocupări, asigurând transmiterea acestora cu operativitate la

unitățile teritoriale competente, pentru luarea măsurilor necesare;

c) în cooperare cu celelalte unități abilitate realizează demersurile ce se impun,

potrivit convențiilor internaționale la care România este parte, pentru redobândirea bu-

nurilor culturale care au fost exportate ilegal, au fost sustrase din muzee sau colecții ori

sunt deținute fără temei legal în străinătate.

În vederea bunei funcționări a structurilor constituite, se va realiza cooperarea

cu formațiunile poliției de OP, de ICE, de CCO precum și cu structurile teritoriale ale

DIPI, pentru :

a) asigurarea pazei obiectivelor, bunurilor și valorilor, conform prevederilor

Legii nr. 333/2003;

b) darea în consemnul patrulelor de siguranță publică, a locurilor de deținere,

expunere și păstrare a bunurilor cu valoare de patrimoniu;

c) efectuarea de controale economice la instituțiile proprietare sau posesoare de

bunuri culturale mobile și de cult religios și la societățile comerciale care valorifică

astfel de bunuri;

d) obținerea de informații cu privire la activitatea infracțională a unor suspecți

care operează în acest domeniu sau pentru găsirea și recuperarea unor bunuri culturale

242

mobile furate, precum și cu IGPF, Autoritatea Națională a Vămilor, pentru prevenirea

scoaterii din țară a bunurilor culturale mobile ce nu au fost expertizate și pentru care nu

a fost eliberat certificatul de export definitiv sau temporar conform legislației în

domeniu.

243

TEMA 9:

INVESTIGAREA POLIȚIENEASCĂ ÎN CAZUL

FURTURILOR DIN LOCUINȚE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FURTUL DIN LOCUINȚĂ

1.1. Reglementare juridică a infracțiunii de furt

1.2. Furtul comis prin efracție sau prin folosirea fără drept a unei chei adevăra-

te ori a unei chei mincinoase

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE FORMAȚIUNILOR DE INVESTI-

GAȚII CRIMINALE, ÎN VEDEREA PREVENIRII ȘI COMBATERII IN-

FRACȚIUNILOR DE FURT DIN LOCUINȚE

2.1. Organizarea activității de prevenire

2.2. Modele și mijloace de prevenire a furtului în dauna avutului personal

2.3. Organizarea activității de combatere

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI POLIȚIENEȘTI CE SE EXECUTĂ ÎN CAZUL FURTU-

RILOR DIN LOCUINȚE

3.1. Modalități de sesizare și modul de acțiune pentru întreprinderea primelor

activități operative

3.2. Activități specifice întreprinse de organele de poliție în cazurile cu A.N.

244

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FURTUL DIN LOCUINȚĂ

1.1. Reglementare juridică a infracțiunii de furt

În orice activitate și în orice perioadă istorică, impactul cel mai puternic asupra

oricărei persoane, victimă sau martor, îl reprezintă săvârșirea unei infracțiuni, cu toate

consecințele ce decurg din acestea, mergând de la urmările socialmente periculoase ce

se produc și până la sancțiunile ce sunt aplicate de instanțele judecătorești în vederea

realizării justiției penale.

Furtul în dauna avutului personal constituie forma cea mai tipică și cea mai

frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului privat. Indiferent de unele diferenți-

eri nesemnificative, furtul a fost definit întotdeauna ca luarea unui bun mobil fără con-

simțământul deținătorului, în scopul de a ți - l însuși.

În acest mod este definit în Codul penal român furtul (art. 228 alin 1 Cod pe-

nal) ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul

acestuia, în scopul de a și – l însuși pe nedrept. Iar în art. 229 din Codul penal legiuito-

rul incriminează furtul calificat.

Considerarea furturilor din locuințe ca infracțiuni calificate demonstrează de la

bun început periculozitatea socială a acestor fapte, iar prin ordinele, instrucțiunile și

dispozițiile de linie care reglementează activitatea poliției, acestea sunt trecute în cate-

goria infracțiunilor grave.

Sub aspectul structurii infracțiunilor, locului de domiciliu și a localităților

frecventate de infractori, se constată faptul că se mențin în continuare ca centre tradiți-

onale pentru activitatea infractorilor marile aglomerări urbane, acolo unde aceștia pot

acționa aproape nestingheriți. Majoritatea infractorilor care domiciliază în localități

mici ori în mediul rural migrează către marile orașe, unde își stabilesc reședința. Ei

locuiesc de regulă în cămine de nefamiliști, adesea la infractori localnici pe care îi cu-

nosc din penitenciare sau diverse gazde de infractori, iar uneori la diverși cetățeni care

nu îi înregistrează în cărțile de imobil.

În unele situații infractorii domiciliați în marile orașe voiajează spre mediul ru-

ral unde comit furturi prin efracție și chei potrivite, valorificând produsele infracțiuni-

lor săvârșite, în mediul urban.

Infractorii sunt orientați spre avutul particular deoarece în afara faptului că se

pătrunde mai ușor în locuințe, aproape că nu există casă sau apartament în care aceștia

să nu găsească bani, bijuterii sau bunuri cu volum mic și valoare mare, pe de altă parte

păgubașii nu mai insistă pentru recuperarea prejudiciului cauzat, după eliberarea din

penitenciar a autorilor.

Abundența bunurilor de larg consum în unitățile privatizate, tentează pe infrac-

tori să comită furturi prin efracție, ei având posibilitatea valorificării rapide a acestor

produse. Importurile masive de țigări străine, cafea, băuturi alcoolice etc. și dorința

unor comercianți de a se aproviziona cu cantități importante de asemenea produse a

condus la înmulțirea furturilor prin spargere comis asupra unor astfel de magazine.

245

Mai nou există o tendință de organizare în grup și atragerea tot mai frecventă a

persoanelor fără antecedente penale la săvârșirea infracțiunilor (minori, tineri și pose-

sori de autoturisme).

Tot mai frecvent în penitenciare se realizează activitatea de schimb de infor-

mații dintre infractori (ponturi), privind persoanele care dețin valori deosebite și chiar

se fac planuri de acțiune ale unor spargeri, care ulterior sunt puse în practică.

Infractorii execută de regulă o minuțioasă pregătire a furturilor, prin efectuarea

de recunoașteri repetate la fața locului în vederea stabilirii căilor favorabile de acces,

identificării și dispunerii bunurilor și valorilor, fixării perioadei când locatarii nu sunt

la domiciliu, precum și traseele agenților de ordine. Aceștia iau măsuri pentru asigura-

rea deplasării rapide folosindu-se adesea de autoturisme proprietate personală sau îm-

prumutate, taximetre, de alte autovehicule uneori chiar furate în acest scop, în special

autoturisme de proveniență străină înmatriculate în Occident.

Obiectele furate se depozitează cel mai adesea pentru o perioadă mai îndelun-

gată, după care se valorifică în localități mai îndepărtate, evitându-se locurile tradițio-

nale unde se efectuează razii de către poliție. Multe din obiectele furate se valorifică și

în unități economice unde infractorii lucrează sau au legături.

Infractorii acționează din ce în ce mai frecvent ziua (dimineața), întrucât noap-

tea, în condițiile unei circulații reduse sunt mai ușor de descoperit. Se are în vedere

faptul că într-un apartament în absența locatarilor se poate intra cu mai puține riscuri

ziua. Noaptea se acționează mai ales la locuințele situate în mediul rural, și la case izo-

late.

1.2. Furtul comis prin efracție sau prin folosirea fără drept a unei chei

adevărate ori a unei chei mincinoase

Există efracție atunci când, de exemplu, făptuitorul taie cu pila lacătul, strică

sau demontează orice alte dispozitive de închidere a ușii de la o locuință, ori atunci

când făptuitorul sparge geamul unei uși și apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a

ușii, ca și atunci când sparge peretele făcând o gaură prin care pătrunde înăuntru. Făp-

tuitorul își poate asigura prin efracție accesul la bunurile aflate în interiorul unei locu-

ințe sau oricăror alte încăperi, bunuri care sunt într-un dulap, sertar, casa de bani, toate

acestea fiind încuiate.

Nu pot fi considerate însă ca închizători acele dispozitive care permit scindarea

fără nici un efort, fără a fi necesară deci folosirea forței sau a vreunui instrument (de

exemplu, zăvorul unei porți care poate fi tras întinzând mâna peste poarta, sau lemnul

sprijinit în ușa unei magazii).

Pentru a imprima un caracter agravant faptei efracția trebuie să fie, practicată

în scopul săvârșirii faptei, în vederea consumării ei. După consumarea acesteia, folosi-

rea efracției de către infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras

nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului ci, eventual pentru reținerea altor

infracțiuni, dacă este cazul (de ex. distrugerea).147

În practica instanțelor s-a pus problema existenței circumstanțelor agravante,

prevăzute în art.229 lit. d, C. pen. în cazul în care făptuitorul, după ce și - a însușit niște

lucruri din curtea unei case a cărei poartă era deschisă, iese din curte escaladând gardul

147 O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 118;

246

sau zidul împrejmuitor sau când făptuitorul găsind ușa unei case neîncuiate intră în ca-

să și, după ce își însușește mai multe obiecte, iese escaladând un geam sau iese pe o

ușă a cărei încuietoare a deschis-o prin efracție. Este ușor de observat că în cazurile la

care ne-am referit, escaladarea ca și efracția nu se plasează în sfera intimității desfășu-

rate de făptuitor pentru săvârșirea furtului, ci ele au fost efectuate după ce acesta își

însușise bunurile, deci după consumarea infracțiunii.

"Cheia adevărată" este cheia care se folosește în mod obișnuit la deschiderea

dispozitivului de către cel îndreptățit să o folosească. Făptuitorul posedă cheia fie fără

drept a găsit-o sau a sustras-o - fie în mod legitim, fiindu-i încredințată pentru a efectua

un duplicat după ea sau pentru a o păstra o perioadă de timp

"Cheia mincinoasă" este o cheie falsă (pontoarca), contrafăcută sau orice alt

instrument, altul decât cheia adevărată, cu ajutorul căruia se poate acționa asupra me-

canismului de deschidere, fără a fi distrus sau degradat. Oricât de rudimentar este dis-

pozitivul, dacă el reușește să acționeze ca o cheie, agravanta se aplică. Pentru a opera

aceasta agravantă, atât cheia adevărată cât si cea mincinoasă trebuie să fie folosite în

scopul săvârșirii furtului și nicidecum după consumarea acestuia.

Potrivit reglementărilor în vigoare, există participația penală ori de câte ori in-

fracțiunea este săvârșita de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în

raport cu natura ei148. În funcție de atitudinea psihică a participanților se poate vorbi de

o participație proprie atunci când toți participanții acționează cu o poziție subiectivă

identică și anume cu intenție, acțiunea din culpă fiind exclusă în cadrul infracțiunilor

prin spargere și chei potrivite.

Participația penală poate să apară sub forma coautoratului, a instigării și a

complicității. Coautoratul apare atunci când infracțiunea a fost săvârșită în mod ne-

mijlocit de către două sau mai multe persoane. Instigarea constă în fapta unei persoane

care, cu intenție, determină prin orice mijloace, o altă persoană să săvârșească o infrac-

țiune.

Complicitatea este forma participației penale care apare cel mai frecvent în

cazul comiterii furturilor prin spargere și chei potrivite. Aceasta formă constă în

activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea

faptei sau care, înainte ori în timpul săvârșirii faptei promite că va tăinui bunurile pro-

venite din această sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu

este îndeplinită.

148 V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal al României.Partea specială. Editura Academiei

Bucureşti, 1971, pag.369

247

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE FORMAȚIUNILOR DE

INVESTIGAȚII CRIMINALE, ÎN VEDEREA PREVENIRII ȘI

COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE FURT DIN LOCUINȚE

2.1. Organizarea activității de prevenire

În sfera de activitate a poliției de investigații criminale, conceptul de prevenire

cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru împiedicarea săvârșirii unor infracțiuni de

natură judiciară, pentru reducerea continuă a numărului celor care pot fi antrenați în

săvârșirea acestui gen de infracțiuni, pentru pregătirea antiinfracțională a populației,

precum și pentru sprijinirea agenților economici în organizarea și desfășurarea activită-

ții de apărare și pază.

Prevenirea a reprezentat din totdeauna una din problemele importante ale poli-

ției, în lupta pe care aceste organe de aplicare a legii, o duc cu eradicare fenomenului

criminalității. Interesul pentru prevenirea, după o evoluție sinuoasă, tinde să devină în

ultima perioadă prioritară.

Pe linia furturilor prin spargere și chei potrivite își găsesc deplina aplicare

toate cele trei aspecte componente ale prevenirii, respectiv149:

determinarea sau împiedicarea persoanelor predispuse de a săvârși infracțiuni;

descoperirea operativă a autorilor furturilor din locuințe;

pregătirea antiinfracțională a populației, care include și sprijinirea agenților

economici în organizarea și desfășurarea activității de apărare și pază.

Activitățile de prevenire au eficiența scontată numai dacă sunt organizate și

se desfășoară în conformitate cu nivelul și tendințele fenomenului infracțional. În con-

secință, prevenirea trebuie să aibă la bază cunoașterea situației operative, a condițiilor

și împrejurărilor favorizatoare comiterii infracțiunilor, formațiunile poliției judiciare

având astfel posibilitatea de a alege și perfecționa cele mai adecvate forme și metode

de muncă.

Prin asigurarea cunoașterii permanente a situației operative se creează condiții-

le pentru aprecierea reală a tendințelor și nivelului acesteia cu scopul prevederii și luă-

rii celor mai eficiente măsuri.

Specific activităților de prevenire pe linia poliției de investigații criminale este

identificarea și supravegherea persoanelor predispuse a săvârși infracțiuni prin spargere

și chei potrivite. Formațiunile de Investigații Criminale au în vedere următoarele crite-

rii de identificare150:

existența antecedentelor penale;

comportamentul în penitenciar și, după liberare;

lipsa unei ocupații utile coroborate cu informații din care rezultă prezența în

anturajul unor spărgători;

149 Curs de pooliţie judiciară, vol. I, Editura M.A.I., Bucureşti, 1996, pag. 173; 150 Curs Poliţie Judiciară, Vol. I, Editura M.A.I., Bucureşti, 1996, pag 174;

248

existența unor semnalări din care rezultă că dețin, au încercat sau au valori-

ficat obiecte ce, pot proveni din furturi prin spargere sau chei potrivite;

existența unor date și indicii obținute cu ocazia cercetării la fața locului, a

primelor investigații și verificări efectuate în cauze cu autori necunoscuți;

depistarea în locuri favorabile și găsirea asupra lor a unor instrumente, obi-

ecte, seturi de chei ce pot fi folosite la comiterea unor furturi prin spargere sau chei

potrivite.

În cadrul activității de identificare a persoanelor predispuse se folosește o ga-

mă largă de modalități, cum ar fi:

studierea comunicărilor primite de la penitenciare;

organizarea de acțiuni, controale și razii în locurile și mediile de interes

operativ, la gazdele de infractori, în stațiile și pe traseele C.F.R., R.A.T.B și METROU,

pe arterele de circulație, în punctele de intrare/ieșire din localități pentru a identifica

elementele infractoare voiajoare și a le împiedica deplasările nejustificate în alte locali-

tăți;

executarea unor controale la domiciliile infractorilor, cămine de nefamiliști

și internate, cămine studențești, hoteluri, cabane, campinguri;

cercetarea persoanelor depistate și a infractorilor prinși pentru a obține date

cu privire la alte persoane potențial infractoare în vederea luării măsurilor polițienești.

Pe linia furturilor prin spargere și chei potrivite prezintă un interes general

recidiviștii și alte persoane cu antecedente penale pentru comiterea unor asemenea in-

fracțiuni sau despre care s-au primit informări că pregătesc ori au comis furturi prin

spargere sau chei potrivite, persoanele al căror anturaj, mod de viață și preocupări îi

predispun să săvârșească asemenea fapte sau să favorizeze comiterea acestora. Aceste

persoane apar în legăturile infractorilor în mod frecvent ca gazde de infractori, elemen-

te vicioase, țigani, plasatori de bunuri, prostituate, etc. Tot un interes general prezintă și

persoanele care locuiesc fără forme legale pe raza localităților, având un mod de viață

parazitar, minorii fugiți de la domiciliu, de la școală și care au un comportament devi-

ant, elementele voiajoare dispărute de la domiciliu, precum si legăturile acestora.

Verificarea operativă a tuturor informațiilor primite este una din cele mai

importante activități ce se întreprind pe linia prevenirii.151 Verificarea trebuie făcută

indiferent de valoarea aparentă a informațiilor. De multe ori valoarea informațiilor

crește atunci când sunt analizate în ansamblul lor. De aici rezultă obligația lucrătorilor

operativi de a le prezenta șefului de formațiune, urmând ca la acest nivel să fie analiza-

te în scopul stabilirii unor măsuri optime de verificare și exploatare.

O direcție importantă pe linia prevenirii este reprezentată de necesitatea cu-

noașterii directe a infractorilor și modurilor de operare folosite pentru comiterea

furturilor, de către mai multe persoane (polițiști, vecini, colegi de muncă, amici). Sus-

pectul trebuie să fie convins că este monitorizat în permanență și că polițistul are posi-

bilitatea și timpul necesar să facă acest lucru. Pentru realizarea unei supravegheri per-

manente la domiciliu, loc de muncă, locuri frecventate, trebuie să se apeleze la orice

persoane dispuse să furnizeze informații, indiferent de motivul care le determină să

facă acest lucru.

Chiar dacă informațiile furnizate nu se referă la fapte antisociale, demonstrând

151 Idem pag. 175;

249

suspectului că noi cunoaștem în permanență ce face, îl obligăm, îl intimidăm, determi-

nându-l să renunțe la intențiile infracționale. Este adevărat că sunt multe elemente înrăite

care, constatând că activitatea lor este cunoscută în permanență, părăsesc domiciliul și

comit infracțiuni în alte localități, dar, de cele mai multe ori, infractorii recidivează pen-

tru că realizează că poliția este ineficientă și nu are nici mijloace și nici forțele necesare

pentru realizarea supravegherii, riscurile de a fi descoperiți și prinși fiind minime.

Ideal este ca activitățile executate pe linia prevenirii să fie astfel alese și execu-

tate în asemenea manieră încât să creeze convingerea persoanelor predispuse, că dacă

au săvârșit ori vor săvârși furturi prin spargere și chei potrivite vor fi descoperite ime-

diat chiar dacă, după săvârșirea faptelor vor părăsi localitatea sau dacă vor săvârși fapte

de acest fel în alte localități.

O alta direcție de acțiune în domeniul activității de prevenire o constituie creș-

terea continuă a contribuției societății civile la această activitate pentru monitorizarea

corespunzătoare a tuturor obiectivelor, locurilor și mediilor de interes polițienesc pen-

tru sesizarea apariției persoanelor predispuse, a infractorilor și urmăriților, sesizarea

unor activități pe linia confecționării unor instrumente de forțare sau deschidere a încu-

ietorilor (ex. pontoarcă) ori valorificării unor obiecte provenite din infracțiuni, sesiza-

rea unor deficiențe în sistemele de pază. Este, imperativ, necesară monitorizarea tutu-

ror persoanelor predispuse pentru a putea lua măsuri de prevenire sau de prindere ope-

rativă în cazul comiterii unor furturi din locuințe. Pentru realizarea eficientă a activită-

ții de prevenire se impune instruirea cadrelor de poliție, indiferent de formațiunea din

care fac parte pentru a semnala aspecte ce prezintă interes operativ pe linia prevenirii

furturilor din locuințe, atât sub aspectul identificării condițiilor și împrejurărilor favo-

rizatoare, cât și prin prisma suplimentării activității de supraveghere a acțiunilor ele-

mentelor suspecte.

Tot în scopul prevenirii comiterii unor infracțiuni din această categorie, forma-

țiunile de investigații criminale pot și trebuie să acorde sprijin agenților economici la

întărirea și perfecționarea sistemelor de securitate, pază și alarmare la magazine, mu-

zee, biserici și mânăstiri deținătoare de obiecte de valoare, la restaurante, baruri, con-

signații, etc. Desfășurarea unor acțiuni permanente pentru îngustarea și lichidarea cana-

lelor de valorificare a bunurilor provenite din furturi, reprezintă o cerință a muncii de

prevenire.

La ora actuală, în condițiile în care pe de o parte poliția nu are dotarea și nici

efectivele necesare, iar pe de altă parte, numărul căilor de valorificare ilicită a bunuri-

lor nu numai că a crescut, dar unele căi au intrat chiar în legalitate, această cerință re-

prezintă un deziderat destul de dificil de realizat. Trebuie să recunoaștem cu amărăciu-

ne că o activitate de căutare a unor bunuri furate la consignațiile existente, la multitu-

dinea caselor de amanet, necesită ceva timp și forțe. Asta ca să nu mai vorbim că ar

trebui verificate și persoanele care în mod repetat oferă spre vânzare bunuri prin anun-

țuri la multitudinea de publicații apărute, sau fac aceste lucruri în ta1ciocuri și piețe.

Un aspect deosebit de important al activităților de prevenire a comiterii furtu-

rilor prin spargere și chei potrivite și în același timp un obiectiv prioritar al poliției

judiciare, îl constituie organizarea unor activități pe linia pregătirii antiinfracționale

a populației.

De multe ori, comportamentul necorespunzător al victimei, în cazul nostru al

păgubașului, incită sau determină persoanele predispuse să treacă la acțiune, să comită

infracțiune a pe care poate nu au premeditat-o. Totodată, comportamentul corespunză-

250

tor a constituit în multe situații un factor de descurajare, infractorul renunțând să mai

comită infracțiune a planificată.

Activitatea de pregătire antiinfracțională a populației vizează:

informarea cetățenilor cu privire la condițiile și împrejurările care-l favori-

zează pe infractori;

necesitatea depunerii valorilor monetare la bănci;

asigurarea locuințelor cu sisteme de închidere eficace;

popularizarea cazurilor de furturi din locuință și tâlhărie

educarea comportamentului membrilor de familie.

În această ultimă direcție se are în vedere pe cine invită în casă, afișarea bijute-

riilor de către persoanele de sex feminin, modul de asigurare a locuințelor la plecarea

în concediu, lăsarea de bilete la ușă cu tot felul de indicații, modul de comportare în

situația în care persoane necunoscute sub diferite pretexte încearcă să pătrundă în locu-

ințe ori să obțină informații privind programul locatarilor, modul de educare a copiilor,

atitudinea față de rromi. Este necesar să se explice populației necesitatea și importanța

pentru formațiunile de investigații criminale, a cunoașterii seriilor și a celorlalte carac-

teristici de individualizare a obiectelor de valoare și chiar marcarea lor. Toate aceste

activități trebuie făcute în colaborare cu presa, atât cea din cadrul M.A.I., cât și cu res-

tul publicațiilor care se bucură de un mare succes la public, dar mai ales cu studiourile

de radio-televiziune locale și centrale.

Folosirea acestor mijloace conduce atât la pregătirea antiinfracțională a populați-

ei, cât și la crearea convingerii că poliția stăpânește situația infracțională, ceea ce deter-

mina și exploatarea cu succes a uriașului potențial informativ existent în populație.

2.2. Modele și mijloace de prevenire a furtului în dauna avutului personal

Activitatea de elaborare a metodelor și mijloacelor de prevenire în materia in-

fracțiunilor de furt în dauna avutului personal " se bazează pe cunoașterea atât a cauze-

lor și condițiilor ce determină sau favorizează săvârșirea faptelor antisociale cât și a

metodelor și mijloacelor implicate de către făptuitori în comiterea celor mai frecvente

genuri de infracțiuni"152.

În țara noastră, cauza cel mai des întâlnită rezidă în situația materială precară a

unor persoane sau la altele nivelul de cultură generală foarte scăzut, în multe cazuri,

aceste cauze completându-se reciproc. Când apar condiții favorabile, lipsa pazei, inse-

curitatea bunurilor și banilor, naivitatea proprietarilor etc., persoanele predispuse profi-

tă de asemenea situații și săvârșesc sustrageri din avutul personal, prin care produc ce-

tățenilor ori societăților comerciale importante pagube materiale (hoții oportuniști).

Avându-se în vedere natura cauzelor și condițiilor ce determină sau favorizea-

ză săvârșirea infracțiunilor de furt în dauna avutului personal, au fost luate măsuri care

trebuie să fie repetate și aplicate de toate organele de la orice nivel. Asemenea măsuri,

cu eficiență și mai sporită vor trebui luate și în continuare pentru combaterea criminali-

tății judiciare. În acest sens vor trebui menționate:

preocuparea mai intensă pentru încadrarea în muncă și în activitatea socială

a tuturor cetățenilor;

152 Ion Mircea, op. cit. pag. 10;

251

îmbunătățirea muncii educative de masă și popularizarea legilor;

asigurarea servirii materiale și culturale corespunzătoare a cetățenilor;

intensificarea activității și a metodelor privind crearea unei puternice opinii

de masă împotriva manifestărilor antisociale de furt în dauna avutului personal

necesitatea aplicării sancțiunilor severe corespunzătoare acelora care încal-

că legile și fură din avutul personal.

Metodele și mijloacele de prevenire cu caracter general, aplicabile cu succes în

cadrul societăților comerciale, caselor particulare, autoturismelor personale etc., pot fi:

buna organizare a pazei la nivelul locului, obiectivului;

păstrarea bunurilor materiale și a valorilor de orice fel în locuri și încăperi

greu de pătruns a persoanelor străine;

asigurarea de încuietori moderne corespunzătoare;

declanșarea automată a dispozitivelor de alarmă sonoră și optică în momen-

tul pătrunderii într-un perimetru anumit, ori a atingerii obiectelor apărate.

Mai pot fi amintite măsurile pentru prevenirea furturilor din/de casele de bani.

Unele case de bani sunt fabricate cu pereți dubli din tablă metalică foarte rezistentă, în

interiorul cărora se introduc substanțe care în momentul spargerii pereților, venind în

contact cu aerul, produc gaze toxice sau explozii, ce obligă infractorii la întreruperea

operațiilor de sustragere a banilor sau altor valori.

În elaborarea metodelor tehnico-organizatorice de prevenire a infracțiunilor de

furt în dauna avutului personal, se va ține seama după cum am amintit deja de cauzele

care au favorizat posibilitatea săvârșirii lor, precum și de posibilitățile tehnice organi-

zatorice disponibile.

Din categoria măsurilor luate sub aspect criminalistic pentru prevenirea infrac-

țiunilor de furt, amintim:

- înregistrarea penală a celor urmăriți și condamnați;

- înregistrarea persoanelor dispărute, a obiectelor și valorilor furate;

- înregistrarea cauzelor penale cu a.n.;

- înregistrarea penală a procedeelor folosite în anumite categorii de furturi;

- organizarea rețelei de capcane preventive și de alarmă etc.

Aceste metode și procedee sunt folosite pentru:

- identificarea cât mai rapidă a infractorilor

- asigurarea securității bunurilor, atât cu echipe de paznici cât și cu ajutorul

unor sisteme de alarmare.

În fine, mai menționăm că în condițiile actuale ale perioadei de tranziție, o im-

portanță deosebită se acordă prevenirii delicvenței juvenile, cât și nedelicvenți, prin

organizarea unor instituții moderne, unde să li se asigure școlarizarea și calificarea într-

o meserie.

2.3. Organizarea activității de combatere

În cadrul activității de combatere a autorilor infracțiunii, un aspect deosebit de

important îl reprezintă cunoașterea modurilor de operare folosite de infractori. Este de

remarcat că în practică, în puține situații se mai întâlnesc moduri de operare standard,

de cele mai multe ori infractorii îmbinând mai multe moduri de operare pentru a-și

atinge scopul propus, folosind un mod sau altul în funcție de condițiile concrete exis-

252

tente în fiecare caz în parte. Tot în ceea ce privește modurile de operare, se remarcă

tendința multor infractori de a le schimba sau uniformiza pentru a îngreuna exploatarea

evidențelor și cartotecilor criminalistice, însă putem distinge câteva moduri de operare

mai frecvent folosite.

Astfel, în cazul spargerii caselor de bani, autorii infracțiunilor au folosit cel

mai adesea moduri de operare cum ar fi153:

tăierea cu pânza de bomfaier a buloanelor de la balamale, a zăvoarelor (în-

cuietorilor) sau al unui colț al casei de bani;

smulgerea tablei din nituri;

tăierea unui perete lateral cu ajutorul "gurii de lup" (balerina) sau cu flex;

spargerea peretelui casei de bani cu ajutorul unor instrumente cum sunt târ-

năcopul, dalta și ciocanul, toporul, ș.a.

perforarea în jurul sistemelor de închidere a peretelui folosind bormașina

electrică;

distrugerea pereților casei de bani prin folosirea aparatului de sudură și chi-

ar a explozivilor.

Aceleași moduri de operare sunt folosite și pentru spargerea dulapurilor și fișete-

lor metalice. În cazul caselor de bani, se observă faptul că sistemul de mânuire al banilor

în țara noastră până în decembrie 1989, a îngustat foarte mult sfera de activitate a infrac-

torilor specializați în comiterea furturilor prin spargerea caselor de bani. Totuși, aseme-

nea gen de infracțiuni s-au mai comis și, în condițiile creșterii alarmante a stării infracți-

onale din prezent, ne putem aștepta la apariția unor adevărați "specialiști" în acest dome-

niu. Aceasta în special datorită existenței unor condiții favorizatoare cum sunt:

păstrarea valorilor monetare în case de bani fără a mai instala și alte sisteme

de alarmare și pază;

păstrarea valorilor în case de bani vulnerabile, nesigure.

Practica poliției de investigații criminale a scos în evidență faptul că infractorii,

cel mai adesea au întâmpinat greutăți mici la pătrunderea în locurile unde se aflau case

de bani, ca, în cazul în care casa de bani a fost spartă, a fost vorba de un model fragil,

pentru că acolo unde au întâmpinat o rezistență mai mare, au renunțat. De asemenea, s-

au întâlnit și situații în care infractorii au furat casa de bani, au transportat-o în alte

locuri sigure pentru ei și, abia după aceea au trecut la spargerea ei.

În cazul spargerii ușilor sau încuietorilor acestora, infractorii folosesc de obi-

cei instrumente dinainte pregătite (ranga, levier, șurubelnița, etc.), iar apoi trec la

smulgerea acestora din toc sau din ușă. Uneori se acționează asupra balamalelor. Tot

pentru realizarea scopului infracțional, spărgătorii folosesc și mijloace ocazionale pen-

tru forțarea ușilor (târnăcop, bare din metal, etc.) și chiar unele instrumente de tăiat

(bomfaier, clește pentru tăiat fier beton) pentru forțarea ușilor asigurate cu belciuge,

lanțuri și lacăte. Pentru forțarea încuietorilor infractorii folosesc un instrument denumit

"buldozer". De asemenea, se mai utilizează în același scop și cricuri sau chiar se folo-

sește forța fizică pentru smulgerea încuietorilor ori îndepărtarea unor panouri de la ușă.

Pentru forțarea sistemelor de închidere al ferestrelor, infractorii uzează de in-

strumente dinainte pregătite sau găsite ocazional la fața locului (levier, rangă, scoabă,

șurubelniță, etc.) și uneori, utilizează forța fizică pentru forțarea ferestrelor.

153 Curs Poliţie Judiciară, vol. I, Editura M.A.I., Bucureşti, 1996, pag. 162;

253

Spargerea geamului pentru a pătrunde în interior sau pentru a ajunge la siste-

mul de închidere al ferestrei sau ușii, ori pentru a fura din vitrină, este un alt mod de

operare frecvent întâlnit. Unii infractori sparg geamul vitrinei ori ferestrei aruncând o

piatră de pe trotuarul paralel și apoi își continuă drumul o perioada de timp. Dacă con-

stată că nu au fost văzuți sau auziți de nimeni, se reîntorc și fură din vitrină diferite

obiecte sau se introduc în interior prin geamul spart de unde fură și apoi dispar. Când

nu doresc să facă zgomot lipesc pe geam înainte de a-l sparge, hârtie cu ajutorul unor

substanțe lipicioase astfel că zgomotele ce s-ar putea produce prin aplicarea loviturilor

sau prin căderea bucăților de sticlă sunt diminuate. Tot în acest scop, unii infractori

folosesc diamante cu ajutorul cărora taie o porțiune de geam pe care anterior au aplicat

o ventuză de cauciuc astfel că sticla fiind ținută de ventuză nu cade, deci se evită pro-

ducerea zgomotelor.

Specifică infractorilor care provin din rândul romilor privind modul de opera-

re, este scoaterea geamului din cercevele sau scoaterea ferestrei cu toc din zid.

Atunci când, pentru a pătrunde în interior, infractorii recurg la spargerea plan-

șeului, zidului sau podelei, folosesc de regulă, instrumente cum ar fi : răngi, dălți,

scoabe, domuri, burghie, ciocane sau alte obiecte din metal ascuțite la unul din capete.

De obicei se folosește o daltă sau dom din oțel și un ciocan, unul dintre instrumente

având la capăt un manșon din cauciuc pentru a amortiza zgomotul produs de lovituri.

Pentru înmuierea tencuielii și a mortalului dintre cărămizi, spărgătorii folosesc oțet sau

alte lichide, iar apoi cu un obiect metalic, îndepărtează cărămizile și pătrund în interior.

Din punct de vedere statistic, cel mai frecvent folosit instrument pentru sparge-

rea zidurilor este târnăcopul. Spargerea pereților laterali ai unor chioșcuri sau tonete

se realizează de obicei prin folosirea acelorași metode.

Spargerea plafonului se realizează prin găurirea cu un burghiu și apoi decupa-

rea cu fierăstrăul, când plafonul este din lemn, ori prin mărirea orificiului creat cu aju-

torul ciocanului și al domului de oțel. La aceste instrumente se adaugă o umbrelă folo-

sită pentru a colecta resturile de tencuială și, evitându-se în acest fel producerea de

zgomote prin căderea acestora pe podea. Uneori, infractorii aleg ca metodă de pătrun-

dere varianta decupării unei porțiuni din podea.

Datorita unor condiții favorizatoare cum ar fi dezvoltarea turismului și tendin-

țele unor cetățeni străini și români de a-și investi banii în opere de artă, în prezent se

manifestă o recrudescență a furturilor din biserici, mânăstiri și muzee. În aceste cazuri,

apar tot mai frecvent implicați cetățeni străini, în toate ipostazele infracționale. Se cu-

nosc multe cazuri când "turiști" străini, după o studiere amănunțită a acestor obiective,

s-au și fixat asupra obiectelor de valoare dorite, pur și simplu au dat comandă unor in-

fractori români pentru a le sustrage, sau uneori, chiar le-au sustras ei personal.

De cele mai multe ori, infractorii au pătruns în aceste locuri prin chei potrivite

(pontoarcă) ori prin folosirea cheilor originale lăsate de cei care administrau aceste

locuri în locuri unde au fost găsite cu ușurință. Alteori, au pătruns prin ușile sau feres-

trele lăsate deschise sau neasigurate. Au fost puține cazuri când neputând apela la

aceste moduri de operare, infractorii au trecut la spargerea sau forțarea încuietorilor sau

ferestrelor.

Un mod de operare des utilizat mai ales în cazul furturilor din muzee, este cel

al rămânerii în interiorul acestora în diverse locuri ascunse încă din timpul zilei, iar

noaptea, după ce-au comis furtul să iasă prin escaladarea ferestrelor.

În toate cazurile când se constată furturi din case de bani, dulapuri și fișete me-

254

talice, iar acestea nu prezintă urme de violare, rezultă că autorii s-au folosit de o cheie

mincinoasă sau chiar de cheia originală, ajunsă prin diferite modalități, în posesia lor.

Infractorii folosesc frecvent metoda obținerii mulajului cheii originale pe dife-

rite materiale ca: plastilină, ceară de albine, ghips stomatologic, pe care, datorită plasti-

cității lor, rămâne imprimată configurația cheii originale, după care infractorii confec-

ționează o cheie asemănătoare. Mulajul de pe cheia originală și apoi confecționarea

unei chei potrivite după mulaj, se pot realiza chiar de către persoanele care au manipu-

lat anterior cheia respectivă, în speranța că, ulterior, vor avea posibilitatea să o folo-

sească pentru comiterea unui furt.

De multe ori, infractorii pătrund prin spargere și chei potrivite în diverse uni-

tăți economice cu scopul de a fura obiecte, bani și alte valori, dar în timp ce caută prin

sertare și alte locuri, găsesc cheia de la casa de bani ascunsă "într-un loc sigur" de către

deținătorul ei. Cu această cheie este foarte ușor să deschidă ușa casei de bani și să fure

valorile aflate aici.

Pentru deschiderea încuietorilor speciale (broaște, yale, zeiss, damm etc.) in-

fractorii au mai multe posibilități, în afară de folosirea cheii originale. Astfel, ca și în

cazul deschiderii caselor de bani, ei pot încerca obținerea unui mulaj după cheile origi-

nale, după care urmează confecționarea unor chei potrivite care vor fi folosite la comi-

terea furtului.

O altă posibilitate, oferită chiar de fabrică, o reprezintă folosirea unei "chei po-

trivite". Infractorii își pot procura un număr oarecare de chei pentru principalele tipuri

de încuietori și apoi, la comiterea furturilor, prin încercări repetate găsesc cheia care se

potrivește. Cu toate că numărul combinațiilor posibile pentru verturi și chei este de or-

dinul sutelor de mii, cu circa 30-40 de chei diferite se poate deschide orice încuietoare

tip yale confecționată de URBIS și aceasta datorită deficiențelor de construcție, pentru

că se admit toleranțe prea mari.

Pentru realizarea scopurilor lor, infractorii au inventat un dispozitiv numit

"pontoarcă" format dintr-o cheie tip yale obișnuită căreia i s-au polizat zimții și la care,

în momentul folosirii, se adaugă una sau mai multe lame subțiri, oțeloase și elastice pre-

văzute cu zimți de diferite dimensiuni. Cu acest dispozitiv, prin încercări repetate se acți-

onează asupra verturilor încuietorilor, reușind să o deschidă printr-o simplă răsucire.

Atunci când infractorii au făcut pregătiri minuțioase în vederea furtului și, cu

ocazia studierii locului viitoarei lovituri, constată că ușa este prevăzută, cu încuietori

duble din care numai una poate fi deschisă cu pontoarcă, în noaptea care precede comi-

terea faptei blochează sau defectează încuietoarea respectivă prin introducerea de sco-

bitori, bete de chibrit, sârme, ace.

Dacă se merge la nimereală - fără o pregătire anterioară – infractorii fie că ac-

ționează numai la ușile (încuietorile) pe care știu să le deschidă prin chei potrivite, fie

că sunt pregătiți să acționeze și prin spargere atunci când cheile potrivite se dovedesc a

fi neputincioase. De asemenea, cel mai adesea, chiar dacă se pătrunde prin folosirea

cheilor potrivite, pentru deschiderea dulapurilor, fișetelor și chiar a caselor de bani

aflate în interior, se apelează la instrumente de spargere.

Pentru deschiderea încuietorilor simple și a lacătelor, infractorii folosesc în ge-

neral, aceleași moduri de operare descrise anterior, prin efectuarea adaptărilor specifi-

ce. La acestea se adaugă deschiderea încuietorilor cu ajutorul unui set de șperacle ("pas

– par – tout ") ori a cheilor de dimensiune lată. Totuși, având în vedere ușurința cu care

pot fi tăiate sau smulse belciugele sau lanțurile de care se prind lacătele ori chiar toarte-

255

le acestuia, cel mai adesea infractorii recurg la instrumentele de spargere sau tăiere,

putând acționa mult mai rapid și mai sigur. Se cunosc unele cazuri când, după ce au

înlăturat lacătul prin diverse moduri, infractorii pătrundeau înăuntru, punând în locul

lacătului spart un lacăt de-al lor, operând în voie pentru că nimeni nu realiză că este alt

lacăt ci doar că există un lacăt.

256

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI POLIȚIENEȘTI CE SE EXECUTĂ ÎN CAZUL

FURTURILOR DIN LOCUINȚE

3.1. Modalități de sesizare și modul de acțiune pentru întreprinderea pri-

melor activități operative

Este cunoscut faptul că formațiunile de investigații criminale se confruntă în

marea majoritate a cazurilor cu probleme legate de soluționarea unor lucrări cu a.n. Ele

sunt sesizate despre săvârșirea unei fapte penale prin oricare din modurile de sesizare

prevăzute de art. 288 C.p.p., respectiv plângere, denunț sau din oficiu.

La primirea sesizării este obligatorie identificarea persoanei care a făcut plângerea

sau denunțul, verificarea sesizării, impunându-se mai ales atunci când s-a făcut telefonic de

către persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile.154 În cazul în care, din se-

sizare nu rezultă probe sau indicii temeinice de vinovăție, se acționează în conformitate cu

prevederile referitoare la rezolvarea informațiilor de prima sesizare - identificarea persoanei

semnalate, verificarea ei la cazier judiciar și evidența operativă, efectuarea unor investigații

complexe la domiciliu, loc de muncă și în locurile frecventate și dacă suspiciunile sunt te-

meinice, se trece la încadrarea informativă a suspectului. Dacă informația cuprinde infor-

mații privind timpul, modul și locul în care se va săvârși fapta, iar persoana arătată este

cunoscută cu antecedente penale, se iau de urgență măsurile prinderii în flagrant.

Când informațiile cuprind date privind locul sau persoanele la domiciliul căro-

ra se află obiecte provenite din infracțiuni, se vor lua măsuri pentru evitarea dispariției

sau distrugerii acestora, concomitent cu stabilirea locului de unde au fost sustrase și a

persoanei capabile să le identifice (persoana vătămată sau martori). În situația în care

asemenea obiecte sunt ascunse în locuri izolate, se iau masuri pentru a se asigura su-

pravegherea directă și discretă în vederea identificării persoanelor care vin să le ridice.

Atunci când sesizarea se referă la comiterea unor furturi din locuințe se impu-

ne constituirea echipei de cercetare și deplasarea acesteia la locul faptei.155 Deplasarea

la fața locului trebuie să se facă cu maximă operativitate. Orice întârziere pune sub

semnul întrebării buna desfășurare a cercetării precum rezultatul activităților ulterioare.

Practica poliției judiciare a demonstrat că atunci când echipa de cercetare a ajuns la

locul faptei într-un timp scurt, șansele de descoperire și examinare a tuturor urmelor

infracțiunii au fost mult mai mari, posibilitățile de distrugere, dispariție și modificare a

acestora reducându-se la minimum.

Imediat după sosirea la fața locului și înainte de a începe examinarea propriu-

zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente, în a căror organizare și

desfășurare șeful echipei are rolul hotărâtor. La efectuarea cercetării la fața locului în

imobil, trebuie să se țină seama de destinația acestuia, cât și de locul în care este situat,

mediul urban sau rural, condițiile meteorologice, etc.

154 Codul de procedură penală al României,art.294 155 Instrucţiunile M.A.I. nr. S/420/2003 privind cercetarea la faţa locului de către unităţile şi subunităţile

de poliţie;

257

Într-un apartament, cercetarea trebuie să cuprindă toate încăperile, inclusiv de-

pendințele și spațiile folosite în comun. În localitățile rurale, pe lângă spațiile de locuit,

în limitele locului de cercetat vor fi incluse toate anexele gospodărești.

În cadrul primelor activități operative întreprinse intră și asigurarea unor mă-

suri de pază a locului faptei în scopul înlăturării posibilității de producere a unor modi-

ficări în aspectul locului unde s-a comis infracțiunea, iar apoi determinarea modificări-

lor care au survenit în aspectul inițial al locului faptei, cu ajutorul păgubașului, a per-

soanelor care cunoșteau aspectul inițial.

3.2. Activități specifice întreprinse de organele de poliție în cazurile cu

A.N.

3.2.1. Specificul cercetării la fața locului156 în cazul furturilor din locuințe

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod

substanțial la realizarea scopului procesului penal. În accepțiunea legii procesual pena-

le, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la adminis-

trarea sau la aflarea unor mijloace de probă 157.

Obiectul cercetării la fața locului îl constituie perceperea nemijlocită a locului

unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea

urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având

ca scop stabilirea naturii și a împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesa-

re identificării autorului.

După ce se stabilește că sesizarea privește un fapt real, la fața locului trebuie să

se deplaseze urgent echipa de cercetare, în cazuri deosebite raportându-se telefonic și

la eșaloanele superioare. Efectuată la timp, atent și calificat, cercetarea la fața locului

poate duce la lămurirea numeroaselor probleme și situații ce apar în fiecare caz în par-

te, cum ar fi:

existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o infracțiune;

căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracțiunii;

activitățile desfășurate de aceștia la locul faptei;

instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;

locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracțiunii;

numărul făptuitorilor;

bunurile și valorile care lipsesc;

persoanele care au perceput fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;

modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele care le au făcut și

scopul acestora;

cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat

săvârșirea infracțiunii;

măsurile de prevenire ce trebuiesc luate în viitor, etc.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor

156 Art. 192, NCP; 157 V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului Penal al României. Partea specială. Editura Acadami-

ei,1971,pag 169

258

care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau

cu alte persoane(C. Pen. art. 192 alin 2).

Stabilirea de către polițist a modului de operare, îi dă posibilitatea acestuia să

descopere dacă au fost sau nu mai mulți infractori, dacă aceștia cunoșteau topografia

locului faptei, dacă știau sau nu unde sunt valorile sustrase, dacă au urmărit sau nu

anumite valori ori bunuri, dacă sunt începători în "meserie" sau profesioniști, dacă au o

anumită construcție fizică (minori), etc.

Cercetarea la fața locului se dovedește a fi una din cele mai complexe activități

desfășurate de formațiunile de Investigații Criminale. Importanța acestei activități este

dată și de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările dar, de cele mai

multe ori, condiționează însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză. Pe de altă

parte, asigurând identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă și, pe această

bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă

o importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și combaterii operative a infracțiunilor

si făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.

3.2.2. Investigații și audieri de persoane ce se execută după terminarea

C.F.L.

În condițiile în care marea majoritate a infractorilor acționează la fața locului

cu mănuși, nu lasă urme și de multe ori, schimbă modul de operare de la o faptă la alta,

este deosebit de dificil să-i identificăm prin mijloace criminalistice (comparări dacti-

loscopice, exploatarea cartotecilor modus operandi, AFIS - 2000, etc.).

Cel mai adesea, rezolvarea cazurilor s-a datorat activităților investigative și de

cercetare a persoanelor suspecte depistate în diverse ocazii. Dezideratele muncii lucră-

torului de investigații criminale sunt tocmai de a acționa ofensiv înainte de comiterea

infracțiunilor, pentru prevenirea acestora și operativ pentru prinderea făptuitorilor

atunci când aceștia au acționat.

După terminarea cercetării la fața locului se trece la executarea unor investiga-

ții, verificări și audieri de persoane, stabilindu-se obiectele sustrase și caracteristicile

acestora, modul de operare, scopul și mobilul. Polițistul are posibilitatea să aprecieze,

în funcție de volum și greutate, dacă au folosit sau nu autovehicule pentru transportul

acestora obiecte.

În funcție de rezultatele obținute va ști unde trebuie să insiste în efectuarea

unor investigații pentru identificarea unor martori care să fi observat în zilele anterioare

ori în perioada comiterii furtului, persoane cu comportament suspect sau a căror pre-

zență la locul comiterii faptei este nejustificată.

Dacă din cercetarea la fața locului se deduce că autorul cunoștea interiorul

locuinței unde s-a comis furtul, investigațiile vor fi orientate în direcția stabilirii cercu-

lui de relații al păgubașului și al celorlalți membrii ai familiei sale. Prin discuții directe

cu aceștia, prin investigații sau cercetări, se va căuta să se stabilească comportamentul

acestora, întrucât de multe ori păgubașii intră în diverse combinații cu tot felul de per-

soane și acestea, ori trec direct la comiterea furtului, ori vând pontul altor infractori. O

atenție deosebită trebuie acordată și copiilor păgubașilor întrucât de multe ori, în ab-

sența părinților, aceștia aduc la domiciliu diverși tineri sau tinere din rândul cărora pot

proveni autorii sau cei care au vândut informațiile celor interesați.

Atunci când se reclamă comiterea unui furt având în vedere că cel mai adesea

259

evenimentul a intervenit în timpul nopții, după cercetarea la fața locului vor fi audiați

toți cei care, în perioada respectivă, au avut atribuții de pază și control. Astfel se va

putea stabili intervalul de timp când s-a comis furtul și, eventual semnalmentele ori

identitatea persoanelor legitimate pe timpul nopții în perimetrul respectiv.

În cadrul activităților întreprinse la fața locului, a primelor investigații și veri-

ficări, vor trebui stabilite și eventualele împrejurări negative. Practica a demonstrat că,

în unele situații, gestionarii sau chiar păgubașii înscenează comiterea furtului prin

spargere sau chei potrivite, din diverse motive:

lipsuri în gestiune;

vânzarea bunurilor comune pe timpul când unul din soți era plecat;

comiterea furturilor de către persoane cu care reclamantul a întreținut relații

extraconjugale.

Trebuie manifestată circumspecție în efectuarea cercetărilor atunci când

rec1amantul figurează în evidențe ca homosexual, gazdă de infractori, prostituată, biș-

nițar, proxenet, aceștia căzând adesea victimă partenerilor cunoscuți ocazional sau in-

fractorilor de la care a cumpărat obiecte la prețuri derizorii.

Întrucât în marile orașe formațiunile de investigații criminale au un volum ridi-

cat de muncă echipa de cercetare confruntându-se cu multiple evenimente, după efec-

tuarea cercetării la fața locului, pentru audieri va rămâne în teren numai un ofițer de

judiciar. Acesta va cere păgubașului să indice toate obiectele care au fost sustrase, să le

descrie în amănunt, să precizeze toate caracteristicile de identificare și seriile acestora.

După aceea se vor audia și persoanele identificate prin investigații, încercându-

se obținerea unor informații referitoare la semnalmentele persoanelor suspecte. În baza

rezultatelor obținute, se procedează la întocmirea raportului de evenimente și a raportu-

lui cu propunere de punere sub urmărire a persoanelor după semnalmente și a obiecte-

lor după caracteristici.

Având în vedere documentele existente, fiecare șef are obligația să instruiască

efectivele din subordine, cerându-le să monitorizeze cu prioritate locurile frecventate

de infractori sau cele tradiționale unde se valorifică ori se consumă produsele infracțiu-

nii. Aici se au în vedere în special locurile unde lucrează suspecții, membrii de familie

sau legăturile acestora.

În funcție de modul de operare, prejudiciul cauzat și personalizat, pentru soluțio-

narea cauzei se poate constitui un colectiv de polițiști ori este preluată de ofițerul de la

Investigații Criminale în zona căruia s-a comis furtul. Atunci când se constituie un colec-

tiv, șef al acestuia este numit un ofițer cu o vastă experiență în muncă, specialist pe linia

furturilor din locuințe, care va forma un prim cerc de bănuiți în care va include persoane-

le indicate de păgubaș sau martori, persoanele la domiciliul cărora a condus câinele de

urmărire, persoanele cunoscute cu mod de operare asemănător, persoanele care și-au

schimbat comportamentul sau au dispărut de la domiciliu după comiterea faptei, etc.

Se întocmește un plan de acțiune cu sarcini și responsabilități precise pentru fi-

ecare membru al colectivului, avându-se în vedere executarea de acțiuni în gări, auto-

gări și la punctele de control la ieșirea din localitate, în locurile frecventate de infrac-

tori ori unde aceștia valorifică produsele infracțiunilor, la domiciliul gazdelor de infrac-

tori și a favorizatorilor fiind invitați și cercetați la organul de poliție, când comportarea

acestora pare a fi suspectă, efectuându-se de la caz la caz și o percheziție domiciliară.

O acțiune importantă o constituie verificarea la domiciliul și la locul de muncă al

260

primilor suspecți, urmărindu-se comportamentul lor, dacă este sau nu agitat, reacția celorlalți

membrii ai familiei, vizitarea tuturor încăperilor, controlarea dulapurilor, șifonierelor, etc.

Dacă în locuință se observă obiecte provenind din infracțiune ori de provenien-

ță dubioasă, se va trece la efectuarea percheziției domiciliare în baza mandatului de

percheziție obținut, cu sprijinul Parchetului. În asemenea cazuri, în apropierea locuinței

suspectului, până la sosirea ordinului parchetului și a echipei de intervenție, trebuie să

stea un lucrător de poliție care să poată interveni atunci când membrii familiei vor în-

cerca să facă să dispară din locuință diverse obiecte.

Când se constată că suspectul căutat nu se află nici la domiciliu nici la locul de

muncă și se stabilește că dispariția este legată de comiterea infracțiunii, se iau măsuri

urgente de punere în urmărire și comunicat la P.C.T.F. dacă există date din care rezultă

că infractorii vor să părăsească fraudulos țara, avându-se în vedere și autovehiculele

acestora. În paralel cu aceste activități, ofițerul de judiciar după ce va elimina prin

comparări urmele digitale create de păgubaș și membrii familiei sale, va executa foto-

gramele urmelor digitale rămase și va efectua comparări insistând pe amprentele pri-

melor persoane incluse în cercul de bănuiți și a infractorilor dispăruți din localitate du-

pă comiterea furtului. De asemenea, va executa planșa fotografică pentru a fi anexată la

procesul verbal de cercetare la fața locului.

În conformitatea cu Codul penal, capitolul IV, Efectuarea urmăririi penale,

secțiunea 1, Desfășurarea urmăririi penale, Art. 305, Începerea urmăririi penale

(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se con-

stată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale pre-

văzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi pena-

le cu privire la faptă.

(2) Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță care cuprinde, după

caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) și g).

(3) Când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o

anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul

dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobân-

dește calitatea de suspect.

(4) Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obți-

nerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectu-

area urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după înde-

plinirea condiției.

Când în acea zonă se comit mai multe furturi prin folosirea unor moduri de

operare asemănătoare și există indicii temeinice că autorii sunt aceeași, se întocmește

un singur plan de măsuri informativ-operatorie, criminalistice și de cercetare.

3.2.3. Constatări tehnico științifice și expertize criminalistice

În principiu, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor presupune

aceleași activități pregătitoare, iar efectuarea lor aceleași metode și tehnici de lucru158.

Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor sau constatărilor tehnico-

științifice impune desfășurarea mai multor activități.

158 Ion Anghlescu în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, Serv editorial şi cinematografic, M.I.

1978, p. 20;

261

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este și acela potri-

vit căreia orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce con-

firmă teza consacrată și anume că nu există infracțiune perfectă159.

Organul de urmărire penală intră în posesia urmelor și a mijloacelor materiale

de probă cu ocazia efectuării diferitelor activități cum ar fi: cercetarea la fața locului,

percheziția, ridicarea de diferite obiecte și înscrisuri, etc. Atât urmele cât și celelalte

mijloace materiale de probă, nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost anali-

zate, interpretate și valorificate pentru obținerea unui maxim de date menit să contribu-

ie la împrejurările privind condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea. Pentru valori-

ficarea urmelor și mijloacelor materiale de probă sunt necesare cunoștințe de speciali-

tate și mijloace tehnice adecvate.

Înainte de dispunerea expertizei ori constatării tehnico-științifice, se va face o

analiză temeinică a necesității și utilității acestora pentru a nu se apela la concursul

specialiștilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări care pre-

zintă importanță pentru cauză.

Această analiză se impune deoarece multe probleme pot fi lămurite prin desfă-

șurarea altor activități cum ar fi: ascultarea de persoane (martori, învinuiți, părți vătă-

mate), reconstituiri, confruntări, ridicări de obiecte și înscrisuri, etc. Când există peri-

colul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și

este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de ur-

mărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând din ofi-

ciu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice. Ofițerii de poliție trebuie

să stabilească obiectul constatări tehnico-științifice, formulează întrebării la care trebu-

ie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.160

3.2.4.Percheziția domiciliară.

Potrivit codului de procedură penală, percheziția este o activitate de urmărire

penală ce constă în căutarea asupra unei persoane, în locuință sau locul ei de muncă ori

în locurile deschise publicului a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existență

ori deținere este tăgăduită, în vederea descoperirii și administrării probelor necesare

soluționării juste a cauzelor penale. Percheziția este dispusă atunci când persoana căre-

ia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deține-

rea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei per-

cheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.161

O pondere deosebită în instrumentarea cauzelor penale o are percheziția întru-

cât poate duce la descoperirea de obiecte, înscrisuri, valori necesare dovedirii vinovăți-

ei făptuitorilor. De modul cum aceasta este organizată și desfășurată depinde uneori

soluționarea temeinică și legală a cauzei. Prin efectuarea percheziției se poate asigura

realizarea unuia sau mai multor scopuri după cum urmează:

- descoperirea de obiecte care conțin urmele infracțiunii care au fost folosite

sau destinate să fie folosite la aflarea adevărului;

159 Ion R. Constantin, Unele metode şi principii ale criminalisticii în „Şcoala românească de criminalisti-

că”,Bucureşti, 1975, pag.70 160 C. pr. pen. art. 172; 161 Codul de Procedură Penală al României art. 159;

262

- găsirea de obiecte, bunuri-produs al infracțiunii;

- descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a suspectului ori inculpatului sau

a părții responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea

recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracțiune;

- găsirea obiectelor procurate cu sumele însușite;

- descoperirea de bunuri deținute contrar legii;

- găsirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pe-

depsei;

- găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu etc.

În literatura de specialitate este cunoscuta importanța percheziției, determinată

de faptul că în multe împrejurări ea devine decisivă în soluționarea cauzei penale, prin

obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost

săvârșită o infracțiune, precum și a identificării autorului 162.

O percheziție devine oportună numai în momentul în care există presupuneri

întemeiate că într-un anumit loc sau asupra unei persoane se vor găsi obiecte având

legătură cu faptele sau împrejurările cauzei cercetate. Cunoașterea exactă a locului în

care urmează să se efectueze percheziția, în special cea domiciliară, este o regulă de

mare importanță ce trebuie respectată în toate împrejurările, cu atât mai mult în cazuri-

le complexe. Pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor ce vor fi perchezi-

ționate, se va proceda cu maximă discreție, evitându-se alertarea persoanelor vizate.

Un alt aspect important ce trebuie avut în vedere la efectuarea percheziției îl

reprezintă cunoașterea persoanelor la care urmează a se desfășura această activitate.

Cunoașterea se referă la personalitatea, gradul de cultură, profesiunea, viața de familie,

raporturile cu vecinii, pasiuni, etc., ale celui percheziționat, fără a se neglija celelalte

persoane care locuiesc împreună.

Determinarea momentului cel mai potrivit de efectuare a percheziției are o

semnificație deosebită pentru reușita acestui act procedural.

Prin specificul său, percheziția este un act cu caracter inopinat ce trebuie efec-

tuat, de regulă, cu maximă operativitate. Cu toată graba, nu trebuie uitată pregătirea sa

atentă, cu excepția unor situații de genul infracțiunilor flagrante. Uneori percheziția

trebuie amânată în scop tactic, în scopul de a liniști persoana suspectă, care nu va mai

ascunde bunurile furate.

Organul judiciar care efectuează și conduce percheziția, în funcție de gradul de

dificultate al acesteia, de mărimea locurilor sau terenurilor percheziționate, va trebui să

formeze o echipă dintr-un număr suficient de persoane care să-l ajute la căutarea obiec-

telor sau înscrisurilor, precum și în asigurarea pazei locului percheziționat. Dacă natura

cauzei o impune, în echipă vor fi incluși specialiști din diverse domenii, în măsură să

sesizeze mai bine, spre exemplu, modificări destinate amenajării de ascunzători în zi-

duri, parchet, mobilă, tocuri de uși sau ferestre, în băi, W.C.-uri, etc.

Percheziția se efectuează în prezența unor martori asistenți, care trebuie selec-

ționați numai dintre persoanele care nu au nici o legătură cu cei implicați în comiterea

infracțiunii și nici un interes în cauză. Nu este indicat să se folosească martori găsiți la

fața locului, care ar putea fi complici ai autorului infracțiunii.

Persoana la care se efectuează percheziția va trebui să fie prezentă la desfășu-

162 C. Bulai, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol I, pag 238, G.Teodoru, L

Moldovan, Drept procesula penal, Ed.didactică şi pedagogică, Bucureşti,1979,pag 134;

263

rarea acestei activități, iar dacă aceasta nu poate, în prezența unui reprezentant al aces-

teia, al unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitatea de exercițiu.

Sunt situații în care obiectele căutate nu pot fi descoperite de la bun început.

Într-o asemenea împrejurare este posibil să se constate o anumită relaxare a persoanei

percheziționate, dar după reluarea căutării în locul percheziționat anterior aceasta devi-

ne brusc agitată, încercând câteodată să se împotrivească.

Ridicarea obiectelor descoperite cu ocazia percheziției se face potrivit prevede-

rilor C.pr.pen.. Față de prevederile legii, pot fi ridicate obiectele sau înscrisurile având

legătură cu fapta cercetată și desigur, cele a căror deținere este interzisă de lege sau

care aparțin altor persoane, de la care au fost sustrase și care nu doresc să fie cunoscut

conținutul lor.

Principalul mijloc de fixare a rezultatelor acestor activități procedurale îl con-

stituie procesul verbal care, în raport de împrejurări, poate fi întregit cu fotografia și

filmul judiciar, înregistrarea videomagnetică și schițele locurilor percheziționate.

Procesul verbal trebuie să ofere o imagine fidelă, completă a tuturor constatări-

lor făcute cu ocazia percheziției, se redactează cu respectarea prevederilor C.pr.pen. și

cuprinde data și locul încheierii, ora la care a început și la care s-a terminat încheierea

procesului penal, numele, prenumele, calitatea și organul din care face parte cel care

efectuează percheziția, datele de identificare și ocupația celui percheziționat, ale celor-

lalte persoane aflate în încăpere și cele ale martorilor asistenți, obiecțiile și explicațiile

acestora, descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate.

Locul percheziționat se descrie în amănunt, la fel timpul efectuării și condițiile

în care au fost descoperite obiectele. Operațiile întreprinse în vederea descoperirii obi-

ectelor sau înscrisurilor se descriu în ordinea desfășurării lor. De asemenea sunt descri-

se detaliat obiectele descoperite cu prezentarea însușirilor care le individualizează.

În partea finală a procesului verbal se menționează obiectele ridicate precum și

cele care din cauza mărimii ori greutății nu pot fi transportate și rămân în custodia celui

percheziționat. Se face mențiune cu privire la eventualele fotografii, file executate sau schi-

țe. Fiecare pagină a procesului verbal este semnată de, toți participanții la percheziție.

Fotografia și filmul judiciar sunt mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor per-

cheziției și au menirea de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea descriptivă a procesului

verbal, de a întregi și ușura înțelegerea acestuia.

Cu ajutorul fotografiei și a filmului se obțin imagini de ansamblu al locului su-

pus percheziției, imagini ale obiectelor descoperite și ale locurilor unde au fost ascun-

se. Fotografiile se anexează la procesul verbal, iar filmul însoțește dosarul urmând a fi

valorificat prin proiectare.

Înregistrarea videomagnetică oferă avantajul redării fidele și complete în di-

mensiuni a principalelor momente pe care le parcurge percheziția efectuată În cazurile

ce prezintă un anumit grad de complexitate.

Schița este chemată să ofere o imagine de ansamblu a locului supus percheziți-

ei, precum și a locurilor în care au fost ascunse obiectele sau înscrisurile. Se întocmește

de obicei în cazul perchezițiilor efectuate în spații deschise de o anumită întindere, pre-

cum și în cazul locurilor închise de o construcție complicată, în vederea fixării exacte a

locurilor în care au fost ascunse obiectele.

264

3.2.5. Situații specifice ce pot apare pe parcursul acțiunilor polițienești

În cadrul acțiunilor polițienești se impune o evidență clară, centralizată la zi a tu-

turor cazurilor de furturi din locuință, cu evidențierea aspectelor comune, de asemenea este

necesară existența unei evidențe clare centralizate la zi a infractorilor cunoscuți cu antece-

dente penale, recidiviști în materie de furturi de acest gen, aflați în libertate.

Când există date că unii infractori recidiviști după liberarea din penitenciar au

început să fure, cele mai bune soluții sunt:

cercetarea acestora cât și a celor din grupul respectiv și exploatarea datelor

de interes operativ pentru prinderea în flagrant;

verificarea adreselor vizitate sau vizate;

identificarea persoanelor contactate și verificarea acestora prin investigații;

audierea persoanelor care au văzut sau cumpărat bunuri și obiecte de la in-

fractori;

organizarea de acțiuni, controale, patrulări de către polițiști îmbrăcați civil

și pânde în locurile în care infractorii vizează anumite unități comerciale sau locuințe

dintr-un anumit cartier;

organizarea de acțiuni polițienești pentru prinderea în flagrant a infractorilor

în timpul comiterii furturilor prin spargere și chei potrivite ori chiar în faza de tentativă.

Indiferent dacă cei ce au surprins infractorii sunt păgubașii, martorii ori alte

persoane, ofițerul de poliție va începe prin legitimarea tuturor persoanelor și luarea de

măsuri pentru conservarea urmelor ori a celorlalte mijloace de probă. Percheziționarea

corporală imediat, pe loc, a celor ce au fost prinși (persoanele suspecte).

Dacă suspectul a fost adus la sediul poliției de mai multe persoane li se va cere

să relateze ce cunosc, relatările să fie făcute în altă încăpere decât cea în care se află

suspectul, având grijă în permanență, ca suspectul să nu rămână singur pentru a nu se

automutila, iar când martorii afirmă că suspectul avea asupra sa și alte obiecte care însă

au dispărut pe timpul cât a fost adus la sediul poliției, se va încerca recuperarea lor re-

făcând drumul parcurs.

Dacă sunt mai mulți suspecți, înainte de a fi ascultați, aceștia vor fi separați în

diferite birouri, neavând voie să cunoască dispozițiile martorilor înainte de a fi audiați

în scris cu privire la faptele care li se impută, iar în cazul în care există riscul distrugerii

urmelor, paralel cu activitatea de audiere, o echipă se va deplasa la fața locului pentru

efectuarea cercetării, după care dacă există nepotriviri între depozițiile martorilor și

declarația suspectului, se va trece la efectuarea confruntării.

Având în vedere că a fost prins în flagrant și există suficiente probe sau indicii

de vinovăție, se efectuează percheziția domiciliară la locuința acestuia, în prezența

acestuia când nu se mai află nimeni la domiciliu și în absența acestuia când la locuința

suspectului sunt alți membri ai familiei.

Înainte de începerea acestei activități se va solicita predarea tuturor obiectelor și

bunurilor aduse de suspect, fără a fi achiziționate din comerț sau fără a avea o provenien-

ță legală, apoi se va executa o percheziție amănunțită, ridicându-se în vederea cercetării

toate obiectele, bunurile, valorile și înscrisurile ce pot avea legătură cu comiterea unor

infracțiuni, verificându-se totodată anexele și autovehiculele proprietate personală, sau

dacă cel în cauză lucrează se va face percheziție și la locul de muncă, nu înainte de a face

investigații pentru a stabili dacă a valorificat anterior obiecte la colegii de muncă.

265

Prinderea autorilor furturilor din locuință se mai poate realiza și cu ocazia va-

lorificării bunurilor, aceasta efectuându-se în prezența martorilor asistenți, obligatoriu

fiind ca înainte de a fi condus la sediul poliției, să i se facă o percheziție corporală su-

mară, iar după ascultarea acestuia se va proceda la întocmirea unui proces verbal și la

audierea în scris a suspectului, concomitent cu verificări în evidența persoanelor și obi-

ectelor urmărite, cât și al lucrărilor penale privitoare la comiterea unor furturi sau tâlhă-

rii, verificându-se și la cazier judiciar și evidența operativă.

Aceleași activități se desfășoară și atunci când sunt depistate persoane care

transportă bunuri a căror proveniența nu o pot justifica, obiectele respective ridicându-

se în vederea cercetărilor și se depun la camera de corpuri delicte, întocmindu-se fișa

tip de identificare criminalistică și darea în urmărire după semnalmente, pentru a se

vedea dacă nu provin din furturi în alte zone. Ordinul de dare în urmărire163 se pune în

executare de îndată, de către polițiști, care vor desfășura, la nivel național, activități de

identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite.164

3.2.6. Realizarea și extinderea cercetărilor

Atunci când orientarea lucrătorului sau a colectivului de cercetare a fost justă

reușindu-se introducerea în cercul de bănuiți a autorilor infracțiunii, există posibilitatea

de a desfășura activități conform planului de investigare și cercetare întocmit la începe-

rea cazului.

Apar însă și situații când autorii sunt prinși întâmplător cu ocazia executării

unor activități de rutină, datorită unor greșeli proprii ori sunt surprinși de către păgu-

bași sau de alți martori în momentul săvârșirii infracțiunii, sau sunt depistați în alte lo-

calități cu ocazia valorificării unor bunuri provenite din infracțiuni. În aceste situații

cercetarea și probarea vinovăției se fac cu mai multă greutate, pentru că se pleacă de la

autor la faptă și nu invers. Greutățile intervin datorită dificultăților identificării locului

de unde au fost sustrase bunurile găsite asupra infractorilor și uneori chiar identificării

lucrărilor penale referitoare la săvârșirea furturilor respective, mai ales dacă faptele au

fost comise în alte localități. În ambele situații, după prinderea autorilor, de modul în

care se organizează și se desfășoară activitatea de cercetare, depinde rezolvarea multor

cauze cu autori neidentificați și aflarea întregii activități infracționale.

Se impune încă de la început o cercetare amănunțită a infractorilor prinși, prac-

tica demonstrând numeroase cazuri în care o cercetare superficială a dus la nedescope-

rirea întregii activități infracționale. Au existat cazuri în care s-a constatat că suspectul

nu are nici o legătură cu infracțiunile comise pe raza de competență, iar lucrătorii s-au

rezumat doar la ridicarea obiectelor în vederea efectuării unor cercetări ulterioare lă-

163 C.p.p. art. 521 (4) Darea în urmărire se dispune prin ordin de IGPR.

(5) Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze

paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul

pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.

(6) De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie:

a) celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii;

b) organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. 164 C.p.p. art. 521, alin (1) Darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea,

localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în

executare a anumitor hotărâri judecătoreşti.

266

sând infractorii liberi, care, știind că mai devreme sau mai târziu va fi stabilită proveni-

ența ilicită a bunurilor, de regulă, dispar de la domiciliu și uneori chiar din țară, infrac-

țiunile săvârșite rămânând în evidența cauzelor cu A.N. până la prescripție.

Practica formațiunilor de investigații criminale a relevat cazuri când ofițerii sau

agenții de poliție au făcut primele cercetări, obținând câteva probe suficiente pentru

una sau mai multe fapte, care au justificat menținerea sau arestarea preventivă, a între-

rupt ancheta și au introdus infractorul în arest, dându-i astfel, involuntar, timp să-și

revină și să se gândească la declarațiile viitoare.

În acest scop trebuie să se solicite șefului unității, organizarea imediată de ture

de cercetare, concomitent cu formarea unor echipe care să plece în teren pentru verifi-

carea afirmațiilor celui anchetat, prinderea complicilor, efectuarea de percheziții domi-

ciliare la autorii infracțiunii, legături, gazde de infractori, alți favorizatori și pentru ri-

dicarea altor obiecte corp delict.

Din păcate, numărul extrem de redus al polițiștilor de investigații criminale,

slaba lor dotare tehnică și multe alte cauze fac ca aceste necesități să rămână, încă, un

deziderat destul de greu de atins.

Atunci când, pe parcursul cercetărilor rezultă că infractorul sau infractorii au

comis furturi pe raza mai multor județe, cauza este preluată de regulă, de I.G.P.R., Di-

recția Cercetării Penale și D.I.C., ori se instituie un colectiv format din ofițeri specia-

liști de la toate inspectoratele de poliție județene interesate. La această soluție se ape-

lează și în cazul când grupul de infractori este numeros și nu toți infractorii sunt cerce-

tați în stare de arestare preventivă. Dacă în urma comunicărilor primite de la Institutul

de Criminalistică, privind infracțiuni săvârșite prin același mod de operare pe raza altor

unități de poliție, rămase cu A.N. și în urma cercetării, se stabilește că la data comiterii

acestora, învinuitul sau inculpatul se află pe raza acelor unități de poliție, se procedează

la extinderea cercetărilor, conlucrându-se cu ofițerul de I.C., competent teritorial, la

care se află lucrările penale respective.

Extinderea cercetărilor se impune și atunci când, pe parcursul urmăririi penale, ofițe-

rul de la formațiunea I.C. reușește să obțină de la învinuit sau inculpat, date din care rezultă că

cel cercetat sau alți infractori sunt autorii unor furturi prin spargere sau chei potrivite.

O altă situație în care se realizează extinderea cercetărilor este atunci când se

primesc semnalări sau autodenunțuri din penitenciare, când este indicat că, înainte de a

fi adus din penitenciar, să se verifice dacă cele afirmate corespund realității.

Extinderea cercetărilor este o activitate care necesită mult profesionalism, pen-

tru că, de regulă, se realizează plecând de la infractor la fapte. Pentru aceasta se impune

să se obțină pentru fiecare faptă cel puțin către un obiect corp delict care să fi aparținut

cu certitudine păgubașilor, acesta fiind singurul mod în care se reușește probarea între-

gii activități infracționale.

Astfel există riscul, dacă ancheta se bazează numai pe recunoașterea infracto-

rului, pe conducerea la locul faptei și pe reconstituire, ca în fața instanței infractorul să

insinueze că a fost obligat sau constrâns să recunoască unele fapte, fiind supus unor

presiuni, amenințări, torturi, s.a. În aceste cazuri instanța hotărăște restituirea dosarelor

pentru completarea cercetării sau chiar achitarea infractorilor, ceea ce constituie un

blam pentru activitatea polițistului și în plus, reluarea verificărilor, elaborarea unor noi

ipoteze, formarea unui cerc nou de bănuiți și, în final, descoperirea adevăraților autori

și probarea vinovăției acestora vor fi deosebit de dificile, având în vedere timpul care a

trecut de la întreruperea cercetărilor.

267

TEMA 10:

INVESTIGAREA ȘI CERCETAREA FURTURILOR DIN

BUZUNARE, POȘETE ȘI BAGAJE

CAPITOLUL I


1.1. Periculozitatea socială

1.2. Aspecte ale practicii judiciare

CAPITOLUL II

MODURI DE OPERARE FOLOSITE DE INFRACTORI

2.1. Tendințe ale fenomenului infracțional.

2.2. Locuri de interes operativ și persoane pretabile a comite infracțiuni de furt

din buzunare, poșete și de bagaje.

2.3. Moduri de operare folosite de infractori pentru comiterea furturilor din bu-

zunare, poșete și de bagaje.

CAPITOLUL III

PREVENIRE ȘI DESCOPERIREA FURTURILOR DIN BUZUNARE ȘI

POȘETE

3.1. Activități desfășurate de poliție pentru prevenirea furturilor din buzunare și

poșete

3.2. Descoperirea și probarea infracțiunilor de furt din buzunare și poșete.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚI ALE ACTIVITĂȚII DE COMBATERE A FUR-

TURILOR DIN BUZUNARE, POȘETE ȘI DE BAGAJE COMISE ÎN SISTE-

MUL TRANSPORTURILOR FEROVIARE, NAVALE ȘI AERIENE

4.1. Activități desfășurate de poliția transporturi pentru cunoașterea și suprave-

gherea locurilor și mediile favorabile comiterii furtului din buzunare și de bagaje , pre-

cum și a infractorilor ce acționează în aceste locuri și medii.

4.2. Activități specifice desfășurate de poliția transporturi pentru prevenirea și

descoperirea furturilor din buzunare , poșete și de bagaje.

268

CAPITOLUL I



Criminalitatea ca fenomen social a apărut o dată cu formarea comunității uma-

ne arhaice. Nu se poate vorbi despre criminalitate anterior acestui fapt istoric, deoarece

„acolo unde nu există morală și norme, nu există nici crime”165.

De asemenea, în cadrul formațiunilor investigații criminale s-au constituit linii

de muncă atât în raport cu obiectivul urmărit de infractori și cu locul comiterii faptei

(furturile de și din autovehicule, furturile cu biciclete, furturile din buzunare și de poșe-

te) cât și în raport de modurile de operare folosite de infractori (furturi, spargeri și chei

potrivite).

Criminalitatea pe linia furturilor din buzunare și genți evidențiază o creștere a

numărului acestei categorii de infracțiuni iar frecvența acestor fapte în mod real se si-

tuează pe primul loc în rândul infracțiunilor de natură judiciară.

Elementele sale constitutive au determinat legiuitorul să-i stabilească o înca-

drare în rândul infracțiunilor calificate. Din evidența situației operative rezultă pericu-

lozitatea deosebită a infractorilor, furtul din buzunare și genți a fost și, din nefericire,

este apreciat ca o infracțiune „măruntă”, fără un pericol social deosebit, de către mulți

polițiști. Victimele acestui gen de fapte sunt cetățenii care aparțin păturii modeste a

societății, cu posibilități materiale medii, care călătoresc cu mijloace de transport în

comun și frecventează locuri aglomerate, gen piețe, magazine sau marile complexe en-

gross.

Considerarea furturilor din buzunare, de poșete și de bagaje, de către legiuitor,

ca fiind infracțiuni calificate demonstrează de la bun început marea periculozitate soci-

ală a acestor fapte; ordinele și instrucțiunile care reglementează activitatea poliției

acordă o atenție deosebită furturilor din buzunare, poșete și de bagaje, acestea fiind

trecute în rândul infracțiunilor de o periculozitate socială deosebită. Gravitatea furturi-

lor, din punctul de vedere al organelor de poliție, este privită atât sub aspectul relațiilor

sociale lezate cât și prin prisma frecvenței de moduri de operare, categoriilor de infrac-

tori, obiectivelor vizate și a greutăților întâmpinate în activitatea de identificare și pro-

bare a vinovăției autorilor.

Aspectele practicii judiciare confirmă justețea deciziei legiuitorului întrucât:

pentru cei mai mulți infractori hoți de buzunare și poșete, săvârșirea unor

astfel de fapte devine un obicei, un viciu la care nu pot renunța;

probarea vinovăției, în cazul furturilor din buzunare, poșete și bagaje se rea-

lizează, în marea majoritate a cazurilor, numai prin prinderea în flagrant, identificarea

ulterioara a autorilor sau documentarea activității infracționale fiind infructuoasă în

cele mai multe dintre cazuri;

acest gen de furt se poate executa cu ușurință într-un interval scurt de timp,

165 O Kimberg, Basic Problems of criminology.

269

realizarea flagrantului fiind dificil de realizat, mai ales atunci când infractorii acționea-

ză în grup;

infractorii sustrag odată cu banii și alte valori, înscrisuri ori acte de identita-

te, valoarea pagubelor amplificându-se dacă se are în vedere bugetul de timp necesar

pentru reconstituire ori faptul că înscrisurile sau actele de identitate pot fi folosite la

săvârșirea unor alte infracțiuni;

au apărut elemente ale „crimei organizate” și în domeniul furturilor din bu-

zunare, poșete și bagaje cum ar fi:

- organizarea în grupuri mari (fiecare cu atribuții bine precizate),

- împărțirea teritoriului în zone de acțiune, efectuarea de deplasări frecvente

în străinătate, asigurarea sprijinului unor avocați influenți;

De asemenea, un alt element de periculozitate rezultă și din faptul că, adesea,

infractorii reacționează violent când sunt prinși în flagrant.

Periculozitatea socială a infracțiunii de furt constă în vătămarea relațiilor socia-

le de ordin patrimonial a căror existență și dezvoltare este condiționată de păstrarea

situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri

din patrimoniul public sau privat.

Cerința ca bunul să se afle în posesia sau detenția altuia în momentul săvârșirii

acțiunii de luare este îndeplinită atunci și când bunul s-ar găsi numai ocazional sau

temporar în mâinile făptuitorului , simplul contact material ori simpla manipulare a

unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun. Dacă acțiunea de luare a avut

loc cu consimțământul posesorului sau deținătorului acelui bun, fapta nu constituie

furt. Consimțământul pentru a legitima luarea bunului este necesar să intervină înainte

sau în timpul comiterii faptei și el trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens

contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt.

Dacă s-ar permite oricui, la adăpost de sancțiunea legii penale să sustragă bu-

nuri din patrimoniul altei persoane, rezultatul ar fi o permanentă tulburare a relațiilor

patrimoniale, grav afectate de existența unor elemente de nesiguranță și instabilitate.

1.2. Aspecte ale practicii judiciare

Aspectele practicii judiciare166 confirmă justețea deciziei legiuitorului, întrucât:

a) Pentru hoții din buzunare și poșete, săvârșirea unor asemenea fapte devine

un obicei, un viciu la care nu mai pot renunța (îndeosebi cei care „debutează" în activi-

tatea infracțională în perioada minoratului), măsurile de reeducare și recuperare socială

practicate în prezent dovedindu-se ineficiente în majoritatea cazurilor;

b) Probarea vinovăției, în cazul furturilor din buzunare și poșete se realizează,

în marea majoritate a cazurilor, numai prin prinderea în flagrant, identificarea ulterioa-

ră a autorilor sau documentarea activității infracționale (prin extinderea cercetărilor)

fiind infructuoasă în cele mai multe cazuri;

c) Furtul din buzunare sau poșete este o activitate ilicită ce se poate executa cu

multă ușurință într-un interval de timp foarte scurt, surprinderea momentului consumă-

rii infracțiunii și realizarea flagrantului constituind adevărate performanțe pentru poli-

țiști, mai ales când infractorii acționează în grup;

d) Riscul minim de prindere și arestare, precum și convingerea că, după aresta-

166 Bujor Florescu, Curs de Investigații Criminale, editura Concordia, Arad, 207, p.96;

270

re vor fi condamnați numai pentru o faptă i-a determinat pe mulți infractori, condam-

nați pentru săvârșirea altor genuri de infracțiuni, să se „reprofileze" pe furturi din bu-

zunare și poșete; e) Au apărut elemente ale „crimei organizate” și în domeniul furturi-

lor din buzunare și poșete, cum ar fi: organizarea în grupări mari (fiecare membru

având atribuții bine precizate), împărțirea teritoriului în zone de acțiune, inițierea unor

acțiuni de pedepsire a celor care „încalcă teritoriul", efectuarea de deplasări frecvente

în străinătate (mai ales în Germania, Franța, Spania, țările din nordul Europei, unde

legislația este mai blândă și profiturile mai mari), asigurarea sprijinului unor avocați

influenți, capabili să obțină liberarea pe cauțiune ori a unor rapoarte de expertiză medi-

co-legale care să susțină existența unor boli care exclud discernământul faptelor etc. În

prezent, tot mai mulți hoți din buzunare, genți sau poșete din state ale Uniunii Europe-

ne vin la furat în România, în condițiile în care nu mai fac față concurenței din țările lor

de origine sau sunt deja prea cunoscuți pentru autoritățile de acolo.

În Uniunea Europeană a apărut o concurență serioasă între infractori. Vadurile

cele mai bune au fost împărțite de bandele puternice, drept pentru care unii sunt obli-

gați să fure în altă țară. Hoții nu mai au frontiere, astfel infractori bulgari, moldoveni,

cehi și slovaci migrează către țara noastră, unde comit zeci de furturi.

a) Tendințele de „profesionalizare” au condus și la amplificarea reacțiilor vio-

lente în cazul surprinderii în flagrant, victimele infractorilor fiind păgubașii, martorii și

chiar polițiștii aflați în misiune. Se acționează cu pumnul, șișul, lama, briciul și chiar cu

spray-uri sau pistoale cu gaze lacrimogene ori de neutralizare;

b) Infractorii sustrag, o dată cu banii furați și alte valori, înscrisuri ori acte de

identitate, valoarea pagubelor amplificându-se foarte mult dacă se are în vedere bugetul

de timp irosit pentru reconstituire sau faptul că înscrisurile ori actele de identitate sunt

folosite pentru comiterea unor infracțiuni (înșelăciuni, fals privind identitatea etc.); c)

Greutățile întâmpinate în activitatea de probare a vinovăției conduce la o reacție pro-

fund dăunătoare din partea multor polițiști, și anume neînregistrarea faptelor reclamate

ori „rezolvarea” celor înregistrare prin propunerea de neîncepere a urmăririi penale pe

motivul „neprobării comiterii infracțiunii”, existând alternativa „pierderii” în aglome-

rație a banilor, portofelului etc.

271

CAPITOLUL II

MODURI DE OPERARE FOLOSITE DE INFRACTORI

2.1. Tendințe ale fenomenului infracțional

Din Codul Penal (art. 228-229) rezultă că furtul din buzunare și din poșete este o

infracțiune calificată, opțiunea legiuitorului fiind justificată de următoarele argumente:

infracțiunea cea mai frecventă în raport cu celelalte infracțiuni;

se poate comite încă de la o vârstă fragedă (7-8 ani) până la vârste înaintate;

faptul că majoritatea infractorilor debutează în ,,profesie” încă din perioada

formării personalității determină ca ei fă fie irecuperabili, practic, pentru societate;

infractorii acționează în grup (minori cu majori; primari cu recidiviști; băr-

bați cu femei) ceea ce îngreunează activitatea de urmărire și prindere în flagrant, pentru

că în cadrul grupului activitățile membrilor sunt foarte bine delimitate, unii distrag

atenția victimei, alții asigură spatele pentru a-i apăra de polițiști sau a acționa violent;

dacă infractorii nu sunt prinși în flagrant , este destul de greu să li se probe-

ze vinovăția. Pentru probarea vinovăției este nevoie de probe concludente, cum ar fi

corpuri delicte asupra lor, la domiciliu sau în alte locuri unde le-au ascuns ori le-au au

abandonat;

infractorii folosesc mijloace rapide de deplasare comițând zeci de infracți-

uni într-o perioadă scurtă de timp, îngreunând activitatea poliției;

mulți infractori recidiviști s-au îmbogățit de pe urma comiterii furturilor din

buzunare, din poșete și de bagaje; După evenimentele din Decembrie 1989 și deschide-

rea granițelor, hoții de buzunare au ocazia, după ,,lovituri mari”, să plece în străinătate,

ceea ce îngreunează prinderea și sancționarea acestora. Alți hoți din buzunare s-au îm-

bogățit prin statele vest-europene (Italia, Spania, Germania).

foarte mulți infractori ,,specializați” în alte domenii (tâlhării, furturi din ma-

șini, din locuințe) se reprofilează pe furturi de buzunare, ceea ce dă o notă de violență

crescândă acestui gen de faptă antisocială;

prin săvârșirea furturilor din buzunare, poșete și de bagaje se creează prejudi-

ciu mai mare atât avutului privat cât și celui public; Valorile sustrase, cum ar fi: actele de

identitate, legitimații de serviciu, necesită o irosire de bani și timp pentru redobândire;

actele de identitate se folosesc de multe ori și pentru comiterea altor genuri

de infracțiuni: înșelăciune în paguba avutului public sau privat; fals cu privire la identi-

tate în vederea sustragerii de la urmărire;

în ultimul timp acționează în grupuri de până la 30 de persoane , fără nici

un fel de teamă, reacționează violent în cazul surprinderii asupra faptului;

victime ale hoților din buzunare și din poșete cad adesea cetățenii străini, și

de aici și consecințele respective (reclamații prin ambasadă care pun într-o lumină ne-

favorabilă statul român, organele de poliție).

Factorii de decizie și cei de execuție din poliție , procuratură, justiție consideră

asemenea fapte antisociale fără un pericol social deosebit și implicit măsurile luate

pentru combaterea fenomenului sunt total insuficiente .

272

Începând cu anul 1990 se observă o creștere a numărului faptelor de natură ju-

diciară, inclusiv a furturilor din buzunare. Datorită deschiderii granițelor, mulți infrac-

tori, inclusiv hoții din buzunare, au avut posibilitatea să plece în străinătate, mai ales în

statele capitaliste, unde ,,au profesat” ceea ce știau mai bine: să fure.

Ei s-au remarcat prin violența utilizată în săvârșirea faptelor antisociale. În

multe privințe infractorii din statele ex-comuniste, deci și din România, se dovedesc a

fi mai periculoși prin numărul lor, prin inventivitatea dovedită în modul de acțiune.

Din aceste motive în statele vestului Europei (Franța, Germania, Anglia, Italia,

Spania, Austria, etc.), care inițial își deschiseseră granițele pentru cei care veneau din

Europa Centrală și de Est, au fost obligate să facă modificări în sistemul legislativ, me-

nite în primul rând să restricționeze accesul persoanelor străine ( condiții aspre necesa-

re obținerii vizei de intrare) precum și restricționarea cazurilor în care se aprobă azil

sau reședință pe termen lung. După ce „dădeau lovituri” pe teritoriul acestor state, hoții

din buzunare, fie plecau în alte state, fie se întorceau în România cu bunurile furate,

inclusiv cu bani.

Prețul obținut pe aceste bunuri le asigura ,,șuților” un nivel de trai deosebit de

înalt. După un interval de timp în care cheltuiau banii, aceștia pleacă din nou în străină-

tate, fie în același stat unde îi așteptă ,,prietenii”, fie în altă țară.

În aceste condiții putem vorbi de infractori „specializați”, care acționează nu-

mai în afara granițelor României. Puțini infractori, hoți din buzunare și-au păstrat

,,meseria”, mulți au săvârșit și alte genuri de infracțiuni.

Aceste ,,incursiuni” peste graniță a infractorilor au știrbit imaginea României, a

instituțiilor de aplicare a legii, în general, și a autorităților statale, în lume.

2.2. Locuri de interes operativ și persoane pretabile a comite infracțiuni

de furt din buzunare, poșete și de bagaje

În orice loc aglomerat, chiar dacă aglomerația se formează accidental, poate să

apară hoțul din buzunare , care nu ezită să acționeze.

Principalele locuri favorabile comiterii acestui tip de faptă antisocială sunt ur-

mătoarele:

a) piețe, târguri, oboare, talciocuri, bâlciuri, buticuri. În aceste locuri acționea-

ză de regulă infractori minori, începători. Infractorii majori preferă bâlciurilor, oboare-

lor, zonele cu depozite ,,en-gros”, în general spații deschise, ei folosind pentru confrun-

tarea cu mulțimea o costumație adecvată În aceste locuri folosesc limbajul locuitorilor

din zonă.

b) magazine, case de bilete, în general spații deschise.

Aceste locuri sunt preferate de infractorii cu mai puțină experiență, de marea

majoritate a infractorilor, infractorii minori. Cele mai multe infractoare nu vor depăși

acest stadiu, adică nu vor încerca să fure din alte locuri, din următoarele motive :

frica de mijloacele de transport în comun;

se confundă perfect cu mediul;

de obicei fură de la femei;

c) mijloacele de transport în comun (auto, CFR, metrou)

Infractorii preferă următoarele tipuri de trasee:

zone centrale cu o densitate mare de populație;

273

zona gărilor, autogărilor;

zona marilor magazine și en-gross

zona marilor întreprinderi.

Aici acționează, de regulă, cei mai periculoși infractori (cei mai versați, cei mai

abili, cei care acționează violent).

d) pe stradă, produc ambuscadă în special la cetățenii străini.

Caracteristici ale persoanelor pretabile să comită infracțiuni de furt din buzuna-

re și de poșete:

sunt voiajori prin excelență;

majoritatea sunt voiajori. După 1990 aceștia au devenit mai periculoși, au

fost arestați și pentru săvârșirea altor infracțiuni : spargeri de locuințe, furturi de și din

auto, tâlhării, deținere de droguri, proxenetism etc.;

majoritatea sunt tineri cu vârsta cuprinsă între 12-30 de ani;

operează în grup (marile grupări de hoți, până la 10-20 de participanți);

au tupeu;

sunt violenți;

mulți sunt minori;

provin din familii dezorganizate;

se observă, pe lângă prezența frecventă a minorilor, și prezența femeilor.

Acestea au un procent de participare de circa 30 %.

liderii de grup sunt din rândul recidiviștilor respectați de ceilalți;

pentru a impresiona și a scăpa de poliție și de ceilalți cetățeni, aceștia se taie

superficial cu lama pe brațe, pe abdomen etc. în momentul surprinderii în flagrant;

în ultima perioadă se observă, din practica organelor de poliție, că hoții de

buzunare sunt mari consumatori de droguri.

2.3. Moduri de operare folosite de infractori pentru comiterea furturilor

din buzunare, poșete și de bagaje.

Odată cu declanșare reformei economice au apărut numeroase magazine și su-

permarketing-uri, unde se găsesc bunuri de mare valoare căutate de cumpărători. Aces-

te societăți, de regulă aglomerate tot timpul zilei, sunt vizitate cu asiduitate, în ultimul

timp, de către hoții din buzunare și de poșete, ,,prada” obținută în urma unor asemenea

incursiuni ridicându-se de la câteva sute de mii de lei sau chiar sume de bani în valută

liber convertibilă.

În cazul celorlalte infracțiuni împotriva patrimoniului, problema modurilor de

operare folosite de către infractori e abordată prin prisma alegerii celor mai eficiente

activități informativ-operative și de cercetare, urmând a fi executate după săvârșire in-

fracțiunii în scopul formării cercului de bănuiți, identificării autorilor, probării și extin-

derii cercetărilor.

Importanța cunoașterii modurilor de operare folosite de hoții din buzunare, po-

șete și de bagaje este necesară pentru a acționa înainte de săvârșirea furtului, polițiștii

având posibilitatea de a identifice în aglomerație pe infractori, să-i supravegheze, să

aprecieze momentul consumării infracțiunii și să treacă la realizarea flagrantului în

condiții optime.

Prin ,,mod de operare” înțelegem suma acțiunilor desfășurate de infractor în

274

vederea pregătirii comiterii faptei, la fața locului și după comiterea infracțiunii, până la

consumarea sau valorificarea produsului infracțiunii.

Combaterea eficientă a infractorilor – hoți din buzunare, poșete și de bagaje -

este condiționată, în primul rând, de cunoașterea de către polițist a unor elemente spe-

cifice care țin de modul de operare și anume:

comportamentul infractorilor în aglomerație în timpul căutării și alegerii

viitoarei victime (gestică, direcția privirii, conversația purtată și expresii uzuale folosite

atunci când acționează în grup);

măsurile ce le iau pentru a nu putea fi observați de către terți (sacoșe, servi-

ete sau obiecte de îmbrăcăminte folosite pentru mascarea mâinii cu care acționează);

indivizi care au sarcini de asigurare a pazei sau de identificare a polițiștilor

care apar în zonă; autoverificarea atunci când acționează singur; simularea comiterii

furtului;

procedeele folosite pentru distragerea atenției victimei (împingerea, scăparea

unor obiecte pe scara mijloacelor de transport, crearea artificială a unor busculade, etc.);

gesturi făcute și poziția corpului infractorului în momentul comiterii furtului.

Pentru a comite furtul din buzunare, infractorii trebuie să se pregătească sau să

fie pregătiți pentru a acționa.

2.3.1. Cum se învață practica infracțională ,,hoț de buzunare”?

Există mai multe metode de însușire a ,,meseriei de hoț de buzunare”. Un in-

fractor minor evoluează urmând exemplul personal al unui infractor cu meserie sau în

școli specializate. O altă tehnică de învățare a meseriei este și însușirea tehnicii în peni-

tenciar pe manechine. Învățarea ,,profesiei” de hoț de buzunare, poșete și de genți ,,pe

viu” presupune că cei care aveau inițial alte sarcini în cadrul grupului (împingerea vic-

timei, asigurarea spatelui, intimidarea celor care se sesizează) să-și însușească meseria

privind tehnica de acțiune a celor cu experiență.

Infractorii, înainte de a merge în tren, se pregătesc, îmbrăcând anumite haine

pentru a distrage atenția, cu pungi, procură mijloace de transport, fac recunoașteri la

sediul poliției sau în locuri aglomerate.

Pregătirea hoților în vederea săvârșirii furturilor din buzunare și poșete mai

presupune, pe lângă factorii enumerați mai sus și următoarele :

identificarea locurilor și traseelor propice (care conferă condiții optime prin

existența aglomerației , prezența oamenilor cu bani, absența polițiștilor);

procurarea obiectelor care să-i ajute la ascunderea gesturilor, în funcție de

mediu (prosoape, obiecte de îmbrăcăminte, sacoșe cu cărți, mape);

cunoașterea lucrătorilor de poliție care acționează pe furturi din buzunare și

din poșete;

identificarea următoarei victime.

Moduri de operare folosite de către hoții din buzunare și poșete depind de locul

unde acționează și victima aleasă. Cel mai adesea victimele provin din rândul celor de

sex feminin plecându-se de la ideea că femeile fac majoritatea cumpărăturilor și că

acestea dau dovadă de cea mai mare neglijență în asigurarea protecției poșetelor sau

buzunarelor.

Infractorul cel mai puțin versat își alege victimele din rândul femeilor care nu au

275

genți sau poșete mizând pe faptul că acestea poartă banii în buzunarele laterale. În momen-

tul în care a vizat victima, se apropie de aceasta și sub pretextul că vrea să cumpere ceva,

întinde mâna situată în imediata apropiere a victimei spre mărfurile expuse în față , apoi

mâna cealaltă o introduce în buzunarul victimei de unde fură banii, portofelul sau chiar

batista în care sunt înnodați banii. După comiterea furtului, ascunde banii sau obiectul furat

în buzunare sau sub braț, în sân , sub centură ori în chilot și părăsește aglomerația.

Acțiunea de identificare și fixarea victimei se realizează prin căutarea cu privi-

rea și prin mișcarea în aglomerație sau prin palparea discretă a buzunarului din spate.

Distragerea atenției victimei, mai ales la urcare sau chiar în mijloacele de transport în

comun, nu presupune o acțiune deosebită, ci folosirea uni gest firesc – de a împinge

(dacă împinge cu cotul, hoțul are o mână ascunsă cu care acționează). Un alt mod de

operare este ca cel din fața victimei să se aplece și să împingă înapoi.

Comiterea propriu-zisă a furtului presupune o anumită poziție a corpului, a

bărbiei, a mâinilor (de regulă nu se țin bare), a genunchilor, a călcâielor. Poziția acesto-

ra nu este firească.

Cel care asigură spatele hoților propriu-ziși pot fi identificați în aglomerație

după privirea lor iscoditoare și insistentă asupra celorlalte persoane din mijlocul de

transport în comun. Privirile pot fi ostentative pentru a descuraja călătorii care au ob-

servat furtul sau chiar pe echipajele de poliție. În momentul comiterii propriu-zise a

furtului se observă în afară de pozițiile specifice ale corpului, pe fața infractorului o

stare de încordare maximă (imobilitatea privirii, transpirație, i se umflă venele gâtului),

iar după comiterea furtului el se relaxează vizibil, urmărind să treacă în fața victimei

sau să se interpună între el și acesta mai multe persoane.

Aceste lucruri dau posibilitatea polițistului să imobilizeze infractorul chiar da-

că nu a văzut efectiv momentul furtului.

Când infractorul se mulțumește cu ce a furat are tendința de a ieși din aglome-

rație și de a căuta un loc unde să controleze portofelul, să extragă ceea ce îl interesează

și să arunce restul (,,să facă apelul și să scape de balast”). În continuare, voi prezenta

un mod de operare folosit în magazine, mediu preferat de infractorii cu mai puțină ex-

periență și de femeile infractoare.

Hoții aleg de obicei acele magazine aglomerate, unde este îmbulzeală. Alege-

rea victimei se face prin căutarea cu privirea din rândul persoanelor bine îmbrăcate și

care au genți (poșete) cu sistem simplu de închidere. Urmează apropierea din spate sau

din lateral (stânga sau dreapta), în funcție de așezarea genții sau a poșetei, apoi prin

împingerea victimei caută să-i distragă atenția pentru a-i putea deschide poșeta.

În unele situații, datorită aglomerației, nici nu mai este nevoie să fie împinsă

victima, infractorul trecând direct la deschiderea poșetei sau genții.

De regulă, după deschiderea poșetei sau genții, infractorul examinează cu pri-

virea conținutului acesteia și numai după aceea fură, sau alte ori, imediat după deschi-

dere, introduce mâna în poșetă și prin pipăire fură banii sau portofelele în care mizează

că sunt bani.

După comiterea furtului, infractorii aleg unul din procedeele sus menționate

pentru ascunderea obiectului furat, însă alții ascund portofelul sau banii în mânecă pen-

tru a putea scăpa ușor de corpul delict în cazul în care sunt surprinși.

În această fază rămân marea majoritate a infractorilor și în special aproape toa-

te infractoarele. Foarte rar întâlnim infractori care să fure prin tăierea pereților laterali

ai poșetelor ori a baretelor sau mânerelor acestora.

276

Dacă infractorul acționează în bandă se poate transmite corpul delict sau să-i

anunțe pe ceilalți membri că a terminat de furat.

Dacă ceilalți membri emit diverse sunete (fluieră, sâsâie, șuieră), prin care

atrag atenția autorilor propriu-ziși, înseamnă că au identificat polițiști, ori au auzit alte

persoane că s-au sesizat privind descoperirea hoțului.

Mulți infractori ajung la concluzia că există mai puține riscuri de descoperire

dacă acționează la urcarea în mijloacele de transport în comun sau în interiorul acestor

mijloace, bazându-se pe următoarele considerente:

chiar dacă victima s-a sesizat că i s-a introdus mâna în buzunar, gestul scoa-

terii este rapid și inobservabil, deci eventualii martori lipsesc;

există posibilități mai mari de comitere a furturilor întrucât aglomerația este

deosebită, la care se mai adaugă și trepidația din timpul mersului, acestea constituind

împrejurări prin care se distrage foarte mult atenția victimelor;

imediat după comiterea furtului, infractorul rămâne în stație, iar victima

pleacă (dacă furtul s-a săvârșit la urcare), ori coboară la prima stație, iar păgubașul,

rămânând în interior, nu poate să mai facă nimic, chiar dacă a realizat că a fost victima

unei infracțiuni;

infractorii pot scăpa mai ușor de corpul delict dacă sunt surprinși de victimă

imediat după comiterea furtului;

schimbând frecvent autobuzele, tramvaiele sau troleibuzele ori acționând

numai la urcare sunt mai greu de filat, neputând fi supravegheați timp îndelungat de

către aceeași lucrători de poliție;

pot scăpa mai ușor de martori și de victimă în situația în care aceștia fac

imprudența să coboare cu ei, pentru a-i duce la poliție .

Acestea ar fi câteva din avantajele pentru hoții de buzunare și poșete, însă exis-

tă și dezavantaje, cum ar fi:

când victima se sesizează imediat după comiterea furtului , ușile sunt închi-

se și autobuzul ajunge la sediul poliției unde infractorul este arestat în timpul cel mai

scurt;

în majoritatea cazurilor, infractorii trebuie să aleagă mijloace de transport

aglomerate, care să îi oblige să călătorească mai ales pe scările acestora, existând riscul

să devină victimele unui accident. De aceea în mijloacele de transport în comun ope-

rează foarte rar infractoare și atunci majoritatea dintre ele sunt țigănci sau acestea acți-

onează împreună cu bărbății pe care îi pot ajuta la nevoie.

Din momentul în care ajung să comită furturi în mijloacele de transport în co-

mun, infractorii au devenit universali pentru că ei fură cu aceeași dexteritate din buzu-

nare cât și din poșete (indiferent de sistemul de închidere al acestora). Există și aici o

categorie de infractori care operează prin moduri de operare deosebite și anume: furtul

prin tăierea buzunarelor, furtul din buzunarul interior al hainei (de la ,,plăpumioară”),

furtul ceasului de pe mână.

Infractorii care acționează în mijloace de transport în comun, aleg acele trasee

folosite la sosire sau la plecare de salariații marilor întreprinderi sau fabrici. Pot fi gă-

siți în stațiile din apropierea acestor unități mai ales în zilele de plată ale salariului. Pre-

feră și acele mijloace de transport care duc sau tranzitează zonele comerciale ale orașu-

lui sau gări sau autogări, știindu-se că în aceste mijloace de transport se pot găsi călă-

tori cu bani mulți.

277

Alți infractori acționează în provincie, talciocuri, bâlciuri ce se organizează pe-

riodic (lunar sau anual) în diverse localități și în special vara, pe litoral.

Infractorii își aleg îmbrăcămintea în funcție de mediu în care vor acționa pentru

a fi depistați mai greu de către lucrătorii de poliție.

Un mod de operare nou în București și în alte centre urbane frecventate de că-

tre străini și folosit de zeci de infractori este acela de apela la traficanții de aur și valută

cu ajutorul cărora identifică cetățenii străini sau români dornici să schimbe neoficial

valută. Traficanții îi conduc pe aceștia la mijloacele de transport în comun, mijloace ce

sunt aproape în permanență aglomerate. Ajungând în aceste locuri, traficantul pretex-

tează că nu îi convine prețul cerut de străini, ori cumpără de la aceștia foarte puțină

valută – timp în care hoții din buzunare observă ce valută au și în care buzunar o intro-

duc. Imediat după despărțire, străinul este urmărit și infractorii profitând de aglomera-

ția existentă în mijloacele de transport, îi fură banii ce-i are asupra sa.

Începând cu anii 90 a intervenit o schimbare în modul de operare al hoților din

buzunare și poșete, în sensul că acționează cu foarte mult curaj, intimidând nu numai

victimele și martorii, ci chiar și pe eventualii polițiști aflați în zonă.

În general, se întâlnesc grupuri mari de hoți formate din 7-15 persoane, fiecare

membru al grupului având îndatoriri distincte. De exemplu, într-un grup de 6-7 persoane,

numai unul fură, celorlalți revenindu-le sarcina de a împinge victima din față sau din la-

teral, de a observa eventualii lucrători de poliție care i-ar fila și de a lua în primire obiec-

tele furate. De asemenea, unii membri ai grupului , au sarcina să se ofere ce ,,martori”

pentru ,,a-l ajuta ”pe reclamant să-l conducă pe infractor la poliție, în situația în care

acesta ar fi prins în flagrant. Prin acest procedeu se evită riscul ca alți călători să se ofere

martori, care, realmente, l-ar transporta pe infractor la organul de poliție. În momentul în

care infractorii au scăpat de martori, sunt ca și siguri că nu vor mai ajunge la poliție, în-

trucât, pe prima stradă mai puțin populată, infractorul prins și așa-ziși martori fug.

În situația în care reclamantul mai este însoțit de un alt martor, pe parcurs in-

fractorii rămân fără corp delict fie prin aruncarea lui, fie prin plasarea la un complice

ce se ,,pierde pe drum” - și astfel, în momentul în care ajung la poliție, nu mai sunt

probe suficiente în acuzare, infractorul reușind să scape nepedepsit.

Uneori, infractorul pentru a imita victima și eventualii martori, atunci când

sunt prinși cu mâna în buzunar sau în poșetă, se arată indignați, afirmând că sunt pro-

curori, juriști, avocați, medici, etc. și că au fost acuzați în mod calomnios.

Alteori, încep să se zvârcolească pe jos, țipând, zgâriindu-se pe față, simulând

că sunt bolnavi de epilepsie, impresionând în acest fel martorii și victima, aceștia re-

nunțând, cel mai adesea să-i conducă la sediul poliției.

Un procedeu eficient îl mai folosesc anumiți indivizi care acționează în grupuri

mari. În momentul în care infractorul e prins în flagrant, ceilalți provoacă o busculadă,

înconjoară victima dând astfel posibilitate infractorului să scape.

Acestea sunt câteva din modalitățile pașnice, neviolente de a scăpa de victimă.

Sunt însă situații în care infractorul și complicii nu se sfiesc să apeleze la violență și

amenințări pentru a scăpa de victimă și de martori, în acest caz, faptele lor întrunind

elementele constitutive ale tâlhăriei.

Unii infractori, când au fost prinși în flagrant de către polițiști, au încercat să

scape cu ajutorul opiniei publice, lansând acuzații de activități teroriste la adresa poli-

țiștilor respectivi. Cert este că, atunci când există superioritate de forțe de partea poliți-

ei, infractorii își dau seama că nu au șanse de scăpare și stau liniștiți.

278

O nouă activitate desfășurată de grupurile de hoți din buzunare este aceea a

eliminării ,,concurenței”. Acest fapt se datorează în special înmulțirii unor astfel de

grupuri, fenomen semnalat în special după 1990 când s-a început trecerea la economia

de piață. Aceste activități de eliminare a ,,concurenței” întâlnite în special în marile

orașe, și în special în București, unde se știe faptul că în fiecare zonă, obiectiv, piață,

linie de transport în comun și în general, orice zonă de interes pentru grupurile de hoți

din buzunare sunt împărțite de fiecare din acestea. Astfel, apariția unui nou grup de

hoți din buzunare într-o zonă controlată de un altul va determina reacția promptă a ce-

lui din urmă. Această reacție poate fi de cele mai multe ori violentă, grupul ,,mai tare”

preluând controlul asupra zonei respective.

Ca o condiție generală privind modurile de operare folosite de infractori la co-

miterea furturilor din buzunare și poșete, menționez că fiecare polițist trebuie să aibă în

vedere faptul că hoții din buzunare și poșete acționează prin folosirea unor moduri de

operare după o lungă activitate în teren. Nu trebuie însă neglijată posibilitatea cunoaș-

terii acestor moduri de operare noi, cu ocazia infractorilor prinși. Aceștia, de cele mai

multe ori, odată ce au certitudinea că faptele lor sunt dovedite și că vor fi condamnași,

pot fi determinați să relateze tot ce știu cu privire la modurile de operare folosite și la

locurile unde fură frecvent. Totul depinde de măiestria cu care anchetatorul știe să diri-

jeze cercetările, întrucât întrebările lui să pară ca fiind puse numai din simplă curiozita-

te profesională, acesta putând chiar să-și manifeste o admirație față de abilitatea și per-

fecțiunea ,,stilului” celui cu care vorbește.

În unele cazuri, printre acești infractori sunt și o altă categorie de persoane și

anume cei care fură din bagaje prin magazine, piețe și alte locuri aglomerate.

În această direcție trebuie remarcat un singur mod de operare, și anume, acela de

a se oferi să ajute, în special pe străini , la transportarea bagajelor până la primul autobuz,

troleibuz sau tramvai. În situația în care nu găsește un moment prielnic să dispară cu ba-

gajele în drumul spre stația autobuzului sau troleibuzului, atunci când ajung în stație, lasă

pe proprietarul bagajelor să urce primul, iar ei rămân în stație cu bagajele până la pleca-

rea mijloacelor de transport, simulând că nu pot urca din cauza aglomerației.

Un alt mod de operare apărut de circa 5-6 ani, este „metoda scaun” sau

„metoda sacou”, pe care îl întâlnim în restaurante, baruri, fast-food-uri, cafenele, disco-

teci, ceainării etc. Infractorii își aleg victimele din rândul clienților care își pun haina

sau geanta pe spătarul scaunului, după care fixează o masă liberă în apropiere și se

așează spate în spate cu victima, putând opera în liniște la buzunarul exterior sau inte-

rior al hainei, precum și în geantă.

Ca o concluzie generală privind modurile de operare folosite de hoții din

buzunare, se poate aprecia că fiecare polițist trebuie să aibă în vedere faptul că acești

infractori acționează prin folosirea unor moduri de operare noi, din ce în ce mai inge-

nioase, care pot fi sesizate numai după o îndelungată activitate de teren. Nu trebuie

neglijată însă posibilitatea cunoașterii acestor moduri de operare noi, cu ocazia cercetă-

rii infractorilor prinși. Aceștia, de cele mai multe ori, o dată ce au certitudinea că fapte-

le sunt dovedite și că vor fi condamnați, pot fi determinați să relateze tot ce știu cu pri-

vire la activitatea lor sau a altor infractori, inclusiv cu privire la modurile de operare

folosite și locurile unde fură frecvent. Totul depinde de măiestria cu care anchetatorul

știe să dirijeze cercetările, încât întrebările lui să pară ca fiind puse numai din curiozita-

te personală, acesta putând să-și manifeste chiar „o admirație" față de abilitatea și per-

fecțiunea „stilului" celui cu care vorbește.

279

CAPITOLUL III

PREVENIRE ȘI DESCOPERIREA FURTURILOR DIN

BUZUNARE ȘI POȘETE

3.1. Activități desfășurate de poliție pentru prevenirea furturilor din bu-

zunare și poșete

Prevenirea faptelor antisociale a fost o preocupare veche a oamenilor, și putem

spune, că prevenirea criminalității a apărut odată cu prima pedeapsă din lume. Astfel,

ideea prevenirii prin instituirea unor pedepse foarte severe s-a perpetuat până în pre-

zent, și a fost atins în perioada Evului Mediu, când inchiziția spaniolă a inventat cele

mai înspăimântătoare forme ale pedepsei cunoscute vreodată în lume.

În vederea realizării activității de prevenire organele de poliție iau toate măsurile

ce se impun și folosesc toate mijloacele, metodele și procedeele, izvorâte din practica și

experiența pozitivă, cu condiția ca acestea să se încadreze în litera și spiritul legii.

Din studierea fenomenului infracțional, pe linia furturilor din buzunare și poșe-

te, a rezultat o trăsătura generală pentru toți infractorii hoți din buzunare și de bagaje și

anume că sunt foarte greu de reeducat. Aceștia, de cele mai multe ori, imediat după ce

ies din penitenciare comit iarăși infracțiuni. Furtul din buzunare devine pentru cei mai

mulți un viciu, un obicei pe care simt nevoia sa il practice de cate ori ajung într-o

aglomerație.

Practic activitatea hoților din buzunare nu poate fi prevenită ci cel mult îngreu-

nată. Din acest motiv principala măsură de prevenire indicata si foarte eficace este de

a-i supraveghea pe infractori încă de la punerea in libertate pentru a-i prinde in flagrant

după săvârșirea primelor fapte.

Activitățile preventive desfășurate de poliție se împart în trei mari categorii :

a) Împiedicarea celor predispuși a săvârși infracțiuni.

Această activitate se desfășoară prin :

Cunoașterea celor predispuși a săvârși acest gen de infracțiuni de către lu-

crătorii de poliție, cât și de către populație, cu ajutorul albumelor foto;

Monitorizarea hoților; înregistrarea pe casete video;

Verificare periodică cât și descinderi la domiciliu;

Acțiuni în locuri favorabile comiterii furtului din buzunare și din poșete și

în locurile frecventate de persoanele predispuse la săvârșirea acestor infracțiuni;

Împiedicarea părăsirii localității;

Crearea convingerii acestora că sunt în permanență urmăriți (supravegheați)

de către organele de poliție;

Punerea în U.I. și filaj;

Schimb permanent între SIC și secțiile de poliție despre mișcările hoților în

teren.

b) Propaganda juridică și pregătirea antiinfracțională a populației.

Cum să nu devină copii infractori.

Cum să nu cadă victima ale hoților.

280

Cum să acționeze în cazul surprinderii unui infractor.

Aceste activități sunt desfășurate de regulă de către Institutul de Cercetare și

Prevenire a Criminalității de la nivelul I.G.P.R., dar și de ofițerii și agenții de la forma-

țiunile de specialitate de la celelalte unități de poliție.

Prinderea în flagrant167 și arestarea .

Această activitate este cea mai bună prevenire în cazul hoților din buzunare și

din poșete. Totodată , ajută și la prevenirea comiterii altor infracțiuni.

Pentru creșterea eficienței se intensifică acțiunile polițiștilor în teren.

3.2. Descoperirea și probarea infracțiunilor de furt din buzunare și poșete

3.2.1. Situații care permit identificarea autorilor și probarea vinovăției

Majoritatea polițiștilor trebuie să cunoască hoții, să știe cum acționează, cum

pot fi urmăriți și prinși și cum trebuie să acționeze pentru a nu deveni victimele acesto-

ra. Pentru combaterea furturilor din buzunare și poșete, la nivelul fiecărei formațiuni de

Investigații Criminale există linia de muncă - furturi din buzunare și poșete, polițiștii

având atribuții exclusive de supraveghere și prindere a hoților din buzunare și din poșe-

te. De cele mai multe ori ei sunt nevoiți să rezolve și alte sarcini pe alte linii de muncă:

persoane dispărute, cadavre și persoane cu identitate necunoscută, etc.

În marile municipii sunt organizate echipe, grupe sau brigăzi (București) care

acționează exclusiv pentru prinderea hoților în flagrant.

Efectivele care acționează pentru identificarea, urmărirea și prinderea în fla-

grant trebuie să fie pregătite:

a) pregătirea teoretică constă în însușirea de către lucrătorii de poliție:

a modului de operare folosit de hoții;

cum îi putem depista (metode și mijloace polițienești folosite);

activități de obținere de date și informații;

cum trebuie executat filajul;

cum se realizează filajul;

cum se realizează flagrantul, modul de acțiune și efectivele;

ce acte procedurale se execută cu ocazia prinderii în flagrant.

b) cunoașterea situației operative prin :

studierea reclamațiilor și a altor materiale existente în cauză;

prin cercetarea penală a hoților;

167 Art. 293 Constatarea infracţiunii flagrante

(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este

urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari

sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea

sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de

natură a-l presupune participant la infracţiune.

(3) În cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-

verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de

îndată organului de urmărire penală.

(4) Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu

ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.

281

prin schimb de experiență cu celelalte formațiuni de poliție;

c) cunoașterea hoților se realizează prin:

studierea fotografiilor și a albumelor foto;

cu ajutorul lucrului filmului;

pe viu la organ sau în teren;

d) procurarea mijloacelor de transport și a costumației adecvate;

Pregătirea acestor efective se realizează în unități de învățământ, dar cel mai

adesea la locul de muncă cu ajutorul echipei de specialiști.

După asigurarea pregătirii teoretice și practice, o echipă, înainte de plecarea în

teren trebuie să știe:

când și unde merge;

din cine este compusă echipa (membrii echipei trebuie să-și cunoască fieca-

re, în parte, rolul său pentru a știi când să acționeze);

mijloace de transport materialele tehnice utilizate ;

ultimele pregătiri necesare bunei desfășurări a activității.

O problemă foarte importantă este cea a ,,înaintașilor”, a martorilor instruiți an-

terior și prezența procurorului, cu ocazia flagrantului.

Acțiunile directe în teren constau:

1. depistarea hoților din buzunare și din poșete pe care nu îi cunoaștem.

Această activitate se realizează prin:

obiectele pe care le poartă(prezența ,,scoarței”, „tira” sau a altor obiecte pe

care le folosesc pentru a-și masca intențiile);

modul de comportament în aglomerație (magazine, stații, peroane); privirea acestora;

poziția corpului (mână, cot, umăr, picioare, tocurile pantofilor, poziția de

ansamblu); expresia feței;

executarea filajului (supravegherii operative) – reprezintă 80% din munca poliției.

Aici se urmăresc următoarele aspecte :

câți infractori sunt în grupul respectiv; dacă se cunosc sau nu între ei;

dacă au sau nu autovehicule cu care să poată părăsi locul infracțiunii rapid

sau să poată scăpa de eventualii urmăritori;

specific când acționează în magazine;

specific când acționează la urcare sau în mijlocul de transport în comun;

când acționează în aglomerări (mari sau mici).

Discreția în supraveghere trebuie asigurată nu numai față de infractori cât și fa-

ță de alte persoane aflate în aglomerație .

aprecierea momentului comiterii infracțiunii, prinderea în flagrant; efectua-

rea percheziției corporale; conducerea la organul de poliție și întocmirea actelor pre-

mergătoare.

3.2.2. Identificare autorilor și probarea vinovăției în cazul infracțiunilor fla-

grante

Identificarea infractorilor, a complicilor se face după semnalmente și carac-

teristicile îmbrăcămintei și alegerea modalității de executare a supravegherii (unde stau

în autobuz).

282

Identificarea viitoarei victime (reținerea semnalmentelor, a caracteristicilor

îmbrăcămintei și ale poșetei).

Urmărirea gesturilor făcute de hoț și complici.

Identificarea celor din gruparea hoților din buzunare.

Aprecierea momentului comiterii furtului se face:

prin observare directă a corpului delict (ideal);

după gesturi (scoaterea, ascunderea, plasarea, depărtarea de victimă);

după expresia feței (relaxarea după momentul de maximă încordare);

prin întrebarea victimei concomitent cu continuitatea supravegherii infrac-

torului (dacă îi lipsește ceva și anume);

apropierea de autor și imobilizarea fulgerătoare, concomitent cu emiterea

strigătului pentru atenționarea victimei și a martorilor (Stați pe loc, hoților, poliția!).

asigurarea probatoriului:

- întrebarea victimei;

- solicitarea restituirii obiectului corp delict sau percheziționarea pentru găsirea

lui. Corpul delict nu se predă victimei decât la organul de poliție, în baza unui proces

verbal de predare primire;

- prezentarea corpului delict victimei pentru a-l recunoaște precum și martorilor;

- asigurarea martorilor și a păgubașului;

- percheziție corporală sumară. E recomandabil ca martorii să fie aceiași și la

percheziția amănunțită efectuată la sediul organului de poliție.

Martorii trebuie să stea tot timpul cu infractorul pentru ca acesta să nu se poată

,,întoarce”. Martorii trebuie să existe pe tot traseul, de la locul prinderii în flagrant până

la sediul poliției.

Când se pleacă de la locul prinderii în flagrant, trebuie, ca după ce am făcut o

percheziție corporală amănunțită a făptuitorului, să-l încătușăm conducerea la organ de

poliție pentru audierii și, deci, întocmirea actelor premergătoare, respectiv :

încheierea procesului – verbal de prindere în flagrant

reclamația și declarația victimei;

declarațiile luate martorilor oculari;

declarația făptuitorului

dovada de restituire a bunurilor și valorilor corp delict;

proces-verbal de identificare de către victimă și martori;

cerere de verificare la cazier judiciar;

cerere de verificare la evidența informatizată a persoanei (pentru stabilirea

domiciliului și a datelor de identitate reale, dacă persoana este sau nu urmărită, dacă

da, de către ce organ de poliție, dacă are interdicție la frontieră și pentru ce?);

ordonanță de începere a urmăririi penale – art. 305 alin (2) C.pen.;

ordonanță de reținere168;

nota de introducere în arest;

extinderea cercetărilor cu privire și la existența și a altor fapte comise de că-

tre hoț;

168 Codul penal,Capitolul I, măsurile preventive, secţiunea a 2-a, reţinerea, art. 209, Art. (10) Reţinerea se

dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au

determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.

283

cercetarea amănunțită;

percheziție domiciliară a făptuitorului și complicilor săi;

conducerea în tren pentru arătarea locurilor unde au fost abandonate obiec-

tele corp delict, și realizarea reconstituirii acțiunii;

Obținerea de informații cu privire la alți infractori hoți din buzunare și poșete

nu sunt grele (dificile) pentru că aceștia s-au înmulțit foarte mult în ultimul timp. Tre-

buie doar să fim atenți când acționăm pentru a nu cădea victime ale hoților, nici noi și

nici membri echipei. Polițistul care acționează pentru prinderea în flagrant a hoților din

buzunare, trebuie să aibă în vedere următoarele probleme:

supravegherea să se facă de la o distanță convenabilă în funcție de „contro-

lul ” hoțului, de cât de activ e acesta și cât de mare este grupul de infractori;

în momentul când hoțul a introdus mâna în poșetă sau în buzunarul victi-

mei, atenția polițistului se va îndrepta spre mâna acestuia, să vadă dacă scoate sau nu

ceva.

Realizarea flagrantului: dacă hoțul a scos portofelul sau banii, îl va prinde de

mână, moment ce trebuie văzut și de către un martor și de către reclamant. Dacă hoțul a

aruncat jos portofelul sau banii, martorul trebuie să cuprindă în declarație momentul

când a văzut că a dat drumul portofelului.

După sesizarea păgubașului, polițistul va identifica și martorii, în prezența că-

rora se face rapid percheziția corporală a infractorului pentru a descoperii eventualele

corpuri delicte (portofele, bani, bijuterii, acte de identitate etc.) ori obiecte tăietor - în-

țepătoare, folosite pentru a riposta împotriva polițiștilor sau a martorilor oculari când

aceștia vor interveni.

Se pleacă imediat cu hoțul la biroul poliției sau altă încăpere, pentru a scăpa de

curioși sau de prietenii, rudele hoțului. Apoi se întocmesc actele procedurale, mai sus

amintite.

284

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚI ALE ACTIVITĂȚII DE COMBATERE

A FURTURILOR DIN BUZUNARE, POȘETE ȘI DE BAGAJE

COMISE ÎN SISTEMUL TRANSPORTURILOR FEROVIARE,

NAVALE ȘI AERIENE

4.1. Activități desfășurate de poliția transporturi pentru cunoașterea și

supravegherea locurilor și mediile favorabile comiterii furtului din buzunare și de

bagaje, precum și a infractorilor ce acționează în aceste locuri și medii

Stațiile trenurile C.F.R. sunt locuri favorabile comiterii furturilor din buzunare,

poșete și de bagaje datorită aglomerației ce se formează la plecarea și sosirea trenurilor

de călători , în holurile caselor de bilete, în special în zilele de la sfârșitul săptămânii,

în perioada sărbătorilor legale, la plecarea ori înapoierea în și din vacanță a elevilor și

studenților.

Poliția Transporturi desfășoară activități specifice de supraveghere a elemente-

lor infractoare, datorită faptului că personalul ce lucrează în acest sector își desfășoară

activitatea în ture, iar locul constatării faptei nu coincide, de fiecare dată cu cel al co-

miterii , urmele fiind distruse.

De regulă, hoții din buzunare și de bagaje acționează în grupuri constituite din

2-3 persoane, uneori mai multe, fiecare din membrii grupului având o anumită sarcină

pentru realizarea obiectivului propus.

Din analiza reclamațiilor depuse de victime, în care sunt furnizate date cu pri-

vire la semnalmentele făptuitorilor și modurile de operare folosite, rezultă că:

unele dintre elementele infractoare sunt cunoscute și se află în atenția orga-

nelor de poliție;

alți infractori sunt nou apăruți în zona de competență, ceea ce impune iden-

tificarea și monitorizarea lor;

există și furturi comise spontan, determinate de condițiile oferite de victime,

autorii acestor fapte fiind greu de identificat.

4.1.1. Condițiile favorabile comiterii furturilor din poșete și de bagaje

Printre principalele condiții favorabile comiterii furturilor din poșete și bagaje,

putem aminti următoarele :

neatenția victimei la păstrarea ori manipularea bunurilor personale;

consumul de băuturi alcoolice de către victimă;

existența aglomerației la casele de bilete și la trenuri, îndeosebi atunci când

trenurile sunt garate cu întârziere;

iluminarea necorespunzătoare a mijloacelor de transport feroviar;

absența momentană a elementului polițienesc în locuri favorabile comiterii

infracțiunii;

285

necunoașterea Gării de Nord și a împrejurimilor mai ales de către cetățenii străini;

acordarea de încredere nejustificată persoanelor necunoscute cu care victi-

ma intră în contact;

gradul redus de pregătire antiinfracțională a anumitor persoane, fapt exploa-

tat de către infractori;

existența unui mare număr de șomeri, care în scopul asigurării condițiilor

materiale pentru familie, recurg la comiterea de infracțiuni;

aglomerările formate la urcarea sau coborârea în și din vagoane sau cele din

holul caselor de bilete;

neacoperirea informativă a locurilor, mediilor și obiectivelor de interes ope-

rativ favorabile săvârșirii acestui gen de infracțiuni.

4.1.2. Locurile favorabile comiterii furturilor din buzunare, poșete și de

bagaje

peroanele gărilor;

trenurilor rapide sau accelerate;

holul central al Poștei și Biroul de informații;

garniturile trenurilor sosite recent;

pe parcursul călătoriei cu trenul, dar fapta se constată la sosirea în afara gării;

în afara stației C.F., dar fapta se constată la ghișeul de bilete sau în tren;

în holul sălilor de așteptare clasa I și clasa a II-a ;

în holul claselor de bilete clasa I și clasa a II-a.

4.1.3. Moduri de operare ale infractorilor folosite la comiterea furtului din

buzunare, poșete și de bagaje

furtul din buzunare, poșete și de bagaje comis prin provocarea de busculade

la urcarea în tren sau la ghișeele caselor de bilete ori prin provocarea de scandaluri în

vederea distragerii atenției victimei ;

furtul comis în timp ce victima doarme;

furtul comis în timp ce victima are o capacitate redusă de reacție, datorită

consumului exagerat de băuturi alcoolice;

folosirea minorilor la comiterea infracțiunilor, cunoscut fiind faptul că aceș-

tia nu răspund penal;

tăierea buzunarului, poșetei ori a mânerelor poșetei cu lama;

furtul comis prin metoda ,,împrietenirii” cu victima, aceasta lasă bagajul în

grija infractorului, sau este ajutat la transportarea bagajelor;

folosirea de geamantane fără fund, cu care se acoperă bagajele ce urmează a

fi furate;

furtul comis la vagoanele de dormit sau cușetă prin metoda ,,capra”;

servirea victimei cu băuturi alcoolice, răcoritoare, ness sau cafea în care au

fost dizolvate medicamente sau substanțe cu efecte tranchilizante;

folosirea forței fizice, a armelor albe sau spray-urilor cu efect iritant-

lacrimogen ori paralizant;

286

înșelăciuni prin metoda ,,șmen”;

amenințarea cu acte de violență ori folosirea violenței sau a spray-urilor pa-

ralizante;

furtul comis prin sistemul ,,CARTELA”.

în aeroporturi au fost întâlnite cazuri în care angajații au sustras bunuri im-

portante în timpul manevrării bagajului de cală. Aceste furturi au putut fi probate nu-

mai după desfășurarea unor activități informativ-operative complexe.

4.2. Activități specifice desfășurate de poliția transporturi pentru preveni-

rea și descoperirea furturilor din buzunare , poșete și de bagaje

cunoașterea elementelor infractoare care se ocupă cu furtul din buzunare,

poșete și de bagaje da la călători;

colaborarea intensă între inspectoratele poliției transporturi și subunitățile

acestora și celelalte unități de poliție teritoriale, în vederea stabilirii activității infracți-

onale și deplasările hoților, schimb de albume foto cu infractorii cercetați.

cooperarea cu personalul C.F.R., taxatori de peron, casiere, conductori de

tren, impiegați de mișcare, revizori tehnici de vagoane precum și cu salariații diferitelor

societăți comerciale, cu obiect de activitate în stațiile C.F.R.;

întocmirea de albume foto și reactualizarea acestora cu fotografiile hoților

depistați;

folosirea experienței cadrelor de poliție, care au activat timp îndelungat pe

această linie de muncă și care pot furniza date valoroase despre infractori, modul de

operare și anturajul acestora;

cercetarea amănunțită a elementelor infractoare pentru documentarea între-

gii activități infracționale, prezentarea albumelor foto cu infractori cunoscuți pentru

recunoașterea acestora de către victime, specificându-se în procesul-verbal dacă a fost

sau nu recunoscut infractorul ;

organizarea de controale și pe baza informațiilor deținute ori a concluziilor

desprinse din analiza lucrărilor aflate în evidență în locurile unde s-au comis cele mai

multe infracțiuni, pe trenuri de călători, descinderi la domiciliul elementelor infractoa-

re, gazde de infractori, locuri unde se valorifică bunuri furate;

identificarea elementelor parazite, cerșetori , prostituate și luarea lor în

atenție, posibil fiind faptul ca aceștia să comită furturi sau să fie complici ai infractori-

lor;

verificarea persoanelor cu multe amenzi pe C.F.R. pentru călătorie fraudu-

loasă și cercetare acestora privind eventualele infracțiuni comise, în special cele cu au-

tori necunoscuți din evidență;

prezența activă în tren a lucrătorilor de poliție aflați în serviciu, la sosirea și

plecarea trenurilor de călători, în holurile caselor de bilete;

constituirea de echipaje pentru prinderea elementelor infractoare cunoscute

și lucrate informativ, în flagrant ;

instruirea cadrelor de poliție cu privire la moduri de acțiune, psihologia in-

fractorilor, prezentarea albumelor foto și a buletinelor informative cu ocazia intrării în

serviciu;

287

colaborarea cu persoanele din cadrul personalului C.F.R., navetiști, salariați

ai societăților comerciale din complexul C.F.R., infractori bătrâni retrași din activitate,

care pot furniza date cu valoare informativ-operativă cu privire la activitatea elemente-

lor infractoare;

analiza lucrărilor cu autori necunoscuți din evidență și întocmirea unor pla-

nuri de măsuri informativ-operative cu sarcini concrete, care să fie executate de colec-

tivul desemnat să soluționeze cauza;

întocmirea cu profesionalism a actelor de cercetare penală, de calitatea

acestora depinzând timpul și efectivele alocate soluționării cauzei;

actualizarea permanentă a cartotecilor cu impresiuni digitale și palmare și a

albumelor foto cu elemente infractoare suspecte sau depistate;

formarea cercurilor de bănuiți din persoane pretabile să comită asemenea

fapte și lucrarea lor calificată;

constituirea de echipaje pentru prinderea în flagrant a hoților din buzunare,

poșete și de bagaje.

se recomanda capcanarea, flagrantul și celelalte măsuri procesuale inclusiv

arestarea, cu antrenarea unor forțe și mijloace corespunzătoare.

Activitatea de combatere a acestor infracțiuni se realizează după aceleași prin-

cipii ca și cele expuse mai sus cu singura precizare că realizarea flagrantului este în-

greunată de faptul că atât victima cât și martorii sunt greu de coborât din tren și de fap-

tul că de multe ori flagrantul se realizează după ce garnitura s-a pus în mișcare.

Atunci când s-a reușit prinderea infractorilor, primul lucru este de a li se efec-

tua percheziție corporală amănunțită apoi de a stabili domiciliul și cercul de prieteni

pentru a efectua urgent percheziții domiciliare. În funcție de rezultatele acestor activi-

tăți se va proceda la extinderea cercetărilor în scopul aflării și documentării întregii

activități infracționale.

288

TEMA 11:

ACTIVITĂȚI POLIȚIENEȘTI DE PREVENIRE ȘI

COMBATEREA FURTURILOR DIN AUTOVEHICULE

CAPITOLUL I


1.1. Tendințe ale fenomenului infracțional. Condiții și împrejurări favorizatoare.

1.2. Moduri de operare folosite de infractori în cazul furturilor din autovehicule

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI DE CERCETARE ȘI CRIMINALISTICE SPECIFICE

DESFĂȘURATE DE POLIȚIE PENTRU PREVENIREA FURTURILOR DIN

AUTOVEHICULE

2.1. Prevenirea furturilor din autovehicule

2.2. Cunoașterea locurilor de interes operativ

2.3. Cunoașterea persoanelor pretabile să comită furturi din autovehicule

2.4. Cooperarea cu alte formațiuni informativ-operative

2.5. Activități de consiliere și orientare care solicită asistență de specialitate și

pregătire antiinfracțională a populației

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE, DE CERCETARE ȘI

CRIMINALISTICE REALIZATE PENTRU IDENTIFICAREA AUTORILOR

3.1. Primirea plângerilor

3.2. Cercetarea la fața locului

3.3. Punerea sub urmărire a bunurilor furate

289

CAPITOLUL I


1.1. Tendințe ale fenomenului infracțional. Condiții și împrejurări favori-

zatoare

„Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent

de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoa-

nă împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl cere

profesia lor”.169

Furturile din autovehicule prezintă un pericol social destul de ridicat ce se da-

torează atât frecvenței mari cu care sunt săvârșite aceste infracțiuni, dar și datorită ca-

tegoriilor de infractori, a greutăților întâmpinate în activitatea de identificare și probare

a vinovăției autorilor și nu în ultimul rând, greutăților de recuperare a prejudiciului ca-

uzat.

Infracțiunile de furt din autovehicule vizează cu preponderență autoturismele

proprietate personală, ceea ce creează o stare de nesiguranță în rândul cetățenilor.

Atenția infractorilor a fost atrasă însă și de autovehiculele proprietate a agenților eco-

nomici cu care se transportă diferite bunuri și valori, și în care eventual se pot găsi, pe

lângă marfă și diferite documente specifice (acte de proveniență a mărfii, de însoțire,

ștampile ale societății, etc).

Hoții caută în primul rând în torpedoul mașinii după bani. Apoi urmăresc să fu-

re aparatura electronică din mașini (radiocasetofoane sau radio cu CD, boxele și stațiile

auto, aparatele antiradar, aparate de ghidare etc.)

Iau din mașini absolut orice obiect de valoare: genți, poșete, borsete - din care

iau de obicei banii, apoi aruncă restul. Bunurile furate sunt comercializate de obicei la

amatorii de chilipiruri. De regulă aceștia sunt taximetriștii sau service auto particulare

(cei care dezmembrează mașini pentru a vinde piesele în târguri și piețe).

De cele mai multe ori pagubele se produc nu numai prin sustragerea bunurilor

aflate în interior, dar și prin distrugerea unor părți componente ale autovehiculelor în

cauză (de exemplu prin spargerea geamului sau a lunetei, tăierea chederului, prin forța-

rea portierei sau portbagajului).

Din analiza stării infracționale pe linia „furturi din autovehicule” s-a desprins

concluzia că acest gen de fapte antisociale se comit în special în zonele aglomerărilor

urbane, unde infractorii pot acționa aproape nestingheriți. Se remarcă de asemenea fap-

tul că infractorii fac, de regulă, parte din categoria “minori și tineret”, existând tendința

de organizare în grup și de “racolare” tot mai frecventă a persoanelor fără antecedente

penale, în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Conform profilului rezultat din practica judiciară, spărgătorii de autoturisme au

vârste cuprinse între 12 și 20 de ani. Provin de obicei din familii dezorganizate ori au

părinții plecați la muncă în străinătate. Se întâmplă uneori să se afle printre ei și “copii

169 Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii, art. ( 1 ) ( adoptat de Adunarea

Generală a O.N.U., în decembrie 1979 )

290

de bani gata”, care sparg mașini din spirit de aventură. De obicei, persoanele care să-

vârșesc furturi din autovehicule acționează în grupuri de doi sau trei, din care unul stă

de pază. Pentru comiterea unor astfel de fapte, infractorii evită să folosească același

mod de operare la mai multe furturi, folosind așadar procedee dintre cele mai diferite

în funcție de loc, timp, bunul vizat și victimă.

Potrivit concluziilor desprinse din experiența lucrătorilor de poliție, activitatea

spărgătorilor de mașini este sezonieră, acționând mai ales primăvara și toamna. Vara se

remarcă o ușoara scădere a numărului faptelor de acest gen, deoarece hoții pleacă „la

lucru” la munte sau la mare, „convinși” de freamătul și neglijența specifice acestui gen

de locuri în perioada estivală.

În ceea ce privește timpul săvârșirii faptei, se constată că furturile din autove-

hicule se comit atât noaptea (cu preponderență), cât și ziua, în funcție de împrejurările

care convin făptuitorilor.

Dacă acționează ziua, autorii furturilor din autovehicule “operează” de obicei

în parcările din zona târgurilor comerciale, oboruri, atunci când sunt lăsate în mașină

genți, poșete, marfă ori obiecte de vestimentație valoroase.

În general însă, autorii furturilor din autovehicule acționează în timpul nopții.

Cele mai multe spargeri se petrec între orele 2.00 – 4.00. Sunt vizate în asemenea cazuri

în general parcările neiluminate, dar infractorii nu se feresc să atace și autovehiculele

din parcări iluminate, atunci când văd că în mașină se află bunuri de valoare. Furtul din

autovehicule este un tip de faptă care se săvârșește într-un timp foarte scurt, c.c.a. 5

minute; de aceea, atunci când văd că pot fura ceva de valoare, hoții acționează chiar

dacă mașina se află într-un loc bine iluminat.

Infracțiunile de furturi din autovehicule pot avea ca și circumstanțe favoriza-

toare următoarele condiții și împrejurări:

neglijența posesorilor de autovehicule, cu ocazia parcării și asigurării aces-

tora;

în multe cazuri, posesorii de autoturisme le parchează în locuri neamenaja-

te, nepăzite și neiluminate ceea ce favorizează activitatea hoților;

existența garajelor proprietate particulară în număr foarte limitat;

lipsa unor locuri de parcare cu pază organizată;

sistemul de pază generală nu poate asigura paza tuturor locurilor unde se

parchează autovehicule;

ușurința sau neglijența cu care unii posesori tratează problema lăsării în au-

tovehicul a unor obiecte de valoare (aici se încadrează și posesorii "care uită" la vedere

în interiorul mașinii lucruri tentante, ca: genți tip "Diplomat", poșete, borsete, telefoane

mobile, aparatură electronică, poșete de damă);

existența unor sisteme de închidere ineficiente sau defecte;

neglijența posesorilor de a lăsa autovehiculele neasigurate sau de a nu re-

media defecțiunile sistemului de închidere; sunt situații în care autoturismele sunt lăsa-

te descuiate și chiar cu cheile în contact ori, datorită unor defecțiuni sunt lăsate perioa-

de îndelungate de timp în diferite locuri de unde pot fi tractate sau dezmembrate;

încrederea acordată de unii posesori de autovehicule față de persoane necu-

noscute cu care intră în contact;

posibilitatea infractorilor de a se deplasa rapid spre și de la fața locului cu

ajutorul autoturismelor personale sau ale complicilor;

291

dotarea insuficientă (sub aspectul efectivelor și mijloacelor tehnice și auto)

a organelor de poliție;

nedotarea autoturismului cu dispozitiv antifurt (sistem electronic de alarma-

re, sau sistem de blocare al ușilor cu chei neconvenționale );

ușurința cu care autorii furturilor pot scăpa de bunurile sustrase, având mul-

tiple posibilități de valorificare a bunurilor provenite din infracțiuni în târguri, talcio-

curi, case de amanet, la taximetriști sau ateliere de reparații auto neautorizate, etc.

slaba pregătire antiinfracțională a populației;

1.2. Moduri de operare folosite de infractori în cazul furturilor din auto-

vehicule

Autorii furturilor din autovehicule dau dovadă de o mare capacitate de adapta-

re la împrejurările existente în momentul săvârșirii faptei, recurgând la o gamă de pro-

cedee și moduri de operare dintre cele mai variate.

Infractorii de obicei execută o pregătire minuțioasă a furtului prin efectuarea

de recunoașteri repetate la fața locului atât personal, cât și – ca urmare a tendinței de

organizare în grup – prin intermediul altor persoane, uneori chiar de sex feminin.

Prin această studiere amănunțită a locului, infractorii urmăresc să verifice exis-

tența în autovehicul a bunului (bunurilor) pe care doresc să le sustragă (de exemplu:

componente ale instalațiilor de sonorizare – radiocasetofoane, CD-playere, boxe audio,

borsete, obiecte de îmbrăcăminte, genți, poșete, etc.), precum și să-și asigure căile op-

time de acces și de fugă de la fața locului în situația în care ar fi văzuți, având în vedere

tot cu această ocazie și stabilirea instrumentelor necesare pătrunderii în autovehicul.

De asemenea, în situația în care sunt vizate anumite părți componente ale au-

tovehiculelor, făptuitorii studiază și stabilesc locuri izolate, întunecoase unde pot con-

duce autovehiculul în vederea sustragerii pieselor sau bunurilor ce interesează (roți,

ștergătoare, oglinzi retrovizoare, parbriz, baterie, capace de roți, truse de scule, roți de

rezervă, etc.)

Din gama largă de procedee a infracțiunilor de acest gen, cele mai utilizate

moduri de operare pentru comiterea furturilor din autovehicule sunt:

forțarea încuietorilor portierelor autovehiculului prin folosirea forței fizice.

Acest mod de operare este folosit de regulă în cazul autoturismelor cu sisteme de în-

chidere ineficiente, din care fac parte autoturismele de proveniență românească;

în autoturismele de producție românească se pătrunde ușor, datorită încuie-

torilor la care se potrivesc și alte chei decât cele originale. În lipsa cheilor, infractorii

folosesc șurubelnițe, cuțite, sau tot felul de instrumente apte să “păcălească” sau să for-

țeze încuietorile;

forțarea portierelor cu ajutorul unor instrumente special confecționate în

acest scop. De exemplu folosind instrumentul cunoscut sub denumirea “picior de că-

prioară”, infractorii ridică ușa autoturismului până când sare clama de la broască din

locaș. Trebuie menționat faptul că după folosirea acestui instrument ușa se reînchide

normal;

deformarea spre exterior a cadrului geamului de la portieră cu ajutorul unor

instrumente special confecționate – în special la anumite autoturisme (de producție ro-

mânească);

292

forțarea cu ajutorul unor șurubelnițe sau sârme din oțel a geamului deflector

sau a celui glisant după care se deblochează portiera;

glisarea forțată a geamului atât cât să încapă prin spațiul creat o sârmă pre-

văzută la capătul inferior cu un laț cu care să se agațe “cuiul” de asigurare al portierei –

în cazul autoturismelor prevăzute cu astfel de sistem de închidere;

la unele autoturismele este folosită de regulă clasica metodă a riglei;

un alt mod de operare este metoda bujiei; concret, este vorba despre o bujie

băgată într-o cârpă, cu care se lovește unul dintre geamurile laterale, cât să crape. Lovit

apoi cu pumnul, geamul securizat se sparge, iar hoțul poate pătrunde în mașină;

deschiderea ușilor autovehicolului cu ajutorul unor chei potrivite sau a unor

lamele. Există infractori care își alcătuiesc seturi de chei pentru diferite tipuri de auto-

vehicule sau numai pentru un anumit tip, în acest din urmă caz putându-se vorbi despre

o specializare a infractorului;

spargerea geamurilor laterale, parbrizului sau lunetei cu ajutorul unor obiec-

te contondente (piatră, ciocan, levier, etc.) după ce în prealabil, cu intenția de a amorti-

za zgomotul infractorul a lipit pe acestea hârtie, carton, etc. Tot pentru a amortiza

zgomotul, infractorii se folosesc în funcție de împrejurări de trecerea prin zonă a unor

autovehicole grele, zgomotoase, de exemplu de trecerea prin zonă a unor autocamioa-

ne, autobasculante, tramvaie, etc., sau săvârșesc infracțiunea pe timp de ploaie însoțită

de descărcări electrice. Furturile din autovehicolele prevăzute cu sisteme de alarmă se

produc cu o mai mare frecvență pe timpul când datorită condițiilor atmosferice și/sau

hipersensibilității alarmei posesorul fie este indus în eroare de declanșările repetate ale

alarmei (la fiecare tunet, trăznet, pe timp de grindină) decuplând în cele din urmă alar-

ma, fie tratează cu superficialitate (indiferență) aceste declanșări, punându-le pe seama

vremii, în realitate însă cel puțin una dintre declanșările repetate fiind provocată de

infractor.

scoaterea parbrizelor sau lunetei din garniturile de cauciuc cu ajutorul unor

șurubelnițe, sârme, etc.;

furtul din autovehiculele lăsate neasigurate. Acest procedeu e întâlnit mai

ales în cazul autovehiculelor mari – autobuze, microbuze, autocamioane, autobasculan-

te – care de multe ori prezintă defecțiuni la sistemele de închidere a ușilor;

furtul bunurilor din autovehicule folosind unul din procedeele prezentate

mai sus, după ce acestea au fost conduse (împinse sau cu motorul pornit) de infractori

în alte locuri izolate, întunecoase;

furtul unor părți componente ale autovehiculelor: oglinzi retrovizoare, pro-

iectoare de ceață, faruri, stopuri, parbrize, lunete, ștergătoare de parbriz, roți, baterie,

diferite subansamble de la motor, etc.; în cazul unor astfel de furturi autorii au în vede-

re autovehiculele parcate în locuri izolate, întunecoase, însă nu de puține ori acționează

și în locurile publice;

un mod deosebit de operare care a iscat controverse privitoare la încadrarea

juridică a faptei (furt sau tâlhărie) este modul cunoscut sub numele “prin înțepare”. În

timp ce posesorul autovehiculului așteaptă la semafor, ori este imobilizat în trafic dato-

rită unui blocaj rutier, o persoană ce face parte din grupul infracțional se apropie de

acesta și, pe neobservate, înțeapă cu un obiect ascuțit (șurubelniță, cuțit, cui, etc.) unul

din cauciucurile autoturismului persoanei vătămate. După ce se reia traficul, celălalt

(ceilalți) membri ai grupării, de regulă aflați și ei în trafic în apropierea victimei, o

293

atenționează pe aceasta ca niște oameni de bună credință că are pană de cauciuc. Cu

proxima ocazie, victima oprește la o vulcanizare, sau trage pe dreapta pentru a-și re-

media problema, ocazie cu care manifestă neglijență față de bunurile din mașină și de

împrejurimi. Lăsând portierele neasigurate cât timp se află la portbagaj sau la roata

defectă, indivizi din aceeași grupare profită de neatenția victimei sustrăgând din interi-

orul mașinii fie bunuri și valori a căror existență le era cunoscută (victima a fost urmă-

rită o perioadă mai îndelungată), fie bunuri de valoare luate la întâmplare (exemplu:

borsete, poșete, telefoane mobile, etc.);

în trafic, sau “la semafor”. Posesorul autovehiculului, de regulă persoană de

sex feminin, aflându-se în aceleași circumstanțe ca în cazul de mai sus (la semafor sau

blocaj rutier), lăsând din neglijență portierele neasigurate și bunuri de valoare la vedere

poate fi surprinsă când infractorul mizând pe elementul surpriză și pe curaj sustrage

prin deschiderea portierei sau spargerea geamului acesteia bunuri aflate fie pe locul din

dreapta față fie pe bancheta din spate.

În ultimul timp infractorii au vizat și autovehiculele proprietate particulară a

unor cetățeni străini (oameni de afaceri), ori închiriate de către aceștia de la firme spe-

cializate. Nu există o regulă după care acționează infractorii în aceste cazuri; de cele

mai multe ori dau dovadă de mult curaj și de inventivitate, recurgând fie la metodele

mai sus menționate, fie la noi metode:

atragerea cetățeanului străin în discuție, la o oarecare distanță de autovehi-

cul, timp în care ceilalți membrii ai grupului de infractori fură din autovehiculul rămas

cu ușile neîcuiate;

infractorul urcă în autovehicul sub diverse motive (conducerea la hotel, la

un spital, etc.) iar pe parcurs cere șoferului să oprească, ocazie cu care coboară și dis-

pare, cu bunurile ce se aflau în imediata sa apropiere (poșete, borsete, etc.);

prostituatele aflate în legătură cu grupul infracțional cer cetățeanului străin

să parcheze autoturismul într-un anumit loc sub pretextul de a nu fi văzuți de vecini, de

persoane cunoscute, timp în care alte persoane din anturajul prostituatei săvârșesc fur-

tul de bunuri din interiorul autoturismului.

294

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI DE CERCETARE ȘI CRIMINALISTICE SPECIFICE

DESFĂȘURATE DE POLIȚIE PENTRU PREVENIREA FURTURILOR

DIN AUTOVEHICULE

2.1. Prevenirea furturilor din autovehicule

Activitatea de prevenire cuprinde totalitatea măsurilor luate de organele de po-

liție pentru împiedicarea săvârșirii de infracțiuni și alte fapte antisociale, pentru reduce-

rea continuă a numărului celor care pot fi antrenați la încălcarea legilor și normelor de

conviețuire socială, pentru pregătirea antiinfracțională a populației și pentru sprijinirea

unităților economice în organizarea și desfășurarea activității de pază și păstrarea bunu-

rilor proprii.

Punctul de plecare în organizarea muncii de poliție și în orientarea eforturilor

pentru realizarea sarcinilor de serviciu îl constituie cunoașterea și analiza situației ope-

rative de pe teritoriul de competență, evoluția, tendințele și formele de manifestare a

fenomenului infracțional, locurile și zonele unde se înregistrează frecvent acte de în-

călcare a legilor.

În vederea stabilirii măsurilor ce trebuiesc luate în direcția prevenirii furturilor

din autovehicule, se impune în mod obligatoriu cunoașterea temeinică a situației opera-

tive, a nivelului și tendințelor fenomenului infracțional din raza de competență, urmând

ca pe această bază să se aleagă și să se perfecționeze cele mai adecvate forme și meto-

de de muncă.

Așadar, cunoașterea și analiza situației operative, atât la nivelul unității de po-

liție cât și a formațiunilor ce o compun, trebuie făcută permanent pentru obținerea de

date concrete și realiste privind schimbările survenite, tendințele, structura și dinamica

elementelor ce o compun170, în vederea actualizării și eficientizării (anticipării) măsuri-

lor ce trebuiesc întreprinse.

Astfel, în urma concluziilor desprinse cu ocazia analizării situației operative,

organele de poliție, și în special formațiunile de investigații criminale sunt chemate să

ia o serie de măsuri informativ-operative cu caracter permanent pentru prevenirea fur-

turilor din autovehicule. Ca în orice linie a muncii de poliție și în cazul furturilor de

acest gen activitatea de prevenire are la bază trei piloni:

determinarea sau împiedicarea persoanelor predispuse a săvârși infracțiuni

de acest tip;

descoperirea operativă a autorilor furturilor;

pregătirea antiinfracțională a populației.

Din punct de vedere strict profesional, activitățile de prevenire și combatere a

furturilor din autovehicule impun în mod absolut din partea lucrătorilor de poliție din

170Structura situaţiei operative cuprinde următoarele elemente: teritoriul de competenţă, populaţia, starea

infractională şi contravenţională;evenimentele şi acţiunile cu caracter politic, administrativ, economic,

cultural-artistic, sportiv şi tradiţional;

forţele şi mijloacele de care dispune unitatea de politie, precum şi capacitatea de actiune.

295

această linie de muncă o temeinică cunoștere a situației operative, populației și a terito-

riului, și totodată și realizarea unei rețele informative eficiente cu un real potențial in-

formativ.

În aceeași idee, cu ocazia analizării situației operative trebuie să se stabilească

condițiile și împrejurările favorabile comiterii furturilor din autovehicule, locurile și

mediile de interes operativ, persoanele pretabile să comită astfel de fapte, modurile de

operare folosite de infractori, etc. încercându-se pe cât posibil să se anticipeze tendințe-

le acestui fenomen infracțional pentru a se interveni din timp cu cele mai eficiente mij-

loace si măsuri de prevenire și combatere.

2.2. Cunoașterea locurilor de interes operativ

Cunoașterea teritoriului de competență de către ofițerii și agenții de poliție, ca

și element al situației operative, reprezintă o cerință esențială a executării cu operativi-

tate a sarcinilor de serviciu. Necesitatea cunoașterii teritoriului din punct de vedere po-

lițienesc este determinată de următoarele considerente:

teritoriul constituie un important factor de influență în privința organizării,

desfășurării și îndeplinirii în bune condiții a acțiunilor și misiunilor;

detaliile și caracteristicile teritoriului pot și trebuie să fie exploatate în inte-

resul muncii de poliție;

cunoașterea teritoriului ajută la determinarea condițiilor legate de factorul

“loc”, care favorizează starea infracțională;

cunoașterea terenului asigură secretul acțiunilor polițienești ce trebuiesc în-

treprinse, organizării activității de patrulare, executării de pânde, controale, razii, prin-

derea în flagrant sau de arestare a infractorilor urmăriți.

Din analiza situațiilor operative precum și din concluziile rezultate din prac-

tica organelor de poliție, a reieșit faptul că se comit furturi din autovehicule cu prepon-

derență în următoarele locuri:

locuri de parcare a autovehiculelor, special amenajate, neasigurate cu pază;

locuri in care se parchează de regulă autovehicule: cele din apropierea piețe-

lor, târgurilor, unităților comerciale – supermarketuri, în apropierea unor întreprinderi,

firme, ori în apropierea unor instituții de interes public, cum ar fi gări, autogări, spitale,

etc.

străzi lăturalnice fără circulație intensă;

străzi insuficient iluminate și ganguri, etc.

Alte locuri ce prezintă interes operativ sunt și locurile unde se valorifică

bunurile furate. Astfel, fără ca enumerarea să fie limitativă, aceste locuri sunt :

târguri, talciocuri, piețe;

magazine de consignația;

centre de amanet;

ateliere de reparații auto (autorizate și clandestine);

stații de benzină;

locuri frecventate de elemente parazitare: anumite baruri, restaurante, străzi;

stații de taxiuri, locuri frecventate de taximetriști.

Cea mai calificată formă de cunoaștere a locurilor de interes operativ o repre-

zintă observațiile personale ale lucrătorului de poliție. Cunoașterea teritoriului ca ele-

296

ment al situației operative este o activitate în cea mai mare măsură personală, fiind rea-

lizată prin eforturi proprii de către fiecare ofițer sau agent de poliție. Trebuie avut în

vedere că locurile de interes operativ să fie urmărite atât pe timpul zilei, cât și pe timp

de noapte, precum și în orice anotimp, pentru a se cunoaște particularitățile acestor lo-

curi, astfel încât activitățile polițienești cu caracter preventiv ( razii, controale, acțiuni,

patrulări ) să aibe eficiența scontată.

O altă sursă reală de cunoaștere a locurilor ce interesează, o reprezintă schim-

bul de informații cu ceilalți lucrători de poliție, întrucât fiecare lucrător cu ocazia exe-

cutării sarcinilor în teren poate observa o serie de amănunte interesante pentru formați-

unile de investigații criminale.

2.3. Cunoașterea persoanelor pretabile să comită furturi din autovehicule

Populația, cu structura și dinamica ei, constituie un alt element al situației ope-

rative de o deosebită importanță, ce reclamă de asemenea o bună cunoaștere din partea

polițiștilor.

Necesitatea cunoașterii populației este determinată de faptul că, pe baza aceste-

ia se asigură :

atragerea organizată a unor forțe la activitatea de prevenire și descoperire a

infracțiunilor ( de exemplu: persoane de sprijin, personalul de pază, responsabilii cărți-

lor de imobil, administratorii sau președinții asociațiilor de proprietari, etc. );

sprijinul larg și permanent al cetățenilor la realizarea atribuțiilor organelor

de poliție;

identificarea și supravegherea persoanelor care datorită conduitei, activității

ce o desfășoară sau modului de viață, sunt pretabile să comită infracțiuni.

Din analiza stării infracționale pe linia de furturi din autovehicule s-a re-

marcat faptul că de regulă autorii unor astfel de fapte fac parte din categoria “minori și

tineret”, fiind atrași atât de mirajul unor experiențe aventuriste, cât și de gândul unui

profit material ușor de realizat. Totuși, identificarea persoanelor predispuse a săvârși

fapte antisociale de acest gen poate avea ca și criterii de pornire următoarele împreju-

rări, verificate de practica muncii de poliție :

disproporția vădită dintre modul de trai și sursele legale de câștig;

lipsa unei ocupații utile ori a unor surse legale de existență;

atitudinea manifestată de către unele persoane privind nerespectarea legilor

și normelor de conviețuire socială;

existența unor antecedente penale în trecutul persoanelor.

Așadar, trebuie identificate în vederea încadrării și lucrării informative per-

soanele ce fac parte din următoarele categorii :

minori organizați in grup cu tendințe aventuriste și despre care există in-

formații că sunt predispuși la comiterea unor astfel de infracțiuni;

minori proveniți din familii dezorganizate, vicioase, cei scăpați de sub su-

praveghere, cei liberați din centrele de reeducare, precum și cei ce se află sub influența

unor infractori majori;

persoanele cunoscute în evidențele poliției că au comis furturi din autovehi-

cule;

tineri ce au ca hobby conducerea auto;

297

infractori voiajori cunoscuți cu antecedente penale pentru infracțiuni de furt

din autovehicule;

persoane ce se ocupă in mod frecvent cu reparații auto, in special acele per-

soane care prestează astfel de reparații în atelierele clandestine;

persoane cunoscute că se ocupă cu vânzarea / cumpărarea de diferite bunuri

cu caracter tehnic, între care și piese auto;

persoane care sunt cunoscute că schimbă des (vând) autovehicule proprieta-

te personală, autovehicule pe care de regulă le cumpără avariate ori în stare de nefunc-

ționare și pe care le repară singuri sau prin intermediul altor meseriași;

elevi ai școlilor profesionale ori licee de mecanică unde se pregătesc pentru

conducerea auto, care sunt predispuși a săvârși furturi din autovehicule, sau a unor

părți componente;

persoane care se ocupă cu vânzări de bunuri: bișnițari, comercianți neauto-

rizați ;

persoane care duc viață parazitară trăind din cerșetorie, furturi, tâlhării;

persoane cunoscute ca amatori sau consumatori de băuturi alcoolice, droguri;

orice alte persoane despre care există informații că au săvârșit ori se pregă-

tesc să săvârșească asemenea furturi.

Ca și surse și modalități de cunoaștere a persoanelor care ar putea comite astfel

de infracțiuni, trebuie avute în vedere următoarele :

exploatarea informațiilor obținute de la societatea civilă;

executarea de acțiuni, controale, razii;

executarea de patrulări și pânde;

supravegherea și studierea nemijlocită a persoanelor pretabile să comită in-

fracțiuni;

efectuarea de investigații în rândul cetățenilor cu privire la anumite semna-

lări primite;

legătura cu asociațiile de locatari, administratorii locurilor de cazare în co-

mun, recepționerii, personalul de decizie al unităților economice, comerciale, etc;

legătura cu administratorii Asociațiilor de proprietari sau cu alte persoane

de încredere (ofițerii și agenții rezerviști ai M.A.I. și M.Ap.N., responsabilii cărților de

imobil, etc.) în vederea obținerii de date și informații despre locatarii care locuiesc fără

forme legale, anturaj, mod de viată, cei care nu muncesc, etc;

executarea unor acte de urmărire penală (audieri de persoane, percheziții

domiciliare, executarea unor mandate, etc.);

rezolvarea solicitărilor, reclamațiilor, sesizărilor și propunerilor cetățenilor;

participarea la măsuri de ordine cu ocazia diferitelor manifestări cu caracter

colectiv (tradițional sau alte evenimente);

schimbul de informații cu cadre din celelalte formațiuni și organe de poliție;

schimbul de informații în cadrul colaborării cu jandarmii, gardienii publici,

lucrătorii birourilor de evidență informatizată a persoanei;

exploatarea evidențelor operative ale M.A.I. (evidența operativă și cazier

judiciar, evidențele Inspectoratului Național pentru evidența persoanei).

În demersurile întreprinse de ofițerul de investigații criminale privitoare la cu-

noașterea persoanelor pretabile la comiterea furturilor din autovehicule sau a altor in-

298

fracțiuni, acesta trebuie să manifeste în permanență o atitudine activă, corectitudine,

solicitudine și o ținută corespunzătoare în toate ocaziile, urmărindu-se prin acestea

atragerea respectului cetățenilor care pot fi de folos.

2.4. Cooperarea cu alte formațiuni informativ-operative

Un element de o deosebită importanță pentru prevenirea și combaterea furturi-

lor din autovehicule este colaborarea permanentă a ofițerului de investigații criminale

cu formațiunile de pază și ordine și poliție rutieră. Cu această ocazie, trebuie avută în

vedere instruirea agenților de ordine, a polițiștilor de proximitate precum și a celor de

poliție rutieră, cu privire la locurile unde se săvârșesc furturile, modurile de operare

folosite de infractori, locurile și mediile de interes operativ, precum și modul de efec-

tuare a pândelor în aceste locuri. Totodată trebuie să se urmărească pe cât posibil cu-

noașterea pe viu (din punct de vedere fizic și psihic) a persoanelor suspecte.

Agenții de ordine și patrulele auto trebuie să aibă cuprins în itinerariul de pa-

trulare și zonele unde de regulă se parchează mașini, locuri dosnice, izolate și neilumi-

nate iar in special pe timpul nopții nu trebuie să scape din vedere prezența unor persoa-

ne în apropierea acestor locuri de parcare. În aceste situații se impune legitimarea per-

soanelor depistate iar în cazul în care cei în cauză nu-și pot justifica prezența în acel

loc, sunt conduși la sediul organului de poliție și cercetați, urmând ca datele și informa-

țiile obținute să fie furnizate formațiunii de investigații criminale.

Cooperarea, ca și principiu de muncă, poate implica și organizarea unor acțiuni

de prindere în flagrant, controale și razii în colaborare cu formațiunile de pază și/sau

poliție rutieră în locurile și la orele favorabile săvârșirii infracțiunilor de acest gen. As-

tfel de acțiuni vor fi fundamentate de concluziile rezultate din analiza situației operati-

ve pe linia furturi din auto., ori de diferite informații, temeinic verificate, primite de la

rețea sau din alte surse. Aceste acțiuni se pot executa atât în locurile și mediile de inte-

res operativ, cât și în locurile obligatorii de trecere ale eventualilor infractori, ocazie cu

care se vor efectua controale asupra autoturismelor cu care se deplasează și asupra ba-

gajelor pe care le au asupra lor.

Pentru obținerea de date și informații in cauzele penale complexe ori care pre-

zintă urgență în documentare, se poate cere sprijinul formațiunilor specializate de su-

praveghere operativă. Supravegherea operativă se organizează și se execută pe baza

cererii formulate în scris de unitatea operativă interesată și aprobată de șeful IGPR sau

locțiitorul acestuia.

2.5. Activități de consiliere și orientare care solicită asistență de specialita-

te și pregătire antiinfracțională a populației

A preveni înseamnă a atrage atenția cuiva asupra consecințelor negative ale

unor acțiuni, a informa în prealabil, a avertiza, a lua măsuri de precauție pentru a înlă-

tura ceva neplăcut, a preîntâmpina săvârșirea unor fapte care prezintă pericol social,

fapte ce contravin legilor. Odată fapta săvârșită, ea are drept consecință tragerea la răs-

pundere a făptuitorului și crearea unui prejudiciu victimei.

Așadar activitatea de pregătire antiinfracțională a populației se impune ca și o

necesitate absolută în munca de prevenire desfășurată de poliție, cunoscut fiind faptul

că e mai eficient să previi decât să combați.

299

Din experiența organelor de poliție pe linia furturi din autovehicule, pentru

prevenirea acestor evenimente nedorite, se recomandă posesorilor de autoturisme :

asigurarea autoturismelor prin încuierea ușilor;

a nu se lăsa în autoturism obiecte personale, și nici cele ale autoturismului,

pentru că acestea pot fi folosite de infractori;

proprietarii de autoturisme atunci când părăsesc autoturismul, să nu lase la

vedere, în interiorul acestora, obiecte de valoare care atrag interesul din partea hoților

din autoturisme, exemplificând în acest sens: genți de voiaj, poșete, borsete, genți tip

"Diplomat", aparatură electronică, etc.;

autoturismele să fie parcate numai în locuri bine iluminate, în locuri unde pot

fi observate în permanență de către proprietari, nu în locuri dosnice, în locuri izolate

din punct de vedere al traficului de persoane;

contactarea firmelor specializate în comercializarea și instalarea de sisteme

de alarmare, antifurt, pe autoturisme, în vederea cumpărării unor asemenea sisteme

care odată activate descurajează infractorii și realizează siguranța autoturismelor;

poansonarea roților autoturismelor în scopul identificării de către proprietar a

acestora în cazul furturilor;

apelarea la firme specializate în marcarea chimică a numărului de identifica-

re pe geamurile oglinzilor retrovizoare ale mașinii, cum ar fi sistemul antifurt Autoi-

dent, care constă în marcarea chimică a numărului mașinii (sau șasiului) pe geamurile

oglinzilor retrovizoare ale mașinii. De asemenea, se poate asigura mașina, inscripțio-

nând toate geamurile mașinii prin sistemul mai sus menționat. Nici un hoț nu fură (de

la) o mașină în care trebuie să investească câteva mii de euro pentru a schimba toate

geamurile.

SISTEMUL AUTOIDENT

Sistemul AUTOIDENT este un sistem de protecție antifurt suplimentar al ma-

șinii. Marcajul chimic este definitiv, se face în 10 locuri, fără să afecteze structura

geamului, nefiind pericol de spargere. Sistemul provine din SUA unde se folosește de

peste 12 ani. De câțiva ani, acest sistem se implementează în întreaga lume. Față de

alarmele auto sau GPS, Autoident protejează mult mai bine oglinzile împotriva furtului

acestora. Numărul de identificare (VIN, Vehicle Identification Number) este singura

serie trecută în actele mașinii la poziția 3 de pe talon valabilă, pe toată durata înmatri-

culării, chiar dacă se schimbă proprietarul.

Marcajul AUTOIDENT descurajează hoțul profesionist care intenționează să

revândă o mașină sau oglinzile retrovizoare. Acesta va fi nevoit să suporte cheltuielile

suplimentare pentru schimbarea geamurilor și a oglinzilor, lucru care va face ca furtul

mașinii, oglinzilor sau geamurilor să nu mai fie profitabil. Marcajul va fi însoțit de mici

autocolante de avertizare pentru a recunoaște ușor o mașină prevăzută cu sistemul de

securitate AUTOIDENT .

Pregătirea antiinfracțională a populației este recomandat să mai cuprindă și

prezentarea celor mai semnificative cazuri prin mass-media, în special a grupurilor de

infractori cu număr mare de fapte și moduri de operare deosebite.

De asemenea, se vor mai avea în vedere și pregătirea juridică a cetățenilor prin

prelucrarea prevederilor actelor normative, (ocazie cu care se va insista asupra faptului

că orice infracțiune săvârșită atrage după sine pedeapsa, aceasta fiind mijlocul principal

și imediat de luptă împotriva infracțiunii, pedeapsă care invocată ca și iminentă de un

300

număr suficient de ori, realizează o prevenire generală, colectivă pentru persoanele ca-

re ar fi tentate să comită infracțiuni), precum și popularizarea rezultatelor acțiunilor

întreprinse în colaborare cu formațiunea de poliție rutieră pe linia modului de parcare și

asigurare a autovehiculelor.

În cadrul pregătirii antiinfracționale, o atenție deosebită trebuie acordată și in-

struirii cetățenilor, modalității în care un cetățean poate interveni în cazul prinderii în

flagrant a unor infractori, în sensul de a nu acționa de unul singur și în mod direct,

deoarece riscă să devină victima unor infracțiuni ce vizează sănătatea și integritatea

corporală. Sigur că intervenția hotărâtă a unor asemenea cetățeni poate fi salvatoare,

dar ea trebuie să fie orientată și să nu fie riscantă.

În acest sens, este necesar ca cel în cauză să solicite concursul altor cetățeni

din apropiere și numai după aceea și cu prudență să încerce să-l determine pe autor să

renunțe la hotărârea sa infracțională, însă nu prin forța fizică proprie, ci prin dialog și

crearea convingerii că pot și vor fi prinși. În situația în care alarmarea cetățenilor din

împrejurimi nu dă rezultate sau nu are rost (fiind vorba de zone izolate), se pot folosi

unele trucuri cum ar fi strigarea pe nume a unui bărbat (ca și cum acesta ar fi în apropi-

ere), iar când pericolul este iminent și deosebit de grav (amenințare cu cuțitul, grup de

infractori), este indicat ca persoana să nu opună rezistență sau să amenințe cu reclama-

rea faptei, pentru a nu-și pune în pericol viața, acceptând la nevoie un tratament cu pe-

ricol mai redus pentru sănătate sau integritate fizică.

Tot în activitățile de consiliere de specialitate și pregătire antiinfracțională a

populației se înscriu și demersurile poliției ca prin conlucrarea cu primăriile să se ame-

najeze locuri speciale de parcare securizate (prevăzute cu serviciu de pază, în locuri

iluminate, etc.) De asemenea se va urmări convingerea asociațiilor de locatari de avan-

tajele organizării pazei proprii a acestor locuri de parcare, ori apelării la serviciile unei

firme de specialitate în domeniul pazei și protecției bunurilor.

Spărgătorii de autoturisme vor profita de fiecare clipă de neglijență manifestată

de posesori în ceea ce privește siguranța autoturismului, dar mai mult interes din partea

acestora în protecția bunurilor ce le dețin îi va scuti de neplăceri.

Și în ceea ce privește perioada estivală se impun o serie de recomandări în di-

recția pregătirii antiinfracționale a populației. Pe lângă confortul oferit de o călătorie cu

autoturismul personal, pot apărea diferite probleme. Pentru a le evita este bine să se

țină cont de următoarele:

să se asigure de buna funcționare a autoturismului;

să se stabilească cu exactitate traseul, prevăzându-se locurile de popas sau

de staționare pe timpul nopții;

dacă traseul este mai lung, e bine să fie căutat cel puțin încă un partener de

drum pentru a ajuta la nevoie;

să se aleagă locurile de parcare special amenajate sau zonele bine iluminate

și aflate la vedere;

dacă posesorul autoturismului dorește să se odihnească, este recomandabil

să nu oprească în locuri necunoscute și mai ales izolate, căutându-se popasurile special

amenajate în acest sens;

autoturismul nu trebuie părăsit dacă este încărcat cu bagaje sau are expuse

la vedere obiecte care ar putea tenta (radiocasetofon, genți, borsete, aparate foto, etc.);

indiferent de perioada pentru care este părăsit autovehiculul, să nu se omită

conectarea sistemului de alarmă;

301

se recomandă, de asemenea, prudență maximă când se solicită ajutorul din

partea altor persoane;

să nu se ia în mașină persoane necunoscute și mai ales pe timpul nopții;

când intervine sau când se semnalează vreo defecțiune tehnică, trebuiesc lu-

ate toate măsurile de siguranță pe durata remedierii acesteia;

dacă pe traseu se sesizează ceva suspect iar situația nu permite intervenția,

se impune anunțarea de îndată a primului post de poliție întâlnit;

dacă se părăsește autoturismul, chiar și pentru scurt timp, a nu se lăsa cheile

în contact, în încuietoarea portierei sau a portbagajului.

302

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE, DE CERCETARE ȘI

CRIMINALISTICE REALIZATE PENTRU IDENTIFICAREA

AUTORILOR

3.1. Primirea plângerilor

Sesizarea săvârșirii infracțiunii poate fi făcută printr-o plângere sau denunț, în

scris sau oral (direct au telefonic) și este primită ofițerului sau agentului de poliție ce

execută serviciul de zi pe unitate. În cazul sesizării orale se încheie un proces verbal ce

se predă celor însărcinați cu cercetarea locului faptei.

Unitățile MAI au obligația de a soluționa, potrivit competenței, petițiile ce le

sunt adresate în virtutea dreptului de petiționare, prevăzut în Constituția României

(art.51)171. În sensul Ordinului MAI nr. 190/2004172, prin petiție se înțelege cererea,

reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, de

către cetățeni în nume propriu sau de organizații legal constituite, exclusiv în numele

colectivelor pe care le reprezintă, adresate unităților din structura MAI, cu excepția

plângerilor sau denunțurilor penale.

Sesizarea săvârșirii furturilor din autoturisme, prin plângere, denunț sau din

oficiu, va fi raportată de îndată conducerii unității de poliție sau ofițerului care asigură

permanența în afara orelor de program, care va dispune executarea primelor măsuri

referitoare la verificarea sincerității acestuia, culegerea de date și informații despre îm-

prejurările comiterii faptei ori prezumției autorilor, asigurarea probelor materiale, audi-

erea martorilor oculari și altor persoane ce au legătură cu cauza.


Cercetarea la fața locului este o activitate foarte importantă care, dacă se exe-

cută cu responsabilitate și profesionalism asigură reale posibilități de identificare și

prindere cu operativitate a autorilor. Identificarea și prinderea autorilor depinde, în ma-

re măsură, de operativitatea cu care se acționează.

Din experiența organelor judiciare se apreciază că greșelile sau omisiunile din

timpul cercetării locului faptei de regulă sunt ireparabile. Chiar și conceptul de „infrac-

țiune perfectă” este determinată în esență de calitatea cercetării

171 Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.

429/2003, publicată in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003: Art.51-

Dreptul de petiţionare:

“ (1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semna-

tarilor. (2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe

care le reprezintă. (3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. (4) Autorităţile Publice au

obligaţia să raspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. ” 172 Ord. MAI nr.190/22.04.2004 pentru modificarea şi completerea Ord. MAI nr.292/2002 privind organi-

zarea şi desfăşurarea activităţii de primire, examinare, evidenţa şi rezolvare a petiţiilor, precum şi de

primire a cetăţenilor in audienţă în unităţile MAI.

303

Trebuie lămurit faptul că în cazul furturilor din autovehicule locul săvârșirii in-

fracțiunii presupune atât locul unde a fost săvârșit furtul, autovehiculul în sine, cât și

traseul parcurs de infractori în cazul în care autovehiculul este condus într-un loc izolat

în vederea sustragerii bunurilor din interior.

Echipa operativă constituită la nivelul poliției județene, municipale (de sector)

și orășenești va trebui să se deplaseze la fața locului în cel mai scurt timp și să proce-

deze la efectuarea cercetării având în vedere următoarele :

existența/inexistența infracțiunii, precum și încadrarea juridică a faptei (furt,

distrugere, etc.);

modul de operare și mobilul;

identificarea, fixarea, ridicarea, conservarea și ambalarea urmelor, indife-

rent de natura lor. Astfel, se caută: urme digitale, de încălțăminte, fire de păr, urme de

sânge, fibre textile, resturi de țigări, diverse obiecte abandonate, urme de pneuri etc.;

stabilirea bunurilor, valorilor și înscrisurilor sustrase;

identificarea martorilor oculari și a celorlalte persoane care pot sprijini acti-

vitatea de descoperire a autorilor;

folosirea câinelui de urmărire, întrucât deseori acesta a condus la locurile

unde s-au ascuns infractorii, unde aceștia au dosit bunurile furate sau a ajutat la stabili-

rea traseului autorilor, a direcției în care s-au depărtat de la fața locului

Vor trebui tratate cu seriozitate și profesionalism atât cercetarea criminalistică

a locului faptei, cât și activitățile de investigație din jurul acestuia, existând posibilita-

tea de a se identifica persoane care au văzut pe infractori (la venire, în timpul furtului

sau la îndepărtarea de autovehicul), sau care au auzit zgomote putându-se ulterior sta-

bili pe baza relatărilor acestor persoane intervalul de timp în care au acționat infracto-

rii, semnalmentele acestora, caracteristici de individualizare ale vocii, mersului, direc-

ția din care au venit și în care au dispărut, numărul de înmatriculare al autovehiculului

pe care l-au folosit infractorii la comiterea faptei (dacă este cazul).

În cazurile în care autovehiculul a fost deplasat într-un loc izolat, neiluminat,

sustrăgându-se diverse bunuri din interior, este necesar a se efectua supravegherea ope-

rativă (filajul) pe o anumită perioadă de timp, cunoscându-se faptul că infractorii se

reîntorc la fața locului.

3.2. Ascultarea persoanei vătămate

Chiar din momentul depunerii reclamației este posibil ca persoana vătămată să

poată furniza lucrătorului de poliție pe linie de furturi din auto date legate de ora la care

a fost parcat autovehiculul, când a fost descoperit furtul, bunurile și/sau piesele care au

fost furate, etc.

Din experiența organelor judiciare se apreciază că este indicat ca după scurge-

rea unei perioade de timp de la comiterea faptei să se procedeze la reaudierea persoanei

vătămate, ocazie cu care se va insista pe lămurirea unor probleme ce ar fi putut fi reîm-

prospătate cu ocazia cercetării la fața locului în cazul în care a avut posibilitatea parti-

cipării la această activitate. Astfel, se va urmări obținerea unor date suplimentare privi-

toare la:

ora la care a fost parcat autoturismul și de când nu la mai avut sub observație;

ora și data la care a fost descoperit furtul;

304

stabilirea semnalmentelor autorilor (când se cunosc);

elementele caracteristice și de individualizare ale bunurilor care au fost sus-

trase, printr-o descriere amănunțită și indicarea unor aspecte de unicitate ca: serie, in-

scripții, dedicații, ajustări, defecte, stricăciuni, etc. care creează posibilitatea recunoaș-

terii și individualizării;

dacă au fost aduse modificări locului faptei;

identificarea persoanelor care au cunoștințe despre împrejurările comiterii

furtului, eventuali martori oculari.

Cu ocazia reaudierii persoanei vătămate i se va solicita acesteia consemnarea

celor arătate într-o declarație. În ceea ce privește forma, declarația nu trebuie să conțină

ștersături sau modificări fiind semnată pe fiecare pagină și la sfârșit atât de lucrătorul

de poliție cât și de persoana reaudiată, iar spațiile rămase libere se barează.

În timpul audieri parții vătămate a persoanei care a făcut sesizarea sau a marto-

rilor care a venit în contact cu autorul este posibil să-și amintească semnalmentele au-

torului, să-și reamintească că se aseamănă cu un cunoscut sau cu o rudă de-a lor. De

altfel, acest fapt este bine să-i fie sugerat, urmând ca apoi să i se prezinte albumul foto.

Dacă recunoaște pe cineva din fotografie se consemnează într-un proces verbal de pre-

zentare a albumelor foto. Cu această ocazie se va prezenta fotografia, persoanei asemă-

nătoare autorului unui grafician, care va realiza portretul robot al infractorului.

3.3. Punerea sub urmărire a bunurilor furate

Vor fi puse în urmărire obiectele sustrase prin comiterea furtului din autovehi-

cul sau care au servit la comiterea acestuia. Vor fi date imediat în urmărire, bunurile

furate, bineînțeles dacă acestea au caracteristici de individualizare (serii, inscripții, de-

dicații, rupturi, adăugiri, particularități de fabricație, etc.) care fac posibilă individuali-

zarea lor dintre altele de același gen și respectiv întocmirea fișei obiectului urmărit,

implementându-se în calculatorul existent la Institutul Criminalistic din I.G.P.R., la

dispeceratul I.P.J. și D.G.P.M.B.

Sunt anunțați și instruiți cu privire la caracteristicile bunurilor furate ofițerii de

la BIC, agenții de la ordine publică, agenții de poliție rutieră, poliția metrou și poliția

T.F., patrulele auto, pentru a lua măsuri de supraveghere atentă a locurilor unde ar pu-

tea să apară infractorii în vederea plasării bunurilor furate, de legitimare și de conduce-

re la sediul unității de poliție a persoanelor suspecte.

În executarea măsurii urmăriri vor fi antrenate toate forțele polițienești la nive-

lul județului, respectiv Municipiului București, folosindu-se în acest scop toate mijloa-

cele muncii operative.

Din practica muncii organelor de poliție a rezultat că se impune ca atunci când

este prins un infractor și se cercetează pentru o infracțiune de furt din autovehicul, urmă-

rirea penală să se extindă și cu privire la celelalte fapte pentru care există indicii (mod de

operare asemănător, bunuri sustrase de același gen, etc.) că autorul ar fi una și aceeași

persoană, întrucât, experiența a demonstrat-o, spărgătorii de autovehicule sunt de regulă

autorii mai multor astfel de infracțiuni. Din aceste considerente, aceștia trebuie cercetați

temeinic în legătură cu toate infracțiunile de acest gen comise în zona în care au fost

prinși, punându-se accentul pe exploatarea urmelor găsite cu ocazia cercetării la fața lo-

cului, semnalmentelor indicate de martori și analizarea modurilor de operare.

305

O altă activitate pe care o desfășoară polițistul de la compartimentul furturi au-

to este de a studia și analiza materialele existente în cauză, ce presupune din partea

acestuia o muncă intelectuală sistematică de cercetare și examinare a părților din care

este compus dosarul, în vederea elaborării unei strategii de continuare a activităților

informativ-operative ce se impun a fi executate în cauză pentru descoperirea autorului.

Așadar, studierea presupune recitirea tuturor pieselor existente la dosarul cauzei pentru

a nu se scăpa niciun aspect și a se înțelege întocmai sensul lor.

În această activitate de studiere și analiză este recomandat să se țină cont de o

serie de principii, atât pentru asigurarea legalității, cât si pentru eficientizarea acestei

activități. Astfel, analiza și interpretarea datelor trebuie să se facă într-o manieră obiec-

tivă, profesionistă, întrucât o examinare subiectivă nu asigură o cercetare cuprinzătoare

a tuturor faptelor importante, ci mai de grabă o căutare și o verificare a unor aspecte

preferate, omițându-se prin urmare alte aspecte ce pot conduce la aflarea adevărului.

Analiza și interpretarea datelor trebuie făcută temeinic, sub toate aspectele, atât

separat urmărind a se stabili în ce măsură acestea pot fi folosite ca și date certe, sau

prin ce mijloace pot fi verificate, cât și în ansamblu pentru a fixa care sunt datele cele

mai semnificative ce pot duce la elaborarea unor ipoteze bune, realiste, apte să conducă

la descoperirea autorului.

După studierea și analiza materialele existente în cauză trebuie întocmit un

plan de măsuri informativ-operative.

Planul de investigare și cercetare reprezintă materializarea activității de orga-

nizare și direcționare a măsurilor ce urmează a fi executate în cadrul muncii informativ

– operative de descoperire și prindere a autorilor.

În elaborarea planului se va pleca de la scurtul istoric al faptei, urmând elabo-

rarea ipotezelor, și ulterior și în legătură cu acestea formarea cercului de bănuiți, în

continuare urmând a se stabili măsurile informativ – operative ce se impun a fi luate

pentru verificarea ipotezelor respective si a persoanelor incluse în cercul de bănuiți.

Totodată, după stabilirea cercului de bănuiți vor fi stabilite și sursele de informare ce

pot fi folosite in cauză precum și colectivul pentru soluționarea cauzei.

Planul urmând a fi completat ulterior cu unele date ce au survenit pe timpul

cercetărilor, cu planuri de introducere a unui informator în cauză, planuri de combinații

informativ-operative

306

TEMA 12:

PREVENIREA ȘI COMBATEREA FURTURILOR DE

AUTOVEHICULE

CAPITOLUL I


1. Furtul de autovehicule - reglementare juridică

2. Moduri de operare folosite de infractori în săvârșirea furturilor de autovehi-

cule

CAPITOLUL II

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE POLIȚIEI PENTRU

DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR ȘI IDENTIFICAREA AUTOTURIS-

MELOR FURATE

1. Primirea, examinarea și înregistrarea sesizărilor privind furtul de autovehi-

cule

2. Activități polițienești desfășurate în scopul identificării autorilor de furturi

de autovehicule

3. Elemente de identificare a autovehiculelor furate

4. Identificarea autovehiculelor după seria caroseriei

CAPITOLUL III

PREVENIREA ȘI COMBATEREA FURTURILOR DE AUTOVEHICULE

3.1. Condițiile și împrejurările care favorizează comiterea furturilor de autove-

hicule

3.2. Metode și mijloace de prevenire a comiterii furturilor de autovehicule

3.3. Mijloace mecanice de prevenire a furturilor de autovehicule

3.4. Activități specifice ce revin structurilor polițienești pentru prevenirea și

combaterea furturilor de autovehicule

307

CAPITOLUL I


1.1. Furtul de autovehicule - reglementare juridică

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever

faptele săvârșite împotriva patrimoniului. Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptu-

lui penal a constituit din totdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, pa-

trimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane

fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales

prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.

În noul Cod penal s-a introdus, ca aspect de noutate, art. 230, ”Furtul în

scop de folosință” ”(1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a-l

folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după

caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.”

Obiectul material – al acestei infracțiuni este numai vehiculul, dar vehiculul în

întregul său nu și părți din acesta. În privința acestor părți (o roată, o cheie, sau orice

altă piesă), furtul se realizează numai dacă se stabilește scopul însușirii. Aceasta pentru

că, textele penale fiind de strictă interpretare, noțiunea de „vehicul” nu poate fi întinsă

și la părțile sale componente. Rațiunea textului – ușurința cu care vehiculul pe roți, în

întregul său, poate fi deplasat – dictează această interpretare.

Prin vehicul vom înțelege – un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu

sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de per-

soane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.

Prin autovehicul vom înțelege – vehiculul prevăzut cu un dispozitiv mecanic

propriu de propulsie; vehiculele care se deplasează pe șine, denumite tramvaie, și ci-

clomotoarele nu sunt considerate autovehicule.

Definiția include și termenul de automobil, care reprezintă oricare dintre vehi-

culele cu motor care servesc în mod normal transportului pe drum al persoanelor sau

bunurilor ori la tractarea pe drum a vehiculelor utilizate pentru transportul de persoane

sau bunuri. Acest termen include troleibuzele, adică vehiculele care sunt cuplate la o

rețea electrică, dar care nu circulă pe șine. Aceasta nu include vehiculele, cum ar fi

tractoarele agricole, a căror utilizare pentru tractarea unor vehicule care transportă per-

soane sau mărfuri nu este decât ocazională.

În literatura de specialitate s-a apreciat că obiectul material al furtului, în vari-

anta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept nu poate fi

decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinației sale; dacă acesta este lipsit

de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însușirii pe nedrept173. Cât

privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul

când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, precum și în cazul când sustrage-

rea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii temporare.

Prejudiciul produs prin infracțiune va fi cel ce rezultă din calcularea uzurii, a

173 C. Barbu – Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului Cod Penal, în R.R.D. nr. 2/1969.

308

combustibilului și a eventualelor degradări. Infracțiunea va exista și în cazul în care nu

s-a putut stabili un prejudiciu, întrucât, deși este o infracțiune de rezultat, pentru con-

sumarea ei nu se cere un prejudiciu material, ci vătămarea relațiilor sociale privind po-

sesiunea sau detențiunea, poziția de fapt a vehiculului.

În ce privește latura subiectivă – furtul de folosință se săvârșește cu intenție di-

rectă, arătarea textului „în scopul folosirii pe nedrept a bunului” indicând acest lucru.

Folosirea constă în întrebuințarea temporară a vehiculului. Spre deosebire de furtul

obișnuit la care scopul infractorului este însușirea bunului, ceea ce dezvăluie voința

acestuia de a considera ca al său bunul sustras, de a-l apropria, de a exercita asupra lui

acte de dispoziție, la furtul de care ne ocupăm scopul folosirii implică o întrebuințare

temporară a vehiculului, ceea ce permite proprietarului (posesorului sau detentorului)

să reintre în posesia vehiculului.

Dacă nu se stabilește scopul folosirii pe nedrept, ci un alt scop, fapta nu va

constitui infracțiune (de exemplu, vehiculul a fost luat pentru a-l proteja contra unui

pericol, pentru a-l folosi în interesul bunului mers al întreprinderii căreia îi aparține) ori

va constitui altă infracțiune (de exemplu, vehiculul a fost luat pentru a-l distruge).

O condiție pentru existența infracțiunii este ca infractorul să nu aibă vehiculul

în detenția sau posesia sa în baza unui raport juridic cu cel căruia-i aparține. Utilizarea

vehiculului de conducătorul angajat al unei unități, fără încuviințarea acelei unități,

constituie abuz în serviciu, iar nu furt. De asemenea, folosirea de către o persoană peste

termenul stabilit a vehiculului pe care proprietarul acestuia i l-a încredințat echivalând

cu refuzul de restituire, constituie abuz de încredere.

În ambele exemple, infractorul are deținerea ilegală a vehiculului în baza unui

raport juridic cu cel căruia-i aparține, ceea ce exclude aplicarea art. 230 din codul pe-

nal.

Momentul în care se produce efectiva deplasare a vehiculului, din poziția ante-

rioară într-o poziție în care făptuitorul poate stabili în profitul său o posesiune de rea-

credință constituie momentul în care toate trăsăturile infracțiunii sunt întrunite, mo-

mentul consumării. Astfel s-a stabilit că constituie tentativă, iar nu act pregătitor, fapta

aceluia care a fost surprins în cabina unui autocamion în timp ce încerca să pornească

motorul cu una din cele opt chei de contact pe care le avea asupra sa.

1.2. Moduri de operare folosite de infractori în săvârșirea furturilor de

autovehicule

Modul de operare constituie unul din criteriile de evidență a infractorilor și, în

cazul furturilor de autovehicule, acesta constă în procedeul folosit de hoțul de mașini

pentru pătrunderea în automobilul pe care s-a hotărât să-l fure și pentru realizarea por-

nirii motorului.

1.2.1. Autorii infracțiunilor de furturi de autovehicule

O deosebită importanță o constituie persoanele ce săvârșesc sau sunt predispu-

se să săvârșească astfel de infracțiuni. În acest sens trebuie avute în vedere următoarele

categorii de persoane:

persoanele cunoscute în evidențele poliției că au săvârșit furturi de și din

autovehicule;

309

minori organizați în grup cu tendințe aventuriste și despre care avem in-

formații că sunt predispuși la comiterea unor astfel de infracțiuni;

minori scăpați de sub supraveghere, proveniți din familii dezorganizate și

cei ce sunt sub influența unor infractori majori;

persoanele care se ocupă în particular cu reparații auto, indiferent dacă sunt

proprietari de ateliere autorizate ori lucrează în unități de stat;

unii conducători auto cărora li s-a suspendat exercitarea dreptului de a

conduce ori a li s-a anulat permisul de conducere și sunt pasionați de conducerea auto

sau fiind sub influența băuturilor alcoolice, intenționează să se deplaseze în diverse

locuri, în care sens fură autovehiculele și apoi le abandonează;

persoanele cunoscute că își schimbă des autovehiculele proprietate perso-

nală și care, de regulă, le cumpără în stare de nefuncționare ori avariate grav, folosin-

du-se pentru „legalizarea” autovehiculelor de același tip și aceeași marcă cu cele furate,

după care, pe cele cumpărate le abandonează, le dezmembrează ori le incendiază;

elevi ai școlilor profesionale ori licee de mecanică, unde se pregătesc pen-

tru conducerea auto, care sunt predispuși a săvârși furturi de și din autovehicule;

persoanele cunoscute că se ocupă cu mijlocirea vânzării de diferite bunuri,

în special piese auto și subansamble auto în talciocuri, târguri, etc.;

orice alte persoane despre care există date și informații că au comis sau se

pregătesc să săvârșească furturi de autovehicule.

1.2.2. Moduri de operare folosite de infractori la furtul de autoturisme de fa-

bricație românească

Din totalul de autovehicule furate ponderea o au autoturismele autohtone (circa

72%) restul 28% fiind mărci străine. Acest procentaj ridicat la autoturismele autohtone,

în speță marca LOGAN, se explică prin faptul că au un sistem slab de închidere al por-

tierelor și de pornire la blocul-contact (unii conducători auto intenționat lasă portierele

neasigurate).

Infractorii specializați în furtul acestui tip de vehicule se folosesc în special de

un număr mare de chei tip LOGAN, aproximativ una din 10 potrivindu-se la contactul

autoturismului și totodată la deblocarea volanului. În cazurile în care infractorii sunt

pregătiți, pătrund în autoturism, forțează cochilia inferioară, taie firele contactului, du-

pă care le pun pe direct pentru a porni motorul. Urmează apoi forțarea volanului pentru

a rupe blocajul acestuia care, fiind confecționat din aluminiu, cedează ușor.

În alte cazuri, utilizând corpuri dure, hoții de autovehicule sparg gemul deflec-

tor (dacă autoturismele sunt prevăzute cu astfel de dotări), ori chiar geamurile laterale

ale portierelor, după care deblochează sistemul de siguranță, deschid portierele și pă-

trund în interior, iar pentru amortizarea zgomotului se folosesc prilejul trecerii prin

apropiere a unor autovehicule, camioane, tramvaie, trenuri, etc.

În unele situații, infractorii care comit astfel de fapte devin foarte curajoși și nu

se dau înapoi de la folosirea altor metode pentru a pătrunde în autovehiculul pe care și

l-au propus să-l fure. Spre exemplu, desprind parbrizul prin tăierea ramei de etanșare, îl

trag în afară sau îl împing în interior, iar dacă nu reușesc îl sparg, prin orificiul astfel

creat pătrunzând în habitaclu. Această metodă este folosită mai frecvent în cazul auto-

turismelor care sunt prevăzute cu mijloace de închidere a portierelor mai eficiente, greu

de deblocat, chiar prin folosirea forței sau a corpurilor dure.

310

Alteori, din cauza dotării unor autoturisme mai ales cele vechi, cu încuietori

simple, infractorii pătrund prin metoda folosirii unei chei potrivite, utilizând mai multe

chei de diferite tipuri și mărimi, confecționate artizanal sau după mulaj, sau chiar folo-

sind cheile autovehiculelor sustrase de la proprietarul de drept.

Aceste tipuri de autovehicule sunt furate la comandă sau pentru a le fi folosite

părți componente ca piese de schimb. Pentru a șterge urmele infracțiunii, autorii trec la

polizarea seriei de șasiu și repoansonarea acesteia urmată de înlocuirea plăcuțelor mar-

tor. Această metodă este folosită în cazul autovehiculelor furate la comandă.

Alți infractori, prin aceleași mijloace, fură autovehicule pentru dezmembrare.

După dezmembrarea autoturismelor, caroseria acestora este incendiată sau aruncată în

râuri sau lacuri, pierzându-i-se urma.

În cazul autovehiculelor marca LOGAN se observă că fac obiectul furtului cu

preponderență în special cele de culori deschise (alb, argintiu, etc) întrucât acestea sunt

mai ușor de revopsit. Multe autoturisme LOGAN sunt furate pentru a li se lua gențile,

catalizatorul sau alte piese mici care se dezmembrează repede și sunt destul de scumpe.

Ca mod de operare se observă o creștere a numărului de furturi în timpul zilei, în spe-

cial în marile orașe, după-amiază în trafic. Proprietarii sunt urmăriți până ce coboară

din mașini și intră în marile magazine sau în sediul unor instituții și atunci, infractorii

acționează.

În cazul autoturismelor LOGAN/DACIA Papuc sunt furate multe astfel de au-

to încărcate cu marfă. Marfa și unele subansamble care se pot demonta rapid sunt însu-

șite de către infractori, care ulterior abandonează mașinile. De asemenea, aceste autotu-

risme sunt furate în vederea săvârșirii altor infracțiuni, în special a furtului de benzină

și motorină din conductele de produse petroliere.

1.2.3. Moduri de operare folosite de infractori la furtul de autoturisme de fa-

bricație străină

În cazul furturilor de autovehicule străină trebuie să precizăm că autorii acesto-

ra sunt infractori de carieră, organizați în adevărate „rețele”. Astfel ei execută furtul

unor autovehicule de lux la comandă, le falsifică elementele de identificare și le vând

apoi în țară sau în străinătate. Pentru sustragerea autoturismelor de fabricație străină se

folosește o gamă diversă de metode și mijloace de operare.

Una din metodele folosite este aceea a urmăririi autovehiculelor străine încă de

la intrarea în țară. Când se apropie de destinație, infractorii provoacă un accident, tam-

ponându-l ușor. Acțiunea imprimă proprietarului o puternică stare emoțională, direcți-

onându-i atenția spre constatarea dimensiunii avariei produse. Profitând de starea de

neatenție a șoferului, elementele infractoare din cadrul grupului pătrund în autoturis-

mul lăsat nesupravegheat și demarează spre un loc dinainte stabilit. Datorită precipitării

evenimentelor, a stării conflictuale create și a emoțiilor puternice, de cele mai multe ori

păgubitul nu mai poate oferi elemente de identificare ale autorilor.

După ce au intrat în posesia autoturismului, infractorii schimbă numerele de

înmatriculare folosind pentru a ajunge la destinație, un drum cunoscut. În vederea oco-

lirii eventualelor filtre sau baraje de poliție, aceștia comunică între ei prin stații de emi-

sie-recepție sau a telefoanelor mobile.

În ultima perioadă, infractorii urmăresc mașinile de lux și în special pe proprie-

tarii acestora timp de 2-3 săptămâni, aflându-le programul de lucru. În momentul în

311

care au fost puse cap la cap toate detaliile, aceștia acționează. În timp ce proprietarul

parchează autoturismul în fața garajului și coboară din mașină pentru a deschide ușa,

infractorii urcă în autoturism și pleacă în viteză.

Odată autovehiculul furat, este parcat într-un garaj unde i se vor schimba nu-

merele de înmatriculare și eventualele abțibilduri pentru a nu putea fi identificat. In-

fractorii trimit datele de identificare în Moldova sau în Asia, pentru a i se face un nou

talon de înmatriculare și numere noi care se vor monta la întoarcerea lor în țară de către

un „cărăuș”, după care se va trece granița, autoturismul având o altă identitate.

O altă metodă folosită de infractori este aceea de a intra în posesia cheii origi-

nale, sub diferite pretexte (parcarea autoturismului în locuri autorizate, în cadrul spălă-

toriilor sau ale service-urilor auto), cheie după care se realizează un mulaj, ulterior con-

fecționându-se o copie. Este bine de știut că autovehiculele străină au o singură cheie

atât pentru deschiderea portierelor, cât și pentru pornirea motorului. Aceștia smulg bu-

șonul de la rezervorul de carburant, îl secționează, iar după formatul din interior con-

fecționează o altă cheie cu care poate porni motorul autoturismului.

În locurile de parcare unde staționează mașini de lux, infractorii folosesc in-

strumente de spargere din cele mai sofisticate cum ar fi: gheara extractoare, buldozerul,

etc. Buldozerul este o tijă de metal, lungă de circa 25-30 cm, având de-a lungul acestu-

ia o bilă culisantă, iar la un capăt un vârf metalic. Se introduce vârful metalic în încuie-

toarea portierei sau în blocul contact, se manevrează bila pe tijă, iar cu o lovitură pu-

ternică urmată de o răsucire a tijei, se forțează sistemul de închidere. Apoi cu o pon-

toarcă se reușește pornirea autovehiculului.

Dotarea autoturismelor de lux cu mijloace de securitate din ce în ce mai sofis-

ticate în vederea eliminării sau diminuării riscului de a fi furate a determinat apariția în

rândul hoților de mașini a unor moduri de operare din ce în ce mai ingenioase. Hoții de

autoturisme folosesc mijloace din ce în ce mai diversificate de pătrundere în autoturis-

mele de fabricație străină în scopul furării acestora.

Astfel, în cazul mașinilor construite pe pernă de aer, pentru a pătrunde în aces-

tea, hoții folosesc o minge de tenis găurită pe care o așează cu gaura în dreptul încuie-

torii de la portiera autoturismului. Folosindu-se de forța fizică, infractorul aplică o lovi-

tură puternică în mingea de tenis, presiunea de aer formată pătrunde în sistemul de în-

chidere și încuietorile ușilor cedează toate, permițând pătrunderea în autoturism.

Pentru mașinile de ultimă generație dotate cu senzori de fum, infractorii con-

fecționează o fumigenă artizanală pe care o aprind și o aruncă sub mașină. După aceea

infractorii așteaptă ca fumul să pătrundă în autoturism. Odată pătruns fumul în autotu-

rism senzorii determină deschiderea automată a portierelor, permițând astfel pătrunde-

rea în interior. La alte autoturisme hoții sparg unul din faruri și provoacă un scurtcircuit

prin legarea firelor plus și minus. Scurtcircuitul produs face ca ușile acestor autoturis-

me să se deschidă automat.

Un alt mod de operare folosit de spărgători este furtul autoturismului și modifi-

carea seriei prin ștergere și repoansonare cu poansoare speciale, polizate și lipirea unei

bucăți de tablă cu altă serie sau tăierea unei bucăți de fier mai mare din autoturism ce

cuprinde și seria șasiului și sudarea ulterioară a alteia fabricată. În cazul autoturismelor

marca MERCEDES, pentru pătrunderea în interior, infractorii acționează prin tăierea

chederului de la geamul din spate și împingerea acestuia în interior. După realizarea

pornirii motorului infractorii se deplasează cu autoturismul în locuri dinainte stabilite,

iar persoanele specializate procedează la remontarea lunetei.

312

Pentru autoturismele care au cheie tip, unică, cu cip integrat, infractorii, sub di-

ferite pretexte (cer cheia proprietarului la spălătorii pentru a muta mașina) sau cu ajuto-

rul diferitelor combinații intră în posesia cheii și trec la scanarea acesteia. Ulterior, in-

fractorii își confecționează o cheie identică cu care vor pătrunde în autoturism. Între

timp, alte elemente infractoare din bandă vor trece la urmărirea autoturismului vizat

pentru a nu i se pierde urma.

Un alt mod de operare folosit de infractori pentru furtul de autoturisme îl re-

prezintă înțeparea roții la semafor. Șoferul este urmărit până în momentul în care

oprește să schimbe roata, lăsat să coboare din autoturism, ulterior este bruscat, hoții

intră în autoturism și pleacă în viteză.

O amploare deosebită a luat-o furtul de autoturisme de lux cu complicitatea

proprietarului. Astfel, proprietarii în complicitate cu hoții își recuperează de două ori

prețul autoturismului: o dată de la societatea de asigurări și o dată din suma obținută în

urma vânzării ulterioare a autoturismului.

A crescut semnificativ în ultimul timp numărul furturilor de autoturisme din

gama DAEWOO (Cielo, Espero, Matiz, Nubira, Tico) și altor tipuri de autoturisme

străine. Pentru furtul acestor autoturisme infractorii forțează încuietoarea portierei și

contactul cu o pontoarcă după care deplasează autoturismul în service-uri improvizate

unde le modifică seriile caroseriilor prin polizare, lipirea unei bucăți de tablă și revop-

sire.

Un alt mod de operare îl reprezintă deturnarea de la societățile de tip „rent car”

urmată de modificarea caracteristicilor de identificare și vânzarea lor.

Alături de modurile de operare utilizate de infractori și prezentate anterior s-au

adăugat în ultimul timp cele de achiziționare în regim leasing, înstrăinarea acestora în

mod legal de către alte persoane care le folosesc și indigenizarea acestora în România

cu acte falsificate. Cazurile instrumentate au concluzionat că în mod frecvent, în scopul

cumpărării mai multor autoturisme, se înființează societăți comerciale fictive, iar după

vânzarea autoturismelor și declararea lor ca furate, reprezentanții acestora nu mai sunt

de găsit.

Traficul cu autoturisme de lux s-a intensificat din ce în ce mai mult, ajungând

să fie o adevărată afacere ilegală, infractorii plasându-le în rețele internaționale. Se face

deosebire între două tipuri de bande organizate. În primul rând este vorba despre gru-

puri organizate și specializate în furtul autoturismelor de lux (Mercedes, Porsche,

BMW, Audi, Ferarri), iar în cea de-a doua categorie intră cele profilate în sustragerea

autoturismelor de categorie mijlocie (VW, Skoda, Renault).

Asemenea grupuri sunt organizate în grupuri mai mici, specializate pe diverse

activități conform fiecărei verigi a lanțului infracțional. La rândul lor, grupurile mai

mici sunt organizate în subgrupuri, cu scopul ca, în cazul arestării unora dintre membrii

bandei, să nu existe posibilitatea descoperirii altor membri sau întregii rețele.

Grupurile care sustrag prin diferite metode mașini de lux sau de categorie mij-

locie, acționează de regulă după o înțelegere prestabilită cu viitorii cumpărători, ceea

ce presupune că avem de-a face cu „furtul la comandă”. De cele mai multe ori, in-

fractorii fură mașinile după ce reușesc să le localizeze și pentru care au piața de desfa-

cere asigurată.

În continuare vom explica generic în ce constau activitățile infracționale desfă-

șurate de fiecare verigă a lanțului infracțional:

a) grupa de recunoaștere - această grupă identifică mașinile corespunzător

313

țelului lor, ei stabilesc în principal unde, când și cât timp sunt parcate mașinile sau

identifică societatea care închiriază mașini și ce documente sunt necesare;

b) grupa tehnică - din practică a rezultat că această grupă este compusă din

mai multe subgrupuri astfel:

o primă subgrupă care se ocupă de confecționarea documentelor false;

o a doua grupă confecționează cu rapiditate dublura cheilor, numere de

înmatriculare ce se află în circulație într-o țară sau alta, ori numere false care nu se re-

găsesc în nici o evidență sau falsifică seria caroseriei.

Din datele și informațiile obținute până în prezent rezultă că această grupă și-a

diversificat modul de operare prin aceea că, imediat după furt, autoturismul este intro-

dus într-un autocamion TIR care, de fapt, este un atelier ambulant și până la destinație

este falsificată în totalitate.

Acest mod de operare este facilitat de faptul că, în țările din Uniunea Europea-

nă, nu se fac controale la graniță, astfel că, o mașină furată din țările nordice ajunge în

Italia sau în altă țară în maximum 2 zile cu o nouă identitate.

c) grupa de transport – această grupă transportă mașinile furate peste graniță.

Pentru a ne identifica aspra modului de operare al acestei grupe, facem urmă-

toarele precizări:

Din statele occidentale o mașină poate fi scoasă numai de către un cetățean al

țării respective sau un cetățean bulgar, român, ungur, ceh, slovac sau din alte țări foste

sovietice. Nu poate scoate o mașină din occident decât dacă pe documentele de pro-

prietate este făcută mențiunea de export, are număr special de export și este trecut ca

proprietar.

Dacă se stabilește că mașina este furată, atunci cel care a adus-o va declara că

mașina nu provine din furt sau în cel mai rău caz va declara că a furat-o singur, dar da-

că va fi întrebat cum a falsificat actele și seria de caroserie, de unde anume a fost fura-

tă, răspunsurile nu vor putea fi convingătoare, existând mai multe neconcordanțe.

d) grupa de valorificare, comercializare – membrii acestei grupe caută co-

menzi sau identifică potențiali cumpărători, care, de regulă, sunt cetățeni cu mari posi-

bilități financiare.

Racolarea cumpărătorilor se face, de regulă, la târgurile ocazionale sau direct

de la firme, prin oferte.

Astfel, se încheie contracte de vânzare-cumpărare pe teritoriul României ca și

cum cumpărătorul a cumpărat mașina din străinătate, nu identifică vânzătorul, plătesc

sume în valută pe teritoriul României (legea interzice efectuarea de tranzacții în valută).

e) grupa de siguranță – această grupă este folosită cu precădere de infractorii

italieni și bulgari și are ca obiect de activitate supravegherea și derularea în toate fazele

a faptelor infracționale. Dacă un membru din celelalte grupe este interceptat de organe-

le vamale ori poliție, imediat este anunțată organizația criminală.

În alte cazuri transportatorii au sarcina ca la anumite intervale de timp, să tele-

foneze și să comunice situația în care se află.

Dacă transportul a fost interceptat și nu are posibilitatea de a comunica acest

lucru, conform înțelegerii, după 24 de ore sau în 48 de ore de tăcere, înseamnă că ceva

s-a întâmplat și sunt alertați ceilalți membrii ai rețelei.

Datorită sistemului bine elaborat, compartimentarea strictă a activității infrac-

ționale, se cunosc foarte puține date despre răufăcătorii principali sau șefii (capii) rețe-

lelor de traficanți.

314

1.2.4. Moduri de operare folosite de infractori la furtul de motociclete și mo-

torete

Practica și experiența acumulată au demonstrat că, în majoritatea cazurilor s-au

furat cele lăsate neasigurate, fără sisteme de blocare a roților ori cu dispozitivele de

pornire defecte.

Cu toate acestea au fost situații în care hoții au sustras din locurile de parcare

(intrările în blocurile de locuințe și casele scărilor) motociclete și motorete asigurate

atât cu sisteme de blocare a roților, cât și cu lanțuri și lacăte prinse de obiecte fixe, prin

tăierea lor cu instrumente adecvate.

Pentru a nu face zgomot mare la locul furtului, unii hoți procedează la îm-

pingerea motocicletei sau motoretei până într-un punct mai îndepărtat și de-abia acolo

încearcă să pornească motorul folosind chei potrivite, bețe de chibrituri, șurubelnițe,

etc.

Când nu reușesc să le pornească din cauza faptului că autovehiculele respective

au o construcție mai complexă și sunt imposibil de pornit fără cunoștințe de specialita-

te, infractorii procedează la împingerea acestora, transportându-le pe roți, fără motor,

până la locul unde au hotărât să efectueze demontarea.

Uneori, mai ales în cazul motocicletelor sau motoretelor furate în scop de dez-

membrare, autorii se folosesc pentru transportarea acestora de alte mijloace de tran-

sport (autocamioane, căruțe, etc.) acest mod de operare este utilizat de către infractorii

care nu cunosc tehnica conducerii motocicletelor și motoretelor.

Referitor la modurile de operare folosite de infractori în cazul furtului de auto-

vehicule, practica dobândită a demonstrat că, în majoritatea cazurilor, procedeul la care

recurge hoțul depinde de scopul comiterii furtului și mijloacelor de care dispune în acel

moment.

Astfel în cazul furtului unui autoturism în scopul substituirii altuia cu un grad

avansat de uzură, infractorul utilizează chei potrivite pentru a nu deteriora sistemele de

închidere a portierelor autoturismului ales pentru a corespunde ca marcă, tip și culoare,

iar după transportarea acestuia la o distanță de siguranță, procedează operativ la schim-

barea blocului de contact cu unul nou procurat anterior, precum și la înlocuirea princi-

palelor elemente de identificare, constând în plăcuțele cu numerele de înmatriculare și

cu seriile motorului și caroseriei.

Cu totul altfel acționează un infractor care fură o mașină în scopul folosirii

pentru deplasarea operativă la locul comiterii altor infracțiuni ori pentru transportarea

bunurilor provenite din săvârșirea unor fapte antisociale. În aceste situații hoții forțează

portierele până la avarierea totală a mecanismelor de închidere, iar odată pătrunși în

autoturism smulg firele electrice, efectuând pornirea motorului pe direct. De asemenea,

în timp ce conduc autovehiculele furate folosesc drumuri neamenajate, deteriorând

grav mașinile, iar când sunt depistați, de către lucrătorii de poliție cu tot riscul pe care-l

prezintă conducerea cu viteză excesivă a unor autovehicule deficitare din punct de ve-

dere tehnic, încearcă să scape prin fugă.

Legat de modurile de operare folosite de infractori la săvârșirea furturilor de

autovehicule trebuie avute în vedere concluziile rezultate din analiza situației operati-

ve, și anume:

furturile se comit, de regulă, după lăsarea serii și pe timpul nopții, fiind vi-

zate în mod deosebit autovehiculele aflate în locurile de parcare ale hotelurilor, cam-

315

pingurilor, motelurilor, de lângă blocurile de locuințe ori cele staționate pe străzi mai

puțin circulate și neiluminate. Uneori, furturile se comit și pe timpul zilei, infractorii

acționând de regulă atunci când conducătorii autovehiculelor și ceilalți însoțitori se

îndepărtează, nu le asigură în mod corespunzător, uită portierele descuiate, cheile în

contact, obiecte și alte bunuri de valoare care tentează;

majoritatea infractorilor sunt tineri și minori, organizați în grupuri sau cu

tendințe de asociere, cu anumite cunoștințe despre tehnica conducerii auto, „speciali-

zați” pe furtul unor tipuri de autovehicule în raport cu sistemul de închidere, de modul

de realizare a contactului, de instrumentele și cheile pe care le posedă;

în cele mai multe cazuri autovehiculele sunt furate în vederea folosinței sau

comiterii cu acestea a altor infracțiuni, după care sunt abandonate, de regulă cu avarii,

ori se sustrag piese și alte accesorii (aparatură de bord, acumulatori, faruri, cauciucuri,

roți de rezervă, truse de scule, aparate radio, casetofoane, ornamente și altele);

furturile de autovehicule în vederea însușirii sau dezmembrării pentru valo-

rificarea pieselor și subansamblelor au o frecvență mai redusă în raport cu cele săvârși-

te în scopul folosinței. Acestea sunt comise de infractori după o minuțioasă pregătire,

cu utilizarea unor moduri de operare ingenioase. Autorii faptelor sunt, de regulă, per-

soane cu cunoștințe temeinice în domeniul auto, fără antecedente penale, fapt pentru

care descoperirea acestora necesită un volum mare și calificat de muncă din partea ofi-

țerilor de poliție care lucrează în acest domeniu. Datorită valorii mari a autovehiculelor

care fac obiectul furtului în vederea însușirii sau dezmembrării, infracțiunile de acest

gen prezintă un pericol social deosebit de ridicat, necesitând luarea celor mai eficiente

măsuri de combatere.

316

CAPITOLUL II

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE

POLIȚIEI PENTRU DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR

ȘI IDENTIFICAREA AUTOTURISMELOR FURATE

2.1. Primirea, examinarea și înregistrarea sesizărilor privind furtul de au-

tovehicule

Primirea plângerilor și sesizărilor referitoare la comiterea unui furt de autove-

hicule la unitățile de poliție județene, municipale și orășenești, se realizează de către

ofițerii și agenții de poliție care execută serviciul de zi pe unitate, iar la posturile de

poliție de lucrătorii acestora. După întocmirea actelor premergătoare și înregistrarea

acestora la unitatea sesizată, întregul material va fi înaintat deîndată la Serviciul de In-

vestigații Criminale. La nivelul D.G.P.M.B. sesizările vor fi primite de cadrele desem-

nate de la Serviciul furturi auto și cele de la birourile corespunzătoare ale sectoarelor

de poliție.

Plângerile sau denunțurile făcute oral sau transmise telefonic se consemnează

într-un proces-verbal de către lucrătorul de poliție care a fost sesizat. La primirea plân-

gerilor sau denunțurilor se va verifica dacă acestea cuprind toate datele prevăzute în

art. 289 C.pr.pen. și se va proceda la audierea reclamantului pentru a se stabili împreju-

rările dispariției autovehiculului solicitând actele de proveniență ale acestuia, pe baza

cărora se vor stabili datele de individualizare și anume:

număr de înmatriculare;

marcă, culoare;

serie motor, serie caroserie;

an fabricație;

particularități, defecțiuni de motor, etc.

Sesizarea săvârșirii unei infracțiuni prin plângere, denunț ori din oficiu, va fi

raportată comandantului, locțiitorului sau ofițerului ce asigură permanența la comandă

în afara programului de lucru, care va ordona executarea primelor măsuri de culegere

de date și informații despre împrejurările comiterii faptei, audierea unor martori ocu-

lari, atunci când aceștia există, căutarea autovehiculului pe plan local, cercetarea crimi-

nalistică ori a locului unde a fost parcat și întocmirea fișei infracțiunii cu autori necu-

noscuți.

Sesizarea respectivă precum și actele procedurale întocmite cu ocazia verifică-

rilor și investigațiilor efectuate se prezintă șefului unității de poliție sau înlocuitorului

la comandă care, după ce le examinează, va dispune repartizarea acesteia la formațiu-

nea competentă.

După stabilirea caracteristicilor autovehiculului se va lua măsura de dare în

urmărire și comunicarea evenimentului la județele limitrofe, iar prin telex se va raporta

imediat la I.G.P.R. pentru aprobarea urmăririi, măsură care va fi dispusă prin IG.P.F.,

pentru a fi dat în consemn la unitățile subordonate.

La primirea ordinului de urmărire, dispecerul de serviciu va întocmi fișa tip pe

317

care o va introduce în clasor, unde vor fi grupate după marca și tipul autovehiculului și

va transmite telefonic ordinul de urmărire unităților municipale și orășenești subordonate.

Furtul de autovehicule reclamă începerea imediată a urmăririi autovehiculelor,

avându-se în vedere, pe de o parte, că obiectul furtului poate fi deplasat în scurt timp la

distanțe mari de locul faptei și, pe de altă parte, că prin folosirea autovehiculului furat

se pot sustrage urmăririi evadații din locurile de deținere, ce pot comite alte infracțiuni,

se poate justifica timpul în care infractorul a comis altă infracțiune mai gravă.

Toate dosarele privind furturile de autovehicule vor fi luate în lucru direct de

către compartimentul specializat din cadrul Serviciului de Investigații Criminale al

I.P.J., iar la D.G.P.M.B. de Serviciul Furturi Auto, care vor înainta fișa faptei la

I.G.P.R. Centrul de Comunicații și Informatică, solicitând liste cu suspecți și cu fapte

soluționate comise prin același mod de operare. Evidența autovehiculelor furate și date

în urmărire se ține pe bază de fișe la dispeceratele județene, iar pe plan central la

I.G.P.R. Centrul de Comunicații și Informatică.

Periodic (ori de câte ori se impune) DIC actualizează această evidență, pentru

difuzarea către toate unitățile de poliție și posturile comunale a autovehiculelor urmări-

te în vederea instruirii tuturor surselor de informare (stații PECO, paznicii barierelor de

cale ferată, echipajele de control parc auto și dispeceratele unităților de transport dotate

cu stații de emisie-recepție – taximetre, stații de salvare).

Prinderea autorului furtului și găsirea autovehiculului ori depistarea autovehi-

culelor abandonate dar urmărite ca fiind furate se va raporta imediat la Dispeceratul

Central al I.G.P.R. în vederea revocării ordinului de urmărire.

În situația în care la unele unități se înregistrează o creștere mai deosebită a

acestor genuri de infracțiuni, șeful inspectoratului județean de poliție (D.G.P.M.B.)

poate dispune constituirea și a altor colective de ofițeri și agenți din diferite unități și

formațiuni de poliție, care vor acționa pentru soluționarea acestor cauze penale.

2.2. Activități polițienești desfășurate în scopul identificării autorilor de

furturi de autovehicule

În vederea identificării autorilor furturilor de autovehicule se execută, în prin-

cipal, următoarele activități polițienești:

2.2.1. Deplasarea de urgență la locul unde a fost parcat sau garat autovehi-

culul furat și cercetarea temeinică a locului faptei

Aceeași urgentă deplasare se va efectua și la locul unde a fost găsit abandonat

autovehiculul, reclamat ca furat, în vederea efectuării cercetării criminalistice.

Dacă din plângere rezultă că autovehiculul a fost furat din curte, incinta unități-

lor economice sau prin forțarea mijloacelor de asigurare a garajelor – tăierea belciuge-

lor, a lacătelor, spargerea zidurilor, ușilor etc. – cercetarea la fața locului trebuie să se

execute de o echipă din care face parte polițistul de la formațiunea de investigații cri-

minale, expertul criminalist, precum și agentul de ordine și siguranță publică.

Cercetarea locului unde a fost garat sau parcat autovehiculul se efectuează în

scopul descoperirii și ridicării urmelor, a celorlalte mijloace materiale de probă care

servesc la identificarea autorului și probarea vinovăției acestuia. Tot cu ocazia cercetă-

rii la fața locului trebuie să se stabilească condițiile în care a avut loc furtul, precum și

318

eventualele persoane care pot da relații în legătură cu făptuitorul sau cu procedeul folo-

sit de acesta la comiterea faptei.

Pe fondul cercetării temeinice a locului furtului, în practică, în multe cazuri, s-a

reușit descoperirea operativă a autorilor infracțiunilor care de teamă să nu fie surprinși

de organele de poliție sau cetățeni au abandonat sau pierdut la locul faptei diferite obi-

ecte purtătoare de urme ori chiar documente, pe baza cărora s-a putut trece la identifi-

carea și reținerea acestora.

Atunci când abandonarea autovehiculului a avut loc în câmp deschis, la perife-

ria unor localități urbane și rurale, nu trebuie omis aportul pe care îl poate da câinele de

urmărire mai ales dacă aceasta s-a făcut cu puțin timp înainte de sosirea lucrătorului de

poliție.

Cu ocazia cercetării la fața locului a autovehiculului abandonat, trebuie să se

urmărească identificarea și ridicarea urmelor digitale, pentru a fi comparate cu cele din

cartotecile criminalistice. Aceste urme vor fi căutate pe maneta schimbătorului de vite-

ze, oglinda retrovizoare, butoanele și tastele aparatelor de bord, portierele autovehicu-

lului, butonul portbagajului etc. De asemenea, se vor căuta și ridica resturi de țigări,

urme de încălțăminte și alte urme ce pot fi folosite ulterior în procesul desfășurării

muncii informativ-operative. Cercetarea la fața locului se va materializa într-un pro-

ces-verbal.

Cu ajutorul tuturor datelor care se dețin la un moment dat (din cercetarea la fa-

ța locului, investigații, informații, evidențe) se va întocmi planul de investigare și

cercetare, cu formularea ipotezelor de lucru, realizarea cercului de bănuiți, sursele in-

formative folosite, etc. Atunci când martorii oculari sau păgubiții pot indica semnal-

mentele autorilor, acestora li se va prezenta albumul cu fotografiile infractorilor cerce-

tați sau suspecți pentru furturi de autovehicule, deoarece există posibilitatea identifică-

rii operative prin această metodă și se poate recurge la executarea unui portret robot.

Ipotezele formulate și persoanele bănuite cuprinse în planul de măsuri informa-

tiv-operative se verifică simultan, folosindu-se metodele și mijloacele muncii de poli-

ție. În unele situații se poate recurge și la metoda testării cu ajutorul tehnicii poligraf.

2.2.2. Organizarea de acțiuni „filtru” și controale selective

Organizarea de acțiuni „filtru” și controale selective în punctele obligatorii de

trecere și pe arterele de penetrație în localități, cu ajutorul formațiunilor de poliție rutie-

ră, urmărindu-se descoperirea operativă în trafic a autovehiculelor date în urmărire.

2.2.3. Organizarea de scotociri și efectuarea de razii

Organizarea de scotociri și efectuarea de razii în zonele unde există indicii

temeinice că autovehiculele furate sunt abandonate, ori autorii furtului sau persoanele

suspecte se ascund.

2.2.4. Organizarea de pânde

la autovehiculele furate și date în urmărire și care au fost abandonate de infrac-

tori în diverse locuri având certitudinea că infractorii se vor întoarce pentru a se folosi

din nou de acestea.

319

2.2.5. Efectuarea de investigații și verificări în rândul elementelor suspecte

sau cunoscute cu antecedente penale

Efectuarea de investigații și verificări în rândul elementelor suspecte sau cu-

noscute cu antecedente penale pe linia furturilor de autovehicule pentru a se stabili da-

că au participat, sunt în legătură cu asemenea persoane ori cunosc despre săvârșirea

infracțiunii, mai ales dacă au fost văzute în apropierea locului comiterii faptei.

2.2.6. Executarea de investigații și verificări la atelierele de reparații și între-

ținere auto

Executarea de investigații și verificări la atelierele de reparații și întreținere

auto, atât ale întreprinderilor deținătoare de autovehicule, cât și la autoservice-uri, în-

treprinderi de reparații auto, la atelierele autorizate sau clandestine ale persoanelor fizi-

ce unde se efectuează diferite reparații (vopsitorie, mecanică, electricitate, alte operații

de întreținere), cu care ocazie se va urmări ce autovehicule au fost aduse la reparat,

dacă li s-au schimbat culorile, ce piese de schimb au fost folosite, cine sunt persoanele

care au adus autovehiculele la reparat de tipul și marca celor furate, dacă pentru auto-

vehiculele aduse la reparat s-au obținut autorizațiile de reparație eliberate de organele

de poliție. În cazul în care există suspiciuni că unor autovehicule li s-au înlocuit piese

sau subansamble ce puteau proveni de la autovehiculele furate sau că acestora li s-au

schimbat înfățișarea, se va trece la identificarea deținătorilor și verificarea amănunțită a

autovehiculului, pentru a se stabili dacă nu au fost substituite cu cele furate.

2.2.7. Verificarea autovehiculelor

Verificarea autovehiculelor despre care se dețin date că au un grad de uzură ori

au fost grav avariate în accidente de circulație, urmărindu-se dacă tipurile și mărcile

furate și negăsite nu au fost substituite cu cele dintâi.

2.2.8. Verificarea la magazinele consignația

Verificarea la magazinele consignația dacă motocicletele, motoretele și autotu-

rismele furate și negăsite, piese ori subansambluri provenite din dezmembrarea acesto-

ra au fost primite în vederea vânzării, luându-se măsuri de identificare și cercetare a

depunătorilor suspecți.

2.2.9. Verificarea periodică a autoturismelor

Verificarea periodică a autoturismelor, motocicletelor și motoretelor posesori-

lor din mediul rural, urmărindu-se proveniența acestora.

2.2.10. Instruirea periodică a rețelei informative

Instruirea periodică a rețelei informative din legătura agenților de poliție rutie-

ră și a lucrătorilor de la celelalte formațiuni cu privire la caracteristicile de identificare

ale autovehiculelor furate în vederea căutării lor și furnizării de date și informații cu

320

privire la acestea sau autorii furturilor. Totodată, se va proceda și la instruirea și antre-

narea la activitățile de căutare-descoperire a conducătorilor auto din activul voluntar al

lucrătorilor de poliție rutieră, precum și a celorlalte forțe de sprijin (echipaj control au-

to, taximetre, gestionari PECO, etc.).

Cercetarea în scop informativ a infractorilor prinși pentru furturi de și din au-

tovehicule, în vederea descoperirii făptuitorilor altor infracțiuni de natură judiciară ră-

mase cu autori neidentificați; de asemenea, vor fi cercetate cu atenție și persoanele care

sesizează furtul unui autovehicul, pentru a descoperi o eventuală înscenare de furt în

scopul despăgubirilor tip CASCO, ascunderii unui accident de circulație, ori a altei

infracțiuni.

2.2.11. Acoperirea cu surse de informare(cetățeni)

Acoperirea cu surse de informare(cetățeni) a locurilor în care se pot dezmem-

bra sau substitui alte autovehicule cu cele furate, unde se pot folosi piese ori se pot face

tranzacții cu piese provenite de la autovehiculele furate, cum sunt: autoservice-urile,

magazinele de piese auto sau de consignație cu același profil, atelierele de reparații

auto particulare etc.

2.2.12. Cercetarea următoarelor persoane suspecte

persoanele cunoscute în evidențele poliției că au săvârșit furturi de și din

autovehicule;

unii minori organizați în grup cu tendințe aventuriere;

minorii dezorganizați sau cei care sunt sub influența infractorilor majori;

persoanele care se ocupă în particular cu reparații auto, indiferent dacă sunt

proprietari de ateliere autorizate ori lucrează în unități de stat;

unii conducători auto cărora li s-a suspendat exercitarea dreptului de a con-

duce ori li s-a anulat permisul de conducere și sunt pasionați de conducerea auto sau,

fiind sub influența băuturilor alcoolice, intenționează să se deplaseze în diverse locuri,

în care sens fură autovehiculele și apoi le abandonează;

persoanele cunoscute că își schimbă des autovehiculele proprietate persona-

lă și care, de regulă, le cumpără în stare de nefuncționare ori avariate grav, folosindu-le

pentru „legalizarea” autovehiculelor de același tip și aceeași marcă cu cele furate, după

care, pe cele cumpărate le abandonează, le dezmembrează ori le incendiază;

persoanele cunoscute că se ocupă cu mijlocirea vânzării de diferite bunuri,

în special piese auto și subansambluri auto în talciocuri, târguri, etc;

orice alte persoane despre care există date și informații că au comis sau se

pregătesc să săvârșească furturi de autovehicule.

2.2.13. Cooperarea cu celelalte formațiuni de poliție

Cooperarea cu celelalte formațiuni de poliție pentru identificarea operativă a

autorilor infracțiunilor și îndeosebi cu cele de poliție rutieră, ordine publică, cercetări

penale și criminalistică.

Aceasta presupune desfășurarea unor activități specifice după cum urmează:

321

participarea lucrătorilor de investigații criminale, agenților de poliție rutieră

și ordine publică la acțiunile organizate în vederea găsirii autovehiculelor furate și

identificării autorilor (acțiuni gen „filtru”, scotociri, razii, etc.);

culegerea de date și realizarea unui schimb permanent de informații cu pri-

vire la persoanele suspecte;

dirijarea surselor cu posibilități reale de penetrare și informare în mediul

sau anturajul elementelor suspecte și a cercului de bănuiți pentru supravegherea și do-

cumentarea activității ilicite a acestora;

extinderea cercetărilor în cazul infractorilor sau grupurilor de infractori

identificați și reținuți, elementelor parazitare ori persoanelor suspecte depistate, ce nu

își justifică prezența în localitate și cu privire la furturile de autovehicule rămase cu

autori necunoscuți;

participarea ofițerilor criminaliști la cercetarea autovehiculelor care prezintă

modificări ale caracteristicilor de identificare, urme vizibile de schimbare recentă a

unor piese sau subansamble a căror proveniență nu poate fi justificată, cu o stare esteti-

că excepțională în raport de anul de fabricație, etc.;

2.2.14. Instruirea și antrenarea tuturor categoriilor de forțe de sprijin

Instruirea și antrenarea tuturor categoriilor de forțe de sprijin la activitățile de

căutare a autovehiculelor furate și de culegere a informațiilor în legătură cu autorii fur-

turilor.

Referitor la activitățile informativ-operative ce se execută în vederea identifi-

cării autorilor furturilor de autovehicule se impune precizarea că acestea trebuie să se

desfășoare de regulă concomitent și cu maximum de operativitate pentru a se asigura

un ritm de lucru ofensiv și eficient în fiecare caz în parte.

2.2.15. Înregistrarea și lucrul în cauzele privind furturile de autovehicule

Potrivit ordinelor, instrucțiunilor și dispozițiilor în vigoare, plângerea privind

furtul de autovehicule se înregistrează la unitățile de poliție municipale, orășenești și

secțiile de poliție din Capitală pe raza cărora s-au comis furturile sub conducerea Ser-

viciilor de Investigații Criminale și a Serviciului Furturi Auto din cadrul D.G.P.M.B.

Plângerile se înaintează la parchet cu număr de ordine și cu adresă unde se în-

registrează într-un registru unic apoi se înregistrează la poliție cu număr unic de la par-

chet. Dosarele privind faptele comise pe raza posturilor de poliție comunale din județe

vor fi preluate și se vor continua cercetările de către serviciile și respectiv Biroul de

Investigații Criminale. După primirea plângerii, efectuarea cercetării criminalistice la

fața locului (inclusiv a autovehiculelor în cazul în care acestea au fost găsite abandona-

te la puțin timp de la comiterea faptei), întreprinderea primelor măsuri pentru identifi-

carea autorului și găsirea autovehiculului, se va întocmi planul de măsuri informativ-

operative.

În vederea soluționării pozitive a acestor cauze, pentru fiecare dosar în parte se

constituie prin ordinul șefului poliției județene, respectiv al poliției municipiului Bucu-

rești sau al locțiitorului acestuia, un colectiv format din ofițeri de la formațiune sau

Serviciul de Investigații Criminale, Poliție rutieră, Cercetări penale și Criminalistică.

322

Reclamațiile penale privind autovehiculele furate în scopul folosinței vor fi re-

partizate spre soluționare ofițerilor din cadrul formațiunilor sau serviciilor de Investiga-

ții Criminale care răspund de linia de muncă furturi de autovehicule.

În aceste lucrări se va proceda la completarea planurilor de investigare și cer-

cetare cu măsuri și sarcini concrete, un accent sporit punându-se pe utilizarea mijloace-

lor și metodelor muncii informative, în așa fel încât să se asigure identificarea operati-

vă a autorilor furturilor.

Atunci când, după modul de operare, rezultă că mai multe autovehicule au fost

furate în scopul folosinței cu utilizarea acelorași procedee și tehnici de operare, recla-

mațiile penale vor fi conexate într-o mapă separată, cercetările și activitățile de identi-

ficare a făptuitorilor făcându-se simultan în toate aceste cauze.

Așa se procedează, de regulă, în cazul furturilor de motorete atunci când există

indicii și date certe că faptele au fost săvârșite de aceeași autori. De aceea, ori de câte

ori au fost identificați autorii unor furturi de autovehicule cu un mod de operare similar

ce cel stabilit în reclamațiile penale anterioare rămase cu autori necunoscuți, cercetarea

acestora va fi extinsă la toate aceste reclamații, cât și la alte cauze aflate în lucru.

Pentru asigurarea unui ritm ofensiv și continuu activității de identificare a auto-

rilor furturilor prin utilizarea mijloacelor și metodelor calificate ale muncii informative,

în fiecare mapă cu reclamații penale conexate după criteriul modului de operare, pre-

cum și în baza altor date și informații referitoare la autori se impun deschiderea de do-

sare de urmărire informativă.

2.3. Elemente de identificare a autovehiculelor furate

Faptul că un autovehicul a fost furat poate fi recunoscut în primul rând prin

transformarea fizică a aspectului exterior.

În general, transformările pot fi observate ușor, aceste modificări referindu-se

la deschiderea mașinii prin folosirea forței fizice și pornirea acesteia fără a dispune de

cheia originală de contact sau prin pornirea autovehiculului printr-o cheie contrafăcută,

moment în care este imperios necesară dispunerea unei expertize criminalistice. Practi-

ca a dovedit că putem întâlni astfel de urme pe următoarele părți ale mașinii:

pe ușa autovehiculului;

pe capacul portbagajului;

pe capacul bușonului unde se face alimentarea cu combustibil;

pe bușonul de la dispozitivul de alimentare;

pe apărătoarea de vânt, pe geam;

pe suportul volanului, în zona contactului.

Urme de deschidere forțată pe ușa mașinii, pe yală, pe apărătoarea de

vânt, pe geam:

urme de forțare pe perimetrul exterior al ușii;

urme de forțare între ușă și stâlpul ușii;

urme de forțare pe geamul lateral al ușii sau al izolației de cauciuc;

este topit sau deteriorat sistemul de închidere de la geam sau ușă;

sistemul de închidere poate fi scos cu mâna;

sistemul de închidere nu este original;

în zona sistemului de închidere se observă urme de sudură;

323

zgârieturi pe butonul de siguranță din exterior.

Urme ce indică deschiderea forțată a bușonului de alimentare sau a por-

tbagajului:

urme de forțare, crăpături pe capacul bușonului;

urme de forțare pe gura de alimentare cu carburant;

dispozitivul de închidere este avariat;

yala poate fi scoasă cu mâna din capacul bușonului;

bușonul nu este original.

Modificări ce pot apărea în zona suportului volanului și a contactului:

este deteriorat sau lipsește cu desăvârșire yala contactului;

yala contactului a fost înlocuită;

volanul are siguranța ruptă;

sistemul de contact poate fi pus în funcțiune și cu o cheie străină.

Modificări ce pot apărea în zona unde este ștanțată seria de șasiu:

când se verifică seria de șasiu suspectă de a fi modificată, se pot observa

multe modificări prin simpla pipăire cu mâna;

plăcuțele cu seria de șasiu și datele caracteristice ale mașinii pot fi identifi-

cate după șuruburile și niturile cu care sunt prinse.

Aceste plăcuțe pot fi copiate prin fotocopiere, așa că trebuie privită atent grafi-

ca. Putem afirma așadar că seria șasiului la un vehicul este ca și amprenta digitală la

om.

Geamurile autoturismelor:

Ca o măsură de siguranță în plus, producătorii de autovehicule, începând cu

anul 1989, au luat măsura ștanțării pe toate parbrizele a informațiilor legate de anul și

luna de fabricație a geamului. De asemenea, verificarea chederelor și a geamurilor, da-

că sunt ale altui producător, sau sunt din plastic transparent poate indica modul în care

s-a furat autovehiculul.

Numerele de înmatriculare:

După cum am mai arătat, mașinilor furate li se montează numere false de înma-

triculare, în special străine. Elementele care pot duce la identificarea autovehiculelor

care au fost furate sunt:

suportul plăcuțelor de înmatriculare nu poate indica numele firmei care a

vândut sau închiriat autovehiculul;

șuruburile ce fixează plăcuțele cu numerele de înmatriculare schimbate re-

cent, prezintă urme de zgârieturi sau urme de forțare.

Atunci când examinăm atent plăcuțele de înmatriculare din punct de vedere

criminalistic, putem identifica pe spatele plăcuței amprentele digitale ale celui care a

montat plăcuța falsă.

Centurile de siguranță:

Toate autovehiculele au centuri de siguranță, care pot confirma sau infirma

suspiciunile privind verificarea acestora. Centurile de siguranță au în partea inferioară

o etichetă pe care se află înscrisă marca producătorului, anul fabricației.

Alte elemente ce duc la identificarea autovehiculelor care au fost furate:

în autovehicul nu sunt lucruri personale ci numai acele strict necesare ce

sunt solicitate de organele de control;

nu funcționează claxonul mașinii sau claxonul sistemului de alarmă;

324

emblema ce arată că mașina a circulat într-o anumită țară este acoperită cu

alta care indică o nouă origine;

chiar și persoana care conduce mașina poate indica că mașina provine din

furt (mod de comportare, aspectul conducătorului auto, etc.);

telefonul portabil auto sau etichete cu numere de telefon pot da indicii cu

privire la proprietarul de drept.

Toate elementele prezentate mai sus trebuie analizate cumulativ, iar atunci

când solicităm verificarea autovehiculului suspect nu trebuie să ne bazăm numai pe

actele prezentate.

2.4. Identificarea autovehiculelor după seria caroseriei

2.4.1.Amplasarea seriilor de motor și caroserie la autoturisme

În procesul verificării și comparării datelor de identificare ale autoturismelor se

face o analiză completă a informațiilor oferite de către fabricant și dispuse pe autotu-

rism în locuri accesibile și protejate.

La autoturismele LOGAN, seria motorului este marcată pe o plăcuță din alu-

miniu nituită cu două nituri pe blocul motorului. Seriile motoarelor sunt cursive, la

aceeași capacitate cilindrică putând exista mai multe tipuri de motor. Blocul motor

vândut ca piesă de schimb nu prezintă serie.

La autoturismele marca ARO, motorul asamblat are seria poansonată pe blocul

motor, lângă pompa de apă. Motoarele fabricate la Brașov au seriile poansonate în par-

tea din față a chiulasei pe o plăcuță de aluminiu „L27”, înălțimea literelor și cifrelor

este de 9 mm, iar distanța dintre ele este de 2,5 mm. La motoarele „D127” fabricate la

Brașov, înălțimea literelor este de 7 mm, iar plăcuța pe care se poansonează este din

tablă de aluminiu, grosimea de 0,5 mm, fiind prinsă în 4 nituri la distanța de 56, respec-

tiv 36 mm între ele. La autoturismele de fabricație străină motorul este considerat piesă

de schimb, identificarea autoturismului făcându-se numai după seria de caroserie.

Totuși, ca orice element ce este integrat într-un ansamblu, în detaliu organizat,

informațiile privind tipul și anul fabricației se regăsesc poansonate de regulă în partea

centrală a blocului motor, sau dispuse într-un semicerc pe o panglică metalică lipită.

Datele culese de pe blocul motor, trebuie corelate cu cele aflate pe celelalte subansam-

ble ale compartimentului motor, știindu-se că acestea au ștanțate pe ele anul de fabrica-

ție, tipul de autoturism pentru care sunt destinate, etc. Aceste informații se regăsesc în

pozițiile 7, 8, 9 din seria de caroserie la autoturismele MERCEDES, iar la autoturismul

VW la poziția 11.

Autoturismele fabricate în Europa sau fabricate pentru Europa, au sistemul de

identificare și control dispus de la centru la dreapta. În schimb, autoturismele fabricate

în America, același sistem îl au dispus în partea stângă.

La autoturismele marca DACIA seria de caroserie se poansonează, începând

cu anul 1980, DACIA folosea sistemul mixt de identificare RENAULT, plăcuțe de

aluminiu prinse cu nituri pe contraaripa din față.

La autoturismele marca ARO, pentru modelele 243, 244, 320 șasiurile se

poansonează astfel:

cele destinate livrării ca piese de schimb, pe suportul din stânga față al co-

loanei amortizorului;

325

cele destinate autoturismelor echipate complet, pe suportul din dreapta față

al coloanei amortizorului.

În continuare sunt prezentate pentru câteva tipuri de autovehicule locurile unde

sunt poansonate seriile de pe caroserie:

MARCA MODEL SERIA ȘASIU ESTE ÎN POZIȚIA

Alfa Romeo 90 În portbagaj, în partea interioară dreapta. În comparti-

mentul motorului în dreapta, în fața țevii de apă.

American

Motors Jeep

În bord, în extremitatea stângă. În compartimentul moto-

rului în partea dreaptă.

Audi - În dreapta compartimentului despărțitor. În compartimen-

tul motorului.

Austin - În compartimentul motorului în dreapta, pe apărătoarea

roții.

BMW până

în 1983 -

Pe extremitățile apărătorii de noroi din dreapta față, în

fața apărătorii roții.

BMW

după 1983 -

În compartimentul motorului în extremitatea superioară a

peretelui despărțitor.

Chrysler Jeep În extremitatea superioară stânga a bordului.

Chrysler - În extremitatea superioară stânga a bordului.

Citroen - În extremitatea apărătorii roții din dreapta față.

Daihatsu Bus În compartimentul pasagerilor, în dreptul pedalelor.

Daihatsu - În peretele despărțitor, în partea superioară dreapta.

Fiorino - În compartimentul motorului pe apărătoarea din partea

dreaptă în zona superioară a apărătorii.

Ford Bianca În marginea superioară stânga bord.

Ford Ameri-

can

În compartimentul pasagerilor lângă primul scaun din

dreapta.

Hyunday - În compartimentul motorului sub extremitatea superioară

a peretelui despărțitor în dreapta.

Inocendi - În compartimentul motorului sub extremitatea superioară

a peretelui despărțitor.

Isuzu - Pe peretele despărțitor al compartimentului motor în

dreapta.

Fiat - În compartimentul motorului pe apărătoarea roții în par-

tea dreaptă în zona superioară a apărătorii.

Jaguar - Compartimentul persoanelor, în podeaua dreaptă de pici-

oare.

Lada Samara Compartimentul motorului, pe apărătoarea roții din

dreapta.

326

Lada - Compartimentul motorului, pe peretele despărțitor.

Lancia - Compartimentul motorului, pe peretele despărțitor.

Land Rover - Compartimentul motorului, pe peretele despărțitor.

Lexus - În partea superioară a peretelui despărțitor, compartimen-

tul motorului.

Mazda - În partea superioară dreapta a peretelui despărțitor, com-

partimentul motorului.

Mercedes

Benz -

În partea superioară stânga a peretelui despărțitor, com-


Mitsubishi - În partea superioară a marginii peretelui despărțitor,

compartimentul motorului.

Nisan - În partea superioară a marginii peretelui despărțitor,

compartimentul motorului.

Opel - În compartimentul pasagerilor lângă primul scaun din

dreapta în pardoseală.

Peugeot

În compartimentul motorului în partea superioară dreapta

a țevii de apă

Porsche 911 În portbagaj pe pardoseală.

Porsche 924 În partea superioară dreapta a peretelui despărțitor, com-


Renault - Compartimentul motorului, partea superioară a apărătorii

roții din dreapta.

Rover - În partea dreaptă a peretelui despărțitor, compartimentul

motorului.

Saab 900 În portbagaj, pe peretele din spate, pe extremitatea apără-

torii de rezervă.

Seat - În compartimentul motorului, pe apărătoarea din dreapta

roții.

Skoda Favorit Pe apărătoarea roții din dreapta în

extremitatea superioară.

Skoda - În portbagaj în partea

dreaptă pe pardoseală.

Subaru - Pe peretele despărțitor în partea dreaptă, compartimentul

motorului.

Suzuki - Pe peretele despărțitor, în partea dreaptă, compartimentul

motorului.

Talbot - Pe peretele despărțitor, în partea dreaptă, compartimentul

motorului.

Toyota - Pe peretele despărțitor, în partea dreaptă, compartimentul

motorului.

Triumph - Pe peretele despărțitor, în partea dreaptă, compartimentul

motorului.

VW - În partea superioară dreapta a peretelui despărțitor, com-


Volvo - În partea superioară dreapta a peretelui despărțitor, com-


327

În vederea protejării acestei serii, producătorii au hotărât ca acestea să fie

poansonate pe șasiu în locuri accesibile, iar suprafețele metalice pe care sunt poansona-

te să facă parte integrantă din șasiu. Astfel, în cazul reparației sau mai mult, pentru evi-

tarea falsurilor, suprafața metalică poansonată să nu poată fi schimbată decât odată cu

șasiu sau cel mult ca în cazul automobilelor DACIA a subansamblului drept față. În

România schimbarea seriilor de motor și șasiu se poate face numai cu aprobarea orga-

nelor de poliție specializate în furturi auto, poliția rutieră atribuind noile serii de șasiu

care pot fi poansonate și modificate în cartea de identitate a automobilului, numai de

către Registrul Auto Român.

2.4.2. Modalități de falsificare a seriei de caroserie

Seria de șasiu este elementul principal după care se poate identifica un autotu-

rism. Pentru a se îngreuna identificarea autoturismului în cauză, infractorii procedează

la modificarea parțială sau totală a seriei caroseriei. Seria motorului de regulă nu se

falsifică, deoarece motorul este considerat piesă de schimb.

Modalitățile de falsificare a seriei de șasiu a unui autoturism furat, întâlnite în

practica judiciară, sunt următoarele:

a) prin modificarea unor cifre din componența seriei de șasiu;

b) prin polizarea parțială a unui grup de cifre și litere și ștanțarea altora;

c) prin polizarea totală a seriei de șasiu și ștanțarea unei alte serii;

d) prin chituirea, cositorirea și astuparea seriei originale cu diverse substanțe

după care se poansonează seria;

e) prin decuparea bucății de tablă pe care se află ștanțată seria șasiului și înlo-

cuirea acesteia cu o altă bucată de tablă ștanțată cu o altă serie. La unele tipuri de ma-

șini, seria de șasiu se află ștanțată pe lonjeron, motiv pentru care infractorii înlocuiesc

lonjeronul original cu un alt lonjeron cu seria modificată.

2.4.3. Identificarea criminalistică a autoturismului având seria de caroserie

modificată sau deteriorată

Stabilirea adevărului în justiție se realizează prin intermediul probelor. Potrivit

art.63 C.pr.pen., constituie probă orice element care servește la constatarea existenței

sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cu-

noașterea împrejurărilor necesare pentru o justă soluționare.

Obiectul identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături. Dintre aces-

tea esențiale sunt materialitatea și legătura cauzată de fapta ilicită. Obiectul scop al

identificării este autoturismul aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită iar obiectul mij-

loc de identificare este reprezentat de seria de șasiu modificată sau deteriorată, precum

și modelele de comparație.

În cazul identificării criminalistice a autoturismelor, caracteristic seriei de șasiu

este un element specific după care acesta este recunoscut și deosebit de altele. Stabilita-

tea caracteristicii este un element de bază și se raportează în primul rând la intervalul

de timp cuprins între momentul săvârșirii furtului și momentul efectuării examenelor

comparative. Dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esen-

țiale ale seriei de șasiu, dintre care unele sunt firești (uzura factorilor meteorologici,

uzura cauzată de lubrifianți, etc.) sau întâmplătoare (accidente rutiere), în timp ce alte

328

modificări au la origine încercarea autorului furtului de a înlătura urmele infracțiunii

(decuparea sau polizarea seriei de șasiu, etc).

Procesul propriu-zis de identificare debutează cu determinarea apartenenței ge-

nerice urmată de etape intermediare, până se ajunge la faza finală, individualizarea.

Pentru determinarea apartenenței generice se apelează la clasificările și sistematizările

cataloagelor de specialitate de exemplu:

„PKW – identifiyier ungsmerkmale”

Faza finală, în care se ajunge la identificarea autoturismului, are o valoare deo-

sebită sub raportul stabilirii adevărului în procesul penal. Metoda principală la care se

recurge o reprezintă examinarea comparativă a elementelor caracteristice seriei de ca-

roserie cu cele ale metodelor de comparație (modele tip).

329

CAPITOLUL III

PREVENIREA ȘI COMBATEREA FURTURILOR

DE AUTOVEHICULE

Pentru prevenirea și descoperirea cu eficiență a furturilor de autovehicule,

identificarea operativă a autorilor faptelor și găsirea autovehiculelor este necesar să fie

cunoscute condițiile și împrejurările care favorizează comiterea infracțiunilor de acest

gen.

Întrucât locurile amenajate pentru parcarea autovehiculelor și în special cele

pentru autoturisme proprietate personală sunt în număr limitat (insuficient) față de par-

cul mare de autoturisme, cetățenii sunt nevoiți să-și parcheze autoturismele în locuri

mai mult sau mai puțin sigure, fapt ce contribuie într-o măsură însemnată la luarea de-

ciziei delictuale de către hoții de autovehicule.

3.1. Condițiile și împrejurările care favorizează comiterea furturilor de

autovehicule

Furtul de autovehicule este favorizat de insuficienta pregătire antiinfracțională

a populației, fond pe care numeroși posesori de autovehicule manifestă neglijență în

parcarea unor autoturisme, motociclete sau motorete, parchează autovehiculele respec-

tive în locuri neamenajate, nepăzite, neiluminate, fapt ce ușurează mult activitatea hoți-

lor de mașini. Lipsa de grijă față de bunurile proprii face ca unii proprietari de autove-

hicule să le lase descuiate, să nu asigure toate portierele și uneori chiar să lase cheile în

contact. În același context se înscrie și neremedierea vreme îndelungată de către dețină-

tori a sistemelor de închidere de la portiere ori abandonarea pe perioade mari a mașini-

lor pe diferite drumuri publice.

Lăsarea la vedere (în interiorul autovehiculului) a unor obiecte de valoare ori

lucruri de îmbrăcăminte, precum și a altor bunuri tentante (radio-casetofoane, aparate

de fotografiat-filmat, calculatoare, borsete etc.) constituie împrejurări favorizatoare,

căci în multe situații infractorii fură autovehiculele în scopul însușirii bunurilor respec-

tive.

Neinstalarea pe autoturismele proprietate personală a unor sisteme antifurt ori

(în cazul existenței acestora) nepunerea lor în funcțiune cu prilejul parcării, precum și

persistenței (din neglijența deținătorilor) a unor defecțiuni care le fac improprii pentru

o funcționare eficientă, favorizează deschiderea portierelor, fără un risc prea mare, de

către infractori și pătrunderea în interiorul autoturismelor. În cazul motocicletelor și

motoretelor, furtul acestora este mult mai ușor de realizat datorită inexistenței sau ne-

funcționării sistemelor de blocare a roților și faptului că mulți posesori de astfel de mij-

loace de deplasare nu le asigură în locurile unde le parchează, cu lanțuri și lacăte.

Cu privire la autovehiculele proprietate publică, unii conducători auto care lu-

crează în diferite unități deținătoare de parc auto încalcă normele de disciplină a muncii

precum și prevederile legale referitoare la parcarea mașinilor și, contrar oricăror măsuri

de siguranță parchează autovehiculele pe care le au în primire la domiciliu ori în zonele

330

apropiate. Din această cauză, dar de multe ori și pe fondul tentației pe care o reprezintă

încărcătura transportată, mașinile au fost furate de elemente infractoare. La această si-

tuație a contribuit și faptul că, știindu-se în culpă, șeful a parcat mașina – pentru a nu fi

ușor depistată de către organele de poliție – pe străzi fără circulație intensă, în locuri

dosnice, virane, neiluminate și fără nici un fel de pază.

Analiza situației operative pe linia furturilor de autovehicule a evidențiat con-

cluzia că în multe situații, furtul unor autovehicule proprietate publică a fost favorizat

în mare măsură de existența unor defecțiuni la sistemele de închidere și încuiere a uși-

lor, de unele improvizații la sistemele de pornire a mașinilor, ceea ce a ușurat substan-

țial,, atât accesul în autovehiculele respective, cât și pornirea motorului.

Furtul autovehiculelor proprietate publică este favorizat de regulă și de neînde-

plinirea în totalitate a atribuțiilor de serviciu de către factorii de răspundere din autoba-

ze și garaje, constând în principal, în neverificarea prezenței în unități a tuturor autove-

hiculelor la sfârșitul programului de lucru, în inexistența controlului asupra parcării

autovehiculelor ce au aprobare pentru parcare în alte locuri decât garajul unității (la

beneficiar, la capăt de linii, etc).

De cele mai multe ori autovehiculele proprietatea societăților comerciale de

stat sunt furate de infractori în vederea folosirii, mai precis, a deplasării în diverse lo-

curi sau demontării și însușirii unor piese, accesorii, scule, sustragerii carburantului din

rezervoare precum și valorificării încărcăturii bunurilor transportate.

Furtul de autovehicule proprietate de stat este favorizat pe de o parte, de faptul

că acestea nu sunt dotate din fabricație cu sisteme antifurt, iar pe de altă parte, de lipsa

de interes manifestată de factorii de răspundere din garaje și autobaze, în vederea con-

fecționării în cadrul acestora a unor astfel de dispozitive.

Furtul de autovehicule a mai fost favorizat și de încrederea acordată de unii po-

sesori de autovehicule unor persoane necunoscute, transformate ad-hoc în mecanici și

specialiști în remedierea unor defecțiuni apărute pe parcurs. După reparațiile făcute sub

pretextul probelor ce se impun, cei în cauză au dispărut cu autovehiculele și, nu în pu-

ține cazuri, acestea au fost găsite ulterior tamponate, cu avarii destul de mari.

Experiența acumulată de lucrătorii de poliție în domeniul furturilor de autove-

hicule și concluziile desprinse cu prilejul analizei situației pe această linie au relevat

următoarele împrejurări favorizante pentru comiterea acestui gen de infracțiuni:

cererea mare de piese și subansamble deficitare, în special pentru anumite

tipuri de autovehicule;

dorința de aventură a unor tineri și minori, majoritatea hoților de mașini fă-

când parte din această categorie;

lipsa locurilor de parcare corespunzătoare ori a garajelor colective, cu sau

fără pază, dar cu minimum de măsuri de siguranță.

3.2. Metode și mijloace de prevenire a comiterii furturilor de autovehicule

Activitatea de prevenire a furturilor de autovehicule se realizează concomitent

pe două planuri și anume:

prin inițierea și realizarea unor acțiuni generale de prevenire;

prin utilizarea unor acțiuni și metode specifice de prevenire.

331

3.2.1. Activități cu caracter general de prevenire a furturilor de autovehicule

În ansamblul activităților generale de prevenire a furturilor de autovehicule, un

loc important trebuie să-l ocupe pregătirea antiinfracțională a deținătorilor de autovehi-

cule care vizează, în principal, modul de asigurare și parcare a autovehiculelor, în ve-

derea reducerii la maxim a posibilităților de însușire a acestora de către elementele in-

fractoare.

În acest context, o importanță deosebită trebuie acordată pregătirii conducători-

lor auto din unitățile economice cu capital de stat, sector unde practica a demonstrat că,

până în prezent, s-a făcut prea puțin. Sunt însă numeroși șoferi, în special în rândul ce-

lor ce efectuează curse interurbane, care parchează autovehiculele – de cele mai mute

ori încărcate cu mărfuri de valoare – în locuri nepăzite pe timpul nopții, neiluminate,

fără a lua măsuri corespunzătoare de asigurare a acestora.

Pregătirea antiinfracțională a conducătorilor de autovehicule proprietate a uni-

tăților economice de stat se realizează în principal în teren, în cadrul activităților zilni-

ce. Pe lângă recomandările și indicațiile date șoferilor găsiți cu deficiențe din acest

punct de vedere, deosebit de utilă și în același timp, educativă este măsura notării în

foaia de parcurs a deficiențelor constatate, în vederea aducerii la cunoștința conducăto-

rilor unităților de transport a acestor aspecte.

În cadrul acestor activități un accent însemnat trebuie să se pună pe determina-

rea conducătorilor de autovehicule proprietate de stat să-și doteze mașinile pe care lu-

crează cu dispozitive antifurt eficiente, ce pot fi confecționate ori realizate cu cheltuieli

minime sau în procesul autodotării, la fiecare unitate de transport.

Pregătirea antiinfracțională a deținătorilor de autovehicule proprietate persona-

lă se poate realiza în mod eficient, în carul ședințelor cu tematică rutieră organizate

periodic de formațiunile de Poliție rutieră, precum și a celor prilejuite de înmânarea

permiselor de conducere persoanelor ce au promovat examenul. De asemenea, o astfel

de pregătire se poate realiza și cu ocazia executării serviciului în post fix sau pe itinera-

rul de patrulare de către agenții de Poliție rutieră.

În procesul de educare preventivă a conducătorilor auto-moto amatori, un ac-

cent deosebit se va pune pe modalitățile în care trebuie parcate și asigurate autovehicu-

lele, evitându-se lăsarea lor în locuri dosnice, neiluminate sau nepăzite. Cu prilejul șe-

dințelor respective se va accentua și asupra recomandării de a nu se lăsa în interiorul

autovehiculelor obiecte de valoare (genți, haine, casetofoane, aparate de radio, diverse

documente, etc), care tentează pe infractori ori trezesc curiozitatea unor minori, nu în-

totdeauna conștienți de gravitatea faptei pe care intenționează să o săvârșească.

În cadrul activității de pregătire antiinfracțională a deținătorilor de autovehicu-

le se va combate și obiceiul unor posesori de autoturisme de a lua în mașină persoane

necunoscute mai ales atunci când se deplasează în afara localităților.

Un rol deosebit în prevenirea furturilor de acest gen îl au și dispozitivele de

alarmare sau de scoatere temporară din funcțiune, prin intermediul unor întrerupătoare

ascunse (hebluri), a subansamblelor ce nu permit pornirea motorului autovehiculului.

Prevenirea și combaterea furturilor de autovehicule se poate realiza, cu rezulta-

te bune, și prin organizarea la nivelul asociațiilor de locatari, a pazei pe timpul nopții

de către proprietari, în special acolo unde sunt parcate grupat mai multe autovehicule.

În orașele mari, stațiunile balneoclimaterice, locurile de agrement, la moteluri

și campinguri este necesar, în vederea preîntâmpinării furturilor de autovehicule, să se

332

amenajeze spații cât mai corespunzătoare pentru parcare, care să fie asigurate cu pază,

atât ziua cât și noaptea.

Un alt mijloc eficient prin care poliția contribuie la prevenirea și combaterea

furturilor auto-moto constă în popularizarea rezultatelor acțiunilor întreprinse pe linia

urmăririi modului de parcare și asigurare a autovehiculelor de către diverși deținători.

Asemenea acțiuni, organizate periodic, au ca scop și educarea antiinfracțională a pose-

sorilor de autovehicule, întrucât cei găsiți, de pildă, cu autoturismele lăsate în locuri ce

nu conferă siguranță (străzi dosnice, neiluminate, locuri virane etc.), ori cu portierele

deschise, chei în contact sau obiecte de valoare lăsate la vedere, vor fi invitați la poliție

și prelucrați pentru neglijența manifestată, ce se putea solda cu furtul autovehiculelor

respective. Totodată, celor aflați în culpă li se vor face și recomandări cu privire la mo-

dul de asigurare și locurile unde trebuie să parcheze în viitor autovehiculele.

Deosebit de utile sunt în acest sens și tipăriturile (afișe, fluturași, broșuri) cu tema-

tică adecvată, care se înmânează în mod direct posesorilor de autovehicule de către agenții

de Poliție rutieră în procesul activității de îndrumare, supraveghere și controlul traficului.

În cadrul formelor, mijloacelor și metodelor de prevenire a furturilor de auto-

vehicule, un rol deosebit îl au, prin caracterul lor educativ, procesele penale cu publi-

citate lărgită. Cu ocazia unor astfel de procese, deținătorii de autovehicule iau cunoștin-

ță de neglijențele care au concurat la reușita furtului, iar pedepsele penale aplicate in-

fractorilor ca și consecințele ce decurg din ele, determină o serie de elemente pretabile

la fapte asemănătoare să renunțe la intențiile lor infracționale.

3.2.2. Activități specifice de prevenire a furturilor de autovehicule

Pentru îndeplinirea atribuțiilor pe această linie, polițiștii de la investigații cri-

minale vor executa, în principal, următoarele sarcini:

realizează un sistem eficient de culegere de informații și organizează în co-

mun cu formațiunile de Poliție rutieră, ordine publică, combaterea crimei organizate,

acțiuni în punctele și zonele unde ar putea să-și facă apariția un autovehicul furat, con-

trolul riguros al celor identificate în trafic, iar atunci când sunt suspiciuni se vor solicita

verificări la Direcția Cazier Judiciar și Evidența Operativă și Biroul Național Interpol și

Relații Internaționale;

săptămânal participă la instruirea agenților poliției și a cadrelor de ordine și

siguranță publică pe problematica furturi de auto și fac propuneri șefilor de unități pen-

tru sporirea eficienței în acest domeniu;

desfășoară măsuri informativ-operative calificate pentru identificarea, supra-

vegherea și documentarea activității persoanelor suspecte ce săvârșesc astfel de furturi,

conlucrând cu ceilalți lucrători operativi din alte formațiuni pentru obținerea de date în

vederea documentării activității infracționale;

conlucrează cu poliția de frontieră, organizând în comun acțiuni de verificare

a autoturismelor care intră și ies din țară, consultarea și actualizarea periodică a eviden-

țelor existente în punctele de frontieră pentru stabilirea autovehiculelor furate și scoase

peste graniță, precum și persoanele care le-au comis;

colaborarea cu reprezentanții Registrului Auto Român, pentru depistarea au-

tovehiculelor ce prezintă modificări ale caracteristicilor de individualizare și a persoa-

nelor care prezintă acte de proprietate ce sunt suspecte.

333

Una din activitățile specifice pe această linie constă în urmărirea în trafic a au-

tovehiculelor furate și date în urmărire. Această activitate are un caracter permanent și

se desfășoară în colaborare cu formațiunea de poliție rutieră, astfel încât fiecare agent

de poliție rutieră în postul, traseul de patrulare sau zona de responsabilitate să verifice

autovehiculele care prezintă suspiciuni.

În acest caz, înainte de intrarea în serviciu fiecare ofițer sau agent din cadrul

formațiunii de poliție rutieră trebuie să-și actualizeze zilnic lista cu autovehiculele fura-

te și date în urmărire generală sau locală, cu notificările survenite în ultimele 24 de ore

pe această linie.

O altă activitate specifică prin care poliția previne într-o măsură neînsemnată

furturile de autovehicule constă în organizarea periodică a unor acțiuni gen „filtru to-

tal”, în punctele obligatorii de trecere sau pe arterele de penetrație din localități, acțiuni

care, prin complexitatea problemelor abordate, inclusiv urmărirea autovehiculelor fura-

te, au rolul de a descuraja pe cei tentați să comită astfel de infracțiuni.

Cu ocazia „filtrului total” se va verifica, în mod obligatoriu, la fiecare autove-

hicul oprit pentru control, dacă caracteristicile de identificare consemnate în certificatul

de înmatriculare corespund cu cele existente în realitate, acordându-se o importanță

majoră verificării seriei motorului și șasiului. Totodată, se va urmări dacă actele pre-

zentate la control nu prezintă modificări ori ștersături care să indice falsificarea acestora.

Un accent sporit trebuie să se pună pe identificarea autoturismelor, motocicle-

telor și motoretelor cu vechime mare de fabricație sau care au făcut obiectul unor tran-

zacții la valori mici, ca fiind uzate, avariate sau distruse și sunt înscrise în circulație,

prezentând o stare bună, în vederea verificării amănunțite a acestora cu ofițerii crimina-

liști, pentru a se stabili dacă nu au fost substituite cu altele furate.

În organizarea dispunerii în teren a elementului polițienesc se va ține seama, pe

baza datelor rezultate din analiza situației operative, de locurile și zonele în care s-au

înregistrat frecvent furturi de autovehicule și unde supravegherea va fi mai intensă.

Pentru prinderea elementelor despre care există date și informații că pregătesc

sau au săvârșit furturi de autovehicule se pot organiza periodic pânde și capcane.

Pândele se organizează, de regulă, la autovehiculele furate și găsite în diverse

locuri, atunci când există indicii că autorii furturilor se vor reîntoarce pentru a le folosi

în continuare. Aceasta se exercită în ținută civilă, polițiștii fiind dotați cu stații radio

emisie-recepție portabile și binocluri. Se va avea în vedere ca zona în care se află auto-

turismul să fie permanent supravegheată, iar în apropierea acesteia să fie depuse 2-3

autoturisme, cu membrii echipei de intervenție, iar acolo unde situația impune folosim

și câinele de însoțire.

Pânda se organizează în locurile care permit efectuarea ei fără desconspirarea

poliției și se execută, de regulă, pe timp de cel mult 2-3 zile. Dacă în acest interval de

timp autorii nu revin la locul respectiv, se va renunța la pândă. Pânde se pot organiza și

atunci când există date și informații certe despre autovehiculul care urmează să fie fu-

rat de infractori, existând astfel posibilitatea prinderii lor în flagrant.

Capcanele se organizează în locurile în care se înregistrează frecvent furturi de

autovehicule, în vederea identificării autorilor sau demascării infractorilor potențiali.

Ele se execută în aceleași condiții ca și pândele, cu deosebirea că, în acest caz, nu este

vorba de un autovehicul furat, ci de o mașină lăsată în mod special de lucrătorii de po-

liție în locurile unde s-au comis frecvent asemenea infracțiuni (locuri de parcare special

amenajate sau din zona blocurilor de locuințe, garajelor ori curților unor imobile, gan-

334

gurilor și străzilor insuficient iluminate, etc). În principiu, autovehiculul capcană trebu-

ie să fie de tipul și marca celor furate în mod repetat de infractori.

Un loc important în cadrul formelor specifice de acțiune în vederea prevenirii

și combaterii furturilor de autovehicule îl ocupă scotocirile.

Scotocirile sunt acțiuni organizate cu participarea unor efective mărite și an-

trenarea forțelor de sprijin în vederea căutării autovehiculelor care sunt ascunse sau

abandonate de infractori într-o anumită zonă sau perimetru delimitat. Atunci când

această acțiune se desfășoară pe raza unei localități sau cartier de locuințe, efectivele

participante vor fi organizate pe echipe în așa fel încât fiecare echipă să fie compusă

din cel puțin 2-3 lucrători de poliție și 5-6- persoane din forțele de sprijin.

Scotocirea propriu-zisă presupune verificarea efectivă a fiecărui autoturism

parcat pe străzi, trotuare, în curți, ganguri, garaje, inclusiv a celor acoperite cu prelate

de protecție - prin confruntarea principalelor caracteristici de identificare ale acestora

cu ale celor furate și negăsite.

Scotocirile se execută, de regulă, imediat după reclamarea furtului și periodic,

în cadrul acțiunilor planificate, pe bază de grafic,. La acestea vor fi angrenați și lucrăto-

rii de poliție de la celelalte formațiuni și, îndeosebi agenții de ordine, sectoriștii, lucră-

torii de la posturile de poliție comunale.

Pentru descoperirea locurilor în care pot fi ascunse, păstrate sau depozitate pie-

se și subansamble provenite de la autovehiculele furate, se poate solicita și concursul

unităților de pompieri în vederea efectuării de verificări legendate în subsolurile și po-

durile unor clădiri și cu precădere în acelea în care locuiesc elemente din baza de lucru

pe această linie.

O altă metodă specifică de prevenire a furturilor de autovehicule constă în cu-

noașterea și destrămarea unor grupuri de tineri care, fie datorită influenței exercita-

te asupra lor de către infractori majori, fie ca urmare a unor tendințe aventuriste, sunt

predispuși să comită astfel de fapte.

Aceasta presupune desfășurarea unei activități informative continue și de cali-

tate care să permită depistarea și cunoașterea acestor grupuri sau tineri precum și a in-

tențiilor lor delictuale în scopul creării din timp a posibilităților de luare a măsurilor de

prevenire ce se impun în fiecare caz în parte. În același timp se va desfășura o gamă

largă de activități educative la care alături de lucrătorii de poliție vor fi antrenați facto-

rii educaționali din unitățile economice sau de învățământ.

Potrivit conceptului de prevenire, lucrătorii de poliție trebuie să cheme, la sediul

poliției, pe foștii infractori din acest domeniu, prilej cu care aceștia vor fi avertizați, mai

ales când din informații rezultă că absentează de la locul de muncă, sunt șomeri sau efec-

tuează deplasări nejustificate în alte localități. Pe lângă chemarea lor la poliție, persoane-

le cu antecedente penale vor fi verificate periodic atât la locul de muncă, cât și la domici-

liu. Totodată se va intensifica supravegherea informativă a acestora în scopul cunoașterii

modului actual de viață, anturajelor, comportamentului în familie și societate, intențiile

prezente și de perspectivă, toate în scopul prevenirii comiterii de noi fapte antisociale.

Persoanele cu antecedente penale care nu s-au încadrat în muncă sau nu au re-

venit la domiciliu vor fi căutate operativ si, după caz, date în urmărire, pentru găsirea și

lămurirea situației lor.

În același timp acestea vor fi introduse în mapa suspectului mai ales dacă po-

sedă autoturisme, în vederea supravegherii în scopul stabilirii naturii deplasărilor,

eventualele intenții sau activități delictuale.

335

Un rol important în ansamblul activităților de prevenire a furturilor de autove-

hicule îl ocupă – așa cum am mai arătat – cooperarea dintre formațiunile de investigații

criminale, poliție rutieră și celelalte formațiuni de ordine și siguranță publică. Conlu-

crarea dintre formațiunile de poliție în acest domeniu se materializează, atât sub forma

schimbului operativ de informații cu privire la activitatea unor elemente suspecte sau

infractoare, cât și sub forma unor acțiuni cu efecte mărite organizate în comun.

O altă formă specifică de acțiune a formațiunilor de investigații criminale pe

linia prevenirii și combaterii furturilor de autovehicule o constituie acțiunile organiza-

te în târgurile de mașini sau locurile unde se oferă, de regulă, spre vânzare, mașini.

Practica muncii a demonstrat că în unele cazuri infractorii au vândut în aseme-

nea locuri mașinile furate sau piesele și subansamblele rezultate din dezmembrarea lor.

Pentru aceasta, în locurile și zilele stabilite în vederea funcționării târgurilor respective,

este necesar să se organizeze și execute acțiuni de verificare a autovehiculelor prezen-

tate spre vânzare, în scopul depistării eventualelor mașini furate. Aceste acțiuni se vor

executa, de regulă, cu lucrătorii de poliție judiciare, pază și ordine în ținută civilă. Dacă

există date și informații că, într-o anumită zi, a fost adus spre vânzare un autovehicul

furat, se va organiza o acțiune gen razie, cu înconjurarea și blocarea întregii zone, ur-

mând ca după aceea să se procedeze la verificarea mașinii în parte.

În activitatea de prevenire și descoperire a furturilor de autovehiculele un rol

important îi revine rețelei informative.

Colaborarea cu cetățenii (persoane de sprijin) pe linia prevenirii în vederea

și combaterii furturilor de autovehicule se constituie în vederea acoperirii locurilor și

mediilor pretabile comiterii acestui gen de infracțiuni, precum și supravegherii și veri-

ficării elementelor suspecte despre care există date și informații că se pregătesc să co-

mită ori au săvârșit asemenea fapte.

În principal, în obținerea de informații, pe linia furturilor de autovehicule pot fi

recrutați și foști infractori, de regulă cei primari, care, după executarea pedepsei, s-au

încadrat în muncă și au renunțat definitiv la comiterea de fapte ilicite, precum și per-

soane din anturajul infractorilor, mecanici și tehnicieni auto, vânzători din magazinele

de piese auto-moto și consignație, persoane care locuiesc în zona talciocurilor de ma-

șini, a locurilor de unde s-au furat frecvent autovehicule ori în care se întâlnesc, de obi-

cei, elementele infractoare.

Formațiunile de investigații criminale realizează prevenirea și descoperirea fur-

turilor de autovehicule și prin antrenarea la aceste activități a forțelor ajutătoare (ex.

persoane de sprijin, voluntari) și, îndeosebi, a conducătorilor auto, a controlorilor de

trafic de la marile unități deținătoare de parc auto, a șoferilor de pe autovehiculele des-

tinate asistenței medicale de urgență, taximetre, autobuze sau care efectuează curse

interurbane, vânzătorilor de la stațiile PECO, de la hoteluri, barierele de cale ferată și

locurile de parcare de la hoteluri, moteluri, campinguri, președinților și membrilor co-

mitetelor asociaților de locatari.

Antrenarea forțelor ajutătoare la activitățile de prevenire și combatere a furturi-

lor de autovehicule se realizează, în principal, prin instruirea temeinică și operativă a

acestora cu privire la caracteristicile de identificare a autovehiculelor recent furate (tip,

marcă, culoare, număr de înmatriculare și alte detalii), pentru sesizarea lor în trafic sau

a locurilor în care sunt ascunse ori abandonate, precum, și cu privire la semnalmentele

autorilor.

Din expunerea problemelor este important să se rețină că activitatea lucrători-

336

lor din formațiunile de investigații criminale în acest domeniu trebuie axată în primul

rând pe prevenirea furturilor de autovehicule, iar în al doilea rând, atunci când totuși s-

au comis asemenea infracțiuni, pe intervenția operativă a acestora, cu utilizarea întregii

game de metode și mijloace ale muncii de poliție în vederea identificării autorilor și

găsirii autovehiculelor.

3.3. Mijloace mecanice de prevenire a furturilor de autovehicule

Toate mijloacele mecanice de protecție blochează un anumit dispozitiv de co-

mandă al mașinii. Sortimentul acestor dispozitive este destul de mare: lacăt de volan,

lacăt la roata de cârmă și pedale, lacăt la două pedale. În ultimul timp se bucură de po-

pularitate lacăt ce blochează maneta de comutare a vitezelor MUI-T-LOSC (Israel) și

AUTO GEAR SHIRT LOSC (Taiwan).

În condiții obișnuite, materialul din care sunt confecționate lacătele ce blo-

chează maneta de comutare a vitezelor nu poate fi tăiat cu ferestrăul.

Întreprinderea „Bewsko” (Rusia) confecționează dispozitive mecanice antifurt

(lacăt de roată) „Buldog” și „Kapkan”. Lacătul la roată a demonstrat un foarte înalt

grad de protecție contra furturilor (într-un an nici un furt), dar un neajuns esențial al

acestui lacăt este instalarea și scoaterea lui de pe roată (procedeu dificil și care necesită

un volum mare de muncă): un alt neajuns este sfera limitată de aplicare a lui (numai

pentru modelele VAZ).

În principiu, mijloacele tehnice de protecție antifurt pot fi împărțite în două

marii clase:

1. mijloace de protecție contra răpirilor;

2. mijloace de urmărire a autovehiculelor furate.

Chiar și în cazul unei aplicări masive a celor dintâi, numărul de furturi practic

nu scade (mai exact, fără aplicarea lor el ar fi mult mai mare), utilizarea mijloacelor

tehnice de căutare este o condiție necesară de ridicare a eficienței preîntâmpinării furtu-

rilor. Cu atât mai mult cu cât astfel de mijloace sunt aplicate de organele de drept, fapt

care asigură o combatere calificată, din punct de vedere juridic și operativ, a infracțiu-

nilor de acest tip.

Se aplică pe larg, de asemenea, și codificarea antifurt, care constă în impri-

marea în peste 15 locuri a marcajelor vizibile (pe suprafețele geamurilor) și invizibile

(pe piesele scoase la demontarea automobilelor, pe piesele de schimb). Marcajele re-

prezintă un cod de identificare – individual pentru fiecare automobil – constând dintr-o

combinație de litere și cifre. Ele se aplică conform standardului adoptat de către țările

Europei Occidentale. Marcajele aplicate sunt practic imposibil de înlăturat. Informația

despre automobilul codificat se introduce în banca internațională de date, ceea ce per-

mite descoperirea automobilului furat pe teritoriul Europei Occidentale.

Conform datelor statistice, sunt răpite cel mult 0,1% din autovehiculele codifi-

cate, deoarece: automobilul devine „neinteresant” pentru răpitori; se simplifică proce-

sul de urmărire a automobilului furat; este posibilă identificarea automobilului furat

după un singur marcaj.

Unul din neajunsurile serioase ale codificării antifurt, care limitează eficacita-

tea ei, este faptul că automobilul furat poate fi identificat numai în cazul descoperirii

lui, fie și dintr-o simplă bănuială. În acest sens, codificarea este o metodă nu atât de

urmărire, cât de identificare a automobilului furat.

337

Un interes aparte prezintă sistemul LO JACK (SUA). În 1986 corporația Lo

Jack a elaborat și implementat un complex de mijloace tehnice de căutare a autovehi-

culelor furate, bazat pe radiogoniometria dispozitivului de radioemitere instalat pe ele.

În cazul aplicării sistemului Lo Jack se reduce considerabil imprecizia locului de aflare

a automobilului furat.

Probabilitatea descoperirii automobilului, dotat cu sistemul Lo Jack, sub aspect

tehnic se dovedește a fi de la șase până la câteva zeci de ori mai mare față de posibilită-

țile de acțiune ale unor sisteme analogice. Se reduce respectiv timpul de căutare a au-

tomobilului și crește probabilitatea de reținere a răpitorului.

În momentul de față sistemul Lo Jack se aplică cu succes în 13 state ale SUA și

14 țări din Europa, Asia și America. Se rezolvă problemele aplicării lui încă în 8 țări,

până la Ecuador, Trinidad și Tobago. Aceasta a permis corporației să elaboreze metode

flexibile de completare și extindere a sistemului în funcție de condițiile concrete de

utilizare.

Mai sunt, încă, o serie de sisteme care au scopul de a preveni răpirea sau furtul

mijloacelor de transport cum ar fi:

TRACKER – un aspect important al sistemului îl constituie plasarea în auto-

mobil a unui emițător ascuns de radio prin impulsuri. Toate serviciile polițienești din

Anglia sunt dotate cu radioreceptoare care citesc informația de la emițător și identifică

automobilul răpit.

TRACK BACK – sistemul emite un semnal radio la încercarea de a mișca din

loc automobilul. Cu ajutorul radioreceptorului, de exemplu, „Alfarari”, posesorul au-

tomobilului este informat despre faptul acesta și trebuie să confirme răpirea. Din acest

moment serviciul local al poliției urmărește deplasarea automobilului pe harta compu-

terizată și recepționează toată informația necesară.

DEMOISKEN – aici, de asemenea, la încercarea de a mișca din loc automobi-

lul se emite un semnal. Cu ajutorul receptorului instalat în automobilul poliției, aceasta

este pusă la curent cu trecerea automobilului pe lângă post. Omul legii poate descoperi

autoturismul după sirena din automobilul polițienesc, după indicatorul luminos: de

asemenea, el poate micșora viteza automobilului răpit cu ajutorul dispozitivului de te-

lecomandă. În momentul de față producătorilor de automobile din Marea Britanie li se

impune holograma vizibilă și imposibil de falsificat a numerelor de identificare ale au-

tomobilelor.

În afară de aceasta, se folosește pe larg sistemul de marcare a automobilelor și

a unor ansambluri aparte ale lui. În automobil sunt patruzeci de locuri diferite unde

poate fi montat un radioemițător cu impulsuri. Infractorii ar trebuie să demonteze com-

plet automobilul pentru a-l descoperi.

VOLBACK – la posturile de poliție sunt instalate scanere, iar în automobile

există radioemițătoare cu impulsuri. Când se recepționează semnalul de răpire a auto-

mobilului, emițătorul începe să funcționeze: semnalele sunt recepționate de scanere și

la poliție se transmite informația despre locul de aflare a automobilului furat. Acest

serviciu este propus de o firmă particulară. La urmărirea automobilelor participă chiar

și unii cetățeni particulari care vând companiilor de asigurare informația obținută.

338

3.4. Activități specifice ce revin structurilor polițienești pentru prevenirea

și combaterea furturilor de autovehicule

Dată fiind amploarea fenomenului infracțional a fost organizată linia de muncă

„furturi de autovehicule” cu următoarea componență:

I.G.P.R. – D.I.C.;

Serviciul Furturi de Autovehicule din cadrul D.G.P.M.B.;

Compartimentul Furturi de Autovehicule din cadrul S.I.C. centrul I.P.J.

După stabilirea caracteristicilor autovehiculului, de îndată se va lua măsura de

dare în urmărire, comunicarea evenimentului la județele limitrofe, iar prin telex se va

raporta la I.G.P.R. – Dispeceratul Central, care va dispune urmărirea generală, punerea

în consemn la I.G.P.F., un exemplar al ordinului fiind transmis Centrului de Comunica-

ții și Informatică pentru introducerea în banca de date.

Pentru creșterea operativității activității de urmărire, în cazurile deosebite uni-

tățile teritoriale de poliție care dispun de posibilități tehnice vor transmite evenimentul

prin rețeaua computerizată la Centrul de Comunicații și Informatică din I.G.P.R, care îl

va evidenția în baza de date a autovehiculelor furate. De asemenea, inspectoratele jude-

țene de poliție (D.G.P.M.B.) pot transmite telefonic solicitarea de consemn la punctele

de control trecere a frontierei, urmând ca în raportul de eveniment să se menționeze

luarea acestei măsuri.

La primirea ordinului de urmărire, dispecerul de serviciu va implementa în

evidența informatizată evenimentul și va transmite ordinul de urmărire unităților muni-

cipale și orășenești. De la D.G.P.M.B. ordinul va fi transmis la Serviciul Furturi Auto,

la birourile de la sectoare, la Brigada Poliției Rutiere și la secțiile de poliție.

3.4.1. Atribuțiuni de revin Direcției de Investigații Criminale

Serviciul trafic și furturi auto organizează, conduce și monitorizează la nivelul

întregii țări cercetarea cauzelor cu autovehicule furate din țară ori străinătate și traficate

pe teritoriul României, precum și activitățile de prevenire a furturilor de autovehicule și

descoperire operativă a autorilor acestora. De asemenea, are în responsabilitate coor-

donarea, îndrumarea și monitorizarea activităților de cercetare, investigare și documen-

tare derulate de formațiunile din subordine pe linia instrumentării cauzelor privind fur-

turile din autotrenuri TIR și a tâlhăriilor comise asupra conducătorilor auto ale acesto-

ra, având următoarele atribuții:

Analizează trimestrial situația operativă pe linia prevenirii și combaterii fur-

turilor de autovehicule, stabilește cauzele generatoare și dispune executarea unor mă-

suri care să contribuie la îmbunătățirea activității;

Întocmește analize, sinteze și alte materiale, convocări și simpozioane, ge-

neralizează experiența pozitivă, promovarea unor metode noi de muncă și acționează

pentru pregătirea profesională de specialitate a cadrelor de la unitățile teritoriale;

Preia în lucru direct ori acordă sprijin în soluționarea cauzelor cu infractori

autohtoni ce au comis furturi de autovehicule pe raza mai multor județe;

Efectuează controale tematice, participă la controalele de fond dispuse de

conducerea MAI și IGPR și prezintă concluzii pentru îmbunătățirea muncii;

Formulează propuneri pentru revocarea urmăririi generale a autovehiculelor

339

a căror situație juridică a fost clarificată;

Conlucrează cu RAR, căreia îi transmite situația autovehiculelor furate și a

celor revocate, pentru actualizarea bazelor de date, precum și cu reprezentanțele con-

structorilor de autovehicule din România;

Desfășoară activități informativ-operative prin agenții proprii, pentru cule-

gerea de informații în scopul supravegherii persoanelor suspecte și documentării activi-

tății lor infracționale;

Colaborează cu I.G.P.F. și întreprinde măsuri comune pentru prevenirea

scoaterii din țară a autovehiculelor furate;

Efectuează schimb de informații cu unitățile centrale din I.G.P.R. și structu-

rile informative ale M.A.I., precum și cu S.R.I..

3.4.2. Atribuțiuni ce revin DGPMB

Realizează un sistem eficient de culegere a informațiilor, recrutarea, instrui-

rea și dirijarea de informatori în mediile și locurile de interes operativ, referitoare la

autori, tăinuitori, favorizatori, cu care valorifică, dezmembrează ori transformă autove-

hiculele furate;

Desfășoară activități informativ-operative calificate în mape ale suspectului

și dosare de urmărire informativă, pentru identificarea, supravegherea și documentarea

activităților infracționale a persoanelor suspecte, despre care sunt semnalări sau se ob-

țin date că săvârșesc infracțiuni;

Transmite ordinul de urmărire generală sau locală formațiunilor de Poliție

Rutieră, Ordine Publică, precum și celorlalte compartimente ale poliției sau care prin

natura atribuțiunilor de serviciu desfășoară activități directe în teren pe raza localități-

lor urbane sau rurale;

Participă săptămânal la instruirea agenților de circulație și a celor de ordine

publică pe problematica furturilor de auto și se fac propuneri șefilor de unități pentru

sporirea eficienței activității cadrelor în acest domeniu;

Efectuează investigații și cercetări în locul sau zona unde a dispărut autove-

hiculul, pentru a obține date despre împrejurările comiterii furtului, stabilirea eventua-

lelor semnalmente ale făptuitorilor, persoanele pretabile săvârșirii faptei sau alte date

care ulterior să fie folosite în procesul activităților ce se desfășoară;

Periodic, organizează, în comun cu celelalte formațiuni, acțiuni în punctele

și zonele unde ar putea să-și facă apariția autovehiculul furat, efectuează un control

riguros, prin confruntarea datelor înscrise în certificatul de înmatriculare cu cele ale

autovehiculului, a modificărilor în totalitate sau a unei cifre, litere sau grupări din nu-

mărul de identificare, a celorlalte date de individualizare, iar atunci când sunt suspi-

ciuni se va solicita imediat verificarea lor la Centrul de Comunicații și Informatică din

I.G.P.R., efectuarea de expertize criminalistice, cercetarea conducătorului auto și a

ocupanților;

Selectează și formează cercuri de suspecți din rândul persoanelor cunoscute

cu antecedente penale sau pretabile pentru fapte de asemenea gen, sesizate prin diferite

mijloace ale muncii de poliție, și verificarea acestora până la clarificarea situației lor;

Desfășoară activități informative calificate în unitățile private și de stat de

interes operativ de pe raza de competență (service-uri de stat sau particulare, garaje,

340

agenții particulare pentru intermedierea vânzării de autoturisme, societăți comerciale

profilate pe transportul în comun, școli de șoferi, etc).;

Organizează acțiuni în târgurile de mașini, sau locurile unde se oferă de re-

gulă spre vânzare autovehicule sau subansamble rezultate din dezmembrarea lor;

Atunci când autovehiculul furat este găsit abandonat și există indicii că au-

torii vor reveni pentru a-l folosi, se vor organiza pânde în locul respectiv și se va asigu-

ra cercetarea criminalistică a autovehiculului, iar urmele ridicate vor fi exploatate cu

operativitate (inclusiv prin folosirea sistemului AFIS 2000). Pentru fiecare caz se vor

verifica la formațiunile de evidență informatizată a persoanei dosarele de înmatriculare

ale autovehiculelor suspecte de a proveni din furt, solicitând – în original sau copie –

actele ce prezintă importanță în cauză;

Colaborare cu taximetriștii, conducătorii auto din orice domeniu, pentru a

semnala apariția autovehiculului furat și a semnalmentelor ocupanților, direcția de de-

plasare sau alte date care pot fi valorificate în activitățile ce se întreprind pentru soluți-

onarea sesizărilor primite;

Colaborează cu poliția de frontieră și organizează în comun acțiuni de veri-

ficare a autovehiculelor care ies din țară, consultarea și actualizarea periodică a eviden-

țelor existente în punctele de frontieră pentru identificarea celor furate și care au fost

trecute peste graniță, precum și a ocupanților acestora;

Colaborează cu filialele RAR, pentru depistarea autovehiculelor care prezintă

modificări ale seriilor de individualizare și a persoanelor care prezintă acte de proprietate

ce sunt suspecte, participând la activitatea acestora de verificare în vederea eliberării Căr-

ții de Identitate a Vehiculului. La clarificarea situației autovehiculului furat (găsit aban-

donat, recuperat de la autori sau alte persoane), se va raporta prin telex revocarea urmări-

rii acestuia, comunicând și unității care a solicitat măsura urmăririi generale.

3.4.3. Atribuțiuni ce revin poliției rutiere

Șefii de servicii și birouri ale poliției rutiere vor asigura prelucrarea, la in-

struirile zilnice, a ordinelor de urmărire privind furtul de autovehicule, cu toți agenții

poliției rutiere și desfășurarea de activități pentru depistarea în trafic a autovehiculelor

furate pentru identificarea autorilor și reținerea acestora;

Agentul Poliției Rutiere care a depistat un autovehicul furat, va proceda la

identificarea conducătorului auto, a celorlalți ocupanți și a martorilor oculari, întoc-

mind acte de constatare care vor fi predate împreună cu făptuitorul și mijlocul de tran-

sport la formațiunea de IC pentru continuarea cercetărilor. În cazul producerii unui ac-

cident de circulație în care a fost implicat un autovehicul furat iar autorii sunt necunos-

cuți, cercetarea și soluționarea cauzei se va face în cooperare cu formațiunea de IC;

Realizează un schimb permanent de informații cu lucrătorii specializați din

formațiunea de IC pe linia furturilor de auto-moto;

Participă la acțiunile comune organizate de formațiunile de IC pe linia de-

pistării autorilor furturilor și autovehiculelor furate;

În cazul depistării pe arterele de circulație a unui autovehicul abandonat,

agentul de circulație va stabili dacă este furat, iar în caz pozitiv va raporta la unitate,

solicitând echipa operativă pentru efectuarea cercetării criminalistice, asigurând paza

până la sosirea acesteia;

341

Un indicator de apreciere a activității agenților de Poliție Rutieră îl vor con-

stitui și constatările personale pe linia furturilor de autovehicule (depistate în trafic,

hoți identificați, informații obținute).

3.4.4. Atribuțiuni ce revin Direcției Generale de Evidență Informatizată a

Persoanei

Când se constată cu ocazia activității de înmatriculare a autovehiculelor sau

inspecției tehnice periodice, neconcordanțe între documente și seriile de motor și caro-

serie, se vor lua măsuri de verificare și cercetare a persoanelor respective, în colaborare

cu formațiunea de IC, pentru a se stabili dacă autovehiculul provine din furt;

În cazul prezentării pentru înmatriculare definitivă sau temporară a unui au-

tovehicul, dacă există suspiciuni cu privire la autenticitatea documentelor originale nu

se efectuează înmatricularea, urmând ca prin telex să se solicite verificarea la Centrul

de Comunicații și Informații și la Biroul Național Interpol și Relații Internaționale pen-

tru a se stabili dacă este furat;

În cazul solicitării schimbării seriei caroseriei ori a acordării unei noi serii,

se va proceda la aceasta după efectuarea verificărilor corespunzătoare de către lucrăto-

rii Serviciului de Evidență Informatizată a Persoanei;

În cazul înmatriculării unui autovehicul construit prin asamblare din piese

detașate, formațiunea de Evidență Informatizată a Persoanei va cere solicitantului acte

justificative cu privire la proveniența motorului și caroseriei folosite la asamblarea au-

tovehiculului;

După primirea ordinului de urmărire a autovehiculului, Serviciul de Eviden-

ță Informatizată a Persoanei la care este înmatriculat va bloca radierea acestuia și se

vor lua măsuri pentru verificarea și cercetarea persoanelor care - eventual – solicită

aceasta, înaintând documentația și persoanele la formațiunea judiciară care a solicitat

blocarea;

Pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 12 din OUG României nr. 77

din 24 august 2000, vehiculele rutiere care nu pot fi identificate de RAR din cauza alte-

rării sau lipsei numerelor de înmatriculare poansonate de constructor, vor face obiectul

prezentării la Comisia mixtă.

În scopul creării unui cadru unitar de acțiune pentru comisa mixtă, Direcția

Generală de Evidență Informatizată a Persoanei a elaborat o metodologie specifică

acestei activități, ce va fi difuzată tuturor unităților de poliție cu atribuții în acest do-

meniu.

3.4.5. Atribuțiuni ce revin formațiunilor de ordine publică

Șefii de servicii și birouri ordine publică vor răspunde de instruirea zilnică a

efectivelor din subordine cu datele privind furturile de autovehicule puse în urmărire

generală și activitățile de executat în teritoriu, inclusiv până la posturile de poliție;

Polițiștii de la ordine publică vor lua măsuri de a obține date și informații

despre persoanele suspecte a comite furturi de autovehicule și în colaborare cu lucrăto-

rii de la furturi auto vor trece la verificarea și exploatarea acestora;

Identificarea și ținerea evidenței de către agenți de ordine și siguranță publi-

342

că a atelierelor mecanice, garajelor, atelierelor particulare, unde se pot dezmembra au-

toturismele furate, verificarea periodică a autovehiculelor ce sunt predate pentru repa-

rații sau vânzării și obținerea de date și informații de interes operativ despre angajați,

vânzători sau legăturile acestora, ce vor fi transmise spre exploatare formațiunilor spe-

cializate;

Participarea la acțiunile organizate în scopul prevenirii furturilor și prinderii

în flagrant a infractorilor, efectuarea de percheziții domiciliare la elementele suspecte

de săvârșirea acestor fapte penale sau alte activități impuse de caz;

În itinerariile de patrulare ale agenților de O.P. vor fi cuprinse în mod obli-

gatoriu și acele locuri și zone de unde, în mod frecvent s-au înregistrat furturi de auto,

efectuarea de supravegheri operative pentru prinderea în flagrant a infractorilor ori de-

pistarea persoanelor suspecte;

Lucrătorii posturilor de poliție comunale, când desfășoară activități pe linia su-

pravegherii circulației rutiere vor urmări cu această ocazie executarea unor măsuri spe-

cifice pe linia furturilor de auto (controlul documentelor autovehiculului, confruntarea

acestora cu caracteristicile de individualizare, legitimarea și notarea datelor de stare

civilă ale ocupanților și conducătorului auto, etc), iar informațiile obținute despre per-

soanele suspecte le vor raporta la SIC.

3.4.6. Atribuțiuni ce revin Centrului de Comunicații și Informatică din

I.G.P.R.

Asigură actualizarea evidenței automate privind autovehiculele furate din

țară, prin preluarea datelor din telexurile (rapoartele) unităților județene de poliție și

D.G.P.M.B.

Efectuează operativ verificările solicitate de către organele de poliție prin

telex, adresă sau note telefonice semnate de conducerea unității și comunică rezultatul

cu operativitate;

Întocmește și transmite la solicitarea unităților de poliție, situațiile privind

autovehiculele furate și asigură actualizarea cartotecii automate cu fapte și persoane

care privesc furturile de autovehicule.

3.4.7.Atribuțiuni ce revin Biroului Național Interpol și Relații Internaționale

La primirea rapoartelor de la unitățile județene (municipiul București), soli-

cită date și informații de la polițiile altor țări despre persoanele și autovehiculele ce

prezintă importanță pentru Poliția Română;

La solicitarea unităților de poliție, transmite urmărirea internațională a per-

soanelor autoare de furturi de auto sau a autovehiculelor care au făcut obiectul furturi-

lor și au fost scoase din țară;

La solicitarea birourilor INTERPOL din alte țări, vor efectua direct verifi-

cări în baza automată de date, iar în caz pozitiv vor comunica și DIC.

În cazul în care un birou INTERPOL solicită verificări cu privire la unul sau

mai multe autovehicule furate din străinătate și se constată că se află pe teritoriul Ro-

mâniei, vor solicita introducerea acestora în baza automată de date.

Autovehiculele indisponibilizate în vederea confiscării, vor fi lăsate – pe cât

343

posibil – în custodie la persoanele fizice sau juridice ce le dețin ori vor fi restituite per-

soanelor vătămate, în funcție de dispoziția dată de procuror.

În conformitate cu normele metodologice de organizare și funcționare a came-

relor de corpuri delicte nr. S/432006 din 31 martie 2000, în situații temeinice, când se

impune ridicarea acestora de poliție, autovehiculele vor fi predate Serviciilor de Asigu-

rare Tehnico-Materială, care sunt obligate să asigure păstrarea lor în condiții de bună

conservare și securitate (în garaje, țarcuri acoperite, etc., asigurate cu pază, încuietori).

Documentele de ridicare se vor păstra la polițistul care a efectuat ridicarea, până la so-

luționarea cauzei.

În situațiile în care autorii unor astfel de fapte au fost identificați și sunt dispă-

ruți, se va solicita urmărirea a acestora prin telex la I.G.P.R.– D.I.C. Inspectoratul Ju-

dețean de Poliție (D.G.P.M.B.) pe raza căruia a fost găsit autovehiculul, va solicita la

I.G.P.R. revocarea urmăririi generale, comunicând totodată la unitatea de poliție care a

cerut această măsură.

Șefii Inspectoratelor de Poliție Județene (D.G.P.M.B.) răspund de organizarea

și executarea activităților specifice de soluționare legală a furturilor de autovehicule,

analizând trimestrial în comanda Inspectoratului (a Poliției Capitalei) rezultatele obți-

nute pe această linie.

3.4.8. Punerea în urmărire internațională a autovehiculelor furate

Pentru punerea în urmărire internațională a autovehiculelor furate de pe terito-

riul României sau al altor țări când victimele sunt cetățeni români sau persoane juridice

române și nu au reclamat furtul în acele țări, vor fi comunicate Biroului Central Nați-

onal INTERPOL București următoarele date: data și locul comiterii furtului; tipul

vehiculului, marca, modelul, culoarea și țara de origine; numărul de înmatriculare; se-

ria de caroserie; seria de motor; alte caracteristici care pot ajuta la identificare; datele

privitoare la persoana care a reclamat furtul; datele proprietarului autovehiculului.

Aceleași date vor fi comunicate, Biroului Central Național INTERPOL Bu-

curești și în situația descoperirii pe teritoriul țării noastre a unor autovehicule abando-

nate, în vederea stabilirii situației lor juridice și restituirii către proprietarul de drept.

344

TEMA 13:

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR INFORMATIV-

OPERATIVE PENTRU PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA

AUTORILOR INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

CAPITOLUL I

1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNII DE TÂLHĂ-

RIE

1.1. Evoluția, nivelul și tendințele fenomenului infracțional

1.2 Cauze și împrejurări care determină sau favorizează săvârșirea infracțiuni-

lor

1.3. Pericolul social al infracțiunii de tâlhărie

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI SPECIFICE ÎNTREPRINSE DE POLIȚIE PENTRU

PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR DE TÂLHĂRIE

2.1. Locuri și medii favorabile comiterii infracțiunii de tâlhărie

2.2. Categorii de persoane pretabile să săvârșească infracțiuni de tâlhărie

2.3. Principalele moduri de operare folosite de infractori pentru săvârșirea tâl-

hăriilor

2.4 Metode, mijloace și procedee folosite de formațiunile de poliție pentru pre-

venirea infracțiunilor de tâlhărie

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE

PENTRU IDENTIFICAREA ȘI CERCETAREA FĂPTUITORILOR ÎN CAU-

ZELE DE TÂLHĂRIE

3.1. Actele premergătoare

3.2. Primirea sesizării, ascultarea victimei și raportarea evenimentului


3.4. Examinarea medico-legală

3.5. Identificarea persoanelor după semnalmente. Metoda portretului vorbit.

3.6. Expertiza criminalistică

3.7. Începerea urmăririi penale

3.8. Planificarea și executarea activităților informativ-operative

3.9. Acțiuni și razii

3.10. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze de violență

345

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

1.1 Evoluția, nivelul și tendițele fenomenului infracțional

Evenimentele internaționale grave ale ultimilor ani au determinat o serie de

acumulări generatoare de noi dezbateri și reconsiderări pe teme ale dreptului internați-

onal umanitar, cu privire la activitatea infracțională din diferite state ale lumii.

Infracțiunile de tâlhărie săvârșite asupra persoanelor, prezintă un grad ridicat

de pericol social, viața, integritatea fizică ori sănătatea persoanelor, drepturile și liber-

tățile cetățenilor, ordinea și liniștea publică, și privată, uneori chiar și statul, cu riscul

creării unui incident internațional, sunt primejduite.

Din considerentele mai sus arătate, ca o necesitate de prim ordin, s-a impus

crearea unui cadru legislativ intern și internațional menit să asigure protecția valorilor,

implicit a relațiilor sociale a căror ocrotire este realizată prin apărarea ordinii de drept,

siguranței persoanelor, avutului public și privat.

O caracterizare de ansamblu a tâlhăriilor evidențiază o serie de aspecte ce ur-

mează a fi luate în considerare, atât în activitatea de prevenire, cât și în cea de descope-

rire și tragere la răspundere penală a infractorilor.

Aceste aspecte privesc în principal frecvența, modurile de operare folosite, par-

ticipanții și victimele, astfel174:

- cele mai multe tâlhării se săvârșesc în centrele urbane aglomerate;

- în marea majoritate a cazurilor, infractorii acționează în grupuri de 2-3 per-

soane sau chiar mai multe, iar în unele situații amenință cu arme de foc;

Cei mai mulți tâlhari acționează la adăpostul întunericului, în locuri și străzi

puțin circulate, în locuințe izolate ale unor persoane în vârstă care trăiesc singure, în

scara blocurilor și lifturile acestora, în stațiile Peco175.

- se constată o creștere a numărului tâlhăriilor săvârșite asupra străinilor, patro-

nilor unor en-gross-uri, magazine, etc, în general asupra celor care s-au îmbogățit rapid

și la unitățile unde se manipulează sume mari de bani, în perioade scurte de timp;

- crește numărul celor care comit tâlhării, deși uneori profesia lor de bază o

constituie prostituția, proxenetismul, operațiunile ilegale cu valută, etc.

- foarte multe furturi s-au transformat în tâlhării, autorii renunțând la intențiile

infracționiste atunci când găsesc proprietarii sau paznicii în locuințe, magazine, case de

schimb valutar și amanet, ori sunt surprinși de către aceștia în flagrant.

În acest sens, pentru a reacționa violent, se evidențiază o pregătire anterioară

făcută de infractori: procurarea de instrumente, arme sau substanțe toxice ori de neutra-

lizare pe care le folosesc la nevoie.

-au apărut germenii crimei organizate și în domeniul tâlhăriilor, cum ar fi: or-

ganizarea în bande, împărțirea zonelor de acțiune, bande de infractori străini (rachetzi),

atacarea unor victime după o prealabilă cunoaștere și identificare a acestora, etc;

174 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 130 175 Ibidim. pag. 130

346

- cel mai adesea, chiar în cazul dosarelor cu autori neidentificați, victimele pre-

cizează că autorii provin din rândul rromilor.

Toate aceste elemente (frecvența, lucrul în bande bine organizate, pregătirea

minuțioasă a loviturilor, folosirea unor mijloace care le asigură dispariția rapidă de la

locul faptei, etc) au condus la creșterea numărului faptelor cu autori necunoscuți.

1.2. Cauze și împrejurări care determină sau favorizează săvârșirea in-

fracțiunilor

Evidențierea principalelor condiții și împrejurări care determină ori favorizează

săvârșirea tâlhăriilor demonstrează, fără nici un dubiu ,că identificarea și luarea măsu-

rilor de înlăturare a lor ,pot conduce la un regres substanțial și rapid, al numărului și

gravității acestor fapte.

De aceea, una din sarcinile polițiștilor este și aceea de a stabili condițiile și îm-

prejurările care au favorizat săvârșirea infracțiunilor și a măsurilor de prevenire ce se

impun.

În urma analizei stării infracționale și a măsurilor de operare folosite de infrac-

tori putem concluziona principalele cauze și condiții care favorizează săvârșirea infrac-

țiunii de tâlhărie :

A) -condiții de ordin legislativ :

Ca în orice sistem de drept și în cel românesc există lacune legislative cum ar fi:

- sancțiuni blânde și regim penitenciar care nu asigură reeducarea și recupera-

rea socială sigură a infractorilor (îndeosebi a minorilor și infractorilor primari);

- imperfecțiuni în reglementarea juridică a activităților ce țin de paza și apăra-

rea bunurilor;

- neclarități în ceea ce privește dreptul persoanelor abilitate și inclusiv a cetățe-

nilor victimizați de a riposta prin forță (inclusiv prin folosirea armelor) atunci când

sunt atacați de tâlhari ;

- insuficiente garanții juridice, care să protejeze proprietatea publică și privată

împotriva hoților și tâlharilor;

B) condiții de ordin economico-social:

- pe prim plan se situează șomajul și sărăcia tot mai accentuată a unor largi pă-

turi sociale;

- scăderea producției și productivității muncii, blocajul financiar și alte elemen-

te ce țin de activitatea societăților comerciale, instituțiile financiare și bugetare sunt

puse în imposibilitatea de a putea aloca ori obține fonduri pentru a-și crea sisteme efi-

ciente de pază și apărare;

- insuficiența efectivelor și dotării tehnico-materiale a organelor de poliție le

împiedică să ia acele măsuri care să asigure stăpânirea fenomenului infracțional;

C) comportamentul neindicat al potențialei victime:

Prin potențiale victime se înțeleg acele persoane fizice ori juridice care pot de-

veni victime ale infractorilor. Deci orice persoana fizică poate deveni victimă a infrac-

țiunii de tâlhărie. Cu toate acestea, din practică, rezultă că infractorii acționează frec-

vent numai asupra acelora care nu își iau măsuri eficiente pentru paza și protecția bu-

nurilor și valorilor proprii, ori prin comportamentul total neadecvat, aproape că în-

deamnă pe tâlhari să-i atace.

Principalele aspecte ale comportamentului neindicat al potențialei victime sunt:

347

- nerespectarea prevederilor legale referitoare la paza și apărarea bunurilor și

valorilor;

- absența sistemelor de pază și apărare (tehnice și umane);

- comportamentul neindicat al persoanelor ce au atribuții pe linia asigurării, pa-

zei și apărării proprietății publice și private;

- deficiențe în organizarea și funcționarea sistemelor de pază și alarmare;

- nerespectarea prevederilor legale privind depozitarea și transportul valorilor

monetare.

Comportamentul exagerat al persoanelor fizice176:

- consumul exagerat de alcool;

- alegerea întâmplătoare a partenerilor de afaceri;

- afișarea bogăției (lux) în diferite ocazii;

- neluarea unor măsuri minime de protecție proprie ori a bunurilor și valori-

lor de care dispun.

Consumul exagerat de băuturi alcoolice:

Consumul exagerat de băuturi alcoolice, aduce persoana în incapacitate de a-și

coordona în mod corespunzător ținuta și conduita, chiar își diminuează sensibil rezis-

tența fizică și psihică.177

Aceasta constituie o împrejurare favorabilă pentru elementele infractoare, cu

comportament agresiv ,de a trece la actul de violență asupra victimei, lovind-o și depo-

sedând-o de bunurile mobile de valoare, pe care le are asupra sa (bani, inele, telefon

mobil, ceas, etc).

De multe ori, în urma loviturilor primite, viața, integritatea sau sănătatea victi-

mei este pusă în pericol, iar în unele situații aceasta a decedat.

În alte situații, femeile din anturajul unor infractori acostează diferite persoane

în local, în special bărbații aflați în stare de ebrietate ,invitându-i la domiciliu sub pre-

textul întreținerii de raporturi sexuale. La domiciliu, pe baza unui „scenariu” prestabilit

intervin agresorii în rolul „soților înșelați” și-l molestează pe cel aflat în stare de ebrie-

tate, pentru că a atentat la „pudoarea soției” și totodată îl deposedează de bunuri, mi-

zând pe faptul că victima, în dorința de a nu se compromite în mod public, nu va sesiza

organele de poliție pentru fapta respectivă.

Un alt aspect care se întâlnește în urma analizei situației operative pe linie de

tâlhării este următorul:

Minorii și tinerii fără antecedente penale, cu comportament relativ corespunză-

tor, la un moment dat, întâlnesc într-un parc un cetățean aflat în stare avansată de ebrie-

tate, în imposibilitatea de a se deplasa, având asupra sa și la vedere bunuri de valoare.

La întâlnirea acestuia, în mod spontan, tânărul sau minorul respectiv, profitând de nea-

tenția victimei o deposedează de bunurile de valoare pe care le are asupra sa (un tele-

fon mobil de exemplu), astfel se transformă în infractor pentru ca nu rezistă tentației de

a deposeda victima, comițând astfel infracțiunea de tâlhărie acum în forma simplă, dar

nedescoperirea sa îl poate transforma într-un infractor mai îndrăzneț, mai agresiv ,care

va proceda în viitor la acostarea și lovirea altor persoane ce vor întruni din punctul său

de vedere, condiții prielnice pentru a fi tâlhărite178.

176 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996, pag. 108 177 Ibidem 178 Idem, pag. 109;

348

Tot ca urmare a consumului exagerat de alcool, unele femei devin victime ale

infracțiunii de viol și tâlhărie, uneori comise în forme sadice. Fiind sub influența alcoo-

lului, acestea acceptă cu ușurință o relație întâmplătoare sau superficial verificată, ac-

ceptă să meargă într-un loc indicat de aceasta (locuința partenerului, hotel, imobil pără-

sit, teren viran, etc).

Ușurință în stabilirea unor relații de prietenie179

Multe genuri de infracțiuni cu violență se comit datorită faptului că unele vic-

time acceptă cu ușurință ”împrietenirea” cu persoane neverificate, întâlnite ocazional

sau nesesizând „regizarea” unei astfel de împrieteniri.

Un alt aspect este riscul victimei de a stabili cu ușurință relații de prietenie cu

unele persoane care își oferă serviciile sub denumirea de „ghizi ocazionali”. Locurile

de întâlnire sunt :în gări, autogări, metrou, aceștia îi acostează și se oferă cu multă

„amabilitate” să îi conducă până în apropierea adresei căutate, motivând ca au drum în

direcția respectivă. Parcurgând itinerarul împreună cu victima ,infractorii oferă acesto-

ra sub diferite pretexte: cafea, băuturi alcoolice, dulciuri și alte produse în care adaugă

cu ușurință somnifere sau alte produse nocive, astfel agresorii, printr-un dialog abil,

află dacă victima posedă bani sau valori și în locuri pe care le consideră ei corespunză-

toare, o tâlhăresc pe victimă.

1.3. Pericolul social al infracțiunii de tâlhărie

În toate societățile omenești a fost aspru condamnat furtul ca fiind o faptă prin

care o persoană își însușește un bun ce aparține altuia180. Astfel, în diferite sisteme de

drept, această faptă a fost incriminată cu vehemență, iar atunci când în acțiunea sa in-

fractorul a folosit și violența, infracțiunea a primit denumirea de tâlhărie și a fost dras-

tic sancționată.

Potrivit articolului 233 din Codul Penal, Furtul săvârșit prin întrebuințarea de

violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință

de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru

păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptui-

torul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea

exercitării unor drepturi.

În conformitate cu dispozițiile art. 234 Cod penal, avem tâlhăria calificată181.

În fine, potrivit dispozițiile art. 236 Cod penal, tâlhăria sau pirateria care a avut

ca urmare moartea victimei, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 18 de ani și interzi-

cerea unor drepturi.

Tâlhăria, prezentând un grad de pericol social deosebit, este respinsă de majo-

179 Ibidem 180 Codul Penal al României, art 228; 181 Tâlhăria calificată (1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: a) prin folosirea unei arme ori

substanţe explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calităţi oficiale; c) de o persoană mas-

cată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopţii; e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de

transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani

şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzi-

cerea unor drepturi.

(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

349

ritatea cetățenilor, iar săvârșirea ei lezează drepturile elementare ale omului. Într-

adevăr, prin conținutul său concret tâlhăria lezează două din atributele fundamentale

ale omului : pe de o parte proprietatea, iar pe de altă parte libertatea, integritate corpo-

rală, sănătatea, și uneori chiar viața. Totodată, ea reprezintă nu numai o violare a legii

ci și o cauză de neliniște pentru ordinea statului de drept, pentru desfășurarea normală a

relațiilor sociale.

Tâlhăria, ar fi putut așadar, figura ca o săvârșire mai severă, printre cazurile de

furt calificat; cum astfel elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacen-

tă, este îndreptată împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite,

de o parte relații privind patrimoniul, de altă parte relații referitoare la persoană, creea-

ză anumite implicații în sfera altor infracțiuni; s-a considerat că teoretic și practic, este

preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare. După cum

se observă legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță, ca: viața, in-

tegritatea corporală și sănătatea persoanei, ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei, față de

relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei.

Se pornește de la considerentul că autorul, în principal, urmărește realizarea

furtului, iar violența este doar un mijloc pentru îndeplinirea acestui scop182.

Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece aceasta face parte din catego-

ria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă

acțiunea care constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de

constrângere îndreptate contra persoanei. Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlharia

constituie cea mai gravă formă sub care se lezează fapta de furt.

Infracțiunea de mijloc, este după natura ei, mai periculoasă decât infracțiunea

de scop și tocmai de aceea, în prezent, tâlhăria este considerată din punct de vedere

criminologic, o infracțiune de violență pentru că, deși infractorul urmărește o depose-

dare a victimei de un bun mobil, el săvârșește o violență cu intenție, acceptând cel pu-

țin consecințele ei, care se regăsesc în urmarea caracteristică a formei simple de tâlhă-

rie183. În practica judiciară, deseori, aceasta infracțiune se săvârșește de mai multe per-

soane care cooperează ocazional sau sunt organizați în bandă.

182 AL. Boroi Gh. Nistoreanu – Drept Penal, partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti 2005 pag. 223 183 Idem, pag. 224

350

CAPITOLUL II

ACTIVITĂȚI SPECIFICE ÎNTREPRINSE DE POLIȚIE PENTRU

PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR

DE TÂLHĂRIE

2.1. Locuri și medii favorabile comiterii infracțiunii de tâlhărie

În cazul acestei infracțiuni, elementele de loc și de timp reprezintă o importan-

ță deosebită, dacă se are în vedere că în funcție de acestea pot fi lămurite împrejurările

legate de săvârșirea infracțiunii, necesare corectei soluționări a cauzei.

Așa de exemplu, stabilirea locului săvârșirii infracțiunii este necesară pentru că

în acel loc pot fi identificate majoritatea urmelor și a mijloacelor materiale de probă.

Cunoașterea locului se impune pentru corecta formare a cercului de bănuiți

pentru stabilirea cercului de persoane din rândul cărora pot fi identificați martorii ocu-

lari ai infracțiunii.

Stabilirea timpului săvârșirii infracțiunii este necesară pentru a se determina în

mod corect măsura în persoanele vătămate, martorii, făptuitorii, s-au aflat la locul in-

fracțiunii în momentul săvârșirii acesteia, modul în care, timpul în perioada critică în-

vinuiții sau inculpații.

- infracțiunile de tâlhărie sunt comise mai mult noaptea;

- majoritatea infracțiunilor de tâlhărie sunt comise în parcuri, grădini publice,

locuri și străzi dosnice, mai frecvent cele din apropierea unor restaurante și bufete, un-

de victimele sunt atacate de agresori care folosesc pentru a le deposeda de bunuri fie

forta fizică, fie obiecte contondente sau tăietoare-înțepătoare cu care le amenință, le

provoacă diferite leziuni corporale.

O atenție deosebită trebuie acordată acelor locuri unde s-au săvârșit, se săvâr-

șește ori există condiții pentru a se realiza o serie de infracțiuni, locuri care sunt frec-

ventate în mod obișnuit de elemente infractoare unde se valorifică sau se consumă obi-

ectul infracțiunilor.

Locurile favorabile comiterii infracțiunilor de tâlhărie sunt:

a) cele frecventate de elementele cunoscute pentru condamnări pentru tâlhării

ca: grădini publice; parcuri; cafenele; baruri; restaurante; gazde de infractori; locuri

frecventate de proxeneti și prostituate.

b) unde se valorifică bunuri: târguri; talciocuri; piețe alimentare; en-gross-uri;

magazine; case de amanet; consignații.

c) holurile blocurilor și lifturile acestora.

d) anumite zone comerciale, zone turistice și de agrement;

e) parcuri, locuri virane ,străzi slab iluminate, în jurul restaurantelor; în zona

gărilor și autogărilor184;

f) mijloace de transport (vagon CFR, tramvaie, autobuze etc).

În cadrul mediilor favorabile comiterii infracțiunilor de tâlhărie sunt desemnate

184 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 128

351

persoanele care au preferința pentru un anumit gen de infracțiune și care sunt în per-

manentă înclinate să încalce legea, constituind prin aceasta un pericol social pentru

societate.

În sensul acestei afirmări, se au în vedere nu persoanele care nu săvârșesc in-

fracțiuni în mod deliberat acceptă infracțiunile ca un mod de existență, ignorând legile

statului, principiile și normele morale proprii societății de drept. De regulă, în aceste

medii pot fi întâlniți: țigani, infractori voiajori sau recidiviști s.a.185

2.2. Categorii de persoane pretabile săvârșirii infracțiunii de tâlhărie

În scopul prevenirii eficiente a infracțiunilor cu violență ,o permanentă atenție

se va acorda cunoașterii și supravegherii elementelor pretabile la săvârșirea unor ase-

menea fapte. Cunoașterea persoanelor care au comis sau care sunt predispuse la săvâr-

șirea tâlhăriilor, este o necesitate prioritară pentru a se putea întreprinde măsurile ce se

impun în cunoștință de cauză.

Categoriile de persoane pretabile să săvârșească infracțiuni de tâlhărie sunt:

a) eliberații din penitenciare, care au suferit condamnări pentru infracțiuni să-

vârșite cu violență, iar în modul lor de viața, anturajul și alte elemente ne indică posibi-

litatea săvârșirii de către aceștia a unor infracțiuni cu violență186;

b) grupuri de persoane, mai ales tineri, care prin comportarea lor exprimă un

mod de viață parazitar cu tendințe spre infracțiune187.

În unele cazuri, minori ajung să comită infracțiuni, din ineficienta sau lipsa to-

tala de preocupare și supraveghere a părinților ,scolii, pentru cunoașterea comporta-

mentului, preocupărilor, anturajului și mentalității copilului lor.

Apariția comportamentului deviant, creșterea și educarea lor în cadrul unor

familii dezorganizate, adăugându-se și creșterea educarea copiilor în condițiile unui

părinte invizibil; angajarea ambilor părinți în sfera productivă, ceea ce reduce radical

timpul necesar educării copiilor în familie, corelat cu consumul de băuturi alcoolice și

cu consumul de substanțe toxico-euforizante pot duce la săvârșirea de tâlhării în locuri-

le unde aceștia, de regulă, se adună (parcuri, străzi, locuri slab luminate) precum și de

alte infracțiuni săvârșite cu violență .

c) țiganii săvârșesc tâlhării în special în dauna avutului privat188.

Acestea sunt săvârșite de elemente tinere din rândul țiganilor.

Victimele sunt atacate în locuri dosnice, de regulă în apropierea cartierelor lo-

cuite sau zonele frecventate de țigani și sub amenințarea cuțitului sau prin folosirea

forței sunt deposedate de bunuri.

Se înregistrează victime ale infracțiunilor de tâlhărie din rândul cetățenilor stră-

ini care intră în legături de afaceri cu țiganii(aceste situații se constată mai ales în loca-

litățile mari, cele de interes turistic sau pe trasee turistice).

Sunt frecvente și cazurile în care, surprinși în locuințe sau pe câmp, în timpul

comiterii unor furturi folosesc violența, pentru a-și asigura păstrarea obiectelor furate și

în mod deosebit pentru a-și mări șansele de a nu fi descoperiți.

185 Curs Poliţie Judiciară. Vol. I. Ed. M.A.I., 1996. pag. 98; 186 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare, pag. 129; 187 Idem, pag. 159; 188 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. M.I. 1996. pag.98

352

d) muncitori sezonieri, angajați temporar pe diferite șantiere, care datorită an-

turajului corelat cu consumul de băuturi alcoolice și cu perioada de timp limitată în

care sunt angajați pe diferite șantiere, săvârșesc tâlhării sau alte infracțiuni cu violență

la adăpostul nopții, al zonei retrase în care își desfășoară activitatea de zi cu zi.

e) infractorii voiajori, între care:

- infractorii recidiviști care fac deplasări nejustificate în alte localități ;

- liberații din penitenciare care nu se prezintă la domiciliul declarat ori dispar

imediat după liberare189;

- persoanele condamnate pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul mai multor

localități;

- infractorii cu antecedente penale, elemente cunoscute cu comportament vio-

lent și persoane stăpânite de vicii ce necesită sume mari de bani (alcoolism, jocuri de

noroc, drogați) care se deplasează pe litoral, în mod deosebit în sezonul estival.

g) grupuri de infractori care, în unele situații, împreună cu femei din anturajul

lor, acostează bărbați în localuri aflați în stare de ebrietate, îi invită la domiciliu sub

pretextul întreținerii de relații sexuale. La domiciliu, pe baza unui scenariu prestabilit,

intervin agresorii în rolul „soților înșelați” și îl molestează pe cel aflat în stare de ebrie-

tate pentru că a atentat la „pudoarea” soției și îl deposedează de bunuri, valori, sau obi-

ecte mizând pe faptul că victima, în dorința de a nu se compromite în mod public, nu

va sesiza organelor de poliție, tâlhăria respectivă.

2.3. Principalele moduri de operare folosite de infractori pentru săvârși-

rea tâlhăriilor

O privire retrospectivă asupra fenomenului infracțional, din ultimii ani, eviden-

țiază o mulțime de moduri de operare (metode și mijloace) folosite de infractori pentru

săvârșirea tâlhăriilor190.

Din studiul modurilor de operare rezultă o creștere a agresivității infractorilor

care atacă victimele cu deosebită brutalitate fără nici un fel de milă și neținând în nici

un moment cont de faptul că ar putea interveni vătămarea gravă a integrității corporale

sau sănătății persoanelor ori chiar decesul acestora.

Indiferent de structura participanților la comiterea tâlhăriilor, procedee folosite

de aceștia corespund ca stil bandelor de țigani ori bolnavilor psihic (agresivitate necon-

trolată, nici un fel de respect pentru ființa umană, săvârșirea concomitentă a infracțiuni-

lor de viol ori perversiuni sexuale dacă victimele sunt femei sau chiar copiii).

În urma analizei situației operative din ultimii ani a rezultat ca marea majorita-

te a tâlhăriilor au fost comise prin următoarele moduri de operare :

a) atacarea și jefuirea autovehiculelor care transportă valori monetare191.Nu in-

teresează dacă autovehiculele atacate aparțin Băncii Naționale a României, unităților

C.E.C., Poștei ori unei instituții private sau mixte.

Pentru infractori este important ca în autovehicule să se afle o suma cât mai

mare de bani sau alte valori.

b) atacarea și jefuirea persoanelor care transportă sau manipulează valori mo-

189 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare. pag. 159 190 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag.99; 191 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 130

353

netare (casieri, vânzători, patroni, factori poștali, funcționari C.E.C., salariați la stațiile

PECO)192.

Infractorii acționează după o prealabilă studiere a terenului ,alegând locul și

momentul desfășurării actului infracțional, atunci când există condiții prielnice.

Victimele sunt atacate în interiorul unității comerciale sau financiare spre sfâr-

șitul programului ori când acestea se află pe stradă, având asupra lor sumele provenite

de obicei din vânzări sau destinate achitării pensiilor sau mandatelor poștale193.

c) atacarea și jefuirea partenerilor după efectuarea unor tranzacții financiare li-

cite sau ilicite194.

Atunci când a obținut ca urmare unor tranzacții sume mari de bani, în lei sau în

valută, infractorii (cel mai adesea provenind din rândul țiganilor bișnițari sau traficanți

de valută) ori complicii acestora îi urmăresc și îi deposedează de valorile respective în

locuri favorabile (străzi, ganguri, holuri de blocuri, lifturi, parcuri) ori chiar în locuințe-

le acestora.

d) atacarea și jefuirea personalului benzinăriilor și a altor unități cu program

non-stop.

Infractorii, profitând de faptul că pe timpul nopții numărul autovehiculelor care

alimentează la stațiile PECO este mai redus ,atacă personalul acestor unități și sub

amenințarea cu diferite arme sustrag sume mari de bani.

Acest fenomen în ultima perioadă de timp s-a extins și la alte societăți comer-

ciale cu program pe timpul nopții( baruri, caffe-baruri, și alte unități de alimentație pu-

blică amplasate în cartiere marginașe sau în afara localităților).

În multe situații, efectuarea tranzacției constituie un pretext pentru atragerea

victimelor în locuri dosnice, unde se trece direct la agresarea și deposedarea victimelor

de sumele de bani sau valorile pe care le au. În ultimul timp, îndeosebi țiganii organi-

zați în bande constituite din bărbați, femei și copii, sub pretextul apariției unor neînțe-

legeri cu ocazia unor tranzacții, atacă și jefuiesc pe cei aflați în târguri, oboare sau tal-

ciocuri, sub privirile uluite, dar neputincioase ale zecilor sau sutelor de cetățeni aflați în

aceste locuri.

e) Identificarea, urmărirea și atacarea persoanelor care în urma unor tranzacții

au obținut sume mari de bani195.

În multe alte situații, viitoarele victime sunt nevoite să efectueze o serie de

tranzacții în locuri publice (vânzarea unor bunuri mobile, unor animale în târguri sau

talciocuri, ridicarea de la bancă sau unități CEC a unor sume de bani, primirea unor

sume de bani rezultate din vânzarea prin unități Consignația sau case de amanet etc.)

Infractorii specializați în asemenea acțiuni identifică survenirea unor asemenea

situații și dacă, cei ce intră în posesia sumelor de bani sunt femei ori bătrâni singuri, îi

urmăresc și îi atacă în locuri prielnice.

f) Atacarea și jefuirea taximetriștilor196.

Indiferent dacă autovehiculele sunt taximetre ce aparțin unor societăți comerci-

ale, unor persoane fizice, infractorii (cel mai adesea constituiți în grup) angajează

192 Ibidim; 193 Curs Poliţie Judiciară. Vol. I. Ed. M.A.I., 1996. pag.100 194 Ibidim; 195 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 130 196 Idem. Pag. 131

354

cursa, indicând ca punct de destinație o stradă necirculată, un cartier locuit de țigani, o

altă localitate etc.

La destinație ori pe parcurs, infractorii agresează victima, o jefuiesc și dispar.

În multe cazuri taximetristul este abandonat ori chiar ucis, infractorii furându-i și auto-

vehiculul. Numărul victimelor din rândul taximetriștilor particulari a crescut întrucât

autovehiculele acestora nu sunt dotate cu stații de emisie-recepție, ei nu sunt solidari în

caz de pericol și nici nu au experiența necesară angajându-se în cursă cu orice clienți.

Cele mai frecvente tâlhării de acest gen se săvârșesc pe timpul nopții

g) atacarea și jefuirea în locuințele lor a persoanelor despre care au informații

că dețin bunuri sau valori deosebite197.

Identificarea persoanelor care dețin bunuri sau valori deosebite la domiciliu se

realizează prin investigații realizate personal de infractori prin intermediul complicilor

acestora (trimiși anume pentru acest scop).

Informații prețioase pot furniza și alte categorii de infractori, cum ar fi: prosti-

tuate , proxeneți, bișnițari, escroci, traficanți, etc .

Infractorii pot culege informații prețioase și ca urmare a comportamentului ne-

indicat al viitoarelor victime cum ar fi: afișarea unei opulențe deosebite (în curte, în

cârciumă) dezvăluirea în public, din orgoliu, că posedă sume sau valori importante de

bani, etc.

Uneori infractorii se orientează în alegerea viitoarelor victime după ocupația

acestora (patroni, mari comercianți, bișnițari, ciobani, etc) după aspectul locuinței ori

după poziția acesteia (izolată sau în afara localității).

Săvârșirea infracțiunii se realizează de regulă noaptea, când tâlhării pătrund în

locuință cu ajutorul cheilor potrivite (prin forțarea încuietorilor sau printr-o diversiune

care determină victima să deschidă ușa de la intrare). Cel mai adesea infractorii acțio-

nează mascați și în unele cazuri folosesc expresii și dialecte pentru a deruta cercetările.

Pentru a afla locul unde sunt ascunși banii ,bijuteriile sau valorile, tâlharii recurg

la schingiuirea victimelor (legare, caluș, crestare cu cuțitul, aplicare de sare pe răni etc).

Nu sunt puține situațiile când victimele decedează ca urmare a agresiunilor aplicate.

h) atacarea victimelor care dorm în corturi ori în autovehicule staționate în

timpul nopții în parcuri situate în localități ori în afara acestora sau în champinguri198.

Și acest mod de operare este propriu bandelor de țigani.

Tâlharii în multe cazuri dispunând de autovehicule, atacă victimele în timpul

nopții, în momentele când circulația este scăzută. Ei atacă și pe cei care sunt în pană pe

șosele ori chiar pun diverse obstacole pentru a-i determina pe șoferi să oprească auto-

vehiculele (arbori, pietre, cuie, sârmă ghimpată etc.)

Uneori sub pretextul că au nevoie de ajutor (au rămas în până de benzină, nu

mai au roți rezervă ) determină pe șoferi să oprească și dacă apreciază că sunt condiții

optime amenință sau agresează victimele.

De multe ori se folosesc de atovehicule cu număr de înmatriculare străin. Nu

au predilecție pentru români sau străini, dar de regulă evita străinii întrucât cei din vest

pot fi pregătiți pentru ripostă, iar cei din est (dacă nu sunt bișnițari) sunt prea săraci ca

să-i tenteze. Nu ezită să atace inclusiv șoferii de pe autocamioane TIR-mai ales dacă

sunt străini.

197 Idem. Pag. 102 198 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 131

355

Unii infractori s-au specializat în tâlhărirea celor care parchează autoturismele

în locuri izolate (păduri, parcuri, lunci, zone de agrement) din dorința de a întreține în

liniște și siguranță raporturi sexuale cu partenerele de ocazie. În asemenea cazuri, tâl-

harii nu se mulțumesc numai cu bunurile și sumele de bani furate, ci și violează femeile

respective.

Aceeași infractori, ziua sau noaptea, urmăresc și atacă orice persoane găsite

singure sau perechi găsite în asemenea locuri, chiar dacă nu au sau nu se afla în auto-

vehicule.

Apar situații când victimele sunt copii veniți în aceste zone de agrement.

i) Jefuirea copiilor și tinerilor în apropierea școlilor, cinematografelor, discote-

cilor sau locurilor de joacă199.

Aparent, fără un pericol social deosebit, având în vedere valorile și bunurile

urmărite (produse alimentare, ceasuri, bani de buzunar, etc) tâlhăriile săvârșite în aces-

te locuri, cel mai adesea prin amenințare și în timpul zilei, pot avea urmări deosebit de

grave atunci când victimele se opun ori infractorii iau hotărârea să violeze fetele sau

tinerele amenințate sau agresate.

Alte elemente de periculozitate rezultă din faptul că tâlhăriile de acest gen sunt

foarte frecvente iar autorii pot proveni din rândul minorilor, nejustificabil, deci care nu

pot fi arestați și astfel nu pot fi împiedicați să mai săvârșească asemenea fapte.

De multe ori copii și chiar părinții acestora nu reclamă la poliție deși uneori au-

torii sunt cunoscuți în cartier întrucât aceștia sunt țigani și au grijă să-i amenințe cu

represalii pe cei care ar face plângeri200.

j) Atacarea și jefuirea persoanelor aflate sub influența alcoolului ori în stare de

ebrietate201.

De cele mai multe ori, infractorii așteaptă în apropierea localurilor de alimenta-

ție publică (baruri, restaurante, etc) și atunci când observă persoane în stare de ebrieta-

te, le urmăresc până la locurile favorabile, agresându-le prin aplicarea unor lovituri

până când victimele ajung în stare de inconștiență, după care le jefuiesc.

Sunt frecvente situațiile în care loviturile aplicate au ca urmare decesul ori vă-

tămarea gravă a victimelor. Uneori infractorii smulg cerceii din urechile victimelor, ori

secționează degetele de pe care verighetele ori inelele nu pot fi scoase.

Identificarea victimelor se poate realiza și în localurile de alimentație publică,

infractorii în postura de consumatori, așteptând momentul prielnic în care viitoarea

victimă achită consumația, ocazie cu care constată câți bani are și unde îi ține.

În alte situații, infractorii apar în aceste localuri însoțiți de femei, care compor-

tându-se ca prostituate acostează clienții în compania cărora consumă băuturi alcoolice

până când aceștia ajung în stare de ebrietate.

Aceste complice pot intra și singure în local, căutând clienții care urmează să

cadă victime ale tâlhăriilor aflați în local sau în împrejurimi.

Cert este faptul că viitoarele victime consimt să urmeze femeile cu intenția de a

întreține relații sexuale în WC-uri din local, ori în afara localului într-un loc propice.

Când ajung în aceste locuri, victimele sunt agresate și jefuite, femeile fugind ca și când

nu s-ar cunoaște cu tâlharii.

199 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 131 200 Ibidim; 201 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag.104

356

k) Aducerea victimelor în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra ori

de a-și exprima voința202.

Uneori femeile acționează singure, acostând bărbații care după aspectul vesti-

mentar sau după alte elemente rezultă ca sunt străini sau dispun de valori sau sume în-

semnate de bani.

Sub pretextul întreținerii de raporturi sexuale îi însoțesc pe aceștia în camerele

de hotel sau la domiciliul lor și profitând de un moment de neatenție, le strecoară în

băutură ori în cafea diverse somnifere ori alte substanțe aducându-l în stare de incon-

știență, după care îi jefuiesc.

Tot femeile sunt cele care sub diverse pretexte pătrund în locuințele unor per-

soane în vârsta (bărbați sau femei) și în timpul discuțiilor, profitând de un moment de

neatenție, le strecoară substanțe neutralizatoare în cafea, ceai sau altă băutură oferită de

gazdă.

l) Acostarea viitoarelor victime în gări, autogări, și sub pretextul găzduirii ori

conducerii acestora la adresele căutate le agresează și le jefuiesc în locurile favorabile203.

m) Simularea viciului homosexualității și acostarea perverșilor în WC-uri pu-

blice sau în alte locuri204.

Tâlharii acceptă raporturile homosexuale, dar numai în anumite locuri (parcuri,

garnituri de tren garate în apropiere, etc) unde trec la jefuirea și agresarea victimelor

mizând pe faptul că aceștia nu vor reclama.

Uneori săvârșirea tâlhăriei are loc în domiciliul homosexualului.

n) Atacarea și jefuirea persoanelor care poartă asupra lor muniție (polițiști,

paznici, militari, pădurari, etc.)205

De obicei, tâlharii săvârșesc fapte cu scopul de a comite ulterior alte infracți-

uni.

Victimele sunt atacate în locuri prielnice, ori sub diverse pretexte, sunt atrase

în aceste locuri și sunt lovite prin surprindere. Agresiunea trebuie să fie deosebit de

violență pentru a duce victima în stare de inconștiență. Din aceasta cauză, în asemenea

situații intervine frecvent decesul victimei. Uneori victimele sunt agresate și dezarmate

în momentul când acestea încearcă să-i captureze pe infractorii urmăriți ori surprinși în

flagrant.

o) Atacarea paznicilor de la diverse obiective ori a altor persoane aflate în inte-

riorul acestora pentru a sustrage bunuri sau diverse valori206.

Asemenea fapte s-au înmulțit în mod îngrijorător în ultimii ani. Sunt atacați

crescătorii de animale (ovine, porcine, păsări, taurine) indiferent dacă sunt în proprieta-

tea statului ori a unor asociații sau persoane particulare.

Infractorii atacă și paznicii sau muncitorii aflați în zonele cultivate cu legume,

fructe, cereale ori în bazele de recepție. Sunt cazuri când atacă întreprinderi mai mari

ale căror produse sunt căutate pe piața internă ori în străinătate (metale rare, aparatură

electrotehnică și electronică). În marea majoritate a cazurilor atacurile se săvârșesc de

bande de țigani înarmați.

202 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 131 203 Ibidim; 204 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag.105 205 Idem, pag 106; 206 Ibidim;

357

p) Riposta prin violență sau amenințări în momentul surprinderii în flagrant207.

Acesta ripostă a devenit un element definitoriu pentru criminalitatea judiciară a

ultimilor ani.

Infractorii se organizează în bande, se înarmează cu diferite obiecte, instrumen-

te sau chiar arme de foc, și atunci când sunt surprinși în flagrant nu ezită să folosească

forța pentru a scăpa ori a păstra bunurile și valorile furate indiferent cine îi surprinde

asupra faptului (victime, martori sau chiar polițiști).

r) Urmărirea și atacarea persoanelor care au asupra lor vizibil bunuri sau obiec-

te de valoare (bijuterii, borsete sau genți diplomat) în momentul intrării în bloc sau în

timpul deplasării cu liftul208.

Flagelul acestor fapte s-a înmulțit în ultimul timp, în special Municipiile Bucu-

rești, Brașov, Timișoara, Constanța, Ploiești, majoritatea cazurilor fiind comise la în-

tâmplare.

Au fost victime ale infracțiunii de tâlhărie și persoane care nu aveau asupra lor

sume mari, cuprinse între 0,05-5 RON, și fără a poseda la vedere bijuterii sau bunuri

voluminoase.

s) Smulgerea lănțișoarelor și genților aflate în posesia persoanelor de sex femi-

nin209 Acest mod de operare este frecvent comis în marile orașe din România.

2.4. Metode și procedee folosite de poliție pentru prevenirea tâlhăriilor

Prevenirea tâlhăriilor este un atribut al tuturor cadrelor de poliție, ordinele și

instrucțiunile în vigoare stabilind sarcini specifice pentru fiecare formațiune în parte.

Practic, poliția poate apela la toate mijloacele și metodele prevăzute de lege pentru a

imprima activității de prevenire un caracter cât mai eficient.

Principalele mijloace și metode folosite de poliție pentru activitatea de preveni-

re a tâlhăriilor sunt următoarele:

2.4.1. Prezența activă în teren a polițiștilor cu atribuții pe linia prevenirii și

combaterii unor astfel de fapte210

a) Pentru asigurarea protecției persoanelor juridice, polițiștii au obligația:

-să acorde sprijin și îndrumare unităților economice și oricăror instituții finan-

ciare și bugetare în vederea organizării sistemelor de pază alarmare;

-să verifice și să dea avizul numai pentru persoanele care îndeplinesc condițiile

prevăzute de lege pentru a ocupa funcția de paznic;

-să instruiască paznicii și tot personalul care are atribuții de pază;

-să controleze modul de funcționare a sistemelor de pază și alarmare;

-să controleze și sancționeze pe cei care nu respectă prevederile legale referi-

toare la depozitarea și transportarea valorilor monetare;

-să asigure la solicitare paza unor obiective importante sau însoțirea unor auto-

vehicule cu care se transportă valori monetare deosebite;

207 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag. 106 208 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 131 209 Idem. Pag. 131 210 Idem pag. 110;

358

b) Pentru asigurarea unui climat de siguranță civică, polițiștii trebuie211:

-să-și facă simțită prezența în teren în acele locuri și în acele perioade de timp

în care se comit frecvent tâlhării;

-să acționeze cu curaj și fermitate ori de câte ori se sesizează sau sunt sesizați

de prezența în zona de competență a unor infractori voiajori, etc;

-să inițieze măsuri de pregătire anti-infracțională a populației (în cadrul organi-

zat sau ori de câte ori este nevoie).

În acest sens, la nivelul organului de poliție, ofițeri anume desemnați se depla-

sează în teren la societăți comerciale (cu personal preponderent feminin), la școli, aso-

ciații de proprietari și alte instituții de unde provin sau pot proveni victime ale tâlhării-

lor și asigura o pregătire anti-infracțională prin prezentarea unor cazuri concrete și ana-

liza comportamentului neindicat al victimei.

De asemenea, fac o instruire a modului cum să procedeze pentru a nu tenta pe

infractor, ori cum să se asigure în cazul unei agresiuni; în practică, apar frecvente situ-

ați în care polițiștii sunt solicitați să dea consultații cu privire la asigurarea cu mijloace

de autoapărare cum ar fi: spray cu substanțe lacrimogene ori neutralizante, instrumente

și obiecte contondente ori tăietoare, înțepătoare sau chiar arme de foc.

De aceea, polițiștii trebuie să cunoască bine reglementările în vigoare privind

portul și folosirea unor asemenea obiecte precum și prevederile legii privind legitima

apărare.

Pregătirea anti-infracțională se poate realiza și individual, de la caz la caz, în

funcție de constatările făcute în teren ori la solicitarea cetățenilor.

Se acordă atenție deosebită persoanelor (în special bătrânilor care locuiesc sin-

guri, în imobile izolate, persoanelor care consumă în mod frecvent băuturi alcoolice,

părinților ai căror copii se joacă ori se plimbă în locuri unde se comit frecvent tâlhării).

2.4.2. Identificarea și supravegherea calificată a persoanelor predispuse să

comită tâlhării212

Identificarea, cunoașterea și asigurarea supravegherii calificate a persoanelor

predispuse să săvârșească tâlhării constituie cheia problematicii prevenirii și soluționă-

rii cazurilor de tâlhărie. Aceasta presupune conjugarea tuturor polițiștilor pe linia cule-

gerii de informații și cunoașterea populației.

Pentru a determina persoane predispuse să nu săvârșească infracțiuni, poliția

trebuie să asigure o supraveghere permanentă și calificată, iar cei predispuși să simtă și

să fie convinși că nu scapă de supraveghere oriunde s-ar afla.

Identificarea persoanelor predispuse se realizează prin exploatarea unor evi-

dente și cartoteci (persoanele cu antecedente penale în materie), prin activitatea directă

sau în teren, prin investigații, și prin orice alte mijloace și metode213.

Se au în vedere cei cu antecedente penale pentru săvârșirea de tâlhării sau alte

infracțiuni cu violență, persoanele din anturajul acestora, precum și orice alte persoane

despre care se obțin informații ca intenționează, pregătesc, comit ori au comis tâlhării.

Cunoașterea persoanei predispuse se realizează în cele mai bune condiții prin ac-

211 Ibidem; 212 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 135 213 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag.112;

359

tivitatea proprie a polițistului și anume: investigații, supravegherea operativă a domiciliu-

lui, a locului unde se află suspectul, a altor adrese pe care le frecventează suspectul.

În multe situații, activitățile de verificare a informațiilor de primă sesizare exe-

cutate direct de polițist se soldează cu identificarea și strângerea unor probe care să

permită începerea urmăririi penale și reținerea sau arestarea autorilor unor tâlhării.

Cunoașterea este necesară și pentru că numai astfel se poate da soluția optima

în ceea ce privește deschiderea mapei suspectului sau a dosarului de urmărire informa-

tivă, astfel se pot iniția cele mai eficiente metode de supraveghere ori de prevenire.

Asigurarea supravegherii calificate se poate realiza printr-un complex de acti-

vități care diferă de la caz la caz în raport cu personalitatea, comportamentul, modul de

viață și anturajul suspectului, precum și de posibilitățile concrete pe care le are organul

de poliție ofițerul sau subofițerul ce-l supraveghează.

Esențial este ca suspectul să fie cunoscut de cât mai mulți polițiști, să fie înca-

drat la domiciliu, loc de muncă, locuri frecventate cu agenți și alte surse, să fie verificat

și contactat periodic și să se demonstreze că se cunosc o mulțime de date despre el.

Alegerea și recrutarea persoanelor de sprijin, ori identificarea sau determinarea

altor surse să asigure supravegherea persoanelor predispuse depinde de pregătirea pro-

fesională, capacitatea investigative, perseverența și dorința polițistului de a face un lu-

cru bun.

2.4.3.Supravegherea operativă a teritoriului214

Presupune în primul rând identificarea obiectelor, locurilor de interes operativ

și mediilor infracționale din care pot proveni ori în care pot apare persoane predispuse

să săvârșească tâlhării.

Supravegherea operativă are scop multiplu și anume:

- identificarea condițiilor și împrejurărilor care pot determina ori favoriza să-

vârșirea tâlhăriilor,

- identificarea victimelor potențiale și în mod deosebit sesizarea poliției în acest

perimetru al tâlharilor cunoscuți ori a altor persoane care prin comportamentul lor sunt sus-

pectate că intenționează, pregătesc ori execută alte activități specifice tâlharilor.

Principalele obiective, locuri și medii care trebuie acoperite operativ sunt:

a) sediile băncilor și filialelor acestora;

b) casieriile marilor întreprinderi și instituții;

c) localuri de alimentație publică (restaurante, baruri, bodegi, etc,)

d) discoteci, videoteci, săli de jocuri mecanice, de noroc

e) bâlciuri, târguri, talciocuri, și alte locuri sau zone comerciale unde se valori-

fică neorganizat produse infracțiunilor

f) parcuri zone turistice și de agrement;

g) locuințele gazdelor de infractori ori unde se practică ilegal jocuri de noroc ;

h) mediile bișnițarilor, traficanților de valută, proxeneților și prostituatelor,

mediile țigănești;

i) zona blocurilor unde se comit frecvent infracțiuni cu violență,

j) case de schimb valutar și amanet215 etc.

214 Idem. Pag. 113 215 Ibidem;

360

Persoane care pot ajuta organele de poliție pot fi găsite în rândul persoanelor

care își desfășoară activitatea ori își au domiciliul în aceste zone și din rândul persoane-

lor care apar frecvent în aceste locuri și medii.

Este interesant de precizat faptul că, în ultimul timp, foarte mulți infractori

(tâlhari, hoți, bișnițari, etc.) pot fi găsiți în zonele unde sunt amplasate săli de jocuri

mecanice de noroc (poker, ruleta, bingo, black-jack). Aici se consumă produsul infrac-

țiunii și din aceste locuri pornesc tâlharii la acțiune de obicei la lăsarea întunericului.

Un bun polițist își poate recruta sursele de informare atât din rândul oamenilor

cinstiți, cât și din categoria celor care au antecedente penale (material compromițător)

Se știe că există o rivalitate între infractori, cei care comit infracțiuni ce nu pre-

supun folosirea forței fiind convinși să dea informații despre tâlhari. De asemenea,

identificând relațiile conflictuale dintre diverși indivizi ori dintre grupuri se pot afla

informații valoroase care să furnizeze date cu privire la pregătirea sau săvârșirea tâlhă-

riilor.

2.4.4. Intervenția operativă și eficientă în scopul prevenirii rămânerii cauze-

lor cu autori necunoscuți216

În cazul activității de prevenire, descoperirea operativă și tragerea la răspunde-

re a autorilor, constituie un element esențial al prevenției speciale. Intervenția operativă

și eficientă la eveniment, identificarea și arestarea făptuitorilor nu se poate realiza în

condiții optime, chiar în condițiile existenței unei dozări tehnice și unor forțe suficiente

dacă activitățile cu caracter preventiv, enumerate anterior nu se execută la parametri

calificativi necesari.

Dacă polițiștii nu cunosc populația, nu cunosc persoanele predispuse și mișca-

rea acestora, intervenția operativă la evenimente și cercetarea calificată a operării faptei

în care situații pot duce la identificarea și reținerea autorilor.

Practica a demonstrat că experiența polițiștilor și cunoașterea persoanelor pre-

dispuse poate permite identificarea autorilor încă din timpul cercetării la fața locului,

plecând de la modul de operare ori de la semnalmente.

Pe de altă parte, rezultatele CFL, a primelor investigații și verificări (urme,

mod de operare, semnalmente, semne particulare) nu pot fi valorificate dacă nu există

termeni de comparație, dacă nu sunt evidențe, cartoteci, albume, care să se constuie în

adevărate bănci de date.

Prevenirea prin descoperire, mai ales în condițiile recrudescenței fenomenului

infracțional, se recomandă ca o sarcină prioritară a tuturor cadrelor de poliție.

2.4.5. Alte activități cu caracter preventiv

În funcție de elementele situației operative din fiecare localitate se pot organiza

și executa și alte activități cu caracter preventiv.

De regulă, aceste activități vin să completeze pregătirea anti-infracțională a

populației, popularizarea legislație, atragerea atenției asupra comportamentului neindi-

cat al victimei potențiale și în general, identificarea acelor cauze și condiții care deter-

mină sau favorizează săvârșirea tâlhăriilor.

216 Idem, pag. 114;

361

De asemenea, procesele cu publicitate largită (urmate de obicei de aplicarea

unor pedepse exemplare pentru autori) au un efect benefic în activitatea de prevenție

generală. În cazul infractorilor fără antecedente penale (minori, tineri), metoda destră-

mării grupurilor sau compromiterii leader-ului conduce la prevenirea săvârșirii unor

tâlhării sau întreruperea activității infracționale. Deasemenea se vor executa controale

periuodice la domiciliu, acțiunile, controalele și raziile în locurile de interes operativ,

organizarea periodică a schimbului de informații între șefii birourilor și serviciilor de

Investigații Criminale etc.

362

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII SPECIFICE

PENTRU IDENTIFICAREA ȘI CERCETAREA FĂPTUITORILOR ÎN

CAUZELE DE TÂLHĂRIE

3.1. Primirea sesizării, ascultarea victimei și raportarea evenimentului

3.1.1. Primirea sesizării

Atunci când victima sesizează poliția imediat după săvârșirea infracțiunii și

oferă informații cu privire la numărul infractorilor, semnalmentele acestora, direcția în

care au dispărut, ori locul unde se află, se vor iniția măsuri urgente de alertare a forțelor

aflate în teren, iar la fața locului se va deplasa grupa operativă și în funcție de posibili-

tăți, se va dispune blocarea zonei sau locului unde se bănuiește că se găsesc infractorii217.

Atunci când infractorii au dispărut, prin folosirea unor autovehicule, acestea

sunt puse imediat în urmărire, executându-se filtre pe căile de ieșire din localitate sau

județ. De la caz la caz se poate solicita și ajutor de la unitățile de poliție din județele

limitrofe218.

Dacă victima nu sesizează poliția în timp util, nu este capabilă să furnizeze da-

te despre autori (tâlharii acționând prin surprindere și aducând victima în stare de in-

conștiență) ori există alte motive temeinice care fac inutile acțiunile directe de căutare

și urmărire, activitățile vor fi cele prevăzute în metodologia de rezolvare a plângerilor,

denunțurilor și sesizărilor din oficiu cu caracter penal.

În concret, victima este îndrumată să întocmească plângere (conf. Art 289

C.p.p.) și dacă starea sănătății îi permite va însoți echipa operativă pentru cercetare la

fața locului. Atunci când este cazul și situația impune, cei din echipa operativă, vor

acorda primul ajutor victimei.

După efectuarea cercetării, victima este audiată amănunțit cu privire la fapta

făptuitorului, valorile furate de infractori, etc. Atunci când a reținut semnalmentele făp-

tuitorilor, i se prezintă albumele foto și se încearcă obținerea fotografiei robot. Urmă-

toarea activitate va fi trimiterea sau conducerea victimei la medicul legist219.

Stabilirea identității persoanei vătămate se impune în mod deosebit în cazul

când acesta a decedat, nu are acte de identitate asupra sa, ori actele pe care le prezintă

au dubii sau când starea în care se află nu-i permite să-și decline identitatea.

Evident, în asemenea cazuri, fără stabilirea identității victimei este greu de pre-

supus că vor putea fi lămurite alte împrejurări ale cauzei, cum ar fi cele privind bunuri-

le, valorile pe care le-a avut, relațiile victimei, persoane care pot fi folosite ca martori

în rândul cărora urmează să fie căutați infractorii.

217 Curs Poliţie Judiciară . Vol. I. Ed. Ministerului de Interne. 1996. pag. 116; 218 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 137; 219 Idem. Pag 117;

363

3.1.2. Ascultarea victimei

Ascultarea persoanei vătămate de îndată după reclamarea faptei este indispen-

sabilă pentru aflarea unor date referitoare la împrejurările săvârșirii infracțiunii220.

Cu toată urgența pe care o impune deplasarea în vederea cercetării la fața locu-

lui, obținerea unui minim de date de la persoana vătămată, care poartă răspunderea bu-

nurilor, valorilor reclamate ca sustrase despre infracțiune, trebuie să stea permanent în

atenția organelor de cercetare penală.

Ascultarea imediată, sumară, a persoanei vătămate se impune mai cu seama în

cazul în care există pericolul ca victima să înceteze din viață, situație în care s-ar pierde

date extrem de prețioase pentru cauză. Desigur, ca această ascultare inițială, sumară, nu

poate și nici nu-și propune să lămurească toate problemele privitoare la infracțiune, de

aceea ea va fi urmată de o ascultare detaliată, după cercetarea la fața locului.

Procedând la ascultarea detaliată a victimei sau persoanei care poartă răspunde-

rea bunurilor, valorilor sustrase prin tâlhărie, polițistul trebuie să aibă în vedere urmă-

toarele221:

- data și locul săvârșirii infracțiunii;

- motivele prezenței sale în acel loc și timp, în ce calitate se afla acolo și atribu-

țiile de serviciu;

- numărul făptuitorilor;

- dacă îi cunoaște, iar în caz de răspuns afirmativ, relațiile anterioare cu aceștia;

- semnalmentele, particularitățile făptuitorilor (dacă erau mascați, deghizați,

travestiți);

- modul în care au acționat făptuitorii pentru a intra în posesia bunurilor, valo-

rilor, în ce au constat amenințările sau violențele, care au fost instrumentele folosite

pentru exercitarea lor, dacă victima a opus rezistență, dacă s-a luptat cu aceștia și ce

urme ar fi putut rămâne pe corpul sau pe hainele acestora;

- bunurile, valorile de care a fost deposedată victima;

- dacă făptuitorul a lăsat urme, obiecte la locul infracțiunii;

- modul în care făptuitorii au procedat pentru ștergerea urmelor;

- direcția în care au dispărut făptuitorii și cu ce mijloace de transport;

- persoane care cunosc despre existența bunurilor, valorilor sustrase;

- persoane suspecte observate înainte de săvârșirea infracțiunii;

- anturajul victimei.

Prin lămurirea acestor probleme se urmărește obținerea unor date și informații

care să ajute la stabilirea condițiilor și împrejurărilor în care s-a săvârșit tâlhăria, precum

și identificarea și descoperirea autorilor. Pe lângă aceasta, cu ocazia ascultării persoanei

care poartă răspunderea bunurilor, valorilor reclamate ca sustrase prin tâlhărie, se impune

stabilirea unor date care să facă posibilă dovedirea înscenării tâlhăriei atunci când există

indicii în acest sens. De aceea cu ocazia ascultării acestei persoane se va mai urmări:

- dacă victima a strigat după ajutor (cum și intensitatea strigătului) și dac ă a

auzit cineva;

-dacă victima a fost însoțită, de către cine și ce a făcut însoțitorul în timpul ata-

cului;

220 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 138 221 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan – Tratat de Metodică Criminalistică, pag. 193, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994

364

-activitatea victimei după săvârșirea tâlhăriei;

-dacă au fost martori oculari sau cine a fost prima persoana care a contribuit la

salvarea sa.

Ascultarea persoanei vătămate, sau a persoanei care poartă răspunderea bunuri-

lor, valorilor se va realiza în raport cu starea sănătății acestora la sediul poliției sau la

spital cu avizul medicului.

3.1.3. Raportarea evenimentului și darea în urmărire a făptuitorului după

semnalmente

Conform ordinelor în vigoare, imediat după sesizarea faptei și efectuarea pri-

melor măsuri informativ-operative care să confirme comiterea tâlhăriei se va raporta

evenimentul, către comandant, adjunctul său ori polițistul ce asigură continuitatea la

comanda unității de poliție.

Atunci când prin audierea victimei și prin folosirea mijloacelor criminalistice,

se realizează portretul autorului se vor raporta și semnalmentele acestuia.

Imediat după raportarea evenimentului se va proceda la darea în urmărire a auto-

rului după semnalmentele stabilite. În conformitate cu art. 521, alin. (1), din C.p.p. „Da-

rea în urmărire se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prin-

derea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în

executare a anumitor hotărâri judecătorești.”, iar în alin. (4) se arată că „Darea în urmări-

re se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române”. Prin dare în urmă-

rire se realizează sensibilizarea celorlalte formațiuni de poliție de pe raza județului sau a

D.G.P.M.B. și antrenarea lor la conlucrarea în identificarea și prinderea autorului.


În munca de identificare a autorilor tâlhăriilor, problema principală o constituie

cercetarea la fața locului – care constituie punctul de plecare în desfășurarea activități-

lor ulterioare222, respectându-se prevederile legale223.

În general este cunoscut că la locul comiterii faptei pot fi găsite o serie de urme

și indicii lăsate de infractori. Practica a demonstrat că nu există infracțiune perfectă;

oricât de pregătit și abil poate fi infractorul, în momentul când comite fapta, datorită

emoțiilor și ritmului rapid pe care îl imprimă acțiunile sale, săvârșește greșeli ce trebuie

căutate și explorate.

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială de neînlocuit. De aceea, trebuie

efectuată imediat, minuțios, cu respectarea tuturor regulilor procedurale și criminalistice.

Cercetarea se efectuează în toate cazurile în care natura infracțiunii permite ca în locul

respectiv să se poată afla împrejurările săvârșirii ei. În principiu, în cazul infracțiunilor de

tâlhărie, la locul faptei se produc inevitabil modificări și rămân urme de mâini, de picioa-

re, pete de sânge și diferite obiecte ce pot constitui probe materiale, utile în activitatea de

identificare a autorilor și de probare a vinovăției acestora.224 Pentru a se efectua cerceta-

rea la fața locului, organul de poliție care a fost primul sesizat, trebuie să ia măsurile de

222 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan – Op. cit. pag 180 – 183; 223 Codul de procedură penală al României art.192,194, 195; 224 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 137

http://legeaz.net/legea-188-2000-executorilor/

365

conservare a acestuia și să nu permită nimănui accesul în câmpul infracțiunii. „Cerceta-

rea se execută de o echipa complexă care recurge și la folosirea câinelui de urmărire, iar

în raport de gravitatea faptei săvârșite, echipa va fi completată cu procuror și cu medic

legist” (în cazul în care a avut ca urmare moartea victimei).

Prin cercetarea locului faptei se poate stabili:

- existența sau inexistența infracțiunii (simulare);

- modul de operare folosit de infractor;

- identificarea, conservarea și ridicarea urmelor și mijloacelor de probă, care

să permită descoperirea autorilor și dovedirea vinovăției;

- stabilirea valorilor și obiectelor sustrase și a caracteristicilor acestora pentru

a fi date în urmărire;

- stabilirea semnalmentelor și semnelor particulare de individualizare ale au-

torilor;

- stabilirea traseului parcurs de autor prin prelucrarea unor urme de miros cu

ajutorul câinelui de urmărire și obținere de date cu privire la autor, urmând ca pe acest

traseu să se efectueze metode și mijloace specifice.

Particularitățile cercetării la fața locului în cazul tâlhăriei mai constau și în ace-

ea că atunci când este posibil, victima va fi invitată la față locului pentru a ne indica și

preciza următoarele:

locul și timpul exact unde s-a produs agresiunea;

modul de operare al infractorului, de unde a apărut, cum a atacat victima,

cum deposedat-o de bunuri, ce discuții, ce gesturi a făcut, dacă abandonat

sau pierdut un obiect;

locul de unde au fost furate bunurile;

locul pe unde a dispărut infractorul.225

În cazul în care s-a cauzat moartea victimei, cercetarea va începe cu examina-

rea cadavrului de către medicul legist.

Ofițerii de poliție odată ajunși la fața locului au obligația de a lua un complex

de măsuri specifice pentru identificarea persoanei care a făcut sesizarea, cât și a acelora

care au cunoștință despre săvârșirea infracțiunii, notând pe baza actului de identificare

numele, prenumele, data, locul nașterii și domiciliul, după care se va proceda la culege-

rea primelor date cu privire la faptă și făptuitor.

Martorii oculari și cei identificați cu ocazia cercetării la față locului ce pot da

relații despre numărul participanților, semnalmentele lor, modul cum au acționat, pre-

cizând dacă erau sau nu înarmați, în ce direcție au plecat, dacă au folosit mijloace de

transport etc.

Dacă starea victimei nu permite rămânerea la fața locului, aceasta va fi trimisă

la o unitate medicală în vederea aplicării tratamentului de specialitate sau internării,

însă înainte de aceasta dacă urmele de violență de pe corpul victimei sunt amplasate în

locuri care permit, se va proceda la fotografierea lor pentru a contribui astfel la îmbo-

gățirea probelor din dosar și o mai bună orientare a instanței de judecată.

Dacă în procesul de exploatare a urmelor, sunt necesare cunoștințele unor spe-

cialiști, ofițerul de poliție va dispune constatări tehnico-științifice sau expertize crimi-

nalistice, efectuate în laboratoarele de specialitate, având ca obiect următoarele:

225 C.Aioniţoaie ’’Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor de tâlhărie’’ în

Tratat practic de criminalistică , Vol. II Ediţia 1976 p.p. 446448.

366

-urmele digitale, palmare sau plantare;

-urmele de încălțăminte sau alte mijloace de transport;

-identificarea după voce și vorbire;

-alte identificări de urme sau micro urme prin folosirea unor metode fizice,

chimice sau din alte domenii.

Cu ocazia cercetării la fața locului, se impune examinarea amănunțită a căilor

de acces spre locurile în care s-au aflat bunurile și valorile, locurile pe unde s-a realizat

pătrunderea, precum și locurile în care au fost asigurate bunurile ori valorile sustrase.

Astfel, pe căile de acces spre locul unde s-a comis infracțiunea de tâlhărie, pot fi

descoperite urme de încălțăminte, urme plantare, instrumente folosite pentru exercitarea

forței, obiecte din cele sustrase ori aparținând infractorilor, folosind câinele de urmă226.

Deci, în cazul infracțiunilor de tâlhărie prin ”loc al faptei” se înțelege:

- itinerariul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajun-

gerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile ca și itinerariul pentru a părăsi

acel loc, iter criminis;227

- locurile în care s-au aflat bunurile sau valorile sustrase228;

- locul unde persoana vătămată a fost amenințată, lovită sau chiar omorâtă;

- itinerariul pe care l-a parcurs persoana vătămată imediat după exercitarea vio-

lențelor asupra sa, pentru a scăpa de agresiune;

- itinerariul pe care l-au parcurs infractorii imediat după săvârșirea infracțiunii

și pe care au fost urmăriți de către persoana vătămată, martori oculari sau organul con-

statator229;

- locul unde au fost ascunse bunurile, valorile insușite;

- locul unde s-au ascuns făptuitorii imediat după săvârșirea faptei.

Analiza riguroasă a constatărilor de la fața locului poate conduce în cele mai

multe cazuri la determinarea mobilului, a scopului urmărit de infractori, precum și a

unor date cu valoare practică menite să orienteze concluzii spre elaborarea celor mai

verosimile ipoteze, care să asigure rezolvarea cazurilor în cât mai scurt timp.

Astfel, când în locuința victimei se constată răvășirea lucrurilor, a mobilierului,

spargerea unei casete, etc, se poate concluziona că autorii au căutat anumite sume de

bani, bijuterii sau alte obiecte de valoare.

Uneori se descoperă indicii ce atestă că infractorii au căutat valori despre exis-

tența cărora cunoșteau dinainte, fie personal, fie prin așa-zisa ”vânzare de pont”.

3.3. Examinarea medico-legală

În cazul tâlhăriei urmate de moartea victimei, medicul legist participă la cerce-

tarea la fața locului faptei alături de procuror și polițiștii ce alcătuiesc echipa operati-

vă.230 El va proceda la examinarea exterioară a cadavrului, stabilind și descriind fidel

leziunile, poziția lor orientată în raport cu corpul victimei, forma, mărimea, culoarea,

profunzimea, etc, precum și la estimarea momentului producerii decesului.

226 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 138 227 V. Bercheşan, C.Aioniţoaie ’’Tratat Practic de Criminalistică’’ Cercetarea la feţa locului, pag 45 228 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan – Op. cit. pag. 181 229 Ibidim;

230 C.Aioniţoaiei V.Bercheşan – op. cit. p 182;

367

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, expertiza medico-legala va rezolva

următoarele probleme231:

-realitatea traumatismului;

-mecanismul de producere a leziunilor;

-instrumentele folosite pentru producerea leziunilor;232

-număr de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării;

-apreciază dacă rănile au pus în pericol viața, au provocat slutirea, o invalidita-

te permanentă, pierderea unui simț, a unui organ sau avortul.

Trimiterea victimei la un institut de medicină legală trebuie să se efectueze cât

se poate de repede, înainte de a apărea anumite modificări anatomice ale țesutului epi-

telial pentru a se constata urmele de violență de pe corpul victimei, vătămări așa cum

au fost produse.

Un interes deosebit prezintă relevarea și descrierea acelor urme de pe corpul

victimei care dau posibilitatea identificării autorului, a obiectului care le-a creat (cum

sunt escoriațiile și plăgile produse de autori).

În situația producerii anumitor escoriații sau plăgi de către victima pe corpul

autorului, ca urmare a reflexului de autoapărare, se impune ca și suspecții să fie supuși

examinării medico-legale, prin care să se constate existența leziunilor respective în lo-

curile indicate de victimă și chiar a unor particularități233.

În ambele situații – fie că se solicită examinarea victimei, fie a persoanelor din

cercul de bănuiți, conducerea Institutului de Medicină Legală trebuie să se facă cât mai

operativă, întârzierea putând duce la modificarea stării țesuturilor anatomice, și în con-

secință, medicul legist nu mai poate releva existența urmelor de agresiune.

Atunci când escoriațiile, plăgile, atât de pe corpul victimei, cât și pe corpul au-

torului, prezintă zone care dau posibilitatea identificării obiectului care le-a produs, sau

ilustrează tăria cu care s-a acționat și sunt amplasate în locuri care permit, se va proce-

da la fotografierea lor pentru a contribui astfel la completarea probelor din dosar și o

mai bună orientare a instanței de judecată la aplicarea pedepsei.

3.4. Identificarea persoanelor după semnalmente. Metoda portretului

vorbit

Prin semnalmente se înțeleg trăsături exterioare generale și particulare ale unei

persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.

În aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se țină seama de anumiți

factori care influențează asupra exactității observării și reținerii acestora.234 Principalii

factori care exercită o asemenea influență sunt următorii :

- distanța de la care este privită persoana;

- locul unde se află persoana respectivă;

- timpul când se execută observarea și factorii ce o pot influența ( ziua, noap-

tea, condițiile atmosferice, vizibilitatea, etc);

- durata observării;

231 Codul de Procedură Penală al României , art 189; 232 V. Beliş ’’Medicină Legală’’-p. 124; 233 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . p.140; 234 V. Bercheşan M. Ruiu, op. cit. pag 624-625

368

- poziția persoanei observate și îmbracămintea acesteia;

- capacitatea de percepere și apreciere a celui care face observarea.

Recunoașterea unei persoane de către alta se face prin compararea de către ul-

tima, a imaginii tipărite în memorie, cu trăsăturile exterioare ale altora, din rândul căro-

ra va putea recunoaște pe cea care a văzut-o anterior.

Din practică rezultă că la câteva ore după infracțiune autorul este descris destul

de vag, încât este destul de greu să i se reconstituiască portretul vorbit după elementele

date.

O mare precizie se observă la stabilirea taliei, a staturii și a unor detalii vesti-

mentare. Martorul (victima) poate face identificarea unei persoane prin prezentarea

acesteia pentru recunoașterea din grup sau dintr-un catalog cu fotografii.

La recunoașterea unei persoane pe baza descrierii semnalmentelor se folosesc

următoarele metode tehnice :

a) -întocmirea schiței de potret235

În baza semnalmentelor furnizate se poate întocmi schița de portret a unei per-

soane urmărite, fiind necesare cunoștințe și aptitudini corespunzătoare, de desenator

pentru a reda schițat înfățișarea unei persoane. După întocmire, schița urmează a se

reprezenta celor care au furnizat semnalmentele pentru a preciza dacă s-a reușit să se

redea înfățișarea persoanei în cauză. Pe baza observațiilor se aduc retușurile necesare,

schița urmând a se folosi în procesul urmăririi și identificării acelei persoane.

b) -fotorobotul236

Scopul metodei constă în reconstituirea imaginii infractorilor a căror identifica-

re nu este cunoscută, iar cu ajutorul descrierilor făcute de victima sau de martor, folo-

sindu-se fotografii ale unor elemente faciale de la persoane diferite se reconstituie por-

tretul robot al infractorului.

c) -metoda identi-kit237

Ea constă dintr-o combinare (manuală sau automată) a schițelor elementelor

faciale caracteristice unui grup etnologic, folosind compoziția acestora.

În baza datelor furnizate de martori (victima) se aleg elementele corespunză-

toare și se reconstituie portretul persoanei care interesează.

Pentru obținerea schiței de portret trebuie să existe și un album fotografic

având toate elementele faciale codificate cu aceleasi simboluri (cifre și litere) ca și cele

de pe fise, folosindu-se pentru asamblare, o cutie cu geam transparent. Portretul reali-

zat în baza semnalmentelor este fotografiat și utilizat în activitatea de urmărire a orga-

nelor anchetatoare.

3.5. Expertiza criminalistică

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este și acela potrivit

căruia orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă

teza consacrată și anume că nu există infracțiune perfectă. Organele de urmărire penală

intră în posesia urmelor și a mijloacelor de probă, cu ocazia efectuării diferitelor activi-

235 V. Bercheşan M. Ruiu Op. cit. Metode tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente, pag.

657 236 Idem. Pag .658 237 Idem. Pag .659-660

369

tăți de tactică criminalistică: cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri,

percheziția. 238.

În vederea dispunerii expertizei, organul de urmărire penală, trebuie să proce-

deze la o analiză temeinică a necesității și utilității acestora spre a nu recurge la con-

cursul specialiștilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de

fapt, care importanță pentru cauză, pentru aflarea adevărului.

Această analiză se impune întrucât multe probleme ale cauzei pot fi lămurite

prin efectuarea altor activități, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților, părților

vătămate, reconstituiri, confruntări, etc.

Pentru a se asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale

de probă prin expertize și constatări tehnico-științifice, organele de urmărire penală

trebuie să cunoască și să analizeze întregul material existent, în dosarul cauzei și numai

pe această bază să se pronunțe asupra necesității și utilității recurgerii la specialiști .

Dispunerea expertizei poate fi realizată atât în faza urmăririi penale cât și în

cea de judecată, în cazul activității de administrare și verificare a probelor necesare

pentru dovedirea existenței infracțiunii și identificarea făptuitorului. În afara cazurilor

când expertiza este obligatorie, aceasta se dispune ori de către organul de urmărire pe-

nală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte sau stări de

fapt, care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este

necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști.

Materialele expuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct

de vedere cantitativ și calitativ239. La dispoziția experților se pun toate materialele, obiec-

tele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci când se

dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile de-

licte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în

cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz

afirmativ, să se aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.

În raport cu natura expertizei, organul de urmărire penală trebuie să procedeze

la procurarea materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția specialiștilor,

împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă – de exemplu– în cazul expertizei

grafice și a expertizei tehnice a documentelor240.

În legătură cu materialele de comparație, celui ce dispune expertiza îi revin o

serie de obligații, printre care merită a fi subliniate următoarele 241:

- să confrunte datele privind materialele de comparație specificate în procesele-

verbale întocmite cu ocazia ridicării lor înșiși ca obiecte;

- în raport cu situația respectivă, poate să prezinte materialele de comparație

persoanelor de la care provin pentru a fi identificate;

- să verifice dacă probele de comparație au fost ridicate cu respectarea regulilor

criminalistice;

- să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de

comparație și dacă acestea sunt corect descrise.

238Ion R. Constantin –Unele metode şi principii ale criminalisticii în ’’Şcoala Românească de Criminalisti-

că’’, Bucureşti, 1975, pag 70; 239 C. Aioniţoaie , C. Pletea, Op. cit. pag. 241 240 Idem. Pag. 241 241 Idem. Pag. 242

370

3.6. Planificarea și executarea activităților informativ-operative

Atunci când din primele activități specifice nu au fost identificați autorii se im-

pune declanșarea urmăririi specifice muncii de poliție.

Elaborarea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți într-o astfel de cauză con-

stituie un moment important de analiză și de orientare a măsurilor specifice ce urmează

a fi întreprinse pentru identificarea autorului. Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor

cu valoare operativă obișnuită, iar cercul de bănuiți va fi format în conformitate cu

enunțul acestora.

În general, în alcătuirea cercului de bănuiți, intră următoarele categorii de per-

soane 242:

a. persoane cu antecedente penale cunoscute cu mod de cooperare similar sau in-

fractori primari, mai ales din rândul elementelor fără ocupație și al tinerilor , persoane sem-

nalate informativ că pun la cale ori au săvârșit fapte cu mod de operare asemănător;

b. persoane care corespund semnalmentelor stabilite în cauză ori indicate (chi-

ar și incert de victimă ori martori);

c. persoane indicate ca suspecți de faptul că sunt ”purtătorii” unor reacții spe-

cifice de apărare (haine rupte, pete de sânge) sau poartă obiecte ce puteau produce ur-

mele relevante cu ocazia cercetării la fața locului (încălțăminte, obiecte contondente

sau ascuțite);

d. persoane semnalate sau apărute din activități specifice ce au fost prezente în

zona locului faptei anterior, în timp sau ulterior comiterii infracțiunii ori au avut o ati-

tudine suspectă în timpul cercetării la fața locului sau pe parcursul altor verificări, ma-

nifestând un interes nejustificat față de mersul cercetărilor;

e. persoane care au părăsit în mod nejustificat domiciliul după eveniment sau

care nu justifică timpul în perioada comiterii faptei (se vor avea în vedere și cei care

justifica timpul cu lux de amănunte, în mod nefiresc de exact și pot fi suspecți de aran-

jarea unui alibi);

f. persoane la care s-a oprit în direcția domiciliului cărora a condus câinele de

serviciu (atunci când s-a folosit);

Aceste persoane incluse în cercul de bănuiți vor fi verificate prin folosirea tutu-

ror măsurilor specifice, începând cu cele care reclamă urgență și care asigură eficiență

maximă în identificarea autorilor și dovedirea faptelor, astfel 243:

- dacă victima prin acțiunea de apărare a lăsat pe corpul autorului anumite

escoriații, mușcături etc, imediat ce va fi identificat suspectul, va fi condus la serviciul

medico-legal pentru a se constata și fixa urmele. Se va dispune examinarea lor pentru a

se stabili dacă provin de la victimă și au legătură cu fapta, rezultatul urmând a fi folosit

în cercetarea suspectului și determinarea acestuia în a-și recunoaște vinovăția;

- când la fața locului au fost identificate și ridicate anumite urme digitale,

plantare, resturi vegetale, urme de sânge (altă grupă de sânge decât cea a victimei) alte

urme biologice, se va proceda de urgență la ridicare unor probe de comparat de la sus-

pecții identificați și efectuarea consultărilor sau expertizelor ce se impun ;

- în situația când există posibilitatea autorului, se va proceda la efectuarea re-

cunoașterii din grup cât mai operativ posibil și cu respectarea regulilor procesual penale.

242 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 144 243 Ibidem;

371

Aceasta se impune pentru că, prin scurgerea timpului se instalează un proces

obiectiv, uitarea din partea victimei, iar pe de altă parte autorul își poate schimba fizio-

nomia prin schimbarea coafurii, prin portul mustății, bărbii, schimbarea îmbracămintii

etc., ceea ce face recunoașterea mai dificilă, creează dubii sau devine imposibilă.

În procesul formulării ipotezelor este bine să se fi avut în vedere și eventualele

complicități între infractori și agresați (paznici, casieri, însoțitori ai unor valori moneta-

re) sau înscenări prin așa-zisele ”victime” încearcă să acopere sustrageri de fonduri

monetare sau mărfuri din societate.

În ceea ce privește procesul formării cercului de suspecți se vor avea în vedere

nu numai autorii ci și ceilalți participanți la săvârșirea tâlhăriilor. Din aceste motive vor

fi avuți în vedere atât cei care corespund din punct de vedere al antecedentelor, modu-

lui de operare și semnalmentelor, cât și cei care apar frecvent în anturajul tâlharilor

(bișnițari, proxeneți, gazde de infractori). Vor fi verificate și alte persoane care prin

natura ocupației ar fi putut furniza informații autorilor cu privire la victimă.

În ceea ce privește măsurile prevăzute în plan, ele semnifică atât necesitatea

prevederii unor măsuri specifice (ce țin de folosirea unor mijloace și metode secrete ale

activității poliției), cât și a măsurilor cu caracter operativ, prin ”operativ ” înțelegându-

se atât acele activități directe, nesecrete, executate de judiciar cât și activitățile crimina-

listice și de cercetare penală. Trebuie adoptat acest punct de vedere întrucât numai în

acest mod se poate realiza o corelare adecvată între masurile ce se impun a fi luate prin

soluționarea cazului.

În general, prin măsurile cuprinse în plan se urmărește verificarea ipotezelor și

verificarea activității persoanelor suspecte în perioada critică. De la caz la caz, măsurile

pot viza și identificarea altor persoane suspecte, urmărirea obiectelor și valorilor furate

și chiar identificarea și determinarea unor martori să furnizeze informațiile pe care le

dețin.

Executarea propriu-zisă a măsurilor prevăzute în plan depinde atât de profesio-

nalismul celor angrenați în acțiune, cât și de evoluția ulterioară a evenimentelor. Atunci

când sunt prinși în alte cauze ori de către alte formațiuni sau organe, aceștia trebuie

cercetați și cu privire la cauzele aflate în lucru, chiar dacă nu figurează în cercul de

suspecți.

Dacă, în urma executării măsurilor prevăzute în plan, se reușește obținerea

unor mijloace de probă, suficiente pentru dovedirea vinovăției tuturor participanților

sau a autorului principal, se va trece la realizarea materialului informativ. Acest lucru

se poate realiza prin organizarea prinderii în flagrant având în vedere faptul că există

riscul punerii în pericol grav a integrității corporale, sănătății sau chiar a vieții victimei.

Activitățile operative și de cercetare penală ce urmează a fi întreprinse după

realizarea prinderii în flagrant sunt similare cu cele ce se execută și cu privire la alte

genuri de infracțiuni. Din momentul trecerii la realizarea materialului informativ este

necesar să se strângă suficiente mijloace de probă care să conducă la cercetarea infrac-

torilor sub stare de arest preventiv.

O astfel de măsură este util datorită faptului că definitivarea cercetărilor se

poate realiza în condiții mult mai sigure dacă infractorii se află în arest, deoarece aceș-

tia, în condițiile actuale, se pot sustrage cu ușurință urmăriri penale chiar prin trecerea

frauduloasă a frontierei de stat.

372

3.7. Acțiuni și razii

În situația în care din declarația victimei se conturează semnalmentele autoru-

lui, efectuarea unor acțiuni și razii la locurile frecventate de astfel de persoane, creează

posibilitatea depistării apoi cercetării acestora244.

Uneori prin datele obținute în derularea activităților specifice se pot stabili ace-

le locuri unde au apărut persoane cu semnalmente indicate sau se adună persoane sus-

pecte de comiterea unor astfel de fapte și se impune un control al acestora prin efectua-

rea de acțiuni și razii.

Este bine ca atunci când se efectuează acțiuni și razii, determinate de alte cauze

aflate în lucru să se urmărească depistarea și a autorilor acestor fapte după semnalmen-

te, persoanele depistate să fie cercetate și în legătură cu tâlhăria reclamată.

În cazul reclamării mai multor tâlhării într-o anumită zonă, când semnalmente-

le făptuitorilor sunt la fel descrise de victime, se vor organiza acțiuni, razii în grădinile

publice, cimitire, baze de agrement, parcuri de distracții, cartiere, străzi locuite de

rromi, persoane suspecte.

În cadrul acestor activități, prin amplasarea lor, se pot rezolva multe infracțiuni

săvârșite cu violență rămase cu autori neidentificați.

Din analiza permanentă a situației operative pe linia de tâlhării se pot cunoaște

cauzele și condițiile care generează și favorizează comiterea unor asemenea infracțiuni,

modul de operare, și în funcție de acestea, putem formula măsurile ce trebuiesc luate

pentru prevenirea și combaterea acestor infracțiuni.

a. Organizarea activității specifice pentru a supraveghea, cunoaște și depista:

- mișcarea și intențiile tuturor persoanelor predispuse la săvârșirea unor astfel

de infracțiuni;

- constituirea în grup pentru comiterea unor astfel de fapte;

- prezența la gazdele de infractori, proxeneți sau prostituate, precum și la plasa-

torii de bunuri provenite din infracțiuni, a unor elemente care pregătesc comiterea tâl-

hăriilor;

- persoane care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepselor, care sunt

predispuse a comite astfel de fapte;

- în locurile pretabile comiterii de fapte antisociale, în care se va valorifica,

consuma produsul infracțiunilor și cele frecventate de elemente infractoare;

- în locurile frecventate de elemente cunoscute cu condamnări pentru tâlhării

(baruri, gazde de hoți, cafenele, parcuri, grădini, etc);

- controluri și descinderi periodice la domiciliul unor infractori recidiviști, în

zonele locuite de elemente pretabile comiterii unor astfel de fapte, etc;

-organizarea de acțiuni polițienești și razii în locurile și mediile rezultate din

verificări și cercetări anterioare.

b. Prinderea cu operativitate a infractorilor urmăriți;

c. Descoperirea operativă a celor ce au comis tâlhării și cercetarea lor temeini-

că pentru a stabili și dovedi toate faptele comise245.

244 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 143 245 I.G.P. Metodologii de investigare şi cercetare a infracţiunilor judiciare . pag. 134

373

3.8. Cercetarea infractorilor depistați în alte cauze săvârșite prin violență:

Din practica judiciară a rezultat că autorii acestor fapte când nu au fost prinși

cu operativitate au continuat săvârșirea de infracțiuni, fiind eventual depistați ulterior

de alte unități sau formațiuni de poliție246.

Ca atare, trebuie să se urmărească în permanență prin studierea buletinelor de

evenimente și a altor fapte cu același mod de operare pe raza altor localități și dacă

eventual autorii au aceleasi semnalmente.

Când există coincidențe se impune coroborarea datelor și conjugarea cauzelor

pentru prinderea autorilor247. În situația în care deja autorii au fost prinși în una din ca-

uzele ulterioare se impune deplasarea ofițerului care are plângerea nesoluționată la

formațiunea care cercetează infracțiunea și împreună cu ofițerul care efectuează anche-

ta, să procedeze la cercetarea lui și asupra faptei respective.

Dacă deja infractorii au recunoscut comiterea faptei reclamate, la solicitare, se

poate trimite dosarul pentru anexare și o mai bună aplicare a justiției.

246 Idem pag. 143 247 Idem, pag. 144

374

Tema 14:

ACTIVITĂȚI SPECIFICE POLIȚIEI PENTRU


DE ÎNȘELĂCIUNE

Probleme:

I. Evoluția, tendințele și caracterizare generală a fenomenului infracțional.

II. Principalele moduri de operare folosite de infractori în săvârșirea infracți-

unilor de înșelăciune.

III. Activitatea de prevenire și combatere a infracțiunilor de înșelăciune.

IV. Activități informativ-operative de descoperire, cercetare și probare a in-

fracțiunilor de înșelăciune.

V. Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii infracțiunilor de

înșelăciune.

375

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA, TENDINȚELE ȘI CARACTERIZARE GENERALĂ

A FENOMENULUI INFRACȚIONAL DE ÎNȘELĂCIUNE


În Codul penal al României, înșelăciunea este prevăzută și pedepsită de art.

244, fiind inclusă în Titlul al III-lea care reglementează infracțiunile contra patrimoniu-

lui prin nesocotirea încrederii.

Având în vedere frecvența comiterii înșelăciunilor, care în ultimii ani au înre-

gistrat cote alarmante, mai ales prin prejudiciile însemnate ce s-au produs în urma să-

vârșirii lor, este necesar ca întreprinderea măsurilor de prevenire și combatere să se

efectueze într-un cadru unitar conform metodologiei elaborate de I.G.P.R.-D.I.C./2002.

1.2. Considerații despre autorii infracțiunilor de înșelăciune sau „portre-

tul robot al escrocului”

Autorii infracțiunilor de înșelăciune, denumiți escroci, sunt cotați ca infractori

intelectuali.

La majoritatea formelor de înșelăciune, aceștia acționează în mod preponden-

rent pe cale verbală, prin convingerea persoanelor vizate. Sunt infractori inteligenți,

cunoscând bine psihologia oamenilor și având o pregătire și cultură generală care în

unele cazuri s-a dovedit a fi apreciabilă.

Au o mare elasticitate în gândire, descoperind rapid slăbiciunile victimelor și

găsesc soluții ad-hoc, care să-i scoată din încurcătură.

Totodată, pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea lor, acționează sub

identitate falsă, sens în care depun toate eforturile pentru a intra în posesia actelor de

identitate sau legitimațiile altor persoane, obținându-le prin furt sau prin diverse promi-

siuni pe care le fac. După obținerea actelor de identitate sau legitimațiilor altor persoa-

ne, de regulă, aplică pe acestea fotografiile lor și se prezintă sub identitățile respective,

pe care și le schimbă de la o perioadă la alta.

De asemenea, în multe cazuri, în realizarea scopurilor pe care le-au propus,

după câștigarea încrederii unor persoane cărora le-au făcut și mici servicii, escrocii pe

lângă acte și alte documente un obținut chiar mandate de reprezentare din partea aces-

tora.

În alte situații, pentru a evita să fie identificați după scris, unii escroci solicită

altor persoane să le scrie actele, simulând că nu știu să scrie sau că sunt infirmi.

Escrocii falsifică actele de care se folosesc prin diferite procedee, începând de

la simpla ștergere a unor litere sau cuvinte și scrierea altora ori adăugire, până la com-

pletarea în totalitate a formularelor.

Infractorii escroci, se caracterizează prin inteligență, perspicacitate, prestanță,

aplomb, simțul observației și al oportunității, precum și alte aptitudini care le permit

să-și adapteze M.O. în funcție de situație.

376

Acestor infractori le sunt caracteristice mișcarea dintr-un loc în altul și cunoaș-

terea problemelor comerciale, a cutumelor profesionale, a legislației în materie și a

evenimentelor economice de ultimă oră.

Inteligența și inventivitatea escrocului îl ajută în depistarea persoanelor credu-

le, naive, în sesizarea dorințelor victimelor asupra cărora se decid să acționeze.

Tupeul pe care îl au constă în poziția hotărâtă, convingătoare pe care o adoptă

în dialogul direct cu victima în susținerea afirmațiilor sale, fără sfială, fără ezitare și

fără gesturi care să le demaște.

Un alt element care îi ajută mult pe escroci este și ținuta elegantă, îngrijită pe

care o afișează, astfel sunt pedanți, bine îngrijiți – creând impresia unor persoane res-

pectabile, cu o poziție bună în societate .

Vocabularul ales, elevat pe care îl folosesc, adesea specific unor domenii de

activitate, duce la sporirea notei de respect și încredere de care au nevoie pentru reușita

faptelor infracționale.

Cazuistica polițienească cunoaște falși polițiști, procurori, judecători, înalți

funcționari, reprezentanți ai cultelor, falși medici etc. dintre care unii reușesc să practi-

ce în mod ilegal meseria respectivă o perioadă îndelungată de timp.

1.3. Evoluția și tendințele de manifestare ale fenomenului infracțional

Cu privire la fenomenul infracțional în materie de înșelăciune, se constată noi

tendințe de manifestare.

Din analizarea situației operative se desprind unele caracteristici ce definesc

evoluția acestui fenomen infracțional astfel:

- din analiza situației reclamațiilor privind acest gen de infracțiune se constată,

frecvența mare a cazurilor de înșelăciune și amplificarea în timp și în spațiu –

ajungând să fie comise și în mediul rural;

- în ceea ce privește structura participanților, spre deosebire de alți infractori,

aceștia sunt persoane care dispun de capacitate intelectuală, fie că au un nivel

de cultură mai mult sau mai puțin ridicat, frecventând anumite medii și locuri

unde pot identifica viitoarele victime;

- orientarea infractorilor către avutul privat, atât al persoanelor fizice, cetățeni

români sau străini doritori să efectueze schimburi voluntare, efectuarea de ser-

vicii, dobândirea unor bunuri, cât și al societăților comerciale;

- infractorii, efectuează de regulă, studierea minuțioasă asupra viitoarei victime,

se documentează în domeniul de activitate în care trebuie să acționeze, studia-

ză actele normative ce reglementează sfera de activitate, recunosc tipografia te-

renului, iar atunci când consideră necesar folosesc complici pentru a convinge

victimele de veridicitatea celor întreprinse;

- de regulă, aceste infracțiuni se consumă în localitățile și locurile aglomerate

frecventate de cetățeni români și străini (centre universitare, localități deschise

micului trafic etc.);

- mulți dintre escroci sunt infractori voiajori;

- unii dintre infractorii escroci se prezintă drept cetățeni străini, vorbind o limbă

străină, folosind la comiterea infracțiunilor diferite mărci de autoturisme înma-

triculate în occident cu numere provizorii sau false.

Astfel de grupuri de infractori își fac simțită prezența tot mai frecvent în tal-

377

ciocuri, în fața unităților hoteliere și caselor de schimb valutar, pe traseele turistice și în

zonele de parcare sporind numărul celor înșelați cu valută sau vize false, bijuterii și

gablonzuri confecționate din metale comune ca fiind din aur sau argint.

Există tendința de organizare în grup a infractorilor escroci fapt ce îi ajută la

intimidarea victimei, mizând și pe faptul că fiind mai mulți nu poate memora semnal-

mentele la fiecare în parte.

Frecvența cea mai mare a acestui gen de infracțiune se consumă de regulă în

zona caselor de schimb valutar, a hotelurilor și băncilor.

M.O. sunt foarte diversificate, iar infractorii sunt specializați în funcție de sco-

pul urmărit.

1.4. Locurile favorabile comiterii înșelăciunilor

Locurile care de regulă sunt frecventate de escroci de unde racolează cele mai

multe victime, sunt în funcție de modul de operare: bănci comerciale, case de schimb

valutar, CEC-urile, oficiile poștale, agenții loto, judecătoriile și tribunalele, primăriile,

secțiile financiare, oficiile forțelor de muncă, notariatele, birourile de informații ale

unor ministere, companii de asigurări, registrul Auto Român, ambasadele și consulatele

țărilor occidentale, oficii vamale, agențiile de turism, complexele și societățile comer-

ciale, centrele universitare, hoteluri, stațiuni, piețe, târguri, principalele artere de circu-

lație, zonele de agrement și interes turistic vizitate de cetățeni străini.

II. PRINCIPALELE MODURI DE OPERARE FOLOSITE DE

INFRACTORI ÎN SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNILOR

DE ÎNȘELĂCIUNE

2.1. Condițiile și împrejurările care favorizează comiterea înșelăciunilor

În urma analizelor efectuate privind acest gen de infracțiune au rezultat urmă-

toarele condiții și împrejurări mai importante care favorizează săvârșirea infracțiunilor

de înșelăciune:

- neglijența sau ușurința manifestată la verificarea documentelor false prezentate

de făptuitori;

- diminuarea atenției, mai ales a funcționarilor băncilor, judecătoriilor, CEC-

urilor, oficiilor vamale, secțiilor financiare, notariatelor, primării etc., prin so-

licitarea efectuării unor operațiuni de serviciu în orele de aglomerație, datorită

grabei și volumului sporit de muncă;

- fluctuația unor funcționari ai instituțiilor menționate, fapt ce împiedică specia-

lizarea lor și nepriceperea în a identifica documentele falsificate;

- neglijența unor cetățeni ori a unor funcționari în păstrarea libretelor CEC, cărți-

lor de credit, acțiunilor, actelor de studii și identitate, cărților de muncă, formu-

larelor, documentelor și actelor de proprietate, ștampilelor etc. ceea ce înles-

nește folosirea lor în scopuri frauduloase;

- posibilitatea relativ ușoară a falsificării unor documente sau acte și mai ales a

ștampilelor, datorită simplității lor constructive;

- interesul unor cetățeni de a-și procura unele obiecte mai mult solicitate dar care

378

pentru o anumită perioadă are un circuit dirijat ori nu acoperă cererea pieței;

- naivitatea și ignoranța unor persoane de a-și rezolva anumite interese și pe alte

căi decât cele legale;

- dorința unor cetățeni de a se îmbogății repede și ușor;

- existența unor concepții mistico-religioase la unii oameni ce cred în posibilita-

tea producerii de muncă;

- desfășurarea la un nivel necorespunzător de către unitățile de poliție a activită-

ților de identificare, verificare și supraveghere prin mijloace specifice a escro-

cilor.

La aceste condiții și împrejurări se pot adăuga cauzele care generează și condi-

țiile care favorizează săvârșirea infracțiunilor prin M.O. „Maradona” putând fi împărți-

te în două mari categorii:

a) cauze și condiții obiective sau de natură socială, din care enumerăm: lipsa de

educație, alcoolismul și consumul de droguri, în adaptarea socială a unor indivizi cu

sau fără antecedente penale, prezentarea în mass-media vizuală în mod excesiv a unor

programe care abundă în scene de violență, lipsa fondurilor necesare pentru o eficientă

prevenire și combatere a fenomenului infracțional analizat;

b) cauze și condiții subiective, care țin de slaba implicare a structurilor statului

cu atribuții de prevenire și combatere a acestui gen de infracțiuni, necooperarea victi-

melor care, fiind cetățeni străini părăsesc țara, îngreunând administrarea probelor.

2.2. Modurile de operare folosite de infractori în săvârșirea infracțiunilor

de înșelăciune

falsificarea libretelor CEC, care constă în modificarea soldului prin înscri-

erea în fals a unor sume mai mari, apoi procedează la operațiuni de depu-

nere repetată a unor sume mai mici, în felul acesta se autentifică soldul fal-

sificat de către funcționara de la CEC, după care face operațiuni de restituire;

substituirea unor calități oficiale;

promisiunea procurării unor bunuri;

intermedierea vânzării-cumpărării de imobile cu acte false;

obținerea de mărfuri a cărora plată se face cu CEC-uri fără acoperire;

promisiunea obținerii de contracte de muncă în țară sau străinătate;

promisiunea obținerii de vize turistice;

practicarea de jocuri de întrajutorare și de noroc;

vânzarea de lozuri în plic false, prezentate drept câștigătoare;

vânzarea de bijuterii din metale comune ca fiind din metale prețioase;

promisiunea de încheiere de căsătorie (logodnicii de profesie);

ghicitul în schimbul unor sume de bani sau al bijuteriilor;

ocuparea de posturi sau funcții superioare prin folosirea unor acte de studii

sau de vechime în muncă falsificate;

vânzarea și înmatricularea de autoturisme străine cu acte de proveniență

false;

dobândirea unor imobile cu ajutorul unor hotărâri judecătorești false;

încheierea unor contracte de asigurare false; plata unor contracte de asigu-

rare în baza unor acte false;

379

metoda comisionului care constă în solicitarea de către infractor unei per-

soane să-i efectueze un serviciu în schimbul unei recompense, însă sub

pretextul garantării realizării serviciului, îi cere BI, CI cu care dispare;

operarea prin sistemul SMEN cu ocazia efectuării de schimb valutar ilegal

– constă în înșelarea unor cetățeni români sau străini prin simularea acestor

tranzacții.

Infractorii pregătesc din timp un tanc de hârtie, tăiat de mărimea bancnotelor

(valutei) peste care așează câte o bancnotă autentică (capac), totodată au asupra lor și o

sumă importantă tot în bancnote de aceeași valoare.

Când găsesc victima dispusă să schimbe valută, escrocii se înțeleg asupra pre-

tinsei priorități, acceptă schimbul și scot din buzunar portofelul având deasupra

bancnotele autentice, iar sub portofel teancul de hârtie cu cele două „capace”. Încep să

numere bancnotele autentice, se opresc și cer străinului să dea valuta pe care o iau, du-

pă care continuă număratul, iar la un moment dat se opresc și strigă „Poliția” privind

într-o anumită direcție, timp în care instinctiv, se uită la victimă. Profitând de acest

moment, întoarce cu multă abilitate portofelul și îi înmânează teancul de hârtie cu cele

două capace din bancnotele (euro, dolari,lei) apoi fuge.

- infracțiunile de înșelăciune prin M.O. „Maradona” – constă în aceea că infrac-

torii își declină calități oficiale, mai ales de polițiști, certificându-le prin pre-

zentarea de diverse documente false victimelor, după care profitând de neaten-

ția acestora le sustrag importante sume de bani sau bunuri materiale. În cazuri-

le când victimele au refuzat să se supună legitimării și controlului, infractorii

au procedat la deposedarea prin violență a acestora de sumele de bani și valori-

le aflate asupra lor.

La săvârșirea faptelor, infractorii se folosesc de autoturisme puternice (în cele

mai multe cazuri BMW, Renault, Audi, Mercedes, VW etc.) neînmatriculate sau cu

numere de înmatriculare false, fiind dotați cu stații de emisie-recepție, telefoane mobi-

le, girofaruri, bastoane reflectorizante, uniforme de poliție, legitimații și insigne tip

poliție, uneori și arme de foc.

III. ACTIVITATEA DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A

INFRACȚIUNILOR DE ÎNȘELĂCIUNE

3.1. Măsuri de prevenire cu caracter general

Pentru ca activitatea de prevenire să fie eficientă, trebuie ca la organizarea ei să

fie avute în vedere concluziile desprinse din analiza situației operative existente pe

această linie.

În executarea activității de prevenire se folosesc următoarele metode și proce-

dee ori măsuri operative cu caracter general:

- identificarea și cunoașterea temeinică a locurilor favorabile și mediilor pretabi-

le săvârșirii infracțiunilor din zona de competență;

- asigurarea supravegherii operative a acestor locuri și medii, prin folosirea per-

soanelor de sprijin și prezența polițiștilor care lucrează în acest domeniu;

- identificarea și supravegherea operativă a elementelor suspecte de comiterea

infracțiunilor de înșelăciune;

380

- organizarea de acțiuni, razii și controale polițienești în locurile și mediile frec-

ventate de escroci;

- instruirea angajaților din instituțiile și societățile unde se pot săvârși infracțiuni

de înșelăciune cu privire la M.O. folosite de autori, datele de stare civilă, foto-

grafiile sau semnalmentele acestora;

- pregătirea antiinfracțională a populației prin activități care vizează aducerea la

cunoștința cetățenilor a condițiilor și împrejurărilor în care pot fin înșelați;

- invitarea la sediul poliției a infractorilor escroci și suspecților – amprentarea,

fotografierea – avertismente;

- colaborarea cu alte unități de poliție pentru obținerea de informații privind co-

miterea unor astfel de fapte și luarea măsurilor ce se impun.

În această activitate este obligatorie întocmirea unei evidențe stricte și la zi, in-

clusiv albume foto și înregistrări video, a tuturor elementelor depistate, cercetate și

condamnate pentru asemenea fapte, precum și amprentarea și luarea de probe de scris.

3.2. Măsuri cu caracter specific

Pentru prevenirea acestui gen de fapte prin M.O. „Maradona” și în scopul iden-

tificării și descoperirii autorilor, vor fi executate următoarele activități specifice:

- prelucrarea cu întreg efectivul unităților de poliție din cadrul DGPMB și IJP a

unor Planuri de măsuri.

- serv.de investigații criminale și de ordine publică din DGPMB și IPJ vor anali-

za stadiul activităților în toate cazurile cu AN aflate în lucru, stabilindu-se noi

activități care se vor executa în continuare;

- în funcție de informațiile existente vor fi organizate acțiuni pe arterele de cir-

culație interurbane și în zonele centrale ale capitalei, unde au fost înregistrate

infracțiuni cu un asemenea M.O. ori în care au fost semnalate persoanele sus-

pecte aflate în atenție pentru săvârșirea acestui gen de fapte, de către echipe

mixte, formate din polițiști de la formațiunile de investigații criminale, rutiere

și de ordine publică;

- monitorizarea membrilor grupurilor de suspecți ce au săvârșit sau sunt pretabi-

le de comiterea unor asemenea infracțiuni, cunoscute că operează pe raza capi-

talei sau a județelor și recrutarea de noi informatori cu posibilități de penetrare

în mediile frecventate de elementele suspecte, pentru supravegherea calificată

a celor din BL;

- pentru elementele suspecte ce vor fi luate în atenție și despre care se dețin date

certe că săvârșesc asemenea infracțiuni, se vor solicita supravegheri operative

a acestora în vederea prinderii lor în flagrant.

- în toate cazurile înregistrate în continuare se va raporta urgent la I.G.P.R.-DIC

și D.O.P., iar dacă rezultatul este negativ se va rece la întocmirea portretului

robot și se vor completa albumele foto din evidență.

- realizarea unui schimb permanent de informații între formațiunile de I.C. și de

O.P. precum și între Poliția Capitalei și unitățile județene unde se înregistrează

astfel de fapte.

- cooperarea cu unitățile de informații ale MAI, SRI, Ministerul Justiției și alte

instituții specializate ale statului în vederea identificării persoanele predispuse

să comită astfel de fapte;

381

- prezentarea – în scop preventiv – în mass-media a M.O. folosit de infractori, a

legitimației și insignei de polițist a unor cazuri săvârșite, inclusiv a semnal-

mentelor și portretelor robot a infractorilor ce au comis asemenea fapte;

- întocmirea de pliante cu recomandări pentru cetățenii străini care se cazează la

hotelurile din capitală, ce vor fi prezentate conducerii acestora în vederea aten-

ționării turiștilor în scop preventiv.

IV. ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE ȘI PROBAREA

INFRACȚIUNILOR DE ÎNȘELĂCIUNE

4.1. Activitatea de descoperire a infracțiunilor de înșelăciune

Activitatea informativă constituie metoda cea mai eficientă, cu ajutorul căreia

se realizează identificarea și supravegherea elementelor suspecte și a celor predispuse

să comită asemenea fapte, cunoașterea mișcării și activității lor, precum și a locurilor

frecventate, în scopul aprecierii momentului oportun pentru prinderea lor în flagrant.

Persoanele de sprijin ale poliției specializate pe această linie, vor fi recrutați

din rândul persoanelor care au posibilități de informare și au legătură cu elementele ce

au preocupări ilicite.

Pentru ca această activitate să fie eficientă, se impune întreprinderea următoa-

relor măsuri:

- completarea legăturilor, prin recrutarea de noi persoane, cu posibilități de pă-

trundere în locurile și mediile frecventate de autori, precum și în anturajul

acestora;

- instruirea și dirijarea, în mod permanent a persoanelor ce pot oferii relații cu

privire la astfel de fapte;

- luarea în atenție a suspecților escroci;

- efectuarea de investigații, punerea în filaj a zonelor și mediilor cu potențial

criminogen, precum și exploatarea datelor furnizate de alte unități și formațiuni

de poliție, SRI, DIPI etc.

- executarea de razii, acțiuni și controale polițienești.

În desfășurarea activității de descoperire a infracțiunilor de înșelăciune, trebuie

avut în vedere că elementele care le săvârșesc provin din rândul următoarelor categorii

de persoane:

- infractori identificați că au comis astfel de fapte și a celor care sunt cercetați în

stare de libertate;

- indivizilor care au suferit condamnări pentru săvârșirea de înșelăciuni;

- angajaților, permanent sau temporar, pentru prestarea de servicii la hoteluri,

stațiuni balneo-climaterice, case de schimb valutar, instituții bancare, CEC-uri,

agenții imobiliare, birouri notariale, administrații financiare, agenții loto, tipo-

grafii, companii de asigurare, arhive, firme de turism, judecătorii, puncte va-

male, care își doresc obținerea unor câștiguri suplimentare și sunt certate cu le-

gea sau care dau dovadă de neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;

- anturajul celor mai sus menționați;

- elementelor dubioase, care deși nu muncesc, duc un mod de viață parazitar și

reușesc să-și asigure o existență mai mult decât îndestulătoare.

382

4.2. Activitatea de cercetare și probare a infracțiunilor de înșelăciune

Activitatea de cercetare are ca scop dovedirea vinovăției infractorilor prin tran-

sformarea informațiilor și datelor obținute în acte procedurale. Strângerea probelor și

încheierea actelor corespunzătoare se realizează după procedurile și regulile obișnuite.

Există însă și anumite particularități, rezultate din dificultatea probării mai ales în cazu-

rile în care victimele sunt cetățeni străini, autorii folosesc identități false și calități min-

cinoase sau folosesc ca „înaintași” indivizi în necunoștință de cauză care lucrează diri-

jați doar prin indicațiile telefonice ale escrocului.

În cadrul acestei activități, se vor executa următoarele:

a) cercetarea criminalistică a locului faptei, a înscrisurilor, valorilor, obiecte-

lor folosite sau atinse de autori. Aceasta este o activitate obligatorie și are

un caracter imediat, orice întârziere având ca rezultat pierderea sau distru-

gerea posibilelor mijloace de probă;

b) folosirea evidențelor cu înscrisuri (scriptoteca);

c) darea în urmărire a bunurilor însușite după caracteristici și a escrocilor du-

pă semnalmente, fotografie sau a portretului robot;

d) exploatarea înscrisului în litigiu.

În majoritatea cazurilor infractorii folosesc înscrisuri care rămân la dispoziția

unității în dauna căreia s-a produs paguba ceea ce permite ofițerului de investigații

criminale să intre în posesia acestora.

Aceste înscrisuri (cereri de angajare, diplome false, acte pentru pensionare, do-

cumente CEC pentru depunere și restituire) urmează a fi folosite atât în activitatea in-

formativ-operativă de identificare a autorilor și în mod deosebit în dovedirea faptelor

prin efectuarea de expertize grafologice.

e) audierea victimelor se face acordându-se atenție deosebită descrierii

semnalmentelor autorilor, a locului și împrejurărilor în care a fost acosta-

tă și a M.O. folosit de aceștia, în vederea identificării lor;

f) ascultarea de martori. Pentru dovedirea faptelor vor fi audiate:

- persoanele în prezența cărora s-a perfectat înțelegerea între victime și autorii

infracțiunilor de înșelăciune;

- personalul instituțiilor și societăților de unde se solicită obținerea unor docu-

mente, ce poate furniza date despre elementele care au luat contact cui victime-

le ori le însoțeau;

- noii proprietari de bună credință ai bunurilor vândute cu acte false;

- vecinii imobilelor supuse vânzării ce pot furniza date despre persoanele de la

domiciliul respectiv, indivizii ce le vizitează, numerele autoturismelor pe care

aceștia le conduc, mărci de autovehicule, culoare, etc.;

g) prezentarea albumelor foto și casetelor video cu escroci, ce au același

mod de operare, în caz negativ efectuându-se portretele robot și vorbi-

te ale autorilor;

h) solicitarea în mod obligatoriu la unitățile emitente (notariate, Banca

Națională, Imprimeria Națională, Registrul Comerțului, unități de poli-

ție, primării, judecătorii, Arhivele Naționale, Administrația Financiară,

Oficiul de Cadastru-Geodezie, Autoritatea Națională a Vămilor, RAR,

etc.) a certificării autenticității actelor găsite asupra autorilor și dacă ar

proveni de la acestea, a actelor depuse pentru obținerea lor;

383

i) audierea autorilor. Făptuitorii vor fi audiați în amănunțime cu privire

la infracțiunea comisă. În cadrul negării faptei, se va proceda la efec-

tuarea de confruntări și recunoașteri din grup, la luarea de probe de

scris și efectuarea de expertize criminalistice, cât și la testarea cu teh-

nică (poligraf);

j) efectuarea de constatări directe. Acestea se execută în cazul prinderilor

în flagrant cu ocazia depistării escrocilor în locurile pe care le frecven-

tează și unde săvârșesc infracțiuni;

k) efectuarea de percheziții domiciliare și corporale.

Cu ocazia efectuării perchezițiilor se urmăresc a fi găsite:

- uniforme sau alte obiecte de îmbrăcăminte purtate de autori;

- înscrisuri ca: legitimații, BI sau CI, pașapoarte, cărți de vizită, carnete ori

agende cu diferite însemnări, formulare tipizate, contracte de asigurare, certifi-

cate de înmatriculare, diplome de studii, acte de proprietate, lozuri false etc.;

- ștampile, mașini de scris, computere cu ajutorul cărora s-au falsificat actele,

imprimante;

- valută, obiecte din aur sau bijuterii din metal comun și alte bunuri ce ar fi fost

obținute prin comiterea de înșelăciuni.

Se va întocmi proces-verbal de percheziție, iar asemenea obiecte precum și al-

tele, ce prezintă interes probatoriu, se vor ridica și fotografia în vederea întocmirii de

planșe foto și prezentări pentru recunoașterea victimelor.

l) efectuarea de expertize criminalistice.

Dacă sunt găsite acte și documente, în mod obligatoriu se va solicita serviciu-

lui criminalistic efectuarea unor expertize de specialitate asupra acestora, pentru stabi-

lirea elementului creator și autenticității lor.

m) pentru infracțiunile de înșelăciune comise prin vânzarea cu acte false sau

falsificate de imobile (case) și terenuri, care au produs un important impact social, de

către form.de investigații criminale în mod special, se vor întreprinde următoarele acti-

vități:

- în toate cazurile în care autorii au fost identificați, care de regulă săvârșesc

mai multe asemenea fapte și prejudiciază cu sume importante persoanele vătămate, se

vor face demersurile necesare la parchetele locale, pentru cercetarea acestora în stare

de arestare preventivă;

- în lucrările și dosarele cu A.N. se va proceda la audierea persoanelor vătăma-

te și a martorilor cu privire la împrejurările comiterii faptelor și redării în amănunțime

a semnalmentelor autorilor, precum și întocmirea portretelor robot ale acestora.

De asemenea, în toate cazurile în care s-a reușit întocmirea portretului robot,

pe baza acestuia și a semnalmentelor stabilite, în scopul identificării autorilor se va

solicita urmărirea, inclusiv publicarea în mass-media pentru obținerea unor eventuale

informații de la populație.

Totodată, victimelor și martorilor li se vor prezenta albumele foto și casetele

video de la toate unitățile cu infractorii ce au fost trimiși în judecată și cu cei cercetați

în prezent pentru săvârșirea acestui gen de fapte.

Pentru infractorii care se sustrag de la efectuarea urmăririi penale, în mod obli-

gatoriu se va solicita urmărirea locală sau generală, intensificându-se activitățile speci-

fice pentru prinderea acestora.

Actualizarea la toate unitățile de poliție a evidențelor, albumelor foto și casete-

384

lor video cu infractorii care au fost cercetați și cu toate elementele despre care se obțin

date că săvârșesc asemenea fapte.

De asemenea toate aceste elemente vor fi transmise la serv.investigații crimi-

nale care vor întocmi evidențe centralizate.

Stabilirea societăților comerciale cu obiect de activitate în domeniul imobiliar

care aui fost implicate în cazurile soluționate și cele aflate în lucru, în scopul suprave-

gherii prin mijloace specifice a reprezentanților acestora și de cercetare a lor, dacă re-

zultă date și indicii că au fost sau sunt complici cu autorii escrocheriilor imobiliare.

Stabilirea, luarea în evidență și supravegherea prin mijloace specifice a marto-

rilor care au fost solicitați frecvent la întocmirea și autentificarea contractelor de vânza-

re-cumpărare în cazurile aflate în lucru.

În situațiile în care rezultă date că aceștia au fost complici cu autorii escrocherii-

lor imobiliare, va fi sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, în scopul cercetării lor.

Luarea în mod obligatoriu, în atenție, a tuturor elementelor despre care se dețin

date și informații că săvârșesc escrocherii imobiliare, ce vor fi supravegheate prin mij-

loace specifice.

Intensificarea activității de culegere a informațiilor atât prin metode specifice

cât și de la surse ocazionale, cu privire la persoanele care săvârșesc acest gen de fapte.

Mediatizarea în scop preventiv a cazurilor trimise în judecată, prin prezentarea

detaliată a M.O. folosite și a escrocilor care au comis asemenea fapte.

n) pentru tragerea la răspundere penală a autorilor înșelăciunilor cu M.O.

„MARADONA” este necesară o colaborare susținută între poliție, parchet și justiție,

îndeosebi în domeniul asigurării probatoriului și interpretării unitare a prevederilor le-

gale;

o) În lucrările penale cu AN sau dosarele cu AN:

- se va folosi evidența, „modus-operandi”

În acest scop se va întocmi fișa infracțiunii rămase cu AN (fișa M.O.) care poa-

te furniza date cu valoare operativă, cu privire la mod. Această fișă se va trimite cu

adresă la IGPR Centrul de Comunicații și Informatică – urmând a se solicita lista cer-

cului de suspecți după M.O.

Persoanele comunicate și indicate ca fiind cunoscute cu M.O. identic vor fi se-

lecționate după anumite criterii urmând a fi incluse sau excluse din cercul de bănuiți.

La această selecție se vor avea în vedere următoarele:

- data comiterii faptei, deci dacă în timpul critic (când a fost comisă fapta) se

afla în stare de libertate sau are un alibi solid;

- vârsta autorului indicată cu aproximație de victimă și martori;

- semnalmentele autorului după criterii folosite în principal de ofițerii care lu-

crează pe această linie de muncă, întrucât în majoritatea cazurilor cunosc es-

crocii și au posibilitatea să-i analizeze și să-i selecteze .

După prima selecție urmează includerea în C.B. și efectuarea de verificări și

investigații, pentru a stabili vinovăția sau înlăturarea suspiciunii.

Elaborarea ipotezelor de lucru și formarea C.B.

Din datele relatate de victimă poate rezulta timpul și locul comiterii faptei,

M.O., mobilul, suma de bani sau bunurile însușite de escroc.

Totodată există posibilitatea obținerii unor date referitoare la portretul fizic al

autorului, vestimentație, accesorii, comportare, aspecte care pot conduce la individuali-

zare.

385

În aceste condiții există posibilitatea elaborării unor ipoteze cât mai aproape de

realitate, bazate pe existența unor date relatate direct de victimă.

Există de asemenea posibilitatea aplicării într-o măsură mai mare a criteriilor

specifice coroborate cu cele de individualizare în alcătuirea C.B., prezentând interes

următoarele persoane:

- cele care corespund din punct de vedere al fizionomiei;

- persoanele cu antecedente penale cunoscute cu același M.O. sau cu M.O. ase-

mănător;

- cele care corespund din punct de vedere al mobilului;

- cele semnalate cu R.I. și rezultate din investigații și verificări;

- persoanele care prezintă suspiciuni prin modul de viață, îndeletniciri, preocu-

pări;

- persoanele care se stabilesc cu ocazia cercetării altor infractori, coroborate cu

datele existente în cauză.

Toate aceste categorii de persoane și altele stabilite după criteriile specifice vor

fi supuse încă de la început unui proces de selecție după criteriile de individualizare,

respectiv dacă corespund trăsăturilor fizice, vârstă, talie sau alte aspecte care se pot

individualiza (tic, accesorii, cicatrice sau alte semne particulare).

După identificarea și dovedirea faptelor prin probe, se va acționa în vederea

stabilirii și dovedirii tuturor faptelor comise.

386

PREVENIREA ȘI COMBATEREA MANIFESTĂRILOR DE

RASISM, XENOFOBIE, EXTREMISM ȘI A ALTOR FORME

DE INTOLERANȚĂ

CAPITOLUL I


Evoluția societății românești în direcția consolidării statului de drept este înso-

țită, în unele cazuri, de amplificarea unor fenomene de rasism, xenofobie, extremism

sau alte forme de intoleranță, concretizate în creșterea pe teritoriul României a număru-

lui persoanelor cu astfel de manifestări antisociale.

În temeiul directivelor europene în domeniul combaterii discriminării

(2000/43/EC și 2000/78/EC), România ca viitor stat membru al Uniunii Europene are

obligația legală de raportare în legătură cu măsurile luate la nivel național pentru apli-

carea acestor directive.

Centrul European pentru Monitorizarea Rasismului și Xenofobiei (EUMC),

reprezintă instrumentul prin care se va realiza monitorizarea României după aderare în

ce privește lupta împotriva rasismului, discriminării și integrarea pozitivă a comunități-

lor minoritare.

De asemenea Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI),

a fost înființată de Consiliul Europei, și este un organism independent de monitorizare

a drepturilor omului, specializat în chestiuni legate de rasism și intoleranță. A elaborat

pe această linie, al Treilea Raport (adoptat la CE la 24.06.2005) cu privire la aspecte

discriminatorii semnalate în România, și a efectuat mai multe recomandări în acest

sens.

Fenomenele de rasism, xenofobie, antisemitism și discriminare sunt probleme

cu care se confruntă și societatea românească ceea ce impune implicarea mai mare a

autorităților cu atribuțiuni pe această linie în prevenirea și combaterea manifestărilor de

acest gen, inclusiv prin colectarea de date și informații privind aceste fenomene.

Colectarea de date nu trebuie să fie un scop în sine, ci ea trebuie privită ca un

instrument pentru adoptarea de politici și luarea de măsuri pentru a combate fenomene-

le de rasism, xenofobie, antisemitism, discriminare și care să fie corelată cu cercetarea

lor calitativă.

În materia penală, colectarea de date trebuie să urmărească motivația (temeiul)

rasistă, xenofobă, antisemită și discriminatorie și nu etnia făptuitorului.

Codul penal la Art. 369 ”Incitarea la ură sau discriminare” prevede: ”Incitarea

publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de per-

soane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

În anumite experiențe istorice, rasismul se manifesta slab, limitat, secundar si

uneori este mai corect sa vorbim de xenofobie sau tensiuni interculturale decât de ra-

sism propriu-zis. In altele, din contra, el matura totul in calea sa, structurează viața po-

litica si sociala, însuflețește schimbările, cuceririle, războiul.

387

Această situație impune luarea unor măsuri, ce vizează în mod direct categorii

de persoane, care pot comite o gamă largă de infracțiuni, unele dintre acestea fiind de o

violență extremă.

Activitățile și măsurile preconizate la nivelul DIC au în vedere atât înfăptuirea

actului de justiție cât și crearea unui climat de siguranță civică, corelativ acestor genuri

de fapte săvârșite pe raza localităților cât și a protecției patrimoniului public și privat,

echilibrului și siguranței sociale.

În conformitate cu dispozițiile IGPR, pentru menținerea sub control, preveni-

rea și combaterea eficientă a unor astfel de fapte, s-a înființat la nivelul DIC un com-

partiment, iar la serviciile corespondente de la inspectoratele județene de poliție și

DGPMB, este nominalizat un ofițer care gestionează această linie de muncă.

Pe această linie de muncă se are în vedere realizarea unor obiective im-

portante, astfel :

- Promptitudine în depistarea persoanelor cu astfel de preocupări;

- Obținerea de date și informații despre persoane, locuri și medii infracționale

de interes în acest domeniu;

- Asigurarea documentării temeinice a activității infracționale a suspecților și

administrării probelor;

- Depistarea cetățenilor din alte state, care au manifestări de acest gen în țara

noastră;

- Cooperarea cu alte instituții implicate în activități de prevenire și combatere a

manifestărilor de acest gen;

- Realizarea cooperării internaționale cu structuri similare din străinătate, pen-

tru combaterea infracțiunilor de rasism, xenofobie, extremism și a altor forme de into-

leranță.

În România, din analiza și studiul datelor existente până în prezent, rezultă că

manifestările cu caracter xenofob, rasist sau a unor grupări cu caracter legionar, xeno-

fob, rasist, extremist sau ale unor structuri religioase ale căror doctrină și preocupări cu

caracter anarhic sau ale mișcării sataniste, se află întru-un stadiu incipient, dar prezintă

tendințe de extindere datorate unei activități de prozelitism practicată de unii lideri și

de o parte din membrii precum și ca urmare a unui important sprijin, cu precădere ma-

terial din afara teritoriului țării.

388

CAPITOLUL II

BAZA LEGALĂ DE REGLEMENTARE ÎN PLAN INTERN

Fapte și manifestări care intră sub incidența prevederilor Codului penal și ale

legilor speciale:

Activități și manifestări care intră sub incidența prevederilor C. pen.

Infracțiuni posibile de săvârșit de către persoane fizice sau organizații, grupări

și mișcări cu orientare rasistă, xenofobă, discriminatorie, satanistă ș.a.:

a) Omorul, infracțiune specifică mișcărilor sataniste, fiind cunoscute sub nu-

mele de “omoruri rituale”, art. 188-190 CP;

b) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, art. 191 CP;

c) Lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, art. 193-194 CP;

d) Violul și perversiunea sexuală ș.a. art. 218-223 CP;

e) Distrugerea și tulburarea de posesie, art. 254 CP;

f) Instigarea publică art. 368 C.P.;

g) Incitarea la ură sau discriminare, art. 369 C.P.;

h) Împiedicarea exercitării libertății religioase, art 381 CP;

i) Profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult, art. 382 CP,

j) Profanarea de cadavre sau morminte art. 383 CP;

Activități și manifestări care intră sub incidența prevederilor legilor spe-

ciale.

(1) Ordonanța de Urgență nr. 31 din 13 martie 2002, aprobată prin Legea nr.

107 din 27 aprilie 2006, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter

fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea

unor infracțiuni contra păcii și omenirii, stipulează la art. 1 scopul acesteia, respectiv

“…prevenirea și combaterea incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discri-

minare și la săvârșirea de infracțiuni contra păcii și omenirii…”, reglementează interzi-

cerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precizează

faptele care constituie infracțiuni, dispune sancționarea activității desfășurate de per-

soane fizice și juridice și este determinată, în principal, de individualizarea naturii juri-

dice a faptei săvârșite care, prin producerea ei, încalcă o normă legală.

(2) O.G. nr. 137/2000, pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, cu modificările și completările ulterioare.248

(3) O.G. nr. 26/2000, cu privire la asociații și fundații, cu modificările și com-

pletările ulterioare.

248 OG 137 2000 actualizata prin: OUG 75/2008 - privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor

aspecte financiare în sistemul justiţiei 11 aprilie 2009 Monitorul Oficial 462/2008; Decizie curtea con-

stituþionalã - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din OG 137/2000 privind

prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare 18 noiembrie 2008 Monitorul Oficial

774/2008; Decizie curtea constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.

1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de dis-

criminare 16 iulie 2008 Monitorul Oficial 537/2008; OUG 75/2008 - privind stabilirea de măsuri pentru

soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei 20 iunie 2008 Monitorul Oficial 462/2008;

http://legeaz.net/og-137-2000-discriminare/

389

Cauzele și condițiile care generează sau favorizează comiterea infracțuni-

lor de acest gen:

a) necunoașterea legislației în acest domeniu ori aplicarea incorectă a norme-

lor legislative care sancționează faptele cu referire la această linie de muncă;

b) neasigurarea lăcașurilor de cult cu sisteme de alarmă antiefracție și sisteme

de protecție mecano-fizice corespunzătoare;

c) insuficienta pregătire antiinfracțională a populației;

d) procurarea și valorificarea cu ușurință a bunurilor, materialelor și obiectelor

destinate popularizării ideologiilor cu caracter mistic, legionar, fascist, fără a exista

posibilitatea controlului corespunzător asupra acestor activități;

e) agresivitatea ridicată a liderilor și ideologilor care aparțin unor organizații,

grupuri sau secte de sorginte anarhică, mistică sau satanistă de a atrage, sub diverse

forme, un număr cât mai mare de adepți;

f) posibilitatea de informare rapidă a persoanelor interesate, prin sistemul In-

ternet, mass-media și dorința de a aplica, din teribilism, debusolare sau curiozitate, pre-

ceptele unor noi ideologii.

Activitatea de prevenire.

Prevenirea comiterii de infracțiuni în domeniul rasismului, xenofobiei, extre-

mismului, a altor forme de intoleranță și a satanismului, se realizează prin următoarele

activități:

- identificarea operativă a persoanelor pretabile să comită infracțiuni din con-

vingeri politice, ideologice, mistice cu referire la acest gen de fapte și cunoașterea ele-

mentelor infractoare voiajoare, a minorilor fără supraveghere și persoanelor cu mod de

trai parazitar (sunt frecvente situațiile în care astfel de elemente, staționează în clădiri

aflate în construcție și ulterior au fost abandonate lucrările, subsoluri, tuneluri subtera-

ne citadine ș.a.);

- identificarea locurilor și mediilor favorabile comiterii de infracțiuni pe aceas-

tă linie de muncă și dispunerea unor măsuri adecvate de supraveghere a acestora, care

să conducă la cunoașterea și controlarea fenomenului infracțional în domeniu;

- Monitorizarea situațiilor existente în vederea obținerii de date de interes ope-

rativ cu privire la categoriile de persoane susmenționate și îmbunătățirea activității de

culegere de informații, prin toate mijloacele muncii de poliție;

- monitorizarea, conform instrucțiunilor polițienești, a tuturor persoanelor des-

pre care se dețin date că sunt predispuse a săvârși fapte ilicite în acest domeniu;

- efectuarea de acțiuni polițienești, pânde, descinderi la domiciliile persoanelor

suspectate de săvârșirea unor asemenea infracțiuni, tăinuitori și traficanți de bunuri,

materiale și obiecte interzise la deținere etc.;

- efectuarea de percheziții la domiciliile infractorilor identificați și altor per-

soane din anturajul acestora, despre care exista date și informații că au participat la


- cercetarea amănunțită a infractorilor depistați că au săvârșit infracțiuni folo-

sind același mod de operare și cu privire la alte cauze, pentru documentarea întregii


- luarea măsurilor de descurajare a elementelor infractoare, predispuse la comi-

terea de infracțiuni, prin aplicarea de sancțiuni contravenționale precum și prin popula-

rizarea, cu ajutorul mass-media, a cazurilor mai deosebite soluționate precum și a con-

secințelor care decurg din săvârșirea unei anumite fapte penale;

390

- atragerea la cooperare și a altor instituții publice sau private și efectuarea de

informări la instituțiile abilitate, pentru a desfășura activități de prevenire și combatere

a acestor fenomene cu pericol social ridicat, pentru a se dispune măsurile cele mai efi-

ciente, precum și semnalarea unor deficiențe constatate pe această linie.

- în vederea prevenirii infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului aparți-

nând unităților de cult religios, vor fi avute în vedere următoarele:

*cunoașterea și menținerea unei legături cât mai strânse cu reprezen-

tanții unităților de cult, acordarea de sprijin și consultanță în vederea identificării și

luării măsurilor cele mai adecvate pentru asigurarea pazei și securității bunurilor aflate

în inventarele acestor instituții;

* executarea sarcinilor prevăzute în Protocolul încheiat cu Patriarhia

Română, precum și a celor prevăzute în protocoalele încheiate cu alte comunități reli-

gioase legal constituite ;

* darea în consemn a lăcașurilor de cult, a cimitirelor, depozitelor și a

altor obiective aparținând cultelor religioase, la formațiunile de ordine publică, pentru a

fi incluse în itinerariile de patrulare ale echipajelor de siguranță publică;

* vor fi avute în vedere și sarcinile trasate de DIC și Direcția de Ordine Pu-

blică, pentru prevenirea si combaterea infracțiunilor săvârșite în dauna patrimoniul

cultului ebraic din România.

391

CAPITOLUL III

ATRIBUȚIILE SPECIFICE PRIVIND LINIA DE MUNCĂ

COMBATEREA RASISMULUI, XENOFOBIEI, EXTREMISMULUI

ȘI ALTOR FORME DE INTOLERANȚĂ.

Direcția Investigații Criminale, pentru cunoașterea și controlul fenomenului

infracțional pe această linie de muncă, prevenirea și combaterea faptelor ilegale de

acest gen, are următoarele atribuțiuni:

a) coordonează, sprijină, îndrumă și monitorizează structurile teritoriale cu

atribuțiuni de combaterea rasismului, xenofobiei, extremismului și altor forme de into-

leranță;

b) efectuează activități proprii de investigare și cercetare a infracțiunilor date

în competență;

c) analizează periodic și ori de câte ori este nevoie, situația operativă privind

faptele de natură penală și contravențională pe această linie de muncă, în scopul iniție-

rii unor măsuri eficiente de prevenire și combatere;

d) identifică cauzele, condițiile și factorii care au determinat, au înlesnit sau au

favorizat comiterea infracțiunilor date în competență, iar în baza concluziilor desprinse,

stabilește direcțiile de acțiune și măsurile ce urmează a fi întreprinse la nivel central și

teritorial;

e) armonizează mijloacele polițienești cu cele ale altor instituții de aplicare a

legii, similare sau corespondente la nivel național, european și internațional, prin:

- realizarea de baze informatizate la nivel național, pentru stocarea tuturor da-

telor și informațiilor de linie, care să cuprindă date despre: părțile vătămate, locul și

data comiterii faptelor, modurile de operare folosite de infractori, urme și date rezultate

din cercetarea la fața locului, rezultatul constatărilor tehnico-științifice și expertizelor

dispuse în cauze, persoane suspecte și informațiile obținute precum și orice alte date de

natură să ajute la soluționarea cauzelor penale cu autori necunoscuți;

- emiterea de pachete analitice, analize operaționale și strategice pentru struc-

turile teritoriale;

- asigurarea verificării informațiilor obținute.

f) efectuarea de activități informativ–operative și de cercetare în cazuri com-

plexe, privind grupări de infractori care acționează pe raza mai multor județe, cu mo-

duri de operare deosebite;

g) desfășurarea de activități de evaluare, sprijin și îndrumare la formațiunile de

poliție teritoriale, pentru direcționarea muncii, soluționarea cauzelor cu autori necunos-

cuți;

h) cooperarea permanentă cu reprezentanți ai Serviciului Român de Informații

și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, pentru efectuarea de schimb de

informații referitoare la persoanele fizice și juridice, organizațiile, grupările și grupurile

cu preocupări anarhice, mistice și sataniste, în vederea cunoașterii din timp a activități-

lor ce urmează a fi desfășurate de acestea, pentru a se lua măsurile de contracarare ce

se impun.

392

Ofițerii cu atribuții de linie din structurile teritoriale, efectuează următoa-

rele activități:

a) asigură cercetarea și investigarea evenimentelor produse în sfera de compe-

tență și a elementelor suspecte, a poziției deținute de acestea în cadrul grupărilor in-

fracționale identificate;

b) întocmește evidențe și albume foto cu elementele identificate. Aceste per-

soane vor fi luate în atenție pe bază de documente polițienești, pentru supraveghere și

documentare calificată a celor ce fac parte din organizațiile, grupurile și mișcările

anarhice, mistice sau sataniste, cu prioritate a liderilor și ideologilor acestora;

c) identifică, împreună cu alte structuri ale poliției, locurile frecventate sau

unde se practică ritualuri sataniste (ex. cimitire, clădiri în construcție abandonate, sub-

soluri părăsite, păduri, peșteri ș.a.) și dispune măsuri de încadrare a acestora cu agenți,

cu posibilități reale de cunoaștere a situației de fapt existente;

d) în locurile menționate, se vor organiza și efectua, în cooperare cu efectivele

de poliție de ordine publică, acțiuni și razii, și se va solicita primăriilor și lăcașurilor de

cult asigurarea cu pază, în special pe timp de noapte, a cimitirelor și locurilor unde de

regulă se desfășoară ritualuri sataniste sau în care au fost comise distrugeri de monu-

mente funerare;

e) analizează periodic fenomenul infracțional pe această linie și, în funcție de

constatările făcute, identifică măsuri pentru eficientizarea activităților ulterioare;

f) informează prompt și cooperează permanent cu instituțiile (prefecturile,

primăriile, inspectoratele școlare, direcțiile sanitare, unitățile cu profil neuropsihiatric,

instituțiile pentru protecția copilului ș.a.) implicate în prevenirea și combaterea faptelor

de rasism, xenofobie, extremism sau a mișcării sataniste, despre fenomenul infracțional

constatat;

g) împreună cu ofițerii din formațiunile de investigare a fraudelor, verifică sur-

sele de proveniență a unor donații materiale, modul în care sunt utilizate, pentru deter-

minarea scopului real al acestor donații;

h) cooperează permanent cu organele locale ale SRI și DGIPI, pentru efectua-

rea de schimb de informații, referitoare la persoanele fizice și juridice, organizațiile,

grupările și grupurile cu preocupări anarhice, mistice și sataniste, în vederea cunoaște-

rii din timp a activităților ilegale ce urmează a fi desfășurate de acestea, pentru a se lua

măsurile de contracarare ce se impun.

393

CAPITOLUL IV

SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂȚII PERSOANELOR FIZICE ȘI JURI-

DICE, ORGANIZAȚIILOR, GRUPĂRILOR ȘI MIȘCĂRILOR CU

PREOCUPĂRI ANARHICE, MISTICE SAU SATANISTE.

Datele și informațiile cu caracter operativ obținute în procesul muncii specifice

sau furnizate de alte structuri informative, sunt verificate de lucrătorii de poliție care au

în responsabilitate linia de muncă combaterea rasismului, xenofobiei, extremismului,

iar în raport de aspectele rezultate, cele care nu sunt de competența lor vor fi transmise

pentru exploatare unităților competente.

4.1. Identificarea și cunoașterea manifestărilor de acest gen în zona

de competență constituie prioritatea ofițerului care gestionează această linie de

muncă

Din momentul în care polițistul are cunoștință despre existența unor persoane

sau grupuri cu orientare anarhică, mistică sau satanistă, acesta se va documenta cu pri-

vire la numărul membrilor, locurile de întâlnire, persoanele care pot da mai multe amă-

nunte și dacă activitățile ce se desfășoară prezintă un real pericol social, etc.

Ofițerul care lucrează pe această linie, trebuie să procedeze la contactarea per-

soanelor fizice pentru obținerea datelor de interes operativ.

Se impune cunoașterea orientării ideologice a grupului identificat și dacă aces-

ta intră în contradicție cu legea.

Identificarea membrilor organizației, sectei sau al mișcării se realizează sub

următoarele aspecte:

- numărul acestora;

- orientarea doctrinară;

- profesie, ocupație – loc de muncă, studii;

- gradul de cultură, educație, nivel de inteligență;

- relațiile cu familia, cerc de prieteni și relațiile cu aceștia;

- antecedente penale;

- dacă au suferit de boli psihice;

- stări conflictuale în interiorul grupului

- consumul de alcool și substanțe stupefiante ș.a.

4.2. Considerații despre autorii infracțiunilor din domeniul combaterii ra-

sismului, xenofobiei, extremismului și ai mișcării sataniste

Cunoașterea persoanelor predispuse la săvârșirea acestor infracțiuni reprezintă

o prioritate în activitatea de prevenire și este esențială pentru elaborarea ipotezelor,

stabilirea cercului de suspecți, respectiv dispunerea măsurilor concrete care să conducă

la identificarea operativă a autorilor faptelor penale și recuperarea bunurilor sau a pre-

judiciului care au făcut obiectul infracțiunilor.

394

4.3. Categorii de persoane pretabile să comită astfel de fapte

- cele care au în preocupări comercializarea legală (prin societățile comer-

ciale specializate în acest sens) sau ilegală (comercianți ambulanți) a bunurilor de sor-

ginte extremistă, xenofobă, mistică, satanistă etc.;

- persoanele despre care există date sau informații că manifestă interes în

achiziționarea de astfel de materiale de propagandă sau bunuri în vederea introducerii /

scoaterii în / din țară sau în colecționarea acestora în diferite scopuri;

- persoane care frecventează zonele siturilor arheologice, locuri și medii si-

nistre, construcții părăsite, cimitire, cu predilecție în timpul nopții sau despre care se

obțin date că au astfel de preocupări;

- reprezentanți ai cultelor sau sectelor religioase sau asociațiilor de factură

mistică, gestionari de bunuri culturale mobile sau care intră în contact cu astfel de bu-

nuri;

- artiști plastici (pictori, restauratori și conservatori, absolvenți ai instituțiilor

de profil) sau alt gen de persoane care au preocupări vizibile în domeniul științelor ezo-

terice, mistice, sataniste, ai ideologiilor și doctrinelor anarhiste, rasiste, extremiste, le-

gionari, naziste și care ar putea fi implicate în propagarea acestora;

- elevi și studenți care sunt cunoscuți cu astfel de preocupări sau cu privire la

care există date și informații că valorifică bunuri și materiale de propagandă de factură

legionară, nazistă, anarhică, mistică sau ezoterică;

- persoanele cu antecedente penale, mai ales cele care au fost condamnate

pentru fapte cu referire la acest gen de infracțiuni;

- persoane despre care s-au obținut date și informații că sunt pretabile, să-

vârșesc sau pregătesc comiterea de infracțiuni datorită convingerilor de natură politică,

mistică sau satanistă și care aduc atingere valorilor sociale sau care prin activitățile

desfășurate constituie un real pericol;

- persoanele urmărite local sau general pentru sustragerea de la urmărirea

penală, arestarea preventivă ori executarea unor pedepse cu referire la comiterea de

asemenea infracțiuni;

- persoanele semnalate de polițiile altor state etc.

4.4. Modurile de operare folosite de infractorii care săvârșesc infracțiuni

în acest domeniu

Datorită multitudinii de infracțiuni care se pot săvârși cu referire la preocupări-

le și manifestările persoanelor fizice sau juridice, a organizațiilor, grupărilor și sectelor

de sorginte anarhică, extremistă, xenofobă sau rasistă și a diversității acestora, moduri-

le de operare sunt în funcție de sfera în care pot apărea. Astfel, paleta de comitere de

infracțiuni pe această linie cuprinde fapte de natură penală de mare violență, de furt, de

distrugere a monumentelor istorice, a cimitirelor, profanare de morminte, în cadrul

unor ritualuri sau ca modalitate de intimidare sau răzbunare ori de comitere a infracțiu-

nilor de natură economică (delapidare, gestiune frauduloasă, evaziune fiscală, infracți-

uni la Legea contabilității) etc.

Cazuistica faptelor de natură penală existentă până în prezent pe această linie

de muncă nu permite formularea unui ghid orientativ.

395

4.5. Cauzele și împrejurări care generează sau favorizează comiterea in-

fracțiunilor de acest gen

- necunoașterea legislației în acest domeniu ori aplicarea incorectă a normelor

legislative care sancționează faptele cu referire la această linie de muncă;

- neasigurarea lăcașurilor de cult cu sisteme de alarmă antiefracție și sisteme de

protecție mecano-fizice corespunzătoare;

- insuficienta pregătire antiinfracțională a populației;

- procurarea și valorificarea cu ușurință a bunurilor, materialelor și obiectelor

destinate popularizării ideologiilor cu caracter mistic, legionar, fascist, fără a exista

posibilitatea controlului corespunzător asupra acestor activități;

- agresivitatea ridicată a liderilor și ideologilor care aparțin unor organizații,

grupuri sau secte de sorginte anarhică, mistică sau satanistă de a atrage, sub diverse

forme, un număr cât mai mare de adepți;

- posibilitatea de informare rapidă a persoanelor interesate, prin sistemul Inter-

net, mass-media și dorința de a aplica, din teribilism, debusolare sau curiozitate, pre-

ceptele unor noi ideologii.

4.6. Activitatea de prevenire, evidența și analiza acestei activități

Prevenirea comiterii de infracțiuni în domeniul rasismului, xenofobiei, extre-

mismului, a altor forme de intoleranță și a satanismului se realizează prin următoarele

activități:

- identificarea operativă a persoanelor pretabile să comită sau care au săvâr-

șit infracțiuni din convingeri politice, ideologice, mistice, cu referire la acest gen de

fapte;

- cunoașterea elementelor infractoare voiajoare, a minorilor fără supraveghe-

re și persoanelor cu mod de trai parazitar (sunt frecvente situațiile în care astfel de ele-

mente staționează în clădiri aflate în construcție la care ulterior au fost abandonate lu-

crările, subsoluri, tuneluri subterane citadine);

- identificarea locurilor și mediilor favorabile comiterii de infracțiuni pe

această linie de muncă și dispunerea unor măsuri adecvate de supraveghere a acestora,

care să conducă la cunoașterea și controlarea fenomenului infracțional în domeniu;

- cooperarea cu societatea civilă în vederea obținerii de date de interes ope-

rativ cu privire la categoriile de persoane sus-menționate și îmbunătățirea muncii de

poliție;

- monitorizarea sau supravegherea tuturor persoanelor despre care se dețin

date că sunt predispuse a săvârși fapte ilicite în acest domeniu;

- efectuarea de supravegheri operative, pânde, descinderi la domiciliile per-

soanelor suspectate de săvârșirea unor asemenea infracțiuni, tăinuitori și traficanți de

bunuri, materiale și obiecte interzise la deținere etc.;

- efectuarea de percheziții la domiciliile infractorilor identificați și altor per-

soane din anturajul acestora, despre care există date și informații că au participat la


- cercetarea amănunțită a infractorilor depistați că au săvârșit infracțiuni fo-

losind același mod de operare și cu privire la alte cauze, pentru documentarea întregii


396

- aplicarea măsurilor de descurajare a elementelor infractoare, predispuse la

comiterea de infracțiuni, prin aplicarea de sancțiuni contravenționale, precum și prin

popularizarea, cu ajutorul mass-media, a cazurilor mai deosebite soluționate, precum și

a consecințelor care decurg din săvârșirea unei anumite fapte penale;

- atragerea la cooperare și a altor instituții publice sau private și efectuarea

de informări la instituțiile abilitate, pentru a desfășura activități de prevenire și comba-

tere a acestor fenomene cu pericol social ridicat, pentru a se dispune măsurile cele mai

eficiente, precum și semnalarea unor deficiențe constatate pe această linie;

- colaborarea permanentă cu formațiunile de O.P., I.F., C.C.O, precum și cu

structurile teritoriale ale SRI și D.I.P.I.:

o asigurarea pazei obiectivelor, bunurilor și valorilor, conform prevederilor

legislației în vigoare;

o darea în consemnul patrulelor de siguranță publică a locurilor și mediilor în

care pot fi săvârșite asemenea infracțiuni;

o efectuarea de controale economice la instituțiile, sediile unităților de cult re-

ligios și la societățile comerciale, despre care se dețin date că valorifică bunuri interzise

de legislația în vigoare;

o cooperarea cu IGPF și Autoritatea Națională a Vămilor, pentru prevenirea

introducerii/scoaterii în/din țară a materialelor de propagandă de factură fascistă, ex-

tremistă sau xenofobă și obținerea de date și informații de interes operativ cu privire la

persoanele care trec frontiera română și care fac obiectul liniei de muncă sau au fost

depistate la punctele de frontieră având asupra lor materiale cu conținut ideologic ra-

sist, fascist, extremist, xenofob și satanist.

În vederea prevenirii infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului aparținând

unităților de cult religios vor fi avute în vedere următoarele:

a) cunoașterea și menținerea unei legături cât mai strânse cu reprezentanții

unităților de cult, acordarea de sprijin și consultanță în vederea identificării și luării

măsurilor cele mai adecvate pentru asigurarea pazei și securității bunurilor aflate în

inventarele acestor instituții;

b) executarea sarcinilor prevăzute în Protocolul încheiat cu Patriarhia Română,

precum și a celor prevăzute în protocoalele încheiate cu alte comunități religioase legal

constituite;

c) darea în consemn a lăcașurilor de cult, a cimitirelor, depozitelor și a altor

obiective aparținând cultelor religioase, la formațiunile de ordine publică, pentru a fi

incluse în itinerariile de patrulare ale echipajelor de siguranță publică;

d) vor fi avute în vedere și sarcinile trasate prin Planul de măsuri nr.S/78191

din 16.06.2006, elaborat în comun de DIC și Direcția de ordine publică, pentru preve-

nirea și combaterea infracțiunilor săvârșite în dauna patrimoniului cultural ebraic din

România.

În vederea îmbunătățirii activității de prevenire și soluționare a infracțiunilor

de natură judiciară pe această linie de muncă urmează a se executa și alte măsuri: iden-

tificarea grupărilor de infractori, documentarea permanentă și temeinică a activităților

infracționale a acestora; constituirea bazelor de date privind elementele infractoare și

ținerea acestora în actualitate pentru o exploatare eficientă; centralizarea informațiilor

în sistemul Camas pentru elaborarea și exploatarea eficientă a pachetelor analitice, hăr-

ților relaționale și analizelor operaționale, precum și gestionarea problematicii grupări-

lor de infractori, în vederea implementării acestora în sistemele Camas, Imagetrak și

397

AFIS 2000; analiza cauzelor cu AN, gruparea lor după moduri de operare și alte simili-

tudini, a informațiilor și datelor obținute din investigații pentru realizarea unei docu-

mentări pe ansamblul fenomenului infracțional și dispunerea de măsuri corespunzătoa-

re; acordarea unei atenții deosebite activității de cercetare la fața locului, pentru identi-

ficarea tuturor categoriilor de urme, în special a celor biologice pentru exploatare prin

ADN.

4.7. Evidența și analiza muncii pe linia prevenirii și combaterii infracțiu-

nilor de rasism, xenofobie, extremism

Pentru asigurarea cunoașterii permanente a situației operative, a activităților

desfășurate, a legislației pe această linie, polițiștii desemnați vor înființa mape docu-

mentare care vor cuprinde următoarele:

- legislația în domeniu;

- ordinele, dispozițiile și instrucțiunile primite de la eșaloanele superioare;

- evidența locurilor, mediilor, zonelor și obiectivelor de interes operativ;

- dosarele de obiectiv;

- evidența privind munca specială;

- evidența lucrărilor și cauzelor penale cu autori necunoscuți aflate în lucru

propriu cât și a celor de acest gen aflate la polițiștii care desfășoară activități pe raza de

competență;

- evidența persoanelor care au legătură cu lucrările și cauzele penale sus-

menționate, date în urmărire locală, generală sau internațională;

- evidența celorlalte lucrări (diverse, secret, petiții) aflate în lucru propriu

privind domeniul liniei de muncă;

- evidența cazurilor aflate în atenție și control;

- evidența activităților preventive (planuri de acțiune și rezultatul acestora,

sancțiuni contravenționale aplicate și acțiuni executate în comun cu specialiștii institu-

țiilor implicate, informări către celelalte instituții cu atribuții în domeniu, prezentări de

cazuri în mass-media);

- analize efectuate pe diverse cazuri sau a situației operative în anumite peri-

oade de timp.

4.8. Activitatea de cercetare și probare a infracțiunilor pe această linie de

muncă

În soluționarea lucrărilor și cauzelor penale date în competența formațiunilor

de investigații criminale spre soluționare se aplică dispozițiile de linie emise până în

prezent și metodologiile de lucru specifice pentru fiecare gen de infracțiune care fac

obiectul cercetării și documentării în vederea realizării probațiunii.

Primirea plângerilor, sesizărilor și denunțurilor privind săvârșirea de fapte de

natură penală la acest gen de infracțiuni se realizează în condițiile prevăzute de legisla-

ția în vigoare, ordinele MAI și dispozițiile IGPR emise pentru reglementarea acestei

activități.

Raportarea evenimentului privind săvârșirea unei infracțiuni de acest gen se va

efectua în condițiile prevăzute de Ordinul MAI nr.0912/1999 modificat și completat de

Ordinul MAI nr.0342/2002.

398

A. Cercetarea la fața locului se va efectua cu responsabilitate și profesiona-

lism în vederea identificării și ridicării tuturor categoriilor de urme;

B. Cu ocazia cercetării la fața locului se va urmări stabilirea:

- locului și timpului comiterii;

- metodelor, mijloacelor și modurilor de operare prin care au acționat infractorii;

- bunurilor și valorilor distruse sau sustrase, cu descrierea amănunțită a acesto-

ra, punându-se accent pe obținerea fotografiilor acestora, în situația existenței lor;

- urmelor produse;

- martorilor oculari sau a persoanelor care pot furniza date utile cercetărilor;

- cauzelor și condițiilor care au favorizat comiterea de infracțiuni;

C. Când situația impune și permite, se va folosi câinele de urmă;

D. Cercetarea locului faptei se face concomitent cu efectuarea de investigații

atât în zona comiterii infracțiunii cât și pe traseul indicat de victime, martori oculari ori

parcurs de câinele de urmărire iar rezultatul acestora va fi consemnat într-un proces-

verbal;

E. Audierea victimelor se va face cât mai amănunțit, cu respectarea regulilor

de procedură penală;

F. Audierea martorilor, ascultarea și consemnarea declarațiilor acestora se va

face cu indicarea cât mai exactă a datelor de care au cunoștință în legătură cu cazul și

modul în care au luat cunoștință despre acestea;

G. Autorii vor fi audiați în amănunțime cu privire la infracțiunea comisă, bunu-

rile și valorile sustrase, mijloacele folosite la săvârșirea faptei, cu respectarea regulilor

procedurale prevăzute de legislația în vigoare iar în cazul negării faptei se va proceda

la efectuarea de recunoașteri din grup a acestora, de către victime și martori, confrun-

tări cu aceștia, cât și testarea cu tehnica poligraf;

H. Efectuarea de constatări sau expertize tehnico-științifice, în mod obligato-

riu, pentru toate obiectele, instrumentele, înscrisurile sau alte categorii de urme găsite

și ridicate de la fața locului;

I. Prezentarea victimelor ori martorilor a albumelor foto și a casetelor video

cu infractorii din evidențele unităților de poliție cunoscuți cu moduri de operare ase-

mănătoare și obligatoriu actualizarea permanentă a acestor evidențe;

J. Dacă autorii au fost identificați dar au dispărut din localitățile de domiciliu

sau de reședință, se va proceda urgent la darea lor în urmărire (art521, C.p.) și punerea

în consemn la punctele de trecere a frontierei iar când infractorii se deplasează cu auto-

turisme se va face mențiune expresă despre acest lucru;

K. In situațiile cu referire la fapte de natură penală sau contravențională și

evenimente constatate pe linie de rasism, xenofobie, extremism, satanism și secte reli-

gioase ilegale sau care funcționează sub formă de asociații se va proceda la informa-

rea DIC prin:

a) telex - conform procedurilor stipulate în raportarea evenimentelor;

b) fișă de caz, care va fi înaintată în termen de 15 zile de la comiterea faptei și

va cuprinde în mod obligatoriu următoarele rubrici:

■ numărul de înregistrare;

■ datele de identificare ale părții vătămate (persoană fizică sau juridică);

■ nume, prenume (denumire), adresă (sediu), ocupație, calitatea persoanei care

reclamă;

■ data, ora și locul comiterii faptei;

399

■ scurt istoric - descrierea pe scurt a faptei și a modului de operare;

■ valoarea prejudiciului;

■ descrierea bunurilor furate sau distruse;

■ rezultatul cercetării la fața locului, al primelor verificări și investigații efec-

tuate, informații despre autori sau persoanele incluse în cercul de bănuiți, conexiuni cu

alte cauze;

■ categorii de urme rămase în evidență (urme papilare, urme de încălțăminte,

urme biologice, urme ale instrumentelor de spargere, corpuri delicte ridicate);

■ fotografii, desene sau schițe ale bunurilor sustrase sau distruse, pentru im-

plementarea în baza de date;

■ gradul, numele și prenumele, unitatea și formațiunea din care face parte lu-

crătorul de poliție care instrumentează cauza.

În situația în care lucrarea sau cauza penală este repartizată pentru soluționare

la serviciile de investigații criminale din cadrul inspectoratelor județene de poliție sau

DGPMB, fișa de caz va fi completată în două exemplare, din care unul va fi înaintat la

IGPR - DIC iar unul va rămâne asupra polițistului care instrumentează cazul.

În cazul în care lucrarea sau cauza penală se află în lucru la alte unități de poli-

ție decât serviciile de investigații criminale din cadrul inspectoratelor județene de poli-

ție sau DGPMB, fișa de caz se va întocmi în trei exemplare, din care unul va rămâne

asupra lucrătorului care instrumentează cazul, unul va fi înaintat serviciului de profil

din cadrul IGPR - DIC iar unul va fi înaintat SIC pe a cărui rază s-a comis fapta (la

Poliția Capitalei - dacă fapta a fost săvârșită pe raza municipiului București), urmând

să fie păstrat de lucrătorul de poliție care răspunde de linia de muncă.

Fiecare exemplar al fișei de caz va fi semnat de către lucrătorul care a întocmit-

o și șeful nemijlocit al acestuia și va fi aprobată de către șeful unității sau adjuncții

acestuia;

L. Investigațiile și verificările constituie principalele metode folosite de către poli-

țiști în activitățile imediate de identificare a autorilor, de recuperare a bunurilor care, în bu-

nă parte, vor fi orientate de datele obținute cu ocazia efectuării cercetării la fața locului,

audierii victimelor și martorilor. În situația în care victimele și martorii nu au avut posibili-

tatea să furnizeze date suficiente, investigațiile și verificările vor fi efectuate în locurile și

mediile frecventate de elementele pretabile la săvârșirea de infracțiuni.

Investigații și verificări se vor efectua și la IGPF, în legătură cu persoanele și

autoturismele care au tranzitat frontiera de stat, precum și la birourile vamale;

M. Executarea de supravegheri operative, pânde și utilizarea surselor de in-

formare:

- în locurile sau zonele vizate se vor efectua supravegheri operative, avându-se

în vedere datele operative și persoanele aflate în atenție;

- în funcție de situația operativă, se vor organiza și executa pânde, capcane, ca-

re să se finalizeze cu prinderea în flagrant a autorilor;

- concomitent, vor fi utilizați și informatorii din legătură, care vor fi instruiți cu

datele necesare, în primul rând asupra semnalmentelor autorilor, natura și caracteristi-

cile bunurilor și obiectelor aflate în atenție, a autoturismelor pe care le folosesc pentru

deplasare, în scopul culegerii și furnizării de informații operative care să conducă la

identificarea acestora;

N. Executarea de acțiuni, controale și razii. Cu această ocazie se vor avea în

vedere următoarele:

400

în cazurile în care infracțiunile au fost comise de autori necunoscuți dar s-

au stabilit semnalmentele acestora ori s-au întocmit portretele robot, se va proceda la

folosirea acestor mijloace și metode de muncă în locurile și mediile frecventate de

elemente ce au săvârșit sau sunt pretabile la comiterea de asemenea fapte;

se va urmări identificarea de persoane cu semnalmente asemănătoare cu ce-

le ale autorilor, după care se va trece la verificarea și cercetarea acestora;

se va urmări depistarea elementelor urmărite care se sustrag cercetărilor,

arestării preventive ori executării unor pedepse pentru comiterea unor fapte asemănă-

toare;

O. Cercetarea infractorilor identificați în alte cauze:

se va urmări cercetarea acestora și cu privire la fapte ce sunt rămase inițial

cu autori necunoscuți;

se va efectua cercetarea acestora cu maximă exigență, pentru stabilirea în-

tregii activități infracționale, precum și pentru obținerea de informații despre autori și

faptele avute în atenție;

se va realiza schimbul de informații și colaborarea formațiunilor de poliție

cu alte structuri ale MAI;

P. Elaborarea ipotezelor, formarea și verificarea cercurilor de bănuiți în cazuri-

le rămase cu autori necunoscuți:

■ se va realiza analiza activităților desfășurate pentru stabilirea priorităților și

măsurilor ce urmează a fi întreprinse;

■ ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obținute iar

cercurile de bănuiți vor fi formate din persoane care fac parte, de regulă, din următoa-

rele categorii:

cele cu antecedente penale, cunoscute cu mod de operare similar sau infrac-

tori primari, mai ales din rândul elementelor fără ocupație și al tinerilor semnalați in-

formativ că săvârșesc fapte de acest gen;

care corespund semnalmentelor autorilor stabilite în cauză ori prezentate,

chiar și incert, de către victime și martori;

persoanele indicate ca suspecți de faptul că dețin obiecte din cele furate sau

care puteau produce urmele relevate cu ocazia cercetării la fața locului ori pe parcursul

altor verificări, care manifestă un interes nejustificat față de mersul cercetărilor;

persoanele semnalate informativ sau despre care s-a stabilit din investigații

și verificări că au fost prezente în zona locului faptei, anterior, în timpul sau ulterior

comiterii infracțiunii ori au avut o atitudine suspectă în timpul efectuării cercetării la

fața locului;

care nu justifică timpul în perioada comiterii faptei ori îl justifică cu lux de

amănunte, în mod nefiresc de exact;

cele la domiciliul cărora a condus câinele de urmă. Persoanele incluse în

cercurile de suspecți vor fi verificate folosindu-se întreaga gamă a activităților infor-

mativ-operative și de cercetare (investigații prin serviciul specializat, filaj, intercepta-

rea convorbirilor telefonice, studierea listing-ului apelurilor telefonice, comparări ale

impresiunilor papilare, audieri și verificarea alibiului, testul poligraf, efectuarea de re-

cunoașteri din grup, confruntări) care asigură eficiență maximă la identificarea autori-

lor și administrarea probatoriului.

401

EXPLICAȚIILE DEX-ULUI ALE TERMENILOR UTILIZAȚI

EXTREMISM - Atitudine și concepție unilaterală exagerată, rigidă care pre-

conizează ultraradicalizarea unor idei și tendințe politice;

RASISM – 1. Teorie social politică, care susține, ideea inegalității biologice și

intelectuale a raselor umane. 2. Ură, dușmănie față de oamenii de altă rasă;

XENOFOBIE - Ură, aversiune față de persoane de altă naționalitate/persoane

sau față de tot ce este străin;

ANTISEMIT/Ă – 1. Doctrină sau atitudine îndreptată împotriva evreilor căro-

ra li se contestă drepturile cetățenești în cadrul națiunii în care trăiesc; 2. Formă a șovi-

nismului rasist care susține o atitudine de intoleranță față de evrei;

FASCISM-Ideologie și mișcare politică de extremă dreaptă, rasistă.

402


CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE

ȘI SĂNĂTĂȚII

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII,

INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII


1.2. Principalii factori criminogeni specifici infracțiunilor contra vieții

1.3. Rolul victimei în drama judiciară

CAPITOLUL II

FACTORII CARE DETERMINĂ MORȚILE VIOLENTE

ORI LEZAREA SĂNĂTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII CORPORALE

2.1. Factorii mecanici

2.2. Factorii fizici

2.3. Factorii chimici (substanțe toxice)

2.4. Factorul biologic

2.5. Factorul psihic

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE ȘI DE CERCETARE DESFĂȘU-

RATE ÎN VEDEREA IDENTIFICĂRII AUTORILOR INFRACȚIUNILOR

CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII

3.1. Primele măsuri ce se întreprind de către organele de poliție în cazul sesiză-

rii comiterii unor astfel de infracțiuni


3.3. Examinarea medico-legală a cadavrului

3.4. Valorificarea urmelor

3.5. Analiza informațiilor și datelor obținute din investigații, interpretarea con-

statărilor făcute la fața locului, din examinările medico-legale și ale urmelor; stabilirea

modului de operare și a mobilului. Elaborarea ipotezelor. Formarea cercului de bănuiți

3.6. Specificul activității de culegere a informațiilor și al investigațiilor pentru

descoperirea autorilor

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII INFORMATIV-OPERATIVE PENTRU PRE-

VENIREA RECRUDESCENȚEI INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII, IN-

TEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII PERSOANEI

CAPITOLUL V

OMORUL COMIS PE RAZA MUNICIPIULUI SIBIU ÎN ANUL 2002, VICTI-

MĂ FIIND CETĂȚEANUL GERMAN R.K.HEINTZ DE 57 ANI, DE CĂTRE-

NUMIȚII Ș.C.MARIAN ȘI P.M.DAN, AMBII DIN MUNICIPIUL PLOIEȘTI

403

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA

VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relațiilor

sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub

totalitatea atributelor sale – viață, integritate corporală, inviolabilitate sexuală, libertate,

demnitate. De asemenea, aceste infracțiuni au și un obiect juridic special, constituit din

relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele esențiale ale persoanei luate în parte

și privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor. Activitatea infracțională

îndreptată împotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei, fiind indi-

ferent dacă corpul aparține unei persoane tinere ori în vârstă, sau dacă persoana se află

în deplinătatea facultăților mintale.

Subiect activ nemijlocit al infracțiunilor contra persoanei poate să fie orice per-

soană, totuși, în anumite cazuri, legea cerând o anume calitate pentru existența infracți-

unii. De asemenea, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viață, integritate

corporală, sănătate, libertate sau demnitate a fost lezată prin săvârșirea infracțiunii.

În ceea ce privește latura obiectivă a acestor infracțiuni, s-a statuat că, sub as-

pectul elementului material, aceste infracțiuni se comit prin acțiune, între aceasta și

urmarea imediată trebuind să se stabilească raportul de cauzalitate.

Sub aspectul laturii subiective, în ceea ce privește forma de vinovăție, infracți-

unile contra persoanei pot fi săvârșite cu intenție, cu praeterintenție sau din culpă, mo-

bilul și scopul neavând relevanță pentru existența infracțiunii, ci doar pentru dozarea

pedepsei.


Ceea ce caracterizează în principal pericolul social al acestor infracțiuni îl con-

stituie lezarea valorilor sociale care privesc existența și securitatea fizică a persoanei.

Această atingere poate avea ca urmare consecința cea mai gravă, stingerea vieții, de-

numită generic OMUCIDERE.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere

vieții este deosebit de ridicat, punându-se în primejdie în special conviețuirea socială.

Codul penal incriminează faptele privitoare la viața și integritatea corporală în

raport de calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, mobilul și modul în care au fost

comise.

1.2. Principalii factori criminogeni specifici infracțiunilor contra vieții

Principalii factori sunt de ordin intern (endogeni) – temperamentul, caracterul,

ereditatea, inteligența, pasiunile, starea psihică, educația și factori externi (exogeni) –

gradul de civilizație, deficiențele de integrare socio-profesională, situațiile conflictuale.

Alți factori criminogeni pot fi și factorii declanșatori (imediați), cum sunt:

404

consumul exagerat de băuturi alcoolice;

conflictele spontane;

exacerbarea unor vechi sentimente de ură sau răzbunare;

încăierările între grupuri sau perechi;

relațiile extraconjugale etc.

1.3. Rolul victimei în drama judiciară

Analizate din punct de vedere al gradului lor de responsabilitate în declanșarea

faptelor violente, victimele permit o clasificare după cum urmează:

victima care nu are nici o legătură cu infractorul;

victima provocatoare, care în faza preinfracționară a greșit, cu sau fără voie,

față de infractor;

victima care precipită acțiunea infracționistă, care prin comportament îl is-

pitește sau îl provoacă pe infractor;

victime slabe sub aspect biologic (copii, femei, bătrâni etc.);

persoane care se autovictimizează (jucătorii de cărți, barbut, consumatorii

de droguri, bețivii etc.).

405

CAPITOLUL II

FACTORI CARE DETERMINĂ MORȚILE VIOLENTE ORI

LEZAREA SĂNĂTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII CORPORALE

2.1. Factorii mecanici

În categoria factorilor mecanici se întâlnesc traumele mecanice, asfixiile meca-

nice și traumatismele provocate prin folosirea armelor de foc sau explozivilor.

a) Traume mecanice – cuprind o totalitate de modificări anatomice și funcțio-

nale de ordin intern sau extern la care este expus organismul unei persoane. Pe primul

plan în producerea acestui traumatism se situează folosirea obiectelor contondente și a

armelor albe.

b) Asfixii mecanice – prin asfixie se înțelege starea critică a unui organism da-

torită opririi forțate a respirației și stânjenirii circulației sanguine către creier, prin

aceasta ajungându-se la moarte sau vătămarea integrității corporale.

Asfixiile mecanice se pot produce prin spânzurare, strangulare, sufocare, com-

primarea toracelui și înecare, precum și prin comprimarea toracelui cu o forță mecani-

că.

c) Traumatismele prin folosirea armelor de foc sau a explozivilor – trauma-

tismele produse prin astfel de mijloace interesează mai ales cutia craniană, toracele,

abdomenul sau gâtul victimei.

2.2. Factorii fizici

Pentru săvârșirea infracțiunilor contra vieții, sănătății ori integrității persoanei

se pot folosi efectele unor agenți fizici cum ar fi: frigul, căldura, electricitatea, radiațiile

ionizante etc.

a) frigul (refrigerarea) – provoacă scăderea temperaturii centrale a corpului

sub limita normală;

b) căldura – efectele căldurii se manifestă asupra întregului organism (insola-

ție și șoc termic) sau local (pe o suprafață limitată);

c) electricitatea – reprezintă alt factor fizic care provoacă moartea sau vătăma-

rea și acționează atât sub formă de curent continuu (peste 500 V) cât și alternativ (peste

200 V);

d) radiațiile ionizante – prin nerespectarea prevederilor tehnice la exploatare a

surselor de raze X, Alfa, Beta și Gama se poate cauza moartea.

2.3. Factorii chimici (substanțe toxice)

Prin toxic se înțelege orice substanță care, introdusă în organism în cantități re-

duse, provoacă alterări funcționale sau leziuni, determinând o stare patologică denumi-

tă intoxicație.

406

2.4. Factorul biologic

Poate fi utilizat în comiterea infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei

prin administrarea culturilor microbiene patogene sau extractelor microbiene în ali-

mente, băuturi ori pe altă cale.

2.5. Factorul psihic

Constă în blocarea funcției unui organ vital pe un fond de boală preexistentă,

ca urmare a unui șoc psihic de mare intensitate, creat intenționat de către făptuitor.

407

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚI INFORMATIV-OPERATIVE ȘI DE CERCETARE

DESFĂȘURATE ÎN VEDEREA IDENTIFICĂRII AUTORILOR

INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE

ȘI SĂNĂTĂȚII.

Întreaga activitate trebuie să fie marcată de o disciplină exemplară, dăruire,

perseverență și optimism, pornind de la convingerea că acțiunea autorului nu a putut să

fie perfectă.

Având în vedere varietatea tipurilor de moarte violentă este imposibil de a re-

comanda o modalitate general valabilă care să se aplice în orice condiții, dar se pot ela-

bora principii ce urmează a fi adaptate la condițiile fiecărui caz în parte.

3.1. Primele măsuri ce se întreprind de către organele de poliție în cazul

sesizării comiterii unor astfel de infracțiuni

a) Obținerea unor date cât mai complete cu privire la eveniment.

Imediat după sesizare, ofițerul trebuie să-și noteze o serie de date care uneori

pot părea fără rost, dar care au o importanță vitală în desfășurarea ulterioară a cercetări-

lor:

data și ora sesizării;

mijlocul prin care s-a făcut aceasta;

numele și adresa celui care a făcut sesizarea;

locul săvârșirii faptei ori locul găsirii cadavrului;

numărul victimelor;

starea cadavrului etc.

Cu cât aceste date sunt mai complete, cu atât se pot crea condiții corespunză-

toare privind constituirea echipei de cercetare la fața locului, pregătirea mijloacelor

tehnico-științifice, organizarea urmăririi și prinderii infractorului.

b) Măsuri urgente ce trebuie executate de cadrele de poliție aflate sau sosite

primele la fața locului.

Ofițerul care a primit sesizarea poate da ordine referitoare la întreprinderea

unor măsuri urgente, ce nu suferă amânare, cadrelor de poliție existente sau sosite pri-

mele la fața locului.

Aceste măsuri trebuie să se refere în principal la salvarea victimelor rămase în

viață, paza perimetrului locului faptei, conservarea urmelor și a altor mijloace materia-

le de probă, identificarea martorilor, urmărirea și prinderea infractorilor.

Ajutorul medical trebuie acordat chiar când există riscul producerii unor modi-

ficări în câmpul infracțional, viața și sănătatea victimei având prioritate.

c) Raportarea evenimentului.

Ținându-se seama de multitudinea de activități care trebuie executate cu privire

la cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor de acest gen, o sarcină importantă ce

revine cadrelor de poliție ce iau cunoștință despre săvârșirea evenimentului este de a-l

408

raporta pe cale ierarhică, paralel cu celelalte măsuri privind asigurarea locului faptei,

conservarea urmelor etc.


Datele obținute cu ocazia cercetării la fața locului constituie și premisele obiec-

tive ale organizării întregii activități operative ce se desfășoară, concomitent sau ulteri-

or, pentru descoperirea autorilor și probarea vinovăției acestora.

a) Pregătirea pentru cercetarea la fața locului.

Prima măsură este anunțarea procurorului criminalist (care devine șeful echipei

de cercetare) despre existența evenimentului, care va colabora cu organele de poliție

pentru alcătuirea echipei.

Din echipă va face obligatoriu parte și un medic legist.

b) Primele măsuri ce se întreprind după sosirea la fața locului.

Esențială pentru realizarea unei cercetări eficiente este cooperarea perfectă în-

tre reprezentanții celor trei instituții implicate – parchet, poliție și rețeaua medico-

legală. Fiecare dintre aceștia desfășoară, concomitent sau succesiv activități specifice

care se întrepătrund sau se efectuează în comun și presupun o informare reciprocă

permanentă.

Din momentul sosirii la fața locului este necesar ca membrii echipei să desfă-

șoare activitățile ce se impun, cu respectarea regulilor tactice și procedurale rezultate

din prevederile legale și experiența practică.

Printre acestea, o deosebită importanță prezintă primele măsuri care se între-

prind imediat după sosirea la fața locului, după cum urmează:

– verificarea modului de îndeplinire a activităților preliminare de către cadre-

le de poliție sosite primele la fața locului;

– constatarea morții victimei;

– obținerea primelor informații cu privire la faptă;

– stabilirea modificărilor produse în ambianța existentă;

– efectuarea examinării generale a locului faptei;

– determinarea succesiunii și modului de cercetare;

– selecționarea martorilor existenți.

c) Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor împotriva

vieții, sănătății și integrității corporale.

Principala caracteristică a cercetării la fața locului în cauzele privind infracțiu-

nile contra vieții este complexitatea activităților ce se efectuează.

Cercetarea la fața locului se efectuează organizat și cât mai complet posibil.

Obligatoriu se va folosi câinele de urmărire pentru prelucrarea urmelor de miros.

Cercetarea trebuie efectuată cât mai minuțios, acordându-se atenție și lucrurilor

așa-zis mărunte, nelimitându-se în timp. Atunci când situația impune și permite, cerce-

tarea poate fi întreruptă și reluată ulterior, dispunându-se măsuri de asigurare a pazei

locului faptei.

Cu ocazia cercetării la fața locului se vor respecta anumite reguli:

recoltarea separat de probe din toate petele de sânge, în ideea de a se depista

eventual și urme de sânge care nu sunt ale victimei, dar pot fi ale agresorului;

409

ridicarea firelor de păr, atât a celor găsite în mâinile victimei cât și în alte

locuri și recoltarea probelor de comparații, de la victimă, separat, din diverse zone ale

corpului;

ridicarea depozitului subunghial de la degetele mâinilor victimei, ambalân-

du-se separat pentru fiecare deget;

ridicarea capetelor de țigări găsite în câmpul infracțiunii și ambalarea separat;

fixarea și ridicarea oricăror altor categorii de urme ce pot fi găsite la fața lo-

cului: bețe de chibrit, nasturi, fibre textile, pete suspecte, resturi de țesuturi umane etc.;

ridicarea oricărui alt obiect găsit în câmpul infracțiunii despre care se apre-

ciază că ar putea avea legătură cu fapta și ar putea să se constituie corp delict;

cercetarea cu atenție a locului de sub cadavru, care se poate solda cu găsirea

unor obiecte sau indicii de natură să ajute cercetările ulterioare;

stabilirea și consemnarea cu exactitate a tuturor elementelor care implică

împrejurări negative sau a detaliilor semnificative în acest sens;

amprentarea victimei și a celorlalte persoane care au avut acces în câmpul

infracțiunii;

în măsura în care este posibil, se vor stabili obiectele lipsă și se va face o

descriere amănunțită a acestora în vederea urmăririi lor;

examinarea atentă a îmbrăcămintei și a încălțămintei victimei, urmărindu-se

identificarea urmelor de rupere, tăiere, de sânge, păr, spermă, particule de noroi sau

praf, vegetale etc.;

recoltarea de secreție vaginală, conținut rectal și bucal, dacă există suspi-

ciuni de omor cu mobil sexual sau pe fondul unor relații homosexuale;

se va evita intrarea în câmpul infracțiunii a persoanelor neavenite.

d) Finalizarea cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului se finalizează prin întocmirea procesului verbal și a

schiței locului faptei, la care trebuie să-și aducă contribuția întreaga echipă, în funcție

de sarcinile ce le-au revenit, sub conducerea procurorului.

Procesul verbal trebuie să întrunească elementele generale de fond și formă și

trebuie să redea cu fidelitate și obiectivitate situația de fapt constatată, activitățile des-

fășurate, urmele descoperite și ridicate, poziția și leziunile cadavrului sau părțile din

acesta, starea obiectelor de încălțăminte și îmbrăcăminte, celelalte mijloace materiale

de probă ridicate etc. Procesul verbal de cercetare la fața locului este întregit cu planșe

fotografice cuprinzând imaginile fixate cu ocazia cercetării și fotogramele urmelor dac-

tiloscopice ridicate, cu schița locului faptei și procesul verbal întocmit de conducătorul

câinelui de urmărire.

3.3. Examinarea medico-legală a cadavrului

Rolul medicului legist care participă la cercetarea la fața locului nu se reduce

numai la constatarea realității morții victimei ci el va proceda la examinarea exterioară

a cadavrului, stabilind și descriind fidel leziunile, poziția lor orientată în raport cu cor-

pul victimei, forma, mărimea, culoarea, profunzimea etc., precum și la estimarea mo-

mentului producerii decesului.

Activitatea medicului este continuată prin efectuarea autopsiei, care se poate

face atât la laborator cât și la fața locului, când nu există posibilitatea ridicării și depla-

sării cadavrului.

410

În general, la autopsie medicul legist va avea în vedere următoarele aspecte pe

care trebuie să le clarifice:

felul morții (naturală sau violentă);

cauza medicală a morții;

leziunile existente, numărul, localizarea, forma, culoarea, profunzimea, di-

recția de aplicare;

mecanismul de producere a leziunilor, natura obiectelor sau instrumentelor

folosite;

raportul dintre leziuni și moartea victimei (cauzalitatea);

care dintre leziuni prezintă caracter de autoapărare;

caracterul vital sau post-mortal al leziunilor;

data morții.

3.4. Valorificarea urmelor

Urmele, microurmele și celelalte mijloace materiale de probă descoperite cu

ocazia cercetării la fața locului pot contribui la stabilirea situației de fapt și pot conduce

la identificarea autorilor infracțiunilor în măsura în care sunt valorificate corespunză-

tor, printr-o corectă interpretare a modului în care au fost produse, determinarea cate-

goriei din care fac parte, particularităților individuale.

Se pot dispune constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice efectuate

în laboratoare de specialitate și cu aparatura adecvată, având ca obiect următoarele:

urmele digitale, palmare sau plantare;

urmele de încălțăminte sau de mijloace de transport;

urmele instrumentelor de spargere, tăiere sau lovire;

urmele principale sau secundare privind armele de foc;

identificarea persoanelor după semnalmente;

identificarea antropologică a persoanelor după craniu și alte oase;

identificarea după voce și vorbire;

stabilirea omogenității (apartenenței) a două sau mai multe substanțe, soluri,

pelicule, metale sau alte urme de materii;

alte identificări de urme sau microurme prin folosirea unor metode fizice,

chimice sau din alte domenii.

În procesul valorificării urmelor este indicat să se promoveze în primul rând

metode nedistructive de analiză și numai ulterior, în lipsa altor posibilități, a celor de

natură distructivă.

3.5. Analiza informațiilor și datelor obținute din investigații, interpretarea

constatărilor făcute la fața locului, din examinările medico-legale și ale urmelor;

stabilirea modului de operare și a mobilului. Elaborarea ipotezelor. Formarea

cercului de bănuiți.

În toate cazurile de infracțiuni contra vieții, dacă în urma măsurilor întreprinse

inițial, concomitent sau imediat după cercetarea la fața locului nu s-a reușit identifica-

rea făptuitorilor este necesară organizarea activității informativ-operative pe baza unei

analize temeinice a tuturor datelor obținute până în acel moment.

411

În funcție de rezultatul activităților desfășurate se impune efectuarea analizei

cazului ori de câte ori aceasta este necesară.

Dat fiind pericolul social deosebit și gradul de complexitate al acestui gen de

fapte, este foarte important ca analiza datelor să se realizeze într-o viziune critică și

trebuie să se soldeze cu stabilirea modului de operare și a mobilului iar pe baza acesto-

ra să se elaboreze ipoteze de lucru și să se determine cercul de bănuiți.

a) Considerații privind specificul stabilirii modului de operare și al

mobilului.

Analiza situației operative pe această linie relevă că de multe ori, faptele se

comit pe fondul unor conflicte care degenerează, al unor scandaluri sau încăierări și

consumului excesiv de băuturi alcoolice.

Corelarea dintre modul de operare și mobil este dovedită și de acele așa-zise si-

tuații limită, când analiza datelor și informațiilor deținute indică două mobiluri posibi-

le, cum ar fi: jaf sau semnal, mobil sexual sau mobil bizar, răzbunare sau mobil bizar.

În cazurile în care apar date despre existența unor conflicte puternice între vic-

timă și alte persoane se poate admite ca posibil mobilul răzbunării.

Când în ansamblul datelor deținute rezultă unele acțiuni nefirești executate de

autor la locul faptei se impune considerarea împrejurării respective și admiterea unui

mobil bizar.

Împrejurarea că victimele sunt găsite imobilizate, cu legături la mâini și picioa-

re și chiar cu căluș, precum și prezența unor leziuni de tatonare ori molestare indică

mobilul jafului.

Elementele principale ale modului de operare se referă la: locul ales de autor

pentru săvârșirea faptei, timpul comiterii, vârsta, profesia și sexul victimelor, armele,

substanțele sau alte obiecte folosite, modul de ademenire sau de imobilizare a victimei,

felul pătrunderii la locul faptei, procedee de executare a unor activități infracționale,

modul de valorificare a bunurilor sustrase etc.

b) Elaborarea ipotezelor și formarea cercului de bănuiți.

Ipoteza este o anumită presupunere sau explicație ce se dă în legătură cu eve-

nimentul constatat pe baza rezultatelor analizei datelor obținute în urma cercetării la

fața locului, activitatea de culegere a informațiilor, investigațiilor, constatărilor tehni-

co-științifice și expertizelor medico-legale criminalistice sau de altă natură.

Elaborarea ipotezelor presupune un proces complex de gândire polițienească și

constituie o pârghie hotărâtoare în activitatea de identificare a autorilor.

În raport cu concluziile la care s-a ajuns privind modul de operare și mobilul

faptei, precum și cu ipotezele formulate se determină categoriile de persoane din care

vor fi nominalizate acelea ce se includ în cercul de bănuiți, după cum urmează:

rezultatul constatărilor tehnico-științifice și expertizelor criminalistice pri-

vind unele urme sau corpuri delicte ridicate din câmpul infracțiunii, care pot indica

sexul autorului, unele semnalmente ale acestuia, grupa sanguină, tipul (secretor sau

nesecretor) etc.;

concluziile medico-legale rezultate din examinarea și autopsia cadavrului;

unele date semnificative din ambianța locului faptei, din care ar putea rezul-

ta cunoașterea de către autor anterior agresiunii, relațiile victimei cu autorul, caracterul

premeditat sau spontan al evenimentului;

date și informații privind elemente cunoscute cu comportament agresiv vă-

zute în apropierea locului faptei sau care nu-și pot justifica timpul critic;

412

persoane cu comportament schimbat sau suspect după săvârșirea faptei;

persoane care corespund semnalmentelor stabilite în urma activităților des-

fășurate sau indicate de victimă ori martori;

persoane care au părăsit nejustificat localitatea după eveniment;

persoane despre care există date că fac cheltuieli nejustificate;

repetabilitatea unor aspecte ale modului de operare la mai multe cazuri din

evidență în care există persoane bănuite.

La determinarea cercului de bănuiți, în fiecare caz este important să se analize-

ze temeinic toate datele care motivează includerea lor în rândul suspecților.

c) Întocmirea planului de măsuri informativ-operative, criminalistice și de

cercetare.

Activitatea de soluționare a cauzelor cu AN privind infracțiunile contra vieții

constituie o sarcină de mare importanță pentru poliția judiciară. Se impune, de aceea,

întocmirea unui plan de măsuri care va cuprinde materializarea în sinteză a tuturor ac-

tivităților desfășurate, enunțarea ipotezelor formulate, a cercului de bănuiți și sarcinilor

informativ-operative, criminalistice și de cercetare ce trebuie executate în continuare

pentru verificarea ipotezelor și clarificarea situației persoanelor bănuite de comiterea

faptei. În cadrul planului de măsuri este necesar să se prevadă sarcini concrete, cu ter-

mene și responsabilități precise pentru fiecare ipoteză.

3.6. Specificul activității de culegere a informațiilor și al investigațiilor

pentru descoperirea autorilor.

În cazul cercetării cazurilor de infracțiuni contra vieții, prioritară devine activi-

tatea de investigare și culegere a informațiilor, care este realizată în principal de către

formațiunile judiciare.

Aceste activități indispensabile muncii de poliție urmăresc obținerea de date și

informații de natură să ducă la identificarea autorilor, martorilor și a mijloacelor mate-

riale de probă.

Cunoașterea cât mai amănunțită a modului de viață, a personalității și legături-

lor victimei are o deosebită importanță în procesul identificării infractorilor.

În general, prin investigații trebuie să se obțină următoarele date despre victimă:

– privind antecedentele penale, contravenționale sau medicale ale acesteia;

– privitoare la ultima prezență a victimei în viață, mișcarea sa în timp și spațiu

anterior producerii evenimentului, stabilirea itinerariului parcurs și a interferențelor ce

au avut loc pe acest traseu;

– cercul de relații, apropiate sau mai îndepărtate ale victimei;

– conflicte, recente sau mai vechi ale victimei, determinate de neînțelegeri

familiale sau de natură patrimonială, gelozie ori răzbunare;

– concepția și modul de viață al victimei, materializate în preocupări, atitu-

dini, caracter, temperament, comportare în familie și societate, credință religioasă;

– localități în care se deplasează, legături de acolo;

– bunuri de valoare, colecții pe care le-a posedat și au dispărut;

– persoane cărora victima li se confesa și ar putea relata despre eventualele

conflicte, amenințări.

413

În strânsă legătură cu problematica victimei și la fel de valoroase pentru soluți-

onarea cazurilor sunt datele și informațiile privind cercul de bănuiți, care trebuie să se

refere la:

situația personală (stare civilă, sănătate, temperament, familie, profesie,

obiceiuri, vicii etc.);

anturaj, persoane mai apropiate în care are multă încredere;

situații conflictuale;

relații cu victima și natura acestora;

prezența acestuia în locul evenimentului și în perioada de timp probabilă a

producerii faptei;

comportament schimbat sau suspect după data evenimentului;

dacă are obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de martor;

dacă fumează țigări de tipul celor găsite cu ocazia cercetării locului faptei;

dacă ține sau a posedat agenți vulneranți de tipul celor indicați de examina-

rea medico-legală;

dacă și-a confecționat, procurat din comerț sau din alte surse astfel de obi-

ecte sau materiale, substanțe toxice;

dacă după comiterea faptei a apărut cu leziuni, vestimentația ruptă sau păta-

tă de sânge ori alte substanțe, dacă a spălat ori dus la curățătorie astfel de obiecte.

În orașele cu un număr mare de locuitori, în scopul culegerii de date sau in-

formații utile, investigațiile pot fi efectuate de către formațiunile specializate, putând fi

utilizat și filajul.

414

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII INFORMATIV-OPERATIVE PENTRU

PREVENIREA RECRUDESCENȚEI INFRACȚIUNILOR CONTRA

VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII PERSOANEI

Periculozitatea socială deosebită a acestui gen de fapte presupune o permanen-

tă cunoaștere a factorilor criminogeni și luarea celor mai potrivite măsuri pentru înlătu-

rarea sau atenuarea influenței lor în așa fel încât să se realizeze o eficientă și reală pre-

venire. Alături de alte organe ale statului, prin atributele ce îi revin potrivit legii poliția

trebuie să desfășoare activitățile ce se impun în această direcție, astfel:

identificarea și tragerea la răspundere penală a tuturor celor ce comit fapte

prin care atentează la viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanelor;

în raport cu situația operativă specifică fiecărei zone sau localități, factorii

responsabili trebuie să asigure prezența forțelor de ordine în locurile, zilele și orele cele

mai potrivite, pentru a se realiza o prevenire eficientă;

combaterea consumului excesiv de băuturi alcoolice, a portului cuțitului ori

a altor arme pentru atac;

ținerea sub control a stărilor conflictuale, cunoașterea și aplanarea acestora;

identificarea și neutralizarea elementelor pretabile la comiterea unor acte de

violență;

supravegherea bolnavilor psihic cu potențial criminogen;

măsuri de asigurare a ordinii și liniștii publice în situații deosebite;

propaganda juridică, care se poate desfășura cu ajutorul presei, radioului și

televiziunii, prin prezentarea și explicarea prevederilor legale, prezentarea unor cazuri

soluționate, insistându-se pe pericolul social al acestora.

415

CAPITOLUL V

OMORUL COMIS PE RAZA MUNICIPIULUI SIBIU ÎN ANUL

2002, VICTIMĂ FIIND CETĂȚEANUL GERMAN R.K.HEINTZ DE 57

ANI, DE CĂTRE NUMIȚII Ș.C.MARIAN ȘI P.M.DAN, AMBII DIN

MUNICIPIUL PLOIEȘTI

SCURT ISTORIC

În anul 2002, Poliția municipiului Sibiu a fost sesizată despre faptul că în apar-

tamentul situat în Sibiu, str.B-dul.Victoriei nr.31-A, apt.8, județul Sibiu, se află cada-

vrul cetățeanului german R.K.Heintz, în vârstă de 57 ani, reprezentantul unei firme

germane, parteneră a SC „MONDO STAR” SA Sibiu.

La fața locului s-a deplasat echipa operativă complexă, condusă de procurorul

criminalist din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, însoțită de un medic

legist din cadrul IML Sibiu, specialiști din cadrul IPJ Sibiu și specialiști criminaliști,

care a constatat următoarele:

În interiorul apartamentului, în camera de zi, la cca.3 metri față de ușa de acces

în apartament a fost găsit pe jos cadavrul cetățeanului german, dezbrăcat complet, pre-

zentând numeroase plăgi înjunghiate și tăiate la nivelul trunchiului, al membrelor iar la

nivelul feței multiple excoriații, mai profunde pe reliefurile osoase.

În jurul gâtului cadavrului a fost identificat un maiou înfășurat, îmbibat cu o

substanță de culoare brun-roșcată, cu aspect de sânge.

Trecând la cercetarea întregului spațiu de locuit al apartamentului au fost re-

marcate urme de deranj și răvășire iar în camera în care a fost găsit cadavrul, cât și în

bucătărie, numeroase pete de substanță uscată de culoare brun-roșcată, cu aspect de

sânge.

În imediata proximitate a cadavrului au fost găsite mai multe cuțite și un cio-

can, toate prezentând, de asemenea, urme provenind prin uscarea unui lichid brun-

roșcat cu aspect de sânge.

Pe măsuța din camera unde a fost găsit cadavrul au fost identificate mai multe

pahare cu diferite cantități de băuturi alcoolice și o scrumieră cu mai multe mucuri de

țigări. De asemenea, televizorul aflat în încăpere a fost găsit pornit în poziția „stand-

by”, ca și aparatul video, cu o casetă în interior, cu conținut pornografic.

Atât pe ecranul televizorului cât și pe măsuță, pe fotolii și pe peretele din spa-

tele acestora au fost identificați mai mulți stropi de culoare brun-roșcată ce par a fi de

sânge, constituiți grupat pe o lățime de cca.80 cm. iar cei de pe perete având o dinami-

că atât spre stânga cât și spre dreapta.

La fața locului au fost identificate, relevate și ridicate mai multe urme digitale

și palmare și, de asemenea, mai multe cărări de urme de încălțăminte depuse prin strati-

ficarea sângelui, redând parțial forma desenului antiderapant.

S-a dispus examinarea medico-legală a cadavrului în vederea stabilirii cauzelor

morții. Raportul de constatare medico-legală a relevat faptul că moartea numitului

R.K.Heintz a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne și externe consecutive unor

416

plăgi tăiate înțepate toracice penetrante, cu lezarea plămânilor și inimii. De asemenea,

leziunile care au produs moartea au fost urmare a unor lovituri repetate cu corpuri tăie-

tor-înțepătoare aplicate asupra toracelui dinaintea și dinapoia victimei.

La autopsie s-au constatat leziuni corporale multiple produse prin lovire cu

corpuri contondente, dintre care unele cu muchii, aplicate îndeosebi asupra capului și

cu corpuri tăietoare aplicate asupra gâtului și toracelui, din poziții variabile în timp,

precum și compresiune asupra toracelui.

În urma exploatării datelor și informațiilor cât și a cercetărilor efectuate în cau-

ză s-a stabilit că în repetate rânduri R.K.Heintz a racolat și dus în apartamentul său mai

mulți tineri, în special din categoria celor cu preocupări delincvente, pe care, în schim-

bul unor foloase materiale i-a determinat să întrețină cu el acte sexuale de natură ho-

mosexuală.

Având în vedere aspectele constatate cu ocazia cercetării locului faptei s-a sta-

bilit că victima se cunoștea cu autorii, aceștia fiind din categoria persoanelor enumerate

mai sus iar mobilul omorului a fost jaful.

În cauză a fost întocmit cercul de suspecți în care au fost incluse mai multe

elemente din categoria tinerilor delincvenți cu înclinații homosexuale de pe raza muni-

cipiului Sibiu și cu care s-a stabilit că anterior, victima a intrat în contact.

Trecând la verificarea persoanelor incluse în cercul de bănuiți în vederea eli-

minării acestora, cercetările s-au canalizat asupra unui grup format din trei tineri cu-

noscuți ca spălători de parbrize pe raza municipiului Sibiu și cu care victima s-a cunos-

cut anterior.

Procedând la verificarea acestora, s-a stabilit faptul că imediat după săvârșirea

omorului aceștia au dispărut de la adresa unde locuiau fără forme legale în municipiul

Sibiu.

A fost stabilită identitatea celor trei tineri, în persoana numiților Ș.C.Marian

(19 ani) din municipiul Ploiești, P.M.Dan (20 ani) din municipiul Ploiești și D.Cătălin

(22 ani) din comuna Laslea, județul Sibiu care, cu aproximativ o lună înaintea comiterii

faptei au fost depistați pe raza municipiului Sibiu ca urmare a unei acțiuni, fiind am-

prentați, fotografiați și introduși în cartoteca decadactilară locală.

În urma efectuării examinărilor dactiloscopice comparative între fragmentele

de urme papilare ridicate cu ocazia cercetării la fața locului și rămase în evidență după

efectuarea eliminărilor impresiunilor digitale ale persoanelor suspecte s-a stabilit cu

certitudine că trei dintre fragmentele papilare ridicate au fost create de relieful papilar

al mâinilor numitului Ș.C.Marian.

În cauză au fost întreprinse măsuri specifice în vederea identificării celor trei

suspecți și, la scurt timp aceștia au fost identificați și reținuți în vederea cercetărilor.

În anchetă, în fața probelor administrate cei trei și-au recunoscut faptele, decla-

rând că scopul omorului a fost jaful.

Pe parcursul urmăririi penale au fost găsite mare parte din obiectele și bunurile

luate din locuința victimei.

Cei trei autori au fost arestați preventiv pe 30 de zile, pentru ca ulterior, prin

rechizitoriu să fie trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit

de grav, prevăzută și pedepsită de art.174 alin.1 comp. cu art.176 alin.1 lit.”a” și „d”

din Codul penal și tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art.211 alin.1 și 2 lit.”a”, „d” și

„f” din Codul penal cu aplicarea art.33 lit.”a” din Codul penal.

417

,, SPECIFICUL CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN

CAZUL INFRACȚIUNILOR DE OMOR ”

Capitolul I

Aspecte introductive

Capitolul II

Infracțiunea de omor

Capitolul III

Cercetarea la fața locului

Noțiuni generale

Măsuri ce trebuiesc luate de organele judiciare, sosite primele la fața locului

Efectuarea cercetării la fața locului

Particularitățile C.F.L. în funcție de anumite mijloace și procedee folosite de

făptuitor, pentru suprimarea vieții victimei

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Procesul-verbal de cercetare la fața locului

Schița locului faptei

418

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Din cele mai vechi timpuri, apărarea persoanei a constituit o trăsătură comună

tuturor sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială, deși modul în care era per-

ceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții și mai ales tratamentul juri-

dic aplicat făptuitorilor a cunoscut serioase diferențieri, criteriul de bază fiind acela al

apartenenței la o clasă socială sau alta.

Omul, persoana umană este o structură bio-psiho-socială care se adaptează în

mod conștient la lume și la societate în formele cele mai individuale cu cauzalitate pro-

prie cea mai ridicată, realizând salturile cele mai mari în direcția Binelui, Adevărului și

Frumosului, pe care se bazează sănătatea, onestitatea și productivitatea muncii

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului și este reglementat, nuanțat

în Constituțiile lumii, astfel că actuala Constituție a României, prevede cele trei drep-

turi cetățenești fundamentale respectiv, dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și

dreptul la integritate psihică.

Pe lângă faptul că prevederea Constituțională, ce garantează dreptul la viață și

integritate fizică și psihică realizează o corelare clară și eficientă cu instrumente juridi-

ce, aceasta trebuie corelată și cu alte dispoziții cuprinse în Constituție.

În temeiul art.1 din Constituția Statului Român, este stipulat faptul că, „ Ro-

mânia este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și

libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul

politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate”. Dispozițiile Constituționale, pri-

vind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte Tratate la care Ro-

mânia este parte.

Dacă există neconcordanțe între Pactele și Tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate re-

glementările internaționale.

Dreptul la viață, este cel mai natural drept al omului și el s-a impus în sistemul

juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi, cât și în Consti-

tuții. De fapt, cum bine remarca literatura de specialitate, dreptul la viață este cel cu

care începe „ inventarierea ”

drepturilor în cele mai importante documente internaționale în domeniu. Potri-

vit Constituției, „ Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică a

persoanei sunt garantate”. „Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea

persoanei”. Acest drept, trebuie ocrotit prin lege.

419

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNEA DE OMOR

1. Noțiune

Infracțiunea de omor, așa cum este definită în art.174 din Codul Penal, Titlul al

II-lea, Cap.I, este o infracțiune contra vieții, integrității corporale și sănătății, denumită

omucidere, care privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omu-

lui fiind viața.

2. Importanța cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului, este un procedeu probatoriu care servește la adminis-

trarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Acest procedeu este incriminat în art. 192

din Codul român de procedură penală-cunoscut în legislațiile occidentale și de cerceta-

rea scenei infracțiunii sau scena crimei, ca în cazul sistemului judiciar de tip anglo-

saxon, ori american-reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate

deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, etc.

Cercetarea la fața locului, se constituie în multe situații în unicul prilej de obți-

nerea probelor și mijloacelor materiale de probă, reprezentând condiția de bază pentru

soluționarea cauzei penale și punctul de plecare ce determină ulterior direcțiile în care

se va desfășura investigația criminalistică.

Cercetarea la fața locului, este activitatea inițială, cu care debutează investiga-

rea omorului, natura unei astfel de fapte impunând efectuarea de constatări cu privire la

situația locului săvârșirii infracțiunii, pentru descoperirea și fixarea urmelor acesteia,

pentru stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă ori a împrejurărilor în

care a fost săvârșită infracțiunea.

Conform prevederilor cuprinse în Codului de Procedură Penală, Cercetarea la

fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de

către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul de-

terminării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabili-

rea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei per-

soane. În art. 192, alin(2) se arată ”Organul de urmărire penală sau instanța de judecată

poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cerceta-

rea să comunice între ele sau cu alte persoane.”

Organul de urmărire penală, efectuează cercetarea la fața locului în prezența

părților, a martorilor asistenți cât și a învinuitului sau inculpatului când este reținut ori

arestat iar la terminarea activității se încheie un proces-verbal, care va cuprinde data și

locul unde este încheiat: numele, prenumele și calitatea celor care au participat ; nume-

le, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți ; descrierea amănunțită a celor

constatate precum și a măsurilor luate; numele, prenumele, ocupația și adresa persoa-

nelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora ; mențiunile

prevăzute de lege pentru cazurile speciale ; descrierea amănunțită a situației locului, a

420

urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte

mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posi-

bil cu dimensiunile respective.

În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârșită fapta, se consemnează

amănunțit și desfășurarea reconstituirii iar în toate aceste cazuri, se pot face schițe, de-

sene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul-

verbal.

3. Cercetarea în echipă a omuciderii – rol și importanță

Regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului, prin importanța

ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor împotriva vieții, im-

pune câteva sublinieri:

a).Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii și a

formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta

comisă, în direcția aflării adevărului Ori în condițiile în care factorii antrenați în clarifi-

carea problemelor specifice unei anumite omucideri acționează separat, necoordonat,

soluționarea cazului ar întârzia.

b).Datorită naturii sale, cercetarea omorului impune desfășurarea de activități,

investigații judiciare și științifice complexe, sub coordonarea procurorului. Acesta,

sprijinit de ofițerii de poliție din cadrul Serviciului de Investigații Criminale și Servi-

ciul Criminalistic, efectuează actele de urmărire penala, destinate stabilirii elementelor

constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia apelând la metodele cri-

minalistice.

c).Medicul legist cercetează aspectele medicale, concluzionând asupra cauzei

și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiunea și consecințele sale.

421

CAPITOLUL III

CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI

1. Noțiuni generale

Cercetarea la fața locului, se înscrie ca fiind activitatea procedurală și de tacti-

că criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a

săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor

și mijloacelor de probă, precizarea poziției și stării acesteia, având ca scop stabilirea

naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făp-

tuitorului.

Importanța cu totul deosebită a acestei activități complexe rezidă în faptul că

organul de urmărire penală, percepe în mod nemijlocit, împrejurările în care a acționat

făptuitorul, obiectele folosite ori atinse de acesta, drumul parcurs, pentru a ajunge la

locul unde s-a consumat fapta ori episodul principal al acesteia, traseul parcurs pentru a

părăsi câmpul infracțional, toate putând conduce la obținerea unor probe prețioase pen-

tru cauză.

În același timp, cercetarea la fața locului, se constituie, în multe situații, în uni-

cul prilej de obținere a probelor și mijloacelor materiale de probă, reprezentând condi-

ția de bază pentru soluționarea cauzei penale și punctul de plecare ce determină ulterior

direcțiile în care se va desfășura investigarea criminalistică. Prin ,,loc al faptei’’, se

înțelege-în general-locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, precum și cel în

care s-au produs rezultatele acesteia.

În cazul infracțiunilor de omor, prin noțiunea de ,,loc al faptei” se înțelege, du-

pă caz, următoarele :

-porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit ca-

davrul, părți din acesta, schelet uman, precum și împrejurimile acestora;

-locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a

fost suprimată viața victimei;

-locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmem-

brat, inclusiv împrejurimile acestuia;

-locul unde a survenit moartea victimei, în care aceasta nu coincide cu locul

agresiunii;

-traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii până la locul unde a fost

descoperit cadavrul acesteia;

-căile de acces folosite de făptuitor, pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii,

precum și locul pe unde l-a părăsit;

-traseul parcurs de făptuitor, după ieșirea din câmpul infracțiunii, pe direcția în

care s-a deplasat.

Cercetarea la fața locului, precede în timp toate celelalte activități de urmărire

penală, omorul, fiind una din infracțiunile a căror soluționare, este de neconceput, fără

efectuarea acesteia. Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate sunt unanime

în a aprecia, că locul unde s-a săvârșit omorul, unde s-au produs consecințele acestuia

422

oricare conservă, în orice mod, urmele faptei comise constituie sursa celor mai fidele

informații, ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.

Cercetarea la fața locului, nu este numai un simplu act inițial de urmărire pena-

lă și de tactică criminalistică, ci o activitate cu caracter imediat.

Cercetarea la fața locului, este o activitate obligatorie.

Cercetarea la fața locului, este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.

2. Măsuri ce trebuiesc luate de organele judiciare, sosite primele la fața lo-

cului

Organele de urmărire penală, pot fi sesizate, despre săvârșirea unei infracțiuni

de omor, prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de lege: plângere, denunț ori

din oficiu.

Ofițerii și agenții de poliție, care s-au sesizat despre săvârșirea unui omor, sunt

obligate să noteze data și ora exactă când s-a primit sesizarea, mijlocul prin care s-a

făcut comunicarea și dacă este posibil numele și celelalte date de identificare ale per-

soanei care a sesizat. Polițistul dirijat la fața locului, este obligat să ia unele măsuri ur-

gente și anume:

-să noteze ora exactă a sosirii la locul faptei, adresa unde este situată și condiți-

ile meteorologice, date care vor fi comunicate ulterior șefului echipei de cercetare;

-salvarea victimelor si acordarea primului ajutor;

-conservarea locului faptei;

-identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea și reține-

rea făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire și prindere a acestora;

-încunoștințarea organului de urmărire penală, pe raza căruia s-a comis omorul

și care este competent să efectueze cercetarea la fața locului.

3. Efectuarea cercetării la fața locului

Ținând cont de marea varietate sa modalităților normative și faptice ale săvâr-

șirii infracțiunilor de omor este aproape imposibilă stabilirea unei modalități de cerce-

tare la fața locului și de investigare criminalistică, în general-valabilă în orice condiții.

Din această cauză, criminalistica a elaborat o serie de reguli generale, adevărate princi-

pii de bază, ce pot fi adaptate la condițiile fiecărui caz în parte.

Constituindu-se, de cele mai multe ori, într-o activitate laborioasă, de durată

care necesită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi fizice și intelectuale și

uneori chiar sacrificii-cercetarea la fața locului solicită intens atenția celor care o efec-

tuează fără a exclude factorii perturbatori ai atenției-mediul ambiental, instalarea obo-

selii, scăderea interesului și a motivației pentru descoperirea și a altor urme decât cele

descoperite până atunci-aceasta trebuie distribuită în mod egal pe toată durata desfășu-

rării activității indiferent de condițiile în care se execută, de tabloul inițial oferit de lo-

cul unde s-a consumat omorul, la cercetarea la fața locului nu trebuie să se plece nicio-

dată cu idei preconcepute.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile posibile nu au

nici o valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost verificate în cele mai mici amănun-

te și confirmate de rezultatul activităților întreprinse, în primul rând, de cercetarea lo-

cului faptei.

423

Pe plan teoretic, cercetarea la fața locului parcurge două faze, respectiv faza

statică și faza dinamică.

Faza statică a cercetării la fața locului, debutează cu observarea locului unde s-

a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul-ori părți din acesta-sau unde a fost

descoperit un schelet de natură mamă. După efectuarea acestei operațiuni, următoarea

activitate specifică fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere

topografic, cât și din punct de vedere criminalistic. Fixarea locului ce urmează a fi cer-

cetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare și a fotografiei schiță. În situația în care

cercetarea se efectuează pe un loc întins – câmp, șosea, teren viran, etc- pentru a permi-

te identificarea cu ușurință a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă-în

mod obligatoriu-anumite puncte de reper fixe.

De multe ori, spațiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine, si-

tuație în care se recurge la metoda fotografiei panoramice – liniare sau circulare-

,efectuată după regulile de cercetare cunoscute. Dacă omorul s-a săvârșit într-un imo-

bil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum și intră-

rile-ieșirile în și din locuința în cauză. Marcarea drumului de acces este atributul speci-

alistului criminalist, acest fapt fiind dictat de necesitatea păstrării cât mai fidele a locu-

lui faptei și de limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în aceasta.

După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este procu-

rorul, împreună cu specialistul criminalist și medicul legist și eventual, alți specialiști.

Parcurgând locul de cercetat trebuie să se procedeze la marcarea poziției cada-

vrului și a principalelor urme și mijloace materiale de probă, notându-se poziția topo-

grafică a acestora în raport cu urmele învecinate și cu celelalte repere alese. Apoi se

trece la efectuarea schiței. Indiferent de procesul prin care se realizează-unitară, de pe

poziții contrare, încrucișate sau perpendiculare-schițe trebuie să redea imaginea cada-

vrului și a obiectelor din jurul acestuia.

O altă problemă a frazei statice a cercetării la fața locului o constituie folosirea

câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman. În continuare, se trce la

examinarea cadavrului. Această examinare, privește pe de o parte, cercetarea corpului

victimei, iar, pe de altă parte a îmbrăcămintei și încălțămintei acesteia. Fără a modifica

poziția cadavrului, medicul legist va constata realitatea morții, evidențiind semnele

acesteia și modificările cadaverice. Totodată, examinarea cadavrului trebuie să pună în

evidență urmele de violență, urmărindu-se locul și numărul: natura, aspectul exterior și

înclinația, forma marginilor și, evident, poziția leziunilor în raport cu anumite puncte

anatomice de referință.

În paralel cu activitatea medicul legist, procurorul trebuie să facă o descriere

completă a cadavrului, datele reținute urmând a fi consemnate în procesul-verbal de

cercetare la fața locului.

Descrierea cadavrului trebuie să includă sexul, înfățișarea, vârsta aproximativă,

conformația corpului, culoarea ochilor și a părului, starea dentiției, etc.

De o mare importanță pentru explicarea mecanismului de formare a urmelor,

pentru determinarea modului de operare folosit de făptuitor și, implicit pentru elabora-

rea corectă a versiunilor de anchetă este descrierea modului de operare folosit de făptu-

itor și, implicit pentru elaborarea corectă a versiunilor de anchetă este descrierea pozi-

ției cadavrului-înclinația capului, poziția membrelor superioare și inferioare față de

trunchi, amplasarea acestuia față de restul urmelor descoperite- locul unde a fost găsit –

apă, sub dărmături, spânzurat, îngropat – culoarea pieli și a mucoaselor, urmele even-

424

tualelor noduri sau legături, scurgeri de substanțe de natură biologică, semnele și gra-

dul de putrefacție, mirosul și altele. Înainte de a se trece la examinarea victimei – când

poziția cadavrului nu a fost modificată – se execută fotografiile judiciare, cunoscute

sub denumirea generică de fotografii ale obiectelor principale, ale cadavrului și ale ur-

melor respectând întocmai regulile de tehnică criminalistică privind poziția aparatului

de fotografiat, unghiul de fotografiere și condițiile de iluminare. Examinarea victimei

presupune și cercetarea îmbrăcămintei și încălțămintei. Examinarea articolelor de ves-

timentație trebuie făcută cu multă atenție, accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect

în parte, a mărimii, taliei, poziției și ordini în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristi-

cilor individuale, existența celorlalte accesorii, ciorapii, obiectelor de încălțăminte.

Faza dinamică a cercetării la fața locului începe după epuizarea activităților fa-

zei statice și se caracterizează - în raport cu aceasta – prin examinarea minuțioasă atât

a cadavrului cât și a celorlalte urme și mijloace materiale de probă aflate în câmpul

infracțiunii. De data aceasta echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de

urme și examinarea lor cu aparatura din dotare. Se continuă examinarea cadavrului

pentru evidențierea tuturor leziunilor existente. După examinarea cadavrului și a ves-

timentației acestuia se trece la examinarea suprafeței de sub victimă și din imediata sa

vecinătate : sol, covor, dușumea, parchet, etc. Sub cadavru și în jurul acestuia pot fi

descoperite urme de natură umană, atât urme formă – ale mâinilor, picioarelor, înscri-

suri, noduri și legături etc. – urme materie – sânge, salivă, spermă, fire de păr și altele -

cât și alte categorii de urme- de încălțăminte, ale obiectelor de îmbrăcăminte, ale mij-

loacelor de transport, instrumente folosite la săvârșirea agresiunii, obiecte sau părți din

obiecte provenite de la infractori sau victimă.

În spațiile închise, pe obiecte, suporturi ori alimente pot fi descoperite urme de

buze, nas, urechi sau dinți. Pentru a stabili raportul dinamic agresor – victimă trebuie

acordată maximă atenție descrierii modului în care sunt dispuse urmele și mijloacele

materiale de probă. Următoarea sarcină a echipei de cercetare la fața locului, în princi-

pal a șefului echipei, este întocmirea schiței locului faptei.

4. Particularitățile cercetării la fața locului în funcție de anumite mijloace

și procedee folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei

a) Cercetarea la fața locului în cazul omorului comis prin arme de foc.

Pentru evidențierea urmelor descoperite pe corpul victimei trebuie cunoscut că

acestea sunt clasificate în două mari categorii, respectiv urmele principale și urmele

secundare ale împușcăturii, ele fiind condiționate de tipul de armă, muniția folosită

distanța de la care s-a tras, unghiul de tragere și altele. De asemenea, pentru examina-

rea urmelor împușcăturii, stabilirea direcției, distanței și unghiului de tragere, precum

și lămurirea diverselor împrejurări ale omorului, organele de urmărire penală și specia-

liști prezenți la fața locului, trebuie să țină cont și de alți factori, între care, elementele

tragerii dețin o pondere însemnată.

Urmele principale ale împușcăturii sunt cele rezultate în urma folosirii armelor

de foc și a fenomenelor dinamice. În categoria urmelor principale se disting următoarele :

- arma găsită la locul săvârșirii faptei ;

- cartușele, gloanțele și tuburile arse ;

- canalele oarbe ;

- perforările sau orificiile de intrare – ieșire a gloanțelor ;

425

- urmele de suprafață ale ricoșeurilor .

Urmele secundare ale împușcăturii, apar ca rezultat al fenomenelor termice și

chimice, care au loc în țeavă și la o anumită distanță de aceasta. Cele mai importante

urme secundare sunt:

- urmele rezultate din acțiunea flăcărilor ;

- urmele rezultate din acțiunea gazelor ;

- urmele de funingine ;

- particulele de pulbere arsă și nearsă ;

- inelele de metalizare ;

- particule de unsoare .

Cu ocazia cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor de omor prin împușca-

re, organul de urmărire penală, cu ocazia examinării cadavrului trebuie să descrie în

amănunt orificiul – sau orificiile de intrare, zona corpului unde sunt amplasate, aspectul

exterior al leziunii, orificiile de ieșire precum și urmele secundare ale înpușcăturii: arsuri

în jurul orificiului de intrare, urmele rezultate din acțiunea gazelor, cele de funingine, de

pulbere nearsă, inelul de metalizare sau gulerașul de ștergere ori urmele de unsoare.

Descoperirea armei reprezintă fără îndoială una din sarcinile cele mai impor-

tante ale cercetării la fața locului. În astfel de cazuri trebuie examinat cu atenție atât

locul unde a fost găsită victima cât și locul unde se afla trăgătorul, determinat pe baza

datelor existente. Dacă arma este descoperită la locul faptei, în primul rând aceasta se

va fixa prin fotografiere și ulterior în procesul – verbal, notându-se distanța și poziția ei

față de obiectele înconjurătoare, precum și față de cadavru. Totodată trebuie precizată

direcția în care era orientată arma, poziția cocoșului și a încărcătorului, dacă arma era

asigurată sau nu.

După fixarea armei în câmpul infracțiunii se procedează la examinarea preli-

minară a acesteia, de asemenea ridicarea armei se face cu maximă prudență, pentru a

nu distruge eventualele urme digitale existente pe ea.

O altă sarcină de prim ordin a cercetării la fața locului, privește căutarea, fixa-

rea și ridicarea tuburilor și a gloanțelor. Tuburile arse vor fi căutate începând cu zona

unde se bănuiește că a stat cel care a tras. Căutarea tuburilor arse se face în urma studi-

erii numărului, aspectului și formei leziunilor existente pe corpul victimei. Examinarea

tuburilor arse cu prilejul cercetării la fața locului, are în vedere descoperirea urmelor

specifice tragerii recente, luciul proaspăt al metalului , mirosul de pulbere arsă, etc.

Descoperirea gloanțelor la fața locului, prezintă o mare importanță pentru sta-

bilirea legăturii acestora cu infracțiunea comisă respectiv pentru explicarea mecanis-

mului de formare a urmelor împușcăturii și pentru identificarea armei cu care s-a comis

omorul.

De regulă, gloanțele trebuie căutate în următoarele locuri :

- pe podeaua încăperii sau înfipte în ea ;

- în tavan sau pereți ;

- în tocurile ușilor, ferestrelor sau în obiectele de mobilier ;

- în iarbă, pe pământ sau în pământ ;

- în cadavru ori în îmbrăcămintea acestuia ;

- în obiectele aflate în jurul victimei cât și în alte locuri.

După descoperire, gloanțele și tuburile arse vor fi fixate prin fotografiere și se

vor ridica folosindu-se o batistă. Acestea vor fi înfășurate, fiecare separat în hârtie cu-

rată sau vată, după care vor fi introduse în cutii mici și sigilate.

426

Cu aceeași atenție trebuie să se procedeze și în cazul ridicării, ambalării și tran-

sportului armei în vederea analizelor de laborator. În raport de dimensiune, arma va fi

împachetată în cutii de carton, plicuri, etc. și care se vor sigila.

Celelalte activități ce se desfășoară cu ocazia cercetării la fața locului nu ridică

probleme deosebite, fiind asemănătoare indiferent de natura faptei comise.

b) Cercetarea la fața locului în cazul morților produse prin asfixie mecanică.

Din punct de vedere medico-legal, asfixia mecanică se produce în urma unui

obstacol mecanic în respirație sau datorită pătrunderii aerului în plămâni. În raport de

mecanismul de producere a compresiunii sau ocluziei, se deosebesc câteva tipuri de

asfixie mecanică.

Acestea pot fi împărțite în felul următor :

1. asfixie mecanică prin compresiune :

- spânzurare ;

- ștrangulare cu lațul ;

- sugrumare cu mâinile ;

- comprimarea cutiei toracice și a abdomenului.

2. asfixie mecanică prin ocluzie :

- ocluzia orificiilor respiratorii prin obiecte solide ;

- ocluzia orificiilor respiratorii prin corpuri friabile ;

- ocluzia căilor respiratorii prin corpuri străine ;

- ocluzia orificiilor și a căilor respiratorii prin corpuri lichide ( înec ).

Spânzurarea este definită ca fiind acțiunea de compresiune a gâtului cu un laț

în care forța care realizează compresiunea este constituită din greutatea corpului.

Atunci când greutatea corpului acționează în totalitate instalarea asfixiei și apariția

morții pot surveni numai după comprimarea părții anterioare a gâtului.

Cercetarea la fața locului în astfel de cazuri îmbracă următoarele aspecte carac-

teristice :

- primul lucrător de poliție sosit la fața locului cât și șeful echipei de cerceta-

re trebuie să noteze poziția în care a fost găsit cadavrul, inclusiv a celorlalte obiecte

aflate în apropiere ;

- înainte de a fi coborât, cadavrul va fi fotografiat în poziția în care a fost

găsit, după regulile cunoscute ;

- după coborâre cadavrul va fi din nou fotografiat ;

- pentru a scoate lațul din jurul gâtului, nodul nu trebuie dezlegat, dacă este

posibil nodul trebuie să fie slăbit sau să fie lărgit lațul ;

- examinarea cadavrului se va efectua cu aceleași reguli generale insistându-

se pe:

- descrierea leziunilor specifice morții prin spânzurare ;

- examinarea ținutei vestimentare a victimei pentru descoperirea eventual a

unor urme rezultate din lupta cu agresorul inclusiv a unor urme de natură biologică :

urină, materii fecale, spermă, etc.;

- efectuarea fotografiilor de detaliu a tuturor urmelor descoperite pe cadavrul

și pe îmbrăcămintea acestuia.

Cazurile de omor prin spânzurare sunt destul de rare, fiind un mijloc frecvent

de sinucidere. De aceea, pe lângă activitățile menționate trebuie să se facă și o descrie-

re exactă a cadavrului și sub aspectul înălțimii și constituției sale fizice.

Contrar spânzurării, ștrangularea este o formă a asfixiei mecanice care se produ-

427

ce tot prin comprimarea căilor respiratorii superioare, însă forța care comprimă numai

aparține corpului, ci unei forme străine. Ștrangularea este o formă frecventă de săvârșire

a infecțiunii de omor, întâlnindu-se și în cazul sinuciderilor, când forța de comprimare

aparține persoanei care ștrangulează. Cercetarea la fața locului este asemănătoare celei

efectuate în cazul morților produse prin spânzurare. Pentru a pune în evidență existența

ștrangulării, cu ocazia examinării cadavrului trebuie ținut cont de următoarele :

- lațul rămâne de cele mai multe ori la gâtul victimei, dând posibilitatea cer-

cetării provenienței și a nodului ;

- în cazul sinuciderilor capetele libere ale lațului se pot găsi în mâinile vic-

timei sau legate de picioarele acestuia ;

- leziunea caracteristică a ștrangulării este tot șanțul, dar acesta prezintă par-

ticularități distinctive față de șanțul spânzurării. Astfel acesta este situat frecvent pe

laringe sau sub el. Șanțul este în mod obligatoriu, orizontal ;

- în același timp, lațul este complet, încercuind gâtul de jur împrejur, este

imobil și fix, contrar șanțului de spânzurare care este ascendent și oblic ;

- șanțul de ștrangulare este adesea multiplu, contrar celui de spânzurare care

este, în general unic ;

- lațul de ștrangulare se răsucește de mai multe ori în jurul gâtului, formând

un șanț spiralat acesta demonstrând fără dubiu omuciderea ;

- nodul lanțului se află anterior sau posterior, foarte rar lateral ;

- celelalte particularități ale șanțului sunt comune șanțului de spânzurare, cu

excepția absenței imprimării nodului care se găsește numai în spânzurare, șanțul este

de obicei adânc, chiar și la ceafă, ceea ce nu se întâmplă decât în cazul spânzurării cu

nodul anterior ;

- în afara șanțului, la moartea prin ștrangulare trebuie localizată și descrisă

ceanoza extremității cefalice.

În cazul morților produse prin ștrangularea cu mâinile-cunoscută în mod obiș-

nuit sub numele de sugrumare-contracția căilor respiratorii superioare se face direct,

manual, fără ajutorul vrunui obiect. Compresiunea laringelui și a traheii se face lateral

sau frontal, organele fiind împinse spre coloana vertebrală, înapoi și în sus. Ștrangula-

rea cu mâinile-sugrumarea-nu poate avea o altă cauză decât omorul.

Cu ocazia cercetării la fața locului, pe lângă celelalte activități cu caracter ge-

neral, organele de urmărire penală și specialiști ce fac parte din echipă trebuie să evi-

dențieze și să fixeze următoarele :

- leziunile de pe pielea gâtului, care demonstrează efectele compresiunii cu

degetele, se găsesc și pe obraz, frunte și mucoasa gurii ;

- leziunile se prezintă sub forma unor zgârieturi liniare, concave sau conve-

xe, asociate cu echimoze de formă ovală , de mărimea pulpei degetelor, alteori aceste

echimoze sunt asociate cu zgârieturi întinse neregulate, localizate pe părțile anterioare

și laterale ale gâtului, până sub unghiurile mandibulei ;

- cianoza feței este evidentă și durează mai multe ore după moarte.

Sugrumarea se asociază uneori cu sufocarea, prin astuparea gurii și a nasului,

în cazul în care se vor găsi leziuni în jurul acestora.

Cu ocazia cercetării ia fața locului în cazul morții prin înec organele de urmări-

re penală trebuie să procedeze în felul următor:

- dacă este posibil, cadavrul trebuie să fie fotografiat atât în locul în care a

fost găsit,

428

- cât și imediat după scoaterea sa din apă;

- cadavrul va fi examinat de urgență, întrucât în contact cu aerul acesta sufe-

ră transformări rapide;

- vor fi descrise în detaliu toate modificările externe constatate, atât cele pri-

vitoare la procesele cadaverice, cât și cele ale pielii;

- se vor căuta și descrie alte leziuni existente pe cadavru-forma, dimensiu-

nea, amploarea etc.-și care nu ar fi putut proveni din lovirea corpului de fundul apei,

sau chiar de contactul cu apa atunci când căderea s-a produs de la înălțime mare;

- trebuie acordată mare atenție pentru ca anumite leziuni provocate la scoa-

terea cadavrului din apă-de prăjini, cârlige, frânghii-ori cele produse după scoaterea

cadavrului-datorită manevrelor făcute pentru respirație artificială-să nu fie confundate

cu leziunile anterioare și care ar putea explica cauza și mecanismul producerii morții;

- în cazul cadavrelor dezmembrate, pe lângă descrierea fiecărei părți desco-

perite, se va face și o descriere detaliată a ambalajelor în care s-au aflat acestea;

c) Particularitățile cercetării la fața locului în cazul morților produse prin alți

agenți vulneranți.

În cazul morților produse prin instrumente ascuțite, respectiv descoperirea pe

corpul victimei de plăgi înțepate, plăgi tăiate sau despicate, în afara descrierii leziunilor

descoperite, se impun căutarea instrumentelor creatoare de urmă, inclusiv pe căile de

acces spre locul unde s-a comis omorul și pe cele folosite de făptuitor pentru a se înde-

părta de acel loc. Descrierea leziunilor specifice-după regulile cunoscute-trebuie să fie

urmată de descrierea obiectelor descoperite, atât sub aspectul naturii și poziției față de

cadavru, cât și sub aspectul stării în care au fost găsite și a urmelor descoperite pe aces-

tea.

Dacă din analiza stării în care au fost găsite cadavrul, precum și mediul ambi-

ant rezultă că moartea s-a produs prin otrăvire la fața locului se va proceda, în mod

obligatoriu, la căutarea și ridicarea tuturor recipientelor, tacâmurilor, resturilor de ali-

mente și a ambalajelor acestora. Nu trebuie omise urmele de vomismente și chiar a ma-

teriilor fecale, analiza ulterioară a acestora putând indica ingerarea de către victimă a

unor substanțe toxice. În astfel de cazuri căutarea se face în condiții de laborator, evi-

tându-se riscul distrugerii unor arme. O atenție deosebită trebuie acordată ridicării, am-

balării și sigilării obiectelor de îmbrăcăminte-inclusiv la lenjerie de corp-și a lenjeriei

de pat, chiar murdare, ridicarea acestora și a altor materii descoperite-este strict necesa-

ră. Analizele de laborator sunt în măsură să stabilească prezența urmelor de substanțe

toxice.

FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pentru ca elementele de fapt să poată dobândi valoarea de probă, constatările

făcute cu prilejul cercetării la fața locului trebuie să fie consemnate în conformitate cu

normelor prevăzute de legea procesuală penală.

Principalul mijloc de fixare a rezultatului cercetării la fața locului îl constituie

procesul-verbal.

Acestuia i se pot anexa fotografii, schițe, desene, filme ori înregistrări pe bandă

magnetică sau videomagnetică. În cazul omorului atât fotografiile judiciare, cât și schi-

ța locului faptei sunt obligatorii.

429

PROCESUL – VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI

Reamintim că este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indife-

rent

dacă între urmele, mijloacele materiale ridicate din câmpul infracțiunii ori di-

versele împrejurări ale cauzei și versiunile elaborate în cauză cu privire la modalitățile

concrete de săvârșire a omorului sau la legătura lor cu fapta comisă se poate stabili sau

nu vreo conexiune logică.

Efectuarea cercetării la fața locului nu trebuie să se plece cu idei preconcepute

și trebuie să acceptăm ideea că se interzice cu desăvârșire inserarea în conținutul pro-

cesului-verbal a presupunerilor, păreri sau „concluziilor’’ pe marginea celor constatate.

HANS GROSS –întemeietorul criminalisticii – afirma :

“…. modul în care este redactat procesul-verbal este piatra de încercare pentru

judecătorul de instrucție. În nici o altă împrejurare el nu-și manifestă mai bine înde-

mânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a

scopului pe care îl urmărește și iarăși, în nici o împrejurare nu-și manifestă mai bine

neîndemânarea, neprevederea, dezordinea, nesiguranța și ezitarea....”

DIN CUPRINSUL PROCESULUI –VERBAL TREBUIE SĂ REZULTE

- data - anul, luna, ziua-și locul întocmirii ;

- numele, prenumele și pachetul din care face parte procurorului deplasat la

fața locului;

- numele, prenumele și organul din care fac parte ofițerii de poliție, compo-

nenți ai echipei de cercetare la fața locului ;

- numele, prenumele medicului legist și a specialistului criminalist și unita-

tea din care provine, inclusiv dacă specialistul criminalist s-a deplasat la locul faptei cu

autolaboratorul criminalistic ;

- dacă este cazul, numele, prenumele, din care provin alți specialiști, inclu-

siv apărătorul făptuitorului ;

- temeiul de fapt al deplasării la fața locului ;

- temeiul legal al efectuării cercetării la fața locului ;

- datele de identificare ale martorilor asistenți : nume, prenume, vârstă, pro-

fesia și ocupația, locul de muncă, domiciliul și actul de identitate ;

- locul unde s-a comis fapta și orientarea topografică a acestuia, în raport cu

reperele fixe din teren ;

- organul de poliție ajuns primul la fața locului ori altă persoană care a asi-

gurat paza acestuia până la sosirea echipei de cercetare ;

- modificările survenite în aspectul inițial al locului faptei-cine le-a făcut în

ce moment și care a fost scopul acestei activități - inclusiv care a fost poziția inițială a

cadavrului și a celorlalte obiecte din câmpul infracțiunii ;

- precizarea că în urma examinării victimei medicul legist a constatat realita-

tea morții și semnele care atestă acest lucru ;

- rezultatul examinării cadavrului, a ținutei vestimentare și a încălțămintei,

cu precizarea poziției în care a fost găsită-orientat după punctele cardinale-leziunilor

descoperite-natură, formă, dimensiuni, culoare, zona anatomică a corpului-

caracteristicilor individuale de identificare ale obiectelor de îmbrăcăminte-natură, cro-

430

ială, talie, grad de uzură, etc.-, caracteristicilor încălțămintei-tip, model, culoare, uzură,

ș.a.-, inclusiv a bunurilor, înscrisurilor sau valorilor descoperite asupra victimei;

- urmele descoperite pe îmbrăcămintea și încălțămintea victimei ;

- celelalte categorii de urme și mijloace materiale de probă descoperite, fixate,

ridicate și ambalate de la locul faptei, cu precizarea următoarelor : natură, culoare, as-

pect, dimensiuni, locul unde a fost descoperit, modul în care au fost relevate și numărul

sigiliului aplicat pe fiecare ambalaj în parte ;

- mențiune despre ridicarea bunurilor, înscrisurilor sau valorilor descoperite

asupra victimei ;

- ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului și condițiile atmosfe-

rice și de vizibilitate în care s-a efectuat ;

- fotografiile judiciare efectuate, cu precizarea mărcii aparatului de fotografi-

at, dimensiunilor și sensibilității filmului folosit și condițiilor de lumină în care s-a

efectuat fotografierea ;

- mențiunea despre executarea schiței locului faptei și scara la care a fost fă-

cută ;

- rezultatul folosirii câinelui de urmărire cu mențiunea că procesul- verbal și

schița traseului parcurs de câinele de urmărire se anexează la procesul-verbal de cerce-

tare la fața locului ;

- observațiile martorilor asistenți și ale celorlalți participanți și obiecțiile făp-

tuitorului –dacă a fost prezent la fața locului -, atât cu privire la modul în care s-a des-

fășurat activitatea, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal ;

- formula de încheiere, numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-

verbal și destinația acestora ;

- semnăturile –a procurorului, organului de cercetare penală, medicului legist,

specialistului criminalist, a altor specialiști prezenți la fața locului, a martorilor asis-

tenți și a făptuitorului, când a participat la cercetarea la fața locului.

SCHIȚA LOCULUI FAPTEI

Schița ajută la înțelegerea corectă a tabloului real al locului săvârșirii omorului,

trebuie să se țină cont de o serie de reguli :

- exactitatea schiței ;

- cotarea schiței ;

- întocmirea la scară a schiței ;

- orientarea schiței ;

- claritatea schitei;

- reprezentarea prin semne convenționale criminalistice ;

- individualizarea schiței .

431

SARCINILE ORGANELOR DE POLIȚIE PRIVIND ASIGURAREA

RESPECTĂRII REGIMULUI MATERIALELOR ȘI SUBSTANȚELOR

SUPUSE AUTORIZĂRII

Probleme:

Eliberarea autorizațiilor și permiselor la regimul armelor și munițiilor

Operațiuni privind evidența și eliberarea autorizațiilor pentru explozivi, sub-

stanțe toxice și stupefiante

Printre atribuțiile ce revin poliției din Legea 218/2002 pe linia apărării avutului

public și privat, a vieții și integrității persoanei, a ordinii și liniștii publice, un loc im-

portant îl ocupă și cele privind asigurarea respectării normelor legale referitoare la re-

gimul armelor și munițiilor, al materialelor explozive, substanțelor și precursorilor care

prezintă un real pericol public, ori pot fi folosite în săvârșirea de infracțiuni. Astfel po-

trivit art. 26 din lege, poliția română:

exercită controlul, potrivit legii, asupra deținerii, portului și folosirii ar-

melor și munițiilor, a materialelor explozive, asupra modului în care se efectuează ope-

rațiunile cu arme, muniții și materii explozive, precum și asupra funcționării atelierelor

de reparat arme și asupra poligoanelor de tir ( punctul 16);

exercită controlul asupra respectării regimului materialelor radioactive și

nucleare, substanțelor toxice și stupefiante, precum și asupra altor obiecte și materii

supuse autorizării, potrivit legii (punctul 17).

Datorită caracteristicilor tehnice și a proprietăților fizico-chimice armele și

munițiile, materialele explozive, substanțele toxice ori stupefiante, pe lângă valorile de

întrebuințare pot avea și un pronunțat pericol social dacă folosirea sau administrarea se

face cu încălcarea prevederilor legale.

Săvârșirea de infracțiuni sau contravenții la acest regim poate avea un impact

nefavorabil cu urmări din cele mai grave. Spre exemplu, deținerea ilegală, procurarea

sau confecționarea pe căi ilegale de arme, muniții sau alte materiale supuse autorizării

de către elemente infractoare ori cu manifestări antisociale pot duce la comiterea altor

fapte penale cu pericol social ridicat cu sunt: omucideri, tâlhării, vătămări corporale,

acțiuni teroriste, intoxicări în rândul oamenilor și animalelor sau infestarea mediului

înconjurător sau alimentelor.

Având în vedere importanța respectării regimului acestor obiecte și materiale,

au fost luate măsuri pentru realizarea unei reglementări juridice unitare care să asigure

controlul producției, circulației sau folosirii acestora prin emiterea de acte normative în

care, pe lângă sarcinile obligatorii pentru societățile care produc, depozitează sau utili-

zează materiale din această categorie, sunt prevăzute și atribuții pentru organele de po-

liție.

Activitatea de prevenire și descoperire a infracțiunilor și contravențiilor la re-

gimul obiectelor, materialelor, produselor substanțelor supuse autorizării îmbracă mai

mute aspecte:

— culegerea de informații în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni și con-

travenții în acest domeniu;

432

— eliberarea permiselor de armă și a autorizațiilor pentru explozivi, substanțe

toxice și radioactive, retragerea și suspendarea acestora, ținerea evidenței lor, acordarea

vizelor și alte operațiuni prevăzute de lege, pentru aceste activități;

— activități de control asupra respectării de către persoanele fizice și juridice a

normelor legale privitoare la materialele și substanțele supuse regimului autorizării.

Toate aceste activități permit organelor de poliție specializate în acest domeniu

cunoașterea și stăpânirea situației operative din obiectivele, locurile și mediile de inte-

res operativ, obținerea de informații necesare identificării persoanelor cu preocupări în

procurarea ilegală de arme și muniții sau alte produse supuse regimului autorizării.

1. Eliberarea autorizațiilor și permiselor la regimul armelor și munițiilor

1.1. Cadrul legal

Cadrul legal care stabilește categoriile de arme și muniții, precum și condițiile

în care sunt permise pe teritoriul României deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu

arme și muniții, este reprezentat de Legea nr. 295/2004. Condițiile referitoare la uzul

de armă rămân în continuare reglementate de art. 47 din Legea nr. 17/199. Regimul

juridic al armelor și munițiilor este reglementat de Legea nr. 295/2004 privind regimul

armelor și al munițiilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 583 din 30

iunie 2004) și de H.G. nr. 130/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 295/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 241 din

23 martie 2005), de HG 1914/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a prevederilor cap. VI din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al

munițiilor (publicată în Monitorul Oficial nr.1050 din 29 decembrie 2006) și de O.G.

nr.26/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 295/2004.

Noile reglementări legale privind regimul armelor și munițiilor au fost adoptate

în contextul armonizării cadrului legislativ național cu reglementările internaționale în

acest domeniu. Implementarea acquis-ului comunitar pe această linie are ca obiectiv

central implementarea prevederilor Directivei nr. 477/1991 a Consiliului Comunității

Europene, cu privire la controlul achiziționării și deținerii de arme..

1.2. Noțiuni introductive privind armele și munițiile

Pentru înțelegerea noțiunilor utilizate pe parcursul acestei teme, este necesar să

lămurim sensul unor termeni și expresii, care au fost stipulate chiar în cuprinsul legii.

1. arma – orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau

mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendia-

re, ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare; sunt asimilate armelor

și dispozitivele destinate asomării;

2. arma de foc – arma al cărei principiu de funcționare are la bază forța de

expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcă-

turi; sunt asimilate armelor de foc și ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele

care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc;

3. muniție – cartușul complet sau componentele sale dacă includ capsele de-

tonante sau încărcătura de azvârlire a proiectilului;

433

4. componentele armei de foc - orice element sau piesă de schimb destinată

unei arme de foc, esențiale pentru funcționarea sa, cum sunt: țeava, chiulasa, închizăto-

rul, mecanismele precum și orice dispozitiv destinat sau adaptat diminuării sunetului

cauzat prin detonarea încărcăturii;

5. uz de armă - executarea tragerii cu o armă prevăzută în prezenta lege;

6. dispozitiv destinat asomării - dispozitivele utilizate pentru imobilizarea

animalelor prin supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;

7. operațiuni cu arme și muniții - producerea, confecționarea, modificarea,

prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul,

donația, importul, exportul, transportul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea

și distrugerea armelor de foc și munițiilor;

8. arme și muniții interzise – arme și muniții ale căror procurare, deținere,

port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care

au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale (categoria A

din anexă –cele militare).

9. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza

moartea ori rănirea gravă a persoanelor. Acestea pot fi deținute sau, după caz purtate și

folosite de persoane fizice numai în baza permisului de armă, iar de către persoanele

juridice, numai în baza autorizației eliberate în condițiile prezentei legi (categoriile B-

D din Anexă).

10. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru scop utilitar sau

pentru agrement, confecționate astfel încât să nu cauzeze moartea persoanelor (arme de

autoapărare, confecționate special pentru a împrăștia gaze și/sau bile din cauciuc, mar-

cării cu substanțe chimice și altele asemenea), inclusiv armele vechi- cele produse îna-

inte de 1877 și care sunt destinate păstrării în colecții. Armele din această categorie

pot fi deținute, purtate, folosite de persoane fizice și jurice, cu condiția înregistrării lor

la autoritățile competente.

Evidența posesorilor de arme letale și neletale, a armelor deținute de aceștia,

precum și a documentelor prin care se acordă drept de deținere, port și folosire se ține

la nivel local de către IPJ-urile și D.G.P.M.B. care au eliberat documentele respective,

iar la nivel central, de către I.G.P.R. pentru armele de apărare și pază.

11. armurier - orice persoană juridică autorizată să fabrice, să comercialize-

ze, să închirieze, să schimbe, să repare, să modifice sau să transforme armele de foc și

munițiile aferente, într-un cuvânt, să desfășoare operațiuni cu arme și muniții.

12. vânător –posedă permis de vânător cu viză valabilă, în condițiile legii

privind fondul cinegetic și protecția vânatului;

13. colecționar de arme – persoana care manifestă un interes deosebit față de

arme, dovedit prin obiectele pe care le deține în condițiile legii sau pe care dorește să

aibă în colecție, în baza unui atestat de colecționar, emis de autoritatea națională

competentă ;

14. sportivi și antrenori de tir - sportivii și antrenorii legitimați la cluburi

sportive afiliate la federațiile sportive naționale de specialitate, și care au dobândit Cer-

tificat de Identitate Sportivă, eliberat de Agenția Națională pentru Sport.

15. permis de armă – documentul emis, în condițiile legii, de autoritatea

competentă, prin care o persoană fizică dovedește dreptul său de a deține și, după caz,

purta și folosi arme de foc sau alte arme cu efect letal și muniția aferentă, precum și

tipul, marca, seria și calibrul acestora;

434

16. cartea de identitate a armei – documentul emis Registrul Național al

Armelor, prin organele de poliție competente, în care sunt prevăzute toate datele de

individualizare a armei, proveniența acesteia și datele de identificare ale proprietarului.

17. pașaport european pentru arma de foc – documentul emis în condițiile

legii, de autoritatea competentă, la cererea unei persoane fizice sau juridice, prin care

aceasta poate deține, transporta și folosi o armă de foc și muniția aferentă acesteia, în

spațiul țărilor membre ale Comunității Europene, în conformitate și cu legislația internă

specifică a fiecăreia.

18. certificat de deținător - documentul emis, în condițiile legii, de autorita-

tea competentă, prin care se dovedește faptul că titularul acestuia a îndeplinit procedura

legală de înregistrare la această autoritate, a armelor neletale ( cu aer comprimat sau

gaz sub presiune, de asomare sau tranchilizante);

19. ordin de serviciu- documentul eliberat de persoana juridică autorizată în

condițiile prezentei legi, prin care se acordă persoanei fizice angajate de aceasta și avi-

zate de poliție, precum și studenților de la instituțiile de învățământ superior cu profil

cinegetic, dreptul de a purta și folosi în timpul și pentru executarea sarcinilor de servi-

ciu, arma și muniția aferentă, înscrise în acest document .

1.3. Clasificarea armelor

Pentru lămurirea noțiunii de armă, nu este suficientă doar definirea sa și a ter-

menilor și expresiilor care au fost stipulate în cuprinsul legii, ci este necesară și clasifi-

carea acestora. În acest sens, tot legiuitorul a fost cel care a identificat următoarele ti-

puri de arme:

1. arme de apărare și pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute

în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertă-

ții persoanelor fizice, precum și bunurile aparținând persoanelor fizice sau juridice;

2. arme de tir sportiv – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate

sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;

3. arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai

multe țevi, care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în

condițiile prevăzute de lege;

4. arme industriale - arme de foc semiautomate destinate unui scop industrial

de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

5. arme de autoapărare – arme de foc scurte, special confecționate pentru a

împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc;

6. arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a tran-

sformării lor de către un armurier autorizat;

7. arme de colecție – armele aflate sau nu în stare de funcționare care consti-

tuie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică, documentară sau sentimen-

tală deosebite, precum și armele destinate a fi piese de muzeu;

8. arme antice – arme de foc vechi, produse înainte de anul 1877 sau repro-

duceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecții;

9. arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite ne-

funcționale ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activi-

tății artistice a instituțiilor specializate;

10. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care pentru arun-

435

carea proiectilului folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub

presiune aflate într-o butelie recipient;

11. arme cu tranchilizante – arme destinate imobilizării animalelor prin in-

jectarea de substanțe tranchilizante;

12. arme de foc scurte: arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a

căror lungime totală nu depășește 60 cm;

13. arme de foc lungi – arme de foc, altele decât cele scurte;

14. arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare lovitură trasă se

reîncarcă automat și care pot, printr-o singură apăsare pe trăgaci, să lanseze mai multe

proiectile;

15. arme de foc semiautomate– arme de foc care, după fiecare lovitură trasă,

se reîncarcă automat și care nu pot, printr-o singură apăsare pe trăgaci, să lanseze mai

mult de un singur proiectil;

16. arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare proiectil tras, se

reîncarcă manual prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din magazie (încărcă-

tor) prin intermediul unui mecanism;

17. arme de foc cu o singură lovitură – arme de foc fără magazie, care sunt

încărcate înaintea fiecărei lovituri, prin introducerea manuală a cartușului în cameră

sau în locașul prevăzut la intrarea în țeavă.

IGPR este autoritatea competentă care exercită controlul privind deținerea, por-

tul și folosirea armelor și munițiilor, precum și cu privire la operațiunile cu arme și

muniții, în condițiile legii nr. 295/2004.

Se impune a fi evidențiată introducerea unor instituții de noutate absolută pen-

tru țara noastră:249

• înființarea Registrului Național al Armelor, instituție aflată în subordinea In-

spectoratului General al Poliției Române, având drept principală atribuțiune gestiona-

rea evidențelor armelor, a deținătorilor de arme, precum și a operațiunilor cu arme și

muniții;

•înființarea Autorității Naționale pentru Omologarea Armelor și Munițiilor, or-

gan de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului;

• adoptarea unei noi clasificări a armelor, strict armonizată cu acquis-ul comu-

nitar (conform anexei la Legea nr. 295/2004);

• reglementarea distinctă a regimului deținerii și respectiv portului și folosirii

armelor;

•reglementarea distinctă a regimului deținerii, portului și folosirii armelor în

funcție de clasificarea acestora în arme letale sau neletale, precum și în funcție de des-

tinația lor legală;

• emiterea documentelor: „cartea de identitate a armei”, „certificatul de dețină-

tor” (pentru armele neletale) și „pașaportul european pentru arme de foc”.

Evidența posesorilor de arme, a armelor deținute de aceștia, precum și a docu-

mentelor prin care se acordă dreptul de a deține, purta și folosi armele se ține, la nivel

local, de către inspectoratele de poliție județene și de către DGPMB, care au eliberat

aceste documente, iar la nivel central, pentru armele de apărare și pază, de către IGPR.

În funcție de modul în care pot fi deținute și folosite armele, legea a reglemen-

tat trei mari categorii de arme și anume :

249 https://andreivocila.wordpress.com/2010/11/02/uzul-de-arma-extras-din-legea-171996/;

436

1. Armele incluse în Categoria A, cele militare, pot fi deținute și folosite

numai de către structurile specializate care au competențe în domeniul apărării, ordinii

publice și siguranței naționale.

2. Armele prevăzute în Categoria B, pot fi deținute sau, după caz, purtate și

folosite de persoanele fizice numai în baza permisului de armă, iar de către persoanele

juridice pot fi deținute numai în baza autorizației eliberate în condițiile prezentei legi.

În această categorie includem:

arme de apărare și pază;

- arme de foc scurte, semiautomate sau cu repetiție (pistoale sau revolvere);

arme de vânătoare:

a. arme de foc lungi, semiautomate ale căror magazie și camere ale cartușului

nu pot ține mai mult de trei cartușe;

b. arme de foc lungi semiautomate ale căror încărcătoare și camere ale cartu-

șului nu pot ține mai mult de 3 buc. cartușe, unde mecanismul încărcătorului este mobil

sau unde nu poate fi schimbat, modificat sau transformat cu unelte simple, într-o altă

armă al cărui încărcător și camera cartușului să poată ține mai mult de trei cartușe;

c. arme de foc lungi cu repetiție și semiautomate cu țevile nu mai mici de 60

cm.;

d. arme de foc cu o lovitură cu țeavă ghintuită.

e. armele de foc mixte (glonț – alice) omologate și acceptate la practicare vâ-

nătorii în România

arme de tir:

f. arme de foc scurte semiautomate sau cu repetiție cu percuție laterală;

g. arme de foc scurte cu o singură lovitură cu percuție centrală;

h. arme de foc scurte, semiautomate sau cu repetiție cu percuție centrală;

i. arme de foc lungi semiautomate sau cu repetiție acceptate la probele de tir

sportiv – talere.

j. armele de foc lungi cu o singură lovitură cu percuție laterală;

arme cu scop industrial

arme de colecție ( funcționale ), care pot fi din CATEGORIA B pct. 1,

2, 3

antice și de panoplie.

3. Armele prevăzute în Categoria C pot fi deținute și, după caz, purtate și

folosite de persoane fizice sau juridice cu condiția înregistrării acestora la autoritățile

competente, în condițiile prevăzute de prezenta lege. Acestea sunt:

arme de autoapărare și pază:

- armele scurte ( pistol sau revolver) – confecționate special pentru a împrăș-

tia gaze nocive, iritante sau de neutralizare și proiectile din cauciuc;

arme cu aer comprimat:

- armele scurte sau lungi care pentru aruncare proiectilului folosesc forța de

expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un recipient și

care dezvoltă o viteză a proiectilului mai mică de 220m/s.

dispozitiv de asomare

arme cu tranchilizante

arme de panoplie

arme de recuzită.

arme de colecție ( nefuncționale)

437

arbalete, harpoanele destinate pescuitului și arcurile destinate tirului sportiv

Condiții de acordare a autorizației de procurare a armelor letale (Art. 15, Legea

nr. 295/2004 ):

Autorizația de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art.

14 alin. (2)- (5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:

a. au împlinit vârsta de 18 ani;

b. dovedesc necesitatea procurării armelor, în funcție de destinația acestora,

prin documente justificative stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei

legi;

c. nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o

pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, pentru infracțiuni comise cu intenție;

d. nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârșite cu inten-

ție, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an;

e. sunt apte din punct de vedere psihologic și medical și nu suferă de alte

afecțiuni stabilite prin ordin al ministrului sănătății, care ar putea pune în pericol pro-

pria viață sau a altora, dacă ar deține sau ar folosi arme și muniții;

f. nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranța națională, viața și in-

tegritatea corporală a persoanelor, conform datelor și informațiilor existente la organele

competente;

g. au absolvit un curs de instruire teoretică și practică, organizat de o persoa-

nă juridică autorizată pentru această activitate, în condițiile prevăzute în normele meto-

dologice de aplicare a prezentei legi;

h. nu au săvârșit vreuna dintre contravențiile pentru care legea prevede revo-

carea dreptului de procurare, deținere sau, după caz, port și folosire a armelor;

i. nu au pierdut, anterior, arme letale, din motive imputabile lor, procurate în

condițiile prezentei legi.

Cererea de eliberare a autorizației de procurare a armelor se depune de către

solicitant la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sau la inspectoratul

județean de poliție în a cărui rază teritorială își are domiciliul și se soluționează în ter-

men de 45 de zile de la data primirii acesteia.

Dacă autoritatea competentă cu soluționarea cererii constată că nu sunt înde-

plinite condițiile legale, solicitantului i se refuză autorizarea de procurare a armei și i se

comunică, în scris, soluția adoptată, precum și motivele care au stat la baza acesteia.

Soluția este supusă controlului judecătoresc, potrivit Legii contenciosului administrativ

nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, și poate fi atacată în termen de 15 zile de la data

la care a fost adusă la cunoștința solicitantului.

Armele de apărare și pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii

de persoane:

• demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii;

• persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publi-

ce, pe perioada în care au această calitate;

• persoanele incluse în programe de protecție a martorilor, pe perioada în ca-

re au această calitate.

Armele de vânătoare pot fi procurate de către vânători și colecționarii de arme.

Armele de tir pot fi procurate de către sportivii și antrenorii de tir, precum și de

către vânătorii și colecționarii de arme. Vânătorii pot procura numai arme de tir din

categoria armelor lungi.

438

Armele de colecție letale, aflate în stare de funcționare, pot fi procurate numai

de către colecționarii de arme.

Procurarea armelor se poate realiza prin cumpărare, donație, moștenire, închi-

riere sau comodat, după caz.

Persoanele care dețin arme letale procurate în condițiile prezentei legi le pot în-

străina numai prin intermediul armurierilor din România, autorizați să comercializeze

astfel de arme.

Vizarea permisului de armă.

Permisele de armă trebuie vizate o dată la 5 ani de către organul de poliție

competent teritorial, în perioada stabilită prin ordin al inspectorului general al Poliției

Române. Titularii permiselor de arme sunt obligați să se prezinte în locurile stabilite de

către inspectoratele județene de poliție și de Direcția Generală de Poliție a Municipiului

București sau, după caz, de Inspectoratul General al Poliției Române, cu armele înscri-

se în permise, precum și cu documentele stabilite în normele metodologice de aplicare

a legii.

1.4. Procurarea, înstrăinarea, deținerea, portul și folosirea armelor și mu-

nițiilor de către persoanele fizice de cetățenie română

1.4.1. Considerații generale

Persoanele fizice care îndeplinesc condițiile cerute de prezenta lege pot pro-

cura, deține, purta și folosi arme și muniții din categoriile B și C înscrise în Anexă.

Dreptul de procurare, respectiv de deținere, port sau folosire a armelor din ca-

tegoria B din în Anexă, se dobândește de la data emiterii de către autoritățile compe-

tente, a autorizației de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă.

Armele din Categoria C prevăzută în Anexă pot fi deținute, purtate sau folosite

numai după ce acestea au fost înregistrate la autoritățile competente, în condițiile pre-

zentei legi.

Autorizația de procurare a armei, permisul de armă, autorizația temporară de

transport și folosire a armei, certificatul de deținător și permisul internațional pentru

arme de foc, se eliberează de către DGPMB, inspectoratele județene de poliție în a că-

ror rază teritorială își are domiciliul solicitantul, precum și de către IGPR. Autorizația

de procurare precum și permisul de deținere sau, după caz, port și folosire a armelor de

apărare și pază, se eliberează de către IGPR, cu aprobarea Inspectorului General al Po-

liției Române.

Titularul autorizației de procurare a armelor sau, după caz, al permisului de

armă este obligat să anunțe organul de poliție competent teritorial, în termen de 10 zile

de la data când s-a ivit unul dintre următoarele evenimente:

a) au intervenit orice fel de schimbări care necesită modificarea unor mențiuni

corespunzătoare din conținutul documentului;

b) au fost folosite în întregime spațiile destinate vizelor și mențiunilor din per-

misul de armă.

439

1.4.2. Procurarea și înstrăinarea armelor din categoria B, precum și a muni-

ției aferente

Categorii de persoane care pot procura arme

Cetățenii români pot fi autorizați, la cerere, să procure arme dintre cele pre-

văzute în Categoria B prevăzută în Anexă, după cum urmează:

a) arme de apărare și pază:

demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii, pe perioada cât sunt

în activitate și după pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, cu excepția situației

în care aceștia au pierdut calitatea din motive întemeiate, imputabile lor;

personalul Gărzii Financiare, personalul Gărzii de Mediu, precum și alte

persoane prevăzute de lege care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității

publice, pe perioada în care au această calitate, cu excepția personalului de pază din

cadrul societăților specializate de pază;

conducătorii unor instituții financiar - bancare și conducătorii organizațiilor

sindicale naționale, pe perioada în care au această calitate;

persoanele incluse în programe de protecție a martorilor, pe perioada în care

au această calitate;

persoanele care argumentează la organele competente necesitatea procură-

rii, portului și folosirii armelor, prin faptul că sunt expuse unui pericol iminent, certifi-

cat de procurorul care va avea în supraveghere cauza, pe perioada existenței stării de

pericol.

b) arme de vânătoare: vânătorii și colecționarii de arme;

c) arme de tir: sportivii și antrenorii de tir, vânătorii, precum și colecționarii de

arme;

d) arme de colecție: colecționarii de arme.

Condiții de acordare a autorizației de procurare a armelor

Autorizația de procurare a armelor de Categoria B, se acordă persoanelor fizice

de cetățenie română, dacă îndeplinesc următoarele condiții prevăzute de art. 15 din

lege:

a) au împlinit vârsta de 21 de ani, cu excepția sportivilor legitimați la cluburi

sportive de tir, structuri sportive care au dobândit Certificat de Identitate Sportivă, eli-

berat de Ministerul Tineretului și Sportului și sunt afiliate la federațiile sportive națio-

nale de specialitate, la solicitarea expresă a acestor cluburi, sportivi pentru care vârsta

minimă este de 18 ani.

b) argumentează necesitatea procurării armelor, în funcție de destinația acesto-

ra, prin documente justificative stabilite în norme metodologice;

c) nu au fost condamnați, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o

pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, pentru infracțiuni comise cu intenție;

d) nu se află în curs de urmărire penală sau judecată;

e) sunt apți din punct de vedere psihologic și medical și nu suferă de alte afec-

țiuni stabilite prin ordin al Ministerului Sănătății și Familiei, care ar putea pune în peri-

col propria viață sau a altora, atunci când ar deține sau ar folosi arme și muniții;

f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranța națională, viața și inte-

gritatea corporală a persoanelor, conform datelor și informațiilor existente la organele

competente;

440

g) au absolvit un curs de instruire teoretică și practică organizat de o persoană

juridică autorizată pentru această activitate, în condițiile prevăzute în norme metodolo-

gice;

h) nu au săvârșit vreuna dintre contravențiile pentru care legea prevede revoca-

rea dreptului de procurare, deținere sau, după caz, port și folosire a armelor;

i) nu au pierdut anterior armele de foc sau armele cu efect letal procurate în

condițiile prezentei legi;

j) să prezinte la organul de poliție competent, un aviz al conducătorului institu-

ției unde își desfășoară activitatea, prin care acesta își dă acordul cu privire la solicita-

rea persoanei, numai acolo unde se solicită acest lucru.

Procedura de obținere a autorizației de procurare a armei

depunerea cererii de eliberare a autorizației; cererea de eliberare a autoriza-

ției de procurare a armelor se depune de către solicitant la DGPMB sau IPJ în a căror

rază teritorială își are domiciliul și se soluționează în termen de 45 de zile de la data

primirii acesteia.

verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege; verificările se vor efec-

tua de către organul de poliție pe raza căruia are domiciliul sau reședința persoana care

solicită eliberarea autorizației și constau în verificări la locul de muncă, la locul de do-

miciliu (reședință), în evidențele poliției, în evidențele organelor administrației publice,

în evidențele publice comunitare, în cercul de cunoscuți etc., verificări care se vor con-

cretiza într-un raport ce va fi înaintat organului competent să elibereze autorizația de

procurare a armei.

soluționarea cererii prin eliberarea autorizației sau prin refuzul eliberării

acesteia. Dacă autoritatea competentă cu soluționarea cererii constată că nu sunt înde-

plinite condițiile, solicitantului i se refuză autorizarea de procurare a armei și i se co-

munică în scris, în termen de 45 de zile soluția adoptată, precum și motivele care au

stat la baza acesteia. Soluția este supusă controlului judecătoresc potrivit Legii conten-

ciosului administrativ și poate fi atacată în termen de 15 zile de la data la care a fost

adusă la cunoștința solicitantului.

Autorizația de procurare a armelor se eliberează cu o valabilitate de 90 de zile,

care poate fi prelungită de către autoritatea care a emis-o, pentru motive temeinice,

pentru o nouă perioadă de până la 90 de zile.

Dacă titularul autorizației de procurare a armelor nu a procurat armele la sfârși-

tul celor două perioade de câte 90 de zile, poate solicita, în scris, acordarea unei noi

autorizații de procurare a armelor, fără a mai fi necesar să facă dovada îndeplinirii con-

dițiilor prevăzute de lege.

Titularul autorizației de procurare a armelor poate procura, în termenul de va-

labilitate a acesteia, tipul de armă și cantitatea înscrise în document, de la orice armuri-

er autorizat să comercializeze în România arme din categoria B prevăzută în Anexă,

precum și de la orice persoană din străinătate autorizată care comercializează în condi-

țiile legii din țara în care se află, arme din această categorie.

Procurarea armelor se poate realiza prin cumpărare, donație, moștenire, închi-

riere sau comodat, după caz, de la altă persoană fizică sau juridică, numai prin inter-

mediul unui armurier.

În situația în care titularul autorizației de procurare a armelor procură armele

din străinătate, acesta pot intra în țară numai prin punctul de control și trecere a fron-

tierei și vama Aeroportului Otopeni.

441

În cazul în care titularul autorizației de procurare a armei își schimbă domicili-

ul sau reședința, este obligat ca, în termen de 5 zile de la data schimbării, să anunțe

despre aceasta atât organul de poliție care i-a eliberat autorizația, cât și pe cel în a cărui

rază de competență teritorială se află noul domiciliu sau, după caz, noua reședință.

Dreptul de procurare a armelor se pierde, iar autorizația de procurare a armelor

se retrage de către organul care a eliberat-o.

1.4.3. Deținerea, portul și utilizarea armelor și a muniției aferente, de către

persoanele fizice

Persoana care a procurat, în condițiile legii, arme incluse de Categoria B, are

obligația ca, în termen de 10 zile de la data achiziționării, să se prezinte la organul de

poliție care i-a eliberat autorizația de procurare a armei, în vederea solicitării acordării

permisului de armă sau, după caz, pentru înscrierea armei în permisul de armă al cărui

titular este deținătorul.

Titularul autorizației de procurare a armei care își schimbă domiciliul sau reșe-

dința, are obligația ca, în termen de 5 zile, să se prezinte la organul de poliție în a cărui

rază de competență teritorială și-a schimbat domiciliul sau, după caz, reședința.

În cazul în care arma a fost procurată din străinătate, termenul de 10 zile curge

de la data introducerii acesteia în România, certificată prin documentele vamale.

Dreptul de a purta și folosi arme se poate acorda solicitantului după cum ur-

mează:

a) pentru armele de apărare și pază procurate în condițiile prezentei legi;

b) pentru armele de vânătoare, procurate în condițiile prezentei legi, dintre

care cel mult două de același calibru și maxim 4 arme de vânătoare;

c) pentru cel mult o armă de tir scurtă și o armă de tir lungă.

Permisele de armă se vizează o dată la 3 ani de către organul de poliție compe-

tent teritorial, în perioada stabilită de către IGPR.

Titularii permiselor de arme sunt obligați să se prezinte în locurile stabilite de

către inspectoratele județene de poliție și de DGPMB, sau, după caz, de IGPR, cu ar-

mele înscrise în permise, precum și cu documentele stabilite în norme metodologice.

Permisul de armă se vizează dacă se constată de către autoritatea competentă

faptul că titularul îndeplinește în continuare condițiile prevăzute la art. 15 din lege, iar

armele au efectuată inspecția tehnică periodică.

Regimul dreptului de deținere a armelor

Orice persoană fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile prevăzute de le-

ge, are dreptul să dețină la domiciliul, reședința sau sediul său arme și muniții. Persoa-

nele fizice și juridice care au dreptul să dețină, să poarte, să folosească, să comerciali-

zeze sau, după caz, să repare arme sunt obligate să asigure securitatea acestora. Armele

deținute la domiciliul, la reședința sau la sediul persoanei fizice sau juridice în baza

documentelor legale prevăzute de lege pot fi folosite în caz de legitimă apărare sau sta-

re de necesitate, numai în aceste locuri. Aceste arme pot fi transferate de proprietarul

lor în alt spațiu decât cel menționat în documente, numai cu acordul scris al poliției,

conform procedurii care se va stabili prin norme metodologice.

Principalele obligații ale deținătorilor de arme letale sunt următoarele :

1. să anunțe de îndată, dar nu mai târziu de 24 ore, cel mai apropiat organ de

poliție despre dispariția, pierderea sau furtul acestor arme;

442

2. să nu înstrăineze autorizația de procurare a armei, certificatul de deținător,

permisul de armă sau permisul internațional pentru arme, cu excepția situației în care

documentul este depus la organul de poliție competent;

3. să anunțe de îndată cel mai apropiat organ de poliție, dacă are cunoștință

despre existența unei arme de foc sau a munițiilor deținute ilegal, pierdute sau abando-

nate;

4. persoana care găsește o armă de foc sau muniții este obligată să le predea,

în termen de 24 ore sau de îndată ce este posibil, la cel mai apropiat organ de poliție ;

5. rudele sau persoanele care locuiesc împreună cu o persoană ce deține în

mod legal arme sau muniții, au obligația ca, în cazul în care deținătorul decedează sau

este declarat dispărut, să depună armele și munițiile respective la cel mai apropiat or-

gan de poliție, în termen de 15 zile de la data decesului sau, după caz, a rămânerii defi-

nitive a hotărârii judecătorești

6. să păstreze armele înscrise în permisul de armă, asigurate astfel încât să nu

permită accesul la ele al persoanelor neautorizate, în condițiile prevăzute în norme me-

todologice.

7. să scoată armele deținute în condițiile legii, din incinta domiciliului, reșe-

dinței sau proprietății, numai după autorizarea dată de către organul de poliție compe-

tent teritorial, la cerere, în următoarele situații:

a) cu ocazia depunerii armelor la un armurier;

b) cu ocazia schimbării domiciliului sau reședinței unde sunt păstrate armele;

c) cu ocazia prezentării armelor la organele competente, în vederea vizării

permisului de armă;

d) cu ocazia înstrăinării proprietății imobile în care se află păstrate armele.

În autorizație se menționează perioada în care armele urmează să fie transpor-

tate în afara domiciliului sau reședinței, motivul, traseul utilizat, destinația și condițiile

în care trebuie asigurată arma în timpul transportului.

Dreptul de deținere a armelor se pierde, conform art. 30 alin. 1 din lege, dacă

titularul se află în una din următoarele situații:

a) nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 15 lit. c), d), e), f);

b) nu mai face dovada necesității deținerii armelor;

c) nu se prezintă, fără motive întemeiate, la viza permisului de armă;

d) a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă

definitivă;

e) a săvârșit două contravenții prevăzute de prezenta lege sau o contravenție

pentru care legea prevede încetarea dreptului de deținere a armelor;

f) renunță să mai dețină armele înscrise în permis;

g) se constată că a încălcat dispozițiile legale privind deținerea armelor;

h) se constată faptul că a folosit armele deținute fără îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege, respectiv fără autorizarea obținută, la cerere, de a folosi arma într-un

poligon special amenajat și autorizat

Dreptul de deținere a armelor se suspendă, conform art. 30 alin. 2 din lege, pe

perioada în care titularul se află în curs de urmărire penală sau judecată.

În cazul în care persoana se află în una dintre situațiile prevăzute la lit. b) și f),

încetează dreptul de deținere numai asupra acelor arme cu privire la care nu mai sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru deținere, făcându-se mențiunile cores-

punzătoare în acest sens, în permisul de armă. În celelalte situații, organul de poliție

443

competent retrage permisul de armă, iar arma este luată în custodie de către organul de

poliție competent

Constatarea situațiilor prevăzute la art. 30 se face de către organele de poliție

competente, care iau măsura suspendării sau, după caz, anulării permisului de armă ori

a mențiunilor din permis referitoare la armele cu privire la care încetează dreptul de

deținere. Ea este supusă controlului judecătoresc potrivit Legii contenciosului adminis-

trativ și poate fi atacată în termen de 15 zile de la data la care a fost adusă la cunoștința

solicitantului.

Deținătorul armelor este obligat ca, în termen de 10 zile de la data la care i-a

fost adusă la cunoștință măsura suspendării sau, după caz, anulării permisului de armă

ori a mențiunilor din permis referitoare la armele cu privire la care încetează dreptul de

deținere, să depună armele la un armurier autorizat în vederea înstrăinării, cu excepția

situațiilor în care acestea sunt ridicate de organul de poliție competent.

Regimul dreptului de port și folosire a armelor de apărare și pază

1. Titularul dreptului de a purta și folosi arme de această natură, are obligația

de a păstra arma înscrisă în permisul de armă asigurată astfel încât să nu permită acce-

sul persoanelor neautorizate la aceasta.

2. Păstrarea armei la domiciliul sau reședința deținătorului, se face în locuri

special destinate, omologate în condițiile prevăzute în norme metodologice.

3. Arma poate fi purtată numai de către titularul permisului cu îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiții:

a) arma trebuie să fie asigurată și să nu fie armată;

b) arma să aibă efectuată inspecția tehnică periodică și să nu prezinte defecți-

uni, cu excepția situației în care arma este transportată la armurier;

c) arma trebuie să stea în permanență introdusă în toc, cu excepția situațiilor

în care este autorizat, potrivit legii, să o utilizeze;

d) arma să se afle în permanență numai asupra sa și să nu fie înmânată sub

nici o formă altor persoane, cu excepția armurierilor, organelor de poliție competente,

precum și personalului abilitat prin lege să păstreze și să asigure securitatea temporară

a armelor, la intrarea în instituțiile publice, în mijloacele de transport naval sau aerian,

precum și în alte locuri unde portul armei este interzis prin lege;

e) deținătorul să nu se afle sub influența băuturilor alcoolice, produselor sau

substanțelor stupefiante, a medicamentelor cu efecte similare acestora, ori în stare

avansată de oboseală sau să nu sufere de afecțiuni temporare de natură să genereze o

stare de pericol în condițiile în care poartă arma asupra sa.

4. Titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază pot face uz

de armă numai în poligoanele autorizate în condițiile prezentei legi sau în caz de legi-

timă apărare ori stare de necesitate. Folosirea armelor de apărare și pază în poligoanele

autorizate se poate face numai în condițiile stabilite prin regulamentele de ordine inte-

rioară ale acestora

5. Se poate face uz de armă în caz de legitimă apărare sau stare de necesitate

în următoarele condiții:

a) numai dacă pericolul nu a fost îndepărtat după somația: “Stai că trag!” urma-

tă, în cazul în care pericolul persistă, de executarea unui foc de avertisment în plan ver-

tical;

b) să nu pună în pericol viața, sănătatea sau integritatea corporală a altor per-

soane decât agresorii, sau bunurile aparținând altor persoane;

444

c) să nu se afle în preajma unor obiective care pot genera o stare de pericol prin

executarea tragerii cu arma de foc asupra lor;

d) să nu se afle în zone în care utilizarea armelor de foc este interzisă prin lege;

e) să nu se afle într-una dintre situațiile prevăzute la art. 33 alin. (3) lit. b) și e);

Se poate face uz de armă fără îndeplinirea condițiilor sus-menționate numai în

situația unui atac direct cu armă de foc sau a iminenței unui atac imediat.

Uzul de armă se face în așa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva că-

rora se folosește arma, astfel încât să se evite, pe cât posibil, cauzarea morții acestora.

Se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu ex-

cepția cazurilor în care înfăptuiesc un atac armat, care pune în pericol viața sau integri-

tatea corporală a unei persoane.

6. Persoana care a făcut uz de armă în condițiile prevăzute de lege, este obliga-

tă să acționeze imediat pentru a se acorda primul ajutor și asistență medicală persoane-

lor rănite. De asemenea, este obligată să anunțe de îndată cel mai apropiat organ de

poliție după ce a executat foc cu arma asupra unei persoane, indiferent dacă au rezultat

sau nu victime. Organul de poliție sesizat are obligația să efectueze cercetarea la fața

locului și a circumstanțelor în care s-a produs evenimentul. Arma care a fost folosită

pentru executarea focului se ridică de către organele de poliție competente până la de-

finitivarea cazului.

Dreptul de a purta și folosi armele de vânătoare

Condiții necesare pentru acordarea acestui drept:

- să fie membru al unor asociații de vânători sportivi legal constituite;

- să fi susținut examenul pentru obținerea calității de vânător;

- să dețină permis de vânătoare cu viză valabilă.

Obligații pentru titularul dreptului de a purta și folosi aceste arme:

- să păstreze armele înscrise în permisul de armă în condițiile prevăzute de

lege

- să țină armele în toc, neîncărcate cu muniție, la transportul armelor de vână-

toare, de la domiciliul sau reședința acestuia la locul unde urmează să se desfășoare

vânătoarea potrivit legii;

- arma să se afle în permanență numai asupra persoanei care o deține în mod

legal și să nu fie înmânată sub nici o formă altor persoane;

- la locul destinat vânătorii, arma poate fi încărcată, cu condiția ca, după în-

cărcare, să fie asigurată și ținută la spate, cu țeava îndreptată în sus;

- să facă uz de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în

condițiile legii privind fondul cinegetic și a protecției vânatului, precum și pentru an-

trenament, în poligoanele autorizate în condițiile legii.

- să o împrumute numai cu avizul organului de poliție în a cărui rază de com-

petență își are domiciliul sau reședința deținătorul și numai unei persoane care este titu-

lar al dreptului de a purta și folosi o armă de vânătoare de același calibru, în vederea

utilizării acesteia la vânătoare.

Dreptul de a purta și folosi armele de tir

Condiții necesare pentru acordarea acestui drept:

- să fie sportivi și antrenori de tir

- să fie înscriși la un club sportiv recunoscut de Federația Română de Tir

Sportiv sau Federația de Schi sau Biatlon..

Obligații pentru titularul dreptului de a purta și folosi aceste arme:

445

- să păstreze armele înscrise în permisul de armă în condițiile prevăzute de

lege

- să țină armele în toc, neîncărcate cu muniție, la transportul armelor de tir,

de la domiciliul sau reședința acestuia la locul unde urmează să se desfășoare concursul

de tir, potrivit legii;

- portul și utilizarea armelor de tir în incinta locurilor de antrenament, se face

în condițiile stabilite prin regulamentele de ordine interioară.

1.4.4. Procurarea și deținerea muniției aferente armelor de categoria ,,B”

Titularii dreptului de a purta și folosi armele de categoria B, pot procura de la

armurierii autorizați, muniția aferentă armelor înscrise în permisul de armă.

Cantitatea de muniție care poate fi deținută se înscrie în permisul de armă de

către organul de poliție care eliberează acest document, după cum urmează:

a) pentru armele de apărare și pază, un număr de cel mult 50 de cartușe cu

glonț și 50 de cartușe fără proiectil pentru câte o singură armă de același calibru ;

b) pentru armele de vânătoare, un număr de cel mult 300 de cartușe pentru fi-

ecare calibru de armă pentru care are dreptul de port și folosire;

c) pentru armele de tir, un număr de cel mult 100 de cartușe pentru fiecare

calibru de armă la care au dreptul de port și folosire persoanele fizice și 400 cartușe

pentru sportivii și antrenorii de tir;

Persoanele care dețin arme de apărare și pază, pot purta asupra lor, în afara

domiciliului sau reședinței unde este depozitată muniția, cel mult 12 cartușe.

Interdicții

1. să nu înstrăineze muniția procurată în condițiile legii, cu excepția cazurilor

în care aceasta este depusă la armurier sau la organele de poliție competente.

2. să nu dețină o cantitate mai mare de muniție decât cea pentru care a fost au-

torizată;

3. să nu comercializeze sau să înstrăineze sub altă formă, precum și dețină ori

utilizeze muniție expirată sau degradată care, prin păstrare sau folosire, ar putea pune

în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor.

1.5. Suspendarea și anularea dreptului de deținere, respectiv de port și fo-

losire a armelor și munițiilor

Suspendarea dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor

se dispune de către organul competent care a acordat acest drept, în următoarele situa-

ții:

a) titularul dreptului se află în curs de urmărire penală sau judecată;

b) titularul dreptului suferă de o incapacitate psihică sau afecțiune temporară

de natură să pună în pericol propria viață sau a altora;

c) a săvârșit una sau mai multe contravenții pentru care legea prevede măsura

complementară a suspendării dreptului de deținere sau, după caz, de port sau folosire a

armelor.

Suspendarea dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor

se dispune pentru întreaga perioadă în care persoana se află în oricare dintre aceste si-

tuații.

446

Pe perioada suspendării dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire

a armelor, permisul de armă se retrage de către organul de poliție care a dispus măsura,

iar armele și întreaga cantitate de muniție deținute se rețin și se păstrează într-un loc

special amenajat la sediul acestuia.

Suspendarea încetează de la data la care titularul dreptului de deținere sau, du-

pă caz, de port și folosire a armelor nu se mai află într-una din situațiile care au deter-

minat suspendarea, iar permisul de armă, armele și muniția se restituie acestuia.

Cheltuielile ocazionate de depozitarea armelor și munițiilor la sediile organelor

de poliție sunt suportate de către titularul dreptului suspendat, în condițiile și în cuan-

tumurile stabilite prin ordin al ministrului de interne.

Revocarea dreptului de deținere, de port și folosire a armelor se dispune de că-

tre organul competent care a acordat acest drept, atunci când titularul dreptului se află

într-una dintre următoarele situații:

a) renunță să mai dețină armele înscrise în permisul de armă;

b) nu mai are calitatea care a condiționat acordarea dreptului de deținere sau,

după caz, de port și folosire a armelor;

c) nu mai îndeplinește vreuna dintre condițiile prevăzute de lege în art. 15;

d) pleacă definitiv din țară;

e) pierde cetățenia română;

f) a pierdut armele înscrise în permisul de armă sau acestea i-au fost sustrase

în împrejurări imputabile titularului;

g) nu se prezintă, fără motive întemeiate, la viza permisului de armă în peri-

oada stabilită în condițiile prezentei legi;

h) a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă

definitivă;

i) a săvârșit una sau mai multe contravenții pentru care legea prevede revo-

carea dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor.

Anularea dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor se

dispune de către organul competent care a acordat acest drept, în următoarele situații:

a) se constată că la data acordării permisului de armă, titularul nu îndeplinea

condițiile prevăzute de lege pentru deținere sau, după caz, port și folosire a armelor;

b) persoanei i s-a acordat dreptul de deținere sau, după caz, de port și folosire

a armelor pe baza unor documente sau informații false.

Măsura revocării dreptului de deținere și anularea dreptului de port și folosire a

armelor se comunică, în scris, titularului dreptului sau succesorilor acestuia.

În termen de 10 zile de la data luării la cunoștință cu privire la măsura revocării

sau anulării dreptului de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor, titularul

este obligat să depună permisul de armă la organul de poliție competent și să facă do-

vada faptului că a depus arma și întreaga cantitate de muniție deținută la un armurier

autorizat, cu excepția celor care sunt supuse confiscării și se ridică de către organele de

poliție.

Măsura revocării dreptului de deținere și anularea autorizației precum și sus-

pendarea dreptului de deținere și suspendarea autorizației de deținere sau, după caz, de

port și folosire a armelor este supusă controlului judecătoresc potrivit Legii contencio-

sului administrativ și poate fi atacată în termen de 15 zile de la data la care a fost adusă

la cunoștința solicitantului.

447

1.6. Eliberarea permisului internațional pentru arme

Persoanele care dețin, în condițiile prezentei legi, arme și doresc să călătoreas-

că în străinătate cu acestea, pot solicita organului de poliție care le-a acordat permisul

de armă, eliberarea unui permis internațional pentru arme.

Permisul internațional pentru arme conferă titularului dreptul de a ieși și intra

din/în România, împreună cu armele și, după caz, muniția aferentă înscrise în acest

document.

Este interzisă înstrăinarea de către titular a permisului internațional pentru ar-

me, cu excepția cazului când acesta este depus la organele de poliție competente.

Permisul internațional pentru arme se acordă dacă solicitantul îndeplinește ur-

mătoarele condiții:

a) este titular al unui permis de armă pentru armele care urmează să fie în-

scrise în permisul internațional pentru arme;

b) prezintă motivele pentru care dorește să călătorească în străinătate cu ar-

mele pentru care solicită permisul internațional pentru arme.

Permisul internațional pentru arme se acordă cu o valabilitate de 3 ani, dar nu

mai mult decât valabilitatea permisului de armă al titularului.

Acordarea permisului internațional pentru arme în cazul persoanelor care ur-

mează să se deplaseze în străinătate împreună cu armele aflate în dotare, în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, se face la solicitarea scrisă a instituției unde sunt încadrate, fără

îndeplinirea condițiilor sus-menționate. Pe perioada în care se află în România, permi-

sele internaționale pentru arme se păstrează de instituțiile unde acestea sunt încadrate.

1.5. Condiții cu privire la procurarea, înstrăinarea, deținerea, portul și fo-

losirea armelor de foc sau armelor din categoria B, precum și a muniției aferente,

de către persoanele fizice străine

Străinii care au reședința sau domiciliul în România pot fi autorizați să achizi-

ționeze numai arme de vânătoare, de tir sau de colecție. În sensul prezentei legi, sunt

considerați că au reședința sau domiciliul în România străinii titulari ai unui permis de

ședere temporară sau, după caz, permanentă, acordat în condițiile legii privind regimul

străinilor în România, precum și străinii care au dobândit o formă de protecție în Ro-

mânia, în condițiile legii privind statutul și regimul refugiaților.

Autorizația de procurare a armelor de vânătoare, de tir sau de colecție se acor-

dă în condițiile prevăzute la art. 15 cetățenilor străini care au reședința sau domiciliul

în România și posedă permis de ședere valabil.

Străinii care călătoresc în România pe baza unei vize de scurtă ședere ori care

beneficiază de scutire de la obligativitatea acestei vize potrivit legii, pot fi autorizați să

achiziționeze din România numai arme de vânătoare, de tir sau de colecție, în vederea

scoaterii acestora din România. Ei pot fi autorizați să scoată personal de pe teritoriul

României, doar câte o singură armă dintre cele procurate în timpul unei călătorii în

România, dar nu mai mult de 12 arme pe an. Scoaterea din România a două sau mai

multe arme se poate face numai prin intermediul armurierilor români autorizați să co-

mercializeze aceste arme.

IGPR eliberează persoanelor sus-menționate, la cerere, autorizația de procurare

a armelor, dacă îndeplinesc următoarele condiții:

448

a) au împlinit vârsta de 21 de ani;

b) fac dovada intrării și șederii legale în România;

c) îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 15 alin. (1) lit. c), d) și f);

d) fac dovada, prin documente certificate sau eliberate de reprezentanța di-

plomatică sau oficiul consular al statului în care urmează să transporte arma, că înde-

plinesc condițiile prevăzute de legislația acelui stat pentru deținerea armelor pentru

care solicită autorizația de procurare.

În termen de 3 zile de la procurarea armei, străinii trebuie să se prezinte la In-

spectoratul General al Poliției Române care procedează la sigilarea armei și eliberarea

autorizației de scoatere a armei de pe teritoriul României.

Procedura acordării autorizației de procurare a armei, a autorizației de scoatere

a armei de pe teritoriul României și a sigilării armei de către persoanele prevăzute la

alin. (1) se stabilește prin norme metodologice.

Însoțitorii delegațiilor străine la nivelul conducătorilor de stat sau de guvern,

precum și militarii străini, pot avea asupra lor și pot introduce în România arme de apă-

rare și pază, pe bază de reciprocitate, sau în condițiile stabilite prin acorduri bilaterale,

dacă acestea sunt notificate prin MAE și, respectiv, MApN sau MAI, cu avizul autori-

tății competente din IGPR.

Membrii personalului misiunilor diplomatice, ai oficiilor consulare și ai repre-

zentanțelor organizațiilor internaționale acreditate în România pot purta și folosi arme

de apărare și pază, pe bază de reciprocitate sau în condițiile stabilite prin acorduri bila-

terale, fără a mai fi necesară obținerea permisului de armă, cu avizul autorității compe-

tente din IGPR.

1.6. Deținerea și folosirea armelor și munițiilor de către persoanele

juridice

Categorii de persoane juridice care pot deține și folosi arme și muniții

1. Instituțiile publice cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și sigu-

ranței naționale sunt autorizate să achiziționeze, să dețină și să folosească arme dintre

cele prevăzute în categoriile B și C din Anexă, precum și muniția corespunzătoare,

pentru înarmarea personalului propriu, în condițiile stabilite prin legi speciale sau prin

ordin al șefului fiecărei instituții.

2. Persoanele juridice de drept public, altele decât cele menționate anterior,

precum și unitățile subordonate sau aflate în coordonarea acestora sunt autorizate să

achiziționeze, să dețină și să folosească arme dintre cele prevăzute la Categoriile B și C

prevăzute în Anexă, precum și muniția corespunzătoare, în condițiile prezentei legi,

pentru exercitarea atribuțiilor specifice stabilite prin actele normative de organizare și

funcționare a acestora.

3. Persoanele juridice de drept privat care nu sunt subordonate sau aflate în

coordonarea unor instituții publice, pot fi autorizate, în condițiile prezentei legi, în

funcție de obiectul lor de activitate, să achiziționeze, să dețină și să folosească, arme

dintre cele prevăzute în Categoriile B și C prevăzute în Anexă, precum și muniția co-

respunzătoare, pentru:

a) înarmarea personalului abilitat să desfășoare activități de pază sau altor an-

gajați, dacă aceasta se justifică pentru asigurarea pazei sediilor, imobilelor sau obiecti-

velor care le aparțin sau le asigură protecție, precum și a pazei persoanelor, bunurilor,

449

valorilor sau transportului ori depozitării de valori importante, în cazul societăților al

căror obiect de activitate îl constituie prestarea de serviciui în domeniul pazei, ori al

celor care își pot asigura paza proprie, în condițiile legii;

b) desfășurarea activităților de executare a tragerilor cu arme în poligoane spe-

cial amenajate, pentru antrenament sau divertisment, precum și organizarea și desfășu-

rarea cursurilor prevăzute la art. 15 alin. (1) lit. h);

c) desfășurarea activităților artistice în centrele de producție cinematografică

și televiziune, precum și în cadrul spectacolelor de circ și teatru.

4. Muzeele pot fi autorizate, în condițiile prezentei legi, să achiziționeze și să

dețină arme de colecție precum și arme dintre cele prevăzute în Categoria C prevăzută

în Anexă.

Persoanele juridice străine nu pot fi autorizate să dețină sau să folosească, pe

teritoriul României, arme dintre cele prevăzute în Categoriile A și B prevăzute în Ane-

xă, precum și muniția corespunzătoare acestora.

Persoanele juridice autorizate să procure, să dețină și să folosească arme și

muniție au următoarele obligații:

a) să se prezinte în perioada stabilită de IGPR laDGPMB, inspectoratele jude-

țene de poliție în a căror rază de competență se află sediul social al persoanei juridice

sau la IGPR, pentru vizarea autorizației;

b) să anunțe schimbarea sediului, cu cel puțin 10 zile înainte de aceasta, la or-

ganul de poliție în a cărui rază de competență este situat noul sediu, pentru efectuarea

mențiunilor corespunzătoare în autorizație;

c) să anunțe pierderea, furtul sau distrugerea autorizației, în termen de 24 de

ore de la constatarea evenimentului;

d) în cazul în care persoana juridică încetează activitatea, trebuie să comunice

organelor competente, în termen de 10 zile de la acea dată;

e) să prezinte, la organele competente, documentele care dovedesc procurarea

sau înstrăinarea armelor și muniției, în termen de 10 zile de la procurare sau, după caz,

înstrăinare, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în conținutul autorizației.

1.7. Sarcinile organelor de poliție pe linia asigurării respectării regimului

armelor și munițiilor

1) obținerea de informații în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni și con-

travenții în acest domeniu;

2) efectuarea de verificări în vederea eliberării autorizației de procurare a ar-

melor pentru persoanele fizice sau juridice care solicită acest lucru;

3) eliberarea permiselor de armă și a autorizațiilor necesare persoanelor juridice;

4) ținerea evidenței posesorilor de armă, a colecționarilor de arme și muniții, a

persoanelor juridice autorizate să dețină și să folosească arme, precum și a persoanelor

juridice autorizate să funcționeze ca armurier;

5) acordarea vizelor și alte operațiuni prevăzute de lege, pentru aceste activi-

tăți;

6) activități de control asupra respectării de către persoanele fizice și juridice a

normelor legale privitoare la regimul armelor și munițiilor;

7) constatarea de infracțiuni și luarea de măsuri de sancționare contravenționa-

lă față de persoanele vinovate de încălcarea prevederilor legale.

450

2. Operațiuni privind evidența și eliberarea autorizațiilor pentru explo-

zivi, substanțe toxice și stupefiante

2.1. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru materialele explozive

Potrivit dispozițiilor legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive,

modificată prin Legea nr.478/ 2003, prin materii explozive înțelegem explozivii de uz

civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive, pirotehnice și simple, încărcăturile

speciale, mijloacele de inițiere, cele auxiliare de aprindere, precum și orice alte

substanțe sau amestecuri de substanțe destinate să dea naștere la reacții chimice

instantanee, cu degajare de căldură și gaze la temperatură și presiune ridicată.

Prin operațiuni cu materii explozive se înțelege prepararea, producerea,

procesarea, experimentarea, deținerea, tranzitarea pe teritoriul țării, transmiterea sub

orice formă, transferul, transportul, introducerea pe piață, depozitarea, încărcarea,

distrugerea, mânuirea, comercializarea și folosirea acestora.

Regimul juridic al materiilor explozive este reglementat de Legea nr.

126/1995, modificată și completată prin Legea nr. 464/2001 , Legea nr. 478/2003 și

Legea nr. 262/2005. Pentru a fi autorizată pentru a efectua operațiuni cu materii explo-

zive persoana juridică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie înregistrată la Oficiul Național al Registrul Comerțului din cadrul Mi-

nisterului Justiției;

să aibă sediu, sucursală sau filială deschisă în România;

asociații sau administratorii societății să nu fi fost condamnați definitiv pen-

tru săvârșirea de infracțiuni la regimul materiilor explozive, alte infracțiuni săvârșite cu

violență sau circumscrise crimei organizate;

să aibă prevăzut în obiectul de activitate desfășurarea operațiunilor cu mate-

rii explozive pentru care solicită autorizarea (CAEN 2461-fabricarea explozivilor,

5155- comerț cu ridicata a produselor chimice, 5190- comerț cu ridicata a altor produ-

se, 5248- comerț cu amănuntul în magazine specializate a altor produse , 5119- inter-

medieri în comerțul cu produse diverse, import și export );

să obțină în prealabil autorizațiile emise de către Inspectoratul Teritorial de

Muncă de pe raza cărora își au sediu;

să aibă personal calificat încadrat pentru activitatea pe care solicită să o des-

fășoare (pirotehnist sau artificier), cu contract de muncă;

să facă dovada că dețin un depozit autorizat pentru materii explozive sau că

au încheiat un contract de închiriere pentru un depozit autorizat, cu suprafață suficientă

pentru materialele explozive ce urmează a fi depozitate;

să facă dovada că a fost întocmit un plan de pază și alarmare al depozitului

conform Legii nr.333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția

persoanelor, avizat de către compartimentul de linie al structurii de Ordine Publică;

spațiul de depozitare să fie asigurat cu un dispozitiv de supraveghere elec-

tronică și alarmare;

să dețină mijloace de transport speciale pentru materii explozive sau să aibă

contract de prestări servicii cu o societate de transport autorizată, care deține astfel de

mijloace de transport, în cazurile în care execută transportul materiilor explozive;

sistemul de asigurare a securității depozitelor să fie corespunzător privind

împrejmuirea, grilajele și încuietorile de securitate;

451

paza depozitului să fie asigurată cu personal înarmat, conform planului de

pază;

depozitele să îndeplinească condițiile prevăzute de lege.

Materiile explozive pot fi depozitate numai în spații special construite care pot

funcționa numai după obținerea prealabilă a autorizației emisă în comun de către in-

spectoratul teritorial de muncă și inspectoratul de poliție al județului, respectiv

DGPMB.

Transferul explozivilor de uz civil se face în baza autorizației de transfer elibe-

rată de Inspectoratele de Poliție Județene sau de Direcția Generală de Poliție a Munici-

piului București, de la locul de destinație a explozivilor, conform H.G. 207/2005.

Pentru înregistrarea sau obținerea autorizațiilor, unitățile se adresează poliției

județene (municipiului București) cu o cerere care trebuie să cuprindă:

— denumirea, sediul și obiectul unității cu indicarea actului legal în baza căru-

ia funcționează;

— tipurile de materii explozive pe care le fabrică, prelucrează, deține, experi-

mentează, folosește, importă, exportă sau transportă;

— cantitățile de materii explozive, pe tipuri, care pot fi stocate și locul unde se

depozitează.

Cererea este însoțită de copia avizului asupra funcționării depozitului, dat de

inspectoratul teritorial pentru protecția muncii, prin care se stabilește capacitatea ma-

ximă de înmagazinare.

La primirea cererilor pentru înregistrare sau eliberarea autorizațiilor se verifică

următoarele:

— dacă unitatea are avizul organelor de poliție pentru persoanele ce urmează

să prelucreze, gestioneze sau să manipuleze materiile explozive;

— dacă depozitul este unul și același cu cel menționat în adresă și actul de avi-

zare al inspectoratului pentru protecția muncii;

— dacă există evidența pentru înregistrarea operațiilor cu materii explozive.

În urma verificărilor se procedează, după caz, la eliberarea dovezii de înregis-

trare sau autorizației pentru executarea de operații cu materii explozive, ori la respinge-

rea cererii.

Atât dovada de înregistrare, cât și autorizația, trebuie să cuprindă:

— numărul de înregistrare și unitatea căreia i se eliberează;

— prevederea legală;

— operațiunile pe care are dreptul să le execute și materiile explozive pe care

le prepară, deține, folosește etc.;

— pentru fiecare sortiment de exploziv se va preciza cantitatea pe care are

dreptul să o stocheze în depozit, în conformitate cu avizul inspectoratului teritorial pen-

tru protecția muncii.

Autorizațiile și dovezile de înregistrare sunt semnate de șeful inspectoratului

poliției județene (a municipiului București) sau de locțiitorul său.

Accesul în depozite este permis numai persoanelor cu atribuții în gestiune, ma-

nipulare și control asupra materialelor explozive. Pe timpul nopții se interzice accesul

în depozite, (excepție fac unitățile în care se lucrează și noaptea). La aceste depozite se

ține o evidență strictă a intrării, ieșirii și consumurilor de materiale explozive, anunțând

organul local de poliție despre orice lipsă de asemenea materiale.

Transportul materiilor explozive și manipularea acestora se efectuează numai

452

sub directa supraveghere a personalului autorizat ca artificier și numai cu personal spe-

cial instruit și numit de conducerea unității pentru aceste operații. Nu pot fi angajate

pentru a îndeplini funcția de artificier decât persoanele care au calificarea necesară și

pentru care organele de poliție au dat aviz favorabil, în urma verificărilor făcute în evi-

dențele M.A.I., la locul de muncă, în familie și societate. De asemenea, aceste persoane

trebuie să fie autorizate de către Inspectoratul Teritorial pentru Protecția Muncii. Mate-

riile explozive se transportă în funcție de nevoi cu trenul, cu nave, avioane, elicoptere,

autovehicule, căruțe, sănii cu samare și manual. Fiecare transport de materiale explozi-

ve se efectuează pe baza ordinului de transport eliberat și semnat de conducerea unității

beneficiare.

Încărcarea, transportul și descărcarea materialelor explozive în timpul nopții

sunt interzise (fac excepție transporturile de la fabrica producătoare la depozite proprii,

cele pe calea ferată sau pe apă, precum și cele de la depozitul de consum la locurile de

muncă.)

Indiferent de mijloacele cu care se execută transportul, trebuie luate măsuri

pentru securitatea publică și a persoanelor, iar pe timpul nopții este interzisă transporta-

rea materiilor explozive.

Persoanele fizice nu au dreptul să dețină, să utilizeze, să transporte, să depozi-

teze, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, dacă nu fac dovada calității

de artificier ori de personal special instruit și nu reprezintă o persoană juridică autoriza-

tă și înregistrată conform legii.

Organele de poliție prin formațiunea arme, muniții și substanțe toxice are ur-

mătoarele atribuții:

1.modul cum este asigurată paza și securitatea materiilor explozive (securitatea

depozitelor respective se realizează cu pază);

2. dacă explozivii rămași neconsumați se restituie la depozit;

3. dacă a fost depășită capacitatea de înmagazinare a depozitului (folosită prin

avizul dat de inspectoratul teritorial pentru protecția muncii), motivul și dacă pentru

această depășire a avut aprobarea necesară;

4. dacă explozivii existenți în depozit sunt în perioada de garanție înscrisă pe

ambalaj;

5. cum se efectuează transportul materiilor explozive, dacă pentru fiecare tran-

sport se emit ordine de transport și dacă se face cu autovehiculele corespunzătoare.

6. să constate infracțiuni și să ia măsuri de sancționare contravențională împo-

triva persoanelor vinovate de încălcarea prevederilor legale.

2.2. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru produsele și substan-

țele toxice

Produsele și substanțele toxice sunt folosite în diferite sectoare de activitate

cum ar fi: industria metalurgică, industria chimică, agricultură etc. Regimul produselor

și substanțelor toxice este reglementat de OUG nr.200/2000 privind clasificarea, eti-

chetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase aprobată prin

Legea nr. 451 din 18 iulie 2001 și de Legea nr. 360/2003 modificată prin Legea nr.

263/2005 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase.

Dat fiind pericolul pe care-l prezintă aceste produse și substanțe toxice și ți-

nând seama în același timp de necesitatea folosirii lor în diferite sectoare ale economiei

453

naționale, au fost elaborate dispoziții legale care reglementează toate operațiunile ce se

execută cu aceste produse și substanțe.

Substanțele și preparatele periculoase în înțelesul O.U.G. nr. 200/2000 sunt

următoarele:

a. substanțe și preparate explozive: substanțele și preparatele solide, lichide,

păstoase sau gelatinoase, care pot să reacționeze exoterm în absența oxigenului din at-

mosferă, producând imediat emisii de gaze, și care, în condiții de probă determinate,

detonează, produc o deflagrație rapidă sau sub efectul căldurii explodează când sunt

parțial închise;

b. substanțe și preparate oxidante: substanțele și preparatele care în contact cu

alte substanțe, în special cu cele inflamabile, prezintă o reacție puternic exotermă;

c. substanțe și preparate extrem de inflamabile: substanțele și preparatele chi-

mice lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut și cu un punct de fierbere scăzut,

precum și substanțele și preparatele gazoase care sunt inflamabile în contact cu aerul la

temperatura și la presiunea mediului ambiant;

d. substanțe și preparate foarte inflamabile:

o substanțele și preparatele care pot să se încălzească și apoi să se aprindă în

contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie; sau

o substanțele și preparatele solide care se pot aprinde cu ușurință după un

scurt contact cu o sursă de aprindere și care continuă să ardă sau să se consume și după

îndepărtarea sursei; sau

o substanțele și preparatele lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut; sau

o substanțele și preparatele care în contact cu apa sau cu aerul umed emană

gaze foarte inflamabile în cantități periculoase;

e. substanțe și preparate inflamabile - substanțele și preparatele lichide cu un

punct de aprindere scăzut;

f. substanțe și preparate foarte toxice - substanțele și preparatele care prin in-

halare, ingestie sau penetrare cutanată în cantități foarte mici pot cauza moartea sau

afecțiuni cronice ori acute ale sănătății;

g. substanțe și preparate toxice - substanțele și preparatele care prin inhalare,

ingestie sau penetrare cutanată în cantități reduse pot cauza moartea sau afecțiuni cro-

nice ori acute ale sănătății;

h. substanțe și preparate nocive - substanțele și preparatele care prin inhalare,

ingestie sau penetrare cutanată pot cauza moartea sau afecțiuni cronice ori acute ale

sănătății;

i. substanțe și preparate corosive - substanțele și preparatele care în contact cu

țesuturile vii exercită o acțiune distructivă asupra acestora din urmă;

j. substanțe și preparate iritante - substanțele și preparatele necorosive care

prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasele pot cauza o reac-

ție inflamatorie;

k. substanțe și preparate sensibilizante - substanțele și preparatele care prin in-

halare sau penetrare cutanată pot da naștere unei reacții de hipersensibilizare, iar în

cazul expunerii prelungite produc efecte nefaste caracteristice;

l. substanțe și preparate cancerigene - substanțele și preparatele care prin in-

halare, ingestie sau penetrare cutanată pot determina apariția afecțiunilor cancerigene

ori pot crește incidența acestora;

m. substanțe și preparate mutagenice - substanțele și preparatele care prin inha-

454

lare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice ereditare sau pot creș-

te frecvența acestora;

n. substanțe și preparate toxice pentru reproducere - substanțele și preparatele

care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce ori pot crește frecvența

efectelor nocive nonereditare în progenitură sau pot dăuna funcțiilor ori capacităților

reproductive masculine sau feminine;

o. substanțe și preparate periculoase pentru mediul înconjurător - substanțele și

preparatele care, introduse în mediul înconjurător, ar putea prezenta sau prezintă un risc

imediat ori întârziat pentru unul sau mai multe componente ale mediului înconjurător.

Legislația în vigoare înlocuiește denumirea de „produse și substanțe toxice”,

așa cum era prevăzută în vechiul act normativ, cu „substanțe și preparate foarte toxi-

ce”. Potrivit legii, producătorii, distribuitorii, importatorii și exportatorii care desfășoa-

ră activități cu substanțe și preparate toxice și foarte toxice sunt obligați să ia măsurile

corespunzătoare pentru asigurarea și protejarea sănătății oamenilor, animalelor și a

mediului, precum și pentru prevenirea oricăror sustrageri de astfel de substanțe și pre-

parate ori deturnarea acestora din circuitul legal. Legea prevede că producerea, deține-

rea sau orice operațiune privind circulația substanțelor și preparatelor toxice și foarte

toxice, fără drept, constituie infracțiune și se pedepsește conform Codului penal.

În ceea ce privește regimul juridic al produselor de uz fitosanitar, acesta este

reglementat de Legea nr.85/1995 pentru aprobarea O.G. nr.4/1995 privind fabricarea,

comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,

dăunătorilor și buruienilor în agricultură și silvicultură.

Potrivit acestui act normativ: „fabricanții, importatorii, comercianții, distribui-

torii și utilizatorii autorizați să desfășoare activități cu produse de uz fitosanitar din

grupele I și a II-a de toxicitate se vor înregistra, în mod obligatoriu, la serviciile de spe-

cialitate ale inspectoratelor județene de poliție în a căror rază teritorială aceștia urmea-

ză să-și desfășoare activitatea.”

În conformitate cu prevederile legale, organelor de poliție le revin următoarele

sarcini:

2.3. Înregistrarea și eliberarea autorizațiilor pentru produsele și substan-

țele stupefiante

Prin Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de

droguri se interzice cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, pre-

pararea, transformarea, oferirea , punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu

orice titlu, transmiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operați-

uni, privind circulația drogurilor de risc, fără drept.

Prin derogare de la dispozițiile prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000 ase-

menea activități sunt permise numai în scop uman sau veterinar, științific și industrial,

organizațiilor autorizate de Ministerul Sănătății și înregistrate la organele poliției jude-

țene (municipiului București) pe raza cărora își au sediul. Cererea de înregistrare se

face cu 45 zile înainte de intrarea în funcțiune, cuprinzând:

— denumirea și sediul unității;

— denumirea și cantitățile ce urmează a fi fabricate;

— numărul autorizației de fabricație eliberată de Ministerul Sănătății prin Di-

recția Farmaceutică și a aparaturii medicale.

455

Întreprinderile producătoare pot livra produse și substanțe stupefiante fabrici-

lor, depozitelor de medicamente și întreprinderilor pentru comerțul exterior, autorizate

în acest scop de ministerul Sănătății.

Unitățile care desfășoară activități cu produse ori substanțe stupefiante sunt

obligate să țină o evidență zilnică a mișcării acestora.

Produsele și substanțele stupefiante pot fi folosite în scop medical numai pe

baza prescripțiilor medicilor umani, sau, după caz, ale medicilor veterinari. Prescrie-

rea se va face numai pe formulare speciale prevăzute cu timbre sec, sau în condici de

prescripții medicale existente în unitățile sanitare umane sau veterinare.

Ministerul Sănătății, îndrumă, coordonează și controlează întreaga activitate cu

produse și substanțe stupefiante.

Organele de poliție execută controale în unitățile care fabrică sau condiționea-

ză (prelucrează) stupefiante numai în colaborare cu specialiști din direcțiile sanitare

județene ori oficiile farmaceutice teritoriale.

Când activitatea unei unități posesoare de autorizație pentru fabricarea sau co-

mercializarea produselor și substanțelor stupefiante încetează parțial sau total, aceasta

este obligată ca în 30 de zile de la încetarea activității să depună autorizația la Ministe-

rul Sănătății și să comunice despre aceasta organului poliției la care a fost înregistrată.

În data de 17.03.2008 a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 26 privind

modificarea și completarea Legii nr. 295/2004 – privind regimul armelor și munițiilor,

care vizează stabilirea unui regim juridic mai restrictiv pentru unele categorii de arme

neletale în măsură să asigure un control mai riguros al procurării, deținerii, portului și

folosirii acestora. Ordonanța de Urgență pentru modificarea și completarea Legii nr.

295/2004 privind regimul armelor și munițiilor a fost inițiativa Ministerului Internelor

și Reformei Administrative, actul normativ vizând înăsprirea condițiilor de deținere,

procurare, port și folosire a armelor neletale, fiind încriminată ca infracțiune deținerea

și folosirea, în mod ilegal, a armelor albe.

Principalele modificări pe care populația ar trebui să le cunoască ar fi următoa-

rele: Art. 58 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 26 privind modificarea și completa-

rea Legii nr. 295/2004 – privind regimul armelor și munițiilor, prevede că „cetățenii

români și străini cu ședere legală în România, care au împlinit vârsta de 18 ani, pot să

procure arme neletale, precum și muniția aferentă, de la orice armurier autorizat să co-

mercializeze astfel de arme:

a). după obținerea autorizației de procurare pentru armele și munițiile neletale

prevăzute la categoria E din anexă, respectiv arme scurte neletale (pistol sau revolver)

– confecționate special pentru a arunca proiectile de cauciuc, precum și muniția cores-

punzătoare;

b). după notificarea prealabilă a inspectoratelor județene de poliție în a căror

rază teritorială își are domiciliul solicitantul, pentru armele neletale supuse notificării,

prevăzute la categoria F din anexă, respectiv arme scurte neletale (pistol sau revolver)

– confecționate special pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, pre-

cum și muniția corespunzătoare, arme neletale cu destinație utilitară, arme cu tranchili-

zante, harpoane destinate pescuitului, arbaletele și arcurile destinate tirului sportiv, pis-

toalele de alarmă și semnalizare, pistoalele de start, armele de panoplie, arme de recu-

zită și arme vechi.

Art. 58 alin. 2 “Autorizația de procurare a armelor neletale se acordă persoane-

lor, dacă îndeplinesc următoarele condiții”;

456

a). nu au fost condamnate prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru

săvârșirea cu intenție a uneia dintre infracțiunile prevăzute de prezenta lege sau la o

pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani pentru infracțiuni comise cu intenție;

b). nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârșite cu in-

tenție pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim este mai mare de 2 ani sau

pentru fapte incriminate ca infracțiuni de prezenta lege;

c). sunt apte din punct de vedere psihologic și medical; d). în ultimi 5 ani nu le-

a fost revocat, sau după caz, anulat dreptul de port și folosire a armelor supuse autori-

zării, în condițiile prevăzute de art. 58 ind. 3, alin. 2 lit. e, sau pentru obținerea acestui

drept pe baza unor documente sau informații false;

Art. 58 alin. 5 “Pentru armele neletale prevăzute la categoria F poziția 26 din

anexă, pot notifica în prealabil organele de poliție competente doar persoanele care

îndeplinesc condiția prevăzută la art. 58, alin. 2, lit. a”.

Art. 132 pct. 22 ind. 1 “neîndeplinirea obligației de notificare prealabilă a in-

spectoratelor județene de poliție în a căror rază teritorială își are domiciliul solicitantul”

constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 la 2.000 lei.

Art. 132 pct. 23 se modifică și va avea următorul cuprins “uzul de armă neleta-

lă din categoria celor supuse notificării prealabile, în alte situații decât cele prevăzute la

art. 63” constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 la 5.000 lei și

confiscarea armei.

Art. 136 ind. 1 “Deținerea sau portul de armă neletală din categoria celor supu-

se autorizării, fără drept constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3

luni la 1 an”.

Art. 136 ind. 2 “Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării,

fără drept, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

Art. II - (1) Începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 26/2008, posesorii

armelor neletale prevăzute la categoria E din anexa la Legea nr. 295/2004 privind re-

gimul armelor și munițiilor, cu modificările și completările ulterioare, au obligația de a

se prezenta la organul de poliție care îi are în evidență, în vederea;

a). obținerii unui certificat de deținător, în cazul celor care au notificat în prea-

labil, dar care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu dețin un

asemenea document;

b). înscrierea armei în permisul de armă, în cazul celor care posedă un aseme-

nea document;

c). obținerea permisului de armă, în cazul celor care au parcurs etapa prevăzută

la lit. a și în alte cazuri decât cele de la lit. b.

(2) Termenul de îndeplinire a obligațiilor prevăzute la alin. 1 este cel prevăzut

de art. 59 alin. 1 di Legea nr. 295/2004, cu modificările și completările ulterioare, pen-

tru situația prevăzută la lit. a, respectiv de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență, pentru situațiile prevăzute la lit. b și c.

(3) Permisul de armă prevăzut la alin. 1 lit. c se eliberează în 30 de zile de la

data depunerii cererii, solicitanților care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 58 alin.

2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, cu modificările și

completările ulterioare.

(4) La împlinirea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență, certificatele de deținător ale posesorilor armelor neletale prevă-

zute la categoria E din anexa la Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor și muni-

457

țiilor, cu modificările și completările ulterioare, car nu și-au îndeplinit obligația prevă-

zută la alin. 1 lit. b sau, după caz, lit. c, conferă titularilor doar un drept de deținere a

armelor înscrise în acest document.

Art. III – Taxele referitoare la eliberarea autorizației pentru procurarea armelor

letale, eliberarea autorizației pentru procurarea armei titularului de armă (a doua armă

și următoarele), înscrierea armei în permisul de armă după procurarea acesteia sau ra-

dierea armei din permisul de armă dup înstrăinarea acesteia și eliberarea unui nou per-

mis de armă, prevăzute de O.G. nr. 128/2000 privind stabilirea unor taxe pentru servi-

ciile prestate pentru persoanele fizice și juridice de către MAI, aprobată cu modificările

prin Legea nr. 570/2002, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător

serviciilor ce privesc eliberarea documentelor pentru armele neletale care fac obiectul

autorizării.

Documents

Investigatii Criminale