Upload
florin-tudorache
View
524
Download
3
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
Coordonator Ştiinţific,
Prof. univ. dr. Ioan SIMA
Lector univ. dr. Mihai SIMA Absolvent,
BĂLAŞA V. DAN
S I B I U
-2006-
1
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
Coordonator Ştiinţific,
Prof. univ. dr. Ioan SIMA
Lector univ. dr. Mihai SIMA
Absolvent,
BĂLAŞA V. DAN
S I B I U
-2006-
2
CUPRINS
REZUMAT ....................................................................................................................... pag. 5
SUMMARY ...................................................................................................................... pag. 6
LISTA TITLURILOR TABELELOR ŞI REPREZENTĂRILOR
GRAFICE...........................................................................................................................pag. 7
INTRODUCERE ............................................................................................................. pag. 8
CAP. I PREMISE TEORETICE PRIVIND DELINCVENŢA
JUVENILĂ ŞI COMPORTAMENTUL DEVIANT ................................... pag. 11
1.1. Definiţii şi interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă................. pag. 11
1.1.1. Comportamentul deviant ........................................................ pag. 11
1.1.2. Delincvenţa juvenilă - formă a
comportamentului deviant ..................................... pag. 12
1.2. Comportamentul agresiv şi violent ........................................................... pag. 13
1.3. Adolescenţa şi comportamentele delincvente ........................................... pag. 15
1.3.1. Stadiile de dezvoltare psiho-socială
ale adolescenţilor ................................................................ pag. 15
1.3.2. Agresivitatea la adolescenţi..................................................... pag. 17
1.4. Structura şi devenirea personalităţii adolescentului ................................ pag. 18
1.4.1. Interpretarea psihologică delincvenţei juvenile ...................... pag. 19
1.4.2. Interpretarea sociologică a delincvenţe juvenile.......................pag. 21
1.5. Implicaţii educaţionale în perioada adolescenţei ....................................... pag. 24
1.5.1. Raportul dintre tânărul delincvent şi familie ........................... pag. 25
1.5.2. Influenţa şcolii în socializarea adolescentului ……………..... pag. 30
1.5.3. Orientarea şcolară şi profesională a adolescenţilor ................. pag. 31
CAP. II JUDECĂŢILE MORALE ŞI ROLUL LOR ÎN REEDUCAREA
ŞI SOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR JUVENILI ........................... pag. 33
2.1. Judecăţile morale-substructuri integrative
cognitiv-afectiv-atitudinale....................................................................... pag. 33
2.2. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăţilor morale ............................pag. 33
2.3. Teorii psihogenetice privind dezvoltarea judecăţilor morale .................... pag. 35
2.3.1. Dezvoltarea judecăţilor morale
în concepţia lui J. PIAGET .................................................. pag. 35
3
2.3.2. Dezvoltarea judecăţilor morale
în concepţia lui L. KOHLBERG ......................................... pag. 36
2.4. Psihoterapia comportamentală şi comportamental-cognitivă,
ca modalitate de ameliorare a comportamentului delincvent.................. pag. 38
CAP. III METODOLOGIA CERCETĂRII ................................................................. pag. 42
3.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării ............................................................. pag. 42
3.2. Metode şi tehnici folosite în cercetare ...................................................... pag. 42
3.2.1. Testul de inteligenţă generală Raven (MPs) ........................... pag. 42
3.2.2. Testul Arborelui ...................................................................... pag. 43
3.2.3. Interviul ................................................................................... pag. 44
3.2.4. Antrenament pentru cultivarea unor judecăţi morale
de valoare ................................................................................ pag. 44
3.3. Populaţia investigată .................................................................................. pag. 49
CAP. IV PREZENTAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA
REZULTATELOR ............................................................................................pag. 50
4.1. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testl Raven(MPs)........................pag. 50
4.2. Rezultatele obţinute de către subiecţi la interviu ...................................... pag. 51
4.3. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Arborelui ....................... pag. 59
4.4. Rezultatele obţinute de subiecţi în urma antrenamentelor …………….... pag. 63
CONCLUZII ......................................................................................................................pag. 72
PROPUNERI .................................................................................................................... pag. 74
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................. pag. 76
INDICE DE NUME .......................................................................................................... pag. 78
A N E X E .......................................................................................................................... pag. 80
4
REZUMAT
Există o nelinişte din ce în ce mai mare la publicul larg în faţa criminalităţii care pare a
cucerii noi spaţii pe verticala şi orizontala structurilor sociale. Îngrijorător este faptul că
infracţionalitatea tinde să crească vertiginos în rândurile adolescenţilor care sunt cei mai vulnerabili
la această formă de inadaptare socială şi morală.
Scopul principal al acestei lucrări îl reprezintă evidenţierea cauzelor şi condiţiilor care
generează şi favorizează comportamentul deviant, identificarea factorilor care produc delincvenţă,
precum şi analiza eficacităţii procesului de resocializare si de dezvoltare a judecăţilor de valoare a
adolescenţilor. Această lucrare îşi propune de asemenea să contribuie la sugerarea unor măsuri
profilactice de recuperare morală şi socială a adolescenţilor care au comis infracţiuni şi abateri de la
normele de convieţuire socială.
Subiecţii chestionaţi sunt deţinuţi în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Mărgineni, sunt în
număr de 30 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 16 ani şi 19 ani.
Studiul prezent are următoarele obiective:
- depistarea nivelului de infracţionalitate la adolescenţi;
- conturarea unor modalităţi de restructurare a judecăţilor morale la adolescenţi.
- evidenţierea cauzelor sociale şi a condiţiilor care generează inadaptarea socială, şi
a unor structuri cauzale ale comportamentului deviant.
Cercetarea a plecat de la următoarele ipoteze:
- presupunem că adolescenţii la vârsta fixării identităţii au resurse suficiente pentru
modelare şi remodelare morală;
- dacă se exercită influenţe pozitive de durată asupra comportamentului
adolescenţilor, atunci există posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare.
În cercetare au fost folosite următoarele metode şi tehnici: testul de inteligenţă generală
RAVEN (M.P S.); testul arborelui;interviul; tehnici cognitive şi comportamentale pentru
dezvoltarea judecăţilor de valoare(utilizarea jocului de rol şi al experienţei conflictului
cognitiv; program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale; antrenarea abilităţilor
sociale; ameliorarea competenţelor de tratare a informaţiilor referitoare la problemele
existente; programul de întăriri prin simboluri sau al economiei de simboluri;)
Rezultatele obţinute în urma aplicării, interpretării si analizei metodelor şi tehnicilor aplicate,
dovedesc faptul că ipotezele formulate sunt confirmate.
5
SUMMARY
There is a major public concern on criminality nowadays which seems to have reached
new heights on both the vertical and horizontal axis of social structures. Criminality tends to
increase its rates among the youth, the most vulnerable category to this specific form of social and
moral adaptation.
The main purpose of the present dissertation is to identify the causes and conditions
generating abnormal behavior, to identify the factors leading to delinquency, as well as a
comprehensive analysis on the efficiency of the resocializing process and development of
judgment of values at the youth. Another purpose of the present dissertation is to make
suggestions on taking measures of prevention and moral recovery of youth who have committed
criminal acts as well as those who have disobeyed the codes of living in specific communities.
There are 30 subjects interviewed coming from the Margineni Maximum Security
Penitentiary, aged 16 to 19.
The present study has as main objectives:
- identify the level of criminality at teenagers;
- thinking of a way of restructuring teenagers’ moral judgment;
- identifying social causes and conditions generating social inadaptability, as well
as causes of deviant behavior.
The research started from the following hypothesis:
- we assume that teenagers at the age of finding their identity have sufficient
resources for modeling and remodeling their moral values;
- if durable positive influences are exercised on teenagers’ behavior, then there is a
chance of cultivating some moral judgments of value.
During research, the following methods and techniques have been used: general test of
intelligence RAVEN (M.P.S.); the tree tes; the interview; cognitive and behaviorist techniques to
develop judgment of value (using the role play and experiencing the cognitive conflict; initiating
a maturity program for the interpersonal relationships; trening of social skills; a milder way of
dealing with information on casual problems; a program of symbol enhancement).
The results following the applying, interpreting and analyzing the methods and
techniques used as described above, have proved that the mentioned hypothesis to be confirmed.
6
LISTA TITLURILOR TABELELOR ŞI
REPREZENTĂRILOR GRAFICE
Nr. crt.
Nr. tabelului sau nr. figurii
Titlul tabelului sau titlul figurii
Pag.
1. Figura 1 Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven 49
2. Figura 2 Situaţia şcolară a subiecţilor investigaţi 50
3. Figura 3 Abandonul şcolar în rândul delicvenţilor 51
4. Figura 4 Mediul familial al subiecţilor 52
5. Figura 5 Infracţiuni săvârşite de către subiecţii investigaţi 53
6. Figura 6 Situaţia consumului de droguri la subiecţii investigaţi 54
7. Figura 7 Modul în care îşi petrec timpul liber adolescenţii delincvenţi 55
8. Tabel 1 Rezultatele evaluării stării de sănătate morală a delicvenţilor 64
9. Figura 8 Atitudinea faţă de semeni 64
10. Figura 9 Atitudinea faţă de societate 65
11. Figura 10 Atitudinea faţă de controlul social 65
12. Figura 11 Atitudinea faţă de infracţiune 66
13. Figura 12 Atitudinea faţă de familie 67
14. Figura 13 Atitudinea faţă de educaţie 68
7
INTRODUCERE
În toate statisticile criminalităţii, delicte de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism,
tulburarea liniştii şi ordinii publice, atacurile stradale, ocupa primul loc iar, ceea ce este mai
îngrijorător, are tendinţa să crească vertiginos, mai ales in rândul adolescenţilor şi tinerilor. Din ce în
ce mai mulţi copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, sunt încorporaţi prin seducţie în această
formă protestatară de inadaptare socio-morală, mai ales în cazul adolescenţilor aflaţi intr-o unitate de
reeducare cum este penitenciarul. În prezent ca o consecinţă negativă a revoluţiei din 22 Decembrie
1989, în ţara noastră criminalitatea a cunoscut o deosebită dezvoltare, implementând toate nivelurile
societăţii. Cei mai vulnerabili la acest fenomen sunt tinerii şi minorii, care nu au beneficiat de
circumstanţe favorabile în mediul lor familial şi social de dezvoltare, procesul de formare a
personalităţii lor fiind dereglat de o serie de eşecuri şi carenţe educaţionale. Drept consecinţă, în
penitenciarele din România, sunt deţinuţi un număr foarte mare de minori şi tineri cu fapte din cele
mai reprobabile.
Penitenciarul, este o lume în care factorul psihologic cunoaşte modificări spectaculoase,
unde crima, eşecul, patologicul, stresul, disperarea, naivitatea sunt la cote maxime.
Arestarea şi încarcerarea adolescenţilor generează consecinţe grave asupra
comportamentului acestora, în sensul ca apar şi se instalează diferite complexe, se instalează
frustrarea afectivă, apar semne de imaturitate socio-afectivă, prin fugă, minciună, furt şi acte
antisociale. Ne-am întrebat, cum este şi firesc, ce îi determină pe aceşti copii să le comită. Să fie de
vină bagajul genetic, sau tocmai ceea ce găsesc în aceste unităţi de reeducare.
Privind în urmă la cei 12 ani lucraţi într-un penitenciar, când am păşit pentru prima data
pragul unei asemenea instituţii, am întâlnit spaţii mari, spaţii mici, totul organizat după principiul
alb-negru, bine- rău, pedepse şi laude. Faţadele erau reprezentative, dar interioarele semnalează lipsa
de căldură, imaginaţie şi plictiseală. Tot ce se întâmplă în mediul penitenciar este un spectacol
permanent, în care toţi, pe de o parte deţinuţi iar pe de altă parte personalul, sunt în acelaşi timp
actori şi spectatori, ce sunt marcaţi de faptul că locuiesc şi muncesc într-un univers închis, unde
timpul este marele duşman.
Elementele decorative care ar trebui să placă ochiului şi să creeze o atmosferă
corespunzătoare, ascund realităţi şi necesităţi elementare sustrăgând atenţia de la lipsurile existente.
Patul este singurul loc din mediul de locuit ce determină multă încredere în sine, dar şi
locul unde se consumă adevărate drame, patul înseamnă apartenenţă la o casă, el este obiectul ce-ţi
8
aparţine cel mai mult. Lumina uniformă te lasă rece. Singura sursă de lumină venită din tavan, este
orientată mai mult după funcţionalitate şi mai puţin după starea de spirit a omului. Educaţia se
confundă cu supravegherea. Perioadele libere sunt sufocate de activităţi cu rol aşa zis educativ.
Minorii şi tinerii sunt mereu dirijaţi şi controlaţi în tot timpul.
În epoca noastră, tineretul, ca forţă creativă, i se recunoaşte din ce în ce mai mult dreptul
de a revendica o identitate proprie în societatea actuală, de a participa cu drepturi depline la procesul
politic şi economico-social, de a-şi afirma idealurile şi aspiraţiile sale în conformitate cu propriile
opţiuni. Aceasta implică o serie de responsabilităţi sporite pentru cei cere îi educă pe tineri,
obligându-i pe aceştia să înţeleagă că procesul de socializare a tineretului, în epoca noastră, prezintă
alte exigenţe comparativ cu perioadele precedente.
În prezent valorile nu mai sunt aceleaşi iar structura familiei tradiţionale a dispărut în
istorie. Ca urmare, funcţia de educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial
iar dispersarea procesului de socializare între mai multe instituţii sociale face ca procesul educativ să
devină parte integrantă a unui program comun de acţiune, elaborat de către întreaga societate. În
măsura în care au apărut noi generaţii, se ridică noi probleme faţă de trecut. Tineretul, majoritatea
copiilor din ziua de azi, este mai libertin şi mai autonom decât altădată, se revoltă mai uşor contra
interdicţiilor impuse de vârsta copilăriei şi nu mai respectă pe cei vârstnici având multiple conduite
de protest sau ostilitate contra autorităţii adulţilor, pe care aceştia la rândul lor le califică, în raport cu
încălcarea normei morale, drept acţiuni deviante.
Devianţa nu are însă numai un caracter moral, ea poate lua diferite direcţii, înscriind pe
tineri în aria nonconformismului, a delincvenţei, a inadaptării sociale în funcţie de tipul de normă
socială pe care tânărul a încălcat-o.
Plasat, de cele mai multe ori, în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament şi
personalitate, fenomenul de delincvenţă implică o serie de probleme complexe care nu pot fi
evidenţiate şi soluţionate doar din perspectiva unei singure discipline. De aceea cercetarea ştiinţifică
în acest domeniu are un pronunţat caracter inter şi multidisciplinar ce presupune abordarea din mai
multe unghiuri de vedere şi anume psihologic, psihiatric, pedagogic, sociologic, juridic, criminologic
etc. a motivaţiilor şi cauzelor comportamentului delincvent.
Cercetările în acest domeniu vizează, cu prioritate, cauzele şi semnificaţiile individuale şi
sociale ale comportamentului delincvent, obiectivele ei cu caracter practic se referă cu precădere la
necesitatea identificării unor modalităţi operaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului de
încălcare a normelor penale, ceea ce implică cooperarea factorilor cu rol educaţional cu aceia care se
ocupă cu evaluarea ştiinţifică a comportamentului cu cei din structurile sociale, din mediul actual etc.
9
Criminalitatea este o problemă socială în toate epocile istorice, ea sfidând toate măsurile
luate împotriva ei. Gravitatea problemei delincvenţei nu rezidă întotdeauna din importanţa numerică
a fenomenului, ci a nivelului la care a invadat structurile sociale. Beneficiile unor categorii de
delincvenţă sunt atât de mari încât speranţa unor intervenţii eficiente dovedeşte, în cel mai bun caz,
naivitate. Teama de delincvenţă în rândul populaţiei a devenit o problemă în toate ţările, valorile
protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune. Înainte, delincvenţa avea rădăcini
sociale negative, acum acestea sunt pozitive, consecinţe ale procesului de creştere. Noul model social
nu poate fi conceput fără a include delincvenţa şi consecinţele sale. Trăim astfel sfârşitul iluziei, că
poate exista o societate fără delincvenţă.
Lucrarea de faţă îşi propune să aprofundeze cauzele comportamentului delincvent al
minorilor şi tinerilor aflaţi în penitenciar prin îmbinarea aspectului teoretic cu cercetarea practică
aceasta deoarece adolescenţii din penitenciar nu au nici un viitor. Educaţia acestora constă în a le
oferii viitorul.
10
CAPITOLUL I
PREMISE TEORETICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ ŞI
COMPORTAMENTUL DEVIANT
1.1. Definiţii şi interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă
1.1.1. Comportamentul deviant
Fenomenul de devianţă socială manifestat sub forma delincvenţei juvenile constituie o
problemă socială complexă ale cărei consecinţe şi moduri de soluţionare interesează întreaga
societate. La nivelul conştiinţei comune comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate
în discordanţă cu valorile şi normele unui anumit sistem socio-uman. Comportamentul deviant se
referă la formele de conduită care se depărtează în mod sensibil de la normele existente într-o cultură
dată şi care corespund unor roluri şi statusuri sociale bine definite în respectiva cultură. Noţiunea de
devianţă este elaborată de Th. Sellin care a studiat problemele complexe ale socio-crimino-genezei.
El definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau
împotriva ordinii constituţionale. În opinia lui R. Merton, devianţa reprezintă ansamblul
comportamentelor disfuncţionale ce ameninţă echilibrul sistemului social. Devianţele sunt de diferite
tipuri şi naturi diferite relaţionându-se cu fenomene de inadaptare sau de dezadaptare socială.
Această inadaptare apare în special la vârsta adolescenţei. Adeseori comportamentul adolescentului,
limbajul, raporturile cu adulţii şi cu anturajul contrazic valorile moralei ideale cu care adolescentul
încearcă să-şi structureze propriul său univers normativ iar din acest punct de vedere nu trebuie
ignorat faptul că dobândirea capacităţii de autonomie morală poate fi însoţită şi de o serie de acte
care frizează „imoralitatea” aşa cum este ea înţeleasă de adult. Printre ele se numără violenţa fizică,
agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinută, indisciplina, evaziunea din mediul familial sau
şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activitatea ilicită.
Asemenea acte reprezintă manifestări agresive de respingere a autorităţii adultului prin
care se încearcă afirmarea ostentativă a independentei şi autonomiei morale în condiţiile existenţei
unei personalităţi caracterizate încă prin imaturitate şi labilitate. Când nu aduc prejudicii valorilor
sociale, ci afectează doar modul de recuperare a principiilor morale convenţionale şi coercitive
impuse de adulţi, se circumscriu sferei numite devianţă cu caracter moral.
O asemenea formă de devianţă caracterizează situaţia tinerilor care trăiesc cu intensitate
tulburările pubertare şi care datorita unui climat familial inadecvat şi a unor erori educative,dovedesc
11
o anumită incapacitate de a se adapta la exigenţele normative impuse. Printre ei se numără elevii care
dovedesc un slab randament şcolar, sunt indisciplinaţi, manifestă o atitudine negativă faţă de şcoală,
părinţi, colegi, îşi petrec timpul liber în mod necorespunzător, ş.a.
Există anumite fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism, marginalitate, care
sunt aparent deviante. Totuşi, evaluarea lor nu trebuie făcută în funcţie de caracterul moral sau
imoral, licit sau ilicit al faptei în raport cu normele etice şi juridice statuate, de adult, ci ţinând seama
de particularităţile psihointelectuale şi psihosociale ale tinerilor confruntaţi cu situaţii „limită” într-o
perioadă în care ne există o deplină structurare a personalităţii lor. Pentru acest motiv, impulsivitatea,
evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul ce caracterizează pe unii tineri adolescenţi nu
trebuie considerate ca indici ale trecerii spre devianţa sau delincvenţă, ci forme de manifestare a
originalităţii şi de emancipare de sub tutela şi dependenţa adultului.
1.1.2. Delincvenţa juvenilă – formă a comportamentului deviant
Delincvenţa formează una dintre speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii
pentru individ şi societate. Dreptul penal dă o definiţie clară actului delincvenţial (infracţiunii),
punând accentul, în definirea acestuia, pe caracterul socialmente periculos al faptei şi pe vinovăţie în
săvârşirea ei. Astfel, infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi
incriminată de legea penală. Doar raportarea la norme - realizată prin unghiul juridic – reprezintă mai
mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează cauzele comportamentului deviant, ci doar îl
discriminează de comportamentul normal, socialmente acceptat. Abordarea ştiinţifică a delincvenţei
juvenile, ca formă antisocială a comportamentului deviant, trebuie făcută de pe poziţiile
determinismului probabilist aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este
determinat de o acţiune externă, dar orice acţiune externă determină actul psihic, deci şi actul
delictuos, numai mijlocit, refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a persoanei care
este supusă acestei acţiuni. Numai plecând de la un asemenea principiu determinist putem găsii, de
exemplu, răspuns la întrebarea: de ce dintre doi suspecţi, aflaţi în condiţii de mediu social relativ
identice (în cadrul familiei, şcolii), doar unul devine delincvent?
În definirea delincvenţei este util a se porni de la conceptul de maturizare socială.
Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru
dinamic între interesele sale şi interesele societăţii. Din această perspectivă, delincventul nu apare ca
un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră in
conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.
12
Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod dinamic la cerinţele relaţiilor
interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural
şi a proceselor de acomodare la aceasta prin acte de conduită, acceptabile din punct de vedere socio-
juridic.
Deci delincvenţa nu apare ca o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului,
tocmai datorită insuficienţei maturizării sociale şi deci al dezvoltării personalităţii. Întâlnim de
exemplu decalaje între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte şi nivelul dezvoltării afectiv-
motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte decalaje între dezvoltarea intelectuală şi
dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare
afectiv-motivaţională şi caracterială. Conceptul de delincvenţă juvenilă este abordat, în majoritatea
clasificărilor care vizează comportamentul uman, sub unghiul evaluărilor normative, în cadrul mai
larg al devianţei. În aceste clasificări se face o diferenţiere între tulburarea ca atare, în plan social şi
tulburarea pe plan psiho-individual, care apoi se repercutează asupra socialului. Ca formă distinctă a
devianţei, delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor
aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Cauzele delincvenţei juvenile sunt cauze de nivel psihosocial şi anume:
divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor;
atitudinea „rece-indiferentă” a părinţilor;
atitudinea autocrată „tiranică” a părinţilor;
atmosfera conflictuală şi perturbarea climatului moral al familiei;
dezorganizarea familiei.
Aceste cauze de nivel psihosocial trebuiesc căutate îndeosebi în cadrul grupurilor primare
şi secundare care nu reuşesc să realizeze socializarea concordantă a minorilor şi tinerilor, în consens
cu normele şi valorile societăţii globale.
1.2. Comportamentul agresiv şi violent
În sens restrâns, agresivitatea este definită prin termenul agresiune, adică atac neprovocat
asupra unei persoane. Deci termenul „agresiv” se aplică unei persoane care atacă brutal, brusc
neprevăzut. În sens mai larg noţiunea de agresivitate se referă la toate tendinţele distructive (hetero şi
autodistructive). În opinia lui J. Ranschburg, agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare
orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea – într-o
13
formă directă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri. La rândul său T. Bogdan consideră că
agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumate pe plan acţional sau verbal,
care în mod obişnuit constituie reacţie disproporţionată la o poziţie reală sau imaginară.
Caracterul înnăscut sau/şi dobândit, învăţat al agresivităţii constituie obiectul unor
controverse ştiinţifice la care s-au angajat biologii, psihologii, filosofii, etologii. Din analiza acestor
controverse se poate deduce că, la fel ca şi alte trăsături ale omului, agresivitatea este o rezultantă în
care se îmbină atât elemente transmise şi declanşate prin mecanisme biologice, cât şi influenţe ale
mediului social. În explicarea agresivităţii umane trebuie păstrată o poziţie echilibrată şi nuanţată,
evitându-se atât limitele concepţiei unilaterale ale primei generaţii de etologi, care în frunte cu K.
Lorenz s-au concentrat exclusiv asupra dimensiunii biologice înnăscute a agresivităţii, cât şi
unilateralitatea teoriilor care văd în agresivitate doar un produs al frustraţiei sau un rezultat al
învăţării. Etologii din a doua generaţie (I. Eibesfeldt, W. Wickler ş.a.) ca de altfel şi majoritatea
psihologilor, sociologilor filosofilor şi criminologilor cu deschideri interdisciplinare s-au apropiat de
o înţelegere mai nuanţată şi mai complexă a agresivităţii şi violenţei fenomene ce au o determinare
multiplă.
Deşi puseurile de agresivitate ale omului, la fel ca şi alte reacţii ale afectivităţii, emană
dintr-un dinamism specific, care face parte din echipamentul nostru nativ, totuşi, încă nu s-a
descoperit nici un fel de mecanism specific agresivităţii ca atare. Se poate considera că în stările
agresive întâlnim un mod de acţiune ce ţine de caracteristicile ereditare sau înnăscute ale sistemului
nervos.
În sfârşit, agresivitatea este şi un produs al istoriei individuale. În cadrul normelor
culturale, experienţa personală întăreşte adesea emoţiile sau comportamentele agresive la unii
oameni, în timp ce la alţii le orientează sau le stinge. Desigur, la dezvoltarea unui comportament
agresiv o contribuţie mare o are cultura sau subcultura de care aparţine un individ. Din momentul în
care aprobă violenţa, învăţarea socială devine primul factor de propagare a ei.
Agresiunea înseamnă trecerea de la potenţialitate la actul respectiv, acest act putând fi
definit ca un comportament al cărui scop este distrugerea parţială sau totală al unui obiect sau
persoană. Noţiunea de violenţă se referă la utilizarea ilegală a forţei şi poate fi definită ca o conduită
distructivă exercitată împotriva ordinii, a legii sau a dreptului ca o conduită agresivă acută
caracterizată în mod deosebit prin folosirea forţei brute, fizice. Agresivitatea şi violenţa
delincvenţilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate.
Numeroase cercetări efectuate în ultimele decenii arată că, diferite forme de comportament
agresiv şi chiar violent, se manifestă mai frecvent la minori şi tineri, dacă în contextele lor
existenţiale sunt promovate, prin exemple concrete sau prin incitări, acte antisociale.
14
1.3. Adolescenţa şi comportamentele delincvente
Phillipe Aries în lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei, semnalează că prima
menţiune a adolescenţei poate fi identificată în traducerile latineşti ale scrierilor vechiului Bizanţ din
secolul XIII-lea, în timp ce adevăratele „ rădăcini „ ale perioadei adolescenţei apar în secolul al XVI-
lea odată cu înfiinţarea primelor şcoli pentru fii de nobili din Franţa. Dar în secolul al XX-lea, nu a
existat noţiunea generală de adolescenţă în sensul ei contemporan, trecerea de la vârsta copilăriei la
vârsta adultă având loc, în mod direct, fără nici o perioadă de tranziţie între ele.
Adolescenţa – subiectul privilegiat al specialiştilor, a fost considerată de unii „vârsta
ingrată”, de alţii dimpotrivă „vârsta de aur” pentru alţii ea este vârste crizelor, anxietăţii, nesiguranţei
insatisfacţiei, în timp ce pentru ei este „vârsta integrării sociale” este vârsta „dramei cu tot ceea ce
are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu”.
Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă rezidă din complexitatea în sine a acestei
etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, dar şi prin poziţia oarecum incertă pe
care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieţii. Fără îndoială, că locul lui în
sistemul relaţiilor sociale este mult mai bine conturat şi precizat decât cel al puberului, totuşi
adolescentul oscilează din punct de vedere comportamental între copilărie şi maturitate.
În dezvoltarea psihică a copilului după 10 ani, U. Şchiopu şi E. Verza diferenţiază trei
stadii marcante şi anume:
a) stadiul pubertăţii – de la 10 la 14 ani – dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul
de câştigare a identităţii, de intelectualizare a conduitei.
b) stadiul adolescenţei – de la 14/15 la 18/20 – dominat de adaptarea la starea adultă, de
dezvoltarea rapidă şi spectaculoasă a psihicului şi stabilizarea structurilor de personalitate.
c) stadiul adolescenţei prelungite – de la 18/20 la 24/25 ani – dominat de adaptarea la starea
adultă, de procesul de câştigare a identităţii de intelectualizare pregnantă a conduitei – dominat de
integrarea psihologică primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune
maritală.
Fără îndoială fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu caracteristici şi probleme
proprii.
1.3.1. Stadiile de dezvoltare psiho-socială ale adolescenţilor
Printre cei mai importanţi autori care au susţinut concepţia stadiilor de Freud – dezvoltarea
psihosexuală; Erik Erikson – dezvoltarea psihosocială; Jean Piaget – dezvoltarea cognitivă;
15
Lawrence Kohlberg – dezvoltarea morală; Jean Loevinger – dezvoltarea personalităţii, fiecare dintre
ei a evidenţiat caracteristicile principale ale diferitelor etape de dezvoltare, apreciind că: „trecerea de
la un stadiu la altul implică o evoluţie progresivă”.
Din punctul de vedere al analizei noastre, trebuie subliniat faptul că, adolescentul trece prin
câteva stadii de dezvoltare:
a) Preadolescenţa. Aceasta este o etapă de stabilizare a maturităţii biologice, este o fază de
intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă încă, o oarecare
agitaţie şi impulsivitate de moment, concentrare, oboseală la efort. În această etapă se conturează şi
se adânceşte mai mult individualizarea – concentrându-se caracteristicile conştiinţei şi ale conştiinţei
de sine. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale
încep să fie argumentate. Apare mai pregnantă dorinţa de afirmare personală ca expresie a
socializării. Cerinţa de cunoaştere se secondează de plăceri intelectual-afective şi se angajează
atitudinea. În sfârşit, experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnează de valori.
b) Adolescenţa propriu-zisă, sau marea adolescenţă se caracterizează printr-o
intelectualizare intensă (dezvoltarea gândirii abstracte), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de
conduite adulte. Exprimarea independenţei nu mai este deziderativă şi revendicativă ci expresivă,
mai natural. Adolescentul caută mijloace personale de a fi şi de a părea în ochii celorlalţi. Îl
interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele. Apropierea
de valorile culturale este de asemenea largă şi din ce în ce autorizată. De la o formă de evaluare
impulsivă, critică se trece la forme de evaluare în care caută să exprime originalitatea. Gustul
personal are mai mare pregnanţă şi poate susţine şi demonstra. Intensă în această perioadă este şi
socializarea aspiraţiilor, aspecte vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în
esenţă şi elementele importante ale concepţiei despre lume şi viaţă.
In contextul tuturor aspectelor prezentate, există un dinamism deosebit ce vizează
transformarea, revoluţionarea vieţii şi a lumii. Tânărul este pregătit şi se pregăteşte moral şi
aptitudinal, îl atrag cunoştinţele pentru confruntări sociale complexe (examene; probe; concursuri
etc.) pentru a se exprima ca atare. Totuşi structura biologică este încă fragilă. Se înregistrează forme
de nevroze, autism, debuturi de psihopatii şi psihoze (schizofrenie), anxietate şi în cazuri mai rare
sinucideri. În astfel de situaţii ca şi în cele de delincvenţă minoră, se pune în evidenţă condiţionarea
tensională a dezvoltării psihice, condiţionarea determinată de complexitatea vieţii şi a ritmurilor ei de
creştere dar şi dificultăţile de adaptare, de depăşire a greutăţilor şi complexităţii solicitărilor socio-
culturale şi profesionale.
c) Adolescenţa prelungită (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja integrat în forme
diverse de muncă, precum şi tineretul studenţesc. Sub o formă sau alta, independenţa este dobândită
16
sau pe cale dea fi dobândită la această vârstă, fapt care aduce cu sine un plus de energizare şi dilatare
a personalităţii. Nu vom insista asupra caracteristicilor acestei etape, deoarece nu face obiectul
lucrării noastre.
În adolescenţă, erotismul este dezvoltat, dar ceva mai inhibat şi stăpânit voluntar,
afectivitatea este în curs de dezvoltare – impregnată de nelinişti, adolescentul este matur şi viril. Pe
planul comportării sexuale se organizează ceva mai bine responsabilitatea, persistând uneori diverse
grade de anxietate. Relaţiile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin distanţate, pot să se organizeze
prietenii în grupuri mixte, conduita sexuală intră în faza de timidă organizare. Prieteniile cu tineri de
acelaşi sex, sunt pline de confidenţe şi se organizează pe preocupări comune.
După ce am văzut care sunt caracteristicile, psihice ale adolescenţei vom face un pas
înainte în investigarea adolescentului folosindu-ne de cercetarea foarte concretă a lui Arnold Gessel
şi a colaboratorilor săi, cercetare ce s-a desfăşurat pe un grup de adolescenţi americani şi a avut în
vedere o arie foarte largă de obiective. Din acestea, noi vom desprinde câteva date ce ne par a fi mai
corespunzătoare cu specificul discuţiei la care ne-am angajat.
1.3.2. Agresivitatea la adolescenţi
Agresivitatea la adolescenţi, fiindcă de aceasta ne vom ocupa în primul rând, nu se
manifestă, după cum ştim, în mod esenţial prin brutalitate fizică sau verbală. Dezvoltarea
inteligenţei, îndemânarea de a manipula limbajul favorizează deplasarea agresivităţii în zona
spirituală şi chiar spre forme de exprimare spirituale cum ar fi: ironia, sarcasmul, zeflemeaua,
preferate în special de fete.
Între 12-14 ani, susţine Gesell, agresivitatea adolescentului se manifestă ca agitaţie. După
14 ani, dacă subiectul este sprijinit într-un fel oarecare, această agresivitate „mărunţită” se
organizează în forme corecte ale vieţii de grup. Se semnalează o scădere progresivă a reacţiilor de
furie, care mai provoacă încă brutalităţi fizice sau verbale şi care, pe la 15 ani, se transformă în
bosumflare; tânărul părăseşte locul incidentului.
Gesell şi colaboratorii săi consideră că prin această agresivitate adolescentul se caută pe
sine, dar totodată este şi în căutarea altcuiva; el caută stilul afirmării de sine, stilul de înfruntare
virilă, de colaborare viguroasă. Această tendinţă se confirmă şi prin existenţa rolurilor din sânul
grupului. Liderul sau ajutorul lui sunt mai agresivi fiindcă astfel se pot afirma mai pregnant. La
adolescenţă, agresivitatea este mai subtilă, mai ascuţită, vicleană, batjocoritoare, mai perfidă chiar,
fiindcă adesea se exprimă o tendinţă geloasă de a devaloriza pe adversar.
17
Spre deosebire de agresivitatea copilului, care se manifestă orbeşte, cea a adolescentului are
o nuanţă de provocare. Este un fel de invitaţie la luptă, un atac care doreşte ripostă, pornit din im-
pulsul de a-şi antrena puterile, dar şi de a le preciza printr-un obstacol, un adversar ce trebuie învins.
Există o preferinţă dovedită pentru lupta - spectacol. Încăierarea, chiar verbală, are nevoie
de martori, de grup. Adolescenţii se împart în tabere. Finalitatea cea mai normală şi cea mai
frecventă, de altfel, a acestui gen de agresivitate este jocul, sportul, întrecerile pe echipe.
1.4. Structura şi devenirea personalităţii adolescentului
Cunoscutul psihopedagog francez Maurice Debesse, analizând adolescenţa stabilea doua
funcţii ale acestora:
- funcţia de adaptare la mediu – de punere în acord cu solicitările mediului
- funcţia de depăşire – care îl împinge pe adolescent deasupra lui, nu numai
deasupra a ceea ce era din copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce va devenii la
vârste adultă, fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual, ca o
adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o descoperă şi o
judecă fără menajamente.
La aceste două funcţii adăugăm şi o a treia, şi anume:
- funcţia de definire a personalităţii pe care o are adolescenţa, de zămislire,
închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei, căci numai definindu-se
pe sine ca personalitate, adolescentul se va putea adapta la mediul, se va putea
autodepăşi.
Aflându-se într-o permanentă căutare şi descoperire de sine, proces deloc simplu şi uşor,
dimpotrivă, dinamic, tensional, oscilant, adolescentul se individualizează neîncetat, se diferenţiază de
alţii, îşi găseşte şi stabilizează propria identitate, se afirmă ca personalitate. Goethe spunea că:
„personalitatea este bunul cel mai de preţ al omului”. Se ştie, însă că la naştere omul nu este o
personalitate ci un candidat la dobândirea acestui atribut, dobândire realizată în timp, cu eforturi, cu
încercări reuşite sau mai puţin reuşite, cu rezultate bune sau mediocre.
Procesul construirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi continuă toată
viaţa omului, producându-se evident, nu totdeauna uniform şi continuu, ci cu zig-zaguri, sacadat,
discontinuu, cu salturi spectaculoase dar şi cu plafonări şi retardări descurajante, nu permanent egale
şi perfecte, ci şi cu perioade de inegalitate, de dezvoltare dizarmonică sau chiar haotică, nu numai
valorizat pozitiv şi conducând la inserţia firească, dezirabilă în mediul social, ci şi cu conduite
marginale sau deviante.
18
În adolescenţă tânărul se studiază, aflându-se într-o permanentă căutare de sine,
autodepăşire, autovalorificare şi autoimplicare în viaţa socială. Întrebarea: „cine sunt eu?” devine
obsedantă. Adolescentul se închide în sine, se introspectează, îşi disecă sentimentele, gândurile,
acţiunile, îşi face un sever examen de conştiinţă, încearcă să-şi descopere propriul „eu”, fapt care-l
obişnuieşte cu mânuirea ideilor abstracte dar îl şi îndepărtează de realitatea trăită afectiv.
El provoacă confruntările cu alţii pentru a se înţelege mai bine pe sine, sau pentru a se
autodepăşi şi autoperfecţiona. Apreciem că, acum putem spune că se formează conştiinţa de sine, ca
formaţiune psihică complexă. Acum adolescentul simte altfel, gândeşte altfel, vrea şi aspiră altfel
decât o făcea când era copil devenind în felul acesta foarte personal, nu se mai mulţumeşte să imite
sau să preia necritic concepţii şi idei, să execute activităţi care i se impun şi nu corespund cu modul
său de a gândi, de a concepe lumea şi viaţa, dimpotrivă, el descoperă valorile materiale şi spirituale
pe care le însuşeşte şi le transformă în modele şi idealuri de viaţă, îl ghidează în fixarea unei linii
personale de conduită în acord cu ceea ce simte, gândeşte şi vrea. De aici, instalarea şi practicarea
unor comportamente dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare, asumarea
unor responsabilităţi sociale, dar şi unele reacţii de negativism, de respingere în bloc a ceea ce vine
de la alţii, îndeosebi de la adulţi (părinte şi profesor), de revoltă şi nonconformism comportamental,
de exclusivism.
Considerăm că, reacţiile de negativism, respingere, nonconformism şi de revoltă dacă nu
sunt controlate de familie şi şcoală, pot constitui elemente indicative pentru o viitoare carieră
delincventă.
1.4.1. Interpretarea psihologică a delincvenţei juvenile
Delincvenţa juvenilă, din punct de vedere psihologic, cuprinde mai multe direcţii de
abordare, una dintre ele fiind cea psihanalitică, care atribuie tânărului delincvent o structură
„nevrotică”, manifestată prin conflicte intra şi interpersonale, cauzate de eşecul de rezolvare a
conflictului oedipian din cadrul familiei. Acest eşec, datorat fie unei carenţe materne fie unui exces
de afectivitate maternă, fie absenţei unei identificări cu imaginea tatălui - prin absenţa sa din cămin -
creează un traumatism care reapare la vârste adolescenţei sub forma unor crize de identitate,
generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Plecând de la concepţia
originală a lui Freud, Erikson a încercat să completeze punctul de vedere psihanalitic, cu o
perspectivă cultural-istorică, asupra genezei personalităţii şi a dependenţei sale de mediul social şi
cultural.
19
O altă direcţie de abordare, circumscrisă orientării psihologice, este aşa numita abordare
psihopedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva
erorilor educaţionale şi socializării morale, considerând că tendinţa spre delincvenţă este rezultatul
manifestat al eşecului asimilării şi internalizării normelor de conduită de către subiecţii educaţiei.
Acest exces se datorează, în mare măsură, unei condiţii greşit orientate care ignoră motivaţiile
personale ale tânărului şi aplică un sistem defectuos de sancţiuni: de pildă o conduită pozitivă este
pedepsită de educator, în timp ce una negativă este recompensată. La acestea se adaugă interdicţiile
severe instituite de părinţi asupra unor acţiuni sau preferinţe (de exemplu alegerea prietenilor), care
implică dezvoltarea sociabilităţii şi a autonomiei morale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai
acestui tip de abordare etiologică se numără Eysenk şi Skinner, ale căror concepţii se referă la
caracterul deficitar al unei educaţii care punând accentul pe sancţiuni nu face alt ceva decât să
întărească motivaţiile negative ale conduitelor ce vizează norma morală.
Orientarea psihologică, în ansamblul ei, nu se limitează doar la un singur nivel al analizei,
cel individual, deoarece, punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului şi pe structura
lui dinamică (interese, atitudini, motivaţii, aspiraţii) este obligat să le pună în dependenţă de
caracteristicile mediului familial. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv şi situaţiile familiale
deficitare îşi pun amprenta, în cel mai înalt grad asupra sentimentelor de încredere şi securitate ale
adolescentului, de unde şi marcata sa instabilitate afectivă şi comportamentală cu impact asupra
delincvenţei şi devianţei.
Studiul delincvenţei juvenile solicită, în consecinţă, o evaluare complexă a interacţiunii
între toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în situaţii de criză.
Organizarea familiei influenţează mai ales modelele de identificare şi motivaţiile tânărului,
dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni şi conflicte pe care adolescentul le va interioriza
profund în structura personalităţii sale. Circumstanţele care atenuează dezagregarea familiei
provoacă de fapt o recrudescenţă a fenomenului de delincvenţă juvenilă.
Peste jumătate dintre adolescenţii delincvenţi – indică statisticile – aparţin familiilor
dezorganizate, copilul fiind expresia cea mai acută a dificultăţilor familiale în care se reflectă ca într-
o „cutie de rezonanţă” orice neînţelegere între părinţi, orice conflict care strică armonia grupului
conjugal. Eşecul unităţii familiale antrenează un eşec al educaţiei morale. Evidenţa demonstrează că
familiile dezorganizate, prin divorţ, abandon, deces, detenţie, furnizează cel mai mare procent de
adolescenţi caracterizaţi prin tulburări psiho-motorii şi sexuale aproape la fel ca şi acele familii unde
conflictele dintre părinţi sunt deosebit de frecvente. Pentru că, grupul familial nu este caracterizat
doar de structuri, ci şi de comportamente şi relaţii ale membrilor săi, traduse în atitudini morale, crize
de scurtă sau lungă durată, care afectează stabilitatea familiei, au o influenţă profundă asupra
20
amplificării „crizei de originalitate adolescentină” care dobândeşte aspecte deosebit de dramatice din
punct de vedere al manifestărilor sale exterioare (violenţă, agresivitate, delincvenţă).
Atât modelele de conduită oferite de ambii părinţi, cât şi calităţile afective ca instrumente
ale căminului familial, reprezintă premise fundamentale pentru stabilirea unei personalităţi morale
bine structurate, motivată de convingeri adecvate asupra necesităţii respectării normelor.
De aceea se consideră că, totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului
depinde în mare parte de integritatea funcţionalităţii familiei. Absenţa realizării funcţiilor principale,
ale familiei,determină neconformitate cu normele de conduită valorizate pozitiv de societate.
Variaţiile în comportamentul adolescenţilor şi al tinerilor depind nu numai de contextul familial şi de
tehnicile de socializare parentală, ci de un complex de instanţe de socializare, care se manifestă atât
în forme puternice şi directe, cât şi în forme difuze.
Indiferent de caracterul şi conţinutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în
domeniul delincvenţei juvenile, postulează ideea principală, conform căreia delincvenţa juvenilă se
datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de
natură psihopatogenică provocate de un ansamblu de factori de care familia este în cea mai mare
parte responsabilă.
1.4.2. Interpretarea sociologică a delincvenţei juvenile
Dată fiind natura extrem de complexă şi variabilă a factorilor care produc, determină sau
favorizează fenomenul de delincvenţă juvenilă, atât criminologia cât şi sociologia delincvenţei
cuprind o mulţime de modele cauzale, ipoteze, teorii, interpretări ori orientări. Fiecare dintre ele are
o anumită utilitate pentru interpretarea determinatelor care duc la conduita delincventă fără a fi însă
integrate unei paradigme cu caracter general care să poată evidenţia în mod coerent şi unitar întreaga
problematică impusă de abordarea multidisciplinară a fenomenului de delincvenţă juvenilă, dinamica
proceselor sociale sau variabilelor individuale ce determină ori facilitează actele de încălcare a legii
penale de către tineri, într-un mod distinct fată de acelea ce determină conduita infracţională a
adulţilor.
În prezent, sociologia delincvenţei juvenile cuprinde trei orientări teoretice, care
sintetizează, de fapt ansamblul interpretărilor în acest domeniu:
a) teoria constrângerii sau presiunilor exercitate asupra conduitelor delincvenţei, elaborată
între alţii de:
- Robert Merton, care explică delincvenţa juvenilă ca un răspuns la situaţia „anomică”
generată de absenţa accesului la mijloacele instituţionalizate a scopurilor propuse de societate;
21
- Albert Cohen care apreciază delincvenţa ca o „privare de status”, caracteristică tinerilor
care provin din clasele defavorizate, care ne având acces la valorile şi mijloacele legitime ce le-ar
putea permite realizarea standardelor de viaţă şi de conduită a clasei „mijlocii”, sunt nevoiţi să
adopte metodele ilicite şi agresive de conduită, care le impun alegerea unui mod de viaţă definit de
valori opuse celor ale clasei mijlocii;
- Richard Cloward şi Lloyd Ohlin, din perspectiva oportunităţii diferenţiale, a distribuirii
ilegale a mijloacelor de acces la scopurile sociale, explică delincvenţa prin apropierea tinerilor care
provin din statusurile cele mai sărace, să se afle într-un contact mai strâns cu normele şi valorile care
caracterizează comportamentul delincvent şi să se întâlnească mai frecvent cu „ocazii” infracţionale.
Centrul de greutate al acestor teorii cade pe importanţa statusului de clasă şi frustrările
resimţite de adolescenţi ca urmare a blocării căilor lor de acces la beneficiile oferite de obţinerea
unor poziţii de prestigiu în societate. Reprezentând o modalitate agresivă de reacţie la aceste
frustrări, delincvenţa este o formă de adaptare la discrepanţa dintre aspiraţiile individuale şi realităţile
sociale. O modalitate cu caracter compensator care, în condiţiile în care anticiparea unui eşec
inevitabil în viitoarea viaţă de adult, determină pe tinerii lipsiţi de resurse să încalce normele sociale.
b) teoria subculturii delincvente a fost susţinută de mai mulţi autori din care amintim:
- Albert Cohen, pentru care comportamentul delincvent este rezultatul unui proces de
socializare „negativă”, realizată de acele grupuri definite de norme şi valori cu caracter ilicit şi care
reprezintă o „alternativă” faţă de cele propuse de societatea convenţională.
- Richard Cloward şi Lloyd Ohin, consideră că delincventul este solicitat într-un mediu
delincvent în interiorul căruia anturajul sau grupul de prieteni participă la o situaţie de viaţă comună
şi împărtăşeşte aceleaşi norme şi valori ale subculturilor delincvente. Accentul principal al acestor
teorii este pus pe existenţa unei afinităţi între adolescenţi sau grupuri de adolescenţi care încalcă
legea, determinaţi fiind de o situaţie nefavorabilă de viaţă şi de presiunile socializatorii ale unei
subculturi care încurajează şi promovează conduitele cu caracter ilicit. Împărtăşirea în comun a unor
definiţii cu privire la ceea ce este moral sau imoral, cinstit sau necinstit, legal sau ilegal contribuie la
cristalizarea unor subculturi delincvente al căror scop fundamental, constă în a opune rezistenţă
valorilor de respectabilitate ale societăţii adulţilor care impune standarde diferite de aspiraţiile
adolescenţilor
Responsabilitatea fundamentală pentru apariţia acestor subculturi o are atât familia cât şi
şcoala, din următoarele puncte de vedere:
- subcultura familială oferă ia însăşi un mediu socializator pentru conduita delincventă
adolescentină;
- comportamentul delincvent al adolescenţilor constituie un produs al diminuării rolului
socializator al familiei, în condiţiile creşterii rolului socializator al grupului de prieteni;
22
- delincvenţa juvenilă este atât o deviere de la aşteptările părinţilor, cât şi o formă de protest contra
normelor şi valorilor societăţii adulţilor;
- şcoala este instituţia în care minorii resimt în mod acut frustrările privării lor de status şi unde au
cele mai frecvente ocazii să se asocieze între ei pentru a participa la o subcultură comună.
Aşa cum se poate observa, teoria subculturilor delincvente este strâns legată de teoria
constrângerii sau presiunilor exercitate asupra conduitelor delincvente, în măsura în care procesele
de socializare negativă se află într-o relaţie de interdependenţă cu situaţia de viaţă a tinerilor
delincvenţi, lipsită de resurse şi şanse de promovare în poziţiile de prestigiu ale societăţii.
c) teoria controlului elaborată de o serie de sociologi dintre care amintim: Travis Hirschi,
care argumentează că prevenirea delincvenţei este mult mai probabilă atunci când cele patru legături
ale tânărului cu societatea sunt puternice:
- ataşamentul – faţă de normele internalizate prin procesul de socializare - obligaţia – faţă de
cerinţele respectării conduitei conformiste;
- implicarea – în activităţi convenţionale, culturale sau sportive, care împiedică desfăşurarea unor
acţiuni cu caracter ilicit;
- credinţa – adică loialitatea tânărului faţă de sistemul de valori dominante ale societăţii sau
grupului din care fac parte;
- bazată pe concepţia lui E. Durkheim cu privire la integrarea indivizilor în societate şi legăturile
existente între individ şi societate, teoria controlului se ocupă, mai de grabă, de „produsul de
socializare a conformităţii”, decât cu procesele care au ca finalitate socializarea sau învăţarea
comportamentului delincvent. Din această perspectivă, conformitatea şi nu delincvenţa, are
un caracter problematic, motiv pentru care, „explicaţiile trebuie să vizeze, cu prioritate,
modul deformare a conduitelor acelor tineri care respectă normele şi legile”;
- în această lumină, delincvenţa juvenilă este produsul absenţei controlului social, atât cel cu
caracter extern (instituţiile cu rol socializator, resocializator sau sancţionar) cât, mai ales cel
cu caracter intern (socializarea obligaţiei tinerilor de a respecta normele sociale şi a loialităţii
lor faţă de scopurile şi valorile societăţii). Toate cele trei orientări teoretice menţionate aduc
în centrul atenţiei probleme legate de statusul social al adolescenţilor, rolul familiei, al şcolii
şi grupului de prieteni, al valorilor specifice culturii tineretului şi al efectului cu caracter
descurajator al controlului social. În timp ce primele doua orientări teoretice pun accentul pe
factori motivaţionali care determină conduitele delincvente, teoria controlului se
concentrează, cu prioritate, asupra factorilor care pot preveni aceste conduite.
23Considerăm că, pentru a putea înţelege în mod adecvat şi fără prejudecăţi determinantele şi
motivaţiile comportamentului delincvent al tinerilor, trebuie evitate evaluările cu caracter paternalist,
elaborate din perspectiva adultului. Se uită, adeseori, de către adepţii pedagogiei conformismului
social, că adolescenţa este o stare temporară de viaţă care presupune creativitate, agresivitate şi
ostilitate faţă de lumea convenţională a adulţilor, şi că, în mod frecvent, delincventul este o victimă a
propriilor săi educatori.
1.5. Implicaţii educaţionale în perioada adolescenţei
Procesul de construcţie pozitivă a personalităţii, nu este lipsită însă de „scurtcircuitări” de
momente de derivă evolutivă.
Apariţia unor conduite deviante în raportul cu familia, şcoala, societatea, manifestări
comportamentale conflictuale sau de opoziţie violentă, instabilitatea comportamentala, instalate
accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare
trecătoare, uşor de influenţat şi de corectat. Când sunt însă constante şi persistente în timp reprezintă
semnele clare ale unui proces de alterare a personalităţii, cu efecte negative asupra activităţii şcolare
şi de integrare socială a adolescenţilor.
Suntem de părere că demersurile educative (atât familiale cât şi şcolare), trebuie să
pornească de la cauzele reale ale comportamentelor adolescenţilor, ale dificultăţilor pe care aceştia le
întâmpină, de la temerile pe care ei le trăiesc profund şi a căror soluţionare nefiind întrezărită îi
conduc spre comportamente ciudate, chiar aberante.
Sintetizând, considerăm că principalele temeri ale adolescenţilor ar fi următoarele:
a) teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă mic, de a nu fi suficient apreciat;
b) teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, minimalizat şi marginalizat, de a fi repezit;
c) teama de a fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului;
d) teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine este, de unde vine, tendinţele de
supraapreciere, fie cele de subapreciere;
e) teama de banal, de obişnuit, de tradiţional.
Considerăm că, atitudinile şi acţiunile educatorilor – atât în familie cât şi în şcoală –
trebuie să fie mai discrete, mai suple, bazate pe o bună cunoaştere, pe încredere şi înţelegere, pe
îngăduinţă, care să nu însemne lipsa de fermitate pe dialog deschis şi sincer, pe încurajarea
contactelor şi confidenţelor, cu cât procesul educativ va fi mai individualizat, cu atât vor creşte
şansele formării unei personalităţi armonioase, responsabile, angajate social.
24
1.5.1. Raportul dintre tânărul delincvent şi familie
La începutul secolului în antropologia delincvenţială, ca şi în psihologia clinică, predomină
tendinţa de a atribui factorilor ereditari un rol determinant. Cercetătorii ca Lombroso considerau că
alcoolismul, delincvenţa infantilă, criminalitatea sunt prin excelenţă ereditare. Studiile mai noi au
scos în evidenţă influenţa enormă pe care o exercită mediul familial în geneza actelor antisociale
delincvenţiale ale tinerilor din cercetările întreprinse în ultimele decenii nu se poate ajunge la
concluzia ca vreunul din cei doi factori tinde să minimalizeze efectiv rolul celuilalt. Norberto Galli
arăta că cercetările de criminologie modernă au scos în evidenţă rolul deosebit de mare pe care
familia îl are în formarea comportamentelor sociale, dar şi antisociale.
Viaţa de familie se caracterizează prin relaţii sociale şi interpersonale deosebit de sensibile
şi fine datorită caracterului lor intim. În cuprinsul aceleaşi familii convieţuiesc persoane cu roluri şi
profesiuni diferite cu experienţa de viaţă socială şi culturală diferite. Puţine sunt cazurile când în
familie doi sau trei membrii au aceeaşi profesie, aceeaşi experienţă de viaţă, aceleaşi preocupări.
Familia este locul uceniciei intelectuale şi morale a copilului în care el învaţă să vorbească, să-i
cunoască pe cei din jur, să colaboreze şi să-şi asume răspunderi personale. Familia este pentru copil o
şcoală a sensibilităţii a primelor emoţii şi afecţiuni, ea îl învaţă pe copil să fie sensibil, capabil să
înţeleagă, să aprecieze şi să-şi însuşească valorile morale, estetice şi intelectuale.
Mediul educaţional, familial se deosebeşte de cel instituţional specializat. Acţiunea
educativă în familie are o intensitate deosebită în numeroase momente pe care şcoala, de multe ori nu
le poate realiza. Educaţia în familie constituie o parte fundamentala în procesul formării conştiinţei
morale a omului şi a conduitei sale. În dezvoltarea moral-intelectuală a fiinţei umane din prima zi şi
până la însuşirea graiului acest proces de iniţiere are limite şi poate duce, în anumite situaţii, la
rezultate negative. Operaţia morală de a aprecia pe cineva ca persoană demnă de apreciere,
înţelegere, convieţuire se reduce la membrii familiei. Sfera morală a relaţiilor dintre membrii familiei
devine pentru copil o limită, un cerc închis şi o problemă de rezolvat destul de dificilă în procesele
de integrare în viaţa şcolară sau cluburi ale copiilor.
Copilul se dezvoltă în limita parametrilor familiali, asemenea unei flori de seră sau unui
animal neîmblânzit, incapabil dea ieşi din cercul ecologic restrâns, singurul în care se simte în largul
său. Influenţa familiei asupra personalităţii copilului se exercită pe trei căi principale:
prin educaţie explicită;
prin modele de atitudini şi comportamente implicite;
prin climatul socio-afectiv.
25
Prima cale este directă, celelalte sunt indirecte. La influenţele indirecte autorii occidentali
obişnuiesc să adauge, cel puţin în ce priveşte etiologia delincvenţei infantile, pauperismul şi mediul
moral vicios. Modelele pe care adolescentul le găseşte în mediul familial pot fi pozitive dar şi
negative. Dintre modelele negative amintim: tata incoerent, supra-ocupat, supra-protector, violent,
despotic sau mama instabilă, superficială, supra-protectoare, ostilă, etc.
Asemenea modele nu incită prin ele însele la comportamentele delincvente, însă
dezechilibrează forţele psihice ale copilului, produc confuzie în scara sa de valori. Vulnerabilitatea,
receptivitatea tânărului la influenţele nesănătoase pe care el le poate întâlni în mediul de colegi, de
prieteni, cresc în felul acesta considerabil. Autori diverşi subliniază strânsa legătură dintre apariţia
comportamentelor delincvenţiale şi carenţele disciplinare ale vieţii de familie. Dintre carenţele
disciplinare ale vieţii de familie amintim slăbiciunea părinţilor. Privită sub înfăţişările sale cele mai
generale, slăbiciunea părinţilor trădează o stare de confuzie existentă, fie în formula personalităţii
acestora, fie în punctele lor de vedere asupra creşterii copiilor. În primul caz am avea de-a face cu o
slăbiciune pe care am numi-o pasivă şi care se manifestă prin toleranţă excesivă, în al doilea caz cu o
slăbiciune pe care am defini-o ca activă şi care se manifestă obişnuit prin răsfăţarea copiilor.
Educaţia presupune înţelegere şi toleranţă, dar în cazul slăbiciunii pasive acestea încetează
de a mai fi instrumente conştient folosite şi controlate. În fapt, slăbiciunea pasivă însemna pierderea
controlului şi asupra instrumentelor şi asupra copilului. Părintele instabil, incoerent, devalorizat este
în serie bun model primejdios, dar rolul nociv nu se reduce la faptul că prezintă scheme de identitate
greşite. În faza de iniţiere pe care o parcurge în formarea şi experimentarea atitudinilor şi
comportamentelor socio-afective, copilul are nevoie de creşteri şi repere sigure, are nevoie de
orientare pe care părintele incoerent nu i le poate oferi. Incertitudinea, lipsa de încredere în criteriile
părintelui, lipsa busolei creează în copil sentimentul lipsei de protecţie şi mai ales nesiguranţa,
deschizând astfel calea spre stările de anxietate şi spre nevroze în general. Slăbiciunea activă se
exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului, scopul imediat al părintelui care-şi răsfaţă copilul este
acela de a-l apăra, de a-l scuti de eforturi, de a-l pune la adăpost de riscuri, nemulţumire. Această
atitudine, care pentru părintele în cauză este întru totul corespunzătoare sentimentelor şi obligaţiilor
pe care considera că le are faţă de copil, ascunde, pentru psiholog, o situaţie contradictorie în care
părintele îşi frustrează copilul cu convingerea că îl scuteşte de frustrări.
Formula „ a frustra de frustrări „ nu este un simplu joc de cuvinte; înlăturarea sistematică şi
nediscriminativă a frustrărilor este ea însăşi o frustrare. Ea izgoneşte din universul copilului o parte
mai mare sau mai mică din stimuli, sărăcind acest univers după un procedeu care, ca formă, nu se
deosebeşte mult de acela folosit în laborator de biologii şi psihologii care caută să provoace
intenţionat regresii psihice şoarecilor. Nu avem dovezi că răsfăţatul provoacă în copil şi deficituri pe
26
plan intelectual, dar ştim prea bine că dezvoltarea acestui copil ia forme distorsionate. Copiii răsfăţaţi
se formează ca personalităţi instabile, capricioase, egoiste, care nu respectă formele de convieţuire
socială, care socotesc că li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie. Răsfăţul nu este
numai un ferment de dezorganizare a personalităţii el este o adevărată plagă socială.
Este foarte important a scoate în evidenţă faptul că acele concluzii disciplinare
nefavorabile sunt create nu numai de o disciplină prea blândă şi relaxată sau de indiferenţă, dar şi de
metode educative aspre, lipsite de înţelegere psihologică şi de sensibilitate educativă ca şi de
disciplina oscilantă.
Autori diverşi subliniază strânsa legătură dintre apariţia comportamentelor delincvenţiale şi
carenţele disciplinare ale vieţii de familie. Dintre carenţele disciplinare ale vieţii de familie amintim
slăbiciunea părinţilor. Privită sub înfăţişările sale cele mai generale, slăbiciunea părinţilor trădează o
stare de confuzie existentă, fie în formula personalităţii acestora, fie în punctele lor de vedere asupra
creşterii copiilor. În primul caz am avea de-a face cu o slăbiciune pe care am numi-o pasivă şi care se
manifestă prin toleranţă excesivă, în al doilea caz cu o slăbiciune pe care am defini-o ca activă şi care
se manifestă obişnuit prin răsfăţarea copiilor.
Educaţia presupune înţelegere şi toleranţă, dar în cazul slăbiciunii pasive acestea încetează
de a mai fi instrumente conştient folosite şi controlate. În fapt, slăbiciunea pasivă însemna pierderea
controlului şi asupra instrumentelor şi asupra copilului. Părintele instabil, incoerent, devalorizat este
în serie bun model primejdios, dar rolul nociv nu se reduce la faptul că prezintă scheme de identitate
greşite. În faza de iniţiere pe care o parcurge în formarea şi experimentarea atitudinilor şi
comportamentelor socio-afective, copilul are nevoie de creşteri şi repere sigure, are nevoie de
orientare pe care părintele incoerent nu i le poate oferi. Incertitudinea, lipsa de încredere în criteriile
părintelui, lipsa busolei creează în copil sentimentul lipsei de protecţie şi mai ales nesiguranţa,
deschizând astfel calea spre stările de anxietate şi spre nevroze în general. Slăbiciunea activă se
exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului, scopul imediat al părintelui care-şi răsfaţă copilul este
acela de a-l apăra, de a-l scuti de eforturi, de a-l pune la adăpost de riscuri, nemulţumire. Această
atitudine, care pentru părintele în cauză este întru totul corespunzătoare sentimentelor şi obligaţiilor
pe care considera că le are faţă de copil, ascunde, pentru psiholog, o situaţie contradictorie în care
părintele îşi frustrează copilul cu convingerea că îl scuteşte de frustrări.
Formula „ a frustra de frustrări „ nu este un simplu joc de cuvinte; înlăturarea sistematică şi
nediscriminativă a frustrărilor este ea însăşi o frustrare. Ea izgoneşte din universul copilului o parte
mai mare sau mai mică din stimuli, sărăcind acest univers după un procedeu care, ca formă, nu se
deosebeşte mult de acela folosit în laborator de biologii şi psihologii care caută să provoace
intenţionat regresii psihice şoarecilor. Nu avem dovezi că răsfăţatul provoacă în copil şi deficituri pe
27
plan intelectual, dar ştim prea bine că dezvoltarea acestui copil ia forme distorsionate. Copiii răsfăţaţi
se formează ca personalităţi instabile, capricioase, egoiste, care nu respectă formele de convieţuire
socială, care socotesc că li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie. Răsfăţul nu este
numai un ferment de dezorganizare a personalităţii el este o adevărată plagă socială. Este foarte
important a scoate în evidenţă faptul că acele concluzii disciplinare nefavorabile sunt create nu
numai de o disciplină prea blândă şi relaxată sau de indiferenţă, dar şi de metode educative aspre,
lipsite de înţelegere psihologică şi de sensibilitate educativă ca şi de disciplina oscilantă.
O anchetă asupra prostituţiei minorilor condusă de Le Mool ajunge la concluzia că, în ce
priveşte carenţele afective ale părinţilor apare ca factor etiologic la un procent de 70% din cazuri,
carenţele educative la un procent de 55%, iar carenţele morale în 60% din cazuri. Influenţa mamei
apare cu mult mai importantă decât cea a tatălui. Astfel, în cazul carenţelor afective, răspunderea
mamei s-a dovedit hotărâtoare la 69% din cazuri faţă de 30% din cazuri la care răspunderea revenea
tatălui în cazuri carenţelor morale au fost de 73% faţă de 26%.
Originea celor mai frecvente cazuri de dezadaptare a celor mai frecvente comportamente
juvenile antisociale şi delincvenţiale trebuie imputată însă cu precădere celui de –al treilea din
factorii pe care i-am citat şi anume al climatului socio-afectiv al mediului de familie. Noţiune foarte
largă, climatul include toate tulburările, dezechilibrele şi disimetriile ivite în acest mediu:
neînţelegerile, violenţele, orfanismul, carenţele de autoritate, viciile, etc.
În aceste cazuri, eşuarea în delincvenţă ia pentru tânăr caracterul unui refugiu. Vasile
Pavelcu arăta că răceala, convulsiile şi frustrările familiale declanşează mecanismele de apărare ale
copilului printre care se înscrie şi evadarea din cercul familial asfixiant şi aterizarea într-un anturaj
dubios. Acesta este primul simptom grav de dezintegrare socială a copilului.
Iată concluziile câtorva anchete întreprinse printre minorii delincvenţi, în care raportul
strâns dintre climatul soco-afectiv familial şi manifestările delincvenţiale apar cu extremă claritate.
Datele sunt luate din lucrarea lui Norberto Galli.
Una dintre aceste anchete s-a extins la 297 minori delincvenţi confruntaţi cu un grup de
170 de subiecţi normali. Cazul separării de părinţi a fost întâlnit la 22,8% din delincvenţi şi numai la
9,4% din minorii normali. Imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5%
minori din prima categorie şi la 9,4% minori din a doua categorie. Privită analitic imoralitatea
mediului familial al minorilor delincvenţi s-a tradus prin următoarele consecinţe:
prostituţie 38%;
homosexualitate 1,1%;
alcoolism 20%;
infracţiuni penale grave 33,3%;
deficienţe morale şi concepţii educative greşite 100%
28
Un studiu vast întreprins de O. Philippon, referitor la 18.376 de fete internate în institutul
de reeducare din 25 de state, a ajuns la concluzia că 81.88% din manifestările antisociale şi
delicvenţiale se datorează mediului familial deficitar. Factorii cei mai importanţi de deteriorare a
climatului familial s-a arătat a fi în ordine descrescătoare: divorţul sau separarea părinţilor,
orfanismul, procrearea din însoţiri nelegitime, alcoolismul părinţilor.
Sinuciderea nu este o infracţiune penală, totuşi pentru că ea invederează tendinţa de a
face apel la soluţii extreme a adolescentului dezechilibrat prin acţiunea mediului familial negativ
vom menţiona şi concluziile medicilor Paro Condret şi Colet care au studiat într-o clinică psihiatrică
conduitele sinucigaşe ale adolescenţilor. Cercetarea este citată de Millet şi a fost efectuată asupra
unei fete. Cei trei medici subliniază că tinerele fete sunt inadaptate social din cauza mediului
familial, „trist etalaj în care alcoolismul, certurile conjugale, bătăile sunt decor zilnic. Aceste tinere
urăsc pe adulţi pentru laşitatea lor, pentru lipsa de autoritate; drama cea mai frecventă se leagă de
persoana tatălui inexistent sau incapabil să ofere un model”.
Ca şi sinuciderea, nici fuga de acasă nu este o infracţiune, dar ea generează cel mai adesea
infracţiuni, dintre care în primul rând furtul si nu numai atât, trădează o stare gravă de dezechilibru
psihic al copilului, de răspunderea căreia climatul familial nu poate fi întotdeauna absolvit.
Pentru R. Allendy, minorul care fuge este un copil dezamăgit de realitate şi care vrea să
prelungească, trăind aievea un vis compensator. Interpretarea lui Allendy este însă insuficientă, ea
atribuie fugii cauze pur subiective. Cauzele sunt de fapt, cum am văzut, mult mai complexe. Dăm o
atenţie deosebită fugii de acasă deoarece pune pe minor în situaţii adesea fără scăpare.
Un studiu recent la Centrului de Igienă Mintală din Torino găseşte la originea fugii de
acasă cinci motive principale;
1. Nesociabilitatea minorului provocată la rândul său de neadaptarea la mediul familial. Adesea
fuga este un act de renunţare; ea se datorează însă şi faptului că subiectul nu se simte
acceptat sau că refuză el însuşi o situaţie morală şi afectiv nesatisfăcătoare.
2. Spiritul de aventură, ce poate fi imputat, pe de o parte imaturităţii afective a minorilor, al
căror echilibru este încă instabil, iar pe de altă parte, invaziei de exemple negative
propagate de mijloacele de comunicare în masă.
3. Motive psihologice, ca depresiunea afectivă, care provoacă o state de demoralizare.
4. Spiritul protestatar, care se manifestă la unii tineri şi prin tendinţa de a aplica represalii
familiei sau societăţii.
5. Influenţa exercitată de grup. În acesta fuga apare ca un fenomen contagios, mai ales minorii
afectaţi în măsură mai mare sau mai mică de debilitate mintală.
29
Claude Alleo consideră că refugiul adolescenţilor care s-au rupt sufleteşte de mediul lor
obişnuit de viaţă, în speţă de mediul familial, este banda. La actele de delincvenţă se ajunge, după
Alleo, progresiv. Iniţial banda se complace în climatul de simplă dezordine se trece la manifestări de
violenţă de gravitate redusă: certuri, lovituri, bătăi în interiorul bandei sau de la o bandă la alta.
Tinerii se dedau apoi la furturi mărunte, tranzistoare, bani luaţi din automobile. Ultima etapă ar fi
aceea a spargerilor şi a furturilor premeditate. De la scandalul gratuit la spargeri tânărul poate ajunge
în timp de numai câteva zile. Din cele înfăţişate deducem că dacă influenţa mediului de familie nu
este singurul factor care contribuie la apariţia delincvenţei juvenile, ea este cu siguranţă printre cei
mai importanţi.
1.5.2. Influenţa şcolii în socializarea adolescentului
Printre alţi indicatori ai unui comportament care încalcă norma morala fără a intra în
incidenţa legii, se pot menţiona: disciplina, abandonul şcolar, furturile mărunte de la colegi şi părinţi,
antrenarea în activitatea de vagabondaj şi parazitism al grupurilor „stradale”, consumul de alcool,
fumatul, modalităţile de petrecere a timpului liber. Aceste acte şi comportamente nesancţionate
întotdeauna în forme instituţionalizate pot fi în anumite condiţii, indicative pentru o viitoare carieră
delincventă fără a reprezenta cu necesitate premisa veritabilei devianţe penale. Aşa cum menţionează
cele mai multe cercetări în domeniul psihologiei şi pedagogiei copilului, ele sunt caracteristice cel
mai adesea adolescenţilor, având în comun faptul că reprezintă un anumit gen de ruptură cu modul
de viaţă obişnuit, cu comportamentul anterior şi cu aşteptările educatorului.
Asemenea acte şi comportamente, care încalcă norma morală şi care aduc prejudicii mai
mult celui care le săvârşeşte decât anturajului său, aparţin aşa-numitei devianţe sociale nepenale de
natură morală, înscriindu-se în aria predelicvenţei sau delincvenţei juvenile potenţiale. În măsura în
care aceste acte nu încalcă normele judiciare de natură penală, reprezentând doar abateri ale
comportamentului faţă de regulile de convieţuire morală, ele nu trebuie calificate ca delincvenţă
propriu-zisă. În caz contrar, se riscă a echivala unele delicte mai puţin periculoase, comise de tânăr,
multe din ele datorate eşecului socializării morale în familie sau insuficienţelor acţiunii educaţionale
a părinţilor, cu acele acte infracţionale comise de adulţi şi care aduc prejudicii serioase valorilor şi
relaţiilor fundamentale ale societăţii.
Cel care vrea să scape de şcoală trage „chiulul” sau îşi manifestă deschis voinţa, refuzând
cu încăpăţânare să-şi părăsească domiciliu la ora la care trebuie să plece la şcoală. Fobia şcolară nu
reprezintă aceleaşi caracteristici nici aceeaşi origine, la diferite vârste. La cei mici, ea exprimă adesea
30
teama de a se despărţi de mamă, din pricina unei simbioze persistente sau a unui ataşament prea
puternic. Puţin mai târziu, şi atunci când există conflicte familiale serioase, se poate vădi teama plină
de nelinişti faţă de dramele care se pot petrece acasă în lipsa lui. A nu accepta şcoala „poate să
însemne, cu adevărat, tot atât de bine şi refuzul de a intra în viaţă, precum şi nerăbdarea de a
pătrunde în ea, atunci când şcoala însăşi este percepută ca un - ou şcolar - a cărui coajă, reprezentată
de pereţii prea adesea cenuşii şi austeri, izolează de această lume exterioară în care copilul aspiră să
facă primii săi paşi”.
Revendicarea multora dintre cei care nu vor să-şi mai continue studiile ia o formă destul de
curioasă prin afirmaţia că temeiul opoziţiei lor este acela că vor să „muncească”. Alături de alţi
autori consider că această dorinţa de „a munci” neîntârziat se înscrie, de obicei, în cadrul unei
anumite relaţii cu părinţii pe care această schimbare bruscă de orientare îi decepţionează
spulberându-le ambiţiile ce le nutresc pentru descendenţii lor. Considerăm că, din instinct, copiii ştiu
că nu-şi pot lovi mai adânc părinţii decât atunci când îşi fac rău lor înşişi.
1.5.3. Orientarea şcolară şi profesională a adolescenţilor
Un ultim aspect pe care ne-am propus să-l surprindem în analiza noastră, este orientarea
şcolară şi profesională a adolescenţilor. Mihai Ghivirigă şi Romeo Dăscălescu trasează un nou cadru
al familiei acela de principal colaborator al şcolii în munca educativă, deci implicit şi în orientarea
profesională. Eficienţa acţiunii educative a familiei în orientarea profesională a tinerilor e
condiţionată şi de structura morală a familiei respective, de stilul relaţiilor dintre membrii familiei
respective. Acolo unde părinţii sunt un exemplu de muncă, unde preocuparea de ridicare a calificării
este continuă, unde tinerii participă la treburile gospodăreşti alături de părinţi, copii deprind
dragostea pentru muncă şi satisfacţia ei care sunt trepte spre viitoarea profesiune.
Câteva exemple concrete ne vor ajuta să înţelegem mai precis ce forme poate lua sprijinul
părinţilor în definirea atitudinilor pe care adolescentul le poate adopta faţă de viitorul lui. Vom porni
de la datele consemnate în studiul elaborat de Bianca Bratu pe baza unei cercetări făcute în rândul
unor elevi din ultimele clase de liceu.
1. Prima situaţie tipică este aceea a prelungirii nefireşti a unei atitudini infantile faţă de ideea
viitorului şi a profesiei. În asemenea cazuri, constată B. Bratu, opţiunea apare ca
veleitară, nu este rezultatul unei deliberări serioase, al unei confruntări lucide dintre
capacitatea personală şi exigenţele viitoarei îndeletniciri. De aceea, asemenea „utopice
planuri de viitor se prăbuşesc dintr-o dată pentru a face loc unei optări indiferente,
decise de părinţi sau impuse de situaţii conjuncturale”.
31
2. A doua atitudine este aceea întemeiată pe aspiraţia spre glorie, pe credinţa pe care subiectul o
are despre sine ca posesor al unei vocaţii, al unor trăsături de geniu. În asemenea
cazuri, admite autoarea, este greu „să distingi ambiţia deşartă de hotărârea bine
chibzuită de a-şi realiza destinul”. Autoarea arată că în aceste cazuri există un dezacord
vădit între aspiraţiile subiectului, pe de o parte şi nivelul său de formare culturală şi
vocaţia pe care şi-o atribuie cu excesivă generozitate, pe de altă parte.
3. A treia atitudine tipică se manifestă prin derută în alegerea ramurii de învăţământ superior după
absolvirea studiilor medii.
E o banalitate a spune că adolescenţa constituie epoca planurilor măreţe, a iluziilor, o
perioadă în care tânărul „încearcă” diferite roluri pe care le-ar dori, care socoteşte că i s-ar potrivi, le
probează pentru a-l descoperi pe cel adevărat. Vârsta elevilor cercetaţi de B. Bratu este tocmai vârsta
de 16-18 ani pe care J. Rousslet o consideră ca fiind aceea a examenului de conştiinţă.
Este posibil ca la această vârstă tinerii să nu aibă o viziune clară a propriului lor viitor, însă
ei nu trebuie lăsaţi pradă amăgirilor şi incertitudinilor. Tocmai aici îşi vădeşte importanţa, rolul pe
care îl joacă sau ar trebui să-l joace familia şi care este acela de a ajuta pe tânăr să cucerească
conştiinţa realităţii.
La baza celor trei tipuri de inadaptare menţionate mai sus, putem descoperii două carenţe
esenţiale, fie incapacitatea, fie refuzul de a opta, care duc practic la aceeaşi consecinţă: integritatea
profesională a tânărului devine o chestiune de hazard. În această situaţie este limpede că tânărul nu
se va simţi legat de profesie şi deci nici de locul de muncă. Randamentul său de în producţie va fi
scăzut. Condamnat să rămână un neadaptat, el va îngroşa contingentul flotanţilor, al acelora care
migrează de la un loc de muncă la altul, de la o profesiune la alta, mereu dezamăgit de ce-i oferă
realitatea şi în acelaşi timp mereu obsedat de iluzia unei împliniri ce i se pare că aşteaptă doar să fie
apucată. Sau îşi va descoperi vocaţia reală şi atunci, conştient că existenţa sa este ratată, va trăi ca un
resemnat, măcinat de invidie stearpă, sau demoralizat de regrete.
Că părinţii trebuie să-şi asume răspunderi în esenţiala temă a orientării este cert. Mai puţin
siguri suntem dacă ei sunt în măsură să se achite de aceste răspunderi. Cele trei tipuri de inadaptare
constatate de B. Bratu presupun, oricare ar fi aparenţele şi grave carenţe familiale.
32
CAPITOLUL II
JUDECĂŢILE MORALE ŞI ROLUL LOR ÎN REEDUCAREAŞI SOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR JUVENILI
2.1. Judecăţile morale-substructuri integrative cognitiv-afectiv-atitudinale
Judecăţile morale sunt, în primul rând, judecăţi de valoare (judecăţi normative, indicative), care
determină scopul acţiunii unui individ în temeiul valorilor morale, precum şi evaluarea actelor
comportamentale ale altuia prin prisma unor criterii, norme, principii, aspiraţii. Pornind de la criteriile
moralităţii proprii şi de la principii şi norme, prin judecăţile morale individul stabileşte ce este bine şi
ce nu este bine de făcut, ce este moral şi ce este imoral, apreciază anticipativ, - concomitent sau
retrospectiv – semnificaţia morală a faptei.
Putem considera că, judecăţile morale reprezintă criterii evaluative individuale, dobândite prin
educaţie, prin instruire morală si prin procesul de socializare în cadrul numeroaselor relaţii inter-
personale. Judecăţile morale se integrează în sistemul „constructelor personale” ale individului, ele
cuprind elemente atitudinale şi evaluative asupra unor fapte, acţiuni cu semnificaţie morală, respectiv
asupra moralităţii altora şi asupra propriei moralităţi. Judecăţile morale cuprind atât elemente ce ţin de
gradul de funcţionalitate a noţiunilor morale, de capacitatea decodificării nucleului semantic al
noţiunilor morale şi de operare pe plan logic-raţional, cât şi elemente din sfera emoţiilor şi
sentimentelor morale, ale atitudinilor, valorilor şi convingerilor morale. Asupra acestora îşi pune
amprenta şi trebuinţele, motivele şi interesele de nuanţă predominant individuală, egocentrică sau cele
de nuanţă personal-socială.
În funcţie de structura adecvată, deficitară sau neadecvată a diferitelor elemente cognitive,
motivaţionale şi caracteriale, judecăţile morale pot influenţa acţiunile dezirabile sau indezirabile ale
individului în cadrul relaţiilor sale cu realitatea socială sau cu mediul natural.
2.2. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăţilor morale
Formarea profilului moral cetăţenesc al personalităţii se realizează în cadrul procesului de
asimilare, de interiorizare şi trăire autentică a valorilor morale ale societăţii civile, prin intermediul
influenţelor educaţionale, familiale, şcolare, extraşcolare. Aceste influenţe educaţionale au drept scop
ridicarea continua a individului de la un anumit nivel de dezvoltare morală manifestată în conduita
indivizilor şi în conştiinţa morală a grupului la nivelul comportamentelor morale prestabilite prin
principiile, normele şi exigenţele morale exprimate de conştiinţa morală sistematică. Acest proces de
33
nuanţă psihogenetică şi psihosocială, purtând pecetea calităţii influenţelor educative, nu este neapărat
liniar-ascendent fără contradicţii, fără momente de stagnare sau uneori chiar regres. Este un proces
care, sub influenţa factorilor educaţionali, reprezintă drumul complex al individului spre maturizare
morală.
Moralitatea unui om se formează prin integrarea individului în sistemul activităţilor şi relaţiilor
sociale, astfel încât sfera conştiinţei morale individuale, latura intelectuală a acesteia (reprezentări,
noţiuni, judecăţi morale) se află în relaţii de interacţiune şi intercondiţionare cu latura afectivă şi
motivaţională (sentimente morale, trebuinţe, motive, interese personal-sociale, aspiraţii) şi cu latura
caracterial-acţională (atitudini, convingeri, obişnuinţe morale).Moralitatea individuală, ca produs al
educaţiei şi al experienţelor de viaţă este parte componentă a structurii de ansamblu a personalităţii,
influenţând dezvoltarea acesteia prin profilul său distinct şi specific. Structura psihică a personalităţii
sub aspectul moralităţii, poate fi concepută ca unul dintre sistemele deschise cele mai complexe, cu
determinare (reglare) macro şi macrosocială şi cu posibilităţi de autodeterminare (autoreglare).
Procesul devenirii morale, al formării conştiinţei şi conduitei morale nu se desfăşoară prin
tatonări, nici prin structurare endogenă, ci printr-o activitate structurantă care implică în acelaşi timp
forme elaborate de subiect şi ajustare continuă a acestor forme la datele experienţei personale,
subiective. Astfel, moralitatea este o structură integrativă care se formează şi se dezvoltă în urma
interiorizării elementelor cu semnificaţie etică din cadrul conştiinţei sociale, al conduitei şi conştiinţei
de grup, precum şi pe baza cunoaşterii şi trăirii a semnificaţiei principiilor morale creştine, a idealului
etic, al societăţii civile, toate acestea raportate şi la modul şi nivelul conştientizării propriei experienţei
social-morale. După cum spunea M. Călin „suportul actelor şi deciziilor educatorului privind educarea
morală a copiilor şi tinerilor, îl constituie filiaţia dintre psihologic şi etic”.
Este vorba de două tipuri de reglementare a comportamentului moral, aflate în interacţiune, în
relaţii de întrepătrundere, reglementare normativ-axiologică, şi reglementare psihologică. Tipul
reglementării axiologice este eficient doar dacă se asociază şi se întrepătrunde cu reglementarea şi
dirijarea psihologică a comportamentului moral. Cel de al doilea tip de reglementare priveşte atât
mecanismele externe de influenţare şi acţiune asupra comportamentului, cât şi mecanismele interne ale
conştiinţei şi conduitei morale. Conştiinţa persoanei, devine morală doar în măsura în care nivelele,
respectiv subculturile sale cognitive, afective, motivaţionale şi caracterial-acţionale se asociază cu
conţinuturi valorice morale. Deci moralitatea rezidă într-un sistem deschis influenţelor educaţionale,
fiind reglabil şi auto-reglabil, sistem în care se întrepătrund elemente intelectuale, afectiv
motivaţionale şi caracteriale.
34
2.3. Teorii psihogenetice privind dezvoltarea judecăţilor morale
2.3.1. Dezvoltarea judecăţilor morale în concepţia lui J. PIAGET
Cele mai fructuoase cercetări privind dezvoltarea judecăţilor morale din copilărie până în
adolescenţă, se înscriu cele ale lui J. Piaget şi ale colaboratorilor săi, publicate în lucrarea Judecata
morală la copii. În opinia lui Piaget, judecata morală reprezintă un fenomen nuanţat, deoarece implică,
de regulă, un moment emoţional care determină deplasarea de la obiectiv la subiectiv. De asemenea tot
în opinia lui J. Piaget norma morală nu este acceptată decât în funcţie de sentimentele particulare de
respect, care constituie o valorificare a persoanei ce dă un consemn care exprimă cerinţele normei sau
o valorizare a partenerilor unui raport de reciprocitate. Aceste subliniază faptul că norma comportă, pe
de o parte, o structură cognitivă, iar pe de altă parte valorizarea sa ţine de afectivitate. Pe baza
cercetărilor sale şi ale colaboratorilor săi J. Piaget desprinde patru stadii fundamentale ale dezvoltării
judecăţilor morale: a) stadiul egocentric;
b) stadiul autorităţii;
c) stadiul reciprocităţii;
d) stadiul echităţii.
Primele două stadii reprezintă etape iniţiale ale reglării însuşirilor moralităţii, copilul
manifestând un respect „de jos în sus” faţă de adult, ceea ce generează „morala ascultării”. În aceste
stadii forţa normei, a exigenţei morale, a regulii depinde de „prezenţa fizică” a adultului, producându-
se – după expresia lui A. Chirav – „o condiţionare”.
Ca efect al socializării copilului, se ajunge la etapa „realismului moral” a responsabilităţii
obiective. Acum copilul apreciază comportamentele raportându-le la reguli, independent de intenţia
persoanei care respectă sau deviază de la norma morală. În dezvoltarea ontogenică tot ca efect al
socializării, al cooperării sociale şi al unei noi organizări şi ierarhizări interne a valorilor etice, se
ajunge la faza „autonomiei” relative a conştiinţei morale. Este etapa sistemului moral-normativ,
corespondentă „logicii valorilor” cu funcţii reglatoare în relaţiile interindividuale.
După J. Piaget trăsăturile caracteristice ale dezvoltării judecăţilor morale sunt:
a) schimbarea atitudinii copiilor faţă de regulile morale, pe care se întemeiază judecăţile de
valoare şi care ghidează conduita, ceea ce se reflectă în schimbarea relaţiilor inter-
personale, sociale ale copilului;
b) tot acest proces, în ansamblul său, al dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat ca fiind
expresia unor secvenţe, ale unor modalităţi definite de raportare a subiectului la exigenţele
morale şi de relaţionare cu alţii în diverse contexte ale realităţii;
35
c) dezvoltarea morală presupune parcurgerea unui drum, adesea sinuos, de la un comportament
moral „heteronom” spre un comportament moral „
2.3.2 Dezvoltarea judecăţilor morale în concepţia lui L. KOHLBERG
Pornind de la întrebarea „ de ce trebuie să respectăm regulile şi să ne comportăm moral?
L. Kohlberg a elaborat o scară a „etalonului” moralităţii cu şase secţii care pot constitui
indicatori preţioşi ai procesului de interiorizare a judecăţilor morale şi ai motivelor acţiunii morale.
Răspunsurile la întrebarea de mai sus, variază în funcţie de natura motivului care impune sau solicită
confirmarea:
1. evitarea pedepsei;
2. obţinerea recompensei, a unor favoruri;
3. evitarea dezaprobării, a nemulţumirii celor din jur;
4. evitarea oprobriului, a blamului autorităţilor îndreptăţite şi evitarea sentimentului de vinovăţie;
5. păstrarea respectului cetăţeanului imparţial, care judecă din punct de vedere al concepţiilor
comunităţii şi apără interesele colective;
6. conformarea pentru evitarea auto-blamării.
Această schemă a motivelor conformării morale, marchează trecerea de la morală heteronomă
(evitarea pedepsei, dezaprobării, blamului) la morala autonomă (evitarea auto-blamării).
Topologia judecăţilor morale elaborate de Kohlberg conţine trei niveluri distincte, în cadrul
fiecărui nivel se disting câte două stadii:
A) Nivelul preconvenţional – se caracterizează prin receptivitatea copiilor la etichetarea socială
de „bine şi rău”. Are două stadii:
1. stadiul orientării prin pedeapsă şi conformare. În acest stadiu caracterul bun sau rău al
oricărei acţiuni este determinat de consecinţele ei fizice, această apreciere copilul
făcând-o independent de semnificaţia morală sau de valoare;
2. stadiul hedonismului instrumental naiv. În acest stadiu justeţea acţiunii din punct de
vedere moral constă în aceea că satisface instrumental trebuinţele proprii ale
individului respectiv şi ocazional şi trebuinţele altora.
B) Nivelul convenţional – se caracterizează prin conformism, dar în acest caz respectarea
aşteptărilor, a exigenţelor şi regulilor familiei, ale grupului sau ale societăţii este percepută ca
valoroasă prin însăşi existenţa lor. Are de asemenea două stadii:
1. stadiul comportamentului moral al „copilului bun” care menţine relaţii adecvate,
bune, obţinând aprobarea celor din jur. În acest stadiu orientarea conduitei ţine de
36
etichetarea de „băiat bun” - „fată bună”. Comportamentul
adecvat este acela care face plăcere altora sau îi ajută pe alţii şi este aprobat de
către aceştia;
2. stadiul bazat pe orientare spre autoritate, spre norme fixe şi menţinere lor. În acest
stadiu comportamentul just, adecvat, constă în a-ţi face datoria, manifestând
respect pentru autoritatea şi acţionând pentru menţinerea ordinii morale date.
C) Nivelul postconvenţional – se caracterizează printr-o mare încredere a individului în
principiile morale autonome, cu validitate şi aplicare în afara autorităţii persoanelor sau a grupurilor
care o deţin şi în afara identificării individuale cu aceste persoane sau grupuri. La fel ca şi celelalte
nivele are două stadii:
1. stadiul cinci al dezvoltării moralităţii, este caracterizat prin „ morala de contact „ a
drepturilor individuale şi a legii, a normelor acceptate democratic. În acest stadiu
există o conştientizare clară a relativismului valorilor procedurale pentru
dobândirea consensului;
2. stadiul şase este bazat pe morala principiilor individuale de dreptate, ca expresie a
autonomiei morale şi a libertăţii morale a individului. La acest nivel de dezvoltare
a judecăţilor morale persoana dispune de un sistem moral normativ corespunzător
„ logicii valorilor morale „ cu funcţii reglatoare asupra relaţiilor inter-personale,
precum şi asupra raporturilor dintre individ şi diversele micro şi macro-grupuri
sociale. În acest stadiu moralitatea se caracterizează printr-o orientare spre
deciziile dictate de conştiinţa morală autonomă şi spre alegerea şi transpunerea în
viaţă a principiilor etice, apelându-se la o înţelegere logică, la consecvenţă şi
universalitate.
Datele culese in S.U.A. precum şi în alte state ale lumii (Canada, Mexic, Marea Britanie,
Turcia, Taiwan) l-au condus pe L. Kohlberg şi pe colaboratorii săi la postularea existenţei unor
structuri morale universale. Dezvoltarea acestora în cursul copilăriei, adolescenţei şi chiar a vârstei
adulte are trei caracteristici generale:
a) ordinea progresării judecăţilor morale este invariantă, indiferent de aparenţa naţională sau
culturală a grupelor investigate;
b) există o relaţie strânsă intre dezvoltarea judecăţilor morale şi dezvoltarea cognitiv;
c) Atingerea unui stadiu mai înalt al moralităţii, apare şi ca o restructurare a elementelor nivelului
anterior, nefiind vorba de un simplu proces aditiv, dezvoltarea, fiind influenţată de educaţia
morală şi de identificarea culturală şi socio-morală a subiecţilor.
37 2.4. Psihoterapia comportamentală şi comportamental-cognitivă,
ca modalitate de ameliorare a comportamentului delincvent
Psihoterapia ca termen, a fost utilizată pentru prima dată în 1872 de Daniel Hack Tuke, în
lucrarea Remaques sur L’influence de L’espirit sur les corps. Prima definiţie a psihoterapiei apare însă
în 1889 la von Edem, într-o formulare ce-şi păstrează şi astăzi actualitatea: „orice metodă care
utilizează mijloace psihologice pentru a combate boala prin intermediul funcţii psihice”. Psihoterapia
are o preistorie milenară deoarece intervenţia asupra psihicului, cu mijloace psihologice prin
intermediul funcţiilor psihice, au existat în multe alte activităţi.
Astăzi, la nivelul extraordinarei dezvoltări a psihoterapiilor în secolul XXI, se poate vorbi în
sens strict de psihoterapii. Sub această denumire sunt reunite metode şi proceduri foarte diverse de
intervenţie asupra psihicului, bazate pe recunoaşterea originii psihice sau psihosociale a nebuniei sau a
altor manifestări psihice deviate de la axa normalităţii.
Termenul de psihoterapie are o mare diversitate de accepţiuni printre care şi cel de ansamblu
de metode de tratament ale tulburărilor psiho-comportamentale şi adaptive utilizând mijloace elaborate
în scopul exercitării unei influenţe favorabile, sistematice şi metodice asupra unui individ sau a unui
grup. De asemenea, pentru a avea o atitudine deosebit de pozitivă, receptivă, cooperantă şi orientată
faţă de psihoterapii, mai putem avea în vedere că aceasta în sens actual este înţeleasă ca un instrument
de dezvoltare a personalităţii în direcţia maturităţii, competenţei şi autorealizării, existând cum se
spune şi o terapie pentru „normal”.
Obiectivele operaţionale ale unei asemenea înţelegeri a psihoterapiei sunt în acest caz: mărirea
insight-ului, mărirea acceptării, strategii mai eficiente pentru înfrângerea dificultăţilor, amplificarea
forţei eu-lui consolidarea generală. Protagoniştii sunt psihoterapeutul şi „subiectul”.
Psihoterapeutul,sau cadrul didactic în scoală, poate exercita multe acţiuni cu efect psihoterapeutic prin
persuasiune, prin susţinere, explorare, raţionalizare şi altele. Acest lucru este posibil deoarece
psihoterapeutul sau cadrul didactic se află într-o continuă activitate de comunicare didactică şi
interumană, trăită în relaţia sa duală sau în grup prin intermediul căruia el poate influenţa subiectul. El
poate intervenii prin suprimarea, modificarea sau atenuarea unor simptome, pentru învăţarea unor noi
„pattern-uri” adaptative, pentru înflorirea personalităţii elevului.
Din cele peste 200 de forme şi variante de psihoterapii, câte se cunosc în prezent, pot să existe
segmente de intervenţie cu efecte pozitive, multiple în activitatea instructiv-educativă cu efecte
adecvate. Psihoterapia comportamentală se bazează pe principiile reflexologiei (Pavlov) şi alte
condiţionări operante (Skiner) şi pe teoriile învăţării. După opinia avizată a multor specialişti în
psihologie clinică, procesul comportamentului suicidar ar trebui să fie posibil de prezis; există aşa
numitul „sindrom presuicidar”.
38
Simptomele sunt următoarele:
suferinţa psihică;
sentimente de inferioritate şi de depresie;
agresivitate faţă de diferite scopuri;
neajutorare şi disperare;
dorinţa de a trăi şi de a murii în acelaşi timp;
tendinţa de a lăsa deciziile importante la voia destinului;
îngustarea câmpului conştiinţei;
comunicarea semiconştientă a ideilor suicidare;
schimbarea unor atitudini ale individului prin cunoaşterea orientărilor lui obişnuite.
Aceste simptome pot fi observate în următoarele dimensiuni:
obiceiuri sexuale;
obiceiuri alimentare;
investii afective;
gama de interese;
obiceiuri;
incriminări ale sinelui sau ale celor din jur.
În acest caz terapeutul are obligaţia de a realiza un dialog simplu, autentic, cu forţă de
persuasiune, care va avea la bază faptul că ideile şi tendinţele suicidare sunt efemere, că acesta
reprezintă expresia unei stări psihice particulare sau a unei tulburări psihice trecătoare, la tot ceea ce se
întâmplă în viaţa oricăruia dintre noi.
Interesante sunt realizările în domeniu „terapiei normalului”. În acest caz, nu este vorba de
bolnavi, ci de clienţi cu dificultăţi de adaptare în limite normale. Fiecare epocă presupune din partea
indivizilor un minimum de integrare şi participare. Rezultatele obţinute sunt întotdeauna importante
dar nici odată totale. Nici integrarea şi nici participarea nu sunt identice la toţi indivizii. Cel puţin unii,
datorită unor împrejurări mai mult sau mai puţin specifice, nu reuşesc să se integreze social şi uneori ei
trăiesc grave tradiţii subiective. Aceşti oameni sunt desigur normali, dar de un anumit tratament au
nevoie şi ei pentru a li se uşura adaptarea „traversarea” diferitelor vârste, necesitatea de a ne învăţa cu
bătrâneţea, uneori şi cu tinereţea, cu rolul de soţ sau soţie, de părinte, cu valorile grupurilor cărora le
aparţinem adesea numeroase şi nu întotdeauna unitare, sunt numai o categorie de împrejurări care
reclamă o atenţie specială însă mai sunt şi altele.
Necazurile lovesc oamenii destul de frecvent şi tot le suportă greu, unii însă au nevoie de un
ajutor special pentru a la depăşi. Pe aceşti oameni C. Rogers îi numeşte „clienţi” nu pacienţi şi chiar
dacă termenul este discutabil conţinutul lui se justifică. Este vorba de oameni normali care au nevoie
39
de o anumită înţelegere a lucrurilor pentru a putea depăşi situaţiile dificile. Această problematică nouă
constituie locul de întâlnire al contribuţiilor lui C. Rogers şi J.L. Moreno. C. Rogers a mers pe terapia
individuală, iar celălalt pe cea de grup pe sociodramă şi pe psihodramă.
C. Rogers a încetăţenit în psihoterapeutică termenii de congruenţă, empatie şi atenţie
necondiţionată, denumind astfel trei calităţi esenţiale necesare psihoterapeutului. Congruenţa este
capacitatea persoanei de a fi de acord cu sine la toate nivelele şi de a avea acces la experienţa
interioară proprie.
Empatia este capacitatea de deschidere totală spre experienţa celuilalt, spre modul său de a
gândi şi simţi cu o înţelegere reală a cadrelor de referinţă a acestuia. Atenţia necondiţionată este atenţia
spontană şi neselectivă. A vând aceste însuşiri terapeutul are toate şansele de a-l ajuta pe clientul său.
Terapeutul nu trebuie să convingă clientul de necesitatea unei schimbări, deoarece aceasta are în el
dorinţa de a se transforma. El trebuie să intre în pielea pacientului său şi să-i joace rolul. Clientul la
rândul său trebuie să perceapă atitudinea terapeutului şi pe această bază să devină mai puţin rigid, mai
autonom în conduită, mai deschis la indicatorii propriei sale vieţi sufleteşti, capabil să-şi controleze
propriul interior.
Asigurând adaptarea şi integrarea socială, şcoala îndeplineşte unele sarcini terapeutice
inevitabile. C. Rogers imaginează o serie de cerinţe pedagogice din perspectiva psihoterapiei.
a) educatorul să fie consecvent, autentic, adică să se manifeste în acelaşi acord cu el însuşi,
entuziast cu ceea ce-l entuziasmează, plictisit faţă de ceea ce nu-i place. Ca om, să nu
impună sentimentele sale. Ele trebuie să fie acceptate de elevi precum şi el să le accepte pe
ale lor. Să apară ca om şi nu ca o încoronare a exigenţelor şcolare;
b) educatorul să accepte pe elev aşa cum este căutând să-l înţeleagă şi să-l ajute;
c) educatorul să informeze pe elevi în privinţa experienţei şi cunoştinţelor specifice pe care el le
posedă într-un anumit domeniu. Elevii vor şti astfel în ce cazuri să i se adreseze, putând
face acest lucru fără a fi obligaţi să accepte punctul de vedere al educatorului;
d) educatorul trebuie să-şi exprime convingerea proprie în faptul că elevii au posibilităţi de
dezvoltare, de creştere de autoformare, ceea ce le cere o face nu pentru că aşa o cere
învăţământul, ci pentru că învăţământul trebuie să ţină seama de viaţă.
Acest tip de „terapeutică a normalului” a fost tot mai solicitată. J.L. Moreno a pornit de la grup
şi în concepţia lui educaţia este departe de a fi perfectă. În viaţa reală sunt mereu confruntaţi cu
atitudini eronate, neadaptive iar uneori periculoase. Un număr mare de indivizi ajung din acest motiv
pacienţi de spitale sau a unei instituţii de reeducare. Cei mai mulţi nu ajung însă până la acest stadiu,
dar mulţimea lor ridică în faţa fiecărui „formator” şi îndrumător de oameni probleme terapeutice
speciale. Şcoala, orice instituţie şi chiar societatea are sarcini terapeutice. Atitudinile pe care dorim să
40
le schimbăm se formează în colectivul în care trăieşte individul dacă grupul uman sau colectivul este
responsabil de formarea unor atitudini greşite, neadaptive sau periculoase, tot el trebuie să fie
instrumentul terapeutic esenţial. Terapia de grup se impune astfel în clinică şi în viaţa obişnuită.
Hipnoza, sugestia şi sugestopatia a permis corectarea unor tulburări de comportament.
Am afirmat anterior că profesorul nu este un psihoterapeut în sensul instituţional şi nici nu
trebuie să depăşească limitele de competenţă, de diagnoză şi responsabilitate ca expert, care să-i atragă
apoi consecinţe de ordin juridic. Dar în acelaşi timp el trebuie să aibă calităţile, capacităţile şi virtuţile
unui psihoterapeut fiind în contact permanent cu elevii. El urmăreşte formarea, dezvoltarea, împlinirea
personalităţii elevului şi integrarea socială a acestuia. Psihoterapia constă în aplicarea metodică a unor
tehnici psihologice determinate pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane.
La elevi, la adolescenţi acest echilibru afectiv este esenţial pentru ca anumite psihopatii, stări
mentale patologice, se manifestă datorită deviaţiilor caracteriale, care determină conduite antisociale.
Metodele psihoterapeutice au o secvenţă de interacţiune în cele de ordin educativ, instructiv didactic şi
şcolar deoarece:
- urmăresc susţinerea moralului, sugestia, reeducarea, chiar psihanaliza, cunoaşterea şi
analizarea psihicului;
- se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav;
- urmăreşte formarea, dezvoltarea, împlinirea personalităţii şi o cât mai bună integrare
socială a subiectului.
Psihoterapiile pot fi:
- psihoterapii bazate pe catharsis;
- psihoterapii bazate pe sugestie;
- psihoterapii care-i permit pacientului să-şi modifice personalitatea şi mecanismele de
apărare.
Psihoterapia se bazează pe:
- încrederea bolnavului în tratament şi în terapeut;
- pe relaţia de comprehensiune reciprocă care se stabileşte între ei şi datorită căreia
pacientul îşi poate exprima liber problemele fără teama de a fi rău judecat;
- descătuşarea impulsurilor şi repunerea în discuţie a imaginii pe care şi-o face despre el
însuşi.
În această relaţie subiectul învaţă să-şi modifice atitudinile faţă de propria-i persoană şi faţă de
lumea exterioară adaptându-se mai bine la realitate. Psihoterapiile dau cele mai bune rezultate la elevi
şi la copii când, în activităţile educative s-a ajuns la cooperare. Aici psihoterapiile se bazează pe
tehnicile expresive cum sunt: desenul, modelajul, marionetele şi chiar psihodramele.
41
CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării
Cercetarea s-a desfăşurat în Judeţul Dâmboviţa, în Penitenciarulde Maximă Siguranţă
Mărgineni, în perioada ianuarie-aprilie 2006, s-a centrat pe analiza tipurilor de comportamente
delincvente (infracţionale) la adolescenţii (tineri) din acest aşezământ, şi antrenarea pentru cultivarea
unor judecăţi morale de valoare
Obiectivele cercetării au fost următoarele:
1. Depistarea nivelului de infracţionalitate la adolescenţi;
2. Conturarea unor modalităţi de restructurare a judecăţilor morale la adolescenţi;
3. Evidenţierea cauzelor sociale şi a condiţiilor care generează inadaptarea socială, şi a
unor structuri cauzale ale comportamentului deviant.
Etapa de tranziţie caracterizează societatea românească în momentul actual – schimbarea
structurilor, a valorilor, a relaţiilor interumane – precum şi accentuarea gradului de pauperizare a
populaţiei în general şi a anumitor categorii, în special, conduc la extinderea fenomenului de devianţă
la minori. Se ştie că sărăcia, promiscuitatea şi incultura, sunt coordonatele definitorii ale mediilor care
generează devianţă la adolescenţi.
Studiul prezent a plecat de la următoarele ipoteze:
1. Presupunem că adolescenţii la vârsta fixării identităţii au resurse suficiente pentru
modelare şi remodelare morală;
2. Dacă se exercită influenţe pozitive de durată asupra comportamentului, atunci există
posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare.
3.2. Metode şi tehnici folosite în cercetare
Pentru investigarea fenomenului au fost folosite următoarele metode şi tehnici:
3.2.1. Testul de inteligenţă generală Raven (MPs)
A fost elaborat în anul 1938 de J.C. Raven în colaborare cu L.S. Penrose şi revizuit în anul
1947 şi în 1965. Este un test omogen de inteligenţă generală. Matricele Progresive Standard sunt
construite astfel încât să acopere nivelele variate de abilităţi mintale şi să fie aplicabile la toate
vârstele, indiferent de nivelul de şcolarizare, naţionalitate, condiţie fizică.
42
Testul M.P.S cuprinde 60 de itemi, fiecare constă dintr-un desen abstract sau dintr-un grup de
figuri, o matrice din care lipseşte o parte. Subiectul trebuie să decidă care este figura unică, care aflată
pe aceeaşi planşă, completează corect matricea. Probele sunt grupate în 5 serii a câte 12 matrice
fiecare, seriile fiind notate de la A la E, fiecare temă dezvoltând o temă diferită:
Seria A – stabilire de relaţii în structura matricei continue, care se realizează prin analiza şi
sinteza perceptivă a elementelor matricei, înţelegerea relaţiilor dintre elementele structurii,
identificarea părţilor lacunare cu fiecare din cele 6 date în matrice;
Seria B – analogii între perechile de figuri ale matricei care se realizează prin diferenţierea
treptată a elementelor, fiecare matrice având 4 elemente;
Seria C – schimbări progresive în figurile matricei, fiecare matrice se compune din 9
elemente;
Seria D – permutări, adică regrupări de figuri în interiorul matricei, probele din această serie
sunt repartizate după principiul restructurării figurilor pe plan orizontal şi vertical. Pentru a rezolva
corect, trebuie urmărită regularitatea consecutivă a figurilor şi alternarea lor în structura matricei;
Seria E – descompuneri în elemente ale figurilor matricei; se rezolvă prin operaţii de
abstractizare şi sinteză dinamică ce au loc în procesul gândirii superioare.
Fiecare serie începe cu o sarcină uşoară, urmată apoi de 11 probleme cu dificultate crescândă.
Testul se poate aplica în grup şi individual începând cu vârsta de 8 ani cu timp limitat sau cu rezolvare
în ritm propriu. Se acordă câte un punct pentru fiecare răspuns corect. Subiectul poate obţine astfel 60
de puncte, sau se obţin cote parţiale prin numărarea răspunsurilor corecte pentru fiecare serie în parte.
Cota brută primeşte valoarea diagnosticată în raport cu un etalon şi cu comportamentul subiectului în
situaţia de examinare. Cota totală realizată de subiect poate fi interpretată şi în termeni de coeficient de
inteligenţă Q.I, întrucât fiecare performanţă corespunde unei valori definite Q.I.
3.2.2. Testul Arborelui
Ideea utilizării „desenului arborelui” ca instrument psihodiagnostic îi aparţine lui Emile
Jucker, dar cel care a standardizat şi etalonat acest test a fost Charles Koch. Validitatea testului a fost
aprobată în privinţa dezvoltării afective, dar acesta poate fi utilizat şi pentru a decela întârzierile şi
regresele individului în domeniului afectivităţii. Desenând arborele, omul desenează fără să-şi dea
seama raporturile sale cu mediul, orice alterare a imaginii este un indiciu al alterării acestui raport.
Această probă psihodiagnostică constă în executarea unui arbore (desenarea acestuia). Testul
arborelui este un test proiectiv. Subiectul, pus în faţa sarcinii de a desena un arbore, nu poate evita o
proiecţie inconştientă a variaţilor afective ale personalităţii sale. După un simbolism elementar,
arborele este asemuit cu structura personalităţii.
43
Coroana arborelui – reprezintă raporturile cu mediul.
Rădăcinile arborelui – reprezintă siguranţa, adaptarea la familie, ataşamentul faţă de viaţă.
Concepţia originală a lui Koch, a fost modificarea stării subiectului; pentru aceasta el a
propus subiectului să deseneze imediat al doilea arbore, pe o a doua foaie. Pus în faţa faptului –
repetarea sarcinii – subiectul se eliberează de orice inhibiţie, iese la suprafaţă, este mai cinstit. Al
doilea desen reprezintă codul personalităţii sale, dar mai puţin sincer. Al doilea arbore, primind acelaşi
simbolism al lui Koch, dă imaginea personalităţii profunde şi reale, pe când primul arbore dă numai
aparenţa ei. Acest test are avantajul că face să apară imediat orice conflict nevrotic cu structuri native.
Arborele lui Koch evidenţiază orice semne patologice, dar şi ce vrea subiectul să pară. Se adresează
subiectului următoarea formulă: „aveţi în faţa dumneavoastră o foaie şi un creion, vă rog să desenaţi,
aşa cum vă pricepeţi, un arbore, un pom”. Nu trebuie desenat un pom de crăciun, sau un brad, ci un
pom fructifer.
3.2.3. Interviul
Interviul presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra
temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau
receptor. Interviul, în calitatea sa de strategie de culegere de informaţii, poate fi conceput ca metodă
integrată altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale
proprii.
Clasificarea interviurilor:
individuale;
de grup;
clinice (centrate pe persoană);
focalizate (centrate pe tema investigată).
Interviurile mai pot fi clasificate şi după alte criterii: după scopul lor, gradul de implicare a
participanţilor, intenţionalitatea intervievatorului etc.
Ancheta pe bază de interviu permite investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp
relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca şi prelucrarea lui rapidă.
3.2.4 Antrenament pentru cultivarea unor judecăţi morale de valoare
Cercetările referitoare la procesul de socializare, relaţionate cu cele privind dezvoltarea
cognitivă au evidenţiat existenţa unei insuficiente dezvoltări a judecăţilor morale, precum şi
imaturitatea tinerilor delincvenţi în privinţa relaţiilor inter-personale. Tinerii delincvenţi exprimă în
44
conduita lor o moralitate puternică, bazată pe evitarea pedepsei şi mai ales, pe satisfacerea imediată a
trebuinţelor personal-individuale inclusiv pe căi indezirabile social.
În cadrul studiilor care au urmărit evidenţierea unor caracteristici psihice şi psihosociale ale
delincvenţilor minori şi tineri, s-au găsit mai mulţi factori care relevă unele disfuncţii la nivelul
cogniţiei, respectiv la nivelul raţionamentului moral, al capacităţii de rezolvare a problemelor vieţii
cotidiene pe căi dezirabile, disfuncţii ale competenţelor sociale precum şi ale unor abilităţi sociale
Astfel adolescenţii delincvenţi prezintă o slabă dezvoltare a raţionamentului moral,
distorsiuni cognitive, deficite ale proceselor cognitive de tratare a informaţiilor şi de rezolvare a
problemelor psihosociale. Pe baza unor cercetări, au fost propuse noi abordări educative, care să
răspundă trebuinţelor specifice adolescenţilor dificili, inclusiv delincvenţilor, abordări care vizează
remedierea deficitelor cognitive şi lărgirea repertoriului comportamental. Cele mai relevante tehnici
educative de acest gen au fost sintetizate de M. Born şi V. Chevalier într-un studiu privind abordările
comportamentale şi cognitive în educarea tinerilor cu conduită agresivă.
A. Utilizarea jocului de rol şi al experienţei conflictului cognitiv
Antrenamentul moral cu tinerii dificili inclusiv cu delincvenţi, se realizează în patru etape:
a) prezentarea unei dileme morale, pe baza căreia educatorul pune câteva întrebări pentru a ajuta
tinerii să-şi clarifice circumstanţele, să definească exact natura dilemei şi să poată lua în
final o decizie în raport cu aceasta;
b) expunere de către tineri a opiniei privind alegerea acţiunii pe care personajul dilemei va trebui să
o realizeze. Fiecare tânăr îşi exprimă opinia, iar educatorul sintetizează numărul de
variante, pentru fiecare posibilitate oferită.
Dacă poziţiile luate de grup nu sunt suficient de variate, atunci educatorul precizează unul
sau altul dintre elementele contextului pentru a obţine diversitatea necesară confruntării de opinii.
Evaluarea critică a raţionamentelor morale se produce atunci când educatorul intervine şi cere câtorva
voluntari din grupul de tineri să explice argumentele alegerii lor:
c) dezbaterea este centrate exclusiv pe temele morale implicate în dilemă şi nu pe circumstanţele
dilemei, favorizându-se interacţiunile tinerilor. Pentru realizarea obiectivelor acestei
etape, educatorul le cere tinerilor ă explice noţiunile utilizate. De exemplu, dacă unul
dintre ei vorbeşte de imoralitate, i se cere să explice ce înseamnă aceasta pentru el. Prin
d) asemenea întrebări şi răspunsuri se caută să se centreze discuţia, cu precădere, asupra temelor
morale universale. Se va urmării ca tinerii să resimtă empatia, să-şi dezvolte capacitatea
de înţelegere a altor opinii şi perspective decât ale lor, privind respectivele teme morale.
e) încurajarea exprimării opiniilor proprii şi luării unei poziţii individuale. Fiecare tânăr este invitat
să reflecteze din nou asupra problematicii discutate şi să aleagă individual poziţia care lui
45
f) i se pare cea mai adecvată. Scopul acestei etape nu este neapărat de a se ajunge la un consens, ci
pur şi simplu să-i facă pe tineri să reflecteze şi să-şi argumenteze poziţia, pentru a-i
înţelege toate implicaţiile.
Antrenamentul moral, prin utilizarea studiului de caz şi a rezolvării unor dileme morale,
stimulează capacitatea de analiză, de exagerare a esenţialului pe baza relaţionării datelor semnificative
ale unor situaţii problemă. M. Born şi V. Chevalier consideră că prin poziţia adoptată de a da şi de a
primi explicaţii referitoare la opiniile exprimate, prin oportunităţile jocului de rol şi empatia
experimentată în timpul acestor etape, se poate produce o ameliorare şi un progres la nivelul
raţionamentului moral al tinerilor.
B. Program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale
Acest program a fost experimentat timp de mai mulţi ani în Serviciul de psihologie a
delicvenţei de la Universitatea din Liège, utilizându-se metodologia propusă prin California Treatment
Project, elaborat de M. Warren şi colaboratorii săi. Cadrul teoretic al acestui program descrie
dezvoltarea psihică în raport cu şapte niveluri succesive de integrare. Fiecare etapă se defineşte printr-
o problemă inter-personală care este absolut necesar să fie rezolvată pentru ca progresul ulterior spre
maturizarea psihosocială să poată avea loc. Această scală are un mare grad de probabilitate, doar
nivelurile 2, 3, 4 îi vizează pe delincvenţi. Astfel, în cadrul nivelului 2, celălalt (deci altă persoană) nu
are sens decât în raport cu dorinţa individului. Celălalt este considerat doar ca sursă a satisfacţiei sau
insatisfacţiei. Delincvenţa are originea, mai ales, în slăbirea controlului impulsurilor şi dificultatea de a
rezista presiunilor anturajului sau în dificultatea de a le gestiona adecvat exigenţelor sociale.
La nivelul 3, individul consideră că relaţiile dintre persoane sunt bazate pe o serie de reguli
rigide şi este preocupat în primul rând de ce ar trebui să facă pentru ca alţii să răspundă cerinţelor şi
dorinţelor sale.
Percepţia pe care o are despre conduita altuia nu este decât proiecţia propriilor dorinţe şi
manipulări. Se remarcă frecvent manifestări superficiale de culpabilitate, respectiv exprimarea verbală
a unei culpabilităţi care nu este de loc interiorizată. Subtipurile ce au ca repercusiuni delincvenţa sunt
conformişti, imaturi şi conformiştii din careul culturilor sau subculturilor delicvenţiale. Cei din prima
categorie urmează mai ales legea grupului în care sunt acceptaţi acţionând în raport cu aprobarea
exprimate de alţii. Cei din a doua categorie se identifică profund cu grupul delincvent, cu atitudinile
sale antisociale şi cu manipulatorii care utilizează toate mijloacele de a-şi satisface dorinţele. În cadrul
nivelului patru, individul a interiorizat normele sociale, astfel încât devine capabil să evalueze
acţiunile sale şi ale altora, pornind de la criterii care nu iau în calcul numai interesele proprii. Individul
îi consideră pe alţii ca modele pe care caută să la imite şi să le valorizeze. Deoarece este capabil să
46
joace roluri diferite, el se găseşte uneori prins între dorinţă şi aspiraţii incompatibile, de unde apariţia
sentimentelor de inadaptare şi a unor simptome nevrotice. În asemenea cazuri, se poate ajunge la acte
disociale şi antisociale, în contextul căutărilor de rezolvare a unor conflicte. De asemenea, unii indivizi
pot să-şi proiecteze ostilitatea asupra persoanelor care-i înconjoară, acuzându-le că sunt responsabile
pentru dificultăţile sale, justificând astfel o eventuală trecere la actul infracţional.
C. Antrenarea abilităţilor sociale
Cei mai mulţi cercetători definesc abilităţile sociale ca fiind comportamente necesare pentru
întreţinerea interacţiunilor adecvate, fructuoase la şcoală, în familie şi în comunitate. Antrenarea
abilităţilor sociale constă într-o învăţare planificată şi sistematică a comportamentelor specifice
necesare şi dorite de individ, cu scopul de a fiinţa într-o manieră eficace sau cel puţin satisfăcătoare,
pentru o perioadă lungă de timp, într-un spectru larg al contextelor inter-personale. Antrenamentul
abilităţilor utilizează tehnici deviate din teoriile învăţării sociale. Ele vizează remedierea deficitelor,
construind un repertoriu al raporturilor şi relaţiilor inter-personale adaptate la situaţii şi contexte
diversificate.
Educatorul prezintă tinerilor o competenţă sau o abilitate socială, cerându-le să descrie
comportamentele necesare realizării lor corecte, de asemenea cere, membrilor grupului să pună „în
scenă” această abilitate prin jocuri de rol, avertizându-i că trebuie să realizeze pas cu pas instrucţiunile
date într-o primă fază de modelare, iar la sfârşit educatorul îl informează despre realizările lor, se emit
noi propuneri, se sugerează alternative, se furnizează feedback-uri.
Răspunsurile comportamentale dezirabile sunt repetate, exersate şi ameliorate până la
stăpânire cel puţin satisfăcătoare. Acest tip de abordare cognitiv-comportamentală caută să-i înveţe pe
tineri nu atât valori ca atare, ci mai ales comportamente specifice acceptate social.
D. Ameliorarea competenţelor de tratare a informaţiilor referitoare la probleme existenţiale, ale
vieţii cotidiene
Programul de antrenament al rezolvării problemelor existenţiale îşi propune să acţioneze, în
mod specific, asupra procesului de tratare a informaţiilor şi de rezolvare a problemelor vieţii cotidiene,
astfel încât să le ofere tinerilor cu comportament delincvenţial alternative de rezolvare, pe căi
dezirabile, a problemelor existenţiale. Scopul acestui program este de constituire a strategiilor
cognitive destinate optimizării autocontrolului şi responsabilităţii sociale la tinerii delincvenţi.
Tehnicile utilizate sunt: modelare, reîntâlnirea şi jocul de rol.
Conform celor spuse de J.T. D’Zurilla şi R.M. Goldfned, procesul de rezolvare a problemelor
vieţii cotidiene poate fi împărţit în cinci etape:
1. orientarea generală în situaţia problemă . Se referă la maniera în care o persoană abordează o
situaţie existenţială.
47
Sunt propuse următoarele atitudini menite să încurajeze un comportament de rezolvare a
situaţiilor problemă:
a) acceptarea faptului că problemele fac parte integrantă din existenţa noastră şi că este
posibil să acţionăm adecvat şi eficient;
b) capacitatea de a recunoaşte o situaţie-problemă atunci când ea se produce;
c) posibilitatea de a inhiba orice tendinţă de a reacţiona impulsiv sau posibilitatea de a
nu reacţiona.
2. definirea problemei . Tânărul trebuie să aibă capacitatea de a defini variatele aspecte ale acestei
situaţii în termeni concreţi şi operaţionali. Pentru a se ajunge la aceşti termeni, este necesar
să se ceară informaţii suplimentare, să se clarifice situaţia problemă în toată complexitatea
ei şi să se realizeze o selecţie a cunoştinţelor şi abilităţilor disponibile care pot fi utilizate
eficient.
3. elaborarea de alternative pentru rezolvarea situaţiei problemă . În etapă se utilizează tehnica
brainstorming, care are următoarele reguli:
a) să nu se critice propunerile şi să se elimine orice judecată de valoare în legătură cu
soluţiile propuse, pentru a se ajunge la inhibarea exprimării ideilor originale;
b) să se dea frâu liber imaginaţiei, fără a încerca să se afle dacă soluţiile descoperite
sunt bune sau rele;
c) este bine venit un mai mare număr de propuneri, deoarece sunt şanse sporite de a
avea soluţii bune;
d) se urmăreşte ameliorarea şi combinarea ideilor, pentru a se ajunge la integrarea lor
într-o soluţie optimă.
4. luarea deciziei . În această etapă se evaluează eficacitatea fiecărei alternative propuse în faza
anterioară. Educatorul va ajuta adolescentul pentru a evalua soluţiile propuse dându-i patru piste:
a) consecinţele personale
b) consecinţele sociale ( sau consecinţele pentru altul)
c) consecinţele pe termen scurt
d) consecinţele pe termen lung
e) Fiecare consecinţă trebuie evaluată cu termenii: puţin probabil, probabil, foarte
probabil şi pozitiv, neutru, negativ. După alegere soluţiilor, tinerii trebuie să găsească
f) cea mai bună tactică sau strategie pentru a ajunge la rezultatul aşteptat.
5. verificarea. În această etapă se verifică în ce măsură alegerea soluţiilor este adecvată şi
pertinentă. Caracteristicile acestei etape de fapt, cele ale modelului rezolvării de probleme
propuse de A.G. Miller, E. Galanter, K.H. Pribram, care au propus schema de verificare
48
numită T.O.T.E (Test-Operate-Test-Exit). Ei sugerează că, într-un număr mare de activităţi
printre care şi rezolvarea de probleme, operaţiile cognitive ale individului sunt ghidate de
congruenţa sau noncongruenţa rezultatului activităţii cu o normă dată.
Dacă în activitatea cognitivă sau comportamentală, individul testează şi evaluează progresele
realizate, decizând că acestea din urmă sunt congruente cu norma, atunci el opreşte procesul, dacă în
schimb le găseşte noncongruente, va continua până ce rezultatul obţinut va fi cel puţin satisfăcător.
E. Programul de „întăriri prin simboluri” sau al „economiei de simboluri”
Acest program reprezintă o abordare strict comportamentală bazată pe proceduri de întărire
simbolică a comportamentelor divizibile şi de generalizarea acestor comportamente, în cadrul
procesului de reeducare. Avantajul acestui program de terapie comportamentală rezidă din faptul că
recompensa simbolică poate fi acordată imediat după realizarea comportamentului dezirabil, fără să se
producă interferenţa cu derulare în continuare a altor măsuri de reeducare
3.3. Populaţia investigată
Studiul privind tipurile de comportament deviant şi cauzele generatoare, a cuprins un număr
de 30 de subiecţi, Adolescenţii investigaţi sunt încarceraţi în Penitenciarul Mărgineni şi au vârste
cuprinse între 14 şi 19 ani. Sunt toţi condamnaţi pentru fapte care cuprind aproape toată gama de
infracţiuni prevăzute şi condamnate de codul penal (furt, tâlhărie, viol, înşelăciune, tentativă de omor
şi chiar omor).
49
CAPITOLUL IV
PREZENTAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR
4.1. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven
Au fost investigaţi un număr de 30 de subiecţi cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani.
Distribuţia acestora în funcţie de inteligenţă este următoarea:
9,5% - debilitate mintală;
60,2% - intelect liminar;
23,8% - inteligenţă medie;
6,5% - inteligenţă bună.
Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven:
9.5
60.2
23.8
6.5
cu debilitate mintala
cu intelect liminar
cu inteligenta medie
cu intelect bun
Fig. 1Testul a pus în evidenţă existenţa unui procent covârşitor de subiecţi cu intelect la limita
inferioară a capacităţii mentale, care cumulat cu procentul celor cu debilitate mintală totalizează mai
mult de două treimi din subiecţii investigaţi. Acest procent este deci corespunzător stadiului subnormal
de dezvoltare a intelectului, existent de la naştere sau apărut în copilărie, fiind condiţionat de o
multitudine de factori genetici şi de mediu. Testul a relevat printre subiecţi aproape un sfert cu
inteligenţă medie, adolescenţi la care nu se constată nici deficit de dezvoltare armonică, nici decalaj
între procesele cognitive şi afective. Cea mai redusă grupă o reprezintă, cum era de aşteptat, subiecţii
cu intelect bun, caracterizaţi printr-o înţelegere superioară a proceselor interioare şi o bună relaţionare
în spaţiul social.
50
4.2. Rezultatele obţinute de către subiecţi la interviu
Din numărul subiecţilor investigaţi: 30,5% sunt neşcolarizaţi, 38,2% au între una şi patru
clase, alţii, în procent de 26,3% au între 5 şi 8 clase, iar 5% au între 9 şi 10 clase.
Situaţia şcolară a subiecţilor investigaţi:
30.5
38.2
26.3
5
nescolarizati
intre 1 si 4 clase
intre 5 si 8 clase
intre 9 si 10 clase
Fig. 2
Din datele prezentate mai sus, se observă că numărul subiecţilor care au trecut,în
învăţământ,de la ciclul gimnazial la ciclul liceal are cel mai mic procentaj, el fiind de numai 5%, ceea
ce denotă că majoritatea subiecţilor investigaţi, înainte de a fii arestaţi au renunţat la şcoală, au
abandonat şcoala. Abandonul se datorează mai multor motive:
provenienţa adolescenţilor din familii dezorganizate
lipsa resurselor financiare ale familiilor de provenienţă
mediul de viaţă subcultural
înclinaţii spre vagabondaj sau simplul fapt că nu le place şcoala
Astfel procentual, din numărul subiecţilor investigaţi, 59% au abandonat şcoala, 28%
continuă şcoala în penitenciar, iar 40% nu au urmat cursurile nici unei şcoli.
51
Abandonul şcolar în rândul delicvenţilor:
59
28
4
cu abandon scolar
continua scoala in pnt
nescolarizati
Fig. 3
După cum se poate vedea din figura de mai sus, un procent covârşitor din mai mult de
jumătate din subiecţii investigaţi au abandonat şcoala, ei nedorind continuarea acesteia nici măcar în
penitenciar, sau pur şi simplu nu au urmat cursurile nici unei şcoli. Ceilalţi subiecţi î-şi continuă
studiile în penitenciar, dar şi aceştia la rândul lor au abandonat şcoala, înainte de a fii arestaţi, lucru
constatat, prin faptul că deşii aceştia au vârste cuprinse între 14 şi 19, ei sunt înscrişi la şcoala din
penitenciarîn clasele 1-4.
CONCLUZIE: Astfel, debilitatea mintală împreună cu intelectul liminar, conduce în mod
inevitabil la abandon şcolar şi neşcolarizare. Adolescenţii nu au astfel abilităţile necesare pentru a
cunoaşte şi a învăţa, normele şi valorile sociale, deci socializarea din colectivul şcolar este imposibil
de realizat, fapt ce conduce la convieţuirea într-un mediu de viaţă subcultural şi infractogen.
În urma evaluării pe bază de interviu, rezultă că;
a) în proporţie de 86,3% din subiecţii chestionaţi au probleme familiale de tipul:
abandon familial al unuia dintre părinţi;
abandon familial al ambilor părinţi (subiecţii fiind crescuţi de altcineva decât
părinţii – bunici, mătuşi, case de copii);
decesul unuia dintre părinţi;
b) un procent de 90,2% din subiecţi, au declarat relaţii tensionate cu membrii de familie şi implicit
cu şcoala, prin lipsa factorilor de imprimare a normelor şi valorilor sociale.
52
În urma evaluării pe baza de interviu, subiecţii au declarat că au săvârşit fapta, fie prin
faptul că au imitat pe cineva din familie; în familiile acestora existând persoane cu antecedente penale
(directe – părinţi, fraţi; indirecte – veri, unchi sau alte rude cu care ţin legături strânse). Procentual,
62,4% dintre subiecţi au declarat acest lucru. Alţi subiecţi, în proporţie de 20,7% au declarat că au
săvârşit fapta, pentru că nu cunosc normele sociale şi provin din medii subculturale. Restul de subiecţii
în proporţie de 16,9% au declarat că deşi provin din familii îmbogăţite, părinţii nu-şi exercită influenţe
asupra lor fiind fie hiperprotectori, fie neinteresaţi, necontribuind în nici un fel la dezvoltarea
judecăţilor de valoare ale acestora.
Mediul familial al subiecţilor:
62.4
20.7
16.9
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
1
provin din familii hiperprotectoare sau neinteresatenu cunosc normele sociale
cu antecedente penale în familie
Fig. 4
Se poate concluziona că, numărul adolescenţilor delincvenţi este cu atât mai mare cu cât
starea de infracţionalitate din rândul membrilor de familie creşte, deoarece adolescenţii au tendinţa să
copieze în atitudine şi comportament pe cei apropiaţi lor. De asemenea, un număr destul de mare
dintre subiecţii, nu cunosc normele sociale,aceasta drept consecinţă a faptului că atât familia, cât şi
şcoala nu-si exercita rolul de educatori,.
Evaluarea iniţială (interviul), a scos în evidenţă pe lângă cele semnalate anterior, o serie de
alte probleme deosebit de importante, pentru lucrarea de faţă.
53
Dintre subiecţii investigaţii aproximativ 90% dintre ei, neagă faptele comise decât în măsura
în care şi-au pierdut libertatea. Un alt procent de 85% din subiecţii investigaţi au declarat că în
penitenciar, au aflat, pentru prima dată de legile penale, de multitudinea de infracţiuni, dintre aceştia
un procent de 60,1% au comis infracţiuni de furt, un alt procent de 20,6% au comis infracţiuni de
tâlhărie, iar restul de 19,3% au comis alte infracţiuni (lovituri cauzatoare de moarte, viol, omor).
Infracţiuni săvârşite de către subiecţii investigaţi:
60.1
20.6 19.3
0
10
20
30
40
50
60
70
1
cu furt cu tîlhăriecu alte infracţiuni
Fig. 5
După cum se poate observa, gama infracţiunilor comise de subiecţi, este foarte variată, de la simple
furturi, care deţin cel mai mare procentaj, aceştia au săvârşit alte infracţiuni dintre cele mai grave
îndreptate direct asupra persoanei, cum sunt tâlhăriile, violul, şi chiar omorul.
Faptele comise de cei investigaţi au fost săvârşite fie singuri, fie în grup, astfel 87% dintre ei
au săvârşit infracţiunea în grup, alături de un infractor major. Astfel se explică infracţiunea prin
dorinţa adolescentului de a se impune.
Provenienţa din medii subculturale se relevă şi prin auto-agresiuni, aproximativ 10% din
subiecţii investigaţi au declarat că si-au provocat tăieturi pe braţe şi abdomen, sau au ingerat diverse
obiecta (lame, cozi de linguri, cuie etc.), ori şi-au bătut cuie în cap, încă de când se aflau în libertate,
lângă familie, ca formă de protest, sau pentru că aşa au dorit, sau aşa au văzut la cei din familie.
54
Permeabilitatea de a învăţa regulile nescrise din penitenciar, se manifestă la aproximativ 40% din
subiecţii investigaţi. 60% din totalul de 30 de subiecţii au declarat, un debut în consumul de alcool,
încă de la vârste fragede cuprinse între 13 – 15 ani. 4% dintre aceştia, sunt foşti consumatori de
droguri, din care 60% au consumat droguri inhalante, 22% au consumat droguri uşoare, iar 18% au
consumat droguri de mare risc.
Situaţia consumului de droguri la subiecţii investigaţi:
60
22
18
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
1
droguri de mare riscdroguri uşoaredroguri inhalante
Fig. 6
Este deosebit de tragic, că vedem copii de 14-19 ani care consumă băuturi alcoolice sau droguri, iar
pe fondul acestora comit infracţiuni care contravin legilor penale, normelor de conduită morală şi
socială .După cum se observă şi din studiul prezent, mai mult de jumătate din adolescenţii investigaţi,
au avut un debut in a consuma alcool, încă de la vârste fragede, iar 4% dintre aceştia au consumat
diferite droguri, de la cele uşoare la cele de mare risc. În prezent cei care au consumat droguri , deşii se
află închişi, fiind departe de tentaţiile străzii, continuă să se drogheze cu medicamente(diazepam,
fenobarbital etc.), pe care le procură pe diferite căi atât din penitenciar, cât şi din afara acestuia.
Frecvenţa petrecerii timpului liber în condiţii infractogene este de 93%, astfel 10,5% merg
prin discoteci, 28,1% frecventează barurile, 5,4% frecventează internet-caffé-urile, iar cei mai mulţi în
procent de 56% sunt adepţii vagabondajului.
55
Modul în care îşi petrec timpul liber adolescenţii delincvenţi:
10.5
28.1
5.4
56
0
10
20
30
40
50
60
1
discotecibaruriinternet-caffevagabondaj
Fig. 7
Absenţa unui climat afectiv corespunzător, corelat cu absenţa intervenţiei şi controlului
părinţilor în activităţile zilnice ale adolescenţilor, părinţi hiperprotectori, precum şi lipsa de cunoaştere
şi supraveghere a timpului liber al acestora, în afara familiei, conduce pe adolescenţi la asocierea cu
unele grupuri orientate şi motivate negativ, deci aceşti factori enumeraţi nu fac altceva decât să inducă
comportamentul delincvent.
În cele ce urmează vom prezenta două cazuri aparţinând factorilor mai sus menţionaţi.
N.L.I. – născut în Ploieşti are 18 ani, provine dintr-o familie cu un singur copil formată din
mama, tatăl şi adolescentul condamnat. Este condamnat la 3,4 ani pentru furt particular, ambii părinţi
sunt hiperprotectori, nu a contat pentru aceştia gradul abaterilor săvârşite - părinţii l-au răsfăţat. Din
cele declarate de adolescent, are o situaţie materială şi financiară foarte bună, ambii părinţi având
locuri de muncă bine plătite. După arestare familia se interesează în mod constant de situaţia acestuia.
Are 7 clase, a întrerupt şcoala (abandonat) înainte de a fi arestat, dar refuză să o continue în
penitenciar. Ţine la igiena personală. Grupul la care aderă este cel infracţional-subcultural.
56
Intră uşor în relaţie cu ceilalţi, dar se impune prin violenţă, agresivitate, devenind unul din
liderii grupului infracţional. Nu regretă comportamentul infracţional, şi nu are respect faţa de
autorităţi, ignoră în totalitate normele şi valorile morale.
Principalul factor favorizant în comiterea infracţiuni este faptul, că înainte să fie arestat, a
făcut parte dintr-un grup infractogen ce comis infracţiuni, din plăcerea de a încălca normele şi valorile
sociale. Fără pattern infracţional în familie. Nu intră în detalii privind modalitatea de comitere a
infracţiuni. Actualmente nu se conformează regulilor din penitenciar, şi îşi îndreaptă toată
agresivitatea şi violenţa către colegii de cameră, din acest motiv a fost sancţionat de nenumărate ori. În
libertate este un consumator frecvent de alcool şi droguri uşoare.
Evaluarea psihologică: tulburare anti-socială, impulsiv-explozivă. Agresivitate ridicată, se
impune prin violenţă, calităţile intelectuale se situează în limite normale, îşi pierde uşor atenţia pentru
sarcini ce necesită perioade lungi de timp. Are instabilitate în întregul palier al personalităţii,
instabilitate afectiv-motivaţională, este un tip rece, fără regrete, fără implicaţie emoţională, cu
înclinaţii sadice. Prezintă un foarte mare risc de a comite alte infracţiuni şi de a se autorăni prin
autoagresiune.
L.V. – născut în Cernavodă, domiciliat în comuna Conţeşti, judeţul Dîmboviţa, are 18 ani,
provine dintr-o familie monoparentală, în care mama este decedată de 7 ani, iar tatăl este deţinut în
Penitenciarul Mărgineni, fiind condamnat la 3,5 ani pentru furt particular, acesta este recidivist fiind la
a patra intrare în penitenciar.
Adolescentul este condamnat la 1,7 ani pentru furt particular. Familia acestuia mai are în
componenţă o fată minoră, un băiat de 23 ani, care este la fel ca şi tatăl recidivist, şi adolescentul
deţinut care se află la prima intrare în penitenciar
Au fost îngrijiţi de bunica lor, în vârstă de 87 ani, bunicul fiind decedat în urmă cu doi ani.
Declară că se înţelege cel mai bine cu bunica, deoarece tatăl său atunci când era acasă îl bătea mereu.
Familia are o situaţie materială şi financiară precară, trăiesc numai din pensia bunicii. La moment
bunica a intrat în posesia unei sume mai mari de bani, proveniţi de la o rudă aflată în străinătate la
muncă, dar aceştia s-au terminat repede.
Pe perioada detenţiei nu a fost vizitat de nici un membru al familiei. Din punct de vedere al sănătăţii,
declară că la 8 ani a fost accidentat de o maşină, care i-a provocat multiple fracturi şi traumatisme
craniene. Nu are educaţie sanitară, şi este precar în igienă. Nu a fost nici o dată la şcoală. În libertate
pentru a face rost de bani, muncea cu ziua pe unde găsea de lucru. Este comunicativ chiar exploziv în
comunicare, are o uşoară instabilitate. Regretă infracţiunea comisă, în măsura în care şi-a pierdut
libertatea, are un oarecare respect faţă de autorităţii, dar slaba culturalizare îl împiedică să recunoască
57
legalitatea autorităţilor. Nu cunoaşte normele şi valorile sociale datorită lipsei de şcolarizare. Debutul
infracţional l-a avut la vârsta de 11 ani, prin multiple furturi. Principali factori favorizanţi în comiterea
infracţiunii au fost: modelul familial subcultural, pattern infracţional puternic în familie, lipsa de
şcolarizare, lipsa unei preocupări a unor deprinderi pro-sociale.
Motivează infracţiunea comisă, prin lipsa banilor. În penitenciar are un comportament bun,
relaţionează pozitiv cu ceilalţi deţinuţi şi cu cadrele, dar este instabil în comportament, prezintă
tulburări de tip anti-social. Declară că un debut al consumului de alcool l-a avut încă din copilărie.
Evaluare psihologică: are capacităţi intelectuale liminare prin neinstruire, este slab
culturalizat, neinteresat de actul educaţional. Dă dovadă de instabilitate în întreg palierul personalităţii,
prin lipsa educaţiei şi prevenţiei dintr-un mediu social subcultural. Are o instabilitate emoţională
pregnantă, prin decesul mamei şi lipsa autorităţii parentale, instabilitate în acţiuni, influenţabil, renunţă
repede la decizii şi la scopurile sale, nefăcând faţă circumstanţelor defavorabile. Se află în perioada de
formare a propriei personalităţii. Prezintă un mare risc de a comite alte infracţiuni, de asemenea riscul
de autovătămare este relativ mare, este incapabil de a-şi exterioriza emoţiile. Comportamentul de
autorănire este învăţat de la fratele său mai mare.
58
4.3. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Arborelui
Subiecţii cu debilitate mintală şi cei cu intelect liminar au desenat arbori, care demonstrează
astfel, întârzierile şi regresele acestora, scoate în evidenţă minusurile pe linia dezvoltării afective, şi
încă o dată în plus, certifică nivelul intelectual foarte scăzut al acestora.
Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:
Exemplul 1 Exemplul
Cealaltă categorie de subiecţii, cu inteligenţă medie au desenat arbori care cuprind:
a) întârzieri de dezvoltare – deşi intelectul le permite acestora o dezvoltare normală, prin
neşcolarizare, şi prin provenienţa din medii subculturale, la aceştia se observă o
rămânere în urmă, o slabă dezvoltare datorată neinstruiri.
b) alte trăsături: din desenele acestor subiecţi se pot observa mai multe trăsături, cu ar fi:
nervozitate, agresivitate, (aceste două trăsături se întâlnesc la majoritatea subiecţilor
investigaţi); demonstrativitate, înclinarea către mitomanie, dorinţa de a se pune într-
o lumină favorabilă, dizamonie în dezvoltarea „Eului”, egocentrici – cu „Eul” în
expansivitate, fără să ţină cont de condiţiile sociale.
59
Exemple de arbori desenaţii de aceşti subiecţi:
Exemplul 1 Exemplul 2
60
Exemplul 3 Exemplul
4
CONCLUZIE: Faptul că aceşti subiecţii au o experienţă socială redusă, că provin din medii
subculturale, că nu au fost şcolarizaţii, iar infracţionalitatea reprezintă pentru ei un mod de existenţă, a
condus la „rezistenţă la frustrare mică” din partea acestora.
Categoria cu cel mai mic procent din numărul total al subiecţilor, rezultat în urma Testului
Raven, şi anume subiecţii cu intelect bun au desenat arbori, ale căror elemente componente sunt
prezente la un ridicat nivel, ce relevă tendinţa spre mitomanie, nervozitate, agresivitate, golire,
deznădejde, pesimism, fără dorinţa de a interacţiona social.
61
Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:
Exemplul 1 Exemplul 2
Subiecţii chestionaţi, în procent de 85%, au desenat arbori care cuprind elemente de traumă
interioară, lucru acesta reiese foarte clar din rezultatele obţinute la interviu, unde aceştia au declarat că
în timpul copilăriei au suferit, diferite traume fizice, psihice sau de altă natură.
Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:
Exemplul 1 Exemplul 2
62
4.4. Rezultatele obţinute de subiecţi în urma antrenamentelor
Antrenamentul pentru dezvoltarea judecăţilor de valoare s-a desfăşurat după următorii paşi:
o s-a constituit grupul;
o s-a procedat la o evaluare iniţială;
o desfăşurarea programului propriu-zis;
o evaluarea finală şi analiza rezultatelor.
A. A fost selecţionat un număr de 14 subiecţi, din cei 30 selecţionaţi iniţial, la care în urma
interviului sa făcut evaluarea criminologică. La aceştia au fost identificate unele
mecanisme cognitive distorsionate, mecanisme care condiţionează sistemul atitudinal. Au
fost vizate, în special, seturile de atitudini faţă de controlul social, faţă de semeni şi
societate.
B. Evaluarea iniţială s-a materializat într-un chestionar, denumit “Chestionar privind
evaluarea stării de sănătate morală a delicvenţilor, cu itemi referitori la atitudinile morale.
Chestionarul a fost structurat astfel:
I. Atitudinea faţă de semeni:
a) pot face rău celor din jur;
b) prefer să nu fac rău celor din jur, dar nu mă impresionează suferinţa lor;
c) sunt impresionat de suferinţa celor din jur.
II. Atitudinea faţă de societate:
a) sunt sigur că se poate trăi mai bine fără a face parte dintr-o societate;
b) prefer să nu depind de ceilalţi;
c) viaţa nu este posibilă în afara societăţii.
III. Atitudinea faţă de controlul social:
a) legea străzii este cea mai eficientă;
b) uneori mă simt îngrădit de legi şi reguli;
c) societatea nu poate exista fără reguli.
IV. Atitudinea faţă de infracţiune:
a) hoţii au o viaţă plină de satisfacţii materiale;
b) câteodată se merită să trăieşti din infracţiuni;
c) infracţiunea nu poate fi un mod de viaţă.
V. Atitudinea faţă de familie:
a) familia mi-a produs numai necazuri;
b) aş fi putut trăi şi fără ai mei;
c) familia este unul dintre cele mai importante lucruri din viaţă.
63
VI. Atitudinea faţă de educaţie:
a) şcoala nu foloseşte la nimic;
b) te poţi descurca şi fără carte;
c) şcoala este foarte importantă;
C. Desfăşurător program.
Programul s-a desfăşurat de-a lungul a trei luni, în 12 şedinţe de grup, la care au participat cei
14 subiecţi selecţionaţi în urma evaluării iniţiale. Plecând de la premisa că judecăţile morale determină
sistemul atitudinal, şi constatând că adolescenţii delicvenţii prezintă o slabă dezvoltare a
raţionamentului moral, distorsiuni cognitive, deficite ale proceselor cognitive de tratare a informaţiilor
şi de rezolvare a problemelor psihosociale, am considerat că metoda optimă de recuperare este
intervenţia de tip cognitiv-comportamental.
Orarul programului:
I. Atitudinea faţă de semeni:
Şedinţa 1:
a) prezentarea unei dileme morale: găsirea unei sume de bani, al cărui posesor a fost
observat când a pierdut-o;
b) analiză şi dezbatere;
c) prezentarea experenţială a evoluţiei păgubaşului;
d) reanaliză.
Şedinţa 2:
Joc de rol: victimei i se sustrage portofelul, în ziua de salariu cu toţi banii în el.
Acţiunea se centrează pe evoluţia victimei, ulterior desfăşurării acţiuni. Se analizează situaţia
imediat după furt. Se reia jocul şi se reanalizează după final.
II. Atitudinea faţă de societate:
Şedinţa 1:
a) prezentarea unei dileme morale: se poate trăi fără a ţine cont de societate;
b) analiză şi dezbatere;
c) scurtă observaţie pe tema necesităţii relaţiilor interumane dezirabile;
d) analiză şi dezbatere.
Şedinţa 2:
Jocul „Insula pustie”: subiecţii ajunşi pe o insulă pustie, se organizează în două
comunităţi, şi fiecare grup stabileşte seturi de reguli şi facilităţi de care au nevoie. După ce sunt
citite în faţa tuturor, vor fi canalizaţi spre a recunoaşte necesitatea existenţei organizării sociale,
a „dependenţei” de ceilalţi, şi a necesităţii existenţei instituţiilor.
64
III. Atitudinea faţă de controlul social:
Şedinţa 1
a) prezentarea unei dileme morale: se poate trăi fără reguli?
b) analiză şi dezbatere;
c) construirea „tabloului” societăţii fără reguli. Se formulează întrebări cheie, al căror
răspuns conduce spre imaginea societăţii haotice.
Şedinţa 2:
Jocul „Stop”: doi subiecţi se „ceartă”, de faţă este al treilea, care întruchipează controlul
social, şi strigă „stop”, înainte ca subiecţii să se agreseze. Un subiect, legat la ochi, este ghidat
printre obstacolele din cameră de „controlul social”.Se repetă traseul fără a fi ghidat şi se face
comparaţie între evoluţii.
IV. Atitudinea faţă de infracţiune:
Şedinţa 1
Jocul alternativelor:
a) desenul abstract: coordonatorul prezintă subiecţilor un desen abstract, aceştia trebuie să
scrie fiecare ceea ce vede în desen. Părerile sunt citite de coordonator cu voce tare. Se
subliniază diversitatea de idei generate de aceeaşi situaţie, se face paralela cu situaţiile
de viaţă, când pot fi identificate foarte multe abordării.
b) taxiul galben: de ce este taxiul galben?
Se solicită cât mai multe răspunsuri, din ce în ce mai abstracte şi se face legătura cu
situaţiile de viaţă, când este necesară o varietate cât mai mare de soluţii.
Şedinţa 2
Jocul balanţei: Se desenează o balanţă şi se solicită subiecţilor să încarce talerele cu
avantaje şi dezavantaje, ale vieţii infracţionale. La sfârşit se solicită să se prezinte în ce
parte se înclină balanţa.
V. Atitudinea faţă de familie:
Şedinţa 1
Joc de rol: scena în care familia infractorului primar află vestea arestării
acestuia(soţie, copil, părinţi). Discuţia dintre ei cu accentuarea îngrijorării şi angoasei
create, a neajunsurilor provocate de „scoaterea” infractorului din familie.
Şedinţa 2:
Jocul balanţei: avantaje-dezavantaje în ceea ce priveşte privarea familiei de prezenţa
infractorului în sânul ei.
65
VI. Atitudinea faţă de educaţie:
Şedinţa 1
a) prezentarea unei dileme morale: cum arată viaţa unui om fără educaţie?.
b) analiză şi dezbatere;
c) construirea tabloului real al omului lipsit de educaţie;
d) reanalizare şi dezbatere.
Şedinţa 2:
Jocul balanţei: avantaje şi dezavantaje în ceea ce priveşte educaţia.
C. Evaluare finală şi analiza rezultatelor.
Se aplică din nou chestionarul de la evaluarea iniţială şi se analizează diferenţele dintre rezultate.
Tabel cuprinzând rezultatele evaluării stării de sănătate morală a delicvenţilor
Tip deevaluare
A t i t u d i n e a f a ţ ă d e
semeni societatecontrolul
socialinfracţiune familie educaţie
iniţialăa) 8 6 9 8 5 11b) 4 7 4 3 5 2c) 2 1 1 3 4 1
finalăa) 7 5 7 7 4 9b) 2 6 3 1 3 1c) 5 3 4 6 7 4
I. Atitudinea faţă de semeni. Fig.8
Se constată că un număr foarte ridicat de subiecţi au răspuns că pot face rău cu uşurinţă celor
din jur. Aceştia nu au niciun fel de remuşcări cu privire la faptele comise. Ei selectează şi
generalizează aspecte negative din viaţa cotidiană din nevoia de a aduce un argument obiectiv în
sprijinul propriului comportament. În acest mecanism se află sursa unui mod specific de a vedea lumea
de către deţinuţi şi anume ca fiind bazată pe individualism. În concepţia lor, omul trebuie să profite de
orice ocazie pentru a-şi atinge scopurile, indiferent de mijloacele folosite. Această convingere conduce
firesc spre lipsa remuşcărilor pentru faptele comise şi pentru suferinţa provocată celor din jur.
8
42
evaluare iniţială
a)b)c)
7
25
evaluare finală
a)b)c)
66
Din discuţiile purtate cu subiecţii a reieşit faptul că aceştia luptă cu disperare pentru a păstra
tot ceea ce au investit cu afecţiune, luptă în faţa oricărei deposedări şi aceasta pentru a umple golul
adus de privarea de libertate şi de pierderea dragostei persoanelor semnificative din viaţa lor. Această
luptă îi conduce deseori până la manifestări agresive, deşi utilitatea lucrurilor care fac obiectul litigiilor
este discutabilă.
Cu toate acestea, se poate observa că a scăzut uşor numărul subiecţilor caracterizaţi de cele de mai sus,
precum şi numărul celor care recunosc că nu-i impresionează suferinţa semenilor. Faptul cu adevărat
pozitiv îl reprezintă creşterea importantă a subiecţilor care au căpătat o concepţie pozitivă despre ceea
ce înseamnă suferinţa celor din jur.
1. II. Atitudinea faţă de societate. Fig.9
În ceea ce priveşte relaţionarea cu
societatea în ansamblul său, antrenamentul a produs efecte pozitive, dar într-o mai mică măsură.
Astfel, câte un subiect a trecut de la concepţia că se poate trăi mai bine fără a face parte dintr-o
comunitate, respectiv că preferă să nu depindă de ceilalţi, înspre concepţia că viaţa nu este posibilă în
afara societăţii.
Experienţa infracţională i-a adus pe mulţi dintre subiecţii investigaţi la concluzia că preferă
să nu depindă de ceilalţi. Atunci când s-au lăsat influenţaţi de infractori au avut numai de pierdut. Din
interviurile cu subiecţii a ieşit în evidenţă o mare dorinţă de afirmare şi independenţă, dar ş nevoia de
conformare la viaţa de grup, singura care le asigură o viaţă liniştită în penitenciar. Ei au înţeles că
păstrarea liniştii personale depinde hotărâtor de supunerea manifestată în cadrul grupului de deţinuţi.
Chiar dacă în penitenciar dependenţa de altul nu produce plăcere, “este periculos să rămâi singur”,
după cum spun deţinuţii: opoziţia la grup implică reducerea securităţii personale. În plus, izolarea
înseamnă lipsa comunicării, iar aceasta îi împinge pe deţinuţi la meditaţie şi culpabilitate. În absenţa
convingerii că eşti util pe plan social, drumul duce uneori spre decădere şi infracţiune. Modificările în
cazul acestui item au fost mai puţin semnificative deoarece instrumentele de control ale societăţii sunt
percepute de cei care prezintă o slabă capacitate integrativă drept comprehensive sau chiar punitive.
6 7
1
evaluare iniţială
a)b)c)
56
3
evaluare finală
a)b)c)
67
III. Atitudinea faţă de controlul social. Fig.10
Se constată o înţelegere greşită atât a noţiunii de comportare civilizată, cât şi a celei de
libertate a persoanei. Pentru subiecţii chestionaţi, comportarea este în funcţie de situaţia în care se
găsesc şi de caracteristicile oamenilor din jur. Aceştia confundă libertatea propriu-zisă cu libertatea de
mişcare sau dispunere de sine după plac. Orice constrângere este interpretată de aceştia ca atingându-le
libertatea, chiar dacă aceasta este orientată pozitiv. Subiecţii au îndoieli şi în ceea ce priveşte aplicarea
legii penale, ei considerând că au fost judecaţi nedrept. Astfel, se constată un fenomen larg întâlnit la
deţinuţi şi anume transferul sursei de frustrare spre alte persoane sau instituţii. Sentimentul de injustiţie
suportată este o constantă a mentalităţii de deţinut, această convingere fiind cu atât mai puternică cu
cât acomodarea la mediul penitenciar este mai scăzută.
Cel mai important rezultat al antrenamentului în cazul atitudinii faţă de controlul social îl
constituie creşterea deosebită a numărului celor care consideră că societatea nu poate exista fără reguli.
În acelaşi timp, îngrijorător este faptul că jumătate din cei chestionaţi a rămas fidelă concepţiilor
potrivit cărora legea străzii este cea mai eficientă, considerând în continuare că strada, cu legile ei,
reprezintă locul ideal de afirmare, dovedind în continuare neîncredere în legile şi regulile societăţii.
IV. Atitudinea faţă de infracţiune. Fig.11
Subiecţii recunosc în procent destul de mare că de obicei acţionează sub impulsul
momentului, chiar dacă mai târziu vor avea neplăceri. Majoritatea au obţinut prin infracţiune
autonomia materială faţă de familia de origine şi, deşi sunt fragezi ca vârstă, locuiesc în altă parte
9
41
evaluare iniţială
a)b)c)
7
3 4
evaluare finală
a)b)c)
8
3 3
evaluare iniţială
a)b)c)
7
1
6
evaluare finală
a)b)c)
68
decât cu familia. Fiind singuri şi invadaţi de nevoi materiale ce le depăşesc posibilităţile, ei cad uşor
pradă tentaţiilor şi celor care le promit avantaje materiale imediate. Iniţial, mai mult de jumătate din
subiecţii chestionaţi cred că din infracţiuni se poate trăi foarte bine, că furând ating mai repede un
nivel superior de bogăţie materială decât dacă muncesc.
Totuşi, în acest caz, antrenamentul a reuşit să echilibreze raportul dintre extrema negativă şi
cea pozitivă, un singur subiect rămânând la ideea iniţială potrivit căreia câteodată se merită să trăiască
din comiterea de infracţiuni. Alarmant este faptul că jumătate din subiecţii investigaţi au rămas adepţii
ideii de bine prin infracţiune, motivând acest lucru, fie prin unele exemple din societate (din lumea
interlopă), fie prin faptul că săvârşind infracţiuni, obţin avantaje imediate (considerate suficiente), iar
consecinţele tragerii lor la răspundere nu li se par prea mari. Aceste motivaţii, precum şi concepţia
valorizatoare despre lume, ne determină să considerăm că rezultatele pozitive sunt caracterizate totuşi
de un grad ridicat de formalism.
V. Atitudinea faţă de familie. Fig.12
Plecând de la convingerea că moralitatea nu se poate edifica şi menţine în absenţa unei relaţionări
optime cu membrii de familie, discuţiile individuale şi colective cu subiecţii au relevat serioase carenţe
în modul de înţelegere a universului familial, a responsabilităţilor ce decurg din poziţia ocupată în
sânul acesteia şi mai ales a modului de realizare a intereselor şi aspiraţiilor familiei, privită ca un tot
unitar.
Destul de mulţi subiecţi au declarat că părinţii lor i-au dezamăgit deseori. Acest lucru denotă
convingerea subiecţilor că familiile de origine poartă o vină însemnată în evoluţia lor ca infractori.
Această dezamăgire se reflectă în special la debutul infracţional, prin pierderea încrederii în părinţi,
aprecierea lor negativă, tensiunile întreţinute mai ales de adulţi sau chiar descoperirea unor acţiuni
infracţionale la părinţi, au marcat adânc mentalitatea despre oameni, cinste şi demnitate.
Se constată faptul că părinţii încetează să mai fie surse de influenţă pentru copii atunci când
aceştia constată că ei nu mai progresează sub raport uman. Perceperea stagnării accentuează decalajul
5 54
evaluare iniţială
a)b)c)
4 3
7
evaluare finală
a)b)c)
dintre copii şi părinţi, iar devalorizarea membrilor familiei şi a vieţii familiale se extinde şi la
raporturile extrafamiliale.
69
Explic procentele ridicate la subiecţi prin resentimentul puternic faţă de părinţii care nu i-au
înţeles când aveau nevoie de ajutorul lor şi, mai mult, nu îi vizitează în penitenciar.
Ca atare, în plan familial, sensibilizarea subiecţilor a fost mult mai accentuată. Astfel,
numărul total al celor care considerau iniţial că familia le-a adus numai necazuri ori reprezintă ceva
dispensabil a scăzut de la 10 la 7, în favoarea opiniei pozitive de înţelegere a necesităţii şi importanţei
familiei în viaţa lor. Cei patru subiecţi care văd în continuare familia ca principal factor cauzator de
necazuri provin, foarte probabil, din rândul celor care au suferit într-adevăr traume puternice în
copilărie atât în plan fizic cât, mai ales psihic, acestora fiind extrem de dificil să li se schimbe acest
punct de vedere.
VI. Atitudinea faţă de educaţie. Fig.13
Numărul de subiecţi care nu cred deloc în rolul educativ al familiei, şcolii ori al altor instituţii
este impresionant. Din discuţiile purtate cu aceştia s-a observat că indiferenţa faţă de tot ceea ce
înseamnă educaţie se datorează în principal eşecului socializării morale în familie sau insuficienţelor
acţiunii educaţionale a părinţilor. A fost observată chiar o aversiune faţă de însuşi cuvântul “educaţie”,
acesta fiind plasat de către aceşti subiecţi în categoria constrângerilor, a factorilor care îi împiedică să
se bucure de “independenţă”. Refuzul de acceptare a demersurilor educaţionale făcute în sprijinul lor
este motivat de către subiecţi în mod diferit, dar toate convingerile lor converg către aceeaşi idee: “ştiu
eu mai bine ce am de făcut!”.
La unii dintre aceşti 11 subiecţi s-a observat dominanţa exemplului negativ din familiile de
origine, unde părinţii nu au constituit modele pozitive. De asemenea, majoritatea subiecţilor au dovedit
o indiferenţă imatură faţă de propriul lor viitor.
Se observă că, în urma antrenamentului, trei subiecţi au reuşit să conştientizeze faptul că într-
adevăr şcoala este foarte importantă, dobândit regretul faţă de greşeala de a abandona şcoala. Pe de
altă parte, antrenamentul a pus în evidenţă că, în continuare, nouă subiecţi şi-au menţinut neîncrederea
11
2 1
evaluare iniţială
a)b)c)
9
14
evaluare finală
a)b)c)
în rolul educativ al şcolii în viaţă, în principal din cauza faptului că provin dintr-un mediu familial
subcultural şi nu au reuşit să-şi asume greşeala făcută prin abandonarea şcolii. Unul dintre subiecţi şi-a
70
păstrat opinia că educaţia şcolară nu este neapărat necesară pentru a reuşi, nefiind capabil să înţeleagă
sensul pozitiv al ceea ce înseamnă să te descurci în viaţă.
Concluzii finale privind rezultatele antrenamentului
În general, s-a dovedit că deţinuţii acceptă cu greu faptul că spaţiul de viaţă cu adevărat
emancipator este un spaţiu social normat, că sentimentul de siguranţă rezultă din existenţa regulilor
respectate de toţi. La deţinuţi, relaţiile morale au anumite caracteristici, între care egoismul,
indiferenţa, minciuna şi renunţarea la ceea ce nu serveşte intereselor de moment, considerate
manifestări principale. Factorul determinant al acestora este frustrarea, la care se adaugă prezenţa unei
afectivităţi interumane tulburate de nevoile de bază, parţial satisfăcute. Nedescărcarea sistematică şi
socializată a anumitor emoţii şi afecte se manifestă prin resentimente: ură, invidie, dorinţă de
răzbunare.
Lumea morală este permanent deschisă la noi aprofundări din unghiuri de vedere diferite.
Deşi tranzitorie, viaţa în condiţiile privării de libertate ca urmare a executării unei pedepse penale
constituie o situaţie limită pentru om, această conjunctură generând momente de exteriorizare a
infirmităţilor sale sufleteşti.
Pe ansamblu, antrenamentele pentru dezvoltarea judecăţilor de valoare şi-au atins obiectivele
propuse, în sensul punerii în evidenţă a diferenţelor de concepţie privitoare la atitudinea faţă de
semeni, societate, control social, infracţiune, familie şi educaţie. Schimbările constate au fost pozitive
sub toate aspectele calitative, dar efectele nu au fost întotdeauna majore în sens cantitativ. Acolo unde
antrenamentul a putut sensibiliza şi argumenta mai substanţial, şi efectele au fost mai evidente.
De asemenea, o concluzie majoră o reprezintă faptul că este îndreptăţită presupunerea că
adolescenţii la vârsta fixării identităţii au mari resurse pentru modelare şi, îndeosebi pentru remodelare
morală, astfel că dacă se exercită pe o perioadă mai îndelungată de timp influenţele pozitive asupra
comportamentului adolescenţilor, atunci posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare devine
realistă.
71
CONCLUZII
Investigarea adolescenţilor cu comportament deviant a confirmat ipoteza studiului, anume
aceea a provenienţei acestora din medii familiale ale căror principale coordonate sunt sărăcia,
promiscuitatea, anomia – din punct de vedere social şi juridic.
Cei mai mulţi adolescenţi – peste 85% din cei investigaţi – provin din familii dezorganizate
sau reorganizate, din familii concubine, monoparentale (mama necăsătorită, copil nerecunoscut de
tată), sau sunt lipsiţi de părinţi în urma decesului acestora.
O altă caracteristică este dimensiunea mare a familiei, a fraţilor adolescenţilor respectivi, cu
implicaţii asupra condiţiilor materiale de care dispun.
Nivelul educaţional şi statutul ocupaţional al părinţilor, nivelul veniturilor, condiţiile de
locuit, etc. evidenţiază precaritatea condiţiilor, a stării sociale şi economice a familiilor adolescenţilor
cu comportament deviant. Întrunind aceste caracteristici, grupul primar al adolescenţilor (familia),
îndeosebi în actuala perioadă de tranziţie, când însăşi politica de protecţie socială a statului a
înregistrat un adevărat eşec, nu are nicio şansă de a-şi depăşi condiţia. În sensul celor mai sus
menţionate, trebuie subliniat faptul că ponderea mare pe care o deţin cei care nu dispun de un venit
permanent, fiind şomeri, „fără ocupaţie”, în detenţie sau desfăşurând o activitate temporară (zilieri), se
situează în jurul valorii de 50%.
În unele situaţii, la particularităţile menţionate se adaugă o stare de sănătate precară,
fenomene de alcoolism şi parazitism social al membrilor familiei (părinţi, fraţi), tendinţe infracţionale.
Vicierea morală generează pierderea autorităţii şi a controlului social asupra adolescenţilor, iar ca
urmare, comportamentul deviant al acestora.
Este evident că pentru asigurarea dezvoltării psiho-individuale normale a adolescentului, a
climatului de securitate afectivă, a unui mediu capabil să-l formeze în scopul integrării sociale, etc.,
menţinerea adolescenţilor în propriile familii. În situaţiile când se impune, când prin infracţiunile
săvârşite de adolescenţi se pune în pericol grav valorile societăţii, este absolut necesar ca aceştia să fie
internaţi în centre de reeducare, penitenciare sau alte instituţii care au drept scop reabilitarea lor.
Instituţionalizarea adolescenţilor trebuie să capete însă condiţii şi aspecte cât mai apropiate
de cele din familie, să creeze o atmosferă lipsită de tensiuni şi agresivitate.
În ceea ce priveşte încadrarea cu personal a instituţional de ocrotire, este deja un fapt
cunoscut că aceasta a fost supusă unor reale modificări concretizate îndeosebi în sporirea numărului şi
creşterea ponderii cu personal nou, bine instruit, care să satisfacă integral cerinţele, ar fi necesară
organizarea unor forme de perfecţionare a personalului existent, în cadrul programelor actuale, pe
lângă diverse noţiuni de specialitate, figurând şi încercarea de a-l face conştient de rolul şi
responsabilităţile care-i revin.
72
Şcoala este în prezent o instituţie care se implică tot mai puţin în prevenirea
comportamentului deviant la adolescenţi. Rolul acesteia se rezumă, în general, la „raportarea”
cazurilor de copii neşcolarizaţi sau care au abandonat şcoala, fără să încerce, pe cont propriu, anumite
modalităţi de prevenire.
Instituţia în speţă, nu numai că ar putea depune eforturi mai vizibile de a reţine copiii, de a-i
integra procesului de instruire, dar chiar ar putea extinde funcţia educativă la mediul comunitar mai
larg.
Deviantul (delicvent) adolescent, abandonat, alungat sau instituţionalizat, suferă de
sindromul de privaţiune afectivă sau, în cazul absenţei îndelungate a familiei, de sindromul privării de
familie. Privarea de dragostea părintească, mai ales a mamei, ca reacţie în lanţ, produce consecinţe
grave asupra tuturor proceselor psihice, cu ecouri în formarea caracterului adultului de mai târziu.
Coeficientul de inteligenţă este, în general, scăzut, vârsta biologică depăşind cu 2-3 ani pe
cea mentală. Acest ansamblu de întârzieri în structura sistemului psihic generează profunde tulburări
de adaptare a adolescentului: relaţiile din grupul primar reprezintă cea mai bună soluţie şi cele grupul
secundar se constituie drept cauză dar şi efect al inadaptării sociale, al imaturităţii, al desocializării
deviantului, el oscilează între conformism şi răzvrătire, între solidaritate socială şi însingurare, trăind
cu intensitate rolul de victimă şi agresor. În criza de adaptare, deviantul este din ce în ce mai
complexat, conştiinţa sa îi ridică grave probleme de natură morală pe măsura trecerii timpului şi a
recidivării, subconştientul acumulează frustrări şi refulări succesive.
Impactul subiecţilor cu autorităţile (îndeosebi cu organele de poliţie) este, în general,
traumatizant atât psihic cât şi fizic, subiectul refuzând deseori să dea relaţii despre aceste contacte,
ceea ce în plan psihic semnifică o respingere cvasitotală, determinată, în special, de teama în faţa
autorităţii şi de culpa în faţa societăţii.
Pe fondul decompensării afective, a lipsei de protecţie din partea părinţilor, subiecţii caută să
reducă dezechilibrul respectiv, apelând la alte persoane din familie sau din afara acesteia (educatori,
„amici de gaşcă”, adulţi care corespund modelului lor ideal sau care prezintă deschidere faţă de ei).
Relele tratamente şi violenţa din partea oricărui exponent al mediului ambiant are drept efect
constituirea spontană a unei conduite de autoapărare, manifestându-se în exterior prin mimică şi
gestică specifică (se feresc instinctiv de contacte fizice de orice fel, evită apropierea).
Toate aceste manifestări impun modificarea atitudinii adulţilor faţă de aceşti adolescenţi cu
care vin în contact, în sensul tratamentului afectiv pozitiv, puternic potenţat şi diferenţiat în raport cu
cel faţă de cei normali. Considerăm că într-o deschidere şi comuniune maximă rezidă secretul
anihilării neîncrederii şi agresiunii acestora faţă de cei din jur.
73
PROPUNERI
Orice activitate prejudecabilă individului şi societăţii în ansamblul său generează nu numai
reacţii de combatere, ci şi o acţiune preventivă ce stimulează întreprinderea unor măsuri anticipative
pentru ca efectul negativ să nu se mai producă sau să se mai repete.
Adolescenţii delicvenţi sunt victime ale propriilor familii şi a societăţii. Ce poate oferi unui
copil mediul familial, trist etalaj în care alcoolismul, certurile conjugale şi bătăile reprezintă decorul
zilnic? Dezamăgit de realitate, urând adulţii pentru laşitatea lor sau pentru lipsa de autoritate, ei fug de
această realitate crudă. Atunci ajung în stradă. Apoi, mulţi dintre ei devin „instituţionalizaţi”, dar nici
aici în aceste instituţii nu găsesc căldura şi înţelegerea pe care şi-o doresc. Impactul adolescenţilor cu
autorităţile – îndeosebi cu organele de poliţie – este, în general, traumatizant (atât fizic cât şi psihic),
subiectul refuzând deseori să dea relaţii despre aceste contacte.
Faţă de cele arătate, considerăm că:
este necesară revizuirea legislaţiei penale, a dreptului familiei şi elaborarea unui cod
moral şi penal pentru faptele săvârşite de părinţi împotriva copilului;
acordarea unui sprijin financiar, social şi chiar terapeutic pentru familie în vederea
depăşirii crizelor şi reducerii potenţialului abuziv.
LA NIVELUL FAMILIEI:
dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială a familiei;
susţinerea familiei, stimularea financiară a celor cu dificultăţi şi mulţi copii;
înfiinţarea cabinetelor de consiliere familială şi multiplicarea cabinetelor de
planificare familială la care să aibă acces un număr cât mai mare de cupluri; în
acest fel s-ar realiza pregătire psihologică a tinerilor pentru a deveni părinţi,
reducându-se de asemenea, numărul copiilor nedoriţi;
înfiinţarea unor cursuri (educaţie permanentă), prin care s-ar stopa tendinţele de
violenţă şi agresivitate ale părinţilor faţă de copii, promovându-se alternative non-
violente şi stiluri noi de viaţă.
LA NIVELUL ŞCOLII:
elaborarea unor programe educaţionale pentru copii care să surprindă consecinţele
negative pe care le poate avea anturajul străzii asupra lor;
educarea şi încurajarea lor de a semnala situaţiile grave din familie, comportamentul
inadecvat al părinţilor, manifestările de violenţă şi agresivitatea. Bineînţeles,
aceasta nu trebuie să reprezinte imixtiunea şcolii în intimitatea vieţii de familie,
intervenţia producându-se numai în cazuri excepţionale.
74
LA NIVELUL SOCIETĂŢII:
dezvoltarea unor servicii sociale specializate pe problematica unor servicii
specializate pe problematica familiei, în cadrul unui sistem de asistenţă socială a
comunităţii;
dezvoltarea asistenţei sociale de urgenţă – o altă formă de asistenţă socială
individualizată ce se impune a fi aplicată în anumite situaţii critice;
este de preferat dezvoltarea unei reţele de servicii sociale specializate în ajutor
financiar; programe alternative susţinute de comunitate şi de instituţii; servicii de
terapie familială şi individuală (consiliere familială şi individuală, psihoterapie);
Astfel de servicii ar putea fi oferite în cadrul unor centre familiale amplasate îndeosebi în
zone ale comunităţii care cuprind multe familii cu probleme sociale sau pe lângă instituţiile sanitare
sau de învăţământ.
Centrele pentru asistenţă socială a familiilor ar urmări atât un rol de prevenţie cât şi de
intervenţie, după ce criza s-a declanşat.
75
BIBLIOGRAFIE
1. Banciu D., Rădulescu S.M., (1993), Prevenirea şi combaterea delicvenţei
juvenile, Institutul de Sociologie al Academiei Române, Bucureşti.
2. Banciu D., Rădulescu S.M., (1990), Introducere în sociologia delicvenţei.
Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti.
3. Banciu D., Rădulescu S.M., Marin V., Adolescenţii şi familia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
4. Butoi T., (2003), Tratat universal de psihologie judiciară, Editura phobos,
Bucureşti
5. Dicu A., (1977), Conştiinţă şi comportament, Editura Facla, Bucureşti.
6. Dimitriu C., (1973), Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
7. Golu M., (1993), Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti.
8. Iluţ P., (2001), Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi.
9. Mitrofan N., (2000), Psihologie judiciară, Casa de Presă şi Editura Şansa,
Bucureşti.
10.Petcu M., (1999), Delicvenţa. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
11.Popescu-Neveanu P., (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti.
12.Preda V., (1981), Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
13.Preda V., (1998), Delincvenţa juvenilă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
14.Radu N., (1981), Dirijarea comportamentului uman, Editura Albatros, Bucureşti.
15.Rădulescu S., (2003 ), Delicvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura
Lumina Lex, Bucureşti.
76
16.Rădulescu S., (1989 ), Devianţa comportamentală şi boala psihică, Editura
Medicală, Bucureşti.
17.Rădulescu S., (1994), Sociologia vârstelor, Fundaţia Umanitară Hyperion,
Bucureşti.
18.Răşcanu R., (1999), Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi tineri,
Editura Actami, Bucureşti.
19.Sima I., (1998), Psihopedagogie specială, vol. I, E.D.P.R.A., Bucureşti.
20.Sima I., Sima M., (2002), Psihologie, partea a II-a, Editura Alma Mater, Sibiu.
21.Sima M., (2004), Conflict şi frustraţie la adolescenţii cu debilitate mintală,
comparativ cu adolescenţii cu dezvoltare psihică normală, Editura Psihomedia,
Sibiu.
22.Stănoiu M., (1995), Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti.
23.Şchiopu U. (1997), Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti.
24.Şchiopu U., Verza E., (1995), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
25.Zlate M., (2002), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti.
26.Zlate M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Bucureşti.
77
INDICE DE NUME
Nr. Autorul Paginile la care este citat1. Allendy René 291. Alleo Claude 302. Aries Phillipe 153. Banciu Dan 764. Bogdan Tiberiu 145. Born M. 45, 466. Bratu Bianca 31, 327. Butoi Tudorel 768. Călin Mircea 349. Chevalier V. 45, 4610. Chirov Alexei 3511. Cloward Richard 2212. Cohen Albert 2213. Condreţ Para 2914. Dăscălescu Romeo 3115. Debesse Maurice 1816. Destombes Colette 2917. Dicu Andrei 7618. Dimitriu Cornelia 7619. Durkheim Emile 2320. Eibesfeldt Irenaus 1421. Erikson Erik Hamburger 15, 1922. Eysenk Hans 2023. Freud Sigmund 15, 1924. Galanter Eugene 4825. Galli Norberto 25, 2826. Gessel Arnold 1727. Ghivirigă Mihai 3128. Goethe Johann Wolfgang 1829. Goldfned R.M. 4730. Golu Mihai 7631. Hirschi Travis 2332. Iluţ Petre 7633. Jucker Emile 4334. Koch Charles 43, 4435. Kohlberg Lawrence 16, 3636. Lombrosa Cesare 2537. Le Mool 2838. Lorenz Konrad 1439. Lovinger Jean 1640. Marin Petcu 7641. Merton Robert 11, 2142. Miller Arthur 4843. Millet Louis 2944. Mitrofan Nicolae 76
78
46. Moreno Jacob Levy 4047. Ohlin Lloyd 2248. Pavelcu Vasile 2849. Pavlov Ivan Petrovici 3850. Penrose L.S. 4251. Phillippon O. 2952. Piaget Jean 15, 3553. Popescu-Neveanu Paul 7654. Preda Vasile 7655. Pribram Karl 4856. Radu Nicolau 7657. Ranschburg Jenő 1358. Raven John Carlyle 4259. Rădulescu S.M. 76,7760. Răşcanu Robert 7761. Rogers Carl 39, 4062. Rousselet Jean 3263. Sellin Thorsten 1164. Sima Ioan 7765. Sima Mihai 7766. Skinner Burrhus Krederick 20, 3867. Stănoiu Mihai 7768. Şchiopu Ursula 1569. Tuke Daniel Hock 3870. Verza Emil 1571. Warren Michael 4672. Wickler Wolfgang 1473. Zlate Mielu. 7774. Zurilla John Thomas d’ 47
79
A N E X E
80