Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE NICOLAE

TESTEMIŢANU

CATEDRA CHIMIE FARMACEUTICĂ ŞI TOXICOLOGICĂ

Metode fizico-chimice de dozare în controlul medicamentelor

Indicaţii metodice pentru studenţii anului V la Controlul medicamentului

CHIŞINĂU 2006

Determinarea cantitativă a conţinutului de substanţă activă într-o formă medicamentoasă este o etapă extrem de importantă în controlul medicamentelor. Utilizarea metodelor fizico-chimice în analiza şi controlul medicamentelor este foarte actuală, aceste metode fiind accesibile exacte şi sensibile, permit determinarea cantitativă după partea activă a moleculei de substanţă, pot fi automatizate şi nu sunt distructive.

Scop: A se forma deprinderi practice pentru petrecerea analizei şi controlului medicamentelor conform exigenţelor contemporane.

Planul de lucruPentru studierea temei este prevăzută două lucrări de laborator. Planul lucrării: Pregătirea teoretică pentru îndeplinirea scopurilor propuse; Lucrarea practică de laborator; Controlul general.

Întrebări pentru pregătirea individuală

1. Importanţa metodelor fizico-chimice în analiza farmaceutică.2. Clasificarea metodelor fizico-chimice de analiză. 3. Exigenţele atribuite metodelor fizico-chimice în vederea utilizării lor pentru analiza formelor

farmaceutice.4. Domeniile de aplicare a metodelor fizico-chimice de analiză. 5. Metode optice de analiză: Refractometria, Polarimetria, Interferometria, 6. Metode, bazate pe absorbţia radiaţiei electromagnetice (metode de absorbţie): Colorimetria,

Fotocolorimetria, Spectrofotometria, Fototurbidimetria, Fotonefelometria, 7. Metode, bazate pe emisie de raze:Spectrofotometria flăcării, Spectrofluorimetria, Metoda

radiochimică,8. Metode magnetice: Rezonanţa magnetică nucleară (RMN), Spectrometria de masă, 9. Metode electrochimice: Potenţiometria, Polarografia, 10. Metode termice de analiză: Termogravimetria11. Metode de separare (cromatografia): Cromatografia cu schimb ionic, de absorbţie, de

repartiţie, de precipitare; cromatografia în coloană, pe strat subţire, pe hîrtie; cromatografia de gaze, de lichide, gaz-lichidă

12. Domenii de utilizare a metodelor fizico-chimice în controlul medicamentelor.

Material informativCerinţele crescânde faţă de calitatea medicamentelor în conformitate cu exigenţele

contemporane faţă de metodele de analiză şi control determină o direcţie aparte de valorificare a unor metode de analiză, care corespund întocmai principalelor criterii ale analizei farmaceutice, şi anume a metodelor fizico-chimice de analiză.

Particularităţile de bază a metodelor fizico-chimice de analiză sunt: Selectivitatea analizei Express analiza Automatizarea procedurii de determinare Analiza de la distanţă

Analiza nedistructivă Sensibilitate maximă Specificitate înaltă

De rînd cu posibilitatea utilizării metodelor fizico-chimice de analiză pentru identificare şi determinarea purităţii, acestea capătă o utilizare mult mai largă în analiza cantitativă.

Metodele fizico-chimice utilizate în analiza farmaceutică pot fi clasificate în felul următor:I. Metode optice de analiză:

Refractometria, bazată pe determinarea indicelul de refracţie a luminii în soluţia de substanţă analizată;

Polarimetria, bazată pe posibilitatea unei soluţii de substanţă cu atom de carbon chiralic în moleculă de a roti planul unui flux de lumină polarizată.

Interferometria, bazată pe măsurarea interferenţei luminii.II. Metode, bazate pe absorbţia radiaţiei electromagnetice (metode de absorbţie):

Colorimetria, bazată pe măsurarea vizuală a intensităţii luminii trecute prin soluţia analizată;

Fotocolorimetria, bazată pe determinarea intensităţii luminii cu ajutorul fotoelementelor;

Spectrofotometria, bazată pe proprietatea substanţelor de a absorbi radiaţia electromagnetică;

Fototurbidimetria, bazată pe măsurarea intensităţii luminii absorbite de către o suspensie microdispersă;

Fotonefelometria, bazată pe măsurarea intensităţii luminii dispersate de particulele substanţei analizate.

III. Metode, bazate pe emisie de raze: Spectrofotometria flăcării, bazată pe determinarea concentraţiei elementului în

soluţie după intensitatea radiaţiei caracteristice emise de flacără; Spectrofluorimetria, bazată pe măsurarea fuorescenţei în regiunea UV; Metoda radiochimică, bazată pe măsurarea radiaţiei β sau γ cu ajutorul

spectrometrelor.IV. Metode magnetice:

Rezonanţa magnetică nucleară (RMN), bazată pe înregistrarea interacţiunilor spinului nuclear cu un câmp magnetic;

Spectrometria de masă, bazată pe fragmentarea moleculelor de substanţe organice sub acţiunea unor energii mari.

V. Metode electrochimice Potenţiometria, bazată pe măsurarea potenţialului dintre soluţia analizată şi

electrodul introdus în ea; Polarografia, bazată pe măsurarea puterii curentului electric apărut la

electrooxidarea sau electroreducerea substanţelor analizate.VI. Metode termice de analiză Termogravimetria, bazată pe măsurarea modificărilor masei substanţelor în funcţie

de temperatură sau de timp;VII. Metode de separare (cromatografia):Metodele cromatografice se bazează pe separarea substanţelor între două faze – mobilă şi

staţionară. Metodele cromatografice pot fi clasificate după:o Mecanismul procesului de separare:

- Cu schimb ionic- De absorbţie- De repartiţie- De precipitare- De oxido-reducere;

o Tehnica procesului de cromatografiere:- În coloană- Pe strat subţire- Pe hîrtie- Capilară;

o Starea de agregare- De gaze- De lichide- Gaz-lichidă

I. Metode optice de analiză:

RefractometriaRefractometria este o metodă optică nespectrală care se bazează pe determinarea indicelui

de refracţie n a unei raze de lumină care trece dintr-un mediu cu densitatea d1 într-un alt mediu cu densitatea d2, diferită de d1 (dj ≠ d2).

Viteza de propagare a luminii în vid este egală cu c0 = 300.000 km/sec (sau 3 • 105 km/s). La trecerea prin orice mediu transparent (aer, solvenţi, sticlă etc.), viteza de propagare a luminii scade, dar rămâne totuşi de acelaşi ordin de mărime. Ca urmare, la intrarea unei raze de lumină, care vine dintr-un mediu mai puţin dens, într-un mediu mai dens, are loc o modificare a direcţiei de propagare a luminii cu un unghi „r", numit unghi de refracţie şi se apropie de normală (linia punctată pe suprafaţa de separare a celor două medii), aşa cum se observă din figura 1. Această abatere a razei de lumină incidenţă de la direcţia iniţială de propagare se datorează diferenţei dintre vitezele luminii c1, în mediul mai puţin dens din care vine raza incidenţă şi c2 în mediul mai dens în care intră raza de lumină. Prin urmare, în mediul mai dens (cu d2), viteza c2 a luminii este mai mică decât viteza c1 a razei incidente (c1 > c2).La ieşirea razei de lumină din mediul mai dens (d2) şi intrarea în mediul mai puţin dens (d2), unghiul de refracţie se măreşte, raza depărtându-se de normală (figura 1b):

Figura 1. Refracţia unei raze de lumină la trecerea ei dintr-un mediu mai puţindens într-unul mai dens (a) şi invers (b)

În conformitate cu legile refracţiei, raza incidenţă, raza refractată şi normala se găsesc în acelaşi plan, deci sunt coplanare.

Pentru evaluarea refracţiei se utilizează şi se calculează indicele de refracţie ,,n” care se exprimă prin raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidenţă şi de refracţie:

n = sini / sinr = c0 / c1

în care: c0 – viteza luminii în vid;

c1 – viteza luminii într-un mediu anumit.

Consideraţiile de mai sus sunt valabile numai pentru cazurile în care raza incidentă cade oblic pe interfaţa dintre cele două medii. Dacă raza incidenţă cade perpendicular pe interfaţa de separare dintre cele două medii, unghiurile de incidenţă şi de refracţie sunt egale cu zero, iar raportul lor este de asemenea egal cu zero, fiind vorba deci de nedeterminare care nu oferă nici o informaţie referitoare la indicele de refracţie. Mai mult chiar, indicele de refracţie nu se poate determina nici pentru unghiuri foarte mici, de exemplu, pentru un unghi de incidenţă apropiat de 90°, i ≈ 90°, raza incidenţă intră în mediul mai dens aproape tangent la suprafaţa de separare a celor două medii, ca în figura 2; în acest caz, unghiul de refracţie atinge o valoare maximă, se notează cu r1 şi se numeşte „unghi limită". La unghiuri de incidenţă mai mari decât cele care corespund unghiurilor limită de refracţie, raza incidenţă nu poate părăsi mediul mai dens şi nu poate intra în mediul mai puţin dens, şi se reflectă în mediul mai dens la suprafaţa de separare a celor două medii (deci revine în mediul mai dens), ca în figura 2 b.

Figura 2. Unghiul limită de refracţie (a), şi reflexia totală (b).

Pentru determinarea practică a indicelui de refracţie se utilizează refractometrul, pentru care se dă, în figura 3, o schemă constructivă de principiu.

Figura 3. Schema de principiu a unui refractometruCel mai utilizat tip de refractometru este cel conceput de Abbe, numit „refractometru

Abbe", care poate fi utilizat în toate tipurile de măsurători, în figura 4 este prezentată o schemă constructivă a acestui aparat, care trebuie să fie etalonat înaintea utilizării lui astfel:

- cu soluţii etalon cu indice de refracţie cunoscut, cum sunt toluenul, tetraclorura de carbon, monobromnaftalina, nD =1,6588 sau apa pură cu nD=l,333;

- etalonarea trebuie să fie făcută pentru fiecare produs înscris în farmacopei cu etalonul dat în monografie;

- etalonarea se face de regulă cu o precizie aproape de a patra zecimală, de aceea etalonarea este o operaţie esenţială;

- uneori este greu să se găsească un etalon (substanţă de referinţă), care să aibă indice de refracţie apropiat de acela al substanţei de analizat;

- măsurătoarea propriu-zisă se face numai după curăţirea atentă (îngrijirea minuţioasă) a prismei, utilizând o ţesătură curată şi uscată (ex.: şifon), care poate fi umectată într-un colţ cu o picătură de lichid potrivit; această ţesătură nu ti să lase scame pe prismă;

- trebuie să se ţină seama de faptul, că o curăţire incorectă şi insuficientă (inclusiv după etalonare), ca şi reglajul defectuos al temperaturii, conduce la date experimentale false, compromiţând analiza.

Figura 4. Refractometrul Abbe - schema constructivă

Pentru determinări cantitative se selectează intervalul dependenşelor liniare între concentraţie şi indice de refracţie. În acest interval concentraţia X% se calculează conform relaţiei:

X% = (n — nо) / Fîn care: n – indicele de refracţie a soluţiei analizate; n0 – indicele de refracţie a

solventului, F – factor, care determină creşterea mărimii indicelui de refracţie la majorarea concentraţiei cu 1%.

PolarimetriaPolarimetria este metoda bazată pe posibilitatea unei soluţii de substanţă cu atom de carbon

chiralic în moleculă de a roti planul unui flux de lumină polarizată. Valoarea devierii planului de polarizare de la poziţia iniţială se exprimă în grade. Această mărime este numită unghi de rotaţie (α). Compuşii cu atomi chiralici pot roti planul de polarizare în stânga – se numesc levogiri (-) şi în dreapta – dextrogiri (+).

Pentru soluţii mărimea unghiului de rotaţie este dependentă de natura solventului, concentraţia soluţiei şi lungimea cuvei cu soluţie. Pentru identificare şi determinarea purităţii se utilizează valoarea puterii rotatorii specifice

[α]D20, măsurate la 20°С şi la lungimea de undă D a spectrului natriului. Mărimea [α]D

20

pentru soluţii de substanţe se calculează conform relaţiei:

α · 100[α]D

20 = -----------l · C

în care α — unghiul de rotaţie măsurat la polarimetru, în grade; l — lungimea cuvei, în decimetri; С — concentraţia soluţiei de substanţă (g/100 ml).

Conţinutul de substanţă optic activă în soluţie (în %) se calculează conform relaţiei: . α · 100

C = -----------[α]D

20 · l

Valoarea lui α se măsoară la polarimetre cu precizie de ±0,02°.

Metodele fotometrice în analiza farmaceutică

Metodele de analiză bazate pe absorbţia radiaţiei electromagnetice de către atomii şi moleculele substanţelor de analizat, cuprinde în sine o vastă grupă de metode optice, care au o foarte largă întrebuinţare atît în întreprinderile de producţie cît şi în laboratoarele de cercetări ştiinţifice.

Fotocolorimetria şi spectrofotometria, ca de obicei, sunt unite într-o singură grupă, numită metode fotometrice de analiză.

Din metodele moleculare de absorbţie cea mai largă întrebuinţare o au cele fotometrice. Turbidimetria şi nefelometria au o întrebuinţare mai puţin însemnată, de obicei numai în cazurile

cînd pentru substanţa de analizat nu se găsesc reagenţi fotometrici reuşiţi. Analiza fluorimetrică deasemeni poseda o întrebuinţare limitată, reeşind din aceea că numai o puţină parte din legăturile substanţei de analizat fluorescează cu o intensitate indestulătoare.

În dependenţă de aparatura folosită în ananliza fotometrică, deosebim, metoda spectrofotometrică de analiză bazată pe absorbţia luminii monocromatice şi metoda fotocolorimetrică de analiză bazate pe absorbţia luminii policromatice. Ambele metode au la bază principiul de existenţă a unei dependenţe proporţionale, dintre absorbţia luminii şi concentraţia substanţei de analizat.

Metodele fotocolorimetrice, care folosesc o aparatură simplistă, indestulează o exactitate relativă de apreciere, ce reprezintă 1 – 3% abatere, des utilizată pentru determinarea concentraţiei soluţiilor.

Pentru metodele spectrofotometrice se utilizează o aparatură mult mai complicată – spectrofotometre, care permit determinarea compuşilor atît coloraţi, cît şi incolori, în spectrul de absorbţie vizibil, UV şi IR. Metodele spectrofotometrice sunt caracterizate printr-o exactitate înaltă (abaterile corespund 1 - 0,5%). Necătînd la dezvoltarea intensă şi a altor metode de analiză, pînă în prezent metodele fotometrice au o largă şi efectivă întrebuinţare. Aceasta este determinată de următoarele:

1. Existenţa diferitor metode fotometrice de analiza practic la toate elementele sistemului periodic şi o numeroaselor substanţe de natură organică.

2. Posibilitatea folosirii aparaturii accesibile şi relativ ieftine pentru petrecerea metodelor fotometrice cu o exactitate foarte înaltă.

3. Alegerea multitudinilor de metode şi metodici fotometrice ce permit determinarea elementelor în intervalul de la 100 pînă la 10-6%, incluzînd totodată şi analiza substanţelor cu un înalt grad de puritate.

Orientările esenţiale a perfecţionării metodelor fotometrice de analiză de ultimă oră rămîn aceleaşi: mărirea sensibilităţii, selectivităţii şi obţinerea rezultatelor cu o exactitate înaltă. O atenţie deosebită, se atribuie automatizării complexelor spectrofotometrice dotate cu programe computerizate ce permit expres de analizat şi determinat sistemele multicomponente şi disperse, determinarea urmelor de substanţă, deşeurilor ş.a.

La etapa actuală în literatura de specialitate se evidenţiază 4 direcţii de bază referitoare la metodele fotometrice:

- metrologia măsurării şi determinării fotometrice- dezvoltarea metodelor fotometrice de extraţie expres cu o mare sensibilitate şi

selectivitate.- Obţinerea diferitor tipuri de spectrofotometre dotate cu computatoare şi

microprocesoare ce permit automatizarea metodelor fotometrice şi mai larg de introdus în practică, metodele precise şi selective spectrofotometrice.

- Obţinerea noilor tipuri de aparatură: spectrofotometre fotoacustice şi ulterior a spectrofotometriei fotoacustice, care permite micşorarea intervalului de detecţie cu două măsuri.

METODE SPECTROMETRICE DE ABSORBŢIE ÎN ULTRAVIOET Şl VIZIBIL ÎN CONTURUL MEDICAMENTELOR

Aspecte generaleMetodele spectrale se bazează pe determinarea şi interpretarea spectrelor, constituite din

totalitatea frecvenţelor radiaţiilor simple, componente ale unei radiaţii electromagnetice compuse, la trecerea ei printr-un instrument optic adecvat. Spectrele pot fi studiate în absorbţie sau emisie.

Spectrele de absorbţie se obţin la trecerea unei radiaţii continue, provenită de la o sursă luminoasă, prin substanţa de cercetat, care absoarbe din spectru linii sau benzi (absorbţie selectivă) sau porţiuni mai mari (absorbţie continuă). Spectrele de emisie se obţin numai dacă se aplică moleculei o anumită energie, sub acţiunea căreia substanţele solide şi lichide în stare incandescentă emit spectre continue, iar gazele incandescente, spectre discontinue. Atomii şi

moleculele substanţelor pot absorbi o cantitate de energie dependentă de structura şi de numărul moleculelor care interacţionează cu radiaţia electromagnetică. Studiul acestor relaţii constituie obiectul spectroscopiei de absorbţie. Acest studiu a fost valorificat în domeniul analizei medicamentelor, prin elaborarea unor metode rapide, simple, specifice. şi sensibile de determinare calitativă şi cantitativă.

O radiaţie electromagnetică se caracterizează prin lungime de undă — A, frecvenţă — v (numărul de A pe secundă), număr de undă v" (inversul lungimii de undă).

Lungimea de undă se exprimă în cm, Â, nm sau pim (factorii de transformare a unităţilor de măsură sînt redaţi în tabelul 1).

Frecvenţa se exprimă prin numărul de unde pe unitatea de timp, în cicli/ sec (eps) ori hertzi (Hz).

Numărul de undă se exprimă în cm-1. Spectrul electromagnetic al luminii albe este format din totalitatea regiunilor spectrale indicate în tabelul 2. Domeniile spectrale de interes analitic sînt redate în tabelul 3.

Tabelul 1. Spectrul electromagnetic al luminii

Tabelul 3. Domeniile spectrale de interes analitic

Tabelul 2.

Regiunea λUltraviolet îndepărtatUltravioletVizibil

100-200 nm 200-400 nm 400-750 nm

Infraroşu mediu Infraroşu îndepărtat

2—25 cm-1 25-4000 cm-1

Legea fundamentală a absorbţiei

La trecerea unui fascicul luminos printr-o substanţă, intensitatea lui scade datorită absorbţiei, reflexiei şi difuziunii. în cazul când reflexia şi difuziunea sînt neglijabile, cauza principală a scăderii intensităţii este absorbţia. Măsura cantitativă a efectului produs de acest proces (absorbţie) este absorbanţa sau transmitanţă. Absorbanta se determină plecând de la o altă mărime, intensitatea (I) radiaţiei incidente care a traversat mediul respectiv (intensitatea radiaţiei transmise). Absorbanta depinde de natura mediului, adică de compoziţia sa (K), de grosimea stratului străbătut (b) şi de numărul centrelor absorbante (c = concentraţie), şi se defineşte prin expresia matematică a legii lui Lambert-Beer, care leagă absorbanţa cu grosimea stratului substanţei ce absoarbe şi se exprima prin relaţia:

I/I0=10-kb ;

lgIo/I = kb ;

în care: I0 – intensitatea iradierii, ce cade pe subsatnţă;I – intensitatea iradierii, ce a trecut prin substanţă;b – grosimea stratului de substanţă în cm;k – mărimea absorbanţei – mărime inversă acelei grosimi a stratului de substanţă,

trecând prin care fascicolul de iradiere slăbeşte de 10 ori. Legea lui Beer, leagă absorbanţa de concentraţie substanţei ce absoarbe şi de obicei se

foloseşte pentru soluţii:k = HC,

unde: C – concentraţia soluţiei H – mărimea absorbanţei soluţiei, concentraţia căreia este egală cu о unitate.De obicei în practica aceste două legi se folosesc combinate - legea Bougher-Lambert-

Beer:lgIo/I = H C b

Mărimea lg I0/I poartă denumirea de absorbanşă şi se notează prin A. Mărimea H este о constantă fizica specifică pentru fiecare substanţă şi poate servi în

scop de determinare. Cunoaşterea mărimii se permite determinarea conţinutului substanţei date în soluţii cu concentraţia necunoscută pe baza determinării absorbanţei.

O constantă spectrofotometrică este mărimea absorbţiei specifice (А1%1см), care se

calculează conform relaţiei:

А

А1%1см = -----------

С · lAbsorbţia specifică А1%

1см prezintă mărimea absorbanţei soluţiei cu concentraţia 1% măsurată într-o cuvă cu grosimea 1 cm. Această valoare se calculează în urma determinării experimentale a absorbanţei unei soluţii standarde.

Cunoscând valoarea lui А1%1см poate fi calculată concentraţia:

А

С = ----------- А1%

1см · l

Legea Bougher-Lambert-Beer este veridică numai pentru iradierea monocromatică de aceia se foloseşte strict în spectrofotometrie.

Spectrofotometria se foloseşte pentru identificarea compusilor, cercetarea componenţei, structurii şi analize cantitative a substanţelor individuale şi sistemelor policomponente. Curba dependenţei absorbanţei de lungimea de undă se numeşte spectru de absorbţie a substanţei şi este о caracteristica specifica a substanţei date.

Natura benzilor de absorbţie în regiunea ultravioletă şi vizibilă a spectrului este legată de diferite transferuri (treceri) electronice în moleculele şi ionii ce absorb (spectre electronice); în regiunea infraroşie este legată cu treceri vibraţionale şi schimbarea stărilor vibraţionale a nucleelor, ce intră în moleculele substanţei ce absoarbe (spectre armonioase).

Analiza spectrofotometrică după determinarea absorbanţei poate fi efectuată pentru substanţe ce posedă anumite particularităţi structurale (compuşi cromatici, compuşi cu legături duble, compuşi a unui şir de metale, etc.). Unele substanţe analizate trebuie preventiv de transformat în compuşi, ce absorb radiaţia.

În unele cazuri chiar când folosim iradiere monocromatică pot fi observate devieri de la legea Bougher-Lambert-Beer ce se datorează proceselor de disociere, asocierea şi formarea complexonilor. La prezenţa de astfel de devieri trebuie să ne folosim de dependenţa experimentală a absorbanţei de concentrate.

Într-un şir de cazuri pentru identificare şi determinare cantitativă a substanţelor prin metoda spectrofotometrică se cere compararea cu exemplare chimice standarde.

Exemplu de utilizare a metodei spectrofotometrice în dozarea medicamenelor:

Dozarea difeturului şi profeturuluiPentru elaborarea metodei spectrofotometrice de dozare a difeturului şi profeturului au fost înregistrate

spectrele UV ale substanţelor în apă şi alcool etilic 95% (fig.5.).

Figura 5. Spectrul UV de absorbţie al difeturului şi profeturuluiNotă: 1 – soluţii apoase; 2 – soluţii alcoolice

După cum se vede din figură, o absorbanţă mai mare se observă în mediu apos, care a şi fost folosit mai departe în calitate de solvent.

Cercetând spectrul UV al soluţiilor apoase de difetur şi profetur, observăm două maxime de absorbţie, în regiunea 197-203 nm şi 219-221 nm. Reieşind din faptul, că la 200 nm absorb lumina foarte multe substanţe,

1

2

difetur; profetur;

inclusiv şi impurităţile posibile, sensibilitatea aparatului este relativ mică, s-a ales în calitate de lungime de undă analitică λ=221nm, deoarece acest maxim este comun pentru ambele substanţe

Pentru elaborarea metodei de dozare mai întâi s-au determinat intervalele de concentraţii ale difeturului şi profeturului, în care se observă respectarea legii Bougher-Lambert-Beer). Pentru aceasta 0,05g substanţă (masă exactă) s-au dizolvat în 50ml de apă purificată şi am adus până la cotă (sol. A). 5ml soluţie A s-au trecut în balon cotat de 50ml şi s-au adus până la cotă cu apă purificată (sol. B). În şase epruvete am introdus câte 0,1; 0,2; 0,4; 0,6; 0,8; 1,0ml sol. B şi am adăugat cantităţi corespunzătoare de apă purificată până la 10ml. Am determinat absorbanţa soluţiilor obţinute la 221nm în cuve cu grosimea de 1cm. În calitate de soluţie de referinţă am folosit apa purificată.

Conform rezultatelor obţinute am construit graficul dependenţei absorbanţei difeturului şi profeturului de concentraţie (fig.6.).

Figura 6. Dependenţa absorbantei Difeturului şi Profeturului de concentraţie

Din figură se vede, că respectarea legii fundamentale a absorbţiei se observă în intervalul concentraţiilor 1,0-14 μg/ml.

În baza cercetărilor efectuate a fost elaborată metoda spectrofotometrică de dozare a difeturului şi profeturului: 0,05g (masă exactă) difetur s-au profetur se dizolvă în apă purificată într-un balon cotat de 50ml şi se aduce până la cotă (sol. A). 1ml soluţie A se diluează cu apă purificată într-un balon cotat de 50ml (soluţia B). Se determină absorbanţa soluţiei B la 221nm la spectrofotometru în cuvă cu grosimea 1cm.

Paralel se determină absorbanţa soluţiei etalon difetur s-au profetur cu concentraţia 20 μg/ml (soluţia-etalon D ). În calitate de soluţie de referinţă a servit apa purificată.

Conţinutul difeturului şi profeturului în substanţă s-a calculat conform formulei : Ac, 221 • ac • 100

C = Ae, 221 • ac

în care: c – concentraţia difeturului în proba de analizat (%); Ac, 221 – absorbanţa soluţiei cercetate la 221nm; Ae, 221 – absorbanţa soluţiei etalon la 221nm; ae – masa etalonului luată în lucru, g; ac – masa probei cercetate, g.

Pregătirea soluţiei etalon.0,05 g ( masă exactă ) mostră – standard de difetur sau profetur se dizolvă în apă purificată într-un balon cotat

cu capacitatea de 50 ml ( soluţie-etalon C ). 1 ml soluţie obţinută se diluează cu apă purificată până la 50 ml într-un balon cotat (soluţie-etalon D ). Soluţia se foloseşte proaspăt pregătită.

Determinările au fost repetate şi supuse evaluării statistice. Rezultatele determinărilor sunt redate în tab.4.Tabelul 4.

Rezultatele evaluării statistice a dozării difeturului şi profeturuluiprin metoda spectrofotometrică

X% X F T S S2 Sx Δx ∑

DIF

ET

UR 99,99

99,9899,95100,00

99,98 3 3,18 0,23 0,054 0,116 0,4 0,4

PR

OF

ET

UR 99,97

99,9999,98100,02

99,97 3 3,18 0,23 0,054 0,115 0,4 0,4

C, μg/ml

Difetur Profetur

În concluzii putem menţiona, că metoda elaborată este exactă şi reproductivă. Eroarea relativă este de ±0,4% . Această metodă de dozare este inclusă în MFT “Difetur” şi proiectul de MFT “Profetur” pentru

determinarea cantitativă .

Fotocolorimetria se deosebeşte de spectrofotometrie prin faptul, că substanţa analizată este trecută sub acţiunea diferitor reagenţi într-o forma colorată (obţinerea unui compus colorat în urma unei reacţii chimice). Determinarea absorbanţei se realizează la fotocolorimetre. Conţinutul cantitativ de substanţă poate fi determinat în baza unei curbe de calibrare, construite pentru o soluţie standard de substanţă, sau după formulă, ţinînd cont de relaţia:

Cx Cst = din care Ax • Cst

Ax Ast Cx = Ast

Metoda spectrofotometrică şi fotocolorimetrică diferenţiată se bazează pe determinarea absorbanţei soluţiei analizate în raport cu o soluţie de referinţă cu conţinut anumit de substanţă standard, ceea ce majorează exactitatea şi specificitatea metodei.

Spectrofotometria derivată este o varetate a spectrofotometriei diferenţiate. Dacă în spectrofotometria diferenţiată se utilizează diferenţa absorbanţelor la aceiaşi lungime de undă, în spectrofotometria derivată se măsoară absorbanţa la două lungimi de undă diferite. Această variaţie permite selectarea unor benzi de absorbţie individuale în regiunea UV, care se prezntă sub forma unor benzi sumare suprapuse, care nu au un maxim bine pronunţat. Astfel pot fi identificate substanţele cu o structură asemănătoare, pot fi dozate componentele unui amestec, mărind selectivitatea metodei.

Fotocolorimetria pe bază de extracţie

Proprietăţile fizico-chimice a compuşilor coloraţi.În analiza fotometrică conţinutul de substanţă (element) se redetermină după gradul de

absorbţie a luminii, compusului colorat. În dependenţă de tipul reacţiei chimice utilizate pentru obţinerea compusului ce absoarbe lumina, metodele fotometrice ce împart în: directe şi indirecte. [3]

În metodele directe ionul M cu ajutorul reagentului R trec într-un compus colorat MR, după care se determină absorbanţa soluţiei compusului dat.

Pentru determinările indirecte, se folosesc adăugător compuşi coloraţi M1R, care la interacţiunea cu ionul cercetatori se distrug, ori formează noi compuşi ce absorb lumina. În acest sens avem următoarele metode:

1. Formarea compusului colorat după reacţia de schimb cationic.2. Distrugerea compusului colorat după reacţia de schimb cationic sau anionic.3. Obţinerea ionului de determinat în formă de compus puţin solubil şi determinarea

ulterioară a cantităţii echivalente a precipitantului în formă de compus colorat.4. Obţinerea compusului colorat a ionului de determinat după reacţia de oxido-reducere.5. Formarea compuşilor coloraţi în rezultatul sintezei sau distrugerii compuşilor organici, în

lipsa sau prezenţa ionului de determinat.6. Efecutarea reacţiei catalice cu indicator (cu utilizarea ionului de determinat în calitate de

catalizator) între două substanţe, una dintre care este colorata sau poate fi transformată în compus colorat.

7. Metodele indirecte bazate pe distrugerea compuşilor coloraţi, se folosesc pentru determinarea halogen şi sulfat – ionilor, şi cîtorva alţi ioni. Pentru determinarea anionilor se folosesc şi alte metode.

În analiza fotometrică se utilizează diferite tipuri de compuşi coloraţi. Din acestia au o întrebuinţare mai eficientă compuşii complecşi şi chelaţi a ionilor de metale cu reagenţi organici. Pentru un şir de metale se întîlneşte o largă întrebuinţare utilizarea acidocomplexelor cu liganzi neorganici (SCN- Cl-, Br-, I-), complecşi peroxidici şi heteropolicompuşi (As, Ge, Mo, P, Si, V, W).

Absorbţia luminii de către soluţiile compuşilor coloraţi depinde de natura compuşilor ce absorb lumina, condiţiile de obţinere a lor, şi de componenţa mediului.

Duritatea legăturii compuşilor coloraţiCaracteristica cantitativă a stabilităţii oricărui compus complex MRn îi revine constanţei

termodinamice de stabilitate. Gradul de stabilitate a compusului colorat în soluţiile apoase creşte odată cu mărirea constanţei de stabilitate. Cu cît mai bine ionul de determinat M se leagă cu regentul fotometric R într-un compus colorat cu atît precizia şi sensibilitatea metodei fotometrice va fi mai mare.

De aceea reagenţii în analiza fotometrică se cer de a fi aleşi în aşa mod, ca compusul colorat a ionului de determinat să fie destul de stabil şi cu mult mai trainic, decît posibilitatea unirii acestui reagent cu alţi ioni, care se conţin în soluţia de analizat.

Compusul colorat poate fi socotit comod pentru utilizarea în analiza fotometrică, dacă posedă o componenţă stabilă, care corespunde unei anumite formule chimice. Componenţa stabilă a compusului colorat adeseori este urmată şi de o stabilitate a intensităţii coloraţiei compusului în soluţie şi este unul din factorii de bază, care influenţează precizia determinării fotometrice. Însă în practică adeseori se întîlneşte o instabilitate a compusului cmplex cobrat. Cauzele principale sunt următoarele:

o schimbarea componenţei compusului complex colorat în legătură cu obţinerea lui pe etape sau a disocierii;

o descompunerea compusului complex colorat în timp;o prezenţa altor compuşi în soluţie, care pot interacţiona cu ionul de determinat

M sau ce reagentul R, ales pentru fotometrare.Influenţa pH – ului la formarea complexului coloratInfluenţa pH-ului asupra complecsilor coloraţi, se exprimă în diferite forme, însă în

majoritatea cazurilor se reduce la distrugerea sau schimbarea componenţei complexului colorat. Cîteodată, pH-ul poate contribui la formarea compuşilor coloraţi, cu ioni străini, prezenţi în soluţie, predispune la schimbarea solubilităţii compusului colorat şi influenţează la starea de oxido – reducere de interacţiune.

Obţinerea compuşilor coloraţi cu reagenţii, care manifestă proprietăţi de indicator.Mulţi reagenţi coloraţi, care se comportă ca acizi slabi organici, manifestă proprietăţi de

indicator (alizarina, ditizona, arsenazo, toron ş.a.). Aceşti reagenţi îşi pot schimba coloraţia odată cu schimbarea concentraţiei ionilor de H+.

Aceasta este condiţionată de starea de echilibru în care forma acidă a reagentului indicator HR se deosebeşte după structură şi coloraţie de forma bazică R - a aceluiaşi reagent. Odată cu mărirea pH-ului soluţiei se petrece o transformare rapidă din forma acidă în cea bazică. Micşorarea pH-ului soluţiei duce la mărirea concentraţiei acidului slab. În aşa fel, nerespectarea stabilităţii pH-ului mediului va duce la schimbarea nu numai a intensităţii coloraţiei, dar şi a însăşi culorii. Pentru ca nu să se întîmple aceasta este necesar ca reacţie de formare a compusului complex colorat să se petreacă la un Ph bine determinat.

Cantitatea reagentului fotometricReacţia de obţinere a compusului colorat MRn cere un exces de reagent fotometric. În

unele cazuri pentru legarea deplină a ionului în compus colorat este deajuns de adăugat puţin exces de reagent (20 – 30%) în comparaţie cu calculele ce au fost efectuate steheometric. Aceasta se întîmplă cînd compuşii coloraţi posedă o stabilitate înaltă (β1

MRn CMn > 102(n+1) /Nn) şi

insoluţie lipsese componenţii, care pot reacţiona atît cu ionii cît şi cu reagenţii. În alte cazuri cînd stabilitatea compusului colorat este micşorată (β1

MRn CMn < 102(n+1) /Nn) şi în urma unei disociaţii

esenţiale sau sau o concurenţă altui compus complex colorat, o oarecare cantitate de ion de

determinat rămîne în stare liberă. În aşa situaţie se recurge la adaosul unul exces de reagent, care poate întrece cu mult cantitatea steheometrică calculată de 10 ori.

Alegerea domeniului spectral pentru determinările fotometrice.Sensibilitatea şi corectitudinea determinărilor fotometrice depind în mare măsură de

intervalul ales al lungimii de undă ai luminii absorbite. Domeniul spectral optim pentru care se petrece fotometrarea este determinat de spectrele de absorbţie al complexului cît şi a regentului utilizat. Reeşind din acestea, putem întîlni următoarele variante:

1. În regiunea spectrului analizat reagentul fotometric nu absoarbe lumina (spectrele de absorbţie nu se acoperă).

În aşa situaţie măsurările densităţii optice a soluţie fotometrate este de dorit de le efectuat în acea regiune a spectrului; în care absorbţia luminii de către compusul complex este maximă. Aceasta dă posibilitate de a efectua determinările calitative cu rensibilitate şi corectitudine mai înaltă.

2. Spectrele de absorbţie al compusului fotometrat şi a reagentului se acoperă.Măsurarea densităţii optice o soluţie cercetate în regiunea maximului de absorbţie a

compusului complex MRn, în acest caz nu ne permite de a obţine rezultate satisfăcătoare, deoarece la această lungime de undă lumina este absorbită şi de către reagentul fotometrat, concentraţia căruia semnificativ este mai mare de cît a complexului (deoarece pentru determinarea calitativă a fost necesar de adăugat exces de regent.) Astfel, precizia şi sensibilitatea determinărilor cu mult se micşorează.

3. În soluţie ce formează doi compuşi coloraţi, diferiţi după componenţa, ai compusului de determinat cu reagentul. Pentru excluderea erorilor mari, determinarea fotometrică a elementului analizat în acest caz, este necesar de efectuat la lungimea de undă a punctului izobestic a formelor fotometrate egal, unde absorbţia luminii de către aceste forme este aceeaşi.

Filtrele de luminăPentru mărirea sensibilităţii şi preciziei determinărilor fotometrice este important de a

utiliza nu lumina cu diferite lungimi de undă (incoloră), ci acea care maximal poate fi absorbită de către compusul colorat. Deaceea, pentru ca din tot spectrul vizibil de lumină de a evidenţia numai acele lungimi de undă, care sunt necesare, în faţa fescicolului de lumină se instalează aşa numitele filtre de lumină. Filtrele de lumină permit pătrunderea luminii numai într-un anumit interval de lungime de undă şi practic absorb complet celelalte lungimi de undă.

Cu cît este mai mică regiunea maximă de pătrundere a razelor (λ1/2max – λ1/2 max diferenţa maximelor de pătrundere) prin filtrul utilizat, cu atît el este mai corect ales.

În calitate de filtre de lumini sunt utilizate sticlele colorate, pelicule, soluţii colorate şi filtre interferenţiale.

Filtrele de lumină sunt alese reeşind din spectrul de absorbţie al compusului analizat, aşa încît domeniul de absorbţie a luminii de către soluţiile colorate şi regiunea maximă de pătrundere a luminii prin filtre să fie una şi aceeaşi. Adică maximumul de absorbţie al soluţiei trebuie să corespundă cu maximurile de pătrundre (minimului de absorbţie) ale filtrului de lumină.

Reagenţi organiciReagenţii organici sunt folosiţi din ce în ce mai mult în practica analitică pentru

determinările atît a substanţelor organice cît şi a celor neorganice. Au fost cercetaţi şi recomandaţi pentru analiza o sumedenie de diferiţi compuşi organici. Regenţii organici pot fi clasificaţi în: 1) specifici; 2) selectivi; 3) de grupă. La cei selectivi se referă aşa compuşi, care reacţionează numai cu o grupă bine determinată de metale. Reagentul selectiv poate fi numit specific, dacă el interacţionează numai cu un singur ion (metal). Însă în marea sa parte reagenţii organici sunt de grupă, care interacţionează cu diferite elemente ale sistemului periodic.

Dintre principalele grupe de reagenţi organici, care aş căpăta o vastă întrebuinţare pentru determinarea individuală a elementelor, putem enumera: ditizona, 8-oxichinolina, dietil-ditiocarbaminat de natriu, piridilazonaftal, piridilazorezorcina, xilen oranj, arsenazo III, metiltimol albastru, sulfoclorfenol C, diantipirilmetan ş.a.

Dizolvanţi organiciDizolvanţii organici în analiza fotometrică se utilizează pentru mărirea solubilităţii unor

reagenţi şi a compuşilor coloraţi, pentru mărirea sensibilităţii şi preciziei determinării fotometrice. Foarte largă întrebuinţare au primit dezolvanţii organici în scopul separării ionilor supuşi analizei fotometrice în faza organică. Pentru separarea ionilor se utilizează solvenţi nepolari, adică insolubili în apă (benzen, cloroform tetraclorcarbon), cu ajutorul cărora compuşii complecşi se extrag din faza apoasă în faza dezolvantului organic. Dizolvanţii organici polari, bine se amestecă cu apa (acetona, dioxan, alcool etilic ş.a.) şi se utilizează de obicei pentru mărirea stabilităţii relative a compuşilor coloraţi.

Influenţa dizolvanţilor, care conţin grupe hidrofile, (acetona, dioxon, alcooli), asupra solubilităţii unor complexe in sistemele apoase, se poate uşor de înţeles, dacă se ia în consideraţii capacitatea acestor grupe de a se comporta în calitate de donori de electroni şi de a înlocui molecula de apă din sfera coordinativă a complexului.

Pe de altă parte adăugarea dizolvantului polar în apă, duce la micşorarea permiabilităţii dielectrice a mediului, deaceea dizolvanţii care uşor se amestecă cu apa se utilizează în principal pentru determinările fotometrice a compuşilor coloraţi puţin stabili, care în soluţii apoase, în mare măsură disociază în ioni.

Dizolvanţii neapoşi micşorează gradul de disociaţie a compuşilor coloraţi şi produc condiţii favorabile pentru utilizarea compuşilor mai puţin stabili în analiza fotometrică.

Sensibilitatea şi precizia determinărilor fotometrice în dizolvanţii polari, ca de obicei, este mai mare în comparaţie cu soluţiile apoase, unde în marea sa parte ionul de determinat rămîne nelegat, neformînd un compus colorat - CeL mai apreciabil în aşa caz poate fi acetona, care se amestecă cu apa în orice proporţie şi disociaţia majorităţii electroliţilor în acetonă, foarte mult se micşorează.

Extracţia compuşilor coloraţiExtracţia compuşilor coloraţi cu ajutorul dizolvanţilor organici reprezintă una din metodele

cel mai des întîlnite în analiza fotometrică de extracţie pentru determinările nemijlocite în faze organice.

În multe cazuri extracţia permite semnificativ de a majora sensibilitatea determinărilor fotometrice dînd posibilitate de a concentra micile cantităţi de substanţă de analizat aflată în faza organică.

În multe cazuri însăşi extracţia nu este altceva decît metoda, bazată pe distribuirea compusului dizolvat între 2 faze lichide nemiscibile. Ca atare în practică sunt utilizate sistemele, în care una dintre faze este apoasă, iar cealaltă – dizolvantul organic.

Pentru eficienţa separării, este necesar ca coeficientul de separare (S = P1 / P2) să fie diferit pentru compusul de determinat şi a substanţei de balast.

În cazul cînd unul din coeficienţii de distribuire este foarte mic, iar altul este mare, separarea se petrece uşor şi repede. Însă cînd factorul de separare este mărit şi coeficietul de distribuire cel mai mic este la fel mărit, se petrece extracţia ambelor componente, adică, în aşa caz este necesar de a stopa extracţia elementului nedorit.

Extracţia permite selectiv de separat nu numai majoritatea diferitor elemente, dar şi de a îndepărta urmele unor elemente de microcantităţile altor şi de a le concentra în volumul mic al dezolvantului organic, care este insolubil în apă.

În timpurile de faţă intensiv se perfecţionează metodele extractiv-fotometrice, care permit de a uni etapele de separare şi a determinărilor fotometrice a elementelor într-o singură operaţie, deoarece mulţi ioni ai metalelor formează compuşi coloraţi, care pot fi separaţi cu dizolvanţii corespunzători.

Deseori se utilizează şi reextracţia, adică trecerea prin unul sau alt mod a componentului de analizat din faza organică din nou în soluţia apoasă şi după aceeaşi tratare ulterioară, se fotometrează.

Metoda fotometrică de extracţieîn dozarea medicamentelorMetoda fotometrică de extracţie este bazată pe îmbinarea extracţiei compusului de

determinat cu fotometrarea ulterioară a lui.Această metodă este utilizată în analiza amestecurilor compuse, cînd este necesar de a

determina cantităţi mici se substanţă în prezenţa unor cantităţi mai mari de altă substanţă, pentru determinarea impurităţilor în prezenţa componenţilor de bază. La extracţia micilor cantităţi de impurităţi se petrece nu numai extracţia, dar şi concentrarea lor. Deaceea metodele extractiv-fotometrice capătă importanţă majoră în legătură cu determinările micilor cantităţi de impurităţi în compuşi cu înalt grad de puritate, bine utilizate în tehnologia atomară şi de semiconducere.

Metodele extractiv-fotometrice sunt foarte sensibile avînd un temp accelerat de dezvoltare şi cu perspectivă.

În metodele extractiv-fotometrice se utilizează diferite sisteme de extracţie diferite tipuri, alegerea cărora depinde de natura chimică a compusului analizat, componenţei substanţelor dizolvate şi condiţiilor de petrecere a extracţiei.

Pentru evaluarea metodei extractiv – fotometrice sunt înaintate un şir de cerinţe:- determinarea concentraţiei optime a substanţei de analizat în soluţie şi supunerea

acesteia legii Lambert-Beer.- Alegerea corectă a reagentului. În calitate de reagent pot fi utilizaţi diferiţi compuşi

chimici: bromtinol albastru, bromfenol albastru, bromcrezol verde, tropeolin 00, eozin ş.a. Astfel trebuie de obţinut un aşa asociat, dintre substanţa de analizat şi reagent, ca să posede o anumită intensitate a culorii, să se supuie legii Lambert-Beer, să fie stabil şi de dorit să se extragă la o singură extracţie;

- Alegerea corectă a dizolvanţilor. Cei mai utilizaţi în practică ca extragenţi sunt dizolvanţii organici neoxigenaţi – cloroformul, dicloretanul, clorura de metil, benzen ş.a. care după cum se ştie duc la obţinerea unor compuşi nedisociabili.

- Determinarea absorbţiei maxime a ionului asociat, ce va corespunde unei anumite lungimi de undă (λmax);

- Unul din factorii de bază, care influenţează asupra procesului de obţinere a ionului asociat este determinarea precisă a pH-ului soluţiei de analizat. În acest sens se aleg soluţii tampon corespunzătoare, care vor menţine un pH stabil.

- Timpul petrecerii extracţiei. Se îndeplinesc un şir de extracţii, după care se alege timpul optimal de extracţie, în care a fost maximal extras, ionul asociat.

- Alegerea corectă a raporturilor de volume dintre soluţia substanţei de analizat: reagent, solvent sisol. tampon.

Spectrofotometria IR

Absorbanţa în regiunea infraroşu (IR) posedă moleculele, momentele dipole ale cărora se schimba la iritarea mişcărilor vibraţionale a nucleelor. Spectrele IR pot fi primite în diferite stări agregative ale substanţei şi servesc pentru identificarea, analiza cantitativă şi de asemenea pentru determinarea structurii moleculelor.

Determinările se efectuiază la spectrofotometre IR monocromatice şi bicromatice, dotate cu sisteme de dispersie în formă de prisme şi reţele de difracţie.

Cel mai des se foloseşte regiunea spectrală de la 2,5 până la 20mcm (4000 -500cm1).Fiecare spectru infraroşu se caracterizează printr-o serie de benzi de absorbţie, maximele

cărora se determină cu numărul de undă γ sau lungimea undei λ, şi intensitatea maximelor de absorbţie.

Numarul de unda γ, masurată în cm-1, se determinp din relaţia γ =104/ λ, unde λ - lungimea de undă în micrometri (mcm).

De obicei, la înregistrarea spectrului pe axa abciselor se depune în scara liniară valoarea numărului de unda γ (cm-1), pe axa ordonatelor - mărimea Т (în %).

Folosirea spectrelor IR pentru determinarea structurii substanţelor se bazează pe benzile caracteristice de absorbţie (benzile legate de vibraţia grupelor funcţionale sau legăturilor in molecule). Astfel de benzi de absorbţie caracteristice au grupele –OH; -NH2; - NO2; =CO; - С N; etc.

Identificarea substanţei medicamentoase poate fi efectuată prin compararea spectrului IR a substanţei de analizat cu spectrul analog al exemplarului standard sau cu spectrul lui standard. În primul caz spectrele IR se scot la acelaşi aparat în aceleaşi condiţii (starea de agregare a substanţei concentraţia substanţei, viteza de înregistrare, etc.). În cazul doi ne conducem strict de condiţiile aduse pentru spectrul standard.

De obicei, se folosesc spectrele IR, scoase de pe comprimate de KBr sau din paste în ulei de vazelină.

Suprapunerea spectrelor IR se recomandă de început de la analiza benzelor caracteristice, care de obicei se văd bine pe spectre, şi doar la corespunderea lor se suprapun cu regiunea joasă.

Pentru regiunea joasă în intervalul 1350-400cm-1 sunt caracteristice un set de benzi specifice, numite regiunea "amprentelor degetare".

Corespunderea completă a benzilor de absorbţie în spectrul IR denotă despre identitatea substanţei. Modificările polimorfe ale unei şi aceleaşi substanţe pot da spectre diferite. În cazul dat pentru controlul identităţii se suprapun spectrele soluţiilor lor sau dizolvând fiecare substanţă în acelaşi solvent, se evaporă solventul şi se compară spectrele rezidurilor solide.

De rând cu aranjarea benzilor de absorbţie, о caracteristica esenţială a substanţei este intensitatea benzilor de absorbţie, care poate fi caracterizata în spectre de mărimea indecelui de absorbţie (H) sau marimea intensităţii integrate de absorbţie (A), care este egală cu suprafaţa înconjurată a curbei de absorbţie.

Intensitatea de absorbţie poate fi folosită pentru determinarea structurii substanţei şi analizei cantitative.

Exemplu de analiză spectrală IR: Spectrele IR ale difeturului şi profeturului, determinate la spectrofotometrul “Specord – 75”, prin metoda

suspensiei în ulei de vaselină (circa 0,02 g de substanţe s-au triturat cu ulei de vazelină). Domeniul studiat este cuprins între 4000 şi 400 cm-1 (fig. 7, 8.).

Figura 7. Spectrul IR al profeturului

Figura 8. Spectrul IR al difeturului

Caracteristica spectrelor IR determinate s-a efectuat în baza datelor bibliografice.Pentru analiză a fost aleasă preponderent, aşa numita “zonă a amprentelor degetale”, unde substanţele

manifestă o caracteristică spectrală individuală şi caracterul spectrului se schimbă chiar şi la modificări ne esenţiale ale structurii.

Comune pentru ambele substanţe sunt benzile de absorbţie de intensitate slabă sub forma unor coturi la 1280 – 900 cm-1 , caracteristice vibraţiilor de valenţă a grupării P – O – C. Benzile de absorbţie în jurul la 1050 cm -1

se datorează vibraţiilor de valenţă autonome a unor fragmente din această grupare ( P – O – şi C – O ). Gruparea –C – O pentru difetur are două benzi de absorbţie la 1040–1050 cm -1, iar profeturul numai una la 1050 cm-1. Prezenţa benzilor simetrice şi asimetrice în regiunea 1035 cm-1 este condiţionată de prezenţa grupării O – (P = O) – O. Pentru difetur este caracteristică o bandă de intensitate medie la 1165 cm -1 şi un cot la 1260 cm-1, care sunt atribuite grupării P – O – C2H5. Pentru profetur este caracteristică o bandă de intensitate medie la 1130 cm-1, cauzată de gruparea – CH – O – P . Ambele substanţe în regiunea 975 – 1250 cm -1 manifestă benzi puternice de absorbţie, condiţionate de gruparea P – OH.

În ambele spectre la 3220 cm-1 apar benzi de intensitate slabă, care sunt caracteristice vibraţiilor de valenţă a grupării N – H. Vibraţiei –C – C la difetur îi este caracteristică o bandă intensă de absorbţie la 1000 cm -1, iar la profetur o bandă de o intensitate mai slabă la1010 cm-1.

Vibraţiile de deformare a grupelor – NH2 se manifestă în regiunea 1680 – 1500 cm-1.Benzile de absorbţie a vibraţiilor de valenţă pentru grupa C – N se află la 1040 cm -1 în spectrul difeturului

şi la 1050 cm-1 pentru profetur.Prezenţa benzilor de absorbţie la 900 – 670 cm-1 de o intensitate slabă este generată de vibraţiile de

deformare şi de valenţă a grupării –C-H. Benzile de intensitate slabă de la 550 –580 cm -1 le atribuim vibraţiilor de valenţa a grupării –C-S, iar benzile slab intensive de la 1430 –1480 cm-1, se datorează vibraţiilor de deformaţie a grupei –CH3 .

Benzile de absorbţie din regiunea 580 – 490 cm-1 sunt atribuite schimbării unghiurilor legăturilor C – S –C şi N – C – N .

Frecvenţele caracteristice pentru difetur şi profetur în spectrele IR sunt redate în tab.5.Tabelul 5

Frecvenţele caracteristice pentru difetur şi profetur în spectrele IR

SubstanţaMaxime, cauzate de grupele, cm-1

P-O-C; P-O; P-OH

NH2+ NH

C=NC-C, C=O

- CH- CH3

C-S

S-etilizotiuroniu dietilfosfat

1202, 1165, 1240, 1105, 1280, 1035

32201680

10401050, 10001395

900, 670,1430

550, 580

Izopropilfosfitizopropilizotiuroniu

1105, 11301260, 975,1035

32201680

10501010, 1380

950, 600,1450

560, 570

Fototurbidimetria – este o metodă bazată pe măsurarea intensităţii luminii absorbite de către o suspensie microdispersă şi Fotonefelometria – este bazată pe măsurarea intensităţii luminii dispersate de particulele substanţei analizate. Ambele metode se utilizează pentru dozarea amestecurilor medicamentoase, care formează cu diferiţi reagenţi suspensii fine. Preventiv se determină dependenţa intensităţii absorbţiei (sau dispersiei) luminii de concentraţie în soluţia analizată. Metodele de calcul sunt ca şi în metoda fotocolorimetrică.

Metode bazate pe emisie de razeSpectrometria atomică de absorbţie se bazează pe absorbţia de către atomi a

radiaţiei cu frcvenţă egală cu cea a tranzacţiei de rezonanţă. Emisia provine de la o lampă cu catod gol, trece prin flacără în care este pulverizată proba, trece prin fisura

monocromatorului. Linia de rezonanţă emisă din spectrul elementului determinat se măsoară prin metode fotoelectrică. Se stabileşte dependenţa dintre micşorarea intensităţii de emisie şi concentraţia substanţei.

Metodele de fluorescenţă se bazează pe proprietatea substanţelor de a poseda fluorescenţă proprie sau în urma unor reacţii chimice, a proceselor de solvoliză, disociere. Fluorimetria se utilizează nu numai pentru identificare, dar şi pentru determinarea unor cantităţi mici de substanţă, deoarece intensitatea fluorescenţei este în dependenţă liniară de concentraţie. Această dependenţă se păstrează la pentru excitaţii cuantice stabile şi intensitatea luminii de excitare pentru concentraţii mici de substanţă. În cazul concentraţiilor mari această dependenţă nu se respectă. Identificarea se petrece după intensitatea culorii luminii, specifice pentru substanţele fluorescente. Spectrul este format din benzi late de emisie (de la 100 la 200 nm). Dozarea se petrece la spectrofluorimetre. Calcularea concentraţiei se face după curba de calibrare. Metoda este foarte sensibilă.

Metode magnetice

Rezonanţa magnetică nucleară( RMN)

Metoda rezonanţei magnetice nucleare (RMN) este o metodă de analiză, bazată pe proprietăţile magnetice ale nucleelor atomilor. Modul de manifestare a acestei însuşiri este influenţat de ambianţa chimică, în care se află atomii respectivi, putând oferi informaţii cu privire la structura compusului în care sînt înglobaţi atomii, ale căror nuclee sînt implicate în fenomenele de magnetizare. RMN oferă informaţii de o inestimabilă valoare analitică cu privire la atomii acestor elemente, punând la dispoziţie date complexe şi directe cu privire la alcătuirea scheletului de atomi de carbon, hidrogen, fosfor, azot, oxigen şi influenţa reciprocă a lor.

Spectrul RMN prezintă o totalitate de semnale, înregistrate pe spectrogramă. Spectroscopia de masă este o metodă, ce permite determinarea masei ionilor,

moleculelor ionizate sau a fragmentelor de molecule după devierile în câmpurile magnetice sau electrice, sau după energia cinetică. Ionizarea moleculelor are loc în rzultatul acţiunii unui flux de electroni. Intensitatea picului în spectrul de masă este proporţional numărului de ion formaţi. Componenţa şi numerele de masă a ionilor caracteristici permit determinarea apartenenţei compusului studiat către o clasă anumită de compuşi, permite identificarea acestuia. Spectroscopia de masă este o metodă informativă şi sensibilă.

Metode electrochimice

Potenţiometria este o metodă bazată pe măsurarea potenţialului apărut între soluţia analizată şi electrodul scufundat în ea. În analiza farmaceutică se utilizează pe larg titrarea potenţiometrică. Aceasta se bazează pe determinarea volumului echivalent de soluţie titrantă prin măsurarea forţei electromotoare apărute în urma diferenţei de potenţial între electrodul indicator şi cel de comparare, scufundaţi în soluţia analizată.

Metoda potenţiometrică este folosită la determinarea pH-ului soluţiilor şi la determinarea concentraţiilor unor ioni. Avantajele determinării pH-ului soluţiilor prin metoda potenţiometrică în comparaţie cu cea colorimetrică se lămuresc prin posibilitatea titrării unor soluţii colorate, a amestecurilor de mai multe substanţe în solvenţi apoşi şi anhidri. Metoda potenţiometrică poate fi folosită în procese de titrare cu diferite mecanisme: oxido-reducere, neutralizare, sedimentare. Măsurarea forţei electromotoare se execută la potenţiometre. Titrantul este adăugat uniform în cantităţi egale. În punctul de echivalenţă se petrece o variaţie bruscă de potenţial. Rezultatel titrării se prezintă grafic prin indicarea punctului de echivalenţă pe curba de titrare, sau prin calcule.

Ionometria se bazează pe determinarea depenenţei dintre forţa electromotoare a unei pile galvanice ionselective şi concentraţia ionului analizat. Metoda este sensibilă, reproductivă, nu

necesită utilaj şi reagenţi speciali. Se utilizează la determinarea ionilor de sodiu, potasiu, halogeni în amestecuri complexe, inclusiv în forme farmaceutice.

Polarografia este bazată pe măsurarea puterii curentului electric apărut la electrooxidarea sau electroreducerea substanţelor analizate. Dizolvantul este apa, solvenţii organici sau mixti. Electroliza se petrece în celula polarografică, ce constă din electrolizer, punte salină şi doi microelectrozi: electrod picătură de mercur şi un electrod indicator. Pentru identificare se utilizează valoarea potenţialului semiundei, iar pentru dozare – înălţimea undei (măsurarea intensităţii curentului de difizie limită). Analiza cantitativă se face în baza curbelor de calibrare cu utilizarea soluţiilor standard de referinţă.

Metode termice de analizăMetodel termice se bazează pe schimbările apărute la încălzire substanţei în funcţie de

natura substanţei, temperatură, condiţii de încălzire. In procesul de incălzire se petrec schimbări polimorfe, înlăturarea apei absorbite şi a celei de cristalizare, sublimarea, topirea, fierberea, descompunerea. Procesul de descompunere este urmat de transformări chimice, în urma cărora se petrec variaţii termice şi eliminări de gaze. Aceste procese stau la baza termografiei – aprecierea stabilităţii termice după temperatura efectului termic rezultat din destrucţia substanţei.

Analiza termică presupune înregistrarea exactă a stării de echilibru dintre faza cristalină şi lichidă a substanţei la încălzire sau răcire lentă. O interpretare mai reuşită manifestă analiza termică diferenţiată, bazată pe înregistrarea variaţiei energiei în funcţie de temperatură. Derivatografia prezintă o variaţie a acestei metode şi constă în înregistrare variaţiilor de temperatură în urma descompunerii, topirii, dehidratării şi a altor procese ce se petrec la încălzire. Metodele termice au o întrebuinţare destul de largă, în special la studierea stabilităţii substanţelor.

Metode de separareÎn analiza farmaceuticcă a amestecurilor multicomponente se utilizează extracţia, metodele

cromatografice, electroforezul. Extracţia este o metodă de separare, bazat pe folosirea unui extragent ce nu se amestecă cu

faza iniţială, se separă uşor de ea şi de componentele extrase. Deosebim extracţii din faza solidă şi din faza lichidă. Extracţia poate fi unică şi multiplă şi este folosită pe larg în analiza formelor farmaceutice multicomponente. În cuplaj cu fotometria este folosită în metoda fotocolorimetrică pe bază de extracţie.

Metode cromatografice de analizăCromatografia este o parte distinctă, un domeniu vast al metodelor de analiză. Metodele

cromatografice se numără printre cele mai eficiente, mai selective şi mai sensibile metode de separare şi de detecţie. Prin cuplarea lor cu detectori automatizaţi, metodele cromatografice pot fi utilizate şi la determinarea cantitativă a analiţilor separaţi.

Cromatografia pe strat subţireAparatură Plăci cromatografice din sticlă sau din alte materiale, de dimensiuni diferite,

cu lungimea, de obicei, de 20 cm şi lăţimea variabilă, pe care se aplică un strat subţire de adsorbant de puritate cromatogra-fică (silicagel, kieselgur, celuloză microcristalină, oxid de aluminiu etc), la care se pot adăuga lianţi (sulfat de calciu, amidon, carboximetilce-luloză etc.) sau agenţi fluorescenţi.

Vase cromatografice din sticlă, cu posibilitatea de închidere etanşă, de dimensiuni convenabile, pentru a asigura menţinerea plăcilor în poziţie aproape verticală.

Micropipete, microseringi sau alte dispozitive.Prepararea plăcilor cromatografice. Se prepară o suspensie omogenă din adsorbant şi

apă în proporţie de 1:2 m/V, dacă nu se prevede altfel în monografia respectivă sau de către producătorul adsorbantului. Suspensia obţinută se aplică pe plăci, în prealabil bine curăţate, cu ajutorul unui dispozitiv, într-un strat uniform de 0,25 mm grosime. Plăcile cromatografice se

usucă la aer timp de 30 min (silicagel G, silicagel GF254 şi kieselgur G) sau cel puţin timp de 2 h (silicagel H şi silicagel HF^), apoi, în etuvă, la 105 — 110 °Q (silicagel G, silicagel GF2g4 şi kieselgur G) sau la 120 °0 (silicagel H şi silicagel HF254) timp de 1 h. Se recomandă îndepărtarea unei fîşii de 2 — 5 mm adsorbant de-a lungul marginilor verticale ale plăcii. Plăcile cromatografice se păstrează în exsicator cu clorură de calciu anhidră. Dacă sînt folosite după mai mult de 3 zile de la preparare, plăcile cromatografice se reactivează în etuvă, conform prevede-rilor anterioare, sau, după caz, conform prevederilor din monografia respectivă. Se pot folosi şi plăci realizate industrial.

Tehnica de lucru. Dacă nu se prevede altfel, înaintea determinării cromatografice respective, vasul cromatografie se saturează cu vaporiivelopantului prin următorul procedeu: se căptuşesc cu hîrtie de filtru trei pereţi ai vasului şi se introduce developantul, astfel încît acesta să formeze, de obicei, un strat cu grosimea de 10 mm, se acoperă vasul şi se lasă, dacă nu se prevede altfel, timp de 30 min pentru saturare.Saturarea vasului cromatografic şi determinarea cromatografică se efectuează la o temperatură cuprinsă între 20 °0 şi 25 °0. O diferenţă de temperatură între pereţii vasului cromatografic conduce la perturbări ale procesului de migrare în stratul adsorbant. în cazul substanţelor fo-tosensibile, developarea trebuie efectuată ferit de lumină.în cazul în care faza staţionară este formată dintr-un adsorbant impregnat cu un lichid care îmbibă adsorbantul, înainte de aplicarea soluţiilor-probă şi a soluţiilor-etalon pe placa cromatografică, aceasta este introdusă într-un vas cromatografic în care se află un strat cu grosimea de aproximativ 10 mm din lichidul de impregnare (eventual diluat cu un solvent volatil, dacă se prevede astfel în monografia respectivă) şi se lasă pînă cînd acesta a parcurs distanţa prevăzută în monografia respectivă.

Natura adsorbantului, solventul sau amestecul de solvenţi care constituie developantul (în mililitri), modul de preparare al soluţiilor de aplicat (probă, etalon), volumele aplicate pe placa cromatografică şi distanţa parcursă de developant sînt prevăzute în monografia respectivă.Linia de start trebuie situată la o distanţă de 2 cm de marginea plăcii. Distanţa dintre două puncte de aplicare a soluţiilor trebuie să fie de cel puţin 1,5 cm, distanţa dintre punctele marginale şi laturile plăcii trebuie să fie de cel puţin 2 cm.

Soluţiile se aplică pe placa cromatografică în pete circulare, cu diametrul de 2 — 6 mm, sau în benzi, conform prevederilor din monografia respectivă. Dacă este cazul, soluţia se aplică în fracţiuni, aşteptând de fiecare dată evaporarea solventului, eventual cu ajutorul unui curent moderat de aer. După evaporarea solventului, placa cromatografică se introduce în vasul cromatografic cu developant, pe cît posibil în poziţie verticală. Petele de pe linia de start nu trebuie să atingă suprafaţa stratului de developant. După ce developantul a parcurs distanţa prevăzută, de obicei 10 — 15 cm, placa cromatografică se scoate din vasul cromatografic, se usucă şi se pun în evidenţă petele, conform prevederilor din monografia respectivă.

De obicei, punerea în evidenţă a petelor de pe cromatogramă se efectuează prin examinarea acestora ca atare sau după tratare cu reactivi potriviţi, în lumina vizibilă sau în lumina ultravioletă la 254 nm sau la 366 nm.

Pentru identificarea substanţelor, se compară pe aceeaşi cromatogramă valoarea Rf şi culoarea sau fluorescenta petei obţinute cu soluţia-probă, cu valoarea Rf şi culoarea sau fluorescenta petei obţinute cu soluţia-etalon; cele două pete trebuie să fie asemănătoare.Valoarea Rf a unei substanţe este Rf = a / bîn care :a = distanţa parcursă de substanţă de la punctul de aplicare al soluţiei pînâ la centrul petei (în centimetri) ; b = distanţa parcursă de developant de la punctul de aplicare aî soluţiei pînă la frontul developantului, trecînd prin centrul petei (în centimetri). Identificarea unei substanţe se efectuează, în anumite cazuri, faţă de o substanţă de referinţă, cu ajutorul valorii Rf.

Compararea vizuală a dimensiunii petelor şi a intensităţii coloraţiei sau fluorescentei se foloseşte pentru evaluarea semicantitativă a impurităţilor.

Dozarea substanţelor separate pe cromatogramă se efectuează, după răzuirea petelor respective şi eluarea substanţelor de pe adsorbant cu un solvent potrivit, prin spectrofotometrie sau direct pe placă, de obicei, prin densitometrie.Adsorbanţii, lianţii şi solvenţii folosiţi trebuie să fie de puritate cromatografică.

Figura 9Placă cu strat subţire (a), cameră sandwich (b) şi camera de developare cu placa şi

cuva cu faza mobilă (c)

Alegerea fazelor mobile pentru cromatografia pe strat subţire trebuie să ţină seama de aceleaşi reguli ca şi în cazul cromatografiei pe coloană. Timpul de developare este de 10-60 min, deci mai mic decît pe hîrtie şi mai ales pe coloană, iar reproductibilitatea este mai mare. Mărimea probei ce se aplică cu microseringi Hamilton, cu micropipete automate cu memorie sau cu simple tuburi capilare gradate în 5, 10, 25, 100 μl, este de 10-100 μg/spot, în 1-10 μl soluţie 1%. Diametrul spotului unei probe nu trebuie să fie mai mare de 5 mm, dar nici mai mic de 2 mm.

Pentru detecţia spoturilor incolore sau nefluorescente, acestea se expun acţiunii vaporilor de iod care reacţionează cu componenţii separaţi prin developare, dînd compuşi coloraţi. Se pot utiliza plăci gata preparate al căror strat subţire conţine un colorant fluorescent, spoturile datorate analiţilor apărînd prin expunerea plăcilor la radiaţii UV, sub forma unor pete de culoare închisă, nefluorescente.

Detecţia compuşilor organici se poate face şi prin pulverizarea cu acid sulfic a plăcii, urmată de încălzire. Se pot pulveriza de asemenea diverşi reactivi de culoare sau se pot răzui spoturile, iar după eluţie să se facă măsurătorile necesare prin metode instrumentale adecvate. Prin urmare, în procedeele cromatografice pe strat subţire trebuie să se parcurgă mai multe etape, după cum urmează:

- tratamentul pregătitor, deci activarea stratului subţire;- aplicarea probei şi a soluţiilor de standarde;- developarea care produce separarea propriu zisă (unidimensională şi/sau

bidimensională);- revelarea sau vizualizarea spoturilor de analiţi;- interpretarea rezultatelor analitice, atît pentru detecţie, cît şi pentru determinările

cantitative.

a)

placaCSS

bac fazămobilă

b) c)

clemă

Componenţii se dispun de jos în sus sub forma unor spoturi. Pentru o separare mai netă a componenţilor se poate face şi o developare bidimensională, una pe înălţime cu o anumită fază mobilă (a) şi apoi pe orizontală (b), cu o altă fază mobilă (de fapt şi în acest caz developarea este pe verticală, deoarece se roteşte placa cu 90˚, figura ).

Pentru determinări cantitative se utilizează un fotodensitometru care măsoară densitatea optică a spoturilor, parametru care este proporţional cu concentraţia fiecărui analit. Se poate măsura fluorescenţa sau se poate măsura transmiţia fiecărui analit. Se poate măsura fluorescenţa sau se poate măsura transmiţia sau lumina reflectă. Instrumentele moderne înregistrează spectrul complet al substanţei, iar cele cu detector cu diode în serie pot scana placa cu lungimi de undă multiple.

Există şi tehnici cromatografice pe strat subţire de înaltă performanţă, (HPTLC) care execută pe straturi subţiri formate din particule foarte fine de suport, cînd separarea este mai rapidă şi mai eficientă pe probe mai mici de substanţe.

-Figura 10

Developarea unidimensională (a), bidimensională (b) şi calcularea Rf (c)

a)

b) (c)

Cromatografia în fază gazoasă Cromatografia în fază gazoasă (CG) este o tehnică foarte răspândită, primele ei aplicaţii

datând de la începutul anilor 1940, cu aplicabilitate în separarea fracţiunilor uşoare în rafinăriile petroliere. Dezvoltarea sa ulterioară s-a datorat unor avantaje pe care le prezintă:• sensibilitate mare• aplicabilitate pe scară largă• elaborarea rapidă a unei proceduri analitice• posibilitatea automatizării procesului analitic

front eluent

start

H2H1

H1

H2

H1 = distanţa parcursă de analitH2 = distanţa parcursă de solvent (faza mobilă)t1 = timpul necesar pentru eluarea analitului

t2 = timpul necesar pentru ca eluentul să ajungă la front

Rf = 1

Rf =t1

t2

1

CG este o variantă a cromatografiei pe coloană în care separarea componentelor dintr-un amestec complex se realizează între o fază mobilă gazoasă şi o fază staţionarălichidă (cromatografie gaz-lichid, CGL) sau solidă (cromatografie gaz-solid, CGS).în CGL faza staţionară este un suport solid inert, ce poate fi chiar peretele coloanei cromatografice, impregnat cu un lichid. Cromatografia gaz-solid se realizează cu faze staţionare solide poroase de tipul carbon - grafit, silicagel sau alumină.Tehnica cromatografiei de gaze

Un gaz-cromatograf cuprinde schematic (figura 2.3.35) trei module specifice:• un injector• coloană• un detector

Faza mobilă care antrenează proba în coloană este un gaz numit graz vector. Debitul controlat cu precizie permite o mare repetabilitate a timpilor de retentie.

Figura 11. Schema unui gaz cromatografAnaliza începe în momentul în care o cantitate foarte mică din proba de analizat este

introdusă sub formă lichidă sau gazoasă în injector care are un rol dublu: transformarea probei probei lichidă (cromatografie gaz-lichid, CGL) sau solidă (cromatografie gaz-solid, CGS).

În CGL faza staţionară este un suport solid inert, ce poate fi chiar peretele coloanei cromatografice, impregnat cu un lichid. Cromatografia gaz-solid se realizează cu faze staţionare solide poroase de tipul carbon - grafit, silicagel sau alumină. Coloana este plasată într-o incintă cu temperatură reglabilă. Moleculele componente ale probei, ajungând în contact cu f a staţionară din coloană, vor interacţiona în funcţie de tăria forţelor ce se stabilesc între componente şi adsorbanţi (CGS) sau în funcţie de repartiţia lor între faza mobilă şi lichidul staţionar (CGL).

Viteza de deplasare a componentelor de-a lungul coloanei este diferită, fapt care duce la separarea şi eluarea lor din coloană într-o anumită ordine. La ieşirea din coloană componentele eluate succesiv de gazul vector sunt decelate de un detector care p va sesiza proprietăţile ce deosebesc componentele de gazul vector şi produc un semnal care se înregistrează şi care este apoi transformat în cromatogramă. Vârful cromatografic sau „picul" corespunde componentului separat în coloană şi trecut prin detector iar înălţimea lui este proporţională cu concentraţia acestuia în fază gazoasă, întocmai ca la cromatografia de lichide pe coloană.

În gaz-cromatografie se defineşte, de asemenea, „linia de bază a cromatogramei", linia trasată la baza ei atunci când, în condiţii stabilite de lucru, din coloană iese numai gazul vector, fără componente.în cromatografia în fază gazoasă, există patru parametri operaţionali pentru o fază staţionară dată:• lungimea coloanei L• viteza fazei mobile u (care condiţionează numărul de talere teoretice)

• temperatura în coloană T• raportul fazelor (care condiţionează k")

Aparatul permite reglarea temperaturii şi a vitezei fazei mobile, putându-se acţiona astfel asupra eficacităţii şi a factorilor de retenţie.A. Gazul vector

Se utilizează ca fază mobilă, cel mai adesea, unul din gazele vectoare: heliu (He), azot (N2), hidrogen (H2), fie provenind din cilindri sub presiune, fie obţinute pe loc pornindde la un generator de gaz (N2, H2) care are şi avantajul de a furniza un gaz foarte pur. Mai rar se utilizează Ar, Ne.

Gazul vector trebuie să fie lipsit de urme de hidrocarburi, de vapori de apă sau de oxigen, prezenţa acestora reducând sensibilitatea unor detectori. Dacă gazul vector are provenienţă industrială, este indicată ataşarea unui filtru dublu (deshidratant şi reducător) la intrarea acestuia în injector.

Natura gazului vector nu modifică într-o manieră semnificativă valorile coeficienţilor de distribuţie a compuşilor analizaţi datorită absenţei interacţiunilor între gaz şi solut, temperatura este singurul factor de modificare important.

Vâscozitatea şi viteza gazului într-o coloană influenţează dispersia compuşilor în fază staţionară şi difuzia acestora în fază mobilă (vezi curba van Deemter), prin urmare acţionează asupra parametrilor de efidacitate N şi asupra sensibilităţii detecţiei (figura 2.3.36). Curbele tipice van Deemter demonstrează că dintre cele 3 gaze studiate, hidrogenul este cel care permite separarea cea mai rapidă. Se constată, de asemenea, o creştere a vâscozităţii cu temperatura, heliul fiind mai vâscos decât azotul la aceeaşi temperatură.

În cromatografia de gaze, faza mobilă fiind compresibilă, debitul măsurat la ieşirea din coloană trebuie corectat prin factorul de corecţie de compresie J care ţine cont de suprapresiunea în partea de sus a coloanei.

Dacă pe cromatogramă apare un pic datorat unui compus nereţinut, este posibilă calcularea vitezei medii de înaintare a gazului vector în coloană, u. Pe de altă parte adaptând un debitmetru cu bulă de săpun la ieşirea din coloană, cunoscându-i diametrul se poate deduce viteza gazului vector u0 la ieşirea din aparat, la presiunea atmosferică Do- Raportul între cele două viteze este egal cu J, factorul de compresie, raportat la presiunea relativă p/p0 (p presiunea în capul coloanei):

B. Introducerea probei şi camera de injectareProba sub formă de soluţie, de un volum foarte mic (de exemplu, 0,5 \i\), este introdusă în

aparat cu ajutorul unei nicroseringi existente sub forma a numeroase modele adaptate diverselor

injectoare şi coloane. Pentru probele gazoase se utilizează injectoare cu bucle asemănătoare celor din cromatografia de lichide.

Injectorul este poarta de intrare a probei în cromatograf având în acelaşi timp şi alte funcţii: vaporizează şi antreneazi amestecul probă - gaz vector în capul coloanei. Caracteristicili njectoarelor ca şi modul de injectare diferă în funcţie de coloanele cu care sunt asociate. Calitatea separărilor depind de această fază a analizei.

C. Incinta termostatatăGaz-cromatograful este dotat cu o incintă încălzită, . termostatabilă, cu

dimensiuni adecvate pentru instalarea injectorului, coloanei şi detectorului.D. Detectorii Se subîmpart în două clase:

o universali - sensibili practic la toate componentele eluateo specifici - sensibili numai la un tip particular de molecule, grupări funcţionale sau

legături chimiceLa baza detecţiei stă, în principiu, orice proprietate care deosebeşte componenta de

detectat de eluent, răspunsul depinzând de concentraţia molară sau masică a solutului în gazul vector. După modul în care înregistrează răspunsul se disting: detectori diferenţiali - indică concentraţia compusului în eluent în momentul intrării acestuia în detector detectori integrali - indică concentraţia compusului în eluent la momentul tR

Detector de conductibilitate termică. Detectorul de conductibilitate termică sau catarometru este un detector universal care se bazează pe măsurarea diferenţei de conductibilitate termică între eluentul care conţine componenţii de analizat şi eluentul pur (H2, N2, He). Este un detector cu sensibilitate medie.

Cromatografia lichidă de înaltă presiune (HPLC)Cromatografia lichidă de înaltă presiune (HPLC) se deosebeşte de cromatografia de gaze

prin utilizarea în calitate de fază mobilă a unui lichid, care trece prin coloana umplută cu un adsorbant solid cu o viteză mare în urma uneei presiuni aplicate. HPLC permite separarea amestecurilor multicomponente. Metoda este selectivă şi sensibilă, rapidă şi reproductivă.

Identificarea medicamentelor se face după timpul de retenţie a fiecărui component. Dozarea se efectuează după aria picului, care este proporţională cu cantitatea de medicament în probă.

Imaginea unui cromatograf de lichide

Figura 12. Schema de lucru a unui cromatograf de lichide

Exemplu de utilizare a metodei HPLCMetoda HPLC de dozare a difeturişui şi profeturului

Metoda este bazată pe folosirea în calitate de reagent pentru formarea perechilor de ioni a anionilor anorganici cu dimensiuni mari, de exemplu percloratul, în concentraţii destul de mari (circa 0,1 M). Folosirea în acelaşi timp unei coloane scurte a permis elaborarea unei metode expres pentru determinarea compuşilor nominalizaţi din grupul alchilizotiuroniului: timpul de echilibrare a coloanei cu faza mobilă constituie 5-10 min; durata eluării unei probe la analiza difeturului este de 2,5 min., a profeturului – 4,5 min.

Condiţiile separării cromatografice: cromatograf Jasco seria 1500, dotat cu detector UV cu lungime de undă variabilă; coloana Hypersil BDS C18, 4x75 mm, 3 μm; lungimea de undă a detectorului 222 nm; faza mobilă: sol perclorat de sodiu 0,1M, ajustată până la pH 3,0-3,3 cu acid o-fosforic : acetonitril (96 : 4) debitul 1 ml/min; temperatura coloanei 30C.

În fig. 12. este redat un exemplu de cromatogramă a amestecului model. Identificarea

Figura 12. Cromatograma soluţiei de calibrare, cu conţinut de difetur (1) şi profetur (2) a câte 6,25

mg/l.

compuşilor determinaţi se face prin comparare cu mostrele standard după timpul de retenţie a picurilor cromatografice corespunzătoare.

Astfel, difeturul manifestă un pic, corespunzător cationului de etilizotiuroniu. Liniaritatea curbei de calibrare se păstrează pentru concentraţiile de până la 100 mg/l (fig. 13). Pe cromatograma profeturului, în afară de picul de bază a substanţei active, a fost obţinut încă un pic, care posedă un timp de retenţie, analogic cu cel al difeturului. Acest fapt ne permite să concluzionăm, că profeturul conţine impurităţi de difetur (fig. 2.14.).

În urma cercetărilor efectuate şi rezultatelor obţinute se propun următoarele metodele de determinare cantitativă a difeturului şi profeturului în substanţe, soluţiei difetur 10%,

comprimatelor filmate cu difetur şi a impurităţii de săruri de etilizotiuroniu în profetur. Pregătirea soluţiilor standard. Se cântăresc 0,05-0,1 g (masă exactă) de mostră standard a compusului

determinat (corespunzător difetur sau profetur), se pun într-un balon cotat de 50 ml, se dizolvă în 30 ml apă şi se aduce până la cotă cu acelaşi solvent (soluţia A). 0,5 ml soluţie obţinută se transferă în alt balon cotat de 50 ml şi se aduce până la cotă cu faza mobilă (soluţia B). Se cromatografiază 20 μl de soluţie în condiţiile indicate mai sus.

Determinarea cantitativă a principiilor de bază în substanţele difetur şi profetur şi a impurităţii de săruri de etilizotiuroniu în profetur. 0,05-0,1g (masă exactă) de substanţă cercetată se prepară analogic mostrei standard şi se injectează în cromatograf proba în volum de 20 μl. La analiza substanţei profetur se cromatografiază şi soluţia standard de difetur pentru determinarea impurităţii de etilizotiuroniu.

Conţinutul substanţei de bază X % în compuşii analizaţi, recalculat pentru substanţă uscată se calculează conform relaţiei:

în care: Sp şi Sst – ariile picurilor substanţelor analizate pe cromatogramele probei cercetate şi a soluţiei standard; mp şi mst – masele luate pentru analiză a substanţei analizate şi a mostrei standard, g; up şi ust – umiditatea substanţei analizate şi a mostrei standard, %.Conţinutul impurităţii de săruri de etilizotiuroniu, recalculat pentru difetur în substanţa

profetur se determină conform aceleaşi relaţii, folosind în calitate de standard soluţia de difetur şi introducând în calitate de Sp aria picului impurităţii de pe cromatograma profeturului .

Figura 2.14. Cromatograma soluţiei de profetur (2) cu conţinut de săruri de etilizotiuroniu (1) –

2,1% recalculat pentru difetur.Figura.13. Curba de calibrare pentru metoda HPLC de determinare a difeturului şi profeturului.

PARTEA PRACTICĂProblema 1. Să se efectueze dozarea medicamentelor prin metode fizico-chimice conform

tehnicilor de lucru :

Dozarea Izoniazidei din comprimate 0,1 şi 0,3 gDozare. Aproximativ 0,1 g (probă exactă) de pulbere triturată de comprimate cu doza

0,lg şi 0,05g pentru doza de 0,3 g se trece într-un balon cotat cu capacitatea de 100 ml, se dizolvă în apă purificată, apoi se completează cu acelaşi solvent până la cotă, se agită.

1 ml de soluţie obţinută se trece într-un balon cotat cu capacitatea de 50 ml, se adaugă 1,5 ml de soluţie de acid clorhidric 0,1 M, se aduce volumul soluţiei cu apă până la cotă şi se agită minuţios.

Se citeşte absorbanta soluţiei obţinute la spectrofotometru la lungimea de undă 266 nm în cuva cu grosimea stratului 10 mm, utilizînd în calitate de soluţie de referinţă apa, ce conţine 3% de soluţie de acid clorhidric 0,1 M.

Paralel se citeşte absorbanta soluţiei standard de izoniazidă.Cantitatea de izoniazidă (X) într-un comprimat în grame se calculă după formula:

Ai - absorbanta soluţiei analizate; Ao - absorbanta soluţiei standard de izoniazidă; m - masa probei de cercetat, g;m0 - masa izoniazidei standard în g, folosită pentru prepararea soluţiei standard; b - masa medie a unui comprimat, în g.Conţinutul C6H7N30 (izoniazidă), trebuie să fie corespunzător 0,095g - 0,105g sau 0,285g

- 0,315g, recalculat la masa medie a unui comprimat.Adnotare

.Prepararea soluţiei standard de izoniazidă. Circa 0,10 g (proba exactă) de izoniazidă (Ph. Eur., FR X p. 558 ) se trec într-un balon cotat cu capacitatea 100 ml, se dizolvă în 60 ml apă, se completează volumul

soluţiei cu apă până la cotă şi se agită. 1 ml de soluţie obţinută se trece într-un balon cotat cu capacitatea 100 ml, se adaugă 3 ml soluţie de acid clorhidric 0,1 M, se completează soluţia cu apă până la cotă şi se amestecă. Soluţia se foloseşte proaspăt preparată.

Pregătirea apei, care conţine 3% de soluţie de acid clorhidric 0,1 M.3 ml soluţie de acid clorhidric 0,1 M se trec într-un balon cotat cu capacitatea 100 ml , se completează

volumul soluţiei cu apă pînă la cotă şi se amestecă. Soluţia se pregăteşte proaspăt preparată.

Determiarea cantitatiă a Piridoxin hidroclorură1 ml din preparat se aduce intr-un balon cotat 50 ml cu apă purificată (Soluţia A). În alte trei colbe cotate de 50 ml se pune: I colbă 5 ml soluţia A; II colbă 5 ml soluţie standard de piridoxină hidroclorură în III colbă 5 ml apă. În toate trei se adaugă 2,5 ml soluţie de clorură fierică (III) -2,7%, peste 5 min.se aduce cu apă purificată pînă la cotă. Se măsoară absorbanţa soluţiilor la 455 nm , în calitate de soluţie de compensare Soluţia din colba III. Conţinutul piridoxinei hidroclorură în 1ml reparat se calculează conform formulei

D1x 50 x mX=----------------------

D2xVx200

D1 densitatea optică a soluţiei de analizat.D2 Densitatea optică a soluţiei Standard de piridoxină hidroclorură.V- volumul de soluţie piridoxin hidroclorură luat pentru analiză.Conţinutul C8H11NO3*HCl în 1ml preparat trebuie să fie nu mai puţin 0,0485 nu mai mult 0,0515g.Pregătirea soluţiei standard de piridoxină hidroclorură.0,2 g masă exactă piridoxină hidroclorură standard se dizolvă cu apă purificată într-o colbă cotată 200 ml.1ml solutie standard conţine 0,001 g piridoxina hidroclorură. Soluţia este valabila 1 lună.

Pregătirea soluţiei de clorură fierică(III) 2.7%. 2,7 g masă exactă FeCl3 se adaugă în 1ml acid clorhidric se adaugă 5 ml apă purificată se dizolvă şi soluţia se completează pină la volumul 100,0 ml. Soluţia este valabilă 5 zile.Pregătirea soluţiei de acid clorhidric. 9.3 ml acid clorhidric concentrat se diyolvă în 30 ml apă, soluţia se completează pină la volumul 50,0 ml.

Dozarea Cloramfenicolului (levomicitinei) 0,1 g preparat se introduce într-un balon cotat de 100ml şi se dizolvă la încălzire, (circa

500С), se răceşte şi se aduce cu apa pînă la cotă. 1 ml din soluţia obţinută se transferă într-un balon cotat de 100ml, se aduce cu apa pînă la cotă, se citeşte absorbanţa soluţiei obţinute la lungimea de undă 278nm.

А1%/1cm la 278 nm = 298

Dozarea sulfosalazinei0,150 g preparat (masă exactă) se ia într-un balon cotat cu capacitatea de 100ml, se dizolvă şi se aduce pînă la cotă cu soluţie 0,1 mol/l hidroxid de sodiu. se iau 5ml de soluţie obţinută într-un balon cotat cu volumul de 1000 ml, care conţine 750 ml apă; se agită, se adaugă 20,0 ml soluţie 0,1 mol/l acid acetic şi se aduce cu apa la cotă. Se determină absorbanţa soluţiei obţinute şi a soluţiei standart cu concentraţia 7,5 mкg/ml sulfasalazin standard, la lungimea de undă 359 nm.

Calculul conţinutului se face după formula:

Ах . 20 . СstС = ---------------------

Аst unde Ах,, А st – absorbanţa soluţiei cercetate şi a soluţiei standard, corespunzător.

Сst – concentraţia soluţiei standard, în mkg/ml

Dozarea derivaţilor furanuluiNitrofural. Metoda fotocolorimetrică: A. Circa 0,02g preparat (masă exactă) se dizolvă în

70-80ml apă în balon cotat cu volumul 100ml, la încălzire pe baia de apă la 70-80 0С. După răcire volumul se aduce cu apă pînă la cotă.

La 0,5ml soluţie obţinută se adaugă 7,5ml apă, 2ml soluţie 0,1mol/l hidroxid de sodiu şi se amestecă. Peste 20min. Se măsoară densitatea optică a soluţiei obţinute (А1) la fotocolorimetru la lungimea de undă circa 450 nm (filtru de lumină albastru) în cuva cu grosimea stratului 3mm. În calitate de soluţie de control se foloseşte apă. Paralel se efectuează reacţia cu 5ml soluţie 0,02% furacilină şi se măsoară densitatea optică (А2).

Conţinutul de furacilină în procente (Х) se determină după formula: А1 . аst . 100 . 0,5 . 100 Х = ----------------------------- А2 . а . 0,5 . 100unde а, а st – masa preparatului şi standardului în grame.B. Circa 0,75 g preparat (masă exactă) se ia într-un balon cotat cu volumul 250 ml, se

dizolvă în 30ml dimetilformamidă. Se aduce volumul soluţiei cu apa pînă la cotă, se amestecă.5 ml soluţie obţinută se ia în balonul cotat cu volumul 250ml, se aduce volumul soluţiei cu apa pînă la cotă şi se amestecă. Se măsoară densitatea optică a soluţiei obţinute la spectrofotometru la lungimea de undă 375 nm în cuva cu grosimea stratului 10mm.

În calitate de soluţie de control se foloseşte apa.Paralel se determină densitatea optică probei standard de nitrofural. Conţinutul de nitrofural în procente(X) se determină după formula: А . аst . 100 . 100 Х = -------------------------- , Аst . а . (100-В)unde А, Аst – densitatea optică a soluţiei cercetate şi standard;

а, аst – masa preparatului şi standardului în grame; В – conţinutul de apă în preparat.Conţinutul de C6H6N4O4 la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie nu mai puţin de 98

% şi nu mai mult de 102,0 %.Nitrofurantoină (furadonină). Metoda fotocolorimetrică: Circa 0,1g preparat (masă exactă)

se ia în balon cotat cu volumul 100ml, se adaugă 50ml apă şi 2,5ml soluţie 1mol/l hidroxid de sodiu, se dizolvă la amestecare, se aduce volumul soluţiei cu apa pînă la cotă şi se amestecă bine.

0,6ml soluţie obţinută se ia în balon cotat cu volumul 100ml, se aduce volumul soluţiei cu apă pînă la cotă şi fix peste 20 minute, calculînd timpul de la momentul adăugării soluţiei 1mol/l

hidroxid de sodiu. Se determină densitatea optică a soluţiei obţinute la fotoelectrocolorimetru în cuva cu grosimea stratului 1cm şi cu filtru de lumină violet cu lungimea de undă 360nm. În

calitate de soluţie de control se foloseşte apa. Conţinutul procentual de furadonină (Х) se determină după formula: А . 100 . 100 Х = ------------------------ , Аst

1% . а . 0,6unde А – densitatea optică a soluţiei cercetate; Аst

1% - indicele de absorbţie a probei standard, determinat în aceleaşi condiţii; а – masa preparatului în grame. Conţinutul С8H6N4O4 . Н2О la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie nu mai puţin de

98 % şi nu mai mult de 102,0 %.Metoda spectrofotometrică: Circa 0,120g preparat (masă exactă) se ia în balonul cotat cu

volumul 1000ml, se dizolvă în 50ml dimetilformamidă. Se aduce volumul soluţiei pînă la cotă. 5ml soluţie obţinută se iau în balonul cotat cu volumul de 100ml, se aduce volumul soluţiei pînă la cotă cu soluţie, care conţine 1,8% acetat de sodiu şi 0,14% acid acetic anhidru. Se determină densitatea optică a soluţiei obţinute la lungimea de undă 367nm.

În calitate de soluţie de control se foloseşte soluţia de acetat de sodiu, indicată mai sus.Conţinutul С8H6N4O5 în procente se calculează după formula: А . 1000 . 100 Х = ------------------------ , 765 . а . 5unde А – densitatea optică a soluţiei cercetate; 765 – indicele de absorbţie (Аst

1%) probei standard de nitrofurantoină; а – Masa preparatului în grame.Соnţinutul de С8H6N4O5 la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie nu mai puţin de

98% şi nu mai mult de 102,0 %.

Furazolidon. Determinarea fotocoliremetrică: Circa 0,1g preparat (masă exactă) se ia în balonul cotat cu volunul 50ml. Se adaugă 30ml dimetilformamidă. După dizolvarea preparatului se adaugă soluţie spirtoasă 0,05mol/l de hidroxid de sodiu, se amestecă, se răceşte pînă la 200С, se aduce volumul soluţiei dimetilformamidă pînă la cotă, se amestecă. 0,6 ml soluţie obţinută se amestecă în balonul cotat cu volumul 100ml, se aduce volumul soluţiei cu apă pînă la cotă, exact peste 20min, calculînd de la momentul adăugării soluţiei spirtoase 0,05mol/l hidroxid de potasiu. Se măsoară densitatea optică a soluţiei la fotoelectrocolorimetru în cuva cu grosimea stratului 0,5cm şi cu filtru de lumină violet cu lungimea de undă circa 360 nm.

În calitate de soluţie de control se foloseşte apa.Conţinutul furazolidonei în % (Х) se calculează după formula: А . 50 . 100 Х = ------------------------ , Аst

1% . а . 0,6 . 0,5unde А – densitatea optică a soluţiei cercetate; Аsт

1% - indicele de absorbţie a probei standard, se determină în aceleaşi condiţii;

а – masa preparatului în grame.Conţinutul С8H7N3O5 la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie nu mai puţin de 98% şi

nu mai mult de 102,0 %.

Dozarea Rutozidei (Rutină)

Circa 0,025 g preparat (masă exactă) se dizolvă în 10ml alcool fierbinte absolut şi se filtrează prin filtrul de sticlă №4 . Filtrul se spală cu alcool fierbinte absolut (2 ori cîte10 ml). Filtratele unite se trec în balonul cotat cu volumul 100ml, se răceşte şi se aduce volumul soluţiei cu acelaşi alcool pînă la cotă. 5 ml soluţie alcoolică se ia în balonul cotat cu volumul 50ml şi se aduce volumul soluţiei cu alcool absolut pînă la cotă. Se determină absorbanţa soluţiei obţinute la spectrofotometru la lungimile de undă 375nm (A1) şi 362,5nm (A2) în cuva cu grosimea 1 cm. Dacă raportul (A1)/(A2) se află în limitele 0,875±0,004, atunci conţinutul de rutină în procente (Х)se calculează după formula:

(A2) . 1000

Х = --------------- ,

325,5 . а

unde 325,5 – absorbanţa specifică a rutinei pure (anhidre) în alcool absolut la lungimea de undă 362,5nm

а – proba în grame.

Dacă raportul (A1)/(A2) este mai mare de 0,879, atunci conţinutul procentual de rutină (Х) se determină după formula:

14,60 . (A2) – 13,18 .(A1)

Х = -------------------------------- ,

а

Conţinutul С27Н30О16 la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie cel puţin de 95,0 %.

Dozarea clorhidratului de platifilină din comprimate

Metoda fotometriei extractive: Circa 0,1g pulbere ( masă exactă) de comprimate triturate se introduc în pâlnia de separare cu capacitatea 50 ml şi se agită cu 2,5ml apă. Apoi se adaugă 0,4ml soluţie 1% tropolionă 000-II, 3 picături soluţie 0,5 mol/l acid clorhidric, 20ml cloroform şi se agită conţinutul pâlniei timp de 1min. Stratul de cloroform se trece în balonul cotat cu capacitatea de 200ml. Extracţia se repetă încă de 4 ori, folosind de fiecare dată 20ml cloroform şi agitând 1min. Extracţiile de cloroform se trece în acea balon cotată, volumul soluţiei se aduce cu cloroform până la cotă. Se măsoară absorbanţa soluţiei obţinute la fotoelectrocolorimetru, cu filtrul de lumină violet în cuva cu grosimea stratului 5mm. Soluţie de control este cloroformul.

Paralel se face proba de control cu 2,5ml soluţie de substanţa standard de hidrotartrat de platifilină.

Conţinutul de hidrotartrat de platifilină în grame (X) se determină după formula: А1 . b . 0,002 . 2,5 Х = ------------------------ , А0 . а

unde А1– absorbanţa a soluţiei cercetate А0- absorbanţa probei standard 0,002 – conţinutul de hidrotartrat de platifilină în 1ml soluţia soluţiei standard

а – masa preparatului în grame

b – masa medie a comprimatului în grameConţinutul С18H27NO5 . С4Н6О6 trebuie să fie 0,0045-0,0055 г, calculând la masa medie a

comprimatului. Dozarea Cianocobalaminei

Metoda spectrofotometrică. Circa 0,1g preparat ( masă exactă) se dizolvă în apă într-un balon cotat cu capacitatea de 500ml şi se aduce volumul cu apă până la cotă. 25ml de această soluţie se trece în balonul cotat cu volumul 250ml şi se aduce volumul soluţiei cu apă pînă la cotă. Se determină absorbanţa optică a soluţiei obţinute la spectrofotometru la lungimea de undă 361 nm în cuva cu grosimea de 1 сm.

Conţinutul de cianocobalamină în % (X) se determină după formula: А . 500. 10 Х = ------------------------ , 207 . а

unde А – absorbanţa soluţiei cercetate; 207- absorbanţa specifică Е1см

1% a cianocobalaminei pure (anhidre) la lungimea de undă 361 nm;

а – masa preparatului în grame. Conţinutul С63H88СоN14Р la recalculare în substanţa uscată trebuie să fie nu mai puţin de

95,0 %.Dozarea prozerinei

Metoda cromatografiei cu schimb de ioni. Circa 0,03 g (masă exactă) preparat se dizolvă în 10ml apă, se trece prin coloana cu cationi CU-2 de forma H (RH) cu viteza 20-25 picături pe minut. Apoi coloana se spală cu apă (30-50 ml) pînă la reacţie neutră după metiloranj. Lichidul obţinut la spălare se trece la filtratul bazic şi se titrează din semimicrobiuretă cu soluţie 0,1mol/l hidroxid de sodiu (indicator metiloranj).

1 ml soluţie 0,1mol/l hidroxid de sodiu corespunde la 0,03344 g prozerină.

Problema 2. Efectuaţi dozarea substanţelor medicamentoase utilizând parametrii indicaţi în

tabel.

Parametrii necesari pentru dozarea unor substanţe medicamentoase.

Preparatul Solventul Lungimea de undă,

nm

А1%/1см

Nicotinamida

Acid nicotinic

Piridoxal fosfat

Clorhidrat de piridoxină

Izoniazidă

Soluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

ApăSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

Soluţie tampon fosfat, рН ≈ 7,0

Apă

Soluţie 0,01 mol/l de acid clorhidric

261

262260

388 330

292

266

438

309,7246,9

201–

312,93

–

Ftivazidă

Parmidin

Soluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

Soluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

267

268

–

–Sulfat de chinină

Clorhidrat de chinină

Alcool etilicAlcool etilicAlcool etilicSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidricSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidricSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidricAlcool etilicAlcool etilicAlcool etilic

234278331318318347234278331

860,098,7125,1115112

140,3880,0398,00127,98

Clorhidrat de apomorfină

Codeină

Fosfat de codeină

Clorhidrat de morfină

Clorhidrat de trimepiridină

ApăApăSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

Alcool etilicSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidricSoluţie tampon рН 2,0-4,0

Alcool etilicApă

ApăSoluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

Apă

272270272

284285285

284285

285285

255

530,6512,3531,75

50,1155,6253,04

40,5637,01

39,939,7

6,30

Clorhidrat de tiamină ApăApă

Soluţie 0,1 mol/l de acid clorhidric

234262

260

282,5197,5

246,9

Clorhidrat de tiamină Apă 274 212,3

Fosfotiamină Soluţie tampon fosfat рН7,0

Tehnica de lucru: Calculaţi masa de substanţă necesară pentru dozare cu considerarea diluţiei respective (А 0,4). Preparaţi soluţia, petreceţi detreminarea şi calculaţi conţinutul de substanţă analizată.

Bibliografie1. Conspectul prelegerilor2. Farmacopea română. Ediţia X-a –Bucureşti: Editura medicală, 1993.-1315 p.3. Государственная фармакопея СССР: Вып. 1, ХI изд., – М.: Медицина, 1987. – 336 с.4. Государственная фармакопея СССР: Вып. 2, ХI изд., – М.: Медицина, 1989. – 400 с.5. Bojiţă M., Roman L., Săndulescu R., Oprean R. Analiza şi Controlul medicamentelor.Vol. I.

- Cluj-Napoca: Editura Intelcredo, 2003. – 495 p.

6. Bojiţă M., Roman L., Săndulescu R., Oprean R. Analiza şi Controlul medicamentelor.Vol. II. - Cluj-Napoca: Editura Intelcredo, 2003. –768 p.

7. Вabilev F.V. Chimie farmaceutică, Chişinău: Universitas, 1994.- 675 р. 8. Беликов В.Г. Фармацевтическая химия.- М.: Медицина, 1985. – 768 с.