MICHEL SIFFRE

.A.

Experienţa din 16 iulie 1962. In fundul avenului Scarasson

GO E D I T U R A Ş T I I N Ţ I F I C Ă - 1 9 6 5

în româneşte : MARCIAN BLEAHU Coperta : T. MIRONESCU

Michel Siffre

HORS DU TEMPS Paris

Tuturor celor care m-au ajutat

PREZENTARE

?

Ziarele de acum vreo trei ani au făcut multă vîlvă în jurul unei aventuri puţin obişnuite : este vorba de tînărul speolog francez Michel Siffre, care a stat timp de 63 de zile singur în fundul unei peşteri, aproape complet izolat de lumea de la exterior. într-um jurnal de actualităţi cinematografice publi-cul românesc a putut urmări chiar scena cînd Siffre este scos din temniţa sa voluntară şi transportat direct cu elicopterul la spital.

Comentariile în jurul întîmplării nu au lipsit şi mulţi au fost aceia care au crezut că în spatele acţiunii lui Siffre a stat numai dorinţa de celebritate şi de afirmare prin extravaganţă. Impresia aceasta au creat-o mai ales ziarele, veşnic în căutare după senzaţional şi care, exploatînd doar latura dramatică, au făcut din Michel Siffre un „erou".

Că lucrurile nu stau aşa ne-o dovedeşte cartea de faţă. Ea este relatarea fidelă a acestei uimitoare aventuri, una din cele mai originale trăite vreodată de un om, care a fost gîndită ca o experienţă strict ştiinţifică şi care a fost dusă la capăt în mod magistral.

Fără îndoială că odiseea lui Michel Siffre este unică în feluî ei. Ea se înscrie însă într-un ansamblu de cercetări care au avut ca scop să determine limitele de rezistenţă ale orga-nismului uman în medii ostile şi condiţii de viaţă extreme. Aşa-numitele experienţe de „supravieţuire" au cuprins do-menii foarte variate : în 1934 amiralul Richard E. Byrd a trăit izolat o întreagă iarnă polară într-o staţiune avansată din Antarctica ; dr. Alain Bombard a traversat singur Atlanticul pe o plută hrănindu-se doar din resursele mării ; expediţia anglo-americană în Himalaya condusă de Sir Edmund Hillary a experimentat în iarna 1960/1961 posibilităţile de adaptare ale omului la mari înălţimi, iar în curs sînt cercetările coman-dorului Cousteau asupra vieţuirii îndelungate a omului sub

7

apă. Lor li s-a adăugat Michel Siffre cu experienţa lui de supravieţuire într-o peşteră.

Cuvîntul peşteră spune puţin celui care nu a trăit emoţiile unei explorări subterane sau nu a stat timp mai îndelungat sub pămînt. In primul rînd este întunericul, întunericul cel mai deplin, care nu există la suprafaţa pămîntului nici în cele mai întunecate nopţi. Pe urmă este frigul, un frig constant, pătrunzător, cu atît mai insuportabil, cu cît este asociat cu o umezeală de 1 0 0 % . Mai este şi liniştea, totală, absolută, aso-ciată cu o imobilitate perfectă a tot ce este în jur. Cu alte cuvinte mediul cu condiţiile cele mai constante, exasperant de uniforme, un mediu care prin toate componentele sale este opus vieţii, ostil şi „inuman", cum spune Siffre.

Aceştia sînt factorii obiectivi. Mai sînt însă şi cei subiectivi şi care, însumaţi, pot fi exprimaţi printr-un singur cuvînt : frica. Este greu de spus cine o provoacă : Pericolele obiective, numeroase şi necruţătoare ? Mediul atît de diferit de cel în care este obişnuit să trăiască omul ? Necunoscutul ? Sau pur şi simplu o reminiscenţă ancestrală din vremurile cînd feno-menele naturii se numeau demoni, balauri şi zei ? Indiferent care îi este originea, aprehensiunea pentru peşteri este atît de adînc înrădăcinată în om, încît şi din acest punct de vedere vieţuirea omului sub pămînt este o activitate opusă vieţii, este „inumană".

Aceasta este pe scurt, dar foarte incomplet, o peşteră, locul în care s-a desfăşurat odiseea lui Michel Siffre. în cazul lui imaginea trebuie însă completată : peştera este un aven, un puţ natural de peste 100 m adîncime, din care nu se poate ieşi fără ajutor de la exterior, fundul puţului este ocupat de un gheţar, ceea ce determină o temperatură constantă de 0 ° , iar spaţiul este relativ restrîns, fără să permită desfăşurarea unei ample activităţi de cercetare sau explorare. Pe scurt, o adevă-rată închisoare de gheaţă, cu condiţii ce depăşesc în atrocitate pe cele antarctice, himalaiene sau oceanice. Supravieţuirea lui Michel Siffre a fost de aceea, din punct de vedere biologic, o încercare mai dură, „la limită" şi poate mai dramatică decît tot ce se realizase pînă atunci.

Experienţa biologică rămîne totuşi palidă faţă de experienţa de „supravieţuire" psihică, latură într-adevăr inedită şi cu largi implicaţii filozofice. Michel Siffre a trăit singur, ca şi Byrd şi Bombard, a trăit însă singur într-un domeniu fără nici o variaţie, fără repere temporale determinate de alter-nanţa de zi cu noapte şi, fapt cu totul nou, fără ceas sau

8

orice alt aparat de indicare a timpului. El a trăit timp de 63 de zile „în ^fara timpului".

La prima impresie, trăirea fără repere temporale nu pare a fi un fapt extraordinar. Nu pare pentru că nimeni nu a vie-ţuit în astfel de condiţii şi nici nu ne putem imagina o astfel de posibilitate, desprinsă de alternanţa de zi şi noapte. Michel Siffre este primul om care a realizat însă o asemenea trăire pe termen lung, fapt care conferă mărturiei lui valoarea de document unic în analele psihologiei. Relatarea lui este cutre-murătoare şi ea dezvăluie abisuri ale gîndirii umane care, ruptă de noţiunea de timp, ajunge pînă aproape de ptagul demen-ţei. Rezultatele experienţei de trăire „atemporală" nici nu pot fi întrevăzute încă în toată complexitatea lor, în faţă avem însă documentul primar, de o forţă, profunzime şi veridicitate cum rar au mai fost atinse.

în frig, umezeală, întuneric şi singurătate, cu viaţa neîn-cetat pusă în primejdie, fără cea mai vagă idee asupra scurge-rii timpului real, prizonier al propriei sale voinţe, Michel Siffre a „supravieţuit", în cel mai adevărat sens al acestui cuvînt, unei experienţe îngrozitoare, unică în dramatismul, ei, căreia i s-a supus de bunăvoie. Ţinînd seama de condiţiile atît de ostile vieţii biologice şi psihice, supravieţuirea lui Siffre este un adevărat miracof. Nu însă un miracol al unei conjunc-turi fericite de întîmplări exterioare, ci un miracol al unor ca-lităţi interne ale omului, un miracol al tenacităţii şi voinţei umane.

Cu drept cuvînt, ne putem întreba cine este acest tînăr care a realizat fantastica experienţă ? Nu vom face biografia lui Siffre, căci ea este cuprinsă în chip autobiografic în carte. Merită să amintim însă cîteva fapte care pot ajuta la înţele-gerea personalităţii lui şi mai ales a cărţii sale.

Michel Siffre a fost „un copil-minune" al geologiei. La vîrsta de 10 ani el îşi începe activitatea de speolog, la 14 ani este admis, în mod excepţional, ca membru al Clubului speo-logic Martel din Nisa, la 17 ani însoţeşte pe eminentul savant Jacques Bourcart în cercetările de geologie submarină la bordul unei nave a marinei franceze, la 20 ani i se decerne bursa Fundaţiei Vocaţiei cu care face explorări în peşterile din jungla Ceyloneză şi în Nepal. La vîrsta de 22 de ani, cînd cei mai mulţi de-abia încep o activitate dirijată într-o anumită direcţie, Michel Siffre are la activul său explorarea a peste 140 de peşteri şi 34 de comunicări ştiinţifice publicate. Cu-vintele profesorului său Bourcart sînt edificatoare : „Niciodată

nu am întîlnit un tînăr atît de pasionat — el îmi evocă pe tînărul Darwin, cel de pe «Beagle», — nici unul dintre stu-denţii noştri nu m-a lăsat să sper atît că va dezvolta ştiinţa noastră, geologia ; curaj, ambiţie, veselie, Michel Siffre este un geolog înnăscut".

Aceste cuvinte, precum şi faptul că în momentul memora-bilei sale experienţe Siffre avea doar 23 de ani trebuie să fie în permanenţă prezente în mintea cititorului pentru a înţelege şi a scuza anumite laturi ale personalităţii sale. Vîrsta de 23 de ani este cea a tinereţii celei mai entuziaste, cînd totul îţi pare posibil prin tine şi numai prin tine, cînd simţi predesti-narea marilor fapte şi cînd crezi că totul începe de la tine. Această încredere nemăsurată nu ne deranjează de obicei la tineri, căci la această vîrstă ei nu prea au obiceiul să-şi aş-tearnă gîndurile pe hîrtie. Michel Siffre a făcut-o însă şi a făcut-o cu toată inocenţa vîrstei. De aceea să nu-1 judecăm greşit după cele ce scrie, ci să-i acordăm circumstanţele de vîrstă. El nu este ceea ce se numeşte de obicei „un încrezut", ci un tînăr care a realizat într-adevăr o faptă mare. De aceea cele cîteva observaţii pe care le vom face nu au intenţia de a diminua cu nimic realizările sale, dar ele sînt necesare pentru a atrage atenţia cititorului neavertizat pentru a nu lăsa să sub-ziste anumite nedumeriri sau să fie greşit interpretate unele aserţiuni.

Speologia franceză este cea mai avansată din lume, atît pe plan sportiv, cît şi pe cel ştiinţific. Ea este organizată în Federaţia franceză de speologie, care grupează peste 100 de asociaţii, cu cîteva mii de membri şi care este condusă de per-soane mai mult decît competente, academicieni şi profesori universitari. Michel Siffre a crezut însă că „speologia franceză trece printr-un impas" şi s-a decis să o salveze înfiinţînd In-stitutul francez de speologie. Acest titlu, cu veleităţi de for suprem, nu trebuie însă să inducă în eroare căci Institutul lui Siffre este o organizaţie particulară, deocamdată destul de modest.i ca posibilităţi şi realizări şi care întruneşte doar cî-teva persoane dintre care se pare că nici una nu depăşeşte 25 de ani !

Importanţa ştiinţifică pe care Siffre vrea să o acorde speo-logiei pentru rezolvarea problemelor geologice este şi ea puţin exagerată. Speologia fizică este o disciplină în sine, a cărei utilitate nu are nevoie să se justifice prin aportul pe care l-ar putea aduce geologiei, care, în treacăt «fie spus, s-a descurcat pînă acum foarte bine şi fără speologie. De altfel, tematica

10

abordată în cercetările sale de Siffre în cursul şederii sub-terane este destul de minoră şi cu consecinţe strict locale. Ea nu se ridică la valoarea de generalizare pe care vrea să i-o acorde autorul şi dacă ar fi să ne oprim doar la o singură problemă, aceea a polenului închis în stratele de gheaţă fo-

> silă, amintim că ea a fost pusă şi rezolvată cu 15 ani în urmă f tocmai la noi în ţară cu ocazia studiilor întreprinse asupra

gheţarului de la Scărişoara, pe care, din păcate, Siffre le ig-norează.

Ar mai fi de amintit că experienţa de trăire îndelungată , în peşteri pentru determinarea adaptabilităţii omului uîîui

I T S l m diferit de cel nictemeral a mai fost realizată în 1938 în S.U.A. de către dr. Kleitman, care a supravegheat două per-soane timp'de cinci săptămîni impunîndu-le un ritm de 28 de ore. Se pare că Siffre nu a avut cunoştinţă de această încercare, care, de altfel, s-a desfăşurat în condiţii infinit mai favorabile şi într-un mediu mai puţin agresiv.

Ceea ce ar putea să pară ciudat cititorului român este jus-tificarea pe care Siffre vrea să o dea experienţei lui : posibili-tatea ca omul să fie nevoit să trăiască timp îndelungat în

ţ peşteri din cauza unui război atomic. Dar mai există astăzi un om raţional pe pămînt care să mai creadă într-o astfel de posibilitate ? Se vede că războiul rece a mai lăsat încă reminiscenţe, chiar şi la tinerii de 23 de ani care nici măcar nu ştiu exact despre ce este vorba !

Ar mai fi de făcut o ultimă observaţie. Autorul vorbeşte adesea despre trăirea lui „fără spaţiu şi fără timp". Astfel de afirmaţii nu trebuie luate decît în sensul pe care le-a dat însuşi autorul, ea figuri de stil, ca exprimări poetice ale unor simţiri personale, fără implicaţii de ordin filozofic. Incontestabil experienţa poate fi valorificată şi din acest punct de vedere, mai ales în ce priveşte raportul dintre trăirea biologică şi cea psihică, lucru pe care îl face şi autorul.

De altfel, valoarea cărţii lui Michel Siffre nu rezidă în speculaţiile posterioare experienţei, ci în prezentarea faptelor din cursul ei. Prelucrarea datelor şi interpretarea lor revin medicilor, biologilor şi psihologilor. Ceea ce ni se înfăţişează nouă sînt elementele primare, materialul brut, aşa cum a fost aşternut pe hîrtie în momentul respectiv. Jurnalul lui Michel Siffre este astfel un document unic în felul lui. Cred că nici-odată nu s-a scris cu atîta profunzime şi sinceritate o trăire per-

10

sonală ieşită din comun. Există pagini desperate, scrise cu re-semnare filozofică, altele cu deznădejdea animalică a celui ce nu vrea să piară, altele halucinante, în pragul nebuniei. Există notaţii de un realism cutremurător, reflecţii filozofice neaş-teptat de profunde sau de ciudate, observaţii ştiinţifice care trădează un spirit mereu viu şi atent la cele mai mărunte fapte, totul amestecat cu consemnarea faptelor menajere zil-nice, care capătă dimensiuni de simbol, cu amintiri şi planuri de viitor. însăşi incoerenţa cu care sînt amestecate faptele cu gîndurile trădează marea calitate a cărţii lui Siffre, deplina ei sinceritate.

Îndoielile, depresiunile, prăbuşirile sînt însă dominate de o idee majoră : credinţa de nezdruncinat în om, în voinţa lui, în misiunea lui de a realiza şi a progresa. Această credinţă, exprimată ca un laitmotiv, din care cauză a intrat în polemică şi cu Camus, i-a dat lui Michel Siffre puterea de a rezista. Această strălucită afirmare a omului face din tînărul de 23 de ani un om mare ; un om care a avut o idee, care a luptat să o pună în aplicare şi care a mers pînă la capăt cu riscul vieţii şi a integrităţii sale psihice. Documentul pe care ni-1 oferă este tot atît de mare, căci este relatarea fidelă a unei lupte şi a unui triumf : a omului cu natura şi cu el însuşi.

Experienţa lui Michel Siffre nu a rămas o aventură gra-tuită. Rezultatele ştiinţifice, de ordin medical şi psihologic, au fost considerate a fi deosebit de interesante şi valoroase. Ca atare Siffre a organizat în cadrul Institutului francez de speo-logie o repetare a experienţei în iarna 1964/1965. Propriu-zis nu a fost vorba de o repetare ci de o continuare şi o ampli-ficare a ei. La 14 decembrie 1964 tînăra speologă Jossie Laures a fost coborîtă în avenul Vigneron din Alpii Maritimi unde a rămas timp de 88 de zile într-o izolare completă. An-terior, speologul Antoirie Senni fusese coborît în avenul Oli-vier din masivul Audiberge în ziua de 30 noiembrie 1964, de unde a ieşit în ziua de 5 aprilie 1965, după 126 zilfe de cla-ustrare.

In cele trei, respectiv patru luni de şedere subterană, cei doi speologi au fost încontinuu sub supravegherea de la dis-tanţă a lui Michel Siffre care, de data aceasta, a jucat rolul de „permanenţă" la suprafaţă. El a urmărit astfel înregistrările reacţiilor fiziologice a celor doi speologi, transmise prin im-pulsuri electrice, de la un aparataj mult mai complet decît cel de care a dispus el şi care cuprindea encefalografe, electro-, cardiografe, terrnografe etc.

12

Pe plan sportiv, A. Senni a bătut, cu cele 126 zile petre-cute sub pămînt, un record mondial, record pe care îl deţi-nuse Siffre cu 63 zile, apoi speologul englez Workman cu 105 zile.

Pe plan ştiinţific succesul a fost însă şi mai mare căci, după cum a declarat Siffre la sfîrşitul experienţei Senni-Lau-res, „acum s-au acumulat date tehnice care vor deveni utile în viitoarele experienţe asupra izolării oamenilor în Cosmos". Această frază cuprinde adevărata valoare a experienţelor de supravieţuire subterană.

Adîncutile pămîntului şi spaţiul cosmic ! Două domenii ce par fără nici o contingenţă şi chiar opuse. Şi totuşi, ele au fost reunite într-o sinteză care nu este altceva decît expresia dorinţei nestăvilite a omului de a cunoaşte şi a cuceri lumea înconjurătoare. Sinteză originală, realizată de mintea neastîm-părată şi voinţa fermă a unui tînăr care nu a pregetat să îşi pună viaţa în joc pentru a o realiza.

MARCIAN BLEAHU

j / M

Jr /

\

INTRODUCERE

Sînt oameni pe care încercările vieţii îi scot în evidenţă. Michel Siffre este dintre aceştia.

Ca „moto" pe dosarul pe care 1-a înaintat Fundaţiei Vo-caţiei, el a scris următoarele : „Aminteşte-ţi să îndrăzneşti tot-deauna !"" Cred că este firul conducător al destinului acestui tînăr care a ştiut „să se agaţe cu unghiile".

Timp de mai multe săptămîni în şir, atenţia Franţei întregi s-a concentrat asupra unui mic punct pierdut în masivul Mar-guareis, unde un tînăr de 23 de ani luţ)ta în fundul unui aven cu frigul, întunericul, frica şi singurătatea.

Pentru mulţi această experienţă a părut un rămăşag. Dato-rită curajului său, tenacităţii şi mai ales vitalităţii sale excep-ţionale, Michel Siffre 1-a cîştigat în mod admirabil.

Creînd în 1960 Fundaţia Vocaţiei, mi-am spus că dacă, într-o zi, unul dintre laureaţii noştri, fie el doar unul singur, va realiza o faptă cu care Franţa se va putea mîndri, toate eforturile şi toate elanurile suscitate îşi vor găsi o deplină justificare.

Numai cu doi ani mai tîrziu, Michel Siffre, unul din cei 17 laureaţi ai primei promoţii a Fundaţiei Vocaţiei, intră victo-rios în rîndul acelor oameni care au adus ceva nou ţării noastre.

Cred că în viaţa unui om există totdeauna un moment în care evenimentele capătă o importanţă deosebită. In 1960 Michel Siffre trebuia să aleagă : să stea în Franţa şi să dă-ruiască ţării noastre toate descoperirile şi experienţele pe care şi le propunea să le realizeze sau să cedeze chemării Statelor Unite, unde ,îi erau oferite posibilităţi deosebit de avantajoase.

Pasionat de geologie şi de speologie încă de la vîrsta de 11 ani, sfătuit şi încurajat de profesorul Jacques Bourcart, spiritul său curios, vioi, întreprinzător s-a adaptat greu la dis-ciplina universitară.

15

Michel Siffre are mii de idei şi a început chiar să le pună în aplicare. El a fost, la 13 ani, cel mai tînăr speolog al Fran-ţei, a efectuat mai mult de 100 de explorări şi a făcut aproape 50 de comunicări la Academia de Ştiinţe, la diverse societăţi ştiinţifice şi la congrese internaţionale. La 21 de ani s-a anga-jat pe calea cea bună, pe care va înflori această vocaţie atît de precoce şi atît de solid înrădăcinată.

In acest moment Michel Siffre a făcut apel la noi. De atunci totul se înlănţuieşte. După ce a obţinut la Sorbona di-ploma de studii superioare în geologie, el se îmbarcă pentru Ceylon, datorită milionului de franci dat de Fundaţie. Acolo explorează —• cu riscul vieţii — peşterile tropicale şi în-fruntă singur primejdiile. La reîntoarcerea sa, în cursul verii anului 1961, iată-1 în fruntea unei echipe de speologi în masi-vul Marguareis unde descoperă avenul de la Scarasson care de atunci a devenit avenul „lui".

Lunile care urmează sînt consacrate în întregime pregă-tirii în cele mai mici amănunte a experienţei de supravieţuire pe care o va efectua de la 16 iulie la 17 septembrie 1962, timp de 63 de zile.

Ceea ce a realizat Michel Siffre nu este numai o admira-bilă performanţă, ci o experienţă bogată în informaţii ştiinţi-fice de ordin biologic şi fiziologic asupra condiţiilor de exis-tenţă prelungită în mediul subteran şi asupra problemelor de protecţie, de adaptare şi de rezistenţă umană, care îşi găsesc o aplicare directă în medicina cosmonautică.

Niciodată nu voi uita elanul lui Michel Siffre care, la re-întoarcerea sa din Marguareis, mi-a şoptit : „Mulţumită d-voastră...".

Primele cuvinte de recunoştinţă pe care le-a rostit acest tînăr erau adresate Fundaţiei Vocaţiei. Aceasta nu se va şterge niciodată din memoria mea.

Toti aceia care vor citi această relatare ce reproduce jur-nalul ţinut zilnic în fundul avenului de către Michel Siffre vor fi cuceriţi de încrederea sa în om, de spontaneitatea sa, de bucuria sa de a trăi.

Cum să nu fii mişcat adînc de mărturisirea acestui tînăr curajos care a fost de mai multe ori la cîţiva paşi de moarte şi care îşi termină notele din caiet cu aceste cuvinte : „Nu ştiu dacă voi ieşi de aici viu".

Urez tuturor cititorilor săi să se pasioneze de această carte şi să descopere în ea nu un autor, ci un tînăr cu o personali-tate bogată, a cărei forţă constă în faptul că are o vocaţie şi

16

că ştie să-şi mobilizeze toate resursele sale fizice şi intelectuale pentru a o realiza.

„A avea vocaţie pentru o activitate înseamnă — cum observă atît de just Franchise Giroud — să trăieşti pentru a o exercita şi nu a o exercita pentru a trăi. O vocaţie exerci-tată este o libertate trăită".

Povestea lui Michel Siffre este unul dintre cele mai ad-mirabile exemple de „libertate trăită".

MARCEL BLEUSTEIN-BLANCHET Preşedinte al Fundaţiei Vocaţiei

ÎNCEPUTUL

Mă ocup cu explorările subterane şi cercetările geologice de la vîrsta de 10 ani. Această dublă chemare am simţit-o în momentul în care, hoinărind pe dealurile din spatele liceului din Parcul imperial de la Nisa, am găsit într-o peşteră nişte fosile marine. Paşii m-au purtat apoi în peşterile din Alpii maritimi şi din Alpii de jos unde, împreună cu prietenul meu Marc Michaux, am retrăit emoţiile celebrului nostru prede-cesor Norbert Casteret, ale cărui lucrări se găseau în fiecare seară la căpătîiul nostru.

După cîteva „descoperiri" ştiinţifice ajunsesem la conclu-zia că domeniul subteran era încă o terra incognita 1 pentru speologi şi, sub îndrumarea unui om extraordinar, profesorul Jacques Bourcart, membru al Institutului Franţei, am început să mă ocup cu pasiune de problemele geologiei subterane.

Cînd Clubul Martei din Nisa, grup speologic al Clubului alpin francez, a hotărît să-mi încredinţeze mie, care abia îm-plinisem 22 de ani, conducerea expediţiei speologice din 1961 de la Marguareis, am căutat să-i imprim acesteia un caracter cît mai ştiinţific. ^

Era în luna August) Mă întorsesem de curînd din Ceylon. Mulţumită unei burse de 1 000 000 de franci vechi care îmi fusese acordată de către Fundaţia Vocaţiei, unul din visele mele cele mai dragi se realizase : explorasem singur peşterile din mijlocul junglei. Experienţa acumulată cu această ocazie avea să-mi permită viitoarele mele realizări speologice.

Marguareis este un masiv calcaros în Alpii maritimi, situat pe frontiera franco-italiană, la 60 km nord-est de Nisa, între Tende şi Limone. Linia de creasta ce separa bazinul adriatic de bazinul mediteranean se ridică la peste 2 000 m, atingînd în vîrful Marguareis altitudinea maximă de 2 651 m. Masivul se întinde pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi, într-o

1 Pămîint necunoscut (lat. — N.T.),

21

S t r a s b o y r g ® PARIS

M A R G U A R E I S

CtHA î w l s ® LYON

s I c ~ L (S) BORDEAUX

(?) MARSILIA TOULOUSE

— 7 tUMT: M'-ET. T)~ 1" T "-"ET-Tir AT-"N :

Fig. 1 — Poziţia masivului Marguareis, ultimul marc masiv alpin înaintea Apeninilor.

I 9 9

regiune eu climă aspră, caracterizată prin mari variaţii de temperatură, strat persistent de zăpadă iarna, ploi abundente şi furtuni cu grindină ce se abat chiar în cursul verii. Nu există nici un arbore, vegetaţia fiind în general foarte slab reprezentată. Situat la cinci ore de mers de ultimul sat, el este greu accesibil. în sectorul francez există totuşi o veche potecă pentru catîri, destul de nesigură şi de cele mai multe ori im-practicabilă din cauza prăbuşirilor şi a zăpezilor îngheţate care nu se topesc înainte de luna august. Vara, regiunea este foarte aridă, la suprafaţă nu există nici un rîu (fig. 1 şi 2).

In cadrul masivului pot fi conturate mai multe regiuni naturale.

în primul rînd se remarcă circul Piaggia-Bella, vastă de-presiune în care se găsesc grohotişuri şi morene, martori ai existenţei marilor glaciaţii cuaternare, apoi zona platoului Ambroise, vastă polje 1 situată la 2 100 m înălţime. în timpul verii, păstorii italieni construiesc în această regiune adăpos-turi din piatră de unde păzesc turmele lor de oi şi vaci.

Urmează Conca delle Carsenne, pîlnie de o uscăciune în-fricoşătoare, unde calcarul este ciuruit de mii de găuri numite lapiezuri, formate prin acţiunea de dizolvare a apei încărcate cu acid carbonic asupra stîncilor.

Această zonă calcaroasă a Alpilor mediteraneeni este cu-noscută din 1951 de speologii francezi care au descoperit aici unele din cele mai adînci avene din lume şi în special reţeaua subterană Caracas-Piaggia-Bella, adîncă de 1 100 m şi explo-rată pînă la cota 690 m. Pentru a atinge asemenea adîncimi au fost necesare numeroase expediţii, organizate în general în luna august. Clubul Martel din Nisa, din care fac parte din anul 1952, datorită poziţiei sale privilegiate faţă de alte clu-buri franceze, obişnuieşte să instaleze în fiecare vară, timp de 15 zile, o tabără, fie în circul Piaggia-Bella, fie în platoul Ambroise, unde există un mic izvor (fig. 3).

în cadrul expediţiei din 1961 am fixat ca obiective princi-pale : în primul rînd colorarea unui mic rîu subteran, situat la 285 cm adîncime în „Avenul celor pierduţi", numit astfel deoarece a fost descoperit de doi speologi rătăciţi în ceaţă, şi apoi explorarea diferitelor avene reperate încă din anii pre-cedenţi ; avenul de la Scarasson, ne interesa în mod special,

1 Depresiune închisă, fără posibilitate de scurgere a apelor la su-prafaţa părnîntului, caracteristică regiunilor calcaroase unde drenajul apelor se face subteran. — N.T.

23

Fig. 2 — Amplasarea avenului de platoul Ambroise.

24

la Scarasson şi a taberei de bază pe

deoarece el părea să fie o continuare a avenului amintit an-terior. într-adevăr, pe lîngă faptul că un sondaj prin sunet indica prezenţa unui puţ de o mare adîncime, exista şi un vio-lent curent de aer descendent, ceea ce pentru noi, speologii, constituia un indiciu care pleda în favoarea existenţei unui mare aven.

Pentru această expediţie, oficialităţile, în special Serviciul naţional al protecţiei civile şi Prefectura Alpilor maritimi, îmi puseseră la dispoziţie un elicopter pilotat de căpitanul Vallet iar maiorul Riolet, din Compania republicană de siguranţă nr. 6, îmi asigurase participarea a cinci dintre specialiştii lui în materie de salvare în munţi, conduşi de brigadierul şef La-fleur, pe care trebuia să-i iniţiem în speologie.

Expediţia a constituit un mare succes. Pentru prima oară în lume *era întrebuinţat pe scară largă un nou procedeu de detectare a cursurilor de apă subterană, ceea ce mi-a dat po-sibilitatea să descopăr izvoarele unui afluent al fluviului Pad, punînd astfel în evidenţă o reţea hidrogeologică de 2 800 km lungime, şi cu o denivelare de 890 m.

Acestei inovaţii tehnice, cu mare răsunet în cercetările hidrologice, avea să-i urmeze descoperirea care a făcut posi-bilă experienţa acestui an. O echipă, compusă din Yves Creach, Abel Chochon, Marc Michaux, Phillippe Englender, Gerard Cappa, şi militarii Lafleur şi Canova au descoperit în ziua de 22 august 1961, în avenul Scarasson, o mare masă de gheaţă, etajată între adînicimile de 104 şi 131 m. După un studiu su-mar, am identificat la baza unui mare puţ de 40 m un adevărat gheţar subteran, acoperit de o îngrămădire de stînci în echilibru (fig. 4).

La baza grohotişului către nord-est, se deschide o sală joasă, largă, pardosită cu gheaţă a cărei alcătuire intimă se observă spre nord unde ea formează un zid înalt de 2—3 m. Acesta este constituit din sute de strate orizontale, groase de 2 pînă la 4 cm, separate unele de altele prin strate fine for-mate din sfărîmături de piatră sau praf argilos.

Cristalele colţuroase de gheaţă, de mărimi variabile, sînt vizibile cu ochiul liber. întreg acest ansamblu este tăiat de o falie închisă.

Dacă, în amonte, masa de gheaţă este netedă şi orizon-tală, în aval ea se înclină progresiv, pentru ca să cadă apoi vertical pe o adîncime de 15 m. Coborînd de-a lungul scării, în zona abruptului pot fi observate adîncituri şi blocuri de

25

Fig. 3 — Schiţă morfologică şi hidrogeologică a masivului Marguareis, alcătuită de Yves Creach.

1 — Avenul Piaggia-Belia. 2 — Avenul Joan Noir. 3 — Avenul Ca-racas. 4 — Avenul ^Gache. 5 — Avenul celor pierduţi, f> — Avenul Scarasson. 7 — Avenul Navella. 8 — Peştera de la Arma del Lupo. 9 — Resurgenţa ele la Foce. 'Săgeţile indică circulaţia apelor subte-rane pusă în evidenţă prin colorări. Cerculeţele indică filtrele detectoare cu cărbune activ.

26

Fig. 4 — Topografia subterana a avenului Scarasson cu amplasamentul gheţarului fosil. Plan şi secţiune de Yves Creach.

27

Fig. 5 — Poziţia cortului lui Michel Siffre pe gheţarul subteran. Blocurile sînt ale morenei frontale. Schiţă topografică de Yves Creach.

28

piatră care au deformat straiele de gheaţă. jos, un amestec de stînci şi gheaţă blochează galeria.

Gheţarul subteran din avenul Scarasson este, după păre-rea noastră, un caz unic în genul său, într-adevăr, el nu s-a format prin acumularea zăpezii în fundul avenului, care pre-zintă un mic prag de zăpadă îngheţată la 115 m, şi nu este nici o reţea glaciară cu circulaţie mare de aer. Credinţa mea este că avenul Scarasson constituie „o fereastră" în zona unui gheţar care vine din altă parte şi care este probabil alimen-tat în părţile lui superioare, încă necunoscute, printr-un puţ, de zăpezile exterioare din regiune.

Dar cum poate această gheaţă să se conserve la o aseme-nea adîncime ? Este ea o gheaţă fosilă datînd din ultima glaciaţie sau este actuală ? Care este vîrsta ei reală ? S-a format ea prin tasarea zăpezii la mari presiuni sau prin în-gheţarea unor strate de apă ? Iată întrebările care mă fră-mîntau şi la care nu puteam răspunde (fig. 5).

Slab echipaţi, frigul şi umezeala ne pătrunse curînd, aşa încît nu am putut rămîne mai mult de o oră pe această gheaţă, cu toată dorinţa noastră de a o studia cît mai amănunţit. Re-gretînd, m-am întors la suprafaţă, păstrînd în minte imaginea minunată a unei lumi glaciare subterane.

PENTRU CE?

Este în firea omului de a împinge mereu mai departe limi-tele posibilului. Secolul nostru a văzut cucerirea polilor, a celor mai înalte piscuri ale globului, a adîncimilor subpămîn-tene şi submarine şi, în prezent, aceea a spaţiului cosmic care a început o dată cu zborul orbital al cosmonautului Gagarin.

Pentru a se ajunge la acest nivel de stăpînire a naturii, omul a trebuit să atingă deseori, în chip voit, limitele rezis-tenţei sale fizice şi spirituale, limite îndeajuns explorate pînă în prezent şi care nu pot fi separate, cum s-a făcut destul de frecvent, de mecanismul psihic al celor care au realizat ceea ce oamenii numesc fapte extraordinare.

Toleranţa corpului omenesc la încercări variate, la căl-dură, frig, durere, singurătate şi la alţi factori la fel de agre-sivi, într-un cuvînt limita atribuită rezistenţei sale, apare mult mai mare, mult mai depărtată, decît s-ar putea crede.

Astfel, unii oameni au trăit la temperaturi de 120°C şi mai mult, sau la un frig de — 5 5 ° C , alţii în aer rarefiat sau la presiune de mai multe atmosfere.

Pe scurt, toţi aceşti oameni, şi încă mulţi alţii, au suferit agresivitatea unui mediu ostil pe care ei au încercat să-1 în-vingă, întîi rezistînd şi apoi adaptîndu-se.

Se vădeşte astfel pe zi ce trece că facultăţile de adaptare ale omului la condiţii de existenţă cu totul deosebite de cele de la suprafaţa pămîntului sînt tot mai întinse şi este necesar să le evidenţiem cît mai rapid într-o epocă în care îmblînzirea atomului, prin mijloacele uriaşe de distrugere pe care le pune la îndemînă omului, îl va obliga poate pe acesta să se refugieze sub pămînt, sau cînd astronautica va crea posibili-tatea ca el să trăiască în medii aritmice, uniforme în constan-tele lor fizice.

Totuşi această adaptare şi deci supravieţuirea îmi par strîns legate de motivarea mai mult sau mai puţin puternică a celui

30

care întreprinde şi reuşeşte o anumită experienţă, căci com-portarea sa este, în acest caz, direct influenţată de voinţa şi gîndirea sa responsabilă, condiţia sa psihică nemaifiind aceea a unui cobai care reacţionează pasiv la stimulii mediului în-conjurător.

Este necesar să se insiste cît mai mult — şi niciodată nu va fi suficient — asupra relaţiilor pozitive dintre un psihism dinamic şi limitele fiziologice stabilite rezistenţei omeneşti. Doctorul Alain Bombard presimţise această influenţă studiind cazurile celebre ale naufragiaţilor şi deportaţilor. In această privinţă apare plină de semnificaţie dramatica traversare a Oceanului Atlantic întreprinsă de el, fără să mai vorbim de Annapurna, unde voinţa oamenilor a biruit muntele, mai mult decît tehnica utilizată de ei.

Deşi omul a înfruntat medii ostile extrem de variate, el n-a încercat niciodată pînă acum să trăiască la o temperatură sub 0° , într-o umiditate suprasaturată, lipsit de radiaţiile so-lare (sursă de energie considerată necesară vieţii fiziologice), privat de toate reperele sociale şi cosmice, adică într-un me-diu ale cărui constante fizice să fie bine precizate, ceea ce corespunde definiţiei climatului subteran, unul din cele mai agresive din cîte se cunosc. Cea mai lungă încercare de la baza americană de la Wright-Patterson, din statul Ohio, de a aso-cia singurătatea cu obscuritatea şi cu tăcerea cea mai deplină nu durase decît şapte zile 1.

De aceea în cadrul experienţei ce o concepeam urma să întreprind studii ştiinţifice şi tehnice, capabile să îmbogă-ţească cunoaşterea condiţiilor de viaţă din mediul subteran şi să încerc să rezolv problemele pe care le ridică adaptarea şi protecţia omului în mediul umed-rece, în special din punct de vedere fiziologic, pentru a stabili modificările pragurilor senzoriale, a timpului de reacţie, a excitabilităţii neuromus-culare etc. Bineînţeles, condiţiile mediului aveau să exercite în mod direct sau indirect una sau mai multe acţiuni asupra proceselor vitale. Era deci necesar să se studieze schimbările .intervenite „ în metabolism^ variaţiile ritmului cardiac, ale pre-siunii sanguine, ale diurezei, să se determine formele de com-portare ale sistemului endocrin şi neurovegetativ şi mai ales perturbările generate de lipsa radiaţiilor ultraviolete în fixa-rea calciului.

1 Experienţele ulterioare au împins această limită la aproximativ 15 zile. — NA.

31

Trăind într-o întunecime totailă, doar la lumina slabă a unei lămpi electrice, era evident că vederea mea avea să su-fere modificări sensibile, fie în ceea ce priveşte aprecierea reliefului, fie în ceea ce priveşte viziunea culorilor. Pe de altă parte, se pare că la o anumită oboseală a organismului corespund unele tulburări vizuale. Această problemă merita deci să fie studiată îndeaproape. în secolul în care ştiinţa evoluează fără încetare se pune cu mare acuitate problema cunoaşterii aclimatizării fiinţei umane în condiţiile unui alt gen de viaţă decît cel obişnuit, în acest mediu subteran unde y-a născut şi unde, poate, va pieri.

Acesta este primul motiv pentru care am conceput, am organizat, am condus şi am realizat experienţa care constituie subiectul prezentei cărţi.

Raţiunea fundamentală însă a izolării mele voluntare, în care mulţi n-au văzut decît un rămăşag sau o ispravă oarecare, este aceea că am voit să încerc să pătrund, să înţeleg lucrul cel mai puţin înţeles, cel mai trecător şi în mod tragic irever-sibil fiindcă conduce către moarte, timpul, această noţiune care a chinuit omenirea încă de la originea ei.

Pentru aceasta am asociat biologiei propriu-zise psiho-fiziologia, în scopul de a obţine date cantitative precise şi in-contestabile asupra timpului omenesc şi a desfăşurării lui, date care să permită să se precizeze dacă timpul este un produs al conştiinţei sau o realitate în sine, obiectivă, asociată spaţiu-lui. De altfel, se pare că există maximum trei niveluri ale timpului pentru om : timpul perceput, creat de creier, timpul biologic şi, în sfîrşit, timpul obiectiv, acela al ceasornicelor. Nu există oare un raport strîns între timpul fiziologic şi timpul perceput, în aşa fel ca ritmul vital să fie determinat în parte sau în întregime de către durata percepută sau viceversa ?

Cum poate fi abordată însă această problemă a timpului ? Prima idee care mi-a venit a fost să mă izolez total de schim-bările mediului ai cărui factori au condiţionat viaţa omului de la originea sa, în aşa fel încît să pun în evidenţă mecanismul fundamental al „ceasornicului" nostru, al ritmului nostru fi-ziologic şi frecvenţa sa elementară.

Această problemă nu este lipsită de importanţă, deoarece cosmonautul de la bordul unui satelit artificial trăieşte în afara ciclului nictemeral, ceea ce înseamnă alternanţa în decurs de 24 de ore a zilei şi a nopţii. Condiţia sa anterioară care îi regla viaţa, perioadele de veghe, de activitate şi de somn de pînă atunci, se păstrează neschimbate sau se modifică ?

32

Cum se va comporta acest om, lipsit de reperele sale na-turale ? Cum va dormi fără reperele cosmice sau mecanice ? Mai mult sau mai puţin decît la suprafaţa pămîntului ? Care va fi calitatea somnului său şi cum va reacţiona organismul său în funcţie de un asemenea somn ? In condiţiile unei izolări absolute, îşi va păstra ritmul său vital ? Zilele sale vor fi tot

de ore ? Mai scurte, sau mai lungi ? Mulţi autori consideră că timpul biologic, foarte diferit de

altfel de timpul ceasornicelor, constituie baza timpului psiho-logic. Aceasta nefiind totuşi decît o ipoteză, se cere a fi veri-ficată şi precizată. Pînă în prezent nimic nu dovedeşte că in-versul nu ar fi adevărat şi că aprecierea subiectivă a timpului suferind acţiunea agenţilor fizici n-ar fi ea aceea care condi-ţionează ciclurile vitale, atît ritmurile relativ lente ca acela al nictemei;ului, cît şi ritmurile mai accelerate, cum ar fi cel al inimii şi al respiraţiei. Mai simplu spus : îmbătrînirea este con-diţionată în primul rînd de cauze de ordin fiziologic, cum au crezut doctorul Alexis Carrel şi Lecomte de Noiiy, sau ea de-pinde de durata percepută care condiţionează îmbătrînirea ?

Astfel, în afara interesului teoretic pe care îl prezintă aceste cercetări, am văzut că ele pot fi imediat aplicate în mod practic, deoarece era astronauticii, cînd omul va trăi după ritmul său propriu, intern a început. Cunoaşterea mo-dificărilor psihice şi fiziologice, urmări ale unor atare expe-rienţe, apare deci ca indispensabilă pentru a proteja individul.

Mai departe vom vedea cum am măsurat în mod cantitativ cele mai multe din aceste fenomene.

A aduce o contribuţie cît de mică cunoaşterii noastre re-prezintă cele mai frumoase şi mai profunde bucurii ale existen-ţei noastre. Iată de ce am trăit 1 500 de ore în beznă.

Dar cum mi-a venit ideea ? Ce a motivat alegerea mediu-lui subteran ? De ce, fiind geolog, m-am aruncat cu trup şi suflet într-o aventură extraordinară, riscîndu-mi sănătatea şi viaţa, cînd această aventură ţinea mai mult de medicină de-cît de geologie ?

Voi încerca să răspund acestor întrebări făcînd o scurtă reîntoarcere în trecut.

3 — In a f * r t t impului

ÎDEEA

Expediţia din 1961 de la Marguareis, întreprinsă imediat după aceea din Ceylon, reuşise în cele din urmă să mă epuizeze. Cu toate acestea, am redactat atunci un raport despre rezul tatele expediţiei, ceea ce mi-a îngăduit să-mi formez o idee clară despre gheţar. Originea, vîrsta şi modul lui de formare erau necunoscute. Am avut lungi conversaţii cu maestrul meu Jacques Bourcart, am răsfoit lucrările clasice despre gheţari. Cu. toate că timp de două luni am consultat lucrări de spe-cialitate, practic nu am găsit nimic despre gheţarii subterani, cu excepţia literaturii privind gheţurile interioare de tipul ce-lor din peştera Casteret şi a gheţurilor naturale atît de nume-roase în Alpi şi în Pirinei. Nimic nu semăna cu gheţarul din avenul Scarasson, care părea a fi probabil fosil, adică format anterior epocii actuale.

Pe măsură ce studiile mele progresau eram din ce în ce mai preocupat de a găsi explicaţia acestui extraordinar feno-men natural, cînd, deodată, ideea organizării unei tabere sub-terane — pentru două sau trei zile — în cadrul expediţiei viitoare începe să-mi încolţească în minte. Cîteva zile mai tîrziu mi-am spus că este mai înţelept să stau acolo cincispre-zece zile pentru a realiza o lucrare serioasă de glaciologie. Astfel mi-am pus problema „taberei subterane".

In general, cînd pătrundem sub pămînt, rămînem acolo cîteva ore şi numai în cazuri excepţionale 20 sau 30 de ore. Acestea din urmă sînt şedinţe penibile. După ele este necesar repausul, ceea ce impune folosirea unui cort care să poată fi încălzit şi unde să se poată găsi un „confort" relativ. Lectura capitolului consacrat vieţii omului sub pămînt din Tratatul de .speologic al lui Felix Trombe mi-a dovedit că nu fusese organizată pînă acum nici o tabără pe timp prelungit în vreo peşteră. In consecinţă, totul trebuia luat de la început.

Studiind climatul subteran, am rămas imediat uimit de uniformitatea acestui mediu ale cărui constante mi-au părut

34

bine definite : absenţa radiaţiilor luminoase, adică noapte permanentă, umiditate totdeauna de 100% şi variaţiile termice practic inexistente.

Aveam la dispoziţie o parte din rapoartele Expediţiei po-lare franceze a lui Paul Emile Victor pe care, printr-o întîm-plare, Ginette Enard, inginer-cartograf, colaboratoare a pro-fesorului Bourcart, mi le încredinţase. Un studiu asupra obo-selii în regiunile polare mi-a atras în mod special atenţia. Ci-tindu-1, am ajuns la concluzia că acţiunea climatului în care trăim joacă un rol hotărîtor asupra organismului. Am intuit imediat noua însemnătate pe care o puteau prezenta peşterile. O mulţime de idei mi-au venit în minte printre care şi aceea a adăposturilor antiatomice, întrucît oamenii din asemenea adăposturi ar fi obligaţi să trăiască lipsiţi de radiaţiile solare. Or, acestea furnizînd vitamina D necesară fixării calciului, lipsa lor ar aduce după sine rahitismul.

Aveam nevoie de cunoştinţe sumare în domeniul medici-nei, aşa încît am început să mă documentez. Nici una din căr-ţile citite însă nu vorbea despre acţiunea propriu-zisă a clima-tului subteran asupra omului.

Mă găseam în acest stadiu al lucrărilor mele, cînd, brusc, a ţîşnit ideea : va trebui să rămîn două luni sub pămînt pen-tru ca factorii climatului subteran să aibă timpul să acţioneze asupra organismului. O singură lună nu îmi părea suficientă, deşi îmi repetam fără încetare că trebuie să fie foarte greu să trăieşti pe gheţarul subteran atîta vreme, deoarece anul tre-cut nu putusem rezista decît o oră în acel climat umed şi rece. îmi aminteam cum mîinile ne îngheţaseră în cursul es-caladelor pe stîncă şi gheţar. Totuşi ideea persista, sfredeli-toare, imposibil de îndepărtat. Am înţeles de asemenea — şi încă foarte curînd — că obiectivele ce mi le propuneam de-păşeau cu totul competenţa mea ; trebuia să obţin colaborarea medicilor specializaţi pentru efectuarea analizelor biologice necesare.

După- cîtva timp, o altă idee a ţîşnit : să nu iau cu mine nici un ceas spre a studia, în noaptea subterană continuă, pierderea noţiunii de timp. Remarcasem în cursul expediţiilor anterioare că timpul trece foarte repede sub pămînt şi eram curios dacă lucrul se va întîmpla aidoma neavînd nici o cu-noştinţă de oră şi dată. Mă hotărîi atunci să măsor cantitativ această pierdere a noţiunii de timp, dar nu ştiam cum să pro-cedez. Mi-a venit ideea să folosesc ca repere temporale func-ţiile mele biologice : mă voi culca cînd îmi va fi somn, voi

3* 35

mînca cînd îmi va fi foame şi mă voi mişca atunci cînd voi simţi nevoia de activitate. Mi-am dat seama că aveam să izo-lez propriul meu ritm de viaţă în afara reperelor cosmice şi sociale. Amintindu-mi despre lucrările lui Pavlov care mă pa-sionaseră la lecţiile de filozofie, am avut intuiţia că activitatea oamenilor şi animalelor este condiţionată de alternanţa regu-lată a zilelor şi a nopţilor, dar că eu nu voi suferi această condiţionare. Aveam poate să regăsesc astfel ritmul originar al omului. Am înţeles deodată că abordam astfel probleme foarte importante şi nespus de pasionante, sesizînd în acelaşi timp că între ceea ce va fi viaţa mea în adîncul pămîntului şi aceea a cosmonauţilor obligaţi să trăiască în aceleaşi condiţii de izolare, la bordul sateliţilor artificiali, exista o asemănare cu excepţia stării de imponderabilitate.

Cîteva zile mai tîrziu, după ce examinasem dacă proiectul meu se putea realiza sau nu şi după ce luasem mai bine cu-noştinţă de importanţa lui, mă hotărîi să trec la realizarea lui efectivă. Persista, totuşi, o necunoscută : tovarăşii mei din Clubul Martel din Nisa vor voi să-mi încredinţeze conducerea expediţiei 1962 şi să accepte acest uimitor proiect pe care îl vor considera, fără îndoială, ca o sfidare a destinului ? Dacă, într-adevăr, anul trecut realizasem în condiţii bune programul propus, aceasta se datora faptului că îmi îndrumasem fără în-cetare camarazii ca să obţin din partea lor maximum de rezul-tate într-un minimum de timp. La sfîrşitul expediţiei eram cu toţii epuizaţi, fiindcă nu avusesem niciodată o clipă de răgaz în executarea simultană sau succesivă a explorărilor şi mă temeam că această rigoare, poate cam excesivă, să fi incomo-dat pe unii din membrii expediţiei. Din această cauză am abordat, cu oarecare nelinişte, problema delicată a viitoarei expediţii a ClubuHi Martel.

Ca şi înainte de plecarea mea în Ceylon, Noele Chochon, secretar general al Clubului, m-a salvat şi de data aceasta, propunîndu-mă ca şef al expediţiei. Totuşi nimeni nu era prea „însufleţit" de ideea mea. Dimpotrivă chiar. Riscurile erau prea mari şi nimeni nu voia să-şi asume o asemenea răspun-dere. Primejdiile le cunoşteam cu toţii : un frig de 0 ° C şi o umiditate de 1 0 0 % care risca să provoace grave tulburări pulmonare ; de asemenea era posibil ca şi inima să fie serios atinsă. Argumentul cel mai des invocat însă era nebunia. Se părea că prietenii mei mă credeau nebun încă înainte de înce-perea expediţiei. A trăi două luni în noapte, absolut singur, li se părea ceva nerealizabil. Pe de altă parte, toţi ştiau, şi

36

erau de altfel singurii care ştiau cu adevărat, că un accident, chiar fără gravitate, cum ar fi fractura unui picior sau al unui braţ, însemna moartea. Şi ce moarte... într-adevăr, era absolut imposibil să ridici la suprafaţă un rănit din această peşteră din cauza unei treceri înguste şi verticale de 5 sau 6 m pe care o numeam „gaură de şoarece". Chiar într-o condiţie fizică bună, locul era greu accesibil căci avea forma unui S ; unii dintre to-varăşii noştri nu au putut să-1 străbată anul trecut din cauza taliei lor. Teama prietenilor mei era deci justificată şi am com-bătut-o, trebuie să recunosc, cu argumente mai mult subiec-tive : — Michel, ştii bine că dacă te răneşti nu vom putea să te ridicăm fiindcă trebuie să te ajuţi singur ca să treci prin gaura de şoarece.

— Dar de ce vreţi, cu orice preţ, să mi se întîmple ceva, să-mi rup ceva ? Fac „speo" de zece ani şi nu mi s-a întîm-plat niciodată, nimic !

— Nu-i acelaşi lucru. Trebuie să înţelegi scrupulele noas-tre. Sîntem responsabili de securitatea ta.

— V-am spus că voi da în scris că îmi iau asupra mea toate riscurile şi că vă dezleg de orice răspundere.

— Da, dar rămînem moralmente răspunzători. Au urmat zile întregi de discuţii aprinse pe care le-am

purtat cu fiecare din camarazii mei speologi. Toate acestea se petreceau în 1961, în timpul vacanţei de Crăciun.

O conferinţă la Nisa despre explorările mele subterane în Asia şi despre Marguareis mi-a asigurat totuşi devotamentul neprecupeţit al prietenilor mei. Astfel încît, în ciuda scepti-cismului lor, am plecat la Paris, încrezător în viitor, fericit că voi controla din nou următoarea expediţie şi doritor să-i dau o amploare încă neegalată.

PREGĂTIREA EXPEDIŢIEI

O perioadă de intensă activitate a marcat începutul pre-gătirilor în vederea expediţiei. Prima mea grijă a fost să re-dactez o nota în care expuneam scopurile experienţei mele, interesul ei ştiinţific şi planul meu de acţiune. Operaţiile pe teren trebuiau să înceapă la începutul lunii iunie, dacă ză-pada din zona masivului Marguareis şi din peşteră ar fi per-mis acest lucru. Trebuia să rezolvăm problemele ridicate de căile de acces către masiv, adică să ştim dacă vechiul „drum strategic" militar era carosabil sau nu şi în ce măsură. Era necesar să ştim dacă automobilele puteau sui pînă în platoul Ambroise, loc unde aveam posibilitatea să instalăm tabăra de bază. Apoi trebuia să transportăm pînă la aven tot materialul şi alimentele necesare hibernării mele subterane ceea ce, după aprecierea mea, constituia o greutate mare. Probabil vom fi nevoiţi să le transportăm cu elicopterul, drumul avînd nouă şanse din zece a fi impracticabil din cauza prăbuşirilor şi a zăpezilor îngheţate. Speram ca Protecţia civilă să-mi pună la dispoziţie, ca şi anul trecut, un elicopter. M. Faure, directorul Protecţiei civile din arondismentul Alpilor maritimi îmi pro-misese că mă va ajuta. Contam deci pe el. Din nenorocire, Ia acea dată nu ştiam că elicopterul nu va fi adus la baza de la Nisa decît prin iulie.

Tabăra subterană, conform planurilor mele, urma să fie instalată pe gheţar, la adîncimea de 110 m, unde exista o su-prafaţă orizontală pe care se putea ridica cu uşurinţă un cort destul de încăpător. Aveam de gînd să iau cu mine o staţie de radioemisie, a cărei antenă o voi fixa la intrarea avenului, deoarece doream să păstrez legătura cu lumea exterioară. Mai tîrziu a trebuit să renunţ la această idee, din lipsă de sprijin şi mijloace materiale.

într-a doua fază am plănuit să petrec sub pămînt două luni, de la 15 iunie la 15 august, în aşa fel ca ieşirea mea să coincidă cu venirea camarazilor mei care trebuiau să efec-

38

tueze explorări la suprafaţă, pînă la începutul lunii septem-brie. Dădeam dovadă de inconştienţă cînd îmi imaginam că voi fi în stare să mai conduc şi expediţia după ce ieşeam din subteran. Data era relativ bine aleasă totuşi, deoarece cama-razii mei puteau atunci să recupereze uşor materialul lăsat pe gheţar. Expediţia trebuia să dureze pînă la 2 septembrie. Erau prevăzute mai multe explorări, colorarea unui pîrîu care intra într-o peşteră în platoul Ambroise şi speram să am timp să iau şi o serie de eşantioane din fundul avenului Piaggia-Bella, pentru a stabili o secţiune geologică subterană a masi-vului Marguareis.

Proiectul meu, născut pe hîrtie, nu putea să se realizeze decît dacă obţineam de la forurile înalte ajutoarele şi sprijinul necesar. Am început deci imediat să colind prin tot Parisul în căutarea instituţiilor civile sau militare care să binevoiască să-mi examineze proiectul.

Cînd nu eşti decît un cercetător care nu pricepi nimic dintre ale administraţiei, trebuie să te aştepţi la surprize. Treci din birou în birou, şi la fiecare secretar o iei de la în-ceput cu aceeaşi poveste. O dată din zece reuşeşti să vorbeşti cu o persoană competentă. Şi o dată dintr-o sută o atare per-soană te ia în serios. Este ceea ce mi s-a întîmplat luni în şir. Am întîlnit persoane care ar fi trebuit să fie interesate de proiectul meu, dar nu am fost luat în serios. Cînd eşti tînăr şi n-ai decît 23 de ani, nimeni nu crede în tine, fiindcă proiectul tău pare irealizabil. înţeleg că nu se poate risca pentru un necunoscut, dar mai întîi trebuia examinată pro-punerea, apreciat dacă ea este tehnic realizabilă, şi luate in-formaţii asupra tînărului care îşi susţine plin de emoţie proiec-tul său.

Am nutrit în acea perioadă multe speranţe, dar n-am cules decît eşecuri. Totuşi nu m-am descurajat de inerţia pe care am întîlnit-o peste tot. Cel care vrea, poate pînă la urmă.

Singur prietenul meu din copilărie, Marc Michaux, credea în mine. El mă vedea cum îmi iroseam zadarnic forţele şi pu-ţinii bani pe care părinţii mi-i trimiteau ca să trăiesc. De asemenea, mă vedea riscîndu-mi viitorul pentru un proiect care încă nu lua nici o formă concretă, fiindcă, în tot timpul acestor vizite, „chiuleam" de la cursurile de la Sorbona. Pro-fesorul meu Jacques Bourcart nu aproba proiectul meu tocmai pentru că îmi dădea peste cap studiile. Pînă la urmă, maestrul a arătat totuşi prietenie copilului teribil care, de cînd 1-a întîlnit, nu i-a făcut decît necazuri...

39

După un eşec mai dureros decît altele, după ce îmi pier-dusem o dimineaţă întreagă explicînd rostul adînc al expe-rienţei mele pentru a-mi fi dat să aud că abia după cel puţin un an de pregătiri serioase, putea fi luat în considerare proiec-tul meu, telefonai lui Marc. Ajunsesem la capătul răbdării şi doream să petrecem seara împreună.

— Cum merge, Michel ? — Prost, răspund eu. M-am săturat, nimeni nu mă ia în

serios. Cîteva zile mai tîrziu, cu totul „lefter", mă găseam în to-

vărăşia unei tinere, cînd aceasta îmi spuse : — Ce-ar fi să ceri ajutor la Fundaţia Vocaţiei ? eşti unul

din laureaţii ei. — M-am gîndit, dar am cheltuit întreaga bursă care mi-a

fost dată pentru expediţia din Ceylon. Vreau să mă descurc singur ca să merg din nou înainte. Mi-a dat, totuşi, o idee. Maurice Herzog, înaltul comisar al tineretului este membru în juriu. Probabil că mă va ajuta căci, el cunoaşte greutăţile ce trebuie învinse pentru a realiza o expediţie de oarecare amploare.

— Alio, doamna Bresard ? — Da. — La telefon, Michel Siffre. Doresc să organizez o expe-

diţie speologică vara aceasta, în cursul căreia vreau să răsnîn două luni în fundul unui aven. Aş dori să expun proiectul şi să solicit domnului Herzog să-mi acorde înaltul său patronaj.

— Treceţi să mă vedeţi marţea viitoare, voi vorbi cu înaltul Comisar.

In ziua fixată, mă găseam în strada Chateaudun. în vi-trinele sălii de aşteptare lucrări despre munţi reaminteau unele din marile cuceriri contemporane. De cîte ori traversa vreo secretară sala aveam impresia că vine să mă caute pe mine.

în sfîrşit, după cîteva minute, un aprod mă introduse într-o sală vastă, unde Maurice Herzog mă primi cu un surîs larg. I-am strîns -mîna sa mutilată, cu un fior. Cînd mă gîndesc la Annapurna şi la tragedia lui Herzog şi a tovarăşilor săi, nu mă pot împiedica să nu mă cutremur, amintindu-mi de extra-ordinara sa odisee. Mă aşezai în faţa unui birou de acaju. Nici nu apucasem să încep bine expunerea planului meu în laţa înaltului Comisar, cînd doamna Bresard intră şi începu să prezinte în chip elogios realizările mele trecute. M. Herzog mă asigură în cele din urmă că-mi va acorda patronajul său personal. Eram nebun de fericire. Vorbirăm apoi de prie-

40

teni comuni din speologie, Jacques Hertaud, Raymond Cache şi de o cunoştinţă comună, un ofiţer nepalez care întovărăşise expediţia lui M. Herzog în Himalaya.

Aşadar, o mare personalitate îşi lua răspunderea să-mi acorde încrederea. Cîştigasem. In metro, în mijlocul mulţimii înghesuite, mă gîndeam : „da, voi reuşi, acum trebuie să reuşesc, nu mai pot da înapoi. Michel, găseşte credite, descurcă-te, organizează-ţi expediţia sau eşti pierdut, căci nu poţi să şovăi. înainte, băiete !

A doua zi am făcut cîteva modificări programului pe care-1 elaborasem şi trimisei un exemplar lui M. Herzog. In acelaşi, timp, mă hotărîi să-1 tipăresc — costa 300 de franci vechi şi nu-mi plătisem nici chiria şi nici tichetele la restau-rant. Cu atît mai rău ! Trebuia însă făcut acest sacrificiu chiar dacă urma să trag mîţa de coadă în săptămînile ur-mătoare.

în acelaşi timp am organizat la Paris, Institutul francez de speologie (I.F.S.), asociaţie care trebuia să urmărească dezvol-tarea sub toate aspectele a cunoştinţelor speologice sau a celor cu caracter speologic şi în special :

— să orienteze şi să coordoneze cercetările speologice de orice fel ;

— să organizeze şi să realizeze expediţii speologice sau cu caracter speologic ;

— să suscite, să organizeze, să efectueze sau să-şi dea concursul la studiile sau cercetările ştiinţifice sau tehnice susceptibile să dezvolte cunoştinţele speologice sau cu caracter speologic, fie din proprie iniţiativă, fie în urma solicitării unora dintre membrii ei, a instituţiilor publice sau a întreprin-derilor şi persoanelor particulare ;

— să dezvolte aplicaţiile practice de tot felul ale speologiei ;

— să creeze un grup de experţi-speologi destinaţi să în-deplinească cercetări în Franţa sau în străinătate ;

—• să creeze laboratoare de speologie şi să le doteze cu in-strumente ştiinţifice şi material tehnic folositoare progresu-lui speologiei şi disciplinelor auxiliare ;

— să asigure, prin orice mijloace, publicarea şi difuzarea rezultatelor ştiinţifice şi tehnice a expediţiilor efectuate şi a studiilor şi cercetărilor executate ;

— să adune orice documentaţie asupra problemelor speo-logice sau cu caracter speologic ;

41

-— să coordoneze eforturile, să uşureze contactul indi-vidual cu institutele oficiale, să ajute iniţiativele particulare in scopul organizării de expediţii speologice ;

— să stabilească legături continue cu instituţiile speolo-gice străine ;

— să trezească interesul publicului şi în special al tine-retului pentru problemele speologice şi să ajute la înţele-gerea lor.

Am redactat statutele pe care le-am înregistrat la pre-fectura de poliţie şi curînd acestea au apărut în „Jurnalul Oficial". Era, după mine, primul pas spre o organizare raţio-nală a speologiei franceze care, la ora actuală, trece» printr-o criză gravă.

In acelaşi timp am întocmit o notă destinată Academiei de Ştiinţe despre descoperirea izvoarelor torentului Pesio, afluent al fluviului Po (Pad) din Italia. Am scris-o la ora trei dimineaţa, într-un mic restaurant de pe bulevardul Jourdan, în apropierea Cetăţii universitare. Cînd am prezen-tat-o domnului Bourcart, acesta mi-a spus că trebuie să in-dic numele şi adresa laboratorului care conduce studiul. Ti-mid şi tremurînd (fiindcă, fără ca el să ştie, tremur totdeauna cînd sînt în faţa „patronului"), îl întreb dacă pot indica I.F.S., 34, scuarul Saint-Etienne, Nisa. Cu o privire bună şi puţin maliţioasă, maestrul îmi răspunse :

— De acord, amice. — Mulţumesc, domnule profesor. Cred că ultimele cuvinte

au fost de neînţeles, atît eram de emoţionat. Programul expediţiei mele fiind de şase pagini, nu putea

fi vorba să-1 tipăresc în întregime şi a trebuit să-1 reduc la două, plus o pagină de prezentare. Redactîndu-1, am luat cu-noştinţă mai îndeaproape cu problemele tehnice ce urma să !e rezolv.

Mai întîi trebuia concepută locuinţa subterană. M-am gîn-dit imediat să utilizez un cort pneumatic circular care, pentru o aceeaşi suprafaţă de bază, prezintă un maximum de spaţiu locuibil.

Constructorul, pe care l-am întîlnit în afara Parisului, fapt care mi-a provocat numeroase greutăţi, îmi arătă un model prea mic şi prea greu. Pe deasupra, el nu prea era dispus să facă modificările pe care le consideram necesare pentru a lupta contra condensării, fenomen binecunoscut în adăposturile subterane şi care a provocat mari dificultăţi pînă acum.

42

într-adevăr, atmosfera peşterilor este saturată de umidi-tate, adică conţine o cantitate maximă de vapori de apă la o temperatură şi o presiune dată. La 0° C, l m 3 de aer poate conţine maximum 5 g de apă sub formă de vapori. O dată cu schimbarea temperaturii însă, cantitatea de vapori de apă variază. Ea este cu atît mai mare, cu cît temperatura este mai ridicată. Astfel, la 10°'C, 1 m3 de aer conţine 9 g de apă, iar la 20 °C, 17 g.

Deci,, dacă încălzesc cortul, aerul devine mai uşor, se ri-dică, se destinde şi se răceşte. Cînd ajunge la nivelul pere-telui cortului, temperatura fiind destul de rece, o parte din vaporii ce îi conţine se condensează sub formă de picături. Dacă temperatura interioară este de 10° , vor fi 9 — 5 = 4 g vapori care vor forma picături de apă.

Este acelaşi fenomen pe care îl produc norii cumulus, de vreme bună, sau acela al picăturilor de apă oare se formează cînd se pune un capac rece deasupra unei oale cu apă fier-binte. Neplăcut este faptul că toată condensarea se face pe partea încălzită a capacului iar în cazul cortului pe peretele interior de pînză. Treptat, în urma acestui fenomen, aerul încălzit îşi pierde o parte din umiditate.

Pentru a mă proteja, am imaginat folosirea unui cort cu pereţi dubli, cu un covor dublu pe sol şi evacuarea apei pro-venită din condensare prin două deschizături făcute la baza cortului. Pînza dublă mi-ar fi procurat în plus o mai bună izolare termică, mai ales dacă foloseam pentru confecţionarea peretelui interior o pînză de mătase (fig. 6).

Pentru peretele exterior aveam de gînd să folosesc un nailon impermeabilizat, deoarece întreg ansamblul trebuia să fie uşor.

în această perioadă de pregătiri febrile l-am întîlnit pe prietenul meu Jean-Pierre Mairetet, pe care nu-1 mai vă-zusem din Campania speologică din 1958 de la Marguareis. şi care avea s-ă devină un susţinător extrem de preţios al expediţiei mele. Printr-un noroc, el cunoştea un excelent fa-bricant de corturi pentru altitudine, dl. Merlin de la între-prinderile Lacordee. Acesta se interesă în mod deosebit de proiectul meu şi mă încunoştinţă că îmi va pune cu plăcere la dispoziţie unul din corturile sale dacă mă voi echipa la el.

Cortul propus era foarte spaţios, dar am amînat răspunsul pentru că mai speram încă să primesc de la vreo instituţir-oficială echipamentul necesar, Pînă la urmă, oferta a fost

43

Fig. 6 — Sistemul de aerisire al cortului lui Michel Siffre. Vedere în plan.

acceptată cu condiţia ca materialul să lie modificat după in-dicaţiile mele.

Intre timp, eram preocupat de găsirea unui grup electro-gen care trebuia să-mi rezolve problemele ridicate de pro-ducerea energiei electrice necesare încălzirii şi iluminatului cortului. Această soluţie, cea mai bună, de altfel, mi-ar fi permis ridicarea temperaturii în adăpostul meu fără produ-cerea de gaz carbonic şi oxid de carbon. Cum, din nefericire, nu aveam bani pentru cumpărarea lui şi nici o instituţie nu a vrut atunci să-mi împrumute unul, a trebuit să abandonez pînă la urmă această soluţie.

Întrucît nu cunoşteam gradul de aerisire al sălii gheţa-rului, am fost obligat să mă hotărăsc pentru un sistem de în- X calzi re. în condiţiile unei atmosfere închise. Singurul mijloc convenabil era o sobă cu cataliză de benzină care nu pro-ducea decît gaz carbonic şi vapori de apă, nu şi oxid de car-bon, acest ultim gaz fiind mortal ; îmi amintesc că amiralul Richard E. Byrd era să moară din cauza intoxicării, în cursul liibernajului lui din mai 1934 la baza înaintată a staţiunii antarctice „Little America".

Din fericire, nu a trebuit să-mi achiziţionez această sobă, ea fiindu-mi furnizată de o firmă lioneză. De asemenea, So-cietatea „Shell" şi Societatea U.R.G. (Butagaz, Propagaz) mi-au pus la dispoziţie mai multe reşouri cu gaz butan pe care am hotărît să le utilizez pentru gătit.

în ceea ce priveşte iluminatul, oscilam între gaz, baterii sau acumulatori, dar Marc Michaux mă îndrumă pe calea cea bună, atrăgîndu-mi atenţia asupra bateriilor industriale. Un inginer de la Societatea „Mazda" îmi indică posibilitatea de utilizare a materialului şi îmi alesei patru loturi de cîte patru baterii care trebuiau să-mi furnizeze 1 500 de ore de lumină, sub 4,5 v.

Problema alimentaţiei o lăsasem în suspensie pînă la re-întoarcerea mea la Nisa, aşa încît rămăsese de rezolvat pro-blema echipamentului.

Era spre mijlocul lunii mai. Situaţia devenise critică, de-oarece nu găsisem creditele necesare aprovizionării expediţiei.

Jean-Pierre mă scoase din încurcătură comunicîndu-mi că Lacordee e de acord să mă crediteze, dar că trebuia să mă decid repede asupra cortului) Acceptai deci şi, în cursul unei consfătuiri, fixai modificările ce trebuiau făcute, impunînd în special un nou sistem de aerisire şi ventilaţie pe care-1

45

Fig. 7 — Sistemul de aerisire al cortului lui Michel Siffre. Vedere în secţiune.

concepusem împreună cu prietenul meu Etienne Auvray, cu cîteva zile înainte (fig. 7).

Un manşon cu aer trebuia să traverseze pînza dublă la circa 30 cm deasupra solului. In interiorul cortului urma să fie plasat reşoul cu cataliză, care avea astfel să încălzească aerul şi să-i reducă umiditatea. Diametral opus*, am cerut să se taie două deschizături la aceeaşi înălţime, renunţmd la cea obişnuită din vîrful cortului. Acest dispozitiv avea ca efect acumularea aerului cald în părţile superioare ale cortu-lui şi ridicarea lui între cei doi pereţi prin deschizăturile amintite. Pentru a crea ventilaţia, am plasat alte două deschi-zături în pînza exterioară, dar la celelalte extremităţi ale cortului. Cream astfel o protecţie mai eficace contra frigului.

Lacordee prevăzuse şi o izolare termică faţă de sol com-pusă din „tisamusă", un fel de fibră sintetică cu mare putere calorică, pe care urma s-o plaseze între cele două foi de pe podea. Nu eram de acord asupra poziţiei ei, căci doream mult să o izolez de pînza exterioară, ştiind că se va produce con-densarea vaporilor. Deoarece Lacordee motiva că nu mai are nici timp şi nici posibilităţi să execute transformarea ce o ceream, ne oprirăm la următoarea soluţie mixtă : tisamusa urma să fie învelită într-o teacă impermeabilă.

46

Echipamentul meu trebuia să satisfacă următoarele ce-rinţe : rezistenţă mare şi protecţie eficace contra gheţii, a apei, a frigului şi a umidităţii. Consideram ca secundar fac-torul greutate.

Pentru plată am semnat o chitanţă de 3 000 de franci, ceea ce mă îngrozi. Mi-am spus că dacă voi reuşi am să pot plăti, dar dacă voi eşua voi fi silit să ţin zeci de conferinţe despre explorările mele din Ceylon. Pe scurt, perspectivele nu erau de loc strălucite.

Tîrziu, cînd m-am reîntors la Cetatea universitară am în-tîlnit-o pe Maithe care mă întrebă cum stau cu demersurile lîngă autorităţile medicale.

—- Lucruriîe nu merg bine în această privinţă şi voi fi silit să recurg la specialişti străini, care se arată foarte interesaţi de noul gen de cercetări. _ ..

—-~~Cum, nu te vor examina medici francezi ? — Nu, draga mea, sînt profesori italieni. — Le-ai promis în mod formal ? mă întreabă ea. — încă nu. Trei zile mai tîrziu, încercam ultima mea şansă la Mi-

nisterul Aerului, din bulevardul Victor. Aflasem că funcţiona acolo un serviciu de psiho-fiziologie pe lîngă Centrul de învă-ţămînt şi cercetări de medicină aeronautică (C.E.R.M.A.), con-dus de generalul medic Grandpierre, care, eventual, s-ar interesa de experienţă. Am fost introdus la colonelul medic Grognot.

— Domnule colonel, voi sta timp de două luni sub pămînt IS 0°C într-o umiditate suprasaturată, pe un gheţar subteran. Cred că pot să vă fiu util pentru cercetări fiziologice.

— Două luni sub pămînt în asemenea condiţii climatice ? Un minut de reflectare şi apoi :

— Sau ieşi la suprafaţă după cîteva zile, sau mori ! — Nu, domnule colonel ! Am conceput şi organizat

această experienţă de luni de zile şi voi duce-o pînă la capăt. Puteţi să mă ajutaţi efectuînd asupra mea o serie de teste fiziologice înainte şi după experienţă. Veţi obţine astfel modificările comparative ale unui organism supus unui mediu foarte agresiv, mai ales în ceea ce priveşte vederea.

— Ne vom ocupa de dumneata. Conduceţi pe acest băiat la fiziologi, spuse el ordonanţei. începeţi cu maiorul medic Angiboust şi apoi duceţi-1 la maiorul mecanic Brice pentru a cerceta dacă are nevoie de material.

Am expus mult mai amplu cazul meu maiorului Angi-boust care fusese anunţat de către colonel de vizita mea.

47

Pe maior îl interesa mai ales intenţia mea de a trăi fără ceasornic, izolîndu-mi astfel ciclul meu nictemeral. El adoptă în întregime metoda ce-o imaginasem pentru a scoate în evidenţă variaţiile perioadelor mele de activitate şi somn şi pentru a-mi înregistra frecvenţa cardiacă. Cînd a aflat do-rinţa mea de a studia pierderea noţiunii de timp, m-a sfătuit să apreciez şi duratele scurte, nedepăşind cîteva minute.

Eram hotărît să nu prelungesc experienţa mea „în afara timpului" mai mult de douăzeci de zile, de frică să nu fie prea greu de suportat. Tovarăşul meu de cameră, Mike Arons, student american la psihologie, pe care-1 cointere-sasem în experienţa mea, trebuia să-mi fixeze exact lungimea perioadei cît aveam să rămîn fără cunoaşterea orei. In cazul că voi putea suporta să trăiesc fără ceasornic, urma să ho-tărăsc eu însumi durata prelungirii experienţei asupra no-ţiunii de timp, aspect major al experienţei biologice.

A doua zi aveam întîlnire cu doctorul Parcevault, la Spitalul Cetăţii universitare. I-am expus proiectul :

— Stînd două luni în fundul unui aven situat la mare altitudine, vreau să studiez acţiunea unui climat subteran extrem, umed şi rece, asupra organismului uman. Pentru ca izolarea mea voluntară să poată fi interesantă, trebuie să se procedeze înaintea coborârii mele şi după ieşirea mea la su-prafaţă, la un check-up 1 medical complet, clinic şi biologic. Nefiind medic, sînt incapabil să efectuez eu însumi aceste studii care depăşesc cu totul priceperea mea. Aţi accepta să faceţi analizele de sînge, urină şi tot ce credeţi necesar acestor cercetări ? Evident, lucrul cel mai interesant este stu-diul metabolismului calciului, fiindcă voi fi lipsit cu totul de radiaţiile solare. Veţi obţine, desigur, rezultate interesante.

— De acord, şi doctorul Percevault a şi început să-şi no-teze care anume analize erau necesare.

Dîndu-mi seama că, în condiţiile unei slabe luminozităţi în care aveam să mă găsesc în curînd, vederea mea va suferi în mod cert modificări şi poate că şi auzul va fi afectat, m-am dus să cer sfatul domnului Andre Jassaud, psiholog, pentru a cunoaşte natura cercetărilor care se pot face în acest domeniu. Am fost informat cu această ocazie despre existenţa aparatelor perfecţionate care ar putea permite realizarea unor cercetări asupra sensibilităţii la lumină absolută şi diferen-ţială, asupra perceperii culorilor, asupra acuităţii vizuale în

1 Examinare, In englezeşte în original — N.T,

48

timp de noapte etc. Aceste cercetări asupra vederii ar putea avea, pe de altă parte, o semnificaţie ca teste de oboseală. Trebuia pentru aceasta să mă adresez la instituţii ca Ar-mata aerului care posedă aparatajul necesar. în afară de cele amintite, mi-a atras atenţia că se pot face nenumărate cer-cetări asupra sensibilităţii tactile la frig şi la cald, asupra sensibilităţii cEInesţezîce~ (precizarea posibilităţii de reprodu-cere a amplitudinilor şi a vitezelor), asupra sensibilităţii labi-rintice (perceperea direcţiei verticalităţii) asupra timpului de reacţie etc. Timp de o lună. Domnul Andre Jassaud m-a su-pus la o serie de examene psihologice, de teste, interviuri de tip clinic, procedînd şi la o explorare în profunzime a perso-nalităţii mele, urmînd ca aceleaşi examene să fie repetate la ieşirea mea.

Timp de cincisprezece zile am fost examinat fără înce-tare, din punct de vedere biologic şi fiziologic. Luărilor de sînge şi urină le-au urmat radiografiile şi testele de la-borator. Excitabilitatea neuromuscular mi-a fost măsurată cu reotomul electronic iar inima, prin procedeul înregistrărilor electrocardiografice. Metabolismul bazai mi-a fost studiat, atît la Armata Aerului, cît" şi de Serviciile Chailly-Bert şi Plas şi al doctorului Percevault. N-am fost dispensat nici dc testul prin care se măsoară volumul maximului de oxigen necesar la efort, pedalînd pe o bicicletă specială 1 pînă la epuizarea totală... Urmînd sfaturile profesorului Plas, m-am dus la Centrul principal de expertiză medicală al persona-lului navigant al aeronauticii ca să solicit maiorului medic Perdriel să aibă bunăvoinţa de a-mi măsura vederea înainte şi după experienţă pentru a putea să obţin date compara-tive cît mai precise asupra funcţiilor mele vizuale. Maiorul Perdriel, interesat de propunerea mea, hotărî să se ocupe cu explorarea funcţională şi electroretinografică a vederii mele.

Ţin să aduc aici un omagiu de deosebită recunoştinţă tu-turor celor care au binevoit să-mi acorde concursul lor in-dispensabil şi să-şi pună competenţa lor în serviciul expe-rienţei mele, profesori, doctori şi psihologi. De acum înainte, scopurile pe care mi le fixasem aveau să fie atinse şi aveau să-mi dea puterea necesară pentru a înfrunta mediul excep-

1 Bicicleta ergometrică a lui Fleisch ce permite evaluarea aptitu- • dinii fizice a unui subiect prin măsurarea necesarului maxim de oxigen a! acestui subiect în cursul unui exerciţiu muscular intens şi prelun-git. — N.A.

4 4 9

ţional de agresiv în care aveam să trăiesc. Expediţia era salvată.

Fixasem începutul operaţiilor de teren pentru primele zile ale lunii iunie. La 31 mai o echipă a Clubului Martel din Nisa (Clubul alpin francez) a suit la Marguareis pentru a verifica stadiul înzăpezirii masivului. Lăsînd automobilele în cheile Tende, micul grup a continuat drumul pe jos, pe creste, pînă pe muntele Carsenne, de 2 300 m altitudine, care domină atît platoul Ambroise unde trebuia stabilită ta-băra de bază, cît şi Conca delle Carsenne, unde se deschide, în mijlocul unui cîmp de lapiezuri şi pietre albe, avenul Scarasson. Cît se vedea cu ochii, un gros înveliş de zăpadă acoperea aceste întinderi sterpe. A doua zi am primit la Paris un telefon să amîn începutul expediţiei datorită acestei situaţii.

Am profitat de ammare pentru a mă supune ultimelor examene medicale şi pentru a pregăti materialul ce urma să fie trimis la Nisa, unde trebuia să fie depozitat. Două săptă-mîni mai tîrziu, Jean Pierre Mairetet, Jacky Meunier şi Pierre Nicolas au pornit să urce pe rîul Riou Frei, pînă pe platoul Ambroise ca să vadă dacă s-a topit zăpada. Rezultatul a fost favorabil şi se putea întrevedea posibilitatea transportului materialelor, peste cîteva zile, la tabăra de vară.

Fiecare ştia concret ce trebuie să facă : Tony şi Jean-Pierre vor procura scînduri pe care le vor instala pe gheţar ; Yvon va găsi ţăruşi metalici speciali pe care îi va împlînta în gheţar ca să măsoare mişcarea acestuia ; Jacky şi Jean-Pierre vor studia problema alimentaţiei mele ; Abel şi Phil-lippe s-au oferit să ne ajute la instalarea liniilor telefonice. Noele va centraliza toate informaţiile, toate mesajele şi va fi intermediarul între camarazii noştri şi mine. Cît despre Pierre Nicolas, el urma să mă asiste în demersurile mele şi să participe la amenajarea avenului; Claude Sauvageot avea răspunderea operaţiilor fotografice ale expediţiei.

In sfîrşit, în sînul echipei începea să se înfiripe o oare-care coeziune, fiecare căutînd să contribuie cît mai mult la realizarea experienţei.

La rîndul meu, m-am dus la maiorul Riolet, care con-ducea Compania republicană de securitate (C.R.S.) nr. 6 şi care, în anul trecut ne acordase sprijinul prin secţia sa „Munte". Am găsit la el înţelegere, solicitudine, ajutor spon-tan şi forţe extrem de importante : maiorul Riolet îmi punea la dispoziţie Secţia Munte a celei de-a 6-a C.R.S., pentru

50

toată durata expediţiei. Un grup important ne va ajuta la instalarea taberei mele subterane, în timp ce doi oameni se "vor schimba în permanenţă, timp de două luni, unul la ta-băra din platoul Ambroise, altul la intrarea în aven, fiind în-sărcinaţi în mod special cu înregistrarea metodică a chemă-rilor mele telefonice şi cu controlul oficial al desfăşurării ex-perienţei. Nu puteam găsi un ajutor mai eficace şi am luat imediat contact eu brigadierul şef Lafleur, care trebuia să conducă operaţiile pe teren, şi cu brigadierii Canova 'şi Sprenger, care aveau să-1 asiste în sarcina sa. In acelaşi timp, m-am dus să vorbesc cu domnul Faure, director al Protecţiei civile a Alpilor maritimi, care mi-a rezervat o primire ex-celentă şi care, după o convorbire cu domnul Pierre-Jean Moatti, prefectul Alpilor maritimi, mi-a promis concursul elicopterului serviciului, pentru transportul celor cîteva tone de material.

A doua zi, ducîndu-mă să văd pe profesorul J. Bourcart la faimosul său laborator de geologie submarină de la Ville-fraache-sur-Mer, am aflat că doctorul Alain Bombard se găsea în port. Am întîlnit pe acest om extraordinar a cărui faptă sportivă, dublată de o profundă semnificaţie ştiinţifică, im-presionase în 1952 tînăra mea imaginaţie. Spre deosebire de aproape toţi cei pe care îi întîlnisem pînă atunci, doctorul Bombard înţelese adevărata importanţă a experienţei mele pentru problema vieţii în condiţii de izolare şi în special pentru viaţa în adăposturi şi pe sateliţii artificiali. Ceea ce îi părea cel mai interesant şi cel mai greu în experienţa mea era de a trăi fără ceasornic, fără nici un reper temporal, de a izola ritmul meu nictemeral. Ce păcat că nu-1 întîl-nisem mai devreme pe acest om curajos căruia i-am putut aprecia simplitatea, înaltele calităţi umane, valoarea morală şi curiozitatea spiritului său ştiinţific, gata oricînd să des-copere şi să înţeleagă ideile noi. Ca şi Maurice Herzog, el a crezut în mine.

— Cred în dumneata, Siffre, vei reuşi. — Mulţumesc, doctore Bombard.

EXPEDiJIA ÎNCEPE

împreună cu maiorul Riolet, hotărirăm ca operaţiile pe teren să înceapă vineri 29 iunie. în ajun, tot materialul ex-pediţiei ce urma a fi folosit la suprafaţă sau în subteran fusese depozitat la Noel'e Chochon, la Nisa. Materialul pentru suprafaţă era destinat taberei de bază nr. 1, de pe platoul Ambroise şi repartizat în material „urgent" nr. 1 şi nr. 2, iar cel pentru subteran cuprindea întreaga instalaţie a ta-berei mele din adînc, adică cortul, alimentele, aparatele de măsurat, echipamentul etc. (circa o tonă).

Vineri dimineaţa un detaşament important al C.R.S., sub comanda brigadierului Lafleur, transportă tot acest material la Saint-Dalmas de Tende. Am ales această localitate din cauza prezenţei acolo a unui detaşament de frontieră C.R.S. şi a unui teren de fotbal care putea servi drept pistă de aterizare, ceea ce ne va uşura legăturile şi depozitarea com-bustibilului pentru elicopter. Trei speologi, Jean-Pierre Mai-retet, Jacky Meunier şi Pierre Nicolas însoţeau convoiul.

Elicopterul Protecţiei civile, care urma să transporte ma-terialele, nu sosise la Nisa, aşa încît membrii detaşamentului C.R.S. hotărîră să ducă încărcătura pe platoul Ambroise (tabăra de bază nr. 1 : 2 100 m altitudine), situat la circa 17 km de postul de frontieră de la cheile Tende. Acolo se putea ajunge folosind două drumuri de catîri, zise „drumuri strategice", de nord şi de sud. Drumul de nord era blocat de zăpadă îngheţată, fapt pentru care a fost ales cel din sud. deşi era mai greu de parcurs.

La ora 5 dimineaţa, la cheile Tende, Lafleur formă un convoi de două „Jeep"-uri pentru materialul de suprafaţă urgent nr. 1 şi nr. 2. Materialul de adînc rămăsese depozitat la Saint Dalmas. O echipă de vîrf, care dispunea de un post de emisie, mergea pe jos înaintea convoiului pentru

52

a semnala locurile periculoase. De multe ori acesta trebuia să se oprească pentru a repara drumul care suferise strică-ciuni în timpul iernii. La ora 11 convoiul ajunse la borna de frontieră nr. 211. înaintarea deveni imposibilă. Cei 16 oa-meni ai detaşamentului şi cei trei speologi, după ce depozi-tară o parte din material la cheile de la Perle, transportară cu spatele mai multe sute de kilograme pînă pe platoul Ambroise. Era o muncă extrem de grea pe un timp dezespe-rant de rece şi înnourat. Şapte dintre oameni rămaseră pe platou în timp ce ceilalţi coborîră la Tende de unde reve-niră în cantonament la Nisa.

Sîmbătă echipa izolată în masivul Marguareis termină, după o zi de eforturi, transportul materialului pînă la tabără.

Duminică dimineaţa trimit de la Nisa un mesaj-radio prin staţia de emisiune de pe Muntele Agel şi dispun ame-najarea taberei. Seara primesc deja răspunsul. Eram informat că timpul nefavorabil n-a permis să se facă mare lucru şi că s-a efectuat în schimb o recunoaştere a avenului Scarasson în cursul după-amiezii. Tntr-adevăr, un veritabil potop de ploaie şi grindină se abătuse asupra regiunii Marguareis.

Luni 2 iulie, Phillippe Englender şi Pierre Delorme efec-tuară un marş forţat de cinci ore pentru a ajunge la tabără şi pentru a veni în ajutor celor de acolo. De data aceasta se transportă de pe platoul Ambroise la Scarasson materialul necesar pentru amenajarea) avenului. Speologii fac apoi o primă coborîre pînă la 50 m în aven. Ceea ce vedeau nu era de loc încurajator : toţi pereţii puţului erau acoperiţi cu o carapace groasă de gheaţă şi un mic, dar adevărat, to-rent se revărsa în puţuri. Ziua următoare fu consacrată insta-lării parţiale a liniei telefonice în aven. Prezenţa unor im-portante mase de zăpadă şi gheaţă la toate nivelurile făceau ca lucrul să fie nu numai greu de realizat, dar şi neplăcut. Echipa a stat şapte ore sub pămînt, băieţii ieşind îngheţaţi şi uzi pînă la piele, atît erau de aspre condiţiile climatice subterane în acest început de vară. Dar la sfîrşitul zilei obiectivul era îndeplinit : linia telefonică se întindea pînă în vîrful ultimului puţ.

în acest timp eu aşteptam la Nisa sosirea elicopterului. Mai trebuiau transportate sute de kilograme de material, în special 120 1 de carburant pentru reşoul meu şi un lot im-portant de scînduri. Nu putea fi vorba ca toate acestea să

53

fie duse cu spatele şi numai elicopterul ne putea scoate din impas. La Nisa însă nimeni nu ştie data exactă a sosirii lui. în fiecare dimineaţă şi seară primeam un mesaj pe indica-tivul „Canasta", care mă informa despre progresul ope-raţiilor în Marguareis şi, la rîndul meu, transmiteam dispozi-ţiile în consecinţă. Nu am participat la această fază a operaţiilor pe care le încredinţasem secţiei „Munte" a C.R.S. Abia tîrziu am aflat că băieţii n-au avut întotdeauna hrană suficientă.

In 4 şi 5 iulie situaţia deveni dramatică. Echipa de la Marguareis nu mai avea practic nimic altceva de făcut decît să aştepte venirea mea la tabără. Ea desăvîrşea amenajările

7 de la suprafaţă, jalonînd prin semne indicatoare itinerarul de la tabără la avenul Scarasson, greu de găsit pe timp de ceaţă. La Nisa, aflu de la domnul Faure, directorul Protec-ţiei civile a departamentului, care făcea tot posibilul pentru a uşura buna desfăşurare a expediţiei, că elicopterul nu va sosi înainte de săptămîna viitoare. Aşadar, coborîrea mea, care fusese deja amînată din 4 pe 8 iulie, nu va putea fi efectuată decît duminica viitoare, în 15. Imediat organizai la Nisa, la Clubul alpin, o mare reuniune la care asistară aproape toţi participanţii la expediţie, locotenentul Tessier şi brigadierul Lafleur, reprezentînd pe maiorul Riolet. Discuţia fu animată şi concepurăm un nou plan ţinînd seamă de ulti-mele evenimente.

Majoritatea camarazilor erau împotriva planului meu de a evita cu orice preţ abandonarea taberei de altitudine de către speologii şi membrii C.R.S. care se găseau încă acolo sus. Ei considerau că dacă începeam lucrul de vineri 13 iulie vom putea fi gata duminică, bineînţeles, cu condiţia ca elicopterul să sosească între timp. M-am opus cu toate for-ţele acestui proiect, deoarece problema venirii elicopterului m-a făcut să trec prin atîtea emoţii, încît preferam să nu mai contez decît pe oameni. Propusei deci să înceapă trans-portul materialului cu spatele şi dacă între timp va veni eli-copterul, vom avea destul timp să-1 utilizăm.

Susţinut de către brigadierul Lafleur, reuşesc pînă la urmă să-mi impun părerea. De mîine echipele se vor îndrepta spre masiv pentru a transporta materialul.

Acasă la mine atmosfera era explozivă. Dorind să su-praveghez cele mai mici amănunte ale ultimelor preparative.

54

făceam zile fripte nu numai părinţilor mei, dar şi tuturor prietenilor care locuiau la mine. Apartamentul a devenit un fel de dormitor pentru camarazii mei : Meunier venit să se odihnească cîteva zile înainte de urcare, glaciologii Lorius şi Kahn, fotograful Sauvageot şi soţia sa veniţi de la Paris. Unii se culcau pe balcon, alţii pe coridoare iar camera mea era un talmeş-balmeş de. obiecte de ultima oră.

Numeroase probleme rămăseseră încă nerezolvate. De pildă, lipse-au încă mulţi kilometri de fir telefonic pentru a asigura legătura între tabăra Scarasson şi tabărş^de^bază. In loc să mă odihnesc în vederea viitoarei mele izolări' sub-terane, umblam de dimineaţă pînă seara şi făceam demer-suri ; nu puteam face altfel, fiind extrem de surescitat, veşnic preocupat să coordonez în mod eficace toate operaţiile.

în mijlocul febrei acestor pregătiri, primesc vizita lui Pierre Hamei de la Radio Monte-Carlo, care îmi propune instalarea unui microfon de ambianţă în interiorul cortului meu şi a unui magnetofon la exterior. Toate apelurile mele telefonice vor putea fi astfel înregistrate şi Radio Monte-Carlo îmi va da, la sfîrşitul expediţiei, copia tuturor benzilor. Pentru emisiunile radiofonice vor putea fi utilizate unele fragmente din conversaţiile mele. Era, evident, un noroc şi acceptai propunerea.

Aş fi dorit ca unul din noi, şi în special Abel Chochon, să realizeze un film de 16 mm al expediţiei şi al coborîrii mele în fundul avenului. Din nenorocire, făcînd datorii ante-rioare de 3 000 de franci pentru filmele mele şi acelea ale lui Claude Sauvageot, nu am putut face faţă acestor noi cheltuieli.

Vineri 6 iulie — o nouă tentativă. Un detaşament C.R.S. întîlneşte la Saint Dalmas de Tende un grup condus de către Yves Creach şi, în convoi, urcă la platoul Ambroise. Detaşamentul C.R.S. revine apoi la autovehiculul oprit la două ore de mers pentru a se duce cu el după material. Din cauza orei înaintate, oamenii sînt nevoiţi să doarmă noaptea sub cerul liber.

A doua zi, o echipă numeroasă urcă pînă la aven, în-cărcată cu material şi alimente. Creach, Lorius, Kahn şi Sau-vageot coborîră apoi în fundul avenului transportînd un aparat de găurit portativ şi material pentru jalonarea gheţa-rului. Creach, unul din marii aşi ai speologiei, atît prin cali-

55

tâţile de explorator, cît şi prin cercetările sale, descoperi că poziţia morenei gheţarului era mult schimbată faţă de anul trecut. O dală plană de aproape 3 m3 pe care o remarcase anul trecut, bine evidenţiată, astfel că o considerasem po-trivită pentru depozitarea bagajelor, se afla acum aproape complet acoperită de gheaţă şi grohotiş. Creach avu pentru moment intenţia să oprească expediţia şi s-o anuleze. Seara, cortul meu este totuşi ridicat pe suprafaţa orizontală a ghe-ţarului şi camarazii mei sînt primii care-1 încearcă. După o noapte, nu prea neplăcută, încep lucrările de jalonare şi foto-grammetrie pe gheţar. Creach şi Sauvageot revin la supra-faţă, în timp ce Lorius şi Kahn rămîn în aven pentru două sau trei zile.

O veste extraordinară : ducîndu-mă să văd pe maiorul Riolet, zăresc pe căpitanul Verdier şi pilotul Graviou lîngă elicopter. Nimic nu mai poate opri acum coborîrea mea. In sfîrşit, materialul va fi transportat cu uşurinţă pînă la Marguareis.

Duminică 9 iulie

în acest timp, Abel Chochon şi Antoine Senni se du-seseră să recunoască cărarea pentru catîri de la Monesi, în Italia. Ultimii 6 km trebuie parcurşi pe jos din cauza zăpezii îngheţate care barează trecerea. împreună cu Pierre Aimon şi Noele Chochon, mă îndreptai spre Saint-Dalmas de Tende pentru a lua materialul lăsat acolo şi care trebuie coborît în fundul avenului. Ajunşi la cazarma C.R.S., unde acesta era depozitat procedarăm mai întîi la o triere, după care umplu-răm mai mult de cincizeci de saci de plaje cu cutii de con-serve şi material de primă urgenţă. Totul trebuia împachetat în aceşti săculeţi cu un diametru mai mic de 30 cm, pentru a-i putea strecura prin faimoasa trecere îngustă în formă de S a puţului de 30 m. Hainele au fost înfăşurate iniţial în mai multe straturi de hîrtie de aluminiu şi apoi ambalate într-un sac din material plastic, pe care Aimon îl închise în-tr-un sac de plaje. Cred că aceste mijloace de protecţie vor fi suficient de eficace pentru a izola de apă, umezeală, ză-padă şi gheaţă subterană conţinutul.

Elicopterul îşi începu zborurile de la Saint-Dalmas la Marguareis dis-de-dimineaţă. Cu Lafleur, Porrera şi proprie-

56

tarul restaurantului de la hotelul „Europa", cafe se însărci-nase benevol să asigure hrana expediţiei, precum şi cu nu-meroşi C.R.S., transportarăm tot materialul subteran pînă la terenul de sport. Naveta avionului se succedă într-un ritm de infern de la 7 dimineaţa la ora 13, pînă la cheile Sca-rasson, pe creasta de frontieră, la o altitudine de 2 300 m, unde s-a putut amenaja o drop-zone'. Zburăm cu plă-cere deasupra acestui extraordinar masiv alb unde nu creşte nici un arbore. Pe creastă, unde elicopterul ateriză fără ca motorul să se oprească, facem „lanţ" ca să scoatem mate-rialul din aparat. Doream să contemplu natura, aşa că mă hotărîi să aştept următoarea cursă pentru a mă reîntoarce la Saint-Dalmas. Cerul era admirabil, albastru şi fără nori ; nu puteam dori ceva mai bun. Anul trecut, căpitanul Vallet fusese mai puţin favorizat; timpul înnourat şi vînturile foarte puternice au făcut ca apropierea de regiunea crestei să fie primejdioasă. Aspiram pînă în adîncul plămînilor aerul curat al masivului Marguareis şi contemplam cu încîntare pantele albe şi golaşe de calcar. Undeva, în adîncuri, erau ascunse unele din cele mai mari reţele hidrogeologice din lume.

Zilele următoare le-am consacrat transportului cu spa-tele şi cu ajutorul unui teleferic cu cablu a materialului pînă la aven.

Cît despre mine, mă hotărîi în cele din urmă să urc la Marguareis vineri 13 iulie. O aclimatizare de cîteva zile eu altitudinea nu-mi strica. Dacă momentul despărţirii nu mă mişcase de fel, deoarece aveam o încredere neclintită în suc-cesul experienţei, nu acelaşi lucru se poate spune despre părinţi şi în special despre mama mea, care era îngrozită, săraca, la gîndul că aş putea să-i fiu readus mort sau cu sănătatea zdruncinată în vreun fel. Calea era hotărîtă şi nu mai puteam da înapoi. De altfel, nici nu doream aşa ceva, deoarece pasiunea mă conducea spre destinul meu.

De vineri pînă duminică camarazii mei se extenuară coborînd materialul în fundul avenului (o tonă împărţită în saci de plaje) în condiţii care nu s-au îmbunătăţit de loc, în timp ce eu mă odihneam pentru viitoarea perioadă de viaţă subterană. In aceste momente responsabilităţile trebuie împărţite între toţi ca să nu se producă dezordine.

1 Mică platformă unde elicopterul poate depune mărfuri. -— N.A.

57

Duminica 15 iulie

Toată lumea se sculă tîrziu. Oboseala acumulată în aceste ultime zile copleşise chiar pe cei mai tari. Frigul, umezeala, curenţii de aer şi mai ales şederile de mai multe ore pe plat-forma de gheaţă răzbiseră pe speologi şi pe membrii detaşa-mentului C.R.S. în principiu este „Ziua J . " , dar un mesaj -radio ne ceru să amînăm coborîrea mea cu douăzeci şi patru de ore. La ora 17 şi 30 de minute un mesaj trimis de noi preveni de această amînare R.M.P., R.T.F. şi ziarul Nice-Matin care urma să publice un mare articol favorabil ex-pediţiei.

ZIUA J.

Lunî 16 iulie

Mă trezesc înţepenit căci am avut o noapte agitată. Ieri seară n-am putut adormi şi m-am răsucit pe toate părţile în sacul meu de dormit, cu gîndul la acel mîine atît de apropiat care acum mă sperie. Da, îmi este frică, frică să nu şovăi, să nu^ţm pierd curajul în ultimul moment.

In mintea mea este un dute-vino de gînduri în ritm acce-lerat. Sînt în ajunul unei zile importante în existenţa mea şi aş vrea să pot dormi pentru a fi odihnit şi în plină formă pentru coborîrea în aven. In zadar. Amintirile mă asaltează, mă gîndesc la primele mele explorări cu Marc Michaux, alter-ego-vA meu, în regiunea Saint-Benoit. Aveam atunci trei-sprezece ani, epocă eroică în care s-a zămislit şi dezvoltat dubla mea pasiune de geolog şi speolog, cînd trăiam ore de neuitat în galeriile noi pe care le descoperisem în peştera de la Perles. Seara, înaintea fiecărei explorări, discutam timp îndelungat culcaţi în fînul vreunui pod unde oamenii de treabă ne ofereau găzduire. îmi amintesc foarte precis de nervozi-tatea mea, de temerile şi de speranţele ce mi le puneam în ziua ce urma. Nu puteam dormi nici atunci.

Această ultimă noapte petrecută la suprafaţa pămîntului înainte de a mă afunda pentru două luni în noaptea eternă a unui aven, seamănă în chip straniu cu cele din agitata mea adolescenţă. Ea îmi aminteşte şi de o noapte tropicală stra-nie, cea dinaintea explorării primei peşteri din jungla Ceylo-nului. Eram pur şi simplu înspăimîntat la gîndul că voi pă-trunde singur în acea cavitate ; mă şi vedeam muşcat de unul din păianjenii uriaşi ai peşterilor tropicale sau sufocat în urma inhalării prafului care conţinea ciuperca microsco-pică patogenă, Histoplasma capsulatnm. Teama de a con-tracta prea faimoasa „boală a faraonilor" care a doborît pe prietenul meu Eugenio de Bellard Pietri, de la Academia de Ştiinţe a Venezuelei reveni şi în această seară cu o acuitate deosebită.

59

Epuizat, tensiunea mea nervoasă se relaxă în cele din urmă şi treptat m-am cufundat într-un somn adînc.

Cînd m-am trezit, tabăra era în plină efervescenţă. Aş mai fi stat culcat, dar prea multă visare cînd trebuia să acţionez. Claude ieşi primul din cort pentru a face fotografii, urmat în curînd de soţia sa Anne-Marie.

In acest timp, camarazii mei se pregăteau pentru a se duce la aven. Unii plecaseră deja, e vorba de echipa C.R.S., de Pierre Hamei şi Blanchi de la Radio Monte-Carlo care doreau să-şi încerce microfonul.

Mă scol şi îmi fac febril ultimele pregătiri. Nu trebuie să uit nimic, căci o dată coborît va fi prea tîrziu să mai obţin vreun obiect care mi-ar lipsi, deoarece atît echipa Institutu-lui francez de speologie, cît şi detaşamentul C.R.S. au con-semnul de a împiedica orice coborîre în aven înainte de împlinirea a două luni.

Camarazii au plecat şi eu mă găsesc încă în tabăra de bază. Evident, sînt în întîrziere. Strîng călduros mîinile celor ce nu pot asista la coborîrea mea, şi pornesc în pas vioi la drum ; trec limita ultimelor corturi, arunc o privire înapoi, fac un larg salut de adio încercînd, printr-un mers forţat, să-mi prind din urmă prietenii.

In curînd îi ajung pe Anne-Marie, Claude Sauvageot, Noele şi Gerard şi, după ce-i depăşesc, mă alătur lui Abel, care este în fruntea coloanei. Asul echipei de vîrf a expediţiei înaintează într-un ritm greu de urmat şi consider ca o mare realizare faptul că-1 pot seconda în aceeaşi cadenţă.

în cursul acestei ascensiuni rapide şi istovitoare pe creasta de frontieră, mă apucă deodată o criză violentă de dizenterie amebiană pe care o contractasem în Nepal. Ce să fac ? Să mă opresc ? Nu era cu putinţă. Nu trebuie să arăt nici o slă-biciune, acum în preajma coborîrii mele, de care mă despart numai cîteva ore. Şi aşa Clubul nu prea a fost de acord cu această încercare pe care o considera o nebunie ; dacă arăt acum vreo slăbiciune nimeni nu va mai voi să-şi asume riscul de a mă lăsa să cobor. Trebuie să continui cu orice preţ. Abel avansează şi eu îl urmez crispat de durere. Nimeni nu bă-nuieşte nimic.

— Michel, opreşte-te. Vreau să te filmez urcînd. Trebuie să iau un avans pînă la chei răspund eu. Fără să

bănuiască ceva, Abel îmi acordă răgazul salvator. Reiau urcuşul... de data aceasta sub obiectivul aparatului

de filmat atingînd vîrful unde urmau să vină şi ceilalţi.

60

Privesc în jur : ce minunată panoramă. In depărtare, spre sud, se zăreşte Mediterana; jos, la cîteva sute de metri, disting nişte puncte portocalii : tabăra. Privirea îmi rămîne fixată în această direcţie şi într-o clipită mi se perindă prin minte tot scepticismul, toate greutăţile, toate piedicile, pe care a trebuit să le înving, pentru ca aceste mici pete întu-necate, ultimele semne ale grandioasei expediţii, să fie acolo. La nord-vest timpul frumos lasă să se vadă cîteva din vîrfu-rile semeţe ale Alpilor iar la nord — cîmpia fluviului Po, imensă întindere orizontală unde strălucesc parbrizurile auto-mobilelor. îmbrăţişam cu o ultimă privire lumea civilizată.

In Conca delle Carsenne, unde se găseşte avenul, nu mai era zăpadă aproape de loc. în faţa ochilor se desfăşura pano-rama unui vast circ glaciar, acoperit de stînci rostogolite care scînteiau în soare, şi care îţi creau impresia unui peisaj cu adevărat lunar. Ici-colo, cîţiva muşchi şi licheni, ce evocau vegetaţia de tundră, lăsau să apară stîncile albe. Cîteva petice de zăpadă, murdărite de praful din atmosferă, persistau încă pe coasta de nord a masivului.

Abel se angaja într-o coborîre rapidă în mijlocul unui de-şert de pietre albe. Urmărim linia telefonică, trasă zilele pre-cedente, singura legătură pe care o voi avea cu exteriorul. Evi-tîrfd puţurile pline de zăpadă ajunserăm în curînd în faţa ave-nului Scarasson.

Iertaţi-mă prieteni, dar astăzi, el îmi pare sinistru : va înghiţi un om, poate pentru totdeauna. Arunc o privire în această gaură ce se căsca ameninţătoare. în fundul primului puţ văd o masă de zăpadă îngheţată, cu toate că eram în luna iulie. Va trebui să vină luna august ca ea să dispară.

In apropierea intrării avenului, în mijlocul stîncilor, cio-plite în prealabil cu ciocanul şi tîrnăcopul, camarazii mei ri-ricară un mic cort. Un membru din detaşamentul C.R.S. şi un speolog vor ocupa în permanenţă acest adăpost improvizat pentru a asigura legătura" cu fabara de bază şi a controla corectitudinea experienţei. Ei aveau consemnul de a interzice accesul spre gura avenului vizitatorilor eventuali şi vor nota ora apelurilor mele telefonice în vederea stabilirii ritmului meu nictemeral. Ştiu că aceşti oameni, care se dedicau cu trup şi suflet experienţei mele, vor suferi cumplit violenţa elementelor naturale : căldurii intense din timpul zilei, în această pîlnie concentrîndu-se toate razele soarelui, îi va urma noaptea cu frigul glacial pe care muşcăturile vîntului îl fac şi mai teribil. Aprovizionarea se făcea cu spatele, cu preţul

61

unor marşuri extenuante, şi camarazii mei vor trebui să-şi dră-muiască alimentele şi mai ales- apa, cu totul absentă în această ţară a calcarului. îngrijorătoare este şi lunga izolare în care vor trăi pe aceste meleaguri deşertice ; măruntele lor înde-letniciri zilnice vor constitui singurul divertisment. Din fe-ricire, se vor stabili în curînd schimburi, a căror frecvenţă nu o cunosc.

O animaţie extraordinară domneşte la intrarea avenului. Ştiu că cortul meu subteran este deja montat, dar că lasă

să pătrundă apa. Jean-Pierre, care, începînd de la 29 iulie, cobora zilnic în fundul avenului, mă avertiza de acest peri-col. Bietul om era epuizat ; figura sa cadaverică, cu ochii băgaţi în fundul capului dovedeau lungile nopţi nedormite, îmi imaginez ce se petrece în capul său. De luni întregi parti-cipa cu mine la pregătirile acestei expediţii, fusese confidentul meu. Şi acum era aici, obosit, amărît de puţinul ajutor ce ni se dăduse pentru a face toate pregătirile. Se prezentaseră pu-ţini voluntari la această muncă ingrată şi Jean-Pierre trebuise să-şi dubleze eforturile. Fără el şi minunata echipă C.R.S., Lafleur şi Canova, aş fi fost acum la Nisa. Cînd ni se încru-cişară privirile nu avurăm nevoie de cuvinte ca să ne înţe-legem : ştiam...

Tony fusese într-o formă bună, dar suferise un accident care ar fi putut să fie grav şi să compromită viitorul expediţiei. Conducea coborîrea unui balot de scînduri, de la baza puţului de 40 m adîncime, cînd legătura acestuia se desfăcu şi scîn-durile căzură în gol. Una din ele îi crăpă casca şi e lesne de închipuit ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost luată această măsură de protecţie. Cîteva ore mai tîrziu, el este din nou vic-tima unui alt accident : o avalanşă de pietre îl lovi la umăr şi nici acum nu şi-a revenit cu totul. Această serie de incidente îmi zdruncinară puţin moralul şi pentru a evita altele mai grave reînnoiesc recomandările de a se lua maximum de precauţii. Toată lumea se pregăteşte pentru a-mi uşura coborîrea. Phil* lippe şi Pierre sînt echipaţi şi nu aşteaptă decît semnalul meu ca să pătrundă în aven. Aceşti oameni atît de devotaţi cauzei expediţiei dau semne evidente de oboseală. Pierre mai ales suferă de o infecţie la picior care îl jenează cumplit. Şi totuşi este aici. Singur Marc lipseşte la apel, dar este un caz de forţă majoră, căci îşi dă ultimele examene la Universitate. In cîteva zile va fi şi el cu noi.

Mă retrag la o parte cu brigadierul Lafleur pentru a re-dacta şi semna o declaraţie prin care îmi manifestam voinţa

62

de a nu fi adus la suprafaţă sub nici un pretext înainte de cel puţin o lună. Socoteam că experienţa mea nu avea rost decît m măsura în care vieţuirea mea subterană era de lungă durată. Nu doream să bat vreun record şi în special pe acela al colegilor mei italieni din C.A.I.U.G.E.T. care au stat anul trecut sub pămînt o lună, ci, mai ales, să realizez un fel de „hibernare" subterană destinată să îndeplinească un program de noi cercetări de psiho-bio-fiziologie umană. Pentru acest motiv încredinţai lui Lafleur o serie de consemne, echipa lui fiind însărcinată cu controlul permanent şi cu protecţia ope-raţiilor.

La un moment dat, îmi dau seama că în zăpăceala ulti-melor zile uitasem să trimit o scrisoare de mulţumire lui Maurice Herzog. Repede îi dictez lui Noele una, el avînd sarcina să i-o trimită. Apoi scrisei mai multe mesaje de prie-tenie, dintre care unul adresat lui Marcel Bleustein-Blanchet, preşedintele Fundaţiei Vocaţiei.

încep să mă echipez. Examinez în primul rînd aparatul de luminat, un fotofor frontal alimentat cu gazele unei lămpi de acetilenă, căreia i-am adăugat o pompă destinată să mă-rească după plac debitul gazelor. Acetilenă era condusă prin-tr-un tub de vinilin la un bec montat într-un reflector para-bolic aşezat pe cască ; o brichetă de dimensiuni mici sudată în spatele reflectorului cromat permitea gazelor care ţîşneau din bec cu ajutorul scînteilor proiectate prin gaura circulară a oglinzii cromate să se aprindă. Umplu lampa cu apă şi carbid 1 şi fac o mică încercare : funcţionează perfect (fig. 8).

Mi-era sete şi rupsei cu dinţii două sau trei portocale. Gîn-dul îmi zbura însă cu totul în altă parte. El explora deja spa-ţiul subteran, care va fi de acum înainte domeniul meu. M-am gîndit atît de mult la această expediţie, luni de-a rîndul, încît aveam impresia că trăiesc un vis în care se învălmăşeau deo-potrivă exaltare şi teamă.

Iată-mă ajuns la intrarea avenului împreună cu echipa care mă va ajuta să ajung la gheţarul subteran.

în aceste ultime clipe, înaintea coborîrii, nu mai pot gîndi. Vocile prietenilor mei parcă vin din altă lume. Oare eu tre-buie să pătrund în acest puţ ? Gesturile mele sînt ca ale unui

1 Prin iacţiunea apei asupra carbidului (carburii de calciu) rezultă un gaz inflamabil, acetilena. — N.A,

63

Fig. 8 — Aparatul de iluminat frontal al membrilor expediţiei: lampa ele acetilenă înzestrată cu un tub de vinii, o cască cu reflector parabolic care concentrează lumina unui bec cu acetilenă şi o brichetă în spatele reflectorului. Ansamblul a fost conceput de Yves Creach, Abel Chochon şi Antoine Henri.

64

Yves Creach, speolog, învingătorul masivului Marguareis. Pierre Nicolas, student la matematici. Jean-Pierre Mairetet, student. Philippe Englender, secretar general al Insti-tutului francez de speologie. Noele Chochon, secretar general al Clubului Martel din Nisa Abel Chochon, cineastul expediţiei. Marc Michaux, inginer electronist, preşedintele Institutului francez de speologie.

automat : îmbrac combinezonul ajutat de doi camarazi şi apoi încalţ cizmele. Sînt gata. Nervozitatea mea a ajuns la culme şi nu mai ştiu ce fac ; sînt deopotrivă distrat şi surescitat. îmi pun casca şi încredinţez ceasornicul brigadierului C.R.S. Canova, căci pentru a realiza experienţa nu trebuia să am cu mine nici un mijloc de a controla timpul.

Sosi momentul despărţirii şi îmbrăţişai cu emoţie pe Noele şi pe Anne-Marie. Sînt cît pe-aci să cedez fricii. Totuşi, după un ultim interviu, o ultimă strîngere de mînă, o ultimă îmbră-ţişare, păşesc pe scara metalică care mă va duce în noul meu univers.

5 — în a f a r a t impului

COBORTREA IN ADTNC

16 iulie - ora 14

Asigurat de un camarad cobor de-a lungul peretelui verti-cal, aruncînd o ultimă privire spre figurile îngrijorate ale celor care mă urmăresc cum dispar. Zece metri mai jos-, la baza primului puţ, întîlnesc zăpada. Anul trecut această ză-padă nu exista şi abia acum încep să-mi dau seama de greu-tăţile serioase întîmpinate de echipele de speologi şi C.R.S., însărcinate cu amenajarea avenului, în vederea coborîrii to-nei de material necesar vieţuirii mele subterane.

Mă dezleg de coarda de asigurare şi mă îndrept către Phillippe care mă aşteaptă, ghemuit pe blocul de gheaţă, la baza unei săritori verticale. In treacăt, observ pături de con-creţiuni silicioase de culoare brună care apăreau în relief pe pereţii negri ai avenului.

La 27 m ajung într-o sală mică, caracterizată printr-o fi-sură care devine impenetrabilă, urmat de Canova care făcea încercări de radio-recepţie cu un minuscul aparat cu tran-zistori. Deplasînd aparatul, am reuşit să prindem emisiunile staţiilor de Radio Monte-Carlo şi Franţa II, dar rezultatele erau inegale.

Iată-mă la „gaura de şoarece* — loc de trecere denumit astfel de speologi din cauza îngustimii lui — care mă va separa definitiv de lumina solară. Acest canal vertical măsoară cîţiva metri şi se termină într-un vast puţ, adînc de 30 m, cu pereţii îngheţaţi. Urmează o galerie, mai uşor accesibilă, pînă la vîrful marelui puţ de 40 m.

După ce Claude Sauvageot, care lua o serie de fotografii mă ajunse din urmă, îmi continuai încet coborîrea pe treptele metalice observînd îngrămădirile de cristale de gheaţă de pe pereţi. în fundul puţului, în timp ce-mi aşteptam camarazii, am colectat numeroase eşantioane de roci. în curînd, iată-ne la — 79 m.

66

Abia acum îmi pot da seama ca nu voi reveni la suprafaţă înainte de trecerea a două luni. Prea tîrziu să mai dau înapoi şi ca să-mi îndepărtez teama hotărîi să fac observaţii glaciolo-gice. în puţul de 40 m am simţit cum degetele îmi amorţesc din pricină că scara de care mă ţineam era lipită în multe puncte de peretele acoperit de un strat de gheaţă gros1 de cîţiva decimetri. Anul trecut aici nu era gheaţă. Este adevărat că atunci eram în luna august iar acum sîntem de-abia în 16 iulie. Ce bine că expediţia întîrziase faţă de programul prevăzut!

în fine, la 115 m adîncime întîlnesc morena gheţarului. Această enormă îngrămădire de blocuri, al cărui vîrf este opus scării, şi-a schimbat aspectul de anul trecut, iar ză-pada subterană îngheţată dispăruse. La piciorul peretelui dinspre nord, unde o deschizătură în tavanul suborizontal ducea la gheţarul pe care voi trăi, îl întîiinii pe Abel. Primul lucru care îmi sări în ochi fu cortul construit special pentru experienţă. Colorat complet în roşu, îmi producea o impre-sie stranie.

Cum am putut să mă gîndesc la această încercare ? Mă cutremur la gîndul că voi sta două luni în acest adăpost slă-buţ, larg de 2,5 m şi lung de 4,5 m, la doi paşi de peretele de gheaţă, ale cărui strate orizontale le pot vedea cu precizie. Cu toate acestea eram, măi mult decît oricine, apt să trăiesc în-tr-un asemenea domeniu. încă din copilărie am petrecut multe zile sub pămînt, împreună cu prietenii mei, încît ajun-sesem să mă simt chiar ca la mine acasă. Nu se crease oare o adaptare treptată a organismului meu la mediul special al peşterilor ? Nu mă ajuta ea să reacţionez cît mai bine la aceste condiţii de viaţă ? La vîrsta de şaptesprezece ani ră-măsesem trei zile şi jumătate, adică optzeci şi una de ore, sub pămînt, la o adîncime între 320 şi 450 m. Această primă ex-perienţă de tabără subterană impresionase imaginaţia mea fra-gedă şi îmi propusesem să o reîncep cîndva...

Observ reperele de pe gheţar, mă apropii şi disting pri-mele urme ale jalonării efectuate de echipa care a amenajat avenul acum o săptămînă. Băieţii lucraseră cu foarte multă grijă. Pasiunea mea de geolog se dovedeşte a fi mai tare ca teama şi îmi spun, cu entuziasm, că voi avea ce face. Fericită constatare, căci sînt încă tentat să mă gîndesc că mai este vreme să renunţ.

67

Cortul meu este aşezat pe gheţar. Cerusem ca podeaua de lemn să depăşească intrarea cortului ca să pot găti pe ea astfel ca gheaţa să nu se topească. Din nefericire, camarazii mei au făcut exact contrariul : uşa cortului se deschide direct pe gheaţă. în schimb, scîndurile se prelungesc în spatele cor-tului cu 50 cm fără a servi la ceva. Camarazii mei, după ce au montat podeaua şi cortul, au observat că stîlpul absidei cor-tului atingea tavanul. Au demontat cortul, ceea ce era un lucru foarte dificil în condiţiile în care ise găseau şi, grăbiţi, fără să-şi dea seama de greutăţile la care vor da naştere, nu au împins podeaua de lemn, astfel că s-a ajuns la poziţia ac-tuală. Am reproşat acest lucru, dar privirea lui Jean-Pierre îmi arăta că fuseseră la capătul puterilor cînd terminaseră această operaţie grea.

Cortul nu este instalat exact în poziţia în care aş fi dorit, adică cu intrarea către morena gheţarului, unde privirea mea ar fi putut îmbrăţişa un oarecare spaţiu. Dimpotrivă, din in-teriorul cortului perspectiva îmi este limitată la peretele stîncos aşezat la 2 m de intrare. Ieşind din cort, la stînga, am un interval orizontal de 1 m, care spre nord suie puţin pentru a se opri într-un zid vertical, iar spre sud se înclină şi se ter-mină într-un puţ de mai mulţi metri. Datorită acestui spaţiu, am acces în spatele cortului. O inspecţie rapidă îmi arată că exact deasupra cortului sînt fisuri pline de gheaţă. Nu le îe-marcasem anul trecut. Una din aceste crăpături, lungă de 2 — 3 m şi largă de 1 m, are deja un ţurţure de gheaţă care în cădere ar fi putut să mă zdrobească. îmi dau astfel seama, încă de la începutul experienţei mele, de pericole pe care nu le prevăzusem.

Pe de altă parte, o altă primejdie care mă pîndeşte este riscul unui incendiu, cortul meu nefiind ignifugat. Mă gîn-disem sa iau un stingător care nu produce gaz carbonic, dar aveam atîtea datorii şi aşa de puţini bani, încît nu-1 putusem cumpăra. Cortul din pînză de nailon este din această cauză periculos. Fusese deja puţin avariat de unul dintre noi care apropiase prea mult de el flacăra de la cască. Va trebui deci să fiu totdeauna atent să nu intru în cort cu flacăra de la cască aprinsă, dacă nu voiam să risc să mă găsesc fără adă-post. Din fericire, acest risc nu era considerat vital de"cama-razii mei care gîndeau că, într-un atare caz, voi pune capăt în mod necesar experienţei mele. Credinţa lor m-a scutit de multe discuţii fără rost...

68

La dreapta cortului gheaţa este acoperită de blocuri enorme desprinse din tavan ; cele de la bază se înfundă în gheţar, iar altele se sprijină între ele şi echilibrul lor pare într-adevăr instabil, fiind gata să se prăbuşească, fie peste cort, fie în aval de gheţar.

Ora 18

îmi inspectez „domeniul" ; între timp, întreaga echipă a sosit pe m^rena gheţarului şi se găseşte lîngă mine. Timpul trece repede.~~Cu tot frigul care ne paralizează, fiecare mă ajută să-mi instalez tabăra subterană, căci sacii cu material se găsesc încă pe o platformă stîncoasă, nu prea depărtată de cort. în timp ce unii le golesc conţinutul pe o lespede ori-zontală, alţii încep să monteze patul de .campanie, fotoliul, masia plianla, instalaţia electrică cu baterii, reşoul cu gaz bu-lan şi cejejăoua telefoane care mă vor lega cu suprafaţa.

Instalarea taberei este o treabă cu adevărat neplăcută. Respiraţia noastră formează volute albe, nori de mici picături de apă de condensare care, în mijlocul acestei obscurităţi, apar ca fantastice. Cum încetăm să ne mişcăm imediat ne cu-prinde frigul, astfel încît preferăm să continuăm să aranjăm lucrurile. în acest timp, doi băieţi fac de schimb la vîrful puţului de 40 m pentru a ajuta suirea tovarăşilor mei. Sînt „sacrificaţii". Stau acolo nemişcaţi pe o platformă mai mică de 1 m2, pe marginea puţului, aşezaţi pe stînca udă şi rece. Ne aud lucrînd, dar cu toate acestea nu spun nimic. Din cînd în cînd ne strigă să ne grăbim că nu mai pot, că n-au nimic cald de băut. Grăbesc lucrul, dar timpul le pare lung căci stau imobili şi n-au altceva de făcut decît să aştepte.

Plăpîndul meu adăpost ele .pînză, gol, fără nici un obiect, îmi asigura un spaţiu vital de 10 m2. Era foarte puţin, dar îmi spusesem că nici un om plasat într-un satelit n-ar fi avut mai mult. De altfel, nu s-ar fi putut instala pe această parte a gheţarului un cort mai mare. Nu ştiu cum îmi voi aranja materialul. Din fericire, voi folosi un pat de campanie şi nu o saltea pneumatică, fiindcă podeaua cortului, spre marea mea spaimaT" fusese acoperită cu totul de un strat subţire de apă glacială. Cele două covoare de poclea crăpaseră. Presupun că aceasta se întîmplase în timpul primei săptămîni de lucru în adînc cînd cortul a fost montat direct pe gheaţa care conţinea

69

Cu buchii ascuţite. Prietenii mei, culcîndu-se într-o * 6 altele pneumatice, au observat că acestea s-au

î m b i b ^ - CU aPa- Pr°babil, din cauza căldurii lor, gheaţa se . Petrele au putut astfel tăia pînza impermeabilă.

> v o m v e ( ^ e a c a m a înşelasem profund, cauza r'i d J11 gravă şi fără posibilităţi de îndreptare.

11 p^p. în cort numai patul, în fundul absidei şi alături 1 f ^^ campanie, furnizat de C.R.S. 6. pentru a studia

r \ i ^ a r e a 'ui în acest mediu. 1 asemenea de un microfon de ambianţă care

ln*prumutat de Radio Monte-Carlo. m i Ai*1 a ^ a r a c o r t u ' u i c e ' e patru baterii industriale. F ind Puţin priceput în electricitate, Abel a trebuit

}l • e^P ^ vreme îndelungată cum să cuplez bateriile fără r i s£ t1*11S C l lr t-circuit . T r e b u i e n u m a i să f i u a tent să nu p i e r d

S a \ A e sîrmă care servesc l a racordarea ba te r i i l o r în-căpeţi tre e\e' A

a rfOÎ irnPî*eună cu Marcel am adunat eşantioane de gheaţă lin v o r ® închise cu grijă în bidoane din material f -Vc- bidoane, scoase la suprafaţă, urmau să fie ex-

P a y\ie la Paris, la Muzeul de istorie naturală. Co^° X ] m ^ e " a u n e i scări lipite de gheţar, examinînd

~ Cristale de gheaţă care formează strate orizontale. Hot'irî1*1 S,a ' u ăm şi eşantioane de praf prins în interiorul

I d^ adîncime de 25 m, adică din ceea ce credem a fi We V G . ^ strate ale gheţarului. Alunecăm pe gheaţă, căci Ct av e t n -CUiQ Pe ta^Pa- Procedăm astfel : în timp ce unul din n U . cu greu bucăţi de gheaţă care îi cad din mîinile sale C f a ^ v * r a c u f ° r t a într-un bidon mare din mater i i P ^c spălat în prealabil cu apă distilată. Eşantioa-nele nU să se murdărească de praf. Ne schimbăm din tr^ ^ niinute, frecîndu-ne viguros mîinile îngheţate.

j j^pă ^m umplut pe jumătate bidonul, ne-am reîntors la t o V ^ 1 1 r i°Ştri care continuau să se ocupe cu trierea lu-cruril^r'

frig. Prepar repede o băutură caldă, pe care o distf^1*1 Pe rînd şi toţi o acceptă cu plăcere. Umezeala gla-c i a l ă P ° e P e n e paralizeze.

1 Tii^P1^ a * r e c u t repede şi prietenii care m-au însoţit pînă . . t l-eb^ ie.aQum să plece. Ne strîngem mîinile cu emoţie. Au

u r c a t ^ ^ u l singur dintre ei mai este încă cu mine. Schiflă1*1 ° privire şi iată că şi el dispare în obscuri-

70

tate. îi văd lampa ridicîndu-se treptat de-a lungul peretelui vertical şi aud vocea speologului care îl asigură şi care îi strigă :

— încă 3 m,... încă 2 m,... încă o sforţare... iată-te. Separaţi acum de 40 m, ne strigăm ultima dată la reve-

dere. Inima mi se strînge cînd aud zăngănitul scărilor care, conform dorinţei mele, sînt ridicate. De-acum înainte îmi va fi imposibil să mă întorc singur, fără ajutorul unei echipe ve-nite de la suprafaţă.

Singur, în beznă, mai percep încă nelămurit ultimele zgo-mote care se sting. Mă cuprinde o teamă nebună.

«S)

VIAŢA SUBTERANA

în timpul celor două luni pe _gare le-am petrecut sub pămînt, în fundul avenuTuTScarasson, am ţinut un jurnal unde am notat evenimentele ce s-au petrecut de-a lungul zilelor .mele fiziologice, adică între deşteptarea şi culcarea mea. Hotărîsem iniţial să scriu în fiecare seară darea de seamă a activităţilor mele, dar foarte curînd am fost obligat să-mi notez observaţiile de mai multe ori pe zi fiindcă nu-mi mai aminteam de loc ceea ce făcusem în cursul zilei, cu toate că

"aceasta mi se părea foarte scurtă. Pierderea memoriei era atît de evidentă, încît deseori îmi era extrem de greu să-mi aduc aminte ce se întîmplase cîteva clipe mai înainte. Cînd simţeam că somnul e gata să mă cuprindă nu mai aveam nici un chef să continui să scriu în jurnal, în frig şi umezeală, şi mă vîram în sacul de dormit cît puteam mai repede. Abia a doua zi, după micul dejun, notam ultimele momente ale zilei precedente.

Ştiu acum că metabolismul meu bazai a fost foarte înce-tinit şi că starea de hipotermie, adică de semihibernare, în care m-am găsit explică letargia relativă a psihismului meu. Carnetul este plin cu amănunte asupra meselor şi a micilor aspecte ale vieţii cotidiene, dar el este extrem de sec şi lapi-dar în ceea ce priveşte sentimentele, emoţiile şi gîndurile care m-au asaltat de-a lungul acestei călătorii nemişcate, în beznă, spre capătul nopţii.

Aceasta constituia un indiciu destul de precis asupra stării mele de spirit din timpul experienţei îndreptate ex-clusiv către preocuparea esenţială, de a trăi şi a supravieţui. Cînd recitesc aceste detalii, mereu aceleaşi, privind mesele mele, am impresia că ele ocupau, fără să-mi fi dat seama în mod conştient, un loc important în această viaţă cvasive-getativă, pe care am trăit-o. Aş înţelege acest fapt dacă mîncarea ar fi fost atunci un moment plăcut al existenţei mele, dar adevărul este că se întîmpla tocmai contrariul,

75

căci aşteptam cu teamă momentul cînd eram obligat să mănînc.

Către sfîrşitul vieţuirii mele subterane eram atît de obosit, încît nu mai aveam forţă să-rni scriu jurnalul în mod regulat. Atunci am recurs 'a 'magnetofon şi de mai multe ori în cursul „zilei mele" dictam evenimentele care se desfăşuraseră. Era mai puţin neplăcut decît să scriu. In zilele cînd mă simţeam într-o formă mai bună, făceam totuşi un efort şi recopiam benzile de magnetofon, ca să rămînă un document scris din această aventură în fundul avenului.

Experienţa mea este încă prea recentă ca să pot să judec şi să-mi interpretez jurnalul privind retrospectiv. De aceea solicit indulgenţa cititorului pentru anumite repetări, pentru anumite pasaje puţin mai obscure pe care n-am putut să le expun cu claritate.

Timpul se scurgea fără să-mi dau seama. Peste tot era tăcere şi mă simţeam detaşat cu totul de lumea civilizată. Era complet întuneric ; aveam impresia că trăiesc pe altă planetă. Doar problemele legate de viaţa mea zilnică mă mai interesau. Mă simţeam eliberat de exigenţele civilizaţiei şi nu conta decît, singură, viaţa mea. într-un anumit sens, mă simţeam fericit că eram îngropat în adîncul pămîntului. Gîndirea nu-mi era îndreptată nici spre trecut, nici spre viitor, ci numai către prezentul în care mă simţeam stăpînit de elemente ce le ştiam ostile.

Da, în acest mediu totul era împotriva mea : în primul rînd, stîncile, apoi gheaţa, climatul ; sufeream duşmănia acestor elemente, dar încercam totuşi să le domin. Lupta mea a fost feroce şi dacă am supravieţuit o datorez acestei bătălii, mereu reînnoite pînă la ieşirea mea la suprafaţă. Aveam impresia imobilităţii şi totuşi mă simţeam tîrît de fluxul neîntrerupt al timpului. Acesta era singurul lucru în mişcare şi mă mişcăm eu însumi în el, căutam să-1 cuprind, dar în fiecare seară ştiam că nu reuşisem. Ca un curent fără sfîrşit,^"ffmgul era singurul element căruia îi percepeam miş-carea. Toate celelalte, erau neutre, fără viaţă.

Dacă cineva m-ar fi putut vedea prin cei 130 m de piatră care mă separau de lume, ar fi zărit fie o formă care se deplasa încet, cu gesturi repetate de automat, din ce în ce mai puţin precise, fie o formă prelungă, încîrligată într-un sac de mătase. în altă zi m-ar fi văzut aşezat pe un scaun pliant, scriind sau citind la licărirea slabă a unei lămpi electrice.

76

De cum ma sculam începeau necazurile : mai întîi tre-buia să scot o mînă din sacul de dormit, unde era oarecum cald, pentru a aprinde lartipa electrică fixată de armătura patului de campanie. Ezitam multă vreme, cu ochii deschişi în întunecimea totală, întrebîndu-mă dacă mai dormeam sau nu ; speram totdeauna că mai dorm, dar după cîteva clipe îmi dădeam seama că eram treaz de-a binelea. Atunci, resemnat, apăsam butonul care tulbura unitatea nopţii. Lampa se aprindea. îmi scoteam bustul din puful sacului, mă aplecam în afara patului şi învîrteam manivela telefonului. Fără şa aştept răspunsul mă vîram din nou în sac cu receptorul tele-fonului cu tot ca să regăsesc cît mai repede căldura pierdută şi aşteptam. Cîteva clipe mai tîrziu, în tăcerea peşterii, soneria telefonului începea să zbîrnie şi mă trezeam din nou.

Care era rostul apelului meu telefonic ? L-am repetat în tot timpul experienţei meîe, de cîte ori mă trezeam, luam masa şi mă culcam. La intrarea avenului, asigurasem o per-manenţă de zi şi de noapte compusă dintr-un membru C.R.S. şi im speolog de la Institutul francez de speologie. Ei aveau consemnul să noteze ora exactă a apelurilor mele, cît şi aprecierea subiectivă a timpului, pe care o transmiteam. Era metoda pe care o stabilisem ca să realizez în mod practic :

— determinarea ritmului meu nictemeral, adică alternanţa periodică între somn şi activitate în 24 de ore ;

— măsurarea cantitativă a pierderii noţiunii de timp, fiindcă, după cum se ştie, nu aveam nici ceasornic, nici post de radio, nici vreun instrument oarecare ce ar fi putut să-mi permită să cunosc data şi ora la care mă aflam.

Prin această metodă echipa de la suprafaţă stabilea in-tervalele adevărate ale perioadelor mele de somn şi de stare de veghe, cît şi repartizarea în timp a meselor din cursul zilelor mele. Hotărîsem să se procedeze astfel, deoarece în noaptea continuă în care mă găseam nu aveam ca repere decît funcţiile mele fiziologice, condiţionate în mod ancestral de alternanţa regulată dintre zi şi noapte şi care se reproduc deci în mod ritmic şi totdeauna identic. Era de văzut dacă încetul cu încetul nu se stabilea un nou ritm vital, asemănător celui căruia vor fi supuşi cosmonauţii în lungile lor călătorii interplanetare.

Pînă în prezent, încercările de izolare voluntară într-un mediu în care lipseşte alternanţa de zile şi nopţi nu depăşiseră niciodată una sau două săptămîni, de exemplu în antrena-mentele cosmonauţilor americani sau sovietici. Eu speram să

77

merg mai departe şi să cunosc evoluţia ritmului nictemeral uman, adică variaţia duratei dintre două culcări şi două treziri, fără să cedez crizelor teribile de depresiune care între-rupseseră experienţele precedente în „camera surdă".

Pe de altă parte, „suprafaţa" trebuia să noteze tot ceea ce transmiteam referitor la aprecierea mea subiectivă asupra datelor şi orelor, dar şi corespondenţele lor reale. Primele in-dicaţii transmise la telefon se refereau de aceea la ora cînd mă culcam şi la presupusa durată a perioadei mele de acti-vitate şi de lucru ; cînd mă trezeam, anunţam şi durata som-nului meu. In primele zile am avut impresia că dorm mult, cam 12, 13 ore, mai tîrziu am evaluat timpul de repaus numai la şase sau şapte ore.

Începînd cu ora zero, corespunzînd orei 10 seara a zilei de 17 iulie, am notat cu grijă pe un grafic şi în jurnalul meu estimarea subiectivă a perioadelor mele de activitate şi de somn. După aceea, la fiecare din trezirile şi culcările mele, adunam orele de somn şi de veghe, ceea ce îmi permitea să calculez timpul pe care credeam că l-am petrecut sub pămînt deci şi data îndoielnică la care bănuiam că mă găsesc pe care o comunicam la „suprafaţă".

Eram sigur cînd am coborît sub pămînt că în noaptea perpetuă în care aveam să trăiesc se va produce un decalaj, mai mult sau mai puţin important. Dar nu ştiam dacă va fi pozitiv sau negativ, adică dacă timpul mi se va părea mai lung sau mai scurt decît în realitate.

în primul caz, situaţia ar fi fost dramatică, căci nu aş mai fi avut nici un indiciu asupra sfîrşituîui acestei experienţe extrem de grele ; în al doilea caz, situaţia ar fi fost fericită, căci scopul ar fi fost atins cînd eu aş fi crezut că mai am încă de trăit săptămîni lungi şi penibile pe gheaţă. Ţineam o „contabilitate" precisă a zilelor mele pe un grafic comod pe care am avut grijă să-1 aşez la capătul patului meu ; la deşteptare era suficient să arunc o privire rapidă asupra lui ca să-mi dau seama în ce moment mă găsesc, după apre-cierea mea.

După indicarea datei, număram la telefon pînă la o sută douăzeci, adică echivalentul a două minute, pentru ca cei de sus să noteze aprecierea mea asupra duratelor scurte şi să vadă dacă secundele mi se par mai lungi sau mai scurte decît în realitate. De la „suprafaţă" primeam apoi două semnale între care îmi luam pulsul la încheietura mîinii sau pe carotidă. La sfârşitul expediţiei voi putea astfel să pun

78

faţă în faţă duratele subiective şi reale, care vor furniza pri-mele date cantitative, obţinute pînă azi, în acest domeniu atît de puţin explorat al timpului. Toate aceste date erau

" notate într-un carnet parafat de diferiţii speologi ai Institu-tului francez de speologie şi de membrii detaşamentului C.R.S. care făceau de schimb în singurătatea de la Conca Delle Carsenne.

Am ţinut în mod cu totul special ca funcţionarii Com-paniei republicane de securitate, care au depus jurămîntul,

~sa se ocupe de organizarea materială a experienţei şi de con-trolul permanent al operaţiei. Trebuie să-mi exprim aici toată recunoştinţa mea maiorului Riolet care a luat iniţiativa de a-mi pune la dispoziţie pe o perioadă atît de lungă specialiştii din Secţia Munte ai C.R.S., care a înţeles imediat importanţa încercării mele şi a ştiut să suscite interesul şefului său, dom-nul Mir, directorul Companiilor republicane de securitate.

Dintr-un exces de precauţie, „suparafaţa" nu avea voie să-mi telefoneze ; ea trebuia să aştepte, în mod pasiv, ape-lurile mele, numai eu singur putînd să chem echipa de gardă pentru a nu fi perturbat ritmul meu natural şi noua orien-tare a acestuia în condiţii atît de excepţionale. Trebuie să recunosc că prezenţa, chiar la depărtare, a acestor oameni, deveniţi prieteni şi ataşaţi ca şi mine reuşitei finale a capti-vităţii mele voluntare, constituia totuşi un puternic sprijin moral. Cînd le telefonam, la deşteptare, mă întrebau plini 'de solicitudine dacă am petrecut o noapte bună sau nu şi dacă am avut un somn odihnitor. Ştiau cu toţii că nu trebuie să sufăr nici un accident dacă voiam să supravieţuiesc.

Luasem obiceiul, cînd comunicam cu suprafaţa, să aşez un microfon de ambianţă lîngă receptorul telefonic. Acesta permitea oamenilor de gardă să înregistreze perfect cuvintele mele şi chiar zgomotele exterioare, cum ar fi surpările de stînci care s-ar fi putut produce în acelaşi timp. Aşezat nu prea departe de receptor, microfonul, deşi era protejat de o învelitoare de nailon, putea înregistra totul şi aceasta a constituit o binefacere căci, pe măsură ce timpul trecea, uitam tot mai des să apropii microfonul de gură. De două ori magnetofonul a înregistrat surpări produse chiar în mijlocul conversaţiei mele cu suprafaţa, iar o dată cînd eram întins în sacul meu de dormit, ghidul Roux din detaşamentul C. R. S. a auzit la suprafaţă zgomotul produs de un bloc de gheaţă care căzuse cam la un metru de capul meu, chiar peste cort.

79

Aveam totdeauna multe de spus celor doi oameni de pază din exterior care se îngrijeau de soarta mea. Eu însumi eram preocupat de situaţia lor. Au dus o viaţă îngro-zitoare, şi asta o ştiu abia acum. îşi impuseseră cu severi-tate sa" nu se depărteze mai mult de 5Q m de cort, ca nu cumva să nu audă soneria telefonului. Şedeau ore întregi, schimbîndu-şi din cînd în cînd poziţia pentru a varia perspec-tiva, limitată în toate părţile de stîncărişul alb. Din fericire, puteau asculta emisiunile de radio, dar, în timpul unei fur-tuni, aparatul a fost

distrus de trăsnet. Ziua le era foarte cald, iar noaptea foarte frig. Mai multe

furtuni cu grindină, de o violenţă neînchipuită, le-au creat momente critice în ceea ce priveşte aprovizionarea cu ali-mente. în sfîrşit, distracţiile lor erau foarte limitate. Cîte-odată mă înregistrau fără să ştiu şi se amuzau grozav de diferitele mele exclamaţii, cum a fost de exemplu, în ziua cînd m-am spălat.

Cînd era de gardă, Jean-Pierre executa tot felul de miş-cări sau îşi petrecea timpul sculptînd în piatră. Marc Michaux citea sau se angaja în discuţii lungi cu Lafleur. Gerard Cappa şi Sprenger jucau cărţi. Melan îl învăţa pe Pierre Nicolas diferite manevre cu coarda, folosite în acţiunile de salvare în munţi, iar Serge Primard repara linia telefonică care lega tabăra de bază cu intrarea avenului. Toţi aceşti oameni, au trăit timp de două luni, în singurătatea de la Conca Delle Carsenne şi au răspuns pe rînd apelurilor mele telefonice.

Să luăm un exemplu (6—7 august). îi trezesc la ora 5 şi 40 de minunte cînd pentru mine era ora dejunului ; la ora 7 îi deranjez din nou ca să-i anunţ că mă culc. în timpul zilei linişte. Cum mă scol, le telefonez : este ora 19 şi probabil abia se întinseseră în pat ; la ora 3 dimineaţa îi informez că dejunez. Treziţi, în plină noapte, aceşti oa-meni îmi răspund de fiecare dată, cu aceeaşi voce veselă, glumeaţă ca şi cînd ar fi în mijlocul zilei. Poate să existe oare un exemplu mai frumos de devotament ?

Conversaţiile mele de dimineaţă deveniseră de la o vreme o veritabilă obsesie căci mă obligau la un mare efort de voinţă. Atunci cînd deschideam ochii îmi pierea cheful să mă scol ; apelul meu telefonic avea însă darul să mă trezească de-a binelea. Scularea din pat constituia o încercare penibilă, căci patul era singurul loc unde găseam un oarecare confort. Din fericire însă, am reuşit totdeauna să mă scol. Aveam con-80

ştiinţa că trebuie să lupt împotriva acestei apatii, acestei dulci toropeli care mă cuprindea dimineaţa. Dacă m-aş fi lăsat pradă ei, aş fi murit.

După deşteptare mi se ofereau următoarele posibilităţi : să mai rămîn în pat cîtva timp sau să-1 părăsesc imediat. în primul caz, lăsam mintea să-mi rătăcească minute de-a rîndul (nu îndrăznesc să spun ore de-a rîndul) sau citeam extrase lungi din literatura contemporană sau din lucrări tehnice. în cel de-al doilea caz trebuia să întind mîna spre stînga ca să-mi iau cămaşa de lînă, aşezată cu celelalte veşminte pe sacii de nailon care conţineau hainele de schimb. Pînza exte-rioară de nailon a sacului meu de dormit era acoperită de picături mici de apă iar cămaşa era udă şi rece. Multă vreme mi-am pus-o tremurînd de frig, în starea în care se găsea. Mai tîrziu, mi-am dat seama că puteam s-o încălzesc puţin, bă-gînd-o în sacul de mătase, lîngă mine. îmi puneam apoi un pulover gros şi ieşeam din sac în patru labe pentru a-mi îm-brăca pantalonii roşii aşezaţi pe scaun şi un veston gros, căp-tuşit cu puf. în sfîrşit,- aşezat pe pat, îmi încălţam şoşonii. Era momentul de care'mă îngrozeam cel mai mult, căci, în ge-neral, aceştia erau îmbibaţi de apă glacială.

Cînd citeam în pat eram obligat să ţin un braţ îndoit în afara sacului de mătase, într-o poziţie destul de neplăcută. Deseori, eram obligat să mă întorc pe partea cealaltă, de-oarece braţul şi mîna mi se anchilozau cu totul, din cauza frigului.

Lecturile mele erau variate. îmi plăcea însă în chip cu totul deosebit un manual şcolar oferit de fratele meu Alain : secolul al XX-lea de Lacarde şi Michard, care conţinea nu-meroase analize şi extrase din literatura contemporană. Dacă în liceu citisem serios clasicii secolului al XVII-lea, filozofii secolului al XVIII-lea şi romanticii din secolul al XIX-lea, nu cunoşteam măre lucru din autorii veacului nostru. îmi propu-sesem de mult să-i studiez, dar niciodată n-am găsit timpul necesar, căci am preferat să-1 folosesc pentru cercetările mele geologice. Tot astfel stăteau lucrurile şi cu filozofii şi clasicii antichităţii, aşa că luasem cu mine scrierile lui Pliniu şi ale lui Tacit. Hotărîsem de asemenea să iau şi Dialogurile lui Platon, fapt pe care presa nu uitase să-1 remarce înainte de coborîrea mea.

»

Trebuie să mărturisesc acum că nu am avut aceste Dialo-guri, fiindcă pur şi simplu uitasem, în zăpăceala ultimelor pre-gătiri, să le cumpăr. Citeam deci bucăţi alese din Malraux,

6 81

Gide, Sartre, Mauriae, Camus, ceea ce umplea o mare lacună în cultura mea. Am citit de asemenea cîteva pasaje din Biblie, îmi voi aminti totdeauna lectura lui Knock1 , întretăiată de prima mare surpare de stînci care mă paralizase de frică, cît şi o poveste a lui Marcel Pagnol, găsită într-un ziar rupt de umezeală, în care descria primul său contact cu „Sala Perma-nenţei", sala celor pedepsiţi. Era emoţionantă şi, după lectură, lăsam gîndul să-mi rătăcească printre amintirile unui trecut ce nu se va mai întoarce niciodată. Ani de liceu, fericiţi şi ne-fericiţi în acelaşi timp, care aţi văzut născîndu-se şi dezvol-tîndu-se pasiunea mea, vouă vă datorez că azi, într-o zi de august sau septembrie 1962, nu ştiu precis, sînt aici. Vouă, profesorii mei de la liceul din Parcul imperial, care mi-aţi dat tot ce ştiu, vouă pe care vă necăjeam atît cînd îmi con-duceam „banda" la luptă...

în aceşti ani exaltaţi mi-am dezvoltat gustul înnăscut pentrru luptă şi pentru cercetări, întrebîndu-mă mereu : „de ce" şi „cum" ? De aceea mă gîndeam adeseori la voi, în aceste singurătăţi îngheţate.

După sculare, în faţa intrării cortului îmi încălzeam apa într-un lighean, mereu acelaşi şi pe care nu-1 spălam niciodată, în timp ce apa se încălzea, îmi notam în carnet pe un „grafic" estimările mele asupra timpului. Foarte curînd însă mi-am dat seama că ele erau eronate şi că trebuia să mă silesc să le însemn într-un mod cît mai precis pentru ca experienţa să reuşească. într-adevăr, în primele zile am simţit un fel de dez-orientare temporală ; nu reuşeam să fac să coincidă estimarea timpului cu senzaţiile mele cinestezice, fiziologice, care îmi furnizau repere exacte, cum erau foamea sau nevoia de somn. Astfel, cînd după aprecierea subiectivă a timpului scurs de la coborîrea mea credeam că mă aflu în plina noapte, îmi dădeam totuşi seama că aceasta nu poate fi posibil, deoarece mi-era foame. Trebuia în realitate să mă găsesc în plină zi, la ora obişnuită a meselor.

Torturat de nesiguranţă, nu mai ştiam ce oră să însemn pe „graficul-timp", fiindcă mi-era frică să nu falsific experienţa chiar de la începutul ei, făcînd să intervină impresiile mele fiziologice în estimarea psihologică a duratei timpului. A doua zi, deşi credeam că este ora 3 dimineaţa, am însemnat totuşi pe grafic, ora 11 dimineaţa, decalînd astfel estimările

1 Piesă a romancierului francez contemporan Tules Romains în care satirizează o anumită categorie de medici. — N.T.

8 2

mele Subiective prin intervenţia unui raţionament obiectiv bazat pe senzaţiile mele corporale. Din fericire, mi-am dat seama curînd de această confuzie de punct de vedere şi gre-şeala nu s-a întîmplat decît de data aceea, în plină perioadă de adaptare la noul meu univers, lipsit de reperele cosmice şi sociale.

Deseori făceam şi pronosticuri asupra datei reale sau pre-zumtive în care mă găseam. Existau totdeauna trei date : una intuită de estimarea mea subiectivă a timpului şi pe care o indicam la telefon celor de la suprafaţă, alta în avans cu o zi sau două şi care era pronosticul mie favorabil, şi, în fine, o a treia, aceea cu o întîrziere de o zi sau două faţă de timpul meu subiectiv ; tot timpul mi-a fost frică să nu mă găsesc în acest ultim caz.

• Cînd auzeam apa fierbînd transportam încet recipientul pe masă unde aşezasem biscuiţi, unt şi marmeladă. Ezitam totdeauna în alegerea băuturii: ceai, cafea, ovomaltină sau banania, la care adăugam o lingură, rareori două de praf de lapte. Puneam apoi zece bucăţi de zahăr şi înghiţeam cu plă-cere primul lichid cald al zilei. Puţin timp după această masă, luasem obiceiul să beau o sticlă de Evian pentru a-mi asigura buna funcţionare a rinicHîlorT

Apoi rămîneam gînditor întrebîndu-mă cum îmi voi folosi ziua. Nu doream cu nici un preţ să-mi stabilesc o întrebuin-ţare £>recisă a t i m p u l u i căci vo iam să trăiesc după cum aveam chef. Am detestat totdeauna să-mi p lan i f i c t i m p u l ş i cînd am întocmit un plan, de exemplu acela al expediţiei, am prevăzut numai trăsăturile generale, de ansamblu, lăsîndu-mi deplina libertate de acţiune în executare, vrînd să fiu oricînd gata să prind momentul propice, momentul norocos, care să-mi permită atingerea obiectivului dorit. în acele clipe de alegere alunecam uneori în stări depresive, condiţionate de felul cum mă simţeam în momentul deşteptării din somn. într-iadevăr, erau zile cînd mă simţeam într-o excelentă formă fizică şi morală pentru ca în alte zile să mă scol înţepenit, cu ochii traşi, corpul anchilozat, membrele paralizate de frig. Atunci eram trist şi posomorit, mă simţeam singur, eram sin-gur şi vocea camarazilor mei pe care o auzeam prin telefon nu făcea Hecît să-mi accentueze această stare. Bineînţeles că cei de la suprafaţă nu ştiau nimic ; făceam eforturi să par vesel şi optimist.

Se pare că prietenii mei îşi dădeau seama de aceste stări de slăbiciune extremă, după tonalitatea vocii mele. Nu-mi

83

•HHP •HM

sr)uileau lotuşi nimic şi încercau sa mă distreze, sa mă facă să r îd , să zîmbesc. Stratagema reuşea cîteodată, dar de cele mai iaiulte ori mă deprima, căci mă simţeam şi mai singur, pierdut

inima pămîntului, fără nici o posibilitate de ajutor dacă mi <-ar fi întîmplat vreun accident. Eram propriul meu stăpîn, îmi conduceam destinul, încă obscur. Nu ştiam încotro merg, nu ştiam dacă voi mai trăi ca să revăd oamenii.

Eram ameninţat, fără încetare, de căderile de gheaţă sau Je stînci. De mai multe ori am alunecat şi era cît pe aci să jtiă rostogolesc şi să mă zdrobesc în fundul gheţarului. Ştiam ce înseamnă aceasta : o moarte lentă prin frig sau prin cădere pe blocurile cu muchii ascuţite. Aceste riscuri erau totdeauna prezente şi cu toate eforturile mele de a le limita le surprin-deam aproape în fiecare zi, mereu reînnoite. în faţa lor în-cercam un oarecare sentiment de umilinţă, dar şi de ură pro-vocată de voinţa mea de a supravieţui, căci acesta mi-era scopul. Silindu-mă să depăşesc anumite limite fiziologice în afara timpului, încercam să dau un sens eforturilor mele, să caut raţiunea de a exista. Această stăruinţă de a mă găsi pe mine însumi continua fără încetare şi, atunci cînd credeam că am reuşit, îmi dădeam seama că sînt totuşi departe. Acelaşi lucru se întîmpla cînd încercam să prind timpul ; el fugea fiindcă continuam să fiu acolo, dar în realitate nu exista. Timpul ceasornicului nu era pentru mine decît o ficţiune. De unde ideea de a separa în momente ceva infinit creat de noi înşine ? In fiecare ,,zi" îmi număram trezirile şi culcările. Era singura mea bază de referinţă, singurul meu punct comun cu oamenii ; trăiam în afara lor, ca un animal.

In cursul dimineţilor aveam obiceiul să citesc cîteva pagini din diferite lucrări, în general, literatură, geologie şi mai rar romane poliţiste. Mult timp am citit Naufragiat de bună voie de doctorul Alain Bombrad şi Annapurna, primul 8 000 de Maurice Herzog. Sorbeam din aceste lucrări doza de curaj şi de voinţă care mi-erau necesare. Regretam că nu luasem cu mine relatarea amiralului Byrd, care în anul 1934 rămăsese izolat mai multe luni într-o bază polară. Totuşi acum îmi dau seama că lectura nu era totdeauna cel mai potrivit leac împotriva singurătăţii. Dimpotrivă, munca mă ajuta cel mai mult să lupt contra izolării.

Toate gîndurile mi-erau îndreptate către obiectul stu-diilor şi cercetărilor mele. Mă preocupau intens problemele geologice şi încercam să le rezolv : probleme imediate ridicate de acest extraordinar gheţar, probleme trecute, născute în

84

cursul lucrărilor mele geologice subterane din Ceylon, pro-bleme viîtoâre legate de lucrările în curs. Mă gîndeam atunci că un om închis într-o capsulă spaţială nu ar putea să lupte împotriva fricii decît dacă ar fi antrenat la maximum, gîndind şi acţionînd la comandă sau dac O a cu ltăţile sale intelectuale ar fi îndreptate în întregime către anumite probleme bine pre-cizate. In unele momente mă identificam, într-o oarecare mă-sură, cu un astfel de om a cărui aventură are sens pentru că serveşte intenţionat ştiinţa. Eram conştient de rolul pe care îl jucam sau care credeam că-1 joc, ceea ce îmi dădea curajul de a continua. Dacă omul vrea să meargă mereu mai departe, dacă vrea să persevereze, trebuie să se justifice în faţa lui în-suşi şi să nu se lase condus de influenţe străine propriei sale persoane. în caz contrar, îşi va pierde individualitatea biologică şi' nu va mai fi decît un cobai, o simplă jucărie în mîinile celor care fac experienţe. Muncind, timpul nu mai exista ; nu pot spune că ei trecea repede, dar nu4 sesizam, nu aveam con-ştiinţa existenţei lui. >

Nu mîncam decît o singură dată pe zi şi numai cînd mi-era foame. într-adevăr, foarte repede ritmul alimentaţiei mele se modificase şi ceea ce consideram a fi masa de prînz era în rea-litate cina, căci în general mă culcam imediat după ce mîncam. Acest regim nu mă supăra de loc, căci luasem obiceiul ca în in-tervalul dintre mese să ronţăi stafide, prune uscate şi bucăţele de brînză. îndeletnicirile mele culinare erau reduse la mini-mum. în două luni n-am folosit decît două cratiţe care îmi ser-veau în acelaşi timp şi ca farfurii. Trebuie să mărturisesc că acum acest fapt îmi pare puţin cam scîrbos. Dispuneam de ustensile şi vase de tot felul : farfurii, castroane, tigăi, atunci pentru ce mă delăsasem în aşa hal ? Ei bine, voi răspunde : să speli vase la o adîncime de 130 m sub pămînt, pe gheaţă şi în-tr-o umezeală maximă, este un act de adevărată bravură. Am spălat o dată vasele în asemenea condiţii, şi a două oară nu am mai făcut-o, deoarece, după ce am rîcîit energic cu mîinile goale fundul ars şi tare al cratiţei, mă duruseră degetele foarte rău. Trecînd brusc de la cald la frig, mîinile erau pline de de-gerături care au persistat mai multe zile. După această încer-care năzdrăvană, mă hotărîsem să mănînc supa într-o cratiţă şi celolalte mîncări într-alta. Şi aşa a rămas pînă la sfîrşit.

Rezervele de alimente, prevăzute să-mi ajungă două luni, erau numeroase şi variate : foarte multe cutii de conserve, cu carne, legume uscate şi mîncăruri gătite, ca găluşte, orez, paste făinoase, precum şi cutii cu dulceţuri. Luasem, în afară de aces-

' 85

tea, vreo douăzeci de pere, treizeci de pătlăgele roşii şi două duzini de ouă, pe care plănuisem să le mănînc în primele zile de vieţuire subterană. Aş fi putut să măresc considerabil canti-tatea de alimente proaspete dacă m-aş fi gîndit că ele se vor conserva atît de bine pe gheaţă. Mărturisesc că lipsa lor a con-stituit una din marile deficienţe ale alimentaţiei mele, care s-a dezechilibrat foarte repede. Desigur, aceste alimente nu ar fi rezistat două luni, dar ar fi putut în orice caz să-mi furnizeze vitamine timp de aproape o lună jumătate. Păstrasem cîte o mostră din fiecare aliment proaspăt pentru a-i studia posibilită-ţile de conservare în acel mediu, gîndind că ar putea prezenta un oarecare interes la depozitarea în subteran şi chiar la supra-faţă a acestor alimente. Mi-am putut da astfel seama că ceapa, roşiile şi merele au început să mucegăiască din prima lună, în timp ce cartofii s-au conservat perfect.

Foarte repede acţiunea de a mînca avea să ocupe un loc important în viaţa mea ; în loc să însemne un divertisment plă-cut, ea a devenit, prin monotonia ei, un moment al zilei de care mă temeam. Nu mîncam decît atunci cînd mi se făcea foame şi nu beam decît atunci cînd îmi era sete. In ceea ce priveşte băutura nu-mi făceam griji, căci luasem foarte multe sticle de apă minerală de Evian. Totuşi am folosit multă vreme şi apa obţinută prin topirea gheţii într-o căldare. Dacă la începutul experienţei beam foarte puţin, spre sfîrşitul ei consumam cîţiva litri de apă pe zi. Nu înţelegeam de loc de ce simţeam o nevoie aşa de mare de a bea cînd mă găseam într-o atmosferă atît de umedă. De-abia cînd am ieşit şi am fost examinat de medici, am aflat cauza acestei sete excesive şi continue : organismul meu ducea lipsă de apă, cu toată umiditatea ambiantă, de-oarece hrana era insuficientă.

Întîmpinam mari greutăţi în pregătirea meselor. Nu aveam nici cărţi de bucătărie şi nici darul deosebit de a-mi prepara mîncăruri apetisante. Nu mîncam decît conserve nepreparate, pesmeţi de război, paste făinoase prost gătite şi bucăţi de ceapă friptă pe sobă. Consumam cu greutate şi chiar cu dez-gust operele mele culinare care îmi tăiau întotdeauna orice poftă de mîncare. Nu mîncam decît numai din necesitate şi nu-mai pentru a nu slăbi prea mult. Mai luasem două pîini mari şi brînză de Olanda, din păcate în cantitate neglijabilă, care erau de fapt singurele alimente pe care le mîncam cu plăcere. De aceea am făcut tot posibilul ca ele să dureze cît mai mult. Brînza devenise obiectul unei adevărate dorinţe şi nu luam din

8fi

ea decît porţii minuscule pe care mi le acordam numai cînd mi-era imposibil să rezist tentaţiei.

In timp ce mîncarea era pe sobiţa cu gaz butan, telefonam la suprafaţă, unde se nota ora mesei. Mi s-a întîmplat să mă-nînc la ora 22, la miezul nopţii şi chiar la ora 3 din noapte, tre-zind astfel din somn pe bieţii mei camarazi în toiul nopţii. Rit-mul meselor mele se inversase cu totul. Durata lor era uneori destul de lungă, dar de cele mai multe ori era scurtă, din mo-tive uşor de imaginat şi mai ales fiindcă somnul mă cuprindea chiar în acel moment.

In unele zile eram morocănos şi trist şi n-aveam chef de nimic. în acele momente nu puteam scăpa de frigul şi umezeala care mă pătrundeau. Deseori, după o noapte proastă, mă tre-zeam înţepenit şi obosit. Moralul meu se resimţea puternic. Alteori mi s-a întîmplat să mă scol plin de forţă şi atunci mă simţeam foarte optimist.

Am putut să observ că în clipele de optimism nu prea sufe-ream de frig sau de frică. îmi amintesc astfel că într-o dimi-neaţă pluteam în plină euforie cînd avură loc numeroase căderi de blocuri. Nu m-am speriat. Dimpotrivă, cînd eram obosit, re-simţeam cu multă acuitate cea mai mică agresiune a mediului înconjurător ; cea mai neînsemnată cădere de gheaţă sau de pietre mă făcea să tresar şi-mi amplifica sensibilitatea.

Senzaţia timpului suferea şi ea în mod evident aceste fluc-tuaţii ale dispoziţiei mele. Cînd mă bucuram de o bună condi-ţie fizică, stimulii auditivi acţionau asupra mea foarte puţin ; îmi băteam joc în sinea mea de rostogolirile de bolovani, de primejdie în general şi nu aveam de loc sentimentul că s-ar putea, în orice moment, să fiu zdrobit.

Am suferit o vreme de crize de dizenterie amibiană şi aceasta a acţionat de asemenea asupra moralului meu. Fiecare criză mă lăsa slăbit, descurajat, abătut, fără forţe, arătîndu-mi astfel că depindeam nu numai de elementele din afară, dar mai ales de mine însumi. Fără îndoială, aceste crize ar fi putut fi atenuate sau chiar suprimate dacă aş fi luat medicamente potri-vite, dar îmi propusesem să nu folosesc nici un medicament în tot timpul lungii mele nopţi, deoarece nu voiam să modific con-diţiile biologice ale expediţiei. De altfel, chiar dacă aş fi vrut să uzez de medicamente n-aş fi putut s-o fac, căci nu luasem cu mine aşa ceva. Într-adevăr, cum s-ar fi putut aprecia acţiunea climatului subteran asupra omului, dacă mi-aş fi modificat arti-ficial starea mea fiziologică consumînd diferite droguri ? Din aceleaşi motive îmi interzisesem să iau fortifiante sau alimente

87

/9 . , / > Jr

I <m\T- tftfik ' • M » • >y<~ i/L • ' I «

i / . /%. ^ // X f I \ I « * a / p '. / / V/1' V I V ' vJ V ^ ^ 'Vv *

vitaininizate care ar fi perturbat reacţiile naturale de apărare ale organismului.

După un timp mai îndelungat, devenisem din ce în ce mai sensibil la dureri şi mai ales la acelea pe care le simţeam la baza coloanei verteBrale după ce şedeam mai multă vreme la masa mea de lucru. Spatele mă durea atunci atît de puternic, încît de-abia mă mai puteam mişca ; mi-era frică să nu paralizez. Acest gînd, care treptat a devenit obsedant, îmi făcea situaţia cu adevărat tragică, fiindcă un om paralizat în aceste locuri ar fi fost un om mort; el n-ar fi putut străbate niciodată culoarul îngust, „gaura de şoarece'', lung de 30 m. Cu mult înainte ca aceste dureri arzătoare să apară, simţeam semnele care le anun-ţau şi trăiam terorizat în aşteptarea lor. Eram îngrozit cînd mă gîndeam că va sosi momentul ca ele să înceapă şi, de fiecare dată, speram că poate mă vor ierta. Imediat ce durerile treceau, făceam cîteva mişcări timide ca să-mi dau seama dacă eram sau nu paralizat. Din fericire, după fiecare criză constatam că nu aveam nimic ; atunci teama mă părăsea şi mă dedicam din nou ocupaţiilor mele variate.

Am făcut curăţenie în locuinţa mea numai de două sau trei ori. Toate gunoaiele şi lucrurile care nu le mai foloseam le arun-cam în faţa cortului şi nu puteam ieşi fără să calc pe vreo cutie de conserve ; nu aveam totuşi curajul să transport acest gunoi puţin mai departe.

Cînd stăteam în interiorul cortului adunam orice rest într-o găleată pe care o goleam în fiecare zi în faţa uşii. După o oare-care vreme o grămadă de lucruri care se ridica pînă aproape de jumătatea cortului împiedica ieşirea. Pînă la urmă am scăpat de toate aceste gunoaie pe care le-am pus într-un sac de nailon şi le-am transportat la o oarecare distanţă de cort pe morenă. Din fericire, gheaţa le conserva şi nu emanau nici un miros. Cînd puţin timp înainte de ieşirea mea la suprafaţă, m-am dus să le examinez dacă n-au suferit modificări din cauza mediului, am constatat că ele îşi schimbaseră oarecum înfăţişarea : interiorul cutiilor de conserve era acoperit de mucegai iar pe fructele şi roşiile stricate apăruseră diferite pete. Iniţial m-am gîndit să iau mostre din aceste mucegaiuri, dar apoi mi-am spus că este mai bine să nu mă ating de nimic pînă în anul viitor cînd este de presupus că transformările vor fi mai sensibile.

Pe gheţar am lăsat intenţionat şi alimente în bună stare pen-tru a încerca să stabilesc felul cum se comportă în acest mediu alimentele vegetale sau animale, pe care omul ar putea să le fo-losească, în caz de nevoie, în adăposturi subterane. După păre-

88

te a mea, aceasta ar putea constitui pentru biologi un nou do-meniu de cercetare.

Pe măsură ce timpul trecea, îmi dădeam seama că o parte din materialul adus nu răspundea exigenţelor mele, cu toată

~ grija ce o depusesem pentru alegerea lui. Avusesem în vedere toate elementele necesare echipamentului meu, calitatea aces-tora, dar lipsa mijloacelor materiale mă împiedicase să achi-ziţionez tot ceea ce aş fi dorit. Problema majoră era aceea a încălţămintei. Aveam la dispoziţia mea două perechi de şoşoni cu puf, formaţi din două pînze subţiri, impermeabile care

'înveleau puful. Pentru a realiza o oarecare izotermie, fabri-cantul introdusese între talpa exterioară şi cea interioară un strat de pîslă. Aceşti şoşoni nefiind rezistenţi, a trebuit să încalţ peste ei nişte ghete de pînză, cărora le adăugasem o talpă.de piele.

Curînd drama s-a declanşat totuşi : nu aveam nici un mij-loc de a mă feri de apă.

Din cele două luni petrecute sub pămînt, aproape o lună şi jumătate am trăit cu picioarele în apă, la temperatura gheţii care se topeşte. Şoşonii mei de puf, pe care îi folo-seam în interiorul cortului, nu asigurau o protecţie destul de eficace contra apei care se răspîndea fără încetare pe covo-rul de pe podeaua cortului. Volumul apei creştea în mod constant prin fenomenul de condensare şi ea se strîngea în pîsla închisă sub pînza cortului. Din nefericire, acest covor avea o cusătură centrală prin care apa pătrundea sub pre-siunea paşilor mei. în plus, şoşonii, pe care îi purtam încăl-ţaţi unii peste alţii, se impregnau de apă şi în timpul depla-sărilor mele în afara cortului. Astfel, picioarele îmi erau permanent în apă şi încălţămintea nu-şi mai păstra nici una din calităţile ei izoterme. Problema m-a obsedat încontinuu, din prima pînă în ultima zi a experienţei mele şi era cît

vpe aci să mă coste viaţa. Chestiunea încălţămintei pentru şe-derea prelungita sub pămînt, în peşteri reci şi umede, este mea departe âe a fi rezolvată, deoarece trebuie să se ţină seama şi de transpiraţia care impregnează pereţii interiori ai încălţămintei. Cînd ieşeam din cort, ca să-mi iau alimente, de pildă, traversam mai întîi o porţiune de gheaţă apoi, esca-ladînd morena, şoşonii şi ghetele se încărcau de noroi argi-los. Intrînd astfel în cort, murdăream întotdeauna covorul • de pe podea fiindcă evitam să-mi schimb încălţămintea ca să am două perechi de siguranţă pentru cazul în care cortul ar

89

fi distrus datorită unui incendiu, risc care rămînea oricînd posibil.

In faza de pregătire a expediţiei stabilisem ca această încălţăminte să fie folosită doar în interiorul cortului Pentru deplasările mele pe gheţar urma să încalţ cizme polare. Din nenorocire, neavînd bani suficienţi, aceste cizme n-au mai fost procurate nefiind considerate indispensabile. Rezultatul a fost că am suferit încontinuu de frig la picioare şi asta a contribuit probabil la scăderea temperaturii corporale.

La început îmi luam regulat temperatura a cărei curbă voiam s-o compar cu aceea a pulsului. Aveam la dispoziţie trei termometre. Reuşeam să ridic mercurul acestor termo-metre pînă sub 36° , dar mai sus de acest nivel nu se ridioa niciodată. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi am conchis că termometrele nu funcţionau corect din cauza frigului. In repetate rînduri le-am încălzit deasupra flăcării sobei de cam-panie sau le-am lăsat vreme îndelungată vîrîte în sacul de dormit, dar, în ciuda tuturor măsurilor de precauţie, rezul-tatele au continuat să rămînă negative.

Din această cauză nu mai aveam încredere în indicaţiile termometrelor. Abia acum îmi dau seama că ele indicau o situaţie reală : temperatura corpului meu era coborîtă ca reflex al unei stări de semihibernare sau hipotermie. Din ne-norocire, atunci n^am bănuit nici o clipă măcar acest lucru şi aşa că am încetat să-mi mai iau temperatura. Ce păcat că nu am avut la dispoziţie un termometru electronic care mi-ar fi înscris curba exactă a temperaturii mele, centrale şi a pielii. Evident că aceasta din urmă nu era aceeaşi în toate părţile corpului. Sub echipament temperatura pielii mele era cu totul diferită de aceea a obrazului care era în contact cu atmosfera umedă şi rece. Cu mîinile era la fel. Erau mereu îngheţate. Ca să le protejez aveam mănuşi de mătase de aviator şi mai multe perechi de mănuşi cu un singur deget pe oare le puneam pe deasupra, fie în timpul explorărilor, fie cînd îndeplineam, în interiorul cortului, diferite îndeletniciri mărunte. Dar şi aici, acelaşi eşec. încă din prima zi mi-am dat seama că mănuşile mele cu un singur deget, confecţionate din pînză dublată cu blană de nailon şi care realizau o bună retenţie calorică, nu-mi erau de nici un folos în cort. Volumul lor mare le făceau inutilizabile pentru efectuarea celor mai neînsemnate treburi. Mîinile îmi rămîneau aşadar aproape totdeauna neprotejate.

90

Trăiam ca o cîrtiţă, cu mişcări încetinite, cu metabolismul într-un semisomn, într-un ritm de viaţă redus. Nu mi-am dat seama niciodată de această amorţire progresivă a fiinţei mele. Probabil şi psihismul meu a fost influenţat de starea de semi-liibernare, pentru că numai astfel îmi puteam explica scăderea facultăţilor de sinteză a percepţiilor mele senzoriale şi auditive.

într-adevăr, în ultimele zile ale vieţii mele subterane mu-, zica îmi părea o îngrămădire de note disociate între ele, un fel de zgomot inform, dezarticulat şi haotic. Poate că şi starea de hipotermie în oare mă găseam crea condiţiile pentru o percepţie accelerată a timpului, dar nu aveam certitudine în acest sens. Este posibil ca dezorientarea mea în timp să fi fost cu totul independentă de acest fenomen.

Discurile nu le cumpărasem, ci îmi fuseseră împrumutate de diferiţi prieteni. Şi nu am avut posibilitatea să mi le aleg. Din fericire, aveam cîteva sonate de Beethoven, Concertul nr. 3, cîteva rapsodii de Liszt şi ceva muzică italiană din se-colul al XVII-lea. Aveam şi muzică modernă : cîteva discuri cu muzică de dans, cîntece de-ale lui Yves Montând, Louis Mariano, Tino Rossi şi Mario Lanza.

In lupta mea continuă cu singurătatea, muzica mi-a fost de un mare ajutor. Cîteodată se producea însă contrariul. Dacă muzica clasică îmi aducea reculegerea, muzica vocală mă făcea să simt ceva în plus, o prezenţă nedefinită ceea ce nu se întîmpla cînd ascultam sonatele şi concertele. Pu-neam mereu aceleaşi discuri, dar aceasta nu mă supăra de loc. Adeseori nu-mi dădeam seama că puneam acelaşi disc de mai multe ori succesiv, căci nu-mi reaminteam să-1 fi pus.

In aceste clipe timpul trecea foarte repede sau chiar nu exista. Microsionul de-abia începea şi era deja terminat. In-1 or valul de timp dintre începutul şi sfîrşitul discului era extrem de scurt şi mă întrebam cît timp se scursese. Făceam estimări asupra duratei discurilor, căci adeseori un disc de 78 de turaţii avea aceeaşi durată cu un microsion de 33 de turaţii. Dacă la început îmi părea rău că nu ştiu durata discurilor,- ceea ce mi-ar fi servit drept reper pentru apre-cierea timpului, mai tîrziu am fost mulţumit de aceasta, căci experienţa mea asupra noţiunii de timp ar fi suferit unele modificări.

Dacă senzaţiile mele auditive puteau fi excitate de muzică sau de vuietul fantastic al prăbuşirilor de blocuri, senzaţiile mele vizuale erau micşorate din cauza întunericului. Foarte repede am simţit o oboseală vizuală netă datorită absente:

91

luminozităţii naturale şi slabei lumini a lămpilor. In acelaşi timp mi-am dat seama că pierdeam şi noţiunea culorilor, con-fundînd frecvent verdele cu albastrul.

Apreciam greu şi neprecis distanţele şi contururile cart se pierdeau în tenebre. Deasupra capului, spaţiul şi stîncile se confundau în acelaşi chip ca cerul cu marea. Niciodată însă n-am simţit tulburări de claustrofobie, niciodată n-am avut impresia de sufocare, de a nu mai putea respira. Cîte-odată am avut halucinaţii vizuale : cînd închideam ochii sau priveam în întuneric, percepeam o mulţime de fulgerări, dar aceasta nu dura decît cîteva clipe. Uneori, spre sfîrşitul ex-perienţei, cînd mă duceam pe morenă să caut alimente, mă simţeam cuprins de ameţeli. Mi s-a întîmplat chiar să-mi pierd echilibrul cu totul şi să mă agăţ de cîte un colţ de stîncă în ultimul moment. Căderea ar fi putut fi fatală : în acea perioadă a existenţei mele a fi rănit însemna a fi mort. Facultăţile mele psihice erau atunci amorţite şi dacă aş fi leşinat, nu m-aş mai fi trezit.

De teamă, încercam să-mi limitez deplasările pînă la blocurile de stîncă pe care le escaladam din ce în ce mai greu, dar aveam grijă să fac mişcare în fiecare zi, chiar dacă numai pentru a-mi satisface nevoile naturale.

Universul meu se îngusta din ce în ce mai mult. Cînd tovarăşii mei au venit să mă caute el era redus numai la cort, care nu-mi asigura spaţiul vital necesar : aveam, ca să mă mişc între pat şi intrare, o alee centrală largă de 40 cm şi lungă de 3 m iar în faţă dispuneam de cîţiva decimetri pătraţi în plus. Avusesem intenţia să practic unele exerciţii fizice ca să combat anchilozarea, dar după o încercare ne-reuşită am renunţat.

Cortul producea asupra psihicului meu un efect cu ade-vărat izbitor, efect întărit şi de culoarea sa roşie, care îi dădea, cînd lumina era aprinsă, un aspect fantastic. Acest cort era lumea mea. El reprezenta singura legătură ome-nească de care puteam să mă agăţ ; îmi dădea impresia de siguranţă, şi cîtă nevoie aveam de ea după fiecare prăbuşire de stînci.

Desigur că nu pînza lui subţire m-ar fi putut proteja contra blocurilor imense care se rostogoleau alături de mine. Totuşi în interior eram asigurat, nu-mi era frică şi mă simţeam tare. Aveam sentimentul că el mă va ocroti de forţele naturii care se dezlănţuiseră împotriva mea.

92

tTV «V •. ' "» . • :-1 '•' •" ., !V'l •• ,•!

f If • • ; .«*

În interiorul cortului nu rnai aveam acea senzaţie a Spa-ţiului infinit care mă stăpînea atunci cînd mă aflam în obscu-ritate. Eram, oarecum, ca într-o casă, între patru pereţi, adăpostit şi protejat contra elementelor vrăjmaşe. Aceasta imi dădea curajul să lupt contra fricii care încerca să pună stă-pînire pe mine.

Teama este ceva înspăimîntător care îţi paralizează mă-runtaiele şi îţi strînge inima şi pieptul. Faptul de a mă găsi adăpostit în cort, după o prăbuşire de stînci, făcea să dispară repede asemenea puternice nelinişti care mă cuprindeau. Nu era nici o legătură între cort şi aooperămîntul stîncos care plana deasupra capului meu.

Cortul era un lucru ireal, o casă de vis, era ceva care nu ar fi trebuit să fie acolo, în acest spaţiu de tăcere şi întune-cimi. Stelele nu sclipeau deasupra lui, zilele şi nopţile nu se succedau ca deasupra tuturor corturilor din lume. Cortul meu era în afara lumii. Era o entitate aparte. El mi-a permis să rezist în claustrarea mea voluntară.

Deseori şedeam gînditor la masa mea de lucru, cu bra-ţele încrucişate deasupra capului pentru a mă feri mai bine de frig ; timpul atunci nu mai exista, nu mai era nici zi, nici noapte. Era numai o noapte lungă, tăcută, care mă înghiţea.

Pe măsură ce timpul se scurgea mă simţeam stăpînit de un sentiment de orgoliu născut din conştiinţa că realizam ceea ce nici un alt om nu făcuse înaintea mea. Dorinţa mea de a continua experienţa devenea şi mai fermă. Vroiam cu orice preţ să ajung pînă la capăt, oricare ar fi fost pericolele ce mi-ar fi ieşit în cale. Mă simţeam totuşi atît de umil şi plă-pînd în faţa măreţiei naturii şi forţelor ei ; eram mic şi mă simţeam foarte mic, zdrobit de milioanele de tone de stînci suspendate deasupra capului.

Şi această noapte care nu se sfîrşea niciodată, mereu iden-tică cu ea însăşi, totdeauna la fel de neagră, la fel de tăcută şi eternă. Noaptea subterană este cu totul deosebită de noap-tea cosmică, opacitatea este absolută. Afară, oricît ar fi noaptea de întunecoasă, se vede totdeauna ceva ; licărirea stelelor sau chiar a nopţii permite să se observe unele obiecte, unele contururi. Aici, unde sînt, nimic, absolut nimic.

în această lume unde totul este neant, un singur lucru subzista : gîndirea mea. Se va cufunda oare şi ea în acest neant fără sfîrşit ? Simţeam o ameţeală a gîndirii ca şi cînd ar fi gata să se răstoarne în vid. Dar omul este om şi gîndirea este totuşi prezentă şi superioară.

93

La familia mea mă gîndeam rareori. Cînd îmi recitesc no-tele mîzgălite în grabă, sînt speriat cînd îmi dau seama în ce uitare am cufundat pe cei ce-mi sînt dragi. Şi cît de mare tre-buia să fie neliniştea bietei mele mame, care mă credea îngro-pat de viu. Sărmana, era gata să moară de teamă ! Anul tre-cut, cînd am pătruns singur în peşterile junglei singaleze, se temea că nu voi mai reveni viu din această lungă călătorie. Şi acum, numai după un an, mă vedea aruncîndu-mă într-o aven-tură fantastică, pe care toată lumea o considera o nebunie.

După masă mă simţeam aproape întotdeauna obosit şi nu întîrziam să mă lungesc pe pat. Ziua mi se părea scurtată şi o dată în pat nu mă mai gîndeam decît să adorm, ceea ce de altfel se întîmpla în cîteva clipe. Nu uitam însă niciodată să telefonez la suprafaţă pentru a indica ora mea prezumtivă şi pulsul, operaţie pe care o numeam „crono".

Uneori zăceam înfundat în sacul meu de puf, în obscurita-tea cea mai completă cînd deodată îmi dădeam seama că uita-sem să telefonez. Eram obligat atunci să aprind lumina, să ies pe jumătate din sacul de dormit şi, cu tot frigul glacial, să-mi chem prietenii. Fiindcă în asemenea situaţii eram într-o proastă dispoziţie, îmi găseam cu greu pulsul. Din fericire, interlocutorii mei telefonici erau totdeauna bine dispuşi, ori-cînd atenţi la incidentele vieţii mele zilnice. Şi totuşi, — o ştiu abia acum — unii dintre ei au petrecut săptămîni înspăimân-tătoare fără să poată dormi : cînd se lăsa noaptea eu mă sculam, în plină noapte îi trezeam de mai multe ori şi mă culcam cînd ei trebuiau să se scoale. Cum unele din con-versaţiile mele durau două sau trei minute pentru mine, dar una sau două ore pentru ei, petreceau adeseori lungi nopţi albe. Niciodată n-am putut să-mi dau seama după spusele lor dacă acolo sus era zi sau noapte.

Prieteni, aţi îndeplinit acolo o muncă ignorată, dar aţi înlesnit victoria mea. Am contractat faţă de voi, toţi cei care v-aţi devotat dezinteresat unui prieten, ştiind bine că nu veţi trage nici un folos, o datorie pe care nici vremea şi nici timpul nu o vor şterge vreodată. Mă gîndesc la voi : Lafleur, Canova, Sprenger. La voi : Pierre Philippe, Gerard, Jean-Pierre, Melan, Roux, Marc, care îmi sînteţi prieteni. La voi, de asemenea, gardieni Romo şi Popeye, care i-aţi aprovizio-nat în fiecare zi, aducîndu-le hrana şi băutura necesară.

Bunul mers al taberei de la suprafaţă mă preocupa mult, dar eram departe de a bănui greutăţile şi viaţa infernală pe care i-am obligat să o ducă. Şi totuşi a fost necesar. De aceea

94

expediţia mea, ca toate expediţiile adevărate, este reuşita unei echipe şi nu a unui singur om. Toţi merită stima şi dacă curajul le este recunoscut, trebuie să le fie recunoscută de-opotrivă şi abnegaţia.

In alte zile timpul trecea m^i greu ca de obicei, cu toate că zilele îmi păreau scurte. Deseori aveam impresia că pe-rioadele mele de activitate nu depăşeau şase sau opt ore. în ceea ce priveşte estimarea duratei somnulqî, în primele 15 zile (acum cunosc datele), mi se părea că dormeam 10—12 ore, ca apoi să apreciez că numai şase sau şapte. Zi-lele mele, cuprinse între două treziri, nu depăşeau decît rareori 15 ore, aşa că, la 24 de ore prezumtive, puteau co-respunde două zile fiziologice complete, presupunînd că fie-care are o durată de 12 sau 13 ore. Pentru a cunoaşte data reală la care mă aflam, împărţeam numărul total de ore su-biective la 24 de ore.

Să facem următoarea presupunere : dacă apreciez că de la 16 iulie au trecut 271 de ore, atunci 271 : 24 = 11 zile. Sîntein deci în ziua de 27 iulie. Dar, în acelaşi timp, mă îndoiesc că aprecierea mea asupra timpului este subiectivă. Două posibilităţi se ofereau atunci : cele 271 de ore ale mele corespund unei valori reale mai mari sau mai mici de 200 sau 300 de ore. într-un caz am impresia că au trecut 300 : 24 = 16 zile şi deci urmează că m-aş găsi în ziua de 1 august ; în celălalt caz, 200 : 24 = 8 zile şi deci aş fi numai în 24 iulie. Trebuie să mărturisesc că, deşi pronosticurile mele au fost logice, ele n-au reuşit însă de loc, căci atunci cînd mi s-a anunţat că experienţa mea s-a terminat, era data de 14 septembrie ora 6 şi 30 de minute, în timp ce eu cre-deam că este ziua de 20 august ora 8 dimineaţa.

Cu cît înaintam în singurătate, cu atît mă simţeam mai bine, ca la mine acasă, adaptat mediului şi integrat elemen-telor înconjurătoare. Bolta stîncoasă se confunda cu snatiul si

T 1 i ) ?

cînd visam în bezna absolută, aşezat pe blocurile de piatră, la baza puţului de 40 m, proiectam din timp în timp fîşia luminoasă a lămpii — torţă în întunecimi. Hornul vertical era înfiorător de spart din cauza prăbuşirilor de stînci ; plăci enorme de gheaţă translucidă acopereau ici şi colo pereţii. Cîteodată, experimental, aprindeam şi stingeam lampa elec-trică de 100 de ori în cîteva secunde, ca şi cînd aş fi făcut semnale morse. Senzaţia era fantastică şi îmi producea ame- " ţeli. Simţurile mi se dereglau cu atît mai mult cu cît fulge-rările erau mai apropiate. Nu repetam prea des această expe-

95

rienţă, căoi presupuneam că asemenea metode puteau înne-buni orice om, oricît de rezistent ar fi el. Din cînd în cînd urmăream cu privirea cele trei fire electrice care mă legau de oameni, dar ele se pierdeau repede în întuneric şi deve-neau nevăzute. Scările metalice nu mai atîrnau în gol ; eram pironit aici pentru două luni. Mă gîndeam la posibilitatea de a mă urca singur, fără ajutorul scărilor, în cazul în care nu ar mai exista nimic viu la suprafaţa pămîntului. Imaginaţia mea vagabonda atunci şi încerca să evadeze din închisoarea ei de piatră.

Nu voi uita niciodată clipa cînd pentru prima oară m-am privit într-o oglindă. Impresia a fost stranie. Vedeam un alt eu-însumi ; barba mărăcinoasă şi părul lipit mă făceau să semăn cu un fel de vagabond. Faţa îmi era palidă şi trasă iar în jurul ochilor lumina slabă a lămpii făcea să-mi apară cear-căne negre. Eram buhăit, umflat şi bănuiam că umezeala îmi provocase această hiperhidratare a pielii. De atunci, tot timpul cît am stat în subteran m-am privit în oglinda care se găsea la îndemînă pe masă sau lîngă pat şi trebuie să mărturisesc că o făceam cu oarecare plăcere, chiar cu o reală satisfacţie. Mi-chel Siffre cel adevărat privea un Michel Siffre care se trans-forma de la o zi la alta. La început, nimic impresionant în aceasta, dar pe măsură ce timpul se scurgea, mă simţeam îmbătrînind, devenind din ce în ce mai obosit. Continuam totuşi să mă examinez în oglindă. Resimţeam o senzaţie iden-tică ascultîndu-mă la magnetofon. Este ceva destul de greu de definit, tulburător chiar, aş putea spune. îţi simţi persona-litatea dedublată şi nu mai eşti stăpîn pe reacţii.

Într-o „zi" mi s-a întîmplat să cînt în neştire, timp înde-lungat. Mă exteriorizam. Simţeam nevoia să-mi depăşesc vo-cea magnetică. Cu oglinda într-o mînă, cu microfonul în cealaltă, mă priveam şi mă întrebam, în acelaşi timp, dacă nu înnebunisem. În timp ce mă agitam, mă vedeam, mă simţeam agitîndu-mă. Un singur corp, pentru două personaje, aceasta mi se părea ireal, cu atît mai mult cu cît conştiinţa mea, încă trează, lucidă, mă plasa la 130 m sub pămînt, unde mă găseam.

Această nevoie de evadare fizică mă cuprinsese puţin timp înainte de culcare. închisesem cortul ermetic, înfundasem toate găurile de aerisire şi aprinsesem deodată şi reşoul cu cataliză şi soba cu gaz butan. Cream astfel, pentru prima oară, o căldură pe care îmbrăcat în pufoaică, nu puteam s-o suport. A trebuit să mă dezbrac şi am rămas numai într-un

98

E c h i p a C . R . S . : brigadieri i L a -fteur ş iCanova . în t re ei Michel Siffre!

După ce am predat ceasul meu lui Canova, dau ul t imele dispo-zi ţ i i .

T a b ă r a : două corturi r idicate în mi j locul unui adevărat deşert de piatră .

de şoa-Dincolo

Coborîre pe zăpada îngheţată sub-terană.

Trecerea temutei „Gaură rece" la 27 m adîncime. nu mai este zi.

Peisajul dezolant din Conca delle Carsenne^masivul Marguareis), l o c u l î n care se găseşte avenul Scarasson (Italia).

maiou de mătase neagră. Deodată corpul slab şi osos mi-a oferit o viziune care m-a îngrozit. Am pus repede să chite un disc cu twist-uri pe care mi-1 dăduse, înainte să cobor, adorabila A..., şi acolo, într-un spaţiu de mai puţin de un metru pătrat, am început să schiţez paşi dezordonaţi de dans. Ceea ce era fantastic era faptul că îmi dădeam perfect seama de ceea ce făceam. Nu aveam decît trei butelii de gaz butan, adică 70 de ore de foc pentru a-mi prepara mîncarea pe timpul claustrării mele benevole. Dacă continuam să mă încălzesc în acest fel aş fi fost pierdut, căci n-aş mai fi putut nici mînca şi nici bea nimic cald. Cu o mişcare bruscă am oprit gazul, am lăsat microfonul şi oglinda din mîini şi m-am culcat, ud de transpiraţie. Abia a doua zi, după o noapte destul de agitată, mi-am regăsit echilibrul nervos. Nu am relatat această întîmplare camarazilor mei ţintuiţi la telefon căci ar fi coborît la mine crezînd că am înnebunit subit.

Adesea, cînd mă trezeam, n-aveam de loc poftă să mă scol, să întîlnesc aceleaşi greutăţi cotidiene, să stau cu picioa-rele în apă. Rămîneam întins în pat, gînditor, ascultând o muzică, care mă ajuta să evoc mai bine amintirileT Cel mai des îmi reveneau în minte problemele de ordin practic în legătură cu expediţia. Aveam datorii de mai mult de un mi-lion de franci şi căutam un mijloc de a mă achita de ele atunci cînd voi ieşi de aici. Aceasta mă chinuia şi mă neli-niştea în cel mai înalt grad. La fel de mult mă preocupa însă şi decizia luată de tovarăşii mei din Clubul Martei care hotă-

"rîseră să vină să mă caute la 2 septembrie, după o şedere de o lună şi jumătate în mediul subteran, cu toate ca eu voiam să rămîn pînă în ziua de 17 septembrie. Atunci a trebuit să cedez, fiindcă, în caz contrar, m-ar fi lăsat să mă descurc sin-gur. începusem prin telefon însă o „campanie de convingere", care la un moment dat a dat roade : prietenii mi-au acordat încă opt zile. Argumentul opus era acela ca ieşirea mea trebuia în mod obligatoriu să coincidă -cu sfîrşitul expediţiei. Am profitat de ocazie pentru a remarca că argumentul celor de la suprafaţă nu mai avea sens. Cîteva zile mai târziu, Clubul accepta, pentru ieşirea mea, data de 16 sau 17 septembrie, oricare ar fi condiţiile climatice în acel moment. De la acea dată furtunile încep să devină frecvente şi ne era tuturor teamă că elicopterul, care trebuia să mă transporte la Nisa, nu va mai putea ajunge la Marguareis sau că şoseaua strate-gică va deveni impracticabilă, cum se întîmplă în fiecare an. Am avertizat pe Lafleur să respecte această dispoziţie pe care

7 I n a f a r ? , t i m p u l y i

»

97

o cunoştea dinainte, deoarece fusese unul din „suporterii" datei de 17 septembrie.

Mă gîndeam adeseori la femei, în special la dragostele mele trecute. Am reuşit astfel să-mi reamintesc aventurile de altădată şi unele prietene uitate. Cred că n-am uitat pe nici una, de la primul meu flirt pînă la cea mai recentă cucerire...

Viaţa mea subterană a avut totuşi şi bucurii. Pot spune chiar că am trăit pe gheţarul meu ore intense şi că nu aş fi cedat locul meu nimănui.

înainte de a scrie această lucrare, am recitit istorisirea amiralului Richard Byrd, care a rămas izolat timp de patru luni într-o bază polară înaintată, la 80° latitudine sudică, şi care a reuşit, cu preţul unui curaj excepţional şi al unei lupte clipă de clipă, să scape de o moarte atroce, intoxicarea cu emanaţiile nocive ale sobei sale. Bolnav, extenuat, Byrd supravieţuise graţie unei voinţe de neînfrînt care nu 1-a pă-răsit niciodată. în cele mai grele momente de descurajare făcea totuşi observaţii meteorologice şi transmitea rezultatele acestora colaboratorilor săi din „Little America". Comuni-carea regulată a mesajelor radio devenise în ultimele momente un adevărat calvar, dar Byrd transmitea neobosit observaţiile culese, căci acesta era de fapt scopul hibernării sale singura-tice. El avea o deosebită grijă ca în cursul emisiunilor radio prietenii săi să nu-şi dea seama de starea sa de extremă slă-biciune, pe care tonalitatea vocii şi întreruperile frecvente ar fi putut-o trăda. Dacă s-ar fi aflat la „Little America" despre situaţia dramatică în care se găsea, o echipă de sal-vare ar fi venit la el şi oamenii şi-ar fi riscat astfel viaţa în adînca noapte polară. Am regretat adeseori că în adîncul avenului meu n-am avut cu mine cartea lui Byrd. Aş fi dorit să recitesc această extraordinară aventură, să meditez asupra celor mai dureroase episoade şi poate, să găsesc forţa de a spera, atunci cînd mă consideram pierdut, gata să renunţ la luptă. Există în cele două experienţe ale noastre, în izolarea noastră voluntară, asemănări uimitoare. El lupta contra fri-gului extrem, însă uscat, eu combăteam un frig moderat, dar umed la maximum. Realizînd cele două experienţe ne luasem, amîndoi, riscuri majore, vitale, dar de care ne dam perfect seama. Nu trebuia să contăm decît pe noi înşine şi pe noroc. Şi pe unul, şi pe altul hazardul a voit să ne lase în viaţă. Era darul cel mai frumos pe care puteam să-1 nădăjduim din partea naturii. Ca şi Byrd, am trăit zbuciumul singurătăţii şi torturile fricii. La un interval de 30 de ani g

98

erau aproape identice. Şi unul şi altul ne repezeam să intram în sacii de dormit pentru a găsi o oarecare reconfortare şi nici el, şi nici eu nu aveam de loc poftă să ne smulgem din căldura lor. Cred însă că există în modurile noastre de viaţă două elemente fundamental deosebite : Byrd, deşi cufundat în noaptea polară, avea totuşi posibilitatea, cînd era afară, să vadă şi chiar să observe numeroasele fenomene cosmice, cum erau aurorele polare, frecvente la acea latitudine. Me-diul meu înconjurător, dimpotrivă, prezenta o uniformitate fără seamăn : obscuritate absolută, care depăşea pe cea a spaţiilor intersiderale, unde cel puţin licăresc stelele. Dacă Byrd avea vîntul, eu aveam un aer calm şi fără mişcare, de o neutralitate îngrozitoare. Pentru Byrd variaţiile stării atmo-sferice constituiau centrul preocupărilor sale. Consulta baro-metrul cu teamă şi nelinişte : timpul rece supunea trupul său bolnav la suferinţe grele şi o scădere prea brutală a tempe-raturii putea să-i cauzeze iremediabil pieirea. Pentru mine ceea ce era penibil de perceput era tocmai stagnarea, încre-menirea spaţiului din jur. Umezeala şi frigul rămîneau mereu la fel şi nu aveam nici o speranţă să devină mai blînde.

Cel mai semnificativ îmi pare însă faptul că Byrd, care avea numeroase instrumente de măsurat timpul, şi-a condi-ţionat el însuşi viaţa, obligîndu-se de bunăvoie să trăiască după un plan bine stabilit, mereu acelaşi, încercînd să-şi păstreze obiceiurile pe care şi le crease. într-un cuvînt, Byrd a voit şi a reuşit să rămînă un om civilizat, al cărui timp era folosit conform unui plan bine stabilit : se scula şi se culca la aceleaşi ore, îşi lua masa în mod regulat, făcea observaţii şi culegea date meteorologice la intervale fixe şi avea toată grija pentru a nu scăpa orele emisiunilor de radio. în ceea ce ană priveşte, trăind în afara schimbărilor cosmice, eul meu vital, adică funcţiile mele psihologice, au fost condiţio-nate, reglate, de propria mea percepţie a timpului. Mîncam cînd îmi era foame, dormeam cînd îmi era somn, mă trezeam în mod natural, fără ajutorul vreunei sonerii sau a luminii zilei. Revenisem la un stadiu primitiv animalic, unde totul era subordonat satisfacerii nevoilor naturale. Nu mai eram sclavul oamenilor, al obiceiurilor lor sociale, al acţiunilor lor obişnuite, reglate de la începutul lumii de către succesiu-nea zilelor şi a nopţilor şi nici măcar al ciclului solar, al con- ' secinţelor lui asupra desfăşurării vieţii pe planeta noastră.

Cel puţin aşa credeam. Mă simţeam, în sfîrşit, liber. Dar eram oare într-adevăr ? Ritmul meu vital era nimicit, trăiam

99

cum pofteam şi nu mi-a lipsit niciodată timpul pentru a în-deplini ceea ce îmi propuneam să fac. Cum putea să fie altfel, cînd timpul nu exista decît în mine, fiindcă eu îl cream şi cînd îmi eram propriul meu ceasornic ? Trăiam într-un spaţiu1

lipsit de timp, nemişcat şi îngheţat. Mult timp după ieşirea mea aveam să resimt această lipsă a mişcării spaţiale şi pri-mele mele deplasări cu automobilul îmi dădeau impresia că mă voi zdrobi de ziduri.

Nu mă îndepărtam niciodată prea mult de cort, afară de rarele cazuri 111 care exploram gheţarul subteran şi atunci nu mergeam mai mult de 100 m. Spre sfîrşitul hibernării mele subterane mi-am dat seama că în starea de slăbiciune în care mă găseam mi-ar fi fost poate imposibil să urc cei 15 m care mă separau de galeria situată sub .gheţar şi unde doream totuşi să ajung pentru a face fotografii şi a lua eşantioane de praf chiar de la baza gheţarului. Studiul acestora prezintă un mare interes, deoarece este posibil ca ele să conţină granule de polen care s-au depus în acelaşi timp cu stratele de gheaţă, cu mii de ani în urmă. Pînă la urmă am hotărît că este mai cuminte să nu mă hazardez în fundul gheţarului şi să amîn pentru anul următor luarea eşantioanelor glaciologice, în cursul unei noi coborîri efectuate eu echipa mea de la Insti-tutul francez de speologie. După studierea eşantioanelor în laborator vom putea determina vîrsta stratelor celor mai vechi ale gheţarului.

Nu mergeam prea mult, ci numai în măsura în care rezol-varea diferitelor treburi zilnice mi-o cerea. De altfel, nu aveam la dispoziţie pentru a mă mişca decît un spaţiu redus, în faţa cortului, de cîţiva metri pătraţi, ocupat de gunoaie şi provizii, primele întinzîndu-se şi acoperind în cele din urmă pe celelalte. Plecînd de aici urmam două itinerare bine determinate : primul îmi permitea să înconjur cortul şi să iau apa care se strîngea într-o oală pusă direct pe gheaţă şi pe care o utilizam la gătit. Nu-mi plăcea acest drum căci eram obligat să merg pe gheaţă, ceea ce făcea ca picioarele să mă doară şi mai tare. Cel de al doilea drum mi-era şi mai puţin plăcut din cauza riscului căderilor de pietre şi gheaţă şi mai ales a marilor prăbuşiri. Le parcurgeam totuşi în mod frecvent, pentru a mă duce să iau fie provizii, fie diferite lucruri care erau depozitate pe lespedea morenei sau pentru a merge la lavatory. Cunoşteam pe dinafară aceste trasee şi puteam să le străbat aproape fără lumină, cu mişcări devenite automate. Către sfîrşitul expediţiei, cînd escaladam

100

aceste stînci, mă apucau ameţelile, aşa că am fost obligat să iau din ce în ce mai multe măsuri de precauţie ca să nu alunec pe blocuri, printr-o întîmplare nefericită. Cele două drumuri le foloseam şi atunci cînd doream să verific dacă corzile întinzătoare ale cortului erau solid agăţate şi dacă pitoanele de care se prindeau continuau să fie solid înfipte în gheaţă. Aceste pitoane aveau prostul obicei ca sub pre-siunea gheţii să se strîmbe şi să iasă afară, astfel încît dese-ori am fost obligat să le îndrept şi să le fac să pătrundă în gheaţă cu lovituri puternice de ciocan.

înainte să cobor sub pămînt mă hotărîsem să fac nume-roase fotografii şi în acest scop nu ezitasem să iau cu mine un aparat fotografic de precizie, adus din călătoria mea în Ceylon, cu toate că ştiam că sînt foarte puţine şanse ca el să reziste la umezeală şi la frig. Cumpărasem foarte multe filme în alb-negru şi color, pentru a realiza mărturii vii ale odiseei mele subterane. Făcusem pentru aceasta mari sacrificii financiare în dauna unor obiecte care îmi erau de mai mare folos-

Aveam neapărată nevoie de un flash 1 care mi-ar fi permis luarea de imagini în obscuritate. Cumpărasem două, dar unul se pierduse în timpul transportului materialului în fundul avenului, împreună cu cîteva sute de becuri de magneziu care erau împachetate, pentru protecţie, în cutii metalice. Luasem de asemenea şi un trepied pentru a mă putea foto-grafia în timpul principalelor mele activităţi. încă de la în-ceput însă am avut necazuri : în primul rînd, lipsa unui şu-rub, pe care uitasem să-1 iau, mă împiedica să fixez aparatul pe trepied, astfel încît a trebuit să mă limitez să fotografiez numai gheţarul. Purtam aparatul şi flashul atîrnate de gît, păstrîndunmi în acest fel toată libertatea mişcărilor. Foarte curînd şi flashul mi-a dat de furcă. Atunci cînd apăsam pe declanşator aparatul de fotografiat funcţiona, dar fulgerul de lumină nu ţîşnea, din care cauză pierdeam la fiecare film mai multe clişee. Mi-a trebuit multă vreme pînă să-mi explic ce se întîmplase, dar în cele din urmă, printr-o întîmplare, am remarcat că, dacă lingeam firele de aramă ale becului, contactul se stabilea şi flashul funcţiona normal. După efor-turi susţinute, am reuşit, în sfîrşit, să fixez aparatul pe tre-pied şi să-1 cuplez cu flashul. Abia acum am putut să mă

1 Aparat pentru efectuarea fotografiilor în întuneric. Funcţionează prin aprindere, datorită unei scîntei electrice, a unui bec în care se găseşte magneziu metalic. Fiecare bec nu poate fi folosit decît o dată. — N.T.

L01

fotografiez pe gheţar sau în cort. Vroiam să am fotografii de-ale mele pentru ca medicii să poată mai tîrziu să-şi dea seama dacă faţa mea suferise rigorile umezelii : din cauza hiperhidratării pielii putea să-mi apară un edem. Le cream astfel posibilitatea de a urmări evoluţia acestui proces pe tot timpul semihibernării mele. In prima perioadă am şi avut de fapt nişte umflături pe obraji, dar mai tîrziu acestea au dispărut. Faptul s-a datorat alimentaţiei mele anarhice şi insu-ficiente care provocase o deshidratare necompensată de ume-zeala ambiantă.

Pentru a mă fotografia procedam în felul următor : aşe-zam aparatul pe trepied, introduceam un bec în lăcaşul flashului şi acţionam apoi un mecanism întîrzietor care îmi lăsa un răgaz de 30 de secunde pentru a mă plasa în faţa obiectivului. Mă repezeam spre locul unde voiam să fiu fotografiat şi aşteptam să se producă fulgerul de lumină. Bineînţeles că pentru a-mi proteja ochii de o strălucire prea vie îmi luam precauţiile necesare pentru a nu-1 privi în faţă. Cînd revăd acum aceste fotografii mă simt cufundat din nou în atmosfera extraordinară, ireală, în care am trăit, îmi amintesc cum arătam cu o barbă mijindă, apoi cu una din ce în ce mai stufoasă care îmi năpădise întreaga faţă, şi cum făceam faţă îndeletnicirilor mele de fiecare zi. Pe aceste fotografii se poate urmări evoluţia strabismului di-vergent care mi-a apărut sub pămînt şi care s-a agravat în mod progresiv. La ieşire privirea îmi era cu adevărat saşie şi chiar într-un grad foarte pronunţat. Mai tîrziu însă, ve-derea a redevenit normală.

Cînd ieşeam din cort ca să fac fotografii pe gheţar sau pe morenă puneam cîteva zeci de becuri în buzunarul din faţă al salopetei mele de nailon. Apoi, după ce încărcăm aparatul de fotografiat, mi-era suficient să le scot din teaca lor şi să le aşez în flash. în acel moment eram obligat să şterg cu o hîrtie fină lentila exterioară a „Canon"-ului meu, pentru că se acoperea cu aburi din cauza condensării. Tot aburii mă împiedicau deseori să văd şi prin obiectivele aparatului pentru a face reglările necesare, aşa că acestea trebuiau scoase şi şterse cu cea mai mare grijă.

Principala greutate întîmpinată în luarea fotografiilor era aceea că mîinile mele, deşi acoperite cu mănuşi de mătase, erau totdeauna ude şi murdare de argilă. Riscam în orice clipă să zgîrii obiectivul şi să blochez mecanismul de înfă-şurare al filmului, ceea ce mi s-a şi întîmplat de cîteva ori.

100

Alt inconvenient major se datora respiraţiei mele care forma volute albe de aburi în atmosferă. Aceşti mici nori mă îm-piedicau să văd şi trebuia să-mi reţin respiraţia înaintea fiecărei declanşări. Ceea ce de asemenea îmi producea greu-tăţi era calculul deschiderii diafragmei în funcţie de distanţă şi intensitatea luminii becurilor. Fiindu-mi teamă să nu cad cu aparatul, mă mişcăm pe blocurile de stîncă sau pe gheaţă cu mii de precauţii. încetul cu încetul mi-a devenit tot mai greu să fotografiez şi mă ocupam cu această îndeletnicire din ce în ce mai rar. Am reuşit totuşi să realizez în mod corect mai multe sute de fotografii în culori la care ţin foarte mult, deoarece ele ilustrează una din cele mai exaltate pe-rioade ale vieţii mele.

în mijlocul singurătăţii mele subterane îmi găsisem un tovarăş, un mic păianjen, capturat întîmplător de pe podeaua cortului meu. Fusesem foarte mirat să găsesc o fiinţă vie la această adîncime şi în acest mediu atît de rece şi de umed. Nu credeam să poată exista viaţă animală în acest aven, căci aceasta ar fi cerut calităţi de adaptare excepţionale din partea unor anumite animale. L-am închis într-o cutie de filme şi nu m-am mai preocupat de el de loc. într-o zi, multă vreme după aceea şi cu totul din întîmplare, l-am regăsit, într-un moment cînd neliniştea singurătăţii mă copleşise. Am angajat cu el chiar un fel de dialog. în afară de mine, era singura creatură vie într-o lume neînsufleţită. îi vorbeam, mă îngrijoram de soarta lui şi îl priveam cum se agita în fundul cutiei. Era singurul lucru care îmi mai indica mişcarea, a cărei senzaţie o pierdusem ou totul. La un moment dat, am ideea nenorocită să-i dau să mănînce. Două zile mai tîrziu sărmana vietate muri. Am avut un mic şoc şi, profund decepţionat, nu înce-tam să-mi repet că aş fi putut să evit această întîmplare. A fost singurul tovarăş în singurătatea mea, dar, din păcate, pentru un timp prea scurt. El a constituit proba formală că viaţa există în mod sigur acolo. Fără îndoială, mai este şi o altă formă de viaţă reprezentată de mucegaiurile eflorescente, dar transformările lor erau prea încete ca să le pot sesiza mişcarea.

Gîndul meu se îndrepta către toate aceste mici probleme, către toate aceste curiozităţi pe care viaţa mea subterană mi le pusese în faţă. Adusesem cu mine germeni care erau supuşi legilor unui nou medki şi care promiteau să fie un subiect pasionat de studiu pentru anul viitor. Poate că vor permite microbiologilor să facă noi descoperiri în acest domeniu.

103

Această formă de viaţă trebuie în mod necesar să sufere in-fluenţa unui mediu fără variaţii, fără raze de lumină şi să do-bîndească, poate, noi caractere. Alte semne de viaţă, cu excep-ţia unei insecte văzute în treacăt şi care confirma anumite date asupra faunei cavernicole europene, n-am mai putut sem-nala. In aceste peşteri de altitudine nu poate fi vorba de pre-zenţa unor specii numeroase de vieţuitoare, mai ales animale de talie mare, ca şoarecii sau păianjenii uriaşi, aşa cum am în-tîlnit în peşterile tropicale. Nu există nimic care să poată fi comparat cu acei paianjeni de 40 cm care îmi provocaseră, anul trecut, atîta groază în peşterile junglei cingaleze. Nu aveam a mă teme nici de acei mari lilieci a căror muşcătură produce uneori turbarea. Aici, nimic asemănător ; singură tă-cerea care mă învăluia şi noaptea fără sfîrşit.

Cînd îmi recitesc jurnalul în care am notat cele mai multe din impresii, îmi dau seama că în tot cursul nopţii mele sub-terane n-am visat decît de vreo zece ori. Oprindu-mă asupra istorisirii fiecăruia din visele mele, pentru a încerca să le re-găsesc sensul şi semnificaţia, constat că toate revin asupra unor momente care m-au afectat profund sau asupra unor idei care m-au preocupat în ultimii ani. Nu pot să regăsesc amin-tiri, urme care să meargă mai departe în trecut. Primele mele vise au evocat, de pildă, viaţa dusă la Paris puţin înainte de expediţie şi ambiţiile mele din această epocă. Retrăiam pe-rioada în care concepusem experienţa mea subterană, cînd încercam să adaptez anumite metode ale geologiei submarine la mediul subteran şi mă preocupam mult de instrumentele autonome de explorare a platformei continentale. Dar ceea ce apărea frecvent în visele mele erau mai ales chestiuni le-gate direct de expediţie. Am dorit extrem de mult să fac un film de 16 mm despre experienţa mea, care să surprindă cum a decurs coborîrea, peisajele glaciare subterane, precum şi ieşirea mea la suprafaţă. In acest scop mă adresasem unor firme care, din păcate, nu voiseră să-mi împrumute un aparat de filmat. Ei bine, în visele mele retrăiam de multe ori mo-mente de luptă înverşunată pentru a obţine materialul nece-sar acestei filmări. Fusese cît pe aci să cad victima unui escroc şi nu am avut alte propuneri decît din partea unor tineri care, din nenorocire, nu aveau priceperea necesară.

Această agitaţie febrilă răzbătea deopotrivă şi în alte vise în care duceam o viaţă neastâmpărată, efervescentă, legată în special de cercetările mele asupra existenţei omului în adă-posturi subterane. Am avut şi vise mult mai calme în care

104

eram preocupat de problemele ridicate de fabricarea cortului meu sau de studiile geologice asupra masivului Marguareis. Aşadar, visele reflectau în mod exclusiv totalitatea grijilor şi preocupărilor din timpul cînd am conceput experienţa şi unele din cele mai profunde aspiraţii ale mele.

Cînd mă gîndesc la situaţia mea din fundul avenului nu mă mai simt de loc acelaşi. M-am schimbat; din nervos cum eram am devenit mai calm, dar sînt la fel de distrat ca şi în trecut. Dacă am putut trăi într-un mediu atît de ostil, este pentru că am voit acest lucru şi pentru că niciodată nu m-am îndoit că s-ar putea să nu reuşesc.

Puţin timp înainte de plecarea mea din Nisa cineva mi-a trimis un cartonaş cu următoarele cuvinte :

„Where there is a will There is a way",

ceea ce înseamnă : cine vrea, poate. Da, este foarte adevărat. Sub pămînt toată fiinţa mea tindea încordată către un sin-gur scop, acela de a reuşi o experienţă unică. Forţele mele psihice erau fără încetare ţinute sub presiune de către psihi-cul meu mereu în tensiune, încontinuu în mers. Aceasta miia apărut şi mai clar în momentul în care mi s-a adus la cunoş-tinţă că experienţa s-a terminat. Şocul a fost atît de brutal încît, deşi la limita extremă a forţelor mele, am regăsit un dinamism extraordinar care a uimit echipa venită să mă caute. Crezînd că vor găsi o fiinţă fără forţe, epuizată nervos şi fizic, au rămas cu totul uluiţi cînd au descoperit un om care dădea ordine, lua toate măsurile necesare urcării la su-prafaţă, era încă capabil să escaladeze cu frînghia pereţii de gheaţă şi arăta, plin de mîndrie, recentele sale descoperiri.

Sînt mirat să constat cît de rar arn consacrat timpul medita-ţiilor leneşe, gratuite. Pentru a rezista, spiritul meu se îndrepta el însuşi către cercetare încercînd să dea tot ce avea mai bun pentru a obţine cele mai multe satisfacţii. De aceea căutam posibilităţile de a explora gheţarul, de a rezolva amănuntele practice ale vieţii mele subterane. Am reuşit să supravieţuiesc tocmai fiindcă nu am stat niciodată în repaus, ci am căutat întotdeauna să mă ocup de ceva şi fiindcă eram gata să observ şi să înţeleg fenomenele. Să nu ne facem iluzii ; nu forţa fizică, ci voinţa şi activitatea cerebrală, ele singure asigură supravieţuirea omului în condiţiile cele mai

defavorabile aie vieţii. Nu am nimic dintr-un supraom, cuîii a spus atît de bine prietenul meu Crâach. Sînt, dimpotrivă, mic, subţire, cu un aspect firav.

Dacă, în general, gîndurile mele erau îndreptate către viitor şi către problemele ridicate de experienţa mea, mi s-a întîmplat în mai multe rînduri să evoc trecutul şi o dată chiar am încercat să-mi reprezint vizual prezentul, imaginîn-du-mi viaţa pe coasta Mediteranei în acea perioadă a anului. Vedeam marea, cerul albastru şi plaja furnicînd de oameni, îmi imaginam scenele care se desfăşurau poate în acel mo-ment, pe promenada des Anglais din Nisa, valul de vizitatori, întîlnirile de vacanţă şi altele. Este curios însă că această vi-ziune nu am putut să o mai regăsesc şi altă dată. Dar evocă-rile cele mai frumoase erau acelea în care mă revedeam în Ceylon, singur în peşterile junglei sau pe plajele vrăjite din sud-vestul insulei. Recifele de corali erau parcă acolo, aproape de mine, în adîncul avenului. Mă vedeam cufundîndu-mă în mijlocul peştilor multicolori printre recifele tropicale şi călăto-ream în timp... Eram în ajunul plecării mele în străinătate, graţie unei burse pe care Fundaţia Vocaţiei mi-o decernase, în noiembrie 1960. îmi realizam astfel cel mai drag vis : acela de a explora peşteri depărtate pentru a verifica unele ipoteze de geologie subterană la care ţineam foarte mult. încă din co-pilărie doream să plec departe, foarte departe, pentru a desco-peri pămînturi necunoscute. Pe hărţile geografice petele albe care altădată indicau locurile încă neexplorate au dispărut. Au rămas însă adîncimile terestre, prăpăstiile submarine şi spa-ţiile extraterestre. Ceylonul fusese primul meu noroc în acest sens şi păstram unele din cele mai frumoase amintiri.

într-unui din momentele cînd m-am simţit cel mai aproape de moarte, mi-am amintit de o zi pe care o petrecusem la Hikkaduwa. Mă aruncasem în mare în urmărirea unui banc de broaşte-ţestoase, împreună cu înaltul comisar al Canadei cînd, deodată, ne simţirăm duşi de un curent puternic către recife. Tragedia era iminentă, dar, spre norocul nostru, am fost salvaţi, în ultimul moment, de nişte indigeni care veni-seră să ne caute, cu o barcă. Puţin înainte, cînd eram cît pe aci să mă înec, ambasadorul mă prinse spunîndu-mi :

—• Domnule, te salvez. Dar, repede, te rog, altfel nu îmi voi mai vedea fiul.

Aceste cuvinte mi-au revenit în minte, după o mare prăbu-şire de stînci, cînd simţeam cum mă părăseşte curajul. Şi am

m

reuşit să rezist. Peisajele tropicale, plajele strălucitoare îmi umpleau gîndirea. Timpul în aceste momente nu mai exista pentru mine, cum de altfel nu mai exista nici în realitatea vieţii mele zilnice. Mă deplasam în trecut şi în viitor cu o iu-ţeală uluitoare : mă revedeam în timpul comunicărilor la con-gresele internaţionale sau mă imaginam, în viitor, faţă în faţă cu uriaşele tarantule 1 ce trăiesc în peşterile din Venezuela. Prietenul meu Eugenio de Bellard Pietri poseda un aseme-nea exemplar de 94 cm mărime. America de Sud nu este prea departe..., dar trebuie să ies mai întîi de aici. Tot acum, mi-au revenit în minte imagini reprezentând locuri din India şi din Nepal. Şi toate acestea le datoram unui om, unui om de inimă care crease bursele pentru Vocaţie.

Despre aceasta mă încunoştinţase mama, trimiţîndu-mi o notiţă dintr-un ziar. De altfel, mamele singure cred în vo-caţia copiilor lor şi, a mea, ca toate mamele, presimţise că acolo îmi era norocul şi îmi trimisese notiţa în cauză. îmi făcusem următorul raţionament : dacă nici eu care simţeam de zece ani chemarea către geologie şi speologie, care publi-casem înainte de a împlini vîrsta de 20 de ani, mai mult de 25 lucrări ştiinţifice, care făcusem descoperiri geologice, nu obţineam bursa, atunci nimeni n-avea vocaţie ! Membrii ju-riului Fundaţiei nu mi-au spulberat speranţele... Au trecut doi ani de atunci. Acum, în fundul unui aven, încerc să izo-lez — pentru prima dată în istoria lumii — ritmul propriu, vital, al omului şi să înţeleg mai bine raporturile misterioase dintre timp şi ceasornicul psihologic. Aşadar, această bursă m-a purtat prin : Ceylon, India, Nepal, Marguareis iar acum mă ajuta să-mi cunosc propriul meu eu şi sensul destinu-lui meu.

De data aceasta viitorul meu era bine stabilit : sau supra-vieţuiam, sau muream. Şi lupta continua, chiar între aceste evocări atît de plăcute, dar în acelaşi timp atît de primej-dioase. In situaţia în care mă găseam nu trebuia să trăiesc în lumea amintirilor, ci în prezent, fixîndu-mi ca obiectiv viitorul. Pentru aceasta nu trebuia să mă las cuprins de me-lancolia pe care o provocau amintirile. Cînd te găseşti într-o atare situaţie nu este bine să evoci trecutul ; trebuie să su-porţi prezentul şi să încerci să-1 domini. Trăiesc aici şi îmi creez senzaţia de durată, un fel de mişcare pe care n-o percep,

1 Gen de păianjeni veninoşi, caracteristici regiunilor calde. In America de Sud trăiesc specii gigantice a căror muşcătură este mor-tală. — N.T.

107

dar care totuşi mă poartă, irezistibil, spre victorie sau spre moarte. Eul meu animal luptă cu mediul şi încearcă de bine de rău să se adapteze ; eul meu gînditor încearcă să se ar-monizeze pînă la eliberare. Libertatea mea, în rezumat, este relativă. Mă simt în afara Cosmosului, sînt cu adevărat pri-zonier într-un spaţiu redus şi ostil în care timpul se scurge împreună cu mine, mai mult sau mai puţin rapid. Dincolo de această „mişcare imobilă", pe care o creez fără încetare, nu este decît o inerţie tragică a materiei. Cu toate acestea, ca geolog, eu ştiu că această materie trăieşte, a trăit şi va trăi. Ştiu bine că odinioară aici au fost mări şi s-au depus sedi-mente care au dat naştere lanţurilor de munţi. în aceste spaţii submarine, exista viaţă, dar ea s-a stins o dată cu apariţia noilor regiuni de uscat. Ştiu, de asemenea, că aceşti munţi vor dispărea la rîndul lor, pentru a lăsa loc altor oceane în care viaţa va renaşte în forme şi mai evoluate.

Vor trebui milioane de arii, dar schimbările naturii nu pot fi apreciate la scara vieţii umane. Trăim prea puţin timp ca să putem percepe evoluţia, chiar dacă ea există. Generaţii întregi de oameni se nasc, trăiesc şi mor, dar natura le pare totdeauna aceeaşi. Pentru om, ea nu are mişcare ; numai astronomia şi geologia ne dau dimensiunile şi ne reaşază la locul nostru, în spaţiu şi în timp. Toată natura este într-o perpetuă devenire şi totuşi, aici, ea este imobilă, ca fixată pentru eternitate.

Cînd mă depărtam de cort pentru a mă duce să-mi iau alimente de pe morenă aveam obiceiul să las aprinsă lampa în interior. Silueta roşiatică, ca jeraticul într-un cămin, evoca o viziune dantescă, demnă de o povestire fantastică. Cînd mă deplasam, această lumină dispărea şi reapărea în spatele stîncilor şi, dincolo de cort, bănuiam locul unde se ridica peretele vertical, nemişcat şi îngheţat. Reflectam la originea lui necunoscută şi poate extrem de veche.

Cum se formase această gheaţă ? Provenea din zăpadă, din apă sau din vapori ? Sursa principală a gheţii este zăpada care cade normal la suprafaţa pămîntului, se acumu-lează, se tasează sub propria ei greutate, devine mai com-pactă şi în cele din urmă cristalizează, recristalizează şi for-mează zăpezile îngheţate şi apoi gheţarii. Se găseşte şi gheaţă de apă dulce, aceea care se formează iarna cînd temperatura aerului coboară sub 0° . Atunci apa rîurilor şi a lacurilor se transformă într-o gheaţă omogenă, compactă şi foarte re-zistentă. Este ceea ce se întîmplă cu marile fluvii din Siberia

108

şi în anumite peşteri. Există în natură şi un alt tip de gheaţă, care provine din transformarea vaporilor de apă în cristale mari de gheaţă cînd un aer saturat ele umezeală se răceşte brusc.

Căreia din aceste trei cauze i se poate atribui originea acestei extraordinare îngrămădiri de gheaţă ? Pentru a putea pătrunde secretul trebuia să-i cunosc structura intimă, modul cum sînt dispuse cristalele de gheaţă, forma şi mărimea lor, adică „grăunţele" gheţarului. Ar fi fost, bineînţeles, impor-tant să cunosc compoziţia gheţii prin măsurători polarografice, dar nu dispuneam de aparatele necesare acestui gen de ana-lize, întrucît erau foarte costisitoare. Dacă în cei mai mulţi gheţari cunoscuţi s-a recurs la foraje pentru a extrage probe şi a le studia, gheţarul meu subteran prezenta avantajul că oferea pereţi verticali în care se putea urmări structura gheţii. Aici puteam să observ direct cristalele, să le desenez şi mai ales să le fotografiez. Stratificaţi^ evidentă a gheţarului exclu-dea ipoteza formării lui prin cristalizarea vaporilor de apă. Am constatat că stratele de gheaţă erau formate din cristale vizibile cu ochiul liber a căror mărime varia foarte mult, de la 2 pînă la 10 cm. N-am reuşit însă să pun în evidenţă va-riaţia mărimii cristalelor în funcţie de aşezarea lor în amontele sau avalul gheţarului. De pildă, se găseau cristale foarte mari atît spre originea gheţarului, la —100 m, cît şi la —130 m. Ele erau foarte colţuroase şi aceasta am putut să observ mai bine spre sfîrşitul experienţei mele cînd gheţarul prezenta forme uşoare de topire. La acea epocă temperatura aerului era de —0,5° C, dar gheaţa care conţine săruri minerale poate să se topească la o temperatură inferioară celei de 0°. Cris-tale poliedrice, cu mai multe feţe, adeseori hexagonale, erau separate atunci prin mici canalicule apărute datorită topirii. Acest fenomen produce asperităţi ale suprafeţei gheţii şi uneori cristalele se separă de soclul lor.

Gheaţa îmi apărea acum complet neagră, căci lumina lăm-pii nu era suficientă ca să străbată grosimea sa. In ziua coborîrii mele însă mi-a fost oferită o viziune minunată : Abel Chochon tocmai aprinsese proiectoarele puternice pentru cinematografie cînd în faţa ochilor ne-a apărut feeria de gheaţă a acestei lumini subterane, al cărei albastru-violet contrasta în mod straniu cu pereţii negri ai avenului.

Am mai spus că gheţarul este format din strate de 2—4 cm grosime, între care apar intercalaţii de praf argilos şi mici pietre colţuroase. Ghemuit şi agăţat de o coardă sau de un

109

colţ de gheaţă, observam cum stratele apăreau în relief atunci cînd aplicam direct lampa pe gheţar. Stratificarea regulată şi orizontală lasă să se presupună că această gheaţă s-a format prin tasarea zăpezii cu mii de ani înainte. încercam să-mi imaginez, în lumina fenomenelor actuale, cum s-a pro-dus transformarea. în acest masiv de mare altitudine zăpezile căzute în timpul iernii se acumulează în strate succesive şi închid foarte multe avene. Vara, zăpada, în special acolo unde este ferită ele razele soarelui, nu dispare în întregime şi se încarcă cu praf din atmosferă. Iarna următoare noi strate de zăpadă acoperă pe cele vechi. Fenomenul trebuie să se fi petrecut întocmai şi acum cîteva mii de ani. Polenul prins între stratele de gheaţă poate reflecta flora şi condi-ţiile climatice caracteristice perioadei în care a avut loc acumularea zăpezii. Am găsit polen şi în stratele gheţarului din avenul Scarasson. Prezenţa lui, adăugată la alte obser-vaţii, îmi pare caracteristică acestui mod de formare.

Şederea sub pămînt fiind cu totul penibilă, nu am făcut toate observaţiile ştiinţifice necesare şi nu am luat toate eşantioanele de care aş fi avut nevoie pentru studiul gheţa-rului. In părţile inferioare ale acestuia am remarcat prezenţa unor strate de gheaţă albă şi neagră care alternau în mod regulat. îmi este greu să afirm dacă acest aspect este pur şi simplu efectul stratificării sau este rezultatul presiunii in-terne a gheţarului.

încetul cu încetul, pe măsură ce şederea mea pe gheţar se prelungea, am început să-mi dau seama de structura lui şi de configuraţia cristalelor de gheaţă. în cursul explorărilor mele n-am întîlnit niciodată crăpături. Dacă pe fundul stîn-cos al galeriei ar fi existat inegalităţi, tensiunile interne ar fi provocat diaclaze larg deschise. Se pare că gheţarul ocupă în întregime o vastă galerie subterană, uşor înclinată, căreia nu-i cunoaştem direcţia nici în amonte, şi nici în aval. în masa de gheaţă am putut distinge bule de aer, a căror pre-zenţă permitea stabilirea prin metoda C14 a vîrstei absolute a gheţarului

1 Metodă de determinare a vîrstei obiectelor sau formaţiunilor geologice care nu depăşesc 50 000 ani vechime. Ea se bazează pe faptul că în atmosferă exista o cantitate fixă de izotop radioactiv Ci4 oare trece treptat în carbonul obişnuit C12. Determinîndu-se raportul dintre C12 şi C14 se poate stabili timpul scurs de cînd carbonul a fost luat din atmosferă şi fixat în ghiaţă, plante, oase etc. — N.T.

1 1 0

Am regretat nespus de mult că nu dispuneam de apara-tura necesară pentru luarea de probe din bulele de aer a căror analiză ar fi indicat vîrsta exactă a acestui ciudat feno-men subteran. Din aceleaşi motive nu am putut măsura nici temperatura internă in situ a gheţii şi variaţiile ei în funcţie de adîncime. Mi-ar fi fost de ajuns în fond şi un simplu ter-mometru electric, constituit dintr-o sondă metalică a cărei rezistenţă variază cu temperatura, dar fiindcă nici o insti-tuţie nu voise să-mi încredinţeze un astfel de aparat a tre-buit să renunţ la un asemenea studiu. Datorită cercetării con-diţiilor de zăcămînt, dublată de determinarea polenului, reali-zată de către doamna Van Campo, care conduce laboratorul de palinologie al Muzeului de istorie naturală din Paris, ştim acum că acest gheţar este fosil. Vîrsta sa nu a putut fi preci-zată deocamdată, fiind necesare alte eşantioane pentru a da analizelor polinice o valoare statistică. Viitoarea expediţie la Marguareis va înscrie printre obiectivele ei recoltarea la di-ferite nivele a polenului şi a altor microorganisme.

Experienţa mea a permis astfel să se realizeze primul studiu francez cu adevărat ştiinţific asupra unui gheţar subteran.

Mă culcam numai cînd îmi era cu adevărat somn, fiindcă acolo nu exista amurgul care să-mi indice sfîrşitul zilei. „Ziua" mea era perioada cît stam treaz iar „noaptea" corespundea perioadei de somn. Ceasornicul meu intern era acela care îmi organiza şi conducea viaţa şi diversele funcţiuni fiziologice. Corpul, el însuşi, îmi indica dacă avea nevoie de activitate, dacă îi era foame sau îi era somn.

Cînd mă găseam în sacul meu de dormit aveam impresia că sînt mort, la voia întâmplărilor şi a prăbuşirilor care mă puteau zdrobi dintr-un moment în altul fără ca eu să prind de veste. Niciodată nu eram sigur că mă voi mai trezi a doua zi. Altă dată, dimpotrivă, mă năpădea un sentiment straniu de siguranţă şi petreceam atunci o noapte liniştită. Somnul îmi era în asemenea cazuri rareori agitat, dormeam ca o masă inertă, grea şi obosită. Erau însă zile cînd mi-era atît de frig la picioare, încît nu reuşeam să adorm. Cel mai neplă-cut, cel mai îngrozitor neajuns era, fără îndoială, îmbibarea cu apă a sacului meu de dormit. împotriva acestui fenomen nu era însă nimic de făcut, inconvenientul fiind imposibil de evi-tat. în umiditatea suprasaturată din port nu puteai niciodată

111

spera să-ţi usuci cît de cît lucrurile. Apa care pătrundea în sacul de dormit îmi îngheţa corpul şi mă obliga să dorm me-reu pe o parte. în aces'!: fel suprafaţa corpului în contact cu pînza rece era mai mică decît atunci cînd stam întins pe spate.

Dormeam cea mai mare parte a timpului cu uşa cortului larg deschisă, deci în frig şi umezeală absolută. în alte zile, din contră, închideam cum puteam intrarea (mecanismul de închidere cu fermoar se stricase) şi puneam în funcţie reşoul catalitic. Temperatura nu se ridica niciodată mai mult de 4 sau 5 ° , dar îmi crea o atmosferă cît de cît plăcută şi îmi permitea să usuc şoşonii puşi deasupra reşoului. Cînd încăl-zeam cortul deschideam şi închideam diferite orificii de aeri-sire ca să mă asigur de buna lor funcţionare. Cîteodată calcu-lam cantitatea de gaz carbonic din atmosfera cortului. în general, aceasta conţinea de zece ori mai mult bioxid de carbon (CO2) decît aerul normal, dar această cantitate nu prezenta un pericol prea mare. Bănuind totuşi că ea era cauza durerilor de cap resimţite uneori, nu aprindeam prea des reşoul.

în timpul stărilor de veghe forţată utilizam un procedeu imediat pentru a-mi nota ideile. Deoarece îmi era foarte greu să scriu întins în pat, pe măsură ce ideile îmi veneau le în-registram la magnetofon. în tăcerea adîncă a nopţii subte-rane vocea mea răsuna atît de straniu. Cum îmi apărea cîte o idee despre experienţă, expediţie sau pur şi simplu despre cercetările mele, apăsam pe un mic buton şi dictam cu voce tare în microfonul pe care-1 ţineam lîngă gură, în sacul de dormit. Zgomotul făcut de vocea mea îmi alunga de multe ori ideile pe care aş fi vrut să le imprim. Numai în unele cazuri, cînd inspiraţia era deosebit de fecundă, reuşeam să am continuitate. Trebuie să amintesc că din păcate m-am gîndit destul de tîrziu la această metodă originală de lucru. Ea permite înregistrarea comodă şi rapidă a ideilor care pînă a doua zi ar putea fi uitate aşa încît o recomand călduros. Cu o anumită obişnuinţă cred că s-ar putea face înregistrări şi în timpul somnului, dacă s-au condiţionat unele reflexe. Procedeul respectiv este de mare folos cercetătorilor şi în acelaşi timp măreşte potenţialul de creaţie.

Nimic exterior mie însumi nu mă trezea a doua zi dimi-neaţa, Corpul îşi comanda singur propria lui mişcare, A colo

112

nu era nici ceasornic, «nici soare care să declanşeze perioada de activitate. Somnul meu natural n-a fost întrerupt decît în două sau trei rînduri, de elemente exterioare fiinţei mele : de două ori de nişte căderi de pietre care au avut loc la oîţiva metri în spatele meu şi o dată sau de două ori, de chemarea telefonului pentru necesităţile experienţei şi la dispoziţia mea.

Astfel s-a scurs timp de două luni, în noaptea subterană, viaţa mea în afara timpului, mereu asemănătoare ei însăşi, dar atît de intens trăită, încît amintirea ei îmi rămîne uluitor de vie.

/ . L: < ' •• \ > 4 1 • 3 -kv %

t

«

8 »

JURNAL

Singur

Permanenţa la tabăra cle la suprafaţă : Brigadierul C.R.S. Canova — M. Mairetet

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

17 iulie 1 17 iulie Ora 0 : ora 22 ora 22

18 iulie 18 iulie Deşteptarea : ora 8 ora 9 şi 45 Micul dejun : ora 8 Şi 10 ora 10 şi 10 Dejunul : ora 13 Şi 10 ora 17 şi 40 Culcarea : ora 15 Şi 15 ora 21 şi 35

19 iulie Şi

19 iulie Deşteptarea : ora 23 ora 10 şi 10 Dejunul : ora 11 ora 17

15 Culcarea : ora 15 ora 21 şi 15

16 iulie, ora 22

Sînt singur. Singur în tăcere şi beznă, amîndouă absolute. Am rămas multă vreme la baza puţului, cu privirea îndrep-tată în sus, spre acel punct luminos, ultim semn al prezenţei omeneşti, care dispărea pentru totdeauna.

Mai aud încă cîteva zgomote şi apoi totul s-a sfîrşit. Ce singurătate. Nu pot să mă obişnuiesc cu această stare de lucruri şi totuşi eu am provocat-o şi am voit-o.

întunericul este înspăimîntător. Lumina slabă de la lampa mea nu reuşeşte să pătrundă acest spaţiu neutru, fără viaţă, unde regnul mineral este stăpîn absolut. Mă simt mic, mic de tot. Situaţia mea este tragică şi de aceea nu vreau deocamdată s-o privesc în faţă. Nu, nu, nu-i posibil. Pa-siune, unde m-ai împins ? Sînt singur, pierdut în fundul pămîntului. Stau aproape tot timpul în picioare cu ochii

114

fixaţi în acest spaţiu negru, 'f acerea mă zdrobeşte sub imensa-i greutate.

Frigul mă smulge din visarea mea solitară de la baza puţului de 40 m. Urc blocurile morenei şi mă întorc lîngă cort. Totul este într-o dezordine de nedescris care întrece chiar pe aceea care domnise în ultima vreme în camera mea de la Fundaţia Statelor Unite, în aceste ultime luni. Surîd înveselit gîndindu-mă la uimirea vizitatorilor mei...

Prima mea grijă este de a-mi căuta pufoaica şi de a scoate îmbrăcămintea din sacii de nailon pentru a o aranja in cort, la adăpost de apă. Urmează apoi mai multe drumuri pînă la lespedea pe care sînt depozitate lucrurile.

Oboseala mă cuprinde repede. Hotărăsc să mă culc. îmi scot salopeta udă şi rece şi o arunc în mijlocul cortului. După ce mă dezbrac cît mai repede cu putinţă mă bag în sacul de puf unde regăsesc o căldură relativă. Nici nu m-am întins bine în pat şi de atîta epuizare, adorm fără să am timpul să mă gîndesc la evenimentele care s-au precipitat în ultimul timp.

17 iulie dimineaţa Prima deşteptare

Această primă noapte subterană a trecut cu bine, lipsită de griji şi chiar de vise. M-am trezit totuşi înţepenit, neavînd nici cea mai mică idee de cît ar putea fi ora. Azi mai am încă dreptul de a întreba cît e ceasul. Este perioada de etalonare care va dura pînă diseară. Din oră în oră voi fi înştiinţat de scurgerea timpului pînă la ora 10 seara pe care am fixat-o ca oră zero, adică momentul cînd nu voi mai avea nici un reper de timp.

Covorul de pe podeaua cortului este îmbibat cu apă glacială care îmi pătrunde încălţămintea şi încep să sufăr de frig la picioare. Ieri am avut înţeleapta precauţie de a-mi aşeza hainele cît mai aproape de pat, iniţiativă foarte bună fiindcă imediat ce mă scol pot să-mi pun pantalonii, o cămaşă groasă de lînă şi un pulover de păr de cămilă. Aerul glacial şi umed îmi prinde gîtul, dar imediat încăl-zesc apă în care dizolv puţin zahăr şi cacao. Mă cuprinde o căldură dulce care mă înveseleşte, însă de-abia am dat pe gît ultima înghiţitură că frigul se face din nou simţit.

115

îmi reiau munca de amenajare şi în acest scop mâ re-întorc pe morenă pentru a aduce aproape de cort cît mai multe lucruri. Masa mea pliantă de culoare roşie, căci am ales cît mai multe obiecte de culoare roşie, deoarece este o tonalitate caldă, plăcută la vedere, abia se mai zăreşte sub un morman de obiecte heteroclite : cuţite, hîrtie, cărţi, lămpi electrice, brichete etc. Măsuţa, aşezată în partea dreaptă a cortului, este în aceeaşi situaţie, acoperită de cutiile de filme, dosarele şi notele despre cercetările geo-logice pe care le-am efectuat în cursul expediţiei din Ceylon în 1960.

Tot materialul este înghesuit în saci de plajă care, da-torită dimensiunilor lor reduse, au putut trece prin „gaura de şoarece" de la 30 m adîncime. Acum mulţi dintre aceşti saci sînt avariaţi, aşa că la reîntoarcere vor fi inutilizabili.

Poticnindu-mă de blocurile de stînci, transport cu greu în cort lada care conţine bateriile electrice industriale ; o aşez la capătul patului, ca să am lumină fără să mă mai deplasez o dată ce m-am culcat.

Apoi instalez un picup, care mi-a fost împrumutat, şi ascult imediat un disc. Aleg, pentru început, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Trăiesc o senzaţie de neuitat, măreaţă, aproape tragică, ascultînd această muzică, aceste sunete care răsună straniu în imensitatea peşterii. Nu pot descrie sentimentul care m-a stăpînit în acel moment.

Este suficient să-ţi imaginezi o clipă un om singur, pier-dut în tenebre, aşezat pe un scaun de pînză, ascultînd într-o tăcere absolută o muzică extraordinară, singura le-gătură psihică cu lumea exterioară.

De la suprafaţă sînt avertizat că este deja ora 20. Mă surprinde cît de repede s-a scurs ziua. Absorbit de munca de aranjare a cortului am uitat să şi mănînc la amiază ; în cele din urmă mă hotărăsc să-mi pregătesc o supă şi să-mi prăjesc cîteva roşii, căci îmi adusesem pentru primele 15 zile legume şi fructe proaspete. O dată masa terminată arunc o ultimă privire asupra morenei. Constat cu amă-răciune că acolo zăceau într-o îngrămădeală de nedescris saci plini cu diferite materiale şi cu alimente, pe care le prevăzusem să-mi ajungă pentru trei luni, în cazul în care ritmul meu vital m-ar fi obligat să mănînc mai des decît de obicei. S-ar putea ca zilele să-mi pară mai lungi decît

116

în mod normal, deoarece nu voi avea ceasornic care să mă călăuzească în timp. în această eventualitate risc să mănînc mai mult ca de obicei şi să iau cinci sau şase mese pe zi, dacă 24 de ore îmi vor părea 36. Aveam nevoie deci de o provizie importantă de alimente pentru a face faţă acestui eventual fenomen. Dacă, dimpotrivă, zilele mele fiziologice vor fi mai scurte, în acest caz alimentele îmi vor prisosi. în-tr-o aventură ca aceasta nu puteam să neglijez acest factor. Ar fi fost prea stupid să fiu obligat să mă reîntorc la supra-faţă pentru simplul irtotiv că n-am prevăzut o cantitate suficientă de hrană. Frumoasă perspectivă pentru viitor !...

Mă închid în cort unde, din precauţie, aprinsesem re-şoul catalitic ca să nu sufăr prea mult de frig în timpul nopţii. Apoi mă culc tot aşa devreme ca şi ieri şi îmi pun cîteva discuri căci simt o mare nevoie să ascult ceva. Tă-cerea aceasta totală, absolută, este teribilă.

Nu peste mult timp sună telefonul. Echipa de la supra-faţă mă anunţă : ora 22, ora zero ; experienţa—timp a început. Noapte bună şi noroc, Michel !

Abia atunci îmi dau seama şi mă blagoslovesc cu cele mai teribile epitete că nu avusesem ideea de a măsura durata unui disc.

Astfel începu călătoria în afara timpului, în noaptea subterană.

Sînt aici de 33 de ore.

Miercuri 18 iulie A doua deşteptare

• i

M-am trezit de foarte multe ori în cursul acestei nopţi. Totuşi la deşteptare îmi simt muşchii picioarelor destinşi şi-mi spun că am dormit îndeajuns. Cred că este ora 8 dimineaţa, dar mărturisesc că tot aşa de bine aş putea spune că este ora 9 sau 10. După ce am ascultat un disc cîntat de Mariano, mă scol şi mă îmbrac călduros. îmi pun o cămaşă de lînă peste un maiou de mătase apoi un pulover gros şi pantalonii de pufoaică de culoare roşie. Pentru că din nebăgare de seamă răsturnasem, între timp, o sticlă cu apă minerală, mă apuc să şterg apa care se împrăştiase în cort şi să usuc, de bine de rău, covorul de pe podea. Folosesc pentru această treabă neplăcută ruloul de hîrtie sopalin, pe care, din fericire, mi-1 procurase prie-

117

tenul meu K... în ajunul coborîrii. Trebuie să-mi pregătesc micul dejun, aşa că deschid larg uşa cortului. Mă cuprinde frigul. îmi pun vesta, tot de pufoaică roşie, şi o bonetă, pe care însă o scot imediat căci mă incomodează.

Aşez reşoul cu gaz butan pe care fierb apa în faţa cor-tului ca să evit condensarea aburilor în interiorul cortului. După ce mănînc mă întind îmbrăcat pe pat şi încep să citesc cîteva pagini din cartea Naufragiat de bună voie, ascultînd sonate de Beethoven şi Liszt. După un timp, pe care nu pot să-1 apreciez, încep să mă gîndesc... la dezor-dinea de nedescris care domneşte în cort. Pentru a face o dată ordine reiau acelaşi du-te-vino de la cort la lespedea pe care sînt depozitaţi numeroşi saci de nailon. Aceştia conţin lucruri pe care le învelisem în mai multe rînduri de foiţă de aluminiu, metodă pe care o imaginasem pentru a le feri de zăpada-gheaţă argilo-noroioasă şi asperităţile stîncii în timpul coborîrii. Acum îmi dau seama că acest mijloc de protecţie a fost eficace, fiindcă lucrurile îmi sînt uscate şi nu au suferit nici o stricăciune. Aşez sacii în interiorul cortului, scot apoi lucrurile din învelitorile de aluminiu şi le aşez, cu multă grijă, căci aici, în situaţia mea, orice lucru poate prinde bine. Cînd a fost vorba să transport masa pliantă, numai eu ştiu cum m-am căţărat cu asemenea greutate pe blocurile stîncoase. Puţin a lipsit să nu-mi jfrîng oasele. Drumul îmi este luminat de lampa cu acetilenă fixată de cască ; cînd ajung în faţa cortului o scot de pe cap pentru ca pînza de nailon a acestuia să nu ia cumva foc. O dată masa adusă în cort răsuflu uşurat : în sfîrşit, voi putea pune puţină ordine în ceea ce va fi de acum înainte universul meu. Am muncit mult, mă simt obosit şi nu am nici cea mai vagă idee cît ar putea fi ora... Foamea începe să se facă simţită, de unde trag concluzia că trebuie să fie aproximativ ora 1. Prima încercare culinară : paste făinoase cu brînză. Cum să le fac ? Consult un mic carnet pe care Noele (secretara Clubului speologic Martel) mi-a notat cîteva reţete simple. Fierb apa, arunc în ea un pumn de paste făi-noase şi cînd le cred fierte le scurg de apă ; apoi le răstorn într-o farfurie de carton şi adaug unt, sare şi brînză. Nu sînt extraordinare, dar sînt mulţumit de mine. Reiau aranjarea lu-crurilor în cort, continui lectura şi cu toate că „însemnările-timp" pe care le ţin indică ora 4, mi-e poftă să dorm. Telefonez la suprafaţă. Comunic tovarăşilor mei ce oră cred că este şi, după ce număr pînă la 120, le indic şi numărul

118

de bătăi ale pulsului, luat pe carotidă între două semnale convenite. Va trebui să repet periodic această operaţie la fiecare din activităţile mele fundamentale : deşteptare, masă, culcare. Am temperatura de 36° ,8 .

Noaptea aceasta nu aprind reşoul şi las deschisă uşa cor-tului pentru a constata dacă pot suporta frigul şi umezeala. Am petrecut o noapte agitată ; grijile din timpul zilei m-au obsedat toată noaptea, tulburîndu-mi somnul. Am visat că am găsit becurile de schimb ale instalaţiei electrice, fiindcă de cînd mă găsesc sub pămînt, această problemă mă preocupă în mod continuu ; nu mai ştiu unde le-am pus. Faptul mă nelinişteşte profund, căci nu dispun decît de două becuri şi dacă, din nenorocire, acestea s-ar arde sau s-ar sparge, aş fi nevoit să folosesc iluminarea cu gaz în interiorul cortului, ceea ce vreau să evit cu orice preţ din cauza emanaţiilor de -gaze şi din cauza riscului de incendiu.

La deşteptare am chemat de patru sau cinci ori „su-prafaţa" dar n-am primit nici un răspuns. Deduc că Jean Pierre şi Canova (speologul şi militarul care păzesc intrarea avenului) dorm. Am impresia că este dimineaţă, dar, efectiv, pentru mine este ora 22,00. Observ că partea exterioară a sacului de dormit este umedă iar pînza interioară a cor-tului, de deasupra capului meu, este acoperită de picături de apă. Este clar că aceasta se datoreşte condensării. Mi se trezeşte curiozitatea şi fac o inspecţie a cortului. Podeaua este udă de apă. Aceasta provine din cusătura centrală a covorului de pe podea. Cu lampa electrică în mînă, mă strecor în spaţiul gol care separă pînzele cortului, avînd grijă să nu desfac sforile care îl ţin întins. Sînt îngrozit de spectacolul care mi se prezintă. Tot peretele intern al pînzei de nailon exterioare este pur şi simplu acoperit de apă care curge abundent, iar pe suprafaţa exterioară a pînzei interioare se petrece acelaşi fenomen. Intre cele două pînze apa, adu-nîndu-se, a format băltoace enorme care umplu cutele co-vorului exterior de pe podea iar pîsla este complet îmbi-bată cu apă. Simpla diferenţă de temperatură, explicată de prezenţa mea în cort, produce această enormă conden-sare care, după spusele unor speologi, nu trebuie să se producă pe faţa internă a pînzei exterioare.

Nu-i de fapt singura decepţie : fermoarul de închidere al pînzei exterioare nu funcţionează, căci s-a înţepenit în timpul instalării cortului, ceea ce este foarte grav. De acum înainte cortul nu mai poate fi complet închis şi sistemul

119

de aerisire prevăzut iniţial nu mai funcţionează normal iii aceste condiţii. A aprinde prea des reşoul în această situaţie este destul de periculos din cauza degajării unei mari canti-tăţi de acid carbonic. Nici pînza interioară nu este ermetică la baza ei ; lipseşte fermoarul de închidere orizontal care ar fi asigurat o mai bună separaţie a diferitelor părţi ale cortului. Regret, de asemenea, că pînza interioară nu este din mătase. Ar avea o mai bună retenţie calorică.

Toate aceste neajunsuri pe care le constat acum cu tris-teţe numai experienţa le-ar fi putut evita. Cum niciodată 11-au mai existat încercări similare, nu aveam cum să profit de pe urma învăţămintelor vreunor expediţii anterioare. In cucerirea marilor vîrfuri alpiniştii profită de îmbunătăţirile şi transformările succesive aduse materialului sau echipa-mentului în cursul ascensiunilor precedente. Eu însă inovam o tehnică şi un material original într-un mediu cu totul special şi nu avusesem nici timpul, şi nici posibilitatea de a-mi pune la încercare echipamentul care trebuie să satis-facă două cerinţe : mai întîi, să mă apere de frig şi ume-zeală şi, în al doilea rînd, să-mi asigure un oarecare confort.

Joi 19 iulie A treia deşteptare

După părerea mea, este ora 1, cu toate că în mod intuitiv am impresia că este ceva mai tîrziu, poate 6 di-mineaţa. Bănuiesc că m-am trezit mai tîrziu, la ora 2 sau 3, şi nu la ora 11 noaptea. Mă simt odihnit şi bine dispus, ceea ce mă face să cred că nu sînt în mijlocul nopţii, ci în plină dimineaţă. Sînt sub pămînt de prea puţină vreme ca să poată exista un asemenea decalaj. în orice caz, timpul nu îmi pare de loc lung, ci, dimpotrivă, trece repede.

Continui munca de instalare şi aranjare... Mi-e foame. Am însă senzaţia că au trecut abia două ore. Ar fi deci abia ora 3 dimineaţa. Imposibil. Trebuie să fie ora 11 di-mineaţa. în orice caz, marchez această oră pe graficul meu, căci nu pot să cred că mă găsesc încă în toiul nopţii. Apre-cierea mea asupra timpului pare că a fost greşită. Nevoia de a mînca îmi spune că nu poate fi ora 3 dimineaţa. Văd că am început să răstălmăcesc aprecierile asupra duratei. De aceea îmi promit să nu mai ţin seamă de nevoile mele fizio-

120

logice in calculul timpului scurs. Ar ii interesant să compar graficul meu cu cel ele la suprafaţă... Pentru dejun tot paste făinoase cu brînză, un ou şi o băutură caldă cu cîţiva pes-meţi. Citesc apoi cîteva ore şi în jurul orei 16 mă culc.

Vineri 20 iulie A patra deşteptare

Mă trezesc. După părerea mea, este vineri 20 iulie, ora 3 dimineaţa. Astăzi am de gînd să încep primele mele cercetări geologice. Voi face un studiu asupra circulaţiei subterane a apei în masivul Marguareis, ceea ce nu este de loc uşor. Pentru început, trasez pe o hartă reţeaua de apă. Intre timp mă hotărăsc să stabilesc forma cristalelor de gheaţă, aşa că îmi încalţ cizmele de cauciuc şi mă în-drept către peretele gheţarului, situat în spatele cortului. Cu ajutorul pitoanelor care fuseseră bătute dinainte pot să mă caţăr sus, în locurile unde cristalele prezentau formele cele mai interesante. O dată ajuns, şterg cu sugativă locul pe care urmează să-1 desenez, aplic apoi pe gheaţă o foaie de hîrtie şi încep să înnegresc cu un creion moale suprafaţa ei. Treptat, începe să se contureze în alb forma cristalelor. Operaţia aceasta este foarte delicată, căci în timp ce lipesc foaia de hîrtie, căldura mîinilor mele topeşte puţin gheaţa şi astfel forma cristalelor nu mai apare. Suspendat deasupra golului subteran, reuşesc totuşi să desenez cîteva cristale ; frigul este atît de pătrunzător, încît pînă la urmă prefer să le fotografiez. Cobor din poziţia mea incomodă şi mă duc să-mi caut aparatul de fotografiat pe care îl împachetasem cu grijă şi îl pusesem pe măsuţă în cort. După ce pregătesc flashul şi îmi umplu buzunarele cu becuri, mă reîntorc şi mă urc din nou pînă la mijlocul peretelui vertical unde se găsesc cristalele. încerc să ating o mică nişă născută prin topirea gheţii unde acestea erau mai proeminente şi seîn-teiau în mii de lumini. Sînt gata să apăs pe declanşator cînd, dintr-o dată, îmi pierd echilibrul. Simt cum alunec pe gheaţă şi, instinctiv, ţin strîns la piept aparatul de fotogra-fiat. La cîţiva paşi de un puţ adînc de mai mulţi metri, cu un gest de ultim moment, mă agăţ cu repeziciune de un piton şi mă opresc. Becul de acetilenă fixat de cască se stinge chiar în acest moment şi rămîn în întuneric. Reaprind lampa frontală cu bricheta fixată în spatele reflectorului şi

121

0 1 2 3 4 5 L , . . , , I I I - t — H

*

Fig. 9 — Strat de cristale de gheaţă de 1 cm grosime pe o lespede de stîncă din morenă.

o lumină puternică ţîşni căci „calebomba" 1 fiind zguduită violent în timpul căderii, intrase prea multă apă peste carbid şi gazul se înmagazinase sub presiune, în rezervorul lămpii.

Acum sînt în afară de orice pericol, dar eram cît pe aci să-mi sparg aparatul de fotografiat. Va trebui de acum înainte să iau mai multe măsuri de precauţie şi mai ales să-mi pun colţarii cînd voi mai merge pe gheţar.

1 Termen folosit d@ speologi pentru a desemna lampa de acetilenă. — N.A.

122

Las pe mai tîrziu fotografierea cristalelor şi prind deo-camdată pe peliculă cîteva imagini de ansamblu ale taberei mele. în regiunea morenei la —102 m, găsesc la un moment dat o mică galerie în care pătrund împins de curiozitate. După ce trec cu greu peste blocuri de stînci acoperite cu un strat de gheaţă cu cristale hexagonale (fig. 9), mergînd în patru labe, ajung în fundul galeriei a cărei lungime am apreciat-o la 3—4 m. în faţa mea se află un perete care este un colmataj de argilă şi nisip format din pietricele albe, foarte mici şi foarte rotunde. Mă gîndesc care ar putea să le fie originea ; pînă la urmă reuşesc să-mi explic prezenţa lor în acest loc. Mă simt obosit şi-mi spun că voi reveni puţin mai tîrziu să iau cîteva eşantioane. Reîntor-cîndu-mă spre cort, găsesc becurile de 45 v pe care le căutasem atîta. Uf, ce uşurare !

Am impresia că este ora 11 dimineaţa, căci îmi este foame... Citesc pînă la ora 16. Tăcerea este întreruptă doar de căderea picurilor de apă şi de zgomotul blocurilor de gheaţă ce se rostogolesc într-un puţ de 40 m. Deodată, recunosc zgomotul unui bolovan care se prăbuşeşte. Sînt sigur că de data aceasta nu mai poate fi vorba de gheaţă. Căderile par a avea loc chiar acolo unde îmi sînt depozi-tate lucrurile şi mai ales hrana...

Petrec seara ascultînd muzică.

Sîmbătâ 21 iulie

Permanenţă la suprafaţă : Brigadierul C.R.S. Sprenger — M. Marc Michaux

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

21 iulie 21 iulie ora 11,30 ora 19,00 ora 23,50

22 iulie ora 9,15 ora 20,00

23 iulie ora 1,00

Deşteptarea : ora 1,00 Dejunul: ora 6,00 Culcarea : ora 8,30

Deşteptarea : ora 16,00 Dejunul : ora 19,00

Culcarea : ora 22,00 22 iulie

Deşteptarea : ora 6,00 ora 11,00

123

A cin cea deşteptare

Mi se pare că era 1 noaptea cînd m-am trezit. Mă întreb dacă este o deşteptare definitivă sau este o simplă întreru-pere a somnului. Telefonez totuşi ; am impresia că deştep-tarea mea constituie un divertisment pentru cei de la suprafaţă. N-am nici un chef să ies din sac, aşa că rămîn în pat, la căldură, pentru a-mi redacta jurnalul.

In dimineaţa aceasta sînt foarte leneş. Sting lumina şi ascult din nou muzică. Visarea mea se termină prin luarea dejunului, format din : un ou prăjit, ceapă prăjită în ulei şi roşii amestecate cu carne de vită conservată. Apa pe care o beau provenea din topirea gheţii. îmi place s-o amestec cu suc de ananas încălzit.

După dejun mă duc pe morenă să aduc un bidon cu benzină. Am la dispoziţie ca să-mi alimentez reşoul cata-litic, pe care nu l-am utilizat decît o dată, 120 1 de ben-zină. Mi-aduc aminte că în timpul coborîrii în puţurile verticale era cît pe aci să se întîmple un accident foarte grav. In timpul unei manevre, unul dintre bidoane se deschisese şi benzina cursese toată pe brigadierul Lafleur. Din fericire, el era singurul dintre noi care avea o lampă electrică şi nu una cu acetilenă, pentru că altfel ar fi devenit imediat o torţă vie. Aşez bidonul în faţa cortului şi umplu, cu ajutorul unei pîlnii din material plastic, re-zervorul reşoului pentru a-1 putea folosi în caz de nevoie. Tot acum îmi aşez la îndemînă un bidon mic cu alcool necesar aprinderii reşoului. După luarea acestor măsuri de precauţie, mă întorc în cort şi redactez jurnalul.

în timp ce scriu aud un zgomot : probabil, undeva aproape, au apărut crăpături în masa de gheaţă ce se de-plasează. Tresar, dar nu mă mai sperii... încep să casc, deşi după graficul meu nu este decît ora 18 sau 19. Totuşi este imposibil, fiindcă ar însemna să am un decalaj de aproape o jumătate de zi. De fiecare dată cînd mă trezesc ara im-presia că este prea de dimineaţă, că nu este decît ora 2 sau 3. Cum îmi este foame, cred că este ora 11 dimineaţa. Or, timpul care se scurge între aceste două evenimente este foarte scurt şi nu poate în nici un caz depăşi 8 ore. Pe de altă parte, destul de repede după ce mănînc, îmi este somn şi trag concluzia că este ora 16. Trebuie să admit, aşadar, că dorm mult şi că zilele mele fiziologice

124

sînt toarte scurte, pentru a putea explica acest fenomen... îmi dau seama, bineînţeles, că mă găsesc într-o perioadă de adaptare la un mediu fără alternarea zilelor şi a nopţilor, deci nu am motiv să mă îngrijorez prea mult de această situaţie. Prin forţa lucrurilor, nu-mi voi putea conserva ritmul normal de viaţă şi la un moment dat voi pierde no-ţiunea reală a timpului.

Noaptea trecută am visat că, acasă, mama deschisese, din nebăgare de seamă, obloanele ferestrei şi experienţa asupra noţiunii timpului luase astfel sfîrşit. Eram foarte furios şi ordonam ca ele să fie închise la loc. Experienţa urma să fie reluată, dar cu o întîrziere de şase zile. Oare această cifră o fi avînd vreo semnificaţie ? Aşezat pe scaun, stau ^ cu urechea la pîndă ; cîteva picături de apă cad pe cort, dar zgomotul este surd, înăbuşit de marea tăcere neagră care mă înconjură şi care mă înlănţuie.

Interiorul cortului este aranjat în felul următor : în spatele scaunului, în absidă, este patul de campanie, aşezat perpendicular pe lungimea cortului. Numeroşi saci din nailon, umpluţi cu îmbrăcăminte sînt îngrămădiţi sub pat. O grămadă de dosare se întind pînă sub masă şi este de ajuns să mă aplec pentru a lua documentele de care am nevoie. Intre uşă şi masă sînt aşezate reşoul, cărţile şi o farmacie de prim ajutor, pe care sper să nu o folosesc. Partea dreaptă a cortului cuprinde trei sectoare distincte : aproape de uşă am instalat un prim grup de baterii electrice industriale, în contact cu becul suspendat cu un ac de siguranţă de tavanul cortului, detectorul de oxid de carbon şi unele provizii necesare micului dejun. în partea opusă mesei se găseşte o altă măsuţă metalică pliantă, cu trei etajere ; pe cea de jos am aranjat pîinea, rulourile de hîrtie sopalin, bateriile electrice şi pesmeţii, pe etajera din centru mi-am pus sutele de becuri flash şi filmele de fo-tografiat şi, în sfîrşit, pe cea de sus am aşezat aparatul de fotografiat cu flashul şi cu o mulţime de obiecte dintre cele mai diverse : lampa electrică de buzunar, becuri de schimb, brichete, bumbac etc. La capătul patului am insta-lat telefonul militar de campanie, în contact permanent cu ^suprafaţa", un microfon de ambianţă împrumutat de So-cietatea de radio Monte-Carlo, un alt telefon militar ca-nadian legat cu linia de ajutor, picupul portativ şi cîteva discuri microsion. Un al doilea grup de baterii alimentează lampa de la capul patului şi o lampă agăţată de fermoarul

'-.': ".îlJj/f '''J/Ffff

J* -S' /

absidei, pe care o aprind cînd mă scol din pat sau o suspend deasupra mesei cînd citesc sau lucrez, aici.

Nici nu rn-am apucat bine să scriu la jurnal, cînd un mare bloc de gheaţă se sparse de morenă cu un zgomot teribil făcîndu-mă să tresar.

încerc, în seara aceasta, să-mi iau temperatura. Din nenorocire, termometrele nu funcţionează. Zadarnic le scutur cît pot de tare, zadarnic le încălzesc în sacul de dormit şi apoi deasupra reşoului cu gaz butan pe care îl utilizez pentru gătit şi pe care numai în mod excepţional l-am apropiat de pat ; mercurul nu vrea să urce mai sus de 36°. Trag concluzia că termometrele mele nu funcţio-nează.

A şasea deşteptare

Am petrecut o noapte bună. în cort este destul de cald, fiindcă am lăsat reşoul aprins toată noaptea. Rămîn multă vreme în pat într-o stare de semisomn ; mă gîndesc cîte puţin la toate, dar fără să mă concentrez. îmi simt creierul ca şi cum ar fi gol de orice gînduri. Este curios că nu mă gîndesc nici la trecut, nici la viitor, nici la pre-zent. Ca să mă distrez ascult un disc cîntat de Mariano, apoi o serie de sonate de Beethoven. Mă scol, pînă la urmă, şi plec să caut pe morenă un pachet cu ceai. Esoaladînd blocurile, am impresia că muzica mă urmăreşte. La în-toarcere, mă aşez pe o stîncă şi privesc cortul roşiatic lu-minat de lampa fixată alături de drapelul francez. Am stat acolo mult timp, într-o contemplaţie fără gînduri, căci nu reuşesc în momentul de faţă să mă concentrez asupra unor probleme importante.

Cînd ajung în cort, mă cuprinde subit dorinţa de a auzi voce omenească, dar înainte de a coborî, mi-am im-pus să nu telefonez decît atunci cînd necesităţile expe-rienţei mi-o vor cere. Or, acum nu îmi este încă foame deci nu trebuie să telefonez. Trebuie să am voinţă, aşa ca îmi impun să aştept pînă la masă ca să chem „suprafaţa". Adusesem cu mine o serie de fotografii, bănuind că ele vor constitui un divertisment plăcut în momentele grele. Le scot, aşadar, dintr-o cutie metalică etanşă unde le pu-sesem pentru a le proteja. Sînt diapozitive pe care le pri-vesc prin transparenţă la lumina slabă a lămpii. Tot

126

Nepalul este în aceste imagini. Timp de două luni am stat cu Claude Sauvageot în această ţară extraordinară unde am putut asista la spectacole stranii, cum ar fi sa-crificiile de animale din templele indiene sau prezentarea scrisorilor de acreditare de către ambasadorul Franţei pe lîngă regele Nepalului. Mii de oameni în zdrenţe, aşezaţi pe treptele pagodelor nepaleze cu sculpturi a căror semni-ficaţie religioasă ne scapă nouă, europenilor, priveau, uluiţi, trăsura de gală şi costumul excelenţei sale. Mă revedeam, împreună cu Claude Sauvageot, la doi paşi de ambasador şi de regele Nepalului pe care l-am fotografiat sub un soare strălucitor. Fotografiile pe care le revăd poartă de fapt urmările acestui soare, deoarece diafragma aparatului fiind blocată, prin deschiderea largă lumina pă-trunsese în cantitate mare şi toate imaginile erau foarte spălăcite. Printre fotografii este una de care sînt foarte mîndru : reuşisem să-1 fotografiez pe Nehru la mai puţin de 80 cm distanţă, în timp ce mîngîia un pui de tigru pe bot, în faţa unei mulţimi de copii care îl priveau plini de admiraţie. La început, considerînd gestul prea îndrăzneţ, micul tigru se năpustise să-1 muşte de braţul care era pro-tejat de o mănuşă de piele, dar Nehru, continuînd mîn-gîierile, reuşise prin acest mijloc să-1 domesticească, în cîteva minute. Retrăiesc astfel o perioadă de exaltare a vieţii mele. După aceea, îmbătat de amintiri, privesc fo-tografiile prietenelor mele din trecut. In acest moment mă gîndesc, pe rînd la voi N... M... şi la voi toate cîte aţi fost şi îmi sînteţi alături, în singurătate. Adio, prietene, scumpe şi dulci amintiri ale vieţii mele sentimentale... aş vrea să vă aud vocea, prietene...

Ora nu mai are acum pentru mine nici o însemnătate, nici un sens.

, a

. i

Duminica 22 iulie A şoptea deşteptare

In dimineaţa aceasta, mă hotărăsc foarte greu să-mi părăsesc patul. Totuşi îmi impun să mă duc să desenez cristalele de pe un bloc al morenei. îmi uit creionul şi de • trei ori a trebuit să mă întorc la cort. Cît sînt de distrat!

127

JK

Fig. 10 — Formele unor cristale de gheaţă.

Fac un desen foarte bun. încurajat, vreau să copiez forma cristalelor pe gheţar.

Pentru prima dată folosesc colţarii, nişte vîrfuri meta-lice ascuţite pe care le fixez sub talpa cizmelor mele de cauciuc, foarte practice pentru explorări. Cu multă pru-denţă, cu genunchii puţin îndoiţi şi corpul aplecat în faţă, înaintez încet, ca o broască. Rîd amuzat de mersul meu graţios... Schiţele luate sînt mai puţin reuşite, din care motiv întrerup repede lucrul,

128

I f •J

16 iulie 1962 ora 13. încep coborîrea.

I

S/vvîi>"'Vî? (Bsti

/ • # . m .as ţem

•

•mai

-Vr... ..«*• j

«m

S2

3LVJ3H* -

it

Una din distracţiile mele preferate: să ascult muzică.

i r j

•

La cele două capete ale firului: la suprafaţă brigadierul Spren-ger şi Marc Michaux notează ora chemărilor mele telefonice la scularea si culcarea mea.

i *

*r -mm

i ţjm

<m

. «r.

După-amiază, către ora 13, pentru prima oară mi-e frică, mi-e foarte frică. Un bloc uriaş a căzut aproape de tot de morenă. Va trebui să iau materialul care mai este încă acolo şi aceasta foarte repede, căci dacă nu o fac imediat îmi va fi prea frică şi nu o voi mai face niciodată. Tăcerea din jur este zdrobitoare. Astăzi timpul mi s-a părut foarte lung. Este prima lovitură pe care mi-o dă singurătatea : ziua nu vrea să se sfîrşească.

Luni 23 iulie

Permanenţa la suprafaţă Brigadierul C.R.S. Sprenger

Datele şi orele lui Michel Siffre

23 iulie Deşteptarea : ora 2,00 Micul dejun : ora 4-00 Dejunul : ora 8,00

Culcarea : ora 12 00 Deşteptarea : ora 18,00 Dejunul : ora 22,00

24 iulie Culcarea : ora 1,00

JYL Marc Micnaux

Datele şi orele reale

24 iulie ora 10,40 ora 14,30 ora 19,20

25 iulie ora 2,00 ora 11,45 ora 18,20

26 iulie ora 0,45

La 24 iulie, Michel Siffre avea un decalaj faţă de data şi ora reală de 32 de ore şi 40 de minute.

A opta deşteptare

Ieri nu m-am dus pe morenă, după cum intenţionam, fiindcă mi-a fost prea frică. Vreau să merg acum dimi-neaţa să văd dacă surparea de bolovani n-a atins cumva lucrurile depozitate acolo. Nu-mi pun casca în cap în mod intenţionat pentru a combate frica. Nimic n-a fost atins. Uf ! Inspectez de jur împrejur, caut bolovanii prăbuşiţi, dar nu-i găsesc. Propriu-zis, căutarea mea se reducea la o privire destul de rapidă. Aici, de altfel, toate blocurile de

9 — în afara t impului 129 •

piatră semănau între ele iar în spărtură sînt proaspete. Din prudenţă, aduc aproape de cort lada cu baterii electrice industriale care trebuie să-mi producă lumină timp de 1 500 de ore. Apoi am început să mă întreb dacă să lucrez sau nu. Deocamdată, aşa îmbrăcat, mă lungesc în pat şi ascult muzică. Deodată, un zgomot la fel de puternic ca cel de ieri, dar mai dens, mai înfundat, mă face să tresar. Nu este desigur o surpare, ci o tasare a morenei, înfun-darea unui mare bloc de gheaţă cu 2 sau 3 m.

Azi am remarcat că atunci cînd îmi este somn sau cînd închid ochii, aud un fel de bîzîit în urechi ; pot să repet acest fenomen cînd vreau, închizînd ochii. Tăcerea este totală, cu toate picăturile de apă care se fac auzite din cînd în cînd. încep de-abia de acum să „aud" tăcerea.

Astăzi, fără un motiv precis, mi-a fost tare frică. De cîte ori sînt printre bolovanii de pe morenă intru în pa-nică. Am impresia că totul se poate dărîma dintr-o clipă în alta fiindcă îmi dau seama foarte bine de echilibrul cu totul instabil al marilor blocuri de stînci. Lipseşte atît de puţin ca să devin un captiv viu între aceste uriaşe blocuri. Mă imaginez prizonier între două stînci şi un fior de gheaţă îmi cuprinde spatele... O eventuală prăbuşire ar putea acoperi toate lucrurile pe care le am pe morenă, aşa încît mă hotărăsc să aduc pe gheţar sacul de dormit special pe care mi 1-a înmprumutat Noele. Este un lei de barcă de cauciuc întrebuinţată de aviatorii forţelor aeriene din S.U.A. pentru cazul în care ar cădea în mare. In eventualitatea distrugerii cortului sau a sacilor de dormit, aceasta constituia ultimul meu mijloc de a supravieţui pînă la capătul experienţei.

Pînza de pe patul de campanie crăpase la mijloc şi lăsa să se vadă o largă ruptură. Mă decid ^o repar. Mai întîi lipesc cîteva benzi late de sparadrap albastru, ope-raţie care s-a dovedit a fi destul de grea. N-am terminat însă bine să pun la locul lor agăţătorile de suspensie, că pînza crapă din nou. N-am noroc. Fac o nouă încercare cu ace de siguranţă, fiindcă aţa mea de cusut nu rezista la tensiunea puternică a pînzei, dar aceasta se rupse din nou. Brusc, îmi veni o idee : să folosesc o pereche de bretele de cauciuc pe care să o prind încrucişat sub pînza patului pentru ca greutatea corpului să nu apese numai pe ruptură, ci şi pe această brancardă improvizată. Cu aceasta, în sfîrşit, reuşesc,

130

Mi-a fost toată ziua frig Ia picioare. Am lăsat cortul deschis ca de obicei pentru ca atunci cînd ies din el să nu fiu cuprins de un frig prea brutal şi să evit astfel riscul unei congestii. într-adevăr, dacă aş fi închis cortul şi aş fi lăsat aprins în permanenţă reşoul, aş fi ridicat tempe-ratura aerului interior şi aş fi scăzut gradul lui de umi-ditate, ceea ce ar fi fost extrem de plăcut. în schimb, părăsind cortul astfel încălzit, aş fi supus, fără tranziţie, organismul la o temperatură sub 0 şi unei umidităţi de 100%. Am văzut în aceasta un risc prea mare pentru plămîni, astfel încît am preferat să stau într-o atmosferă fără schimbări.

Mă culc la amiază...

A noua deşteptare

Mă trezesc, se pare, destul de devreme. întins pe pat, ascult pe întuneric cîteva discuri ronţăind din cînd în cînd boabe de stafide. Las gîndurile să-mi vagabondeze. îmi reamintesc de N... cînd pun să cînte un disc oferit de ea. Este pentru prima oară că-mi evoc trecutul şi că figurile unor femei răsar în amintirea mea.

(Afirmaţia este în contradicţie cu evocările mele ante-rioare, dar cititorul va vedea în aceasta o slăbire a me-moriei mele).

Eram absorbit de lectura volumului Mitul lui Sisif, cînd avu loc, la cîţiva metri de cort, cea mai violentă prăbuşire de, cînd sînt aici, însoţită de un zgomot de tunet. Tresar, dar recunosc, după zgomotul mat, că este vorba

de gheaţă şi nu de stînci, aşa că nu mă neliniştesc. Azi dimineaţă mi-am putut explica, în sfîrşit, de unde

venea zgomotul slab, neobişnuit, care mă intrigase atît de mult ieri seară, înainte de culcare. Era un fel de ţîrîit ca de greier care provenea de la telefonul de alarmă ce făcea o atingere cu un şurub, provocînd astfel un contact electric anormal. Bine că mi-am dat seama la vreme de acest feno-men pentru că ar fi putut descărca bateriile şi nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ele.

Recitesc în întregime jurnalul şi fac calculul zilelor mele fiziologice : în total nouă. Calendarul îmi indică ziua de 23 iulie, iar zilele mele fiziologice""ziua de 25 iulie. Vom vedea unde-i adevărul, în septembrie...

b A 131

Martî 24 iulie A zecea deşteptare

Cum nu pot avea repere în timp, zilele mele vor fi acelea < v stabilite pe baza ritmului meu fiziologic (deşteptarea, masa

de amiază, masa de seară, culcarea). Ziua de 24 iulie cores-punde celei de a zecea zi fiziologică...

Mă scol şi mă hotărăsc să explorez gheţarul în regiunea din amonte. Pun pe mine o salopetă roşie de nailon imper-meabil şi încalţ cizmele de cauciuc după care îmi prepar la repezeală un ceai pe care îl amestec cu puţin lapte praf. La cîţiva metri depărtare de cort îmi umplu lampa cu car-bid şi îmi pregătesc casca. După ce fixez solid colţarii pe talpa cizmelor, iau o coardă de 20 m şi încep să atac pere-tele de gheaţă. Primii metri în pantă îi străbat cu uşurinţă. La un moment dat, sînt oprit de o săritoare verticală de un metru. Trebuie să-mi tai trepte în gheaţă, dar îmi este atît de frig la inîini, încît cobor să-mi caut mănuşile groase. Ajuns în cort mă tîrăsc pînă la pat în genunchi pentru a nu sfîşia cu colţarii covorul de pe podea, aprind pe dibuite lampa de la capătul patului şi îmi iau mănuşile îmblănite din fundul absidei unde îmi ţin hainele. Apoi, mă reîntorc pe peretele de gheaţă, trec de prima săritoare verticală, dar mă izbesc de un al doilea perete bombat, sub care gheaţa este aproape orizontală. începui să-1 escaladez ; tocmai mă aflam într-un echilibru foarte instabil, cînd sistemul meu de iluminat frontal se stinse brusc. In echilibrul meu nesigur, încerc zadarnic să-1 reaprind. Mănuşile sînt prea groase şi nu-mi permit să acţionez bricheta de aprindere aşezată în spatele reflectorului căştii. Fără să-mi pierd calmul, stau ne-mişcat în întuneric şi încerc să mă gîndesc ; ca să nu mă enervez, respir din adîncul plămînilor. Găsesc repede solu-ţia : îmi scot cu dinţii mănuşa din mîna dreaptă şi apuc, tot cu dinţii, ciocanul care îmi este agăţat de încheietura mîinii. îmi scot apoi şi cealaltă mănuşă, o pun pe genunchi şi cu mîna dreaptă rămasă liberă apăs de mai multe ori pe bri-cheta de aprindere şi pompez aer ca să fac să ţîşnească gaz sub presiune. în sfîrşit, lampa frontală se aprinde. îmi pun mănuşile şi încep să tai trepte în perete, cînd o aşchie de gheaţă îmi stinge din nou lampa. Reiau de la capăt ope-raţia delicată de aprindere, dar, pînă la urmă, văzînd că iluminatul cu gaz nu este potrivit felului de muncă în care mă angajasem, mă hotărăsc să mă întorc la cort ca să caut

132

o lampă electrică. Am fost la un pas să mă prăbuşesc în momentul cînd treceam peste prima săritoare şi nu mai con-teneam să blestem lampa care funcţiona atît de prost. M-am îndreptat apoi către puţul vertical, dar la numai un metru de vîrf am eşuat din nou. Transpirat, cobor, îmi scot pu-loverul pe care îl arunc în interiorul cortului şi mă duc să încerc escaladarea părţii estice a gheţarului. Mă apropii de peretele situat la dreapta unei mari coloane de gheaţă, în-cep să bat trepte în gheaţă şi mă urc între gheaţă şi peretele stîncos acoperit cu un strat proaspăt de cristale. Salopeta îmi este complet udă şi acoperită de bucăţele de gheaţă care uneori pătrund în interior prin glugă. Ca să înaintez mai departe trebuie să tai alte trepte 111 peretele vertical ca să-mi servească de prize. Cum picioarele îmi sînt complet îngheţate, abandonez încercarea ; o voi continua mîine. îmi las colţarii în faţa cortului, îmi scot cu greutate cizmele şi mă dezbrac într-un frig glacial. îmi vîr hainele, pantalonii, vesta şi şoşonii în sacul-pufoaică. Apoi îmi prepar un dejun substanţial compus din paste făinoase cu unt şi o cutie de găluşte, dar nu reuşesc să mănînc tot.

Citesc cu voce tare poeme de Lamartine şi reiau redac-tarea jurnalului. Ştiu bine că cerneala cu care scriu este verde şi totuşi de la distanţa de 50 cm ea apare albastră. In momentul cînd telefonez la suprafaţă 1111 mare bloc de gheaţă se sfarmă pe morenă producînd un zgomot surd care fu înregistrat acolo sus, ca, de altfel, toate comunicările mele telefonice, în chip automat, pe banda magnetică. Mă felicit de această coincidenţă care demonstra frecventa că-derilor de pietre şi de gheaţă în subteran.

Ami încercat din nou să-mi iau temperatura, dar termo-metrul nu vrea să funcţioneze de loc. El indica tot 36 ,5. Ah, blestemat termometru !

Miercuri 25 iuiie A unsprezecea deşteptare

La deşteptare resimt oboseală în pulpe. Am visat că tră-iam într-o casă submarină care îmi servea ca baza. în timp ce înotam „inamicul" încerca să mă prindă, dar totdeauna reuşeam să scap şi să mă întorc la adăpostul meu a cărui poartă se deschidea automat. Apoi, parcă eram împreună cu fratele meu pe bulevardul Saint-Michel, unde conversam

133

cu studenţii tineri şi-i invitam să-mi viziteze adăpostul submarin.

Răsfoiesc cîteva cărţi, încerc să cînt chiar, dar îmi lip-seşte suflul, aşa că preiei* să mă opresc. Mă simt adormit, descurajat şi-mi pun mereu întrebarea ce caut în fundul acestei găuri ?... Stau cu capul rezemat de masă şi mă tot gîndesc, căzut aproape în prostraţie. Cînd ridic capul observ picături mari de apă pe care respiraţia mea le-a format în contact cu masa de plastic îngheţată. N-am ieşit de loc din cort ca să nu merg pe gheaţă. Mi-este atît de frig, încît mă hotărăsc să las reşoul să ardă toată noaptea. îl aşez alături de manşonul cu aer şi închid chiar şi cele două ori-ficii de aerisire. Voi putea astfel să-mi dau seama dacă temperatura înmagazinată se "păstrează, sau nu, o vreme mai îndelungată. Din cînd în cînd,~ simt în spate dureri care mă paralizează. N-am nici un chef să scriu. Mă voi culca.

Joi, 26 iulie A douăsprezecea deşteptare

Cu toată temperatura relativ ridicată pe care am avut-o în cort, în noaptea asta, am impresia că n-am dormit înde-ajuns, căci simt o puternică oboseală a picioarelor. Observ că pe pînza interioară, deasupra capului meu, există o conden-sare abundentă. Nu este deci o soluţie prea fericită să las să ardă reşoul şi să închid sistemul de aerisire. Mă întreb însă dacă poate exista vreuna... în timp ce îmi prepar micul dejun se produce o puternică prăbuşire pe morenă. Simt o vie emoţie şi, spre deosebire de alte zile, mă reped afară din cort să caut locul unde s-au prăbuşit bucăţile de stîncă. Am impresia că s-a mişcat însăşi morena care a antrenat blocurile în fundul gheţarului. După o recunoaştere rapidă mă hotărăsc să explorez mai detaliat totul. După ce am băut un lichid fierbinte, string în cort toate căştile şi lămpile de acetilenă care zac pe jos şi încerc toată dimineaţa să-mi confecţionez un sistem de iluminat frontal convenabil. Re-zultatul a fost că înainte de masă casca mea albă funcţiona perfect, dar trebuie să amîn pentru a doua sau a treia zi inspecţia plănuită, deoarece, aşa deodată, fără nici un motiv precis, nu mai am dorinţa de a o întreprinde. Prefer să con-tinui să meşteşugesc în cort. Vreau să rezolv problema fixării aparatului de fotografiat pe un trepied al cărui şurub nu se

134

potriveşte. Toată după-amiaza mi-am petrecut-o tăind şu-rubul cu un cuţit, din lipsă de ferăstrău. Deodată, observ o insectă, care semăna cu un ţînţar ; încerc s-o prind, dar în zadar. Scăpă şi se pierdu în noapte. Păcat că n-am putut s-o capturez ! Era prima vietate pe care o întîlneam aici.

Toată ziua m-am simţit într-o formă excelentă, probabil din cauza că nu-mi mai era frică de prăbuşiri. Azi dimineaţă, în loc să rămîn închis în cort, am avut o reacţie contrară şi n-am ezitat să mă duc imediat pe morenă, pentru a-mi alunga teama. Şi am reuşit. Spre sfîrşitul zilei simt totuşi oboseală ; am stat într-o continuă tensiune nervoasă cît timp am încercat să fixez aparatul de fotografiat cu flashul pe trepied. Şi măcar de-aş fi reuşit să fac ceva. Mă doare gîtul.

Ajuns în cort îmi ajustez solid colţarii la cizme. Lampa cu acetilenă nu mai funcţionează bine ; tubul de vinilin care conduce gazul de la lampă la cască s-a încălzit şi s-au produs două găuri prin care acesta iese : lîngă reflector şi lîngă „calebombă". Pun pe prima gaură bucăţi de gheaţă care răcesc tubul şi colmatez pe cea de-a doua cu izolirband. Am intenţia să escaladez peretele de gheaţă care mi-a oprit înain-tarea. In acest scop îmi prind de centură o coardă de 12 m pe care o las să atîrne după mine şi încep escalada. Urc prin opoziţie, cu spatele lipit de peretele stîncos, acoperit cu un strat subţire de gheaţă, cu picioarele în poziţie de echer, cu genunchii puţin îndoiţi şi colţarii înfipţi în gheaţă. Cu o mînă mă ţin iar cu cealaltă încep să tai cîteva trepte în gheaţă, cînd o aşchie îmi loveşte casca şi lampa se stinse. Pentru a o putea reaprinde sînt nevoit să-mi smulg mănuşile de pe mîini cu dinţii care, brusc, încep să mă doară. Aproape de vîrful falezei de gheaţă, mă ridic cu mare greutate prin forţa braţelor pe o platformă a gheţarului şi prima mea mişcare este de a trage frînghia care atîrnă în gol. în jurul meu este necunoscutul. La stînga, gheaţa coboară în pantă extrem de înclinată într-un puţ ; la dreapta, podeaua de gheaţă urcă în pantă dulce. De o parte se ridică un perete de gheaţă bine stratificat, de cealaltă parte peretele stîncos este acoperit cu cristale de gheaţă, stalactite şi mici draperii. Sînt entuziasmat de această imagine care seamănă ciudat de mult cu fotografia unei cataracte de gheaţă din peştera Isards, publicată de Norbert Casteret.

îmi desfac frînghia şi mă angajez în galeria care se deschide aici. Zidul de gheaţă, asemănător celui care se

135

ridică de ia —110 ia —104 m, prezintă cristale toarte ini-moase de gheaţă şi cuprinde strate de impurităţi. în timp ce urmăream direcţia' galeriei observ nişte formaţiuni de culoare albă care mă intrigă foarte mult. Mă apropii, îmi scot mănuşile, pipăi peretele şi, spre marea mea uimire, constat că este vorba de mont-milch, un fel de materie co-loidala care se întîlneşte în general pe pereţii stîncoşi sau concreţionaţi ai peşterilor. Era prima mea descoperire intere-santă. După cunoştinţele mele, nu mai fusese semnalată pînă acum prezenţa mont-milch-u\m pe gheaţă. Această descoperire ar putea eventual să confirme ipoteza lui Felix Trombe care, pentru a explica originea şi geneza mont-milch- ului, face să intervină hidro-calcitul 1 şi gheaţa. Fără sa" mai întîrzii, îmi continui încet înaintarea pe gheaţă şi, în curînd, ajung la vîrful verticalei pe care nu o putusem escalada la prima mea încercare pornind de jos. Caut za-darnic o continuare a galeriei, căci ea este complet înfun-dată de gheaţă. In cele din urmă mă întorc la locul unde îmi lăsasem coarda şi mai examinez o dată, cu toată atenţia, mont-milch-ul. In timp ce cobor, observ o admirabilă coloană şi o draperie transparentă în care cristalele scînteiau feeric. Deodată zăresc un horn care urcă, pe jumătate umplut cu gheaţă, şi curiozitatea mă împinge să-1 cercetez. Sap trepte destul de largi, dar după 2—3 m panta se accentuează atît de tare încît înaintarea devine anevoioasă. Din cauză că lovesc gheaţa cu lovituri puternice de ciocan, într-o poziţie foarte incomodă care nu-mi permite mişcări libere, transpir abundent şi simt dureri violente în spate. Fac eforturi să mă menţin drept, în echilibru, cîtva timp pentru ca durerile să-mi treacă. Poziţia este periculoasă, dar continui să urc pe peretele de gheaţă. înaintez foarte încet, dar sînt fericit că reuşesc totuşi să întîmpin necunoscutul, să ajung într-un loc unde ştiu că nici un alt om nu a mai fost. Toată fiinţa mea este încordată, doreşte să meargă cît mai sus, în speranţa că va descoperi noi galerii şi noi săli. Este pentru prima dată că escaladez, după metoda alpiniştilor, un asemenea perete de gheaţă. Cîţiva metri mai sus mă agăţ de un bloc care îmi serveşte ca suport şi îmi acord cîteva clipe de odihnă. Arunc o privire în golul de sub mine şi mă întreb cum voi putea coborî fiindcă îmi uitasem coarda jos. Urc acum pe partea stîngă a puţului sprijinindu-mă de blocurile

1 Calcit hidratat. — NA.

136

sudate de gheaţă. în eurînd, găsesc o trecătoare îngusta în stîncă. Deasupra, observ cum gheaţa întîlneşte tavanul. Pare a ii o scurgere de apă care a îngheţat în momentul ieşirii dintr-o crăpătură. Nici o speranţă de înaintare pe aici. încep coborîrea, întîi cu ezitări, căci treptele săpate sînt prea strimte şi acoperite cu aşchii de gheaţă iar lampa mi se stinge din cînd în cînd. Nu după multă vreme ajung la baza hornului, cu fruntea şi părul ude de sudoare. îmi regăsesc frînghia şi, ca să mă odihnesc puţin, mă aşez pe gheaţă.

Nu-mi mai rămîne să explorez decît puţul care coboară. Din buzunarul din faţă al combinezonului meu de nailon scot un ţăruş metalic de cort pe care îl bat în gheaţă cu lovituri puternice de ciocan, agăţ apoi de el o frînghie pusă dublu şi încerc, prin smucituri violente, să mă asigur că ţăruşul este bine înfipt şi că va rezista la greutate şi zguduiri, într-adevăr, este pentru prima dată cînd voi coborî cu aju-torul unei frînghii agăţate de un piton bătut în gheaţă şi îmi este oarecum teamă să mă încred în el. Înconjurîndu-mă de două ori cu frînghia peste piept ca să mă ţină cît mai bine, mă las să alunec prin mişcarea de opoziţie, cu colţarii înfipţi în gheaţă şi cu spatele rezemat de tavanul stîncos foarte jos care mă obligă să-mi îndoi, în chip periculos, picioarele. Mă îndreptam spre partea unde erau din ce în ce mai puţine prize. în eurînd ajung la capătul frînghiei şi am fost fericit să-mi pot pune picioarele pe un bloc de piatră. îmi dau seama că dacă dau drumul frînghiei nu voi mai putea ajunge s-o prind din nou aşa că, rezemat de ghe-ţar, ţin cu dinţii coarda udă şi acoperită de bucăţele de gheaţă iar cu mîinile eliberate bat un piton în perete agă-ţînd de el extremitatea frînghiei. Sînt sigur astfel că voi putea s-o apuc.

Acum pot să privesc unde sînt. îmi dau seama că mă aflu plasat exact la extremitatea superioară a rimaye-i1 ghe-ţarului. La sud, panta gheţii este prea înclinată ca să mă aventurez în josul ei fără coardă ; aceasta o voi face altă dată. La nord este necunoscutul ; în faţa mea se întinde o suprafaţă de gheaţă în pantă ascendentă. Avansez în tăcere. Deasupra observ un puţ magnific eilindro-conic, săpat în gheaţă, dar la vîrful lui nu văd nici o continuare. înaintez într-o galerie avînd la dreapta stîncă şi la stînga un perete de gheaţă care se prelungeşte deasupra capului formînd

1 Spaţiu liber dintre gheaţă şi stîncă. — N.A.

137

tavanul. Spectacolul este feeric, dar după iO m sînt din nou oprit căci stînca şi gheaţa se apropiau una de cealaltă. De data aceasta nu mai este nimic de făcut, partea din amontele gheţarului nu-mi va permite să-i cunosc originea. Exaltarea mea s-a stins şi trebuie să mă gîndesc la întoar-cere. Va fi foarte greu din cauza îngustimii locului, cît şi din cauză că nu-mi puteam înfige colţarii în gheaţă. încerc să mă ajut cu genunchii, ca un debutant, riscînd să alunec, ceea ce ar fi foarte periculos. în sfîrşit, trăgîndu-mă viguros pe frînghie, ating punctul de plecare. Cobor, îmi scot colţarii şi, după ce ajung la cort, îmi schimb repede combinezonul ud şi rece cu haine uscate. Sînt mulţumit de mine, explora-rea ce abia luase sfîrşit a schimbat puţin viaţa mea mono-tonă şi pasivă ce o dusesem pînă acum.

Vineri 27 iulie

Permanenţa la tabăra ele suprafaţă Brigadierul C.R.S. Lafleur — M. Mairetet

•

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

27 iulie 30 iulie Culcarea : ora 2,00 ora 5,50 Deşteptarea : ora 11,00 ora 19,30

31 iulie De unul : ora 13,00 ora 4,55 Cui carea : ora 14,00 ora 9,00

A treisprezecea deşteptare

Ajuns lîngă scara metalică care cădea în gol, observ deasupra gheţarului o enormă îngrămădire de blocuri în echilibru instabil. Cortul meu fusese instalat mai la o parte şi sub nivelul morenei unde aceste uriaşe blocuri stîncoase constituiau un pericol permanent. Ar fi fost suficient ca, în cursul unei prăbuşiri, un bolovan să se abată de la traseul lui normal, pentru ca micul meu cort să fie complet strivit de o masă de mai mulţi metri cubi. Cu lampa-torţă atîrnată de gît, examinez tavanul stîncos ale cărui crăpături căscate

138

şi pline de gheaţă mă neliniştesc. Puţin mai jos înconjur stîncile şi dau de o enormă lespede de 4 pînă la 5 m lungime şi 3 m lăţime, stînd în echilibru pe blocuri ; ea formează un adevărat pod suspendat deasupra unui gol vertical. Specta-colul este fantastic. Lespedea se sprijină într-o parte pe blocuri iar în cealaltă, pe peretele surpat, din care enorme bucăţi de piatră sînt aproape cu totul desprinse, gata să se prăbuşească. Mă întreb cum se mai menţin încă. Am trecut pe sub această lespede, tremurînd de frică şi am descoperit un puţ vertical îngust care se sfîrşeşte probabil la baza ghe-ţarului, cam la —130 m. Nu poate fi vorba să mă aventurez singur să-1 cobor ; cred că nici întreaga echipă nu ar reuşi să o facă.

Prin acest loc periculos m-am apropiat cît mai mult posibil de gheţar, dar m-am reîntors cît am putut de repede, puternic impresionat şi înfricoşat.

Explorez apoi o zonă unde o mare masă de gheaţă închide o galerie îngustă. Gheaţa este recentă, fiind formată prin îngheţarea unei mici cascade. Este sigur că ea datează din vara trecută. Disting cristalele foarte frumoase cu contururi nete. Nu există nici o ieşire prin partea aceea. Deasupra fai-moasei lespezi, de care am vorbit, văd deschizîndu-se în ta-van un orificiu îngust. Ar fi suficientă o căţărare de numai cîţiva metri, ce-i drept foarte periculoasă, pentru a ajunge la el. Poate altă dată, mai tîrziu. Voi vedea. Caut, scotocesc peste tot, dar nu găsesc nici un loc de trecere care să-mi per-mită să merg mai departe. Ajungînd la mica galerie de la —102 unde descoperisem înainte pietricelele albe, un şuierat puternic urmat de o zguduitură, mă făcu să mă lipesc de perete. O mare cantitate de gheaţă se prăbuşi din puţul de 40 m. Sînt foarte aproape, la 2 sau 3 m de locul căderii şi mărturisesc că a fost într-adevăr impresionant. Privesc în in-teriorul galeriei cu pietricele şi, spre uimirea mea, văd că cele două lespezi paralelipipedice de 1 0 0 X 4 0 X 1 5 cm ba-rează galeria exact acolo pe unde trecusem cîteva zile înainte. Probabil, între timp, se produsese o surpare ; poate că ei i se datoreşte zgomotul surd pe care l-am auzit ultima dată. Blocurile n-au căzut de la mare înălţime şi de aceea n-au făcut zgomot prea puternic. De pe punctul cel mai înalt al morenei cobor la baza ei, unde au loc cele mai frecvente prăbuşiri, Trebuie să fiu foarte atent fiindcă blocurile sînt acoperite cu o pojghiţă subţire de gheaţă care le face extrem ' de alunecoase, La baza puţului, în locul zăpezii îngheţate

care se găsea acolo vara trecută observ o grămadă de bucăţi de gheaţă. Sînt stalactite şi bucăţi din stratele de gheaţă de pe pereţii care, căzînd, s-au zdrobit şi s-au îngrămădit cu un zgomot caracteristic pe care îl recunosc foarte bine, diferind de adevăratele căderi de pietre.

La —115 m examinez un perete de gheaţă înalt de cîţiva metri şi de grosime redusă. Gheaţa este bine stratificată şi conţine în interior mai multe bucăţi de stîncă. Anul trecut am avut impresia că este vorba de un fragment al gheţarului, dar timpul nu mi-a permis atunci să-mi formez o părere sigură. Astăzi cînd nimic nu mă grăbeşte, pot căuta pe îndelete argumente în sprijinul acestei ipoteze. Panta de gheaţă urcă în direcţia sălii gheţarului, dar este din ce în ce mai mult acoperită de blocuri de piatră care o ascund. Urmăresc pe o întindere de mai mulţi metri gheaţa pe care o văd prin intervalele dintre blocuri. Gheaţa urcă simţitor pînă la cota —110 m, adică pînă la înălţimea medie a gheţarului. In plan, distanţa nu este decît de 2 sau 3 m. In mod cert acest perete de gheaţă este o rămăşiţă a ghe-ţarului din care nu a mai rămas decît acest modest pe-rete-martor.

Prospecţiunea morenei nepermiţîndu-mi nici o desco-perire interesantă, mă hotărăsc să explorez partea din amonte a gheţarului care ieri mi-a opus o crîncenă rezistenţă.

A patrusprezecea deşteptare

Fac aprecieri „bazate pe raţionament" asupra duratei şederii mele subterane de pînă acum şi după „calcule" laborioase ajung la concluzia că sînt sub pămînt de cel puţin 10 zile şi de cel mult 12. Mă găsesc deci, în principiu, între 27 şi 29 iulie 1962. Azi dimineaţă am aflat că echipa care urma să se ducă în Ardeche pentru a face explorări a plecat. După cîte îmi amintesc, trebuia să plece în jurul datei de 10 august. Nu mai înţeleg nimic.

De trei zile mă trezesc greu şi nu am nici un chef să mă scol din pat...

Mă hotărăsc să iau cîteva probe din apa de infiltraţie care picură din tavan. Pentru aceasta mă duc să caut sacul în care aveam nişte bidoane mici din material plastic care mi-au fost aduse de către prietenii mei, glaciologii Lorius şi Kahn. Le spăl cu apă distilată ca să îndepărtez eventualele

140

corpuri străine. Nu voi lua clecît două probe din apropiere de cort, căci strîngerea apei presupune multă răbdare. Cu mîinile întinse, aştept ca fiecare picătură să se formeze şi apoi să cadă în micul bidon. în cele din urmă, descurajat de aşteptare şi de frig n-am umplut decît un sfert de bidon.

A cincisprezecea deşteptare i" /

Am petrecut o noapte bună. în vis mi-a apărut cortul meu ridicat la intrarea avenului în timpul organizării ta-berei. Este curios că aceasta nu s-a petrecut niciodată în realitate. De asemenea, am visat şi nişte morminte care parcă se ridicau din pămînt.

M-am hotărît să fac un dozaj al gazului carbonic din atmosfera cortului lăsînd deschise orificiile inferioare de aerisire. Dispun de un detector împrumutat de Centrul de studii şi cercetări de medicină aeronautică al Armatei aerului. Este un fel de pompă din cauciuc la care se fixează un tub de sticlă gradat conţinînd substanţe chimice a căror culoare se schimbă în funcţie de cantitatea de gaz carbonic. înainte de a coborî am învăţat cum se utilizează acest instrument, astfel încît nu întîmpin nici o greutate în efectuarea doza-jului. Pompez prima dată, dar nu apare nici o culoare în tub. S-ar părea deci că nu există o concentraţie prea mare. Pentru a avea totuşi o măsură precisă pompez de 10 ori pen-tru a mări volumul de aer în contact cu reactivul din tub. Apare o colorare netă care indică o concentraţie de 0,18%, mai mare decît cea normală care este de 0,03%, dar nu prezintă nici un pericol.

Sîmbotâ 28 iulie A şaisprezecea deşteptare

Zi fără evenimente. Un bloc a căzut, s-a rostogolit, a sărit şi s-a sfărîmat în fundul gheţarului, chiar în spatele cortului. Cred că nu a fost decît gheaţă, ceea ce îmi pare mai puţin primejdios decît piatra.

Am citit mult. Mă dor picioarele cînd mă culc.

141

Duminica 29 iulie /

A şaptesprezecea deşteptare

Sînt foarte optimist în dimineaţa aceasta, spre deosebire de ieri, cînd am fost toată ziua trist şi posomorit şi nu am reuşit să mă încălzesc. De două sau trei zile nu telefonez imediat după ce mă trezesc ; am impresia că visez şi că pot dormi în continuare aşa că mai stau în pat. Mă răsucesc fără încetare în pufoaică, cu picioarele puţin în afară pentru a nu mări ruptura pînzei patului.

Este curios că îmi este foarte cald şi transpir. Probabil că am temperatură, căci mă dor ochii şi capul. Totuşi n-am decît 37°,2. Dureri violente de stomac mă smulg din pat.

Micul dejun : pesmeţi îndulciţi, unt sărat şi jeleu de coacăze...

Frînturi

Am poftă de muzică. Citesc în întregime două ziare mototolite din 24 mai, sărbătoarea mamei. Rămăşiţele şi gunoiul se adună în faţa cortului fiindcă mi-e lene să-1 pun în saci de nailon şi să-1 duc puţin mai departe pe morenă. Reşoul, pe care îl aprind zilnic pentru a găti mîncarea, se afundă treptat în gheaţa din faţa intrării cortului, mereu larg deschisă. în jurul lui se formează mici băltoace de apă în care mi-e silă să mă bălăcesc cu şoşonii, dar, din nefericire, nu pot evita să calc în această apă rece ca gheaţa. Azi dimineaţă, contrar obiceiului, am lăsat să ardă reşoul, pentru a-mi usca ghetele, urmărind însă în ascuns să fac cu ajutorul lui un calcul al timpului scurs. Să mă explic : ştiu că reşoul, avînd rezervorul plin, poate să ardă fără oprire timp de 35 de ore. Pînă acum, tocmai pentru a nu avea nici un reper de timp, păstram rezervorul mereu plin. Oare mă părăseşte voinţa ? Michel, rezistă la ispită, fiindcă nu suferi dacă nu ştii data şi ora ! Fa,c un gest, unul singur şi reşoul este stins. Am cîştigat.

Mă gîndesc să intitulez lucrarea pe care o voi scrie la ieşire : ÎN AFARA TIMPULUI, în spaţiul subteran. O mică piatră a căzut în puţ. Cu toate că mi-e mai puţin frică am impresia că prăbuşirile îmi afectează totuşi moralul. Mustaţa mă gîdilă; îmi place destul de mult să mă privesc în

142

oglindă... Ieri mi-am oferit un colţ de pîine şi o mică bucată de brînză ; sînt singurele alimente care îmi plac, dar vreau să le păstrez pînă în momentul cînd voi socoti că mă găsesc în ziua de 15 august, pentru a mai avea din ele şi în a doua jumătate a şederii mele. Cît este de bună o bucată de pîine în comparaţie cu pesmeţii ! Am ronţăit apoi migdale şi stafide, fără să mă pot opri. Slabă compensaţie

Am început iar colectarea de apă de infiltraţie. Deşi mă durea braţul am rezistat pînă ce flaconul s-a umplut... Am examinat apoi crăpăturile apărute de cîteva zile la supra-faţa gheţarului. In mai multe zone ele formează un fel de dungi paralele : gheaţa se găureşte între cristalele care încep să se desprindă unele de altele. După mine, acesta este începutul fenomenului de topire.

Mă gîndesc deseori la ceea ce va trebui să fac în ziua ieşirii, mele, la munca care mă aşteaptă. Redactez un capitol despre explorările mele în Ceylon : debarcarea la Colombo, primirea la Shell, călduroasa şi cordiala ospitalitate a d-lui Ferdinands, căruia îi port o veşnică recunoştinţă. Explorările mele au putut fi posibile datorită ajutorului eficace al Socie-tăţii Shell care m-a încredinţat unuia din adevăraţii ei eficient man. Mă gîndeam la dl. Charon, cel care mi-a în-lesnit acest sprijin nesperat. Cum era membru al juriului Fundaţiei Vocaţiei, m-am dus să-1 văd împreună cu Jean Jacques Raffel, pentru a-i cere sfatul. Urmarea a fost că în Ceylon mi s-au făcut toate înlesnirile necesare pentru explo-rările mele.

A optsprezecea deşteptare

Astăzi îmi întrebuinţez timpul pentru repararea pînzei patului meu de campanie. Ruptura s-a mărit mult, cu toată întăritura ce o realizasem prin legarea încrucişată a brete-lelor, pe dedesubtul patului şi a pînzei. Din nenorocire, pen-tru cusut nu am nici un material destul de solid şi, în cele din urmă folosesc sîrmă, agrafe şi izolirband. Operaţia de a reuni cele două părţi ale pînzei rupte durează ore nesfîrşite, dar fiecare greutate ivită mă aţîţă mai mult. In sfîrşit, mă pot întinde în pat fără frica de a mă trezi în apă...

Toată „după-amiaza" s-a scurs într-o activitate febrilă. • Am pus în ordine lucrurile din cort, am curăţat totul şi,

143

lucru extraordinar, am ridicat gunoiul, căci ajunsesem să nu mai pot ieşi din cort din cauza lui.

Apoi m-am dus pe morenă să fac o serie de fotografii lăsînd, din prevedere, lampa aprinsă în interiorul cortului. Cînd mă întorceam, în timp ce voiam să fotografiez tabăra, am simţit cum mă cuprinde un sentiment straniu, o senzaţie de micime, de zdrobire în faţa acestui punct roşu, care lucea slab în obscuritatea absolută. Culoarea roşie nu este, fără îndoială, străină de această stare...

Luni 30 iulie A nouăsprezecea deşteptare

întins pe pat, citesc un pasaj faimos din Knock, cînd un zgomot îngrozitor, probabil o alunecare enormă, mă parali-zează de frică. îmi curg lacrimi din ochi şi fruntea îmi arde. Mă reped la cele două telefoane să mă asigur că firele nu sînt rupte, şi încerc magnetofonul să văd dacă mai func-ţionează. Este una din cele mai puternice spaime pe care le-am simţit de cînd sînt sub pămînt. Nu am auzit niciodată un vacarm atît de teribil şi, din ce în ce mai mult simt cît este de nesigură securitatea mea aici.

Nu mi-aş fi putut nicicînd închipui cît poate fi de mare o prăbuşire. Blocurile enorme care formau cea mai mare parte a morenei se desprinseseră de mult din tavan, asta se putea observa precis, dar niciodată nu-mi imaginasem sur-parea lor. Acum încep însă să înţeleg şi un puternic senti-ment de groază şi nesiguranţă se strecoară în mine. După ce am telefonat ca să se noteze ora prăbuşirii, oarecum re-confortat, am continuat să citesc. Fericit Knock, care m-a destins şi m-a făcut să rîd într-un moment cînd numai de aceasta nu-mi ardea ! M-am dus pe morenă. Blocul prăbuşit se găseşte pe pantă şi am impresia că are cîţiva metri cubi. Nu este prea încurajator. Am luat o serie de măsuri de pre-cauţie, mi-am pus casca şi am schimbat bateriile lămpii să văd cît mai bine. Ca să-mi înfrîng frica, mă aventurez pe marea lespede stîncoasă, suspendată deasupra golului şi, în spatele unui prag, descopăr un puţ suitor pe care îl voi ex-plora în eurînd. Mă întorc la patul meu şi mă întind. Mici pietre cad chiar în spatele cortului. Simt aceeaşi teamă impo-sibil de stăpînit Ies, caut pietrele căzute, dar degeaba... Ca

144

reacţie, „trîntesc" o notă asupra „importanţei fenomenelor crioclastice 1 în formarea golurilor subterane", sintetizînd toate observaţiile mele asupra acestui subiect.

Telefonez să anunţ că iau masa. Dar nu mi-e foame. Beau 1 'v ••

un litru de lapte, mănînc două sau trei felii de ananas în-călzit şi apoi mă culc. Sper că o noapte de odihnă îmi va face bine fiindcă frecvenţa şi intensitatea prăbuşirilor au început pur şi simplu să mă terorizeze. Voi rezista, dar în-cepe să devină greu.

Marti 31 iulie

Permanenţa la tabăra de la suprafaţă Brigadierul C.R.S. Canova, Serge Primarei — Gerard Cappa

,

Datele şi orele lui Datele şi orele •

Michel Siffre reale

31 iu lie (•> august Deşteptarea : ora fl>00 ora 1 8 , 5 5

7 august Dejunul : ora 9 , 0 0 ora 3 , 1 0 Culcarea • ora 1 1 , 0 0 ora 6 , 4 0 Deşteptarea : ora 1 8 , 0 0 ora 1 7 , 5 5 Nu dejunez. —

8 august Culcarea : o r a 2 3 , 0 0 ora 9 , 0 0

A douâzecea deşteptare

Mă trezesc tocmai la mijlocul unui vis ale cărui peripeţii îmi plac. Telefonez urgent la suprafaţă lui Canova care no-tează pulsul şi „crono", dar rămîn în pat şi, treaz, îmi con-tinui visul : răpit de patru oameni, cu maşina, ucid mai întîi doi şi în cursul unei goane nebune îi suprim şi pe ceilalţi doi. Descopăr numele şefului lor care este o mare persona-litate străină şi reuşesc să mă substitui lui. Fug împreună cu oamenii mei după ce am umplut maşina cu lăzi de dia-mante, aur şi cu fişierele gangsterilor notorii. Sîntem urmă-riţi însă de maşina de pază a străinului, dar ne scăpăm de

1 Acţiunea distructivă a îngheţului şi dezgheţului asupra roci-' lor. — NA.

io 145

ea aruncînd pe şosea cuie cu trei capete. Schimbăm maşina. Sînt singur la volanul unei frumoase maşini americane, albă... Sfîrşitul visului mă mulţumeşte pe deplin...

Probleme practice, legate de expediţie îmi revin din nou în minte ; va trebui să verific posibilităţile speologice ale tuturor tovarăşilor mei.

Este foarte frig. Continui totuşi să nu aprind reşoul şi las uşa cortului larg deschisă.

Temperatura : 0 ° C ; umiditatea : 100%. După micul dejun mă duc pe morenă unde ridic mai

multe movile de pietre, în locurile pe care le bănuiesc mai mult atinse de surpări. Astfel voi putea să precizez aproape exact locul blocurilor surpate. Nu este o treabă prea distrac-tivă ! Fiind sub puţ trebuie să mă lipesc repede de perete pentru a mă apăra căci aud şuieratul caracteristic a „ceva" care cade de sus... Continui totuşi să ridic, de bine de rău, movile mici de pietre pe care le şi fotografiez pentru ca anul viitor să văd dacă mai sînt acolo sau au fost acoperite de alte blocuri. La un moment dat era cît pe aici să fiu tîrît în gol de pietrele ultimei movile pe care o construisem. Mai mult de frică, toată după-amiaza am auzit pietre şi bucăţi de gheaţă sfărîmîndu-se cu zgomot.

Iau hotărîrea energică ca mîine să mă spăl. Va fi pen-tru prima dată. Bag în cort două lighene pline de apă, reşoul cu cataliză pe care îl pun imediat în funcţiune şi reşoul cu butan, pentru a le avea la îndemînă mîine cînd mă scol. închid ermetic cortul.

A douăzeci şi una deşteptare

De cum mă scol aprind maşina cu gaz butan la maximum şi în eurînd atmosfera cortului este bine încălzită. Pot să ies din pufoaică, fără frică că voi tremura de frig şi pun la încălzit o cratiţă plină de apă. Complet gol, cu picioarele într-un lighean cu apă caldă, mă frec cu buretele, fredonînd. Ima-ginaţi-vă spectacolul !... Ce sentiment totuşi îţi dă faptul că, deşi eşti sub pămînt, te poţi purta ca un om civilizat ! După această treabă, destul de grea, pe care promit să nu o mai repet aici, covorul de pe podea este cu totul inundat de apă. Şterg apa cu multe cîrpe groase. Măsor apoi oxidul de car-bon să văd dacă nu risc să mă asfixiez, Nici 0 urmă.

146

Astăzi ziua mi s-a părut mai lungă clecît de obicei. Am încercat să ascult muzică, dar picupul nu merge. Cine cu-noaşte „aptitudinile" mele în această direcţie ar fi rîs cu hohote văzîndu-mă că încerc să-1 repar. In fond nu riscam nimic dacă încercam fiindcă şi aşa nu puteam asculta discu-rile. Cu o şurubelniţă deschid corpul aparatului, îl privesc şi, speriat de mulţimea pieselor cu aparenţă de fragilitate, îl închid la loc. Şi culmea, fără să ştiu cîtuşi de puţin de ce, picupul începe să se învîrtească.

Am lucrat mult pentru rezolvarea problemelor practice la Institutul francez de speologie şi am pregătit planul pu-blicaţiilor viitoare. La ieşirea mea totul va fi gata şi voi pu-tea să-mi încep activitatea în Franţa şi în străinătate.

Ţin să semnalez că nu-mi prea place să redactez acest jurnal. Sînt totuşi obligat să fac efortul de a scrie, căci o dată, seara venită îmi amintesc cu greutate diferitele întîm-plări din cursul zilei.

Miercuri 1 august A douăzeci şi doua «deşteptare

Nu prea mă împac cu ideea că sîntem de-abia în ziua de 1 august. Trebuie să fie o dată mai înaintată. Dar care ? Mi se pare că alaltăieri, după prăbuşire, mi-a venit ideea să-mi fac testamentul şi mi-am imaginat ce s-ar întîmpla dacă aş muri. Trebuie să se scrie o carte după notiţele din jurnalul meu pentru a se plăti datoriile expediţiei! Materia-lul va fi al prietenului meu Marc Michaux. Tot ce posed, fratelui meu.

Mi-e frig într-un a la picioare şi la mîini şi n-am nici un mijloc eficace să mă feresc. Sînt condamnat să sufăr de frig pînă la csfîrşit.

încerc să mă gîndesc la poziţia mea reală de claustrat de bunăvoie, cu acest acoperiş de piatră, gata să se surpe, dintr-un moment într-altul. Voi reuşi desigur să „scap", dar am tot atîtea şanse să-mi las oasele pe aici ; o piatră, una singură şi totul poate să se sfîrşească... Ar fi totuşi o moarte frumoasă pe acest gheţar care a devenit universul meu şi în care mi-ar plăcea să fiu îngropat. Ar fi locuinţa mea cea mai. bună pentru eternitate şi aş fi protejat de mica statuetă în

10* 147

argilă arsă, groasa cît degetul, pe care Noele mi-a dat-o după ce a modelat-o şi a botezat-o Sfînta Fecioară de la Scarasson.

Apa pătrunde într-una prin cusătura centrală a covorului de pe podea şi nu reuşesc să scap de ea. Situaţia este fără rezolvare şi sînt obligat să mă bălăcesc mereu în apa glacială.

încerc din cînd în cînd să privesc şi să văd în întuneric. Am cîteodată impresia că întrezăresc pereţii cortului, dar în realitate nu este decît o iluzie ; cînd aprind lampa electrică, pereţii pe care credeam că îi văd într-un anumit loc, sînt cu totul în altul.

Deseori mă gîndesc la durata unui disc de 33 de turaţii. De fiecare dată mă întreb dacă este într-adevăr necesară o jumătate de oră pentru a asculta o faţă ; am impresia că ţine mai puţin. Discurile care îmi plac mai mult sînt cele de 33 de turaţii cu muzică de Beethoven şi unele de 45 de turaţii cu cîntece interpretate de Yves Montând, Tino Rossi, Mario Lanza şi mai ales Louis Mariano, pe care-1 pun de mai multe ori pe zi şi care revine ca un laitmotiv. Nu-mi pot imagina durata unui interval de timp, nici măcar aceea a unui disc. In acest moment ascult Serenada cîntată de Lanza, dar nici aici timpul nu există.

Astăzi m-am dus să observ movilele de pietre de pe mo-renă, să văd dacă nu s-au dărîmat. Nici una nu s-a clintit. Apoi am citit lucrări de geologie. De atîta stat pe scaun mă doare spatele. De cîtva timp simt dureri violente în şira spinării. Mi-e foarte frig la picioare.

Am mîncat adineauri o bucată de brînză de care mi-e poftă mereu..., dar din care nu voi avea destulă pentru hi-bernarea mea subterană. Brînză aceasta devine o încercare teribilă pentru voinţa mea ! Va trebui să păstrez o parte din ea pînă la sfîrşit, dar va fi greu... Am mîncat un amestec oribil : restul dintr-o cutie de mazăre cu carne de vită, un ou, plus cîteva roşii cu ceapă. N-am putut înghiţi decît un sfert din gamelă. Ca desert am încercat să-mi prepar o tartă cu orez, dar mai bine să nu vorbim despre rezultat. Termin cu o felie de ananas, mult preferată de cerul gurii mele. Exact în acest moment se produce o mică surpare pe mo-renă. Recunosc după zgomot că nu sînt bolovani care se desprind de pe pereţi, ci blocuri care se rostogolesc de sus în jos, pe pantă.

Totul devine problemă în acest fund de pămînt : frigul, igiena, întunericul, gătitul, umezeala, dar mai ales igiena...

148

A douăzeci şi treia deşteptare

Cînd telefonez din pat sînt obligat să-mi scot braţele pentru a apuca aparatul. Este suficientă o convorbire de cîteva minute ca să fiu îngheţat cu totul. Diferitele viteze ale picupului sînt instabile, astfel că aud melodii foarte ori-ginale... Ca să atenuez acest inconvenient sînt obligat să ţin necontenit blestemata manetă de viteze.

Aşezat la masa de lucru clasez sistematic adresele di-verselor cluburi speologice din lume şi a responsabililor aces-tora. Aceasta va permite Departamentului „Documentaţii-publicaţii" al Institutului francez de speologie să le trimită o dare de seamă amănunţită a expediţiei.

«

Joi 2 august A douăzeci şi patra deşteptare

După micul dejun arunc o privire asupra pînzei patului pe care am reparat-o. Pinza a ţinut şi 1111 s-a mai rupt.

Mă gîndesc la explorările mele din trecut efectuate cu prietenul Marc Michaux ; toată tinereţea îmi reînvie în gînd : prima noastră peşteră, la „Ratapiniata" \ primul nostru rîu subteran „Mesola" în trecătoarea Var... îţi reamin-teşti, dragul meu ? Ce pasiune aveam amîndoi pentru peş-teri ! Sînt 12 ani de atunci. Vezi tu, acel entuziasm nebun de atunci nu mai este chiar acelaşi acum... am îmbătrînit... îţi mai aduci aminte satul Saint Benoit cînd ne-am culcat în şura din fundul văii, pe un frig glacial ? Revăd figurile noastre, ieşind din „Peştera Perlelor", în luna decembrie 1952 ; era ziua de 31, nu-i aşa ? Ah ! Marc, este greu să ştii ; îmi este frig în avenul acesta blestemat. Cînd mă gîn-desc că Tony era cît pe aici să-şi lase oasele în aceste locuri, în timpul coborîrii materialului, că i se crăpase casca. Am impresia că n-o să scap cu faţa curată. Şi cu toate acestea trebuie să reuşesc, trebuie să rezist şi voi rezista.

Astăzi au avut loc multe căderi de gheaţă. Este pro-babil sfîrşitul unei după-amieze însorite pentru ca topirea să fie atît de puternică... Reiau jurnalul pentru a nota că în momentul cînd redactam o notă pentru Institutul francez de-

* I. ii jac, în dialectul vorbit la Misa. — JV.A.

149

speologie : „Asupra importanţei fenomenelor subterane în Marguareis", s-a produs o mare prăbuşire. Aud un sunet ascuţit, metalic care dovedeşte că una din cutiile mele de conserve din rezerva de pe morenă a fost atinsă de avalanşa de pietre.

Din nou cad blocuri de gheaţă. Şi iarăşi. Şi ce cantităţi ! Prefer să rămîn în cort şi să

nu mă duc să văd ce se întîmplă... atît de aproape ! Dar ce se întîmplă oare ? Căderile continuă.

A douăzeci şi cin cea deşteptare

Trezit din visele mele asupra cercetărilor geologice mă hotărăsc să lucrez în pat. Mai înainte iau cutia de lapte pe care am aşezat-o de aseară la căpătîi, o încălzesc pe reşou şi o desfac cu un deschizător de conserve. In acel moment laptele fierbinte ţîşneşte violent din cutie, împroşcă interiorul cortului, pufoaica, şi îmi atinge ochii. Este dezgustător. îmi ling degetele unsuroase. îmbrac apoi cămaşa de lînă, pu-loverul gros, vesta de puf şi rămîn mai departe întins în sacul de dormit. Citesc mai întîi teza profesorului Lanteaume asu-pra geologiei Alpilor maritimi franco-italieni. Apoi încep să lucrez la o notă asupra fenomenelor hidrologice din masivul Marguareis. Treabă grea şi neplăcută, dar sînt mulţumit de mine...

înainte de a o scrie, am stins lumina şi m-am gîndit, aşezat la masă, în întuneric. La început aveam impresia că disting formele cortului, dar nu era decît o iluzie. Nu văd nimic, totul este negru.

Din nou căderile de gheaţă însoţite de bolovani au atins lucrurile depozitate pe morenă. îmi dau seama de aceasta după sunetele metalice caracteristice. M-am dus să văd ce s-a întîmplat. Constat că blocurile au căzut din tavanul de deasupra lespedei, unde sînt aşezate alimentele mele, chiar pe locul pe unde trec zilnic pentru a merge de la cort, la lespede. Nu este o constatare prea încurajatoare.

în drum spre cort am alunecat pe un sac de plajă um-plut cu cutii de conserve şi am căzut. Faptul putea să aibă consecinţe grave. Dacă vreau să ies viu de aici nu trebuie să mă rănesc de loc. Am căzut pe iriînă, care mă doare, şi mi-am spart furunculul ce-mi ieşise pe braţul stîng. N-am

150

avut niciodată un furuncul ca acesta. Cred că a fost pro-vocat de alimentaţie.

Aş vrea să-mi repar un şoşon care s-a crăpat şi pierde puful, dar mi-e somn şi mă voi culca. Cu toate acestea, pen-tru a avea vasele goale, fac efortul să vărs rămăşiţele lichide în gaura gheţarului pe care tovarăşii mei glaciologii au fo-rat-o la începutul expediţiei ca să scoată o carotă Am re-marcat că nivelul apei „urinifere" scade continuu, cu tot aportul meu constant.

Vineri 3 august A douăzeci şi şasea deşteptare

,Căderi de pietre şi gheaţă. Rea noapte ; am fost trezit, probabil de vise. Gîtul îmi este uscat din cauza încălzirii continue din timpul nopţii care a scăzut umiditatea la 80%.

Dictez la suprafaţă un mesaj pentru medicul-colonel Grognot. Am impresia că acolo sus este noapte şi că am trezit echipa de gardă.

Sărmani prieteni, bine că vă puteţi schimba şi faceţi cu rîndul de gardă, ceea ce, din nefericire, nu este cazul cu mine ; ştiu totuşi că situaţia voastră nu este de invidiat şi că v-am produs multe nopţi albe. Mă duc să-mi iau ali-mente, încercînd să nu-mi ud şoşonii.

In continuare caut idei despre relaţiile dintre rupturile tectonice şi desfăşurarea în plan a reţelei subterane din avenul Piaggia-Bella care a fost acum cîţiva ani cea mai adîncă peşteră din Italia, de circa —690 m. Examinez secţiunea geologică pe care am ridicat-o în acest aven în cursul ultimei mele expediţii pînă la 300 m adîncime. Va trebui să revăd înclinarea stratelor pentru a pune cît mai bine în evidenţă raporturile dintre şisturile calcaroase, calcare şi şisturile verzi (şisturi lustruite) cu sericit foarte tectoni-zate, ce prezintă relicte de cuarţ şi feldspat. Această secţiune are o importanţă foarte mare pe plan teoretic, pentru cu-noaşterea structurii de adîncime a pînzelor de şariaj din Alpi. Va fi însă necesar să efectuez multe coborîri pînă în fundul avenului ca să iau cît mai multe eşantioane şi să foto-

1 Probă de formă cilindrică care se extrage printr-un foraj. — N.A.

151

•jf /

grafiez contactele geologice dintre diferitele formaţiuni, ceea ce nu este o treabă prea uşoară.

Un bloc enorm se sparge pe morenă fără să fie însoţit de bucăţi de gheaţă. Ridic scara metalică care atîrnă pe gheaţă de la —110 la —127 m, la cîţiva paşi în spatele cortului, de frică ca cele două cabluri de oţel să nu fie rupte de căderile de pietre. Pentru moment, cablurile sînt intacte şi le pun nestrînse, pe gheaţă. Citesc cîteva pasaje din Tra-tat ui de speologie al lui Felix Trombe. Hotărăsc să realizez o explorare în aval de gheţar pînă sîmbătă 4 august.

Sîmbâfâ 4 august

Permanenţa în tabăra de la suprafaţă Brigadierul C.R.S. Roux — G. Cappa

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

4 august 14 august Dejunul : ora 0,30 ora 6,30 Culcarea : ora 2.00 ora 11,40

15 august Micul dejun : ora 10,00 ora 1,00 Dejunul : ora 14-00 ora 8,00 Culcarea : ora 19,00 era 23,00

5 august 16 august Deşteptarea : ora 3,00 ora 3,00 Dejunul : ora 7,00 ora 11,30 Culcarea : ora 10,00 ora 14,50

17 august Deşteptarea : ora 16,30 ora 1,30

Mai întîi de toate, îmi liniştesc conştiinţa spunîndu-mi că s-au scurs 15 zile de cînd sînt sub pămînt. Promisesem prie-tenului meu Philippe Englender că nu voi risca să mă aven-turez în această parte a gheţarului mai devreme de două săptămîni de şedere sub pămînt, ca să evit să mi se întîmple vreun accident chiar din primele zile ale experienţei. îmi încarc lampa cu carbid şi apă, afară printre stînci, şi apoi îmi fixez colţarii pe cizme. In acest moment încep neplăce-rile cu lampa care lasă să scape gazul prin toate părţile. O flacără puternică ţîşni deodată în faţa ochilor mei şi un

152

miros de pîrlit îmi umplu narile. îmi scot repede casca, 11 cărei vizieră luase foc, şi o arunc pe gheaţă. Genele îmi sini puţin pîrlite, dar, din fericire, ochii nu îmi sînt atinşi. La picioarele mele, casca arde şi tubul de vinilin s-a topit com-plet. Nu ştiu cum să sting flacăra, căci îmi este frică să nu fac sa explodeze lampa de acetilenă. Apuc casca de partea din spate şi frec viziera care arde pe solul de gheaţă. In acelaşi timp pun bucăţi de stalactită pe foto for. Topindu-se. gheaţa alimentează la început focul, apoi îl stinge. Dar „ca-lebomba", încă fierbinte, ameninţă să explodeze din cauza gazului sub presiune. O apuc solid în mînă, deşurubez partea superioară şi gazul ţîşneşte din plin. Fără să mă gîndesc la consecinţe, arunc toate bucăţile de carbid pe jos. Rezultai imediat : valuri de gaz inflamabil se ridică în sus, în jurul meu, împuţind atmosfera. Dîndu-mi seama de primejdia care mă pîndeşte, gazul întinzîndu-se spre cortul meu de nailon, extrem de inflamabil, nu ezit nici o clipă şi adun repede bucăţile înfierbîntate de carbid în interiorul căştii, care este oarecum uscat.

După acest incident mă decid să explorez totuşi partea din aval a gheţarului, dar numai cu o lampă electrică fron-tală. Nu vreau să cobor în fundul gheţarului pe scara me-talică, care este mijlocul cel mai comod. Vreau, dimpotrivă, să ajung să ating extremitatea scării, trecînd printr-un puţ de cîţiva metri, situat între cort şi frontul de topire de la —110 m. In acest scop înfig doi ţăruşi mari de cort în gheaţă şi agăţ de ei, în dublu, o coardă de 60 m. Nu este uşor fiindcă coarda se lipeşte de gheaţă şi face nenumărate no-duri. Cu mare greutate reuşesc pînă la urmă s-o desfăşor în josul pantei de gheaţă. Alunec apoi de-a lungul corzii, îndoit, cu colţarii înfipţi în gheaţă. Trebuie că am aspectul unei broaşte în afara mediului ei natural ! După aproximativ 4 m aterizez pe un amestec de blocuri de piatră şi gheaţă, între peretele de calcar şi un al doilea front de topire care coboară de la —109 la —130 m. La nord recunosc locul descoperit cu ocazia primei mele explorări ; spre sud, o pantă de grohotiş, ca o morenă laterală a gheţarului, ar trebui, în mod normal, să mă ducă într-un loc deja cunoscut. înaintez prudent pe acest teren periculos şi alunecos, speriat de pere-tele de stîncă crăpat, unde blocuri uriaşe sînt gata să se pră-buşească la cea mai mică presiune. Disting foarte clar cră-păturile din stîncă, unele dintre ele fiind umplute încă cu gheaţă care ar trebui în mod normal să se topească în cursul

153

verii. Alternanţa dintre îngheţ şi dezgheţ explică formarea acestor crăpături formidabile, fenomen denumit crioturbaţie \ deoarece apa, îngheţînd, îşi măreşte volumul.

Nu îndrăznesc să mă sprijin de acest perete, pe care sînt totuşi obligat să-1 ating, şi păşesc pe vîrful colţarilor, printre stîncile ascuţite.

Deodată, un puţ îmi barează trecerea. Ezit să păşesc peste el din cauza unei surplombe de gheaţă care s-ar surpa sub greutatea mea. După un moment de descurajare, puţin necăjit, fiindcă nu vreau să mă declar învins, cu infinite precauţii, pipăind bucăţică cu bucăţică terenuî, păşesc pe blocurile înţepenite deasupra golului, dintre care unele se mişcă uşor. Mi-este o frică teribilă, dar îmi repet că dacă reuşesc să trec, voi putea să mă urc înapoi pe scara ce se găseşte puţin mai în aval. O dată obstacolul trecut, mă aplec peste marginea găurii negre care lasă să se vadă o galerie încă neexplorată. Aici voi încerca să pătrund mai pe urmă, dacă nu voi găsi o trecere mai uşoară. Dacă pînă acum mă ţineam de coardă, ajuns la capătul ei sînt nevoit s-o aban-donez. După cîţiva paşi, ating un loc pe care îl cunosc bine, căci de aici am luat o probă de praf pentru analize de polen, în ziua coborîrii. Brusc, mă cuprinde o emoţie de nedescris căci nu zăresc scara metalică. îmi aduc aminte însă că am retras-o ieri ca nu cumva surpările sau chiar căderile conti-nue de pietre să o strice şi s-o facă inutilizabilă. Sînt înne-bunit, căci mă întreb cum o să pot trece puţul care barează galeria. Mă şi văd blocat acolo, fără mîncare, fără haine de protecţie suficiente, stingîndu-mă încet în acest frig glacial, numai la cîţiva metri de cort, de care mă separă un zid vertical în suq)lombă absolut inaccesibil.

Reacţionez după metoda mea şi îmi ordon să continui explorarea, fiindcă, în orice caz, aceasta nu schimbă întru nimic situaţia. Voi vedea destul de curînd dacă pot să trec sau nu înapoi peste puţ. Ghemuit pe gheaţă, încep să studiez din nou stratele de praf şi între timp găsesc un loc de trecere strîmt, în spatele unei mari lespezi de stîncă. Mă angajez prudent pe acolo. După o boltă de blocuri înţe-penite unele în altele urmează imediat un tavan de gheaţă. La dreapta văd o crăpătură care se afundă în mijlocul unui grohotiş, format din blocuri de dimensiuni care mă fac să

1 Autorul dă o accepţie greşită acestui termen. în realitate, este vorba de gelifracţie — N.T.

154

nu îndrăznesc să mă aventurez pe acolo. Ar fi o adevărată sinucidere ! Am impresia că respir mai greu decît în mod normal ceea ce mă face să bănuiesc existenţa unei pungi de gaz carbonic. Este bine ştiut că sub pămînt, apa încărcată cu acest gaz îngheţînd, îl degajă în mari cantităţi. De aceea nu întîrzii prea mult în acest loc şi găsesc o parte a cavi-tăţii unde pot să stau în picioare.

în mijlocul blocurilor morenei văd două orificii, un fel de găuri deschise şi încerc să pătrund în cea mai largă. Efor-turile sînt însă zadarnice, căci este absolut verticală şi n-am frînghie. Mă strecor în cea de-a doua, puţin mai strimtă, în fundul căreia dau de două treceri pe sub blocuri ; mă angajez în cea din dreapta, dar constat peste puţin timp că se înfundă. Este, într-adevăr, nespus de impresionant să vezi toate aceste blocuri deasupra capului, ca sabia lui Damocles, încerc acum cea de-a doua trecere, de la stînga, care se termină într-o galerie extraordinară, extrem de interesantă. La dreapta mea un zid foarte frumos de gheaţă îmi permite să văd strate asemenea unor frunze presate una peste alta, cu mici crăpături. La stînga, este un perete stîncos vertical iar deasupra, la un metru sau doi, bolta de blocuri enorme care constituie morena laterală sub care explorez părţile cele mai adînci ale gheţarului. Este într-adevăr un spectacol tul-burător care îmi arată cît de fragilă poate să-mi fie viaţa aici şi cît de puţin lipseşte ca să fiu zdrobit. Atenţia îmi este atrasă de un strat gros de gheaţă, complet neagră, situat chiar la baza gheţarului, groasă cam de 30 cm. Mă gîndesc că ar fi interesant să iau mai tîrziu eşantioane din această gheaţă, desigur cea mai veche din peşteră, precum şi din stratele groase de praf ce se găsesc puţin mai sus. Conti-nuîndu-mi înaintarea, disting deodată un capăt al frînghiei mele care atîrnă deasupra puţului trecut adineaori. Sînt foarte mulţumit căci ştiu exact poziţia în care mă aflu sub gheţar. Explorarea se termină în faţa unui zid de gheaţă, care mă împiedică să înaintez mai departe. Euforia cauzată de această explorare şi de constatările mele geologice se stinse repede şi, cu multă atenţie, ca să nu dau naştere la o prăbuşire, mă întorc. La un moment dat, am tras o spaimă teribilă căci, agăţîndu-mă de un bloc, acesta se învîrti în jurul lui şi era cît pe-aci să cad pe spate.

Ajung destul de repede acolo unde ar fi trebuit să se găsească scara şi din nou teama pune ştapînire pe mine.

Ce să fac ca să pot trece fără riscuri, pe deasupra puţului ? Ating în curînd locul cu pricina unde, bineînţeles, mă opresc. Mă trec sudori reci, căci gheaţa de aici nu-mi inspiră de loc încredere. Stîngaci în escalade, mă găsesc în curînd agăţat de coarda de care trag desperat, din răsputeri, cu un picior în gol, iar cu celălalt sprijinit de stîncă care este acoperită de un strat prea subţire de gheaţă pentru ca colţarii mei să se poată înfige şi să găsească un reazem suficient. Sudoarea îmi curge de pe frunte şi prin şira spinării îmi trec fiori. Ochii îmi lăcrimează. Nu ştiu prin ce mişcări, după efor-turi extenuante, ajung de cealaltă parte a puţului. Mă pră-buşesc pe un bloc, răsuflu zgomotos şi inspir aerul pînă in adîncul plămînilor pentru a-mi calma teama şi excitarea nervoasă. Mîinile îmi tremură din ce în ce mai puţin, dinţii nu-mi mai clănţane şi, în curînd, mă simt în stare să urc micul perete vertical care mă mai separă de cort. Ajuns înăuntru, mă dezbrac repede şi mă culc, bucuros că am descoperit o nouă galerie de 40 m lungime sub gheţar.

A douăzeci şi opta deşteptare

Contrar obiceiului meu, n-am notat această zi în jurnalul meu, deoarece mi-am zis că o voi face mai tîrziu, ceea ce 11-am mai făcut însă, din cauza evenimentelor ulterioare.

Odihnit şi bine dispus, începusem să scriu în jurnal obser-vaţii referitoare la condensarea apei, cînd mi-am dat seama ca nu cunoşteam decît aspectul general al acestui fenomen şi cîtuşi de puţin mecanismul interior, care merita totuşi o atenţie deosebită, dacă vroiam să-mi asigur un adăpost anti-condensare. Hotărîsem să demontez pînza interioară a cor-tului ca să pot examina, în chip precis, condensarea pe pînza exterioară.

In cursul unei zile foarte lungi am mutat în primul rînd toate lucrurile în afara cortului, treabă care n-a fost nici uşoară şi nici plăcută. Patul de campanie, încărcat cu toate hainele, şi masa, înecată sub o grămadă de obiecte diferite, sînt acum afară, pe podeaua orizontală a gheţarului. Firele telefonice atîrnă de pilonul cortului, deconectate de cele două aparate.

După ce am golit cortul, desfac cu mare greutate pînza interioară, pe care o ghemuiesc într-un colţ. Sînt cu totul

speriat de spectacol : mii şi mii de picături de apa se scurg fără încetare pe toţi pereţii de nailon roşu şi se adună pe podeaua acoperită cu pîslă. Mă bălăcesc cu şoşonii într-un strat de 4—5 cm de apă glacială, ceea ce mai întîi îmi produce un şoc şi apoi mă face să privesc situaţia cu pe-simism. Totuşi nu mă las cuprins de descurajare şi scot afară pîsla pe care încerc să o storc. în timp ce din ea scoteam litri de apă, observ cum se prind de fire bucăţi de stalac-tită ; reflectez la timpul cînd acestea vor începe să se to-pească. Aşezat în genunchi, în apă, şterg ore de-a rîndul podeaua cortului pînă ajunge să fie doar umedă. Apoi aprind reşoul cu cataliză pentru a usca pereţii cortului dar acesta nu produce o flacără prea puternică. îl aşez intenţionat alături de pereţi, la cîţiva centimetri, ca evaporarea să se facă mai bine. La anumite intervale, schimb locul reşoului pe care îl ţin ridicat în mîini pînă cînd, zdrobit de oboseală, abandonez şi mă culc aşa cum pot. Voi relua lupta rnîine. Hainele îmi sînt complet ude şi voi fi obligat să le îmbrac pe cele de rezervă.

Duminică 5 august A douăzeci şi noua deşteptare

După ce am telefonat, îmi simt braţul drept complet îngheţat şi înţepenit, fiindcă a trebuit să-1 scot din sacul de dormit pentru a ţine receptorul. încălzesc braţul fricţio-nindu-1 şi lipindu-1 de piept în interiorul sacului. Cu toate că îmi este încă somn şi aş putea să mai stau lungit în pat, mă decid totuşi să mă scol. Nu-mi încalţ şoşonii, căci sînt prea uzi, ci cizmele de cauciuc şi pantalonii-pufoaică albaştri şi impermeabili. Prima mea grijă a fost să arunc o privire spre pereţi ca să-mi dau seama de gradul de condensare. Toţi pereţii absidei sînt acoperiţi, de picături de apă, de la cele minuscule pînă la cele mai mari, iar unele din ele se preling în jos, în şiroaie abundente. Condensarea este ine-gală ; în dreptul capului patului podeaua este complet udă, micile băltoace de apă atingînd mai mulţi centimetri adîn-cime, pe cînd în spatele patului şi la picioarele lui, acolo-unde ieri era o adevărată inundaţie sub forma unor băl-

157

toace de cîţiva centimetri adîncime, 7 sau 8 cm lăţime şi peste 20 cm lungime astăzi nu au căzut decît cîteva picături de apă. Acest fapt se datoreşte modificărilor pe care le-am adus ieri cînd am înlocuit întinzătoarele de pereţi (insufi-ciente ca număr) cu ace de siguranţă, pentru a ridica în chip de perete vertical marginile foii care formează podeaua cortului. într-adevăr, am observat o relaţie între forma pe care o ia marginea podelei şi fenomenul de condensare :

— cînd marginea se lasă în jos şi ajunge să atingă co-vorul de pe podea, fără a mai forma pereţi verticali, acu-mularea picăturilor de apă este foarte mare :

— cînd însă marginea formează pereţi verticali, nu mai există decît prelingerea în lungul pereţilor şi condensarea pe covorul de pe podea, dar nu se mai formează băltoace de apă.

Cusătura dintre covor şi marginea foii care formează podeaua cred că este inutilă şi chiar dăunătoare, căci ea înlesneşte formarea unui şuvoi longitudinal care adună apa. Pe de altă parte, cînd pînza cortului prezintă cute, picătu-rile cad direct pe podea, fără să se mai formeze şiroaie care trebuiau să fie conduse la exterior de-a lungul unei cusături făcute în acest scop. Din nenorocire însă, este atîta apă încît ea se revarsă peste cusătură, în interiorul cortului. Opresc această descriere pentru a mă gîndi la un ,,cort ideal" la care condensarea ar fi suprimată sau redusă pînă a nu mai prezenta vreo importanţă. în sfîrşit, găsesc so-luţia. Trebuia să mă fi gîndit la ea înainte de a începe experienţa. Reiau problema după un anumit timp, căci o prăbuşire enormă, gigantică, mi-a oprit mîna tocmai cînd eram gata să fac desenul dispozitivului anticondensare şi m-a împietrit. N-am auzit niciodată ceva asemănător ; este înfiorător. Ochii îmi sînt umezi (aceasta mi s-a întîmplat de mai multe ori, cu ocazia marilor prăbuşiri). Ce am făcut oare ca să mă găsesc şi să pier în fundul acestei adîncimi îngrozitoare ? Prăbuşirea a durat zece secunde, poate chiar mai puţin, însă suficient să pot distinge diferitele căderi de blocuri care se sfărîmau unul de altul pe morenă. Biata mea mamă, dacă ar şti ce frică îmi este şi cît de nesigură este viaţa aici. Pentru a-mi potoli gîndurile, în timp ce scriu aceste rînduri ascult sonate de Beethoven. Niciodată cînd mă gîndeam la această experienţă nu mi-aş fi putut imagina aceste uriaşe zgomote căci ceea ce s-a întîmplat,

158

azi depăşeşte prăbuşirea din 30 iulie (dată subiectivă), cînd m-am precipitat asupra telefonului şi magnetofonului pen-tru a controla dacă mai funcţionează.

In dimineaţa aceasta mă simt ,,golit", nervos. Pulsul îmi bate foarte repede. Telefonez ca să-mi fie înregistrat de către cei de la suprafaţă. In astfel de clipe îţi dai seama că nu eşti nimic, că cel mai neînsemnat lucru neomenesc poate să te zdrobească în orice moment. A te naşte, a trăi, a muri şi apoi nimic... ah, nu ! a te naşte, a crea şi a muri, iată omul. Restul este regn animal... Mă privesc în oglindă : obrajii umflaţi, ochii înfundaţi în cap şi umezi. Resimt o puternică durere în partea de jos a spatelui. Ochii continuă să fie plini de lacrimi.

Reiau fără entuziasm lupta contra condensării. îngenun-cheat în apa glacială, şterg podeaua cu un burete pe care îl storc imediat într-un lighean care se umple repede şi pe care îl vărs afară. Mîinile, din cauza umezelii şi a fri-gului mi-au crăpat şi mă dor îngrozitor. Ca şi ieri, folo-sesc reşoul cu cataliză ca să usuc pereţii cortului. Menţi-nîndu-1 paralel cu pereţii, reuşesc după multe ore de muncă în condiţii incomode să usuc toată absida cortului. De-odată, fac o constatare care mă descurajează complet : pe pînza exterioară se formează din nou picături. Mă apropii şi observ cu stupefacţie că exact în locul unde picăturile dinafară cad pe cort se formează picături minuscule şi pe faţa interioară. Sînt înnebunit şi încerc să-mi explic fe-nomenul : picăturile de apă pe care le văd în interior pot proveni din condensarea pe faţa interioară sub influenţa picăturilor reci care cad pe faţa externă, sau trebuie să admit că nailonul este poros şi lasă să pătrundă apa, ceea ce ar fi ceva cu totul excepţional, fiindcă nailonul cortului este unul dintre cele mai bune care există şi a cărui re-zistenţă am încercat-o înainte de coborîre. La Abel Cho-chon, unde montasem cortul, îl stropisem abundent şi se dovedise de o impermeabilitate perfectă. Optez pentru... nu, să gîndim cu adevărat ştiinţific : nu cunosc explicaţia. Şi totuşi acolo unde nu este apă pe faţa exterioară nu sînt picături în formare în interior. Remarc în continuare faptul că băltoacele de apă se formează pe podea la baza unei cusături longitudinale aşa că încerc să o usuc cu reşoul.

Nu ştiu ce aş putea să mai fac. Nu există soluţie pentru a opri condensarea. Ştiu bine că pîsla va fi din nou com-

159

plet îmbibată cu apă şi că, în orice caz, sînt condamnat să am apă în interiorul cortului. îmi pun întrebarea dacă să pun sau nu pîsla fa loc între cele două pînze de pe podea. Acum este uscată căci ieri şi azi m-am epuizat storcînd-o. în cît timp însă va fi iarăşi un burete plin de apă ? Renunţ să mai usuc absida, iau cîteva fotografii cu această înfăţi-şare a cortului şi mă culc imediat. în timp ce mă vîr în pufoaică observ că pereţii încep să se umezească. Atenţia îmi este atrasă de o picătură de apă care cade regulat din pînza de nailon, cam din trei în trei, sau din patru în patru secunde. Deşi sînt în pat, nu ezit să mă scol să văd ce este pentru a avea conştiinţa împăcată. Nu este con-densare, ci apa care pătrunde printr-o cusătură. Este grav fiindcă este ireparabil. Aud cum cîteva bucăţi de gheaţă cad pe traversele de lemn care prelungesc podeaua în spatele absidei. Ele provin cu siguranţă din crăpăturile umplute cu gheaţă din tavan de unde se desprind din cauza unei uşoare topiri.

Mă dor ochii. în timpul zilei am avut dureri de cap.

i

Luni 6 august A treizecea deşteptare

Cînd mă scol pufoaica este puţin udă şi junghiurile din spate nu-mi dau pace. Devin, după cum se pare, din ce în ce mai friguros. Telefonez la suprafaţă ; vocea care îmi răs-punde este gravă şi am impresia că cei de acolo dorm încă. Sînt cu totul înţepenit.

îmi petrec toată ziua cu punerea la loc a pînzei inte-rioare a cortului. Este o treabă foarte grea care durează ore în şir. Mai întîi agăţ pîsla de covorul inferior de pe podea, unde băltoacele de apă îşi încep ofensiva împotriva mea. Merge greu căci pînza a intrat la apă şi nu ştiu de ce. în ceea ce priveşte pînza inferioară şi covorul ei de pe podea, ele nu formează decît o grămadă informă întinsă pe jos. Scot totul din cort şi aşez telefoanele în faţa uşii. Intîmpin greutăţi pînă reuşesc să prind pînza interioară de stîlpul central care este puţin cam înalt. Prinderea pînzei de agăţătoarele de la intrare merge mai uşor. Lucrul cel

160

r *

4

Cortul rneu: un mic univers, slab luminat în noapte

La intrarea în cort este un maldăr de obiecte heteroclite.

Explorare de-alungul stratelor de ghiaţa.

Concreţiuni de In acest timp, la suprafaţă, doi oameni veghează

Blocurile desprinse din tavan ameninţă necontenit cortul meu.

Luarea unui eşantion din gheţar

mai penibil de realizat este, fără îndoială, închiderea fer-moarelor celor două pînze, căci n-am decît un spaţiu de 10 cm pentru a mă mişca şi nu pot sta în picioare.

Aduc la loc, înăuntrul cortului, tot materialul care este afară şi îl pun pe masă, pe scaun şi pe patul de campanie. Era timpul să termin, căci hainele încep să fie pătrunse de apă. Transportul lucrurilor a fost anevoios, mai ales al mesei care este foarte grea din cauza unei grămezi de lucruri felurite aşezate pe ea. Cînd mă culc sînt complet sfîrşit de oboseală, dar interiorul cortului şi-a reluat aspectul dinainte.

A treizeci şi una deşteptare 4

După cîteva treburi mărunte mă hotărăsc să mă duc în partea din amonte a gheţarului pentru a examina din nou mont-milch-ul pe care îl descoperisem în cursul unei ex-plorări anterioare. Ajung repede lîngă peretele în cauză, uşor de recunoscut datorită depozitelor albicioase. Apropii lampa şi constat că mont-milch-ul — lapte de munte — a pătruns cu un centimetru în interiorul gheţii. S-ar spune că este vorba de un fenomen de coroziune : limitele gheţii şi ale mont-milch-ului formează un fel de crestătură dinţată ma-croscopică, mai mult sau mai puţin accentuată şi adîncă, care se termină pieziş, pe partea stîngă. Sînt atras de cu-loarea din ce în ce mai închisă a mont-milch-ului de pe partea dreaptă. Văzut de aproape, mont-milch-ul devine progresiv o adevărată argilă. în geologie aceasta se nu-meşte o trecere laterală de la o formaţie la alta. Aici este de o precizie remarcabilă, dar la o altă scară şi pe un alt plan. îmi dau seama imediat că există o legătură strînsă între argila şi mont-milch-ul de pe gheaţă. Mont-milch-wl nu poate proveni în acest caz decît dintr-o transformare a argilei. Această trecere de la o stare solidă la o stare pseudocoloidală se poate explica fie printr-o transformare fizico-chimică, fie prin acţiunea bacteriilor. Să-mi fie permis să cred că aici transformarea este de origine biochimică. Numai examenul la microscopul electronic al eşantioanelor ce le voi lua va putea rezolva mai tîrziu definitiv această problemă.

3. — In a f a r a timpului 161

Pentru moment îmi continui cu răbdare observaţiile ; mi-am scos de mult mănuşile groase cu un singur deget pentru a avea libertate în mişcări. Ajungînd la capătul ga-leriei, privirea îmi este atrasă deodată de unele protuberanţe sferice pe peretele şi tavanul de gheaţă, acoperite în acest loc cu un strat foarte fin de argilă. Proiectez într-acolo fas-ciculul de lumină al lămpii şi nu mică îmi este surpriza cînd văd că este vorba de bule de dimensiuni variabile de la un milimetru pînă la mai mulţi centimetri. Pentru a mă asigura de realitatea acestui fenomen, ating cu degetul mai multe dintre aceste protuberanţe care imediat se sparg. In acelaşi loc pot vedea o altă semisferă, dar aceasta scobită în gheaţă. Este deci un gaz închis din întîmplare între gheaţă şi argilă, desigur aer.

Această descoperire îmi pare interesantă, căci dovedeşte existenţa unei circulaţii de aer în interiorul gheţii, adevărate migraţii de bule de gaz. Or, se ştie că vîrsta exactă a gheţii se efectuează prin dozajul carbonului 14 radioactiv din aerul conservat printre stratele sale. Dacă acest gaz poate migra în sus, prin fisuri sau falii, se pot ivi erori în determinarea vîrstei gheţii. Caut, dar nu pot găsi mecanismul acestei circu-laţii de aer în gheaţa pe care o pot studia datorită unei în-tîmplări fericite, şi anume prezenţa acestui strat fin de argilă impermeabilă care împiedică aerul să scape la exterior fără a lăsa urme. Observaţiile de acest gen nu sînt posibile decît în mediul subteran şi în condiţiile cu totul excepţionale ale acestuia, rareori întrunite la suprafaţa pămîntului.

Revenind la cort observ că toată suprafaţa orizontală a gheţarului prezintă un fel de scobituri alungite, albe pe fond negru. Examinîndu-le de aproape îmi dau seama că este vorba de un fenomen de topire care apare la marginea cristalelor şi le separă unele de altele prin mici canale. Se pot vedea foarte clar variaţiile dimensiunilor granulelor gheţarului sub-teran. Din nefericire, nu am aparatele necesare pentru a ana-liza diferitele săruri pe care le conţine, fără îndoială, apa rezultată din topire şi care se scurge prin micile canale. In timp ce îmi scoteam colţarii priveam această apă şi atenţia mi-a fost atrasă de un adevărat dans executat de nişte parti-cule brune care se învîrteau la suprafaţa ei. Acestea urmau acelaşi traseu, dar cu viteze diferite, punînd astfel în evi-denţă curenţii de convexiune ai fluidului. Era pasionant, aşa că am stat ghemuit mai multă vreme contemplînd spectacolul acestor fire de praf în mişcarş,

163

Marti 7 august

Permanenţa la tabăra (te la suprafaţă Brigadier C.R.S. Sprenger — Pierre Nicolas

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

Marţi 7 august Culcarea : ora 0,00

Deşteptarea : ora 7,00 Dejunul : ora 10,00 Culcarea : ora 11,00 Deşteptarea : ora 18,00

. Micul'dejun : ora 18,30 Dejunul : ora 21.00

Miercuri 8 august Culcarea : ora 4,00 Deşteptarea : ora 10,00

Duminică 19 august ora 20,45

Luni 20 august ora 2,45 ora 8,45 ora 11,10 ora 23,40

Marţi 21 august ora 1,00 ora 5,50

ora 19,00 ora 5,10

A treize-ci şi doua deşteptare

N-am dormit bine ; m-a durut gîtul. Ieri seară am aprins reşoul ceea ce a avut ca efect ridicarea temperaturii aerului şi în acelaşi timp scăderea gradului său de umiditate care a rămas totuşi foarte ridicat: 80%. Durerea de gît cred că este cauzată tocmai de această schimbare de temperatură şi umezeală. Mă hotărăsc atunci să dorm, ca şi pînă acum, la 0°C şi 1 0 0 % umiditate. In

perioadele de activitate pro-blema se rezolva, deoarece cortul era larg deschis tot timpul.

Ieri seara am avut un accident cînd îmi alimentam reşoul. Cum provizia de alcool de ars, necesar pentru aprinderea reacţiei catalitice a reşoului, se apropie de sfîrşit, mă hotărăsc să folosesc benzină. Umplu aşadar cupele de aprindere şi caut chibriturile. Cum acestea sînt foarte ude, pun în funcţiune cu ajutorul unei brichete reşoul cu gaz butan şi aprind chi-britul de la flacăra acestuia, punîndu-1 apoi pe grătarul reşou-lui catalitic. In cîteva secunde flăcări imense se preling de-a lungul pereţilor cortului. îmi dau seama că trebuie să sting totul cît mai repede dacă nu vreau să rămîn fără cort. Apuc un creion şi răstorn cu el cupele în flăcări pe jos. Covorul ia foc. Vărs imediat peste el o cratiţă de apă care îl stinge,

163

iar cupele fierbinţi le arunc afară pe gheaţa. în sfîrşit, m-airj liniştit şi încerc să-mi dau seama de stricăciuni : trei-patru găuri mari în primul covor de pe podea şi pîsla arsă pe o porţiune de cîţiva centimetri. S-a format astfel o nouă gaură care va înlesni apei să pătrundă şi mai abundent în cort. N-am noroc şi pace ! Trag concluzia că de acum încolo tre-buie să fiu foarte atent la toate gesturile şi să iau o serie de măsuri de precauţie.

Redactez un raport asupra descrierii, caracteristicilor şi comportării cortului. Mi-a fost frig toată ziua şi frigul este acela care mă goneşte în pat imediat după ce mănînc. Picioarele îmi sînt atît de reci, încît durerea mă împiedică să dorm. Citesc de aceea cîteva capitole dintr-o lucrare despre „Cercetarea ştiinţifică".

A treizeci şi treia deşteptare

în această dimineaţă, pe jumătate adormit, mă întorc pe toate părţile în sacul meu căci îmi este frig. De data aceasta tocmai frigul mă smulge din pat. Ca o culme a nenorocirii, sufăr de dureri violente de stomac care mă obligă să mă duc pe morenă. Dîrdîi îngrozitor. Toată ziua voi fi bolnav şi pentru a rezista încep să lucrez la aceleaşi probleme ca şi ieri în timp ce urlu cîntece galice pentru a mă destinde.

Am băgat de seamă că salopeta-pufoaică, care are nailo-nul exterior impermeabil (culoare albastră), este mai rezis-tentă, dar mai puţin călduroasă decît costumul compus din două piese din nailon permeabil.

Bateriile electrice au putere mai mică, lumina este destul de slabă.

Mi-a venit ideea să pun sacul de dormit interior într-un sac de mătase care îmi va asigura o izolare termică cu totul superioară. Ideea este senzaţională, cel puţin aşa o consider eu. Cred că suferinţa influenţează puterea de invenţie, de creaţie a spiritului. Voi verifica. Mă aşez în pat, vîrîndu-mă cu greu în noua combinaţie de saci de dormit şi telefonez la suprafaţă pentru a comunica informaţiile obişnuite : data şi ora subiectivă, pulsul şi „crono". Scot un pachet de fotografii şi încep să le privesc : revăd figura extraordinar de tînără a lui Marc Michaux, 14 ani, aproape un bebeluş, ieşind din Peştera Perlelor, şi a mea, deja îmbătrînită, 13 ani, dar părînd de 20. A fost epoca cea mai plină a vieţii mele, cînd

164

teoriile abia începeau să prindă contur în legătură cu fiecare din observaţiile noi ce le făceam. Acum aş fi incapabil să realizez o muncă ştiinţifică atît de fină, cu atît de mult entuziasm şi grijă, ca în acea epocă din care datează des-coperirile mele cele mai frumoase. Uniţi printr-o pasiune comună, aceea a explorărilor subterane, am trăit ore de neuitat, pe care nu le-am regăsit de atunci. Azi dimineaţă, cînd m-am trezit, mă gîndeam de altfel de ce în cursul expediţiei din anul trecut nu ne-am rezervat o zi de explorare singuratică, în doi. Trebuie, Marc, să regăsim timpul acela. Au şi trecut 10 ani de atunci. Era formidabil ! Ce bucurie cînd vom reciti întîmplările noastre de exploratori, mai tîrziu, mult mai tîrziu...

Nu-mi este somn şi citesc un roman poliţist de Simenon. la păldură, între „scutecele" mele de mătase... Cît mi-am dorit totdeauna aşternuturi de mătase... După ce telefonez din nou adorm imediat.

Miercuri 8 august A treizeci şi patra (deşteptare

fcţtţtt f

îmi este foarte bine în această dimineaţă ! Noul sistem de saci de dormit este nemaipomenit; îl voi recomanda celor interesaţi. Rămîn în pat. Lectură, idei felurite. Ideea unei note despre circulaţia aerului în interiorul gheţii, pusă în evidenţă ieri, din întîmplare. Mă hotărăsc totuşi să mă scol. îmi încălzesc cămaşa de lînă în sac. Brr... ce rece este !

Pierre Nicolas mă anunţă prin telefon că tovarăşii mei din Clubul Martel vor să revin la suprafaţă la sfîrşitul lunii august şi nu la mijlocul lunii septembrie. îmi dau seama că prietenii mei se află sub presiunea insistenţelor părinţilor mei şi în special ale fratelui meu care vrea să mă vadă ieşit la lumină cît mai eurînd. Dar nu mă las înduplecat şi izbucnesc într-o furie violentă pe care o „încasează" bietul Pierre care are consemnul s-o repete celor care s-au opus voinţei mele. Am impresia că „ei" fac la suprafaţă tot felul de proiecte şi iau hotărîri fără să mă ţină la curent. Este plictisitor că ei nu pot înţelege amploarea experienţei, ale cărei amănunte şi condiţii sînt singurul în măsură să le ştiu. Nimeni, afară de mine, nu cunoaşte la suprafaţă semnificaţia adîncă a pier-derii noţiunii de timp şi determinarea ritmului nictemeral.

*

165

Lăsaţi-mă în pace ! Rostul experienţei vă scapă. Lăsaţi-mă să-mi îndeplinesc planul pînă la capăt. Prieteni, ţineţi-vă bine, nu vă lăsaţi influenţaţi de nimeni ; fiţi curajoşi şi daţi-vă seama că dacă puterea mea sînteţi voi, puterea voastră sînt eu. Anul trecut v-am condus la succes şi în 12 zile aţi avut mai multe rezultate ştiinţifice şi tehnice decît în zece ani de explorări în acest masiv. Daţi-mi deci credit pînă la sfîrşit, mai ales în acest an cînd am „montat'4 pentru voi şi pentru mine cea mai extraordinară aventură speologică din toate timpurile. Pînă acum aţi avut o atitudine demnă, nu faceţi erori fatale. Să fim uniţi, mereu împreună. Hotărăsc să rămîn aici pînă la 17 septembrie şi nu mă veţi putea face să ies înainte. Pierre, îţi cer să insişti în acest sens cu Philippe pe lîngă prietenii noştri din club şi să avertizezi pe brigadierul Lafleur despre hotărîrea mea. Imediat ce va veni la Margua-reis, cu ocazia unui schimb, îi vei spune să profite de o che-mare a mea telefonică ca să aibă o conversaţie cu mine asu-pra acestui subiect.

Joi 9 august A treizeci şi cincea deşteptare

Mi-a fost foarte cald astă-noapte datorită celor două pu-foaice şi celor doi saci de mătase. Mă felicit de ideea avută. Mă aplec puţin în afara patului şi mănînc două piersici scoase din dulceaţă. Sînt un deliciu. Mă îmbrac cît mai repede po-sibil căci în cort este un frig de gheaţă. Sînt preocupat de problemele ridicate ieri în legătură cu ieşirea mea de aici. (Ia te uită, bag de seamă că de cîteva zile n-am mai ascultat muzică.) In orice caz, am tot timpul să mă gîndesc la ieşirea mea, fiindcă sîntem de-abia la începutul lunii august. Cam peste 10 zile, dacă nu mă înşel, se va împlini o lună sau 700 de ore de cînd sînt sub pămînt. Mă gîndesc să redactez mai multe mesaje pentru personalităţile care n-au încetat nici-odată să se intereseze de mine şi mi-au adus suportul lor moral sau material în cursul acestei expediţii.

Doresc să transcriu aici textul acestor mesaje. Devin distrat : am ieşit din cort pentru anumite nevoi

fiziologice şi cînd colo m-am găsit la baza puţului de 40 m fără să îmi aduc aminte ce aveam de gînd să fac... Şi nu este pentru prima dată ! Cînd mă întorceam am găsit pe jos două bucăţi mototolite dintr-un jurnal vechi şi am citit

166

cu lăcomie cîteva fragmente ciuntite despre viaţa civilizată... In asemenea momente îţi dai seama de singurătate... şi de interesul pentru fapte mărunte. Eu care nu le citesc nici-odată, m-am agăţat, ca un naufragiat de o scîndură, de sce-nele fără nici o importanţă ale vieţii de toate zilele.

A treizeci şi şasea deşteptare

Mă trezesc după un vis în care vedeam un castel gata să fie atacat. Ca să nu se lase prinşi, unii din oamenii de acolo se sinucideau aruncîndu-se în gol şi trăgîndu-se într-o ţeapă care devenea apoi gardul unei grădini.

Sînt într-o formă perfectă. In cursul dimineţii a căzut un bloc, dar aceasta nu m-a impresionat de loc. De altfel, sînt din«ce în ce mai puţine căderi de pietre şi gheaţă. Este liniştitor. Bănuiesc că gheaţa în puţul de 40 m este aproape terminată. Experienţa mea va arăta că sub pămînt „topirea zăpezilor" întîrzie faţă de suprafaţă unde ea este practic terminată în iulie.

Tot nu ştiu care poate fi data reală. Este, de altfel, curios de constatat că această problemă mă lasă indiferent şi consti-tuie cea mai puţin importantă dintre grijile mele. Totul este relativ. La Paris mă uitam la ceas aproape în fiecare clipă pe cînd aici aşa ceva nu mă preocupă de loc. Mă scol, mă-nînc, mă culc, şi acestea formează un tot nediferenţiat. Timpul n-are valoare. Am impresia că zilele sînt scurte.

Vineri 10 ctug&jsf A treizeci şi şaptea deşteptare

Am visat că rîul care se prăbuşeşte într-un aven la Plan Ambroise, adică locul unde a fost instalată tabăra noastră de bază, iese din pămînt prin resurgenţa de la Pis del Pesio, de cealaltă parte a frontierei, în Italia. Dacă ar fi adevărat, ce frumoasă descoperire ! In minte capătă viaţă diversele episoade din „Annapurna, primul 8 000".

Lafleur a sosit în tabăra de la suprafaţă. Vorbim îndelung prin telefon despre toate problemele în legătură cu expediţia. Este plăcut să auzi vocea unui prieten, mai ales aceea a unui. om care a luptat atît pentru reuşita materială a expediţiei şi care totdeauna mi-a susţinut punctul de vedere. El este acela

167

care, ajutat de brigadierii Canova şi Sprenger, a condus ope-raţiile pe teren şi a ştiut să insufle tuturor dinamismul şi credinţa lui în succesul final. Fixez data de 17 septembrie ca termen al ieşirii mele şi îi cer să insiste ca ea să fie res-pectată. Nu vreau sub nici un pretext ca experienţa să fie întreruptă înainte de această dată. Cer să fiu înştiinţat cu o zi sau două înainte ca să am timp să-mi pregătesc pachetele ce trebuie ridicate la suprafaţă. El îmi spuse că se hotărîse să ies la 1 septembrie, la sfatul unor persoane care considerau că şederea mea chiar numai pînă la acea dată reprezintă un mare succes pe plan ştiinţific şi că ea constituie o limită periculoasă pentru sănătatea mea dacă ar fi depăşită. La aceasta se adăugau şi insistenţele părinţilor mei pe lîngă membrii expediţiei ca să revin la suprafaţă cît mai repede posibil. îl asigur pe Lafleur că totul merge bine, că moralul este solid, deşi aceasta nu este totdeauna adevărat, şi că sînt capabil să rezist încă mult timp.

A treizeci şi opta deşteptare

Pe coaja unei banane aruncate pe morenă observ muce-gaiuri filiforme albe. Puţin mai departe, altele care sînt cir-culare. Am remarcat că unele dintre mucegaiuri şi-au schim-bat forma de cînd sînt sub pămînt şi că altele prezintă o eflorescenţă radială cu ace extrem de fine. Inaintînd în mij-locul blocurilor dau de o îngrămădire de lespezi enorme, una peste alta, formată probabil în urma giganticei prăbuşiri din zilele trecute. Aceasta îmi dă de gîndit.

Citesc aproape toată ziua. Mă interesa în special o carte despre felul cum s-au făcut marile descoperiri ale secolului nostru Jocuri ale hazardului şi ale geniului. într-adevăr, pa-sionant. Astăzi masa pe care o iau este copioasă : amestec supă de pui cu orez şi mănînc o bucată de cîrnat cu pîine, ultima care mi-a mai rămas şi pe care am reuşit s-o păstrez pînă în prezent. Ca un lux suprem, încălzesc o cutie de peşte gătit. Este foarte bun şi practic, dar, din nefericire, nu am decît una. Ca desert : cremă de castane.

De ieri mă mişc greu în cort căci partea stîngă a aces-tuia s-a prăbuşit; ţăruşii de care sînt fixate sistemele de sus-ţinere au ieşit din gheaţă datorită desigur efectului presiunii. Bat la loc ţăruşii, dar după cîteva momente unul sare din nou. Mi-a fost frig la picioare, dar acum merge. Vreau să

168

pun picupul să cînte, clar mă răzgîndesc. Dccît să ascult muzică mai bine dictez la magnetofon o parte din carnetul de drum întocmit în timpul călătoriei în Ceylon. Mă plicti-sesc însă repede şi mă culc aşezînd magnetofonul la în-demînă. Am găsit într-adevăr o metodă practică să nu pierd nimic din ideile care îmi vin cînd sînt întins pe întuneric : este de ajuns să întind mîna, să apuc microfonul şi să înregis-trez ideea care mi-a trecut prin minte. Să iau note îmi este imposibil, căci este prea frig. Procedînd după noua mea metodă, vîram microfonul în sacul de dormit şi dictam stînd la căldură. Astfel, nici o idee, nici un gînd nu era pierdut căci îl găseam a doua zi înregistrat pe bandă. Dacă la începutul experienţei îmi spusesem că magnetofonul nu-mi va servi prea mult, acum nu mai eram de aceeaşi părere ; dimpotrivă, eram mulţumit că-1 aveam la dispoziţie, deşi îmi mărise datoriile cu 1 000 de franci.

Sîmbâtâ 11 august A treizeci şi noua deşteptare

De cîteva zile sînt foarte optimist : n-a mai avut loc nici o surpare. îmi este mai puţin frig şi mă adaptez bine la situaţia existentă.

Dl. Bleustein-Blanchet mi-a trimis un mesaj, care nu-mi este citit în întregime — bănuiesc că el conţine o indicaţie asupra timpului şederii mele —, dar mi se spune că îmi este toarte favorabil. Faptul îmi produce o vie bucurie şi este pentru mine o mare satisfacţie să constat că nu sînt uitat nici în fundul acestei găuri subterane.

îmi petrec ziua clasîndu-mi dosarele despre Marguareis şi despre lucrările mele ştiinţifice.

m

Duminica 12 august A patruzecea deşteptare

Am înregistrat pe întuneric ideile care îmi veneau. Aseară, după ce am uscat pereţii cortului cu ajutorul reşoului cata-litic, am deschis orificiul superior de aerisire al absidei.

Cînd mă scol observ că s-a produs o condensare de va-pori la baza pînzei interioare. Aceasta înseamnă că ea nu se datoreşte, în această parte a cortului, celor două panouri

169

de aerisire inferioare. Eficacitatea sistemului meu nu este deci întru nimic infirmată.

Pe morenă remarc că eflorescenţele radiale încep să apară şi pe o parte a mucegaiurilor eu aspect circular. Continui să-mi clasez dosarele pînă ce îmi cade în mînă cel despre Einstein şi relativitate, ll răsfoiesc şi dau de un exemplar din ziarul „Figaro literar" din 1956, dată cînd a murit Einstein şi citesc întreg ziarul. In asemenea momente îţi dai seama de valoarea unor scrieri, oricare ar fi ele. Citesc de asemenea cu mare plăcere pagini din Pagnol 1 : Debuturile inele în clasa a cincea. Este senzaţional şi amintirile mele din şcoală sînt încă prea proaspete ca să nu recunosc în aceste pagini o frescă absolut exactă a realităţii. Un extras din Mauriac 2, care îmi place mult, mă cufundă într-o visare care mă desprinde pentru lungi clipe de lumea ostilă în care trăiesc.

Constat o răcire a pînzei de nailon exterioare a sacului de dormit. Este din cauza umezelii care continuă să îmbibe pufoaica. N-am mai gătit de mult şi în ultima vreme mănînc tare prost. Aşa deodată, iau hotărîrea să-mi prăjesc un ou cu ceapă şi cu roşii care începuseră să fie atinse în mod serios de mucegai. Mănînc puţină brînză lăsîndu-mă pradă lăcomiei, dar mă autoliniştesc spunîndu-mi că îmi face bine ! De ieri beau cît mai mult, căci ingerez prea puţine lichide ceea ce îmi îngroaşă serul sanguin.

Astăzi am reuşit să restabilesc echilibrul cortului cu aju-torul a două corzi, una fixată de o stîncă, iar alta de un ţăruş. Trebuie să mă duc pe gheaţă, la dreapta cortului, pentru a lua cratiţa în care strîng apa de infiltraţie. Detest acest drum căci mi se udă prea mult picioarele şi după aceea multă vreme îmi este frig. De altfel, îmi limitez cît pot deplasările ; stau mai mult în cort sau mă duc numai pînă la primele blocuri de pe morenă pînă unde mă ud mai puţin la picioare. Remarc că una din balizele de reperaj pusă de echipa Creach, Lorius şi Kahn este în parte des-prinsă, probabil din cauza unei uşoare topiri. Făcînd încon-jurul cortului, bag de seamă că gunoaiele, aruncate la o distanţă prea mică, degajează un miros neplăcut şi pă-trunzător.

1 Celebru autor dramatic francez contemporan, ale cărui piese cu caracter satiric la ladresa societăţii capitaliste au cunoscut un mare succes. — N.T.

2 Cunoscut romancier francez contemporan. — N.T.

170 4

Mă duc să vărs un lighean cu apă pe bolovanii morenei şi revin lîngă reşou. Apoi merg din nou acolo ca să aduc o roşie. Tocmai mă aplecasem să o iau, cînd aud un fel de zgomot în direcţia peretelui de stîncă. Spre marea mea sur-priză, aşa cum stau aplecat, sub fasciculul de lumină al lămpii văd bule de aer care se mişcă în gheaţă la marginea stîncii, la intervale de cîteva secunde. Bulele de aer au un diametru de aproximativ o jurrtătate de centimetru şi se îndreaptă din aval spre amontele gheţarului. Presiunea artificială a apei care comprimă aerul şi îl obligă să se mişte mă face să des-copăr acum originea bulelor de aer care plesnesc prin argilă şi pe care le-am descoperit zilele trecute. îmi dau seama că circulaţia aerului în gheaţă se datoreşte fenomenului de to-pire. Iată o problemă importantă rezolvată, cel puţin pe plan teoretic. Şi iată şi rolul creator al hazardului în ştiinţă. Ade-seori *cînd stau jos resimt dureri ascuţite şi paralizante în partea inferioară a spatelui. Lumina este prea slabă şi mă oboseşte repede ; cred că este unul din factorii care îmi scurtează zilele. Uit timpul care s-a scurs şi nu ştiu niciodată cîte ore subiective au trecut între două momente determinate ale zilei, de exemplu, între deşteptare şi micul dejun, între clipa cînd încep o lectură şi aceea cînd îmi redactez jurnalul. Mi se face somn ; casc şi ascult muzică, nu mult timp însă. Simt mai puţină nevoie de muzică acum decît în primele zile. Este, fără îndoială, efectul adaptării.

Astă-seară, înainte să mă culc, închid toate sistemele de aerisire pentru a măsura mîine dimineaţă cantitatea de oxid de carbon. Este periculos, dar merită. Aprind reşoul catali-tic şi vărs puţin alcool într-un pahar din material plastic, închid bidonul şi apoi umplu micile cupe ale plăcii de aprin-dere a reşoului. Din cauza umezelii, aprind cu greu chibritu-rile ca să dau foc alcoolului. Aşez placa de aprindere pe reşou şi o iau cînd s-a terminat arderea alcoolului. Apoi în-chid cele două pînze ale cortului cu ace şi mă culc.

A patruzeci şi una deşteptare

Singura mea distracţie este studiul, munca, într-un cu-vînt, creaţia. Pînă în prezent am avut două perioade crea-toare, una înainte de „mutarea" cortului şi alta după. Au fost destul de scurte. Mai ales din cauza lenii 1

171

Azi dimineaţă o prăbuşire pe podeaua de lemn care depăşeşte limitele cortului (gheaţă sau piatră) m-a făcut să tresar. Voi verifica ce a fost. Devin din ce în ce mai sen-sibil la zgomotele naturale. Cînd vreau să pun ordine în hîrtiile dosarului Institutului francez de speologie constat că mîna stîngă îmi este în întregime rece. Cea dreaptă şi picioarele îmi sînt calde. Deci nu e nimic periculos. Cu toate acestea, cînd îmi mişc picioarele le simt puţin anchilo-zate. Lucrul cu dosarul este folositor căci arunc toate hîrtiile inutile sau care îmi par acum inutile... şi sînt destule (sic). Am, ca în fiecare zi, pe masa de lucru fotografia tinerei M... Cîteodată dispare printre hîrtii... acum a reapărut. Ah, mică M... te iubesc mult! Simt nevoie de ceva sărat în gură. Mă gîndesc la toate şi las să se răcească băutura pe care abia o încălzisem... mereu distrat. Dau de diploma mea de studii superioare de speologie şi mă gîndesc la ,,patron". Maestre, ceea ce fac acum aici este actul meu de credinţă. Unii vă părăsesc, dar n-aveţi teamă, eu voi fi totdeauna alături de dumneavoastră, chiar în cele mai rele momente, aşa cum dumneavoastră aţi fost alături de mine în momentele tragice prin care am trecut. După prăbuşirea enormă din 5 august v-am scris o scrisoare. Era testamentul meu. Devin tot mai nervos, dar în situaţia mea prefer să mor decît să cer ajutor căci vreau să reuşesc, maestre, mai ales pentru dumneavoastră.

Cortul este într-o dezordine de nedescris, dar sînt bucuros că mi-am pus la punct dosarele. Sînt fericit, după ce am suferit poate mai mult decît am scris, căci frigul singur nu este prea grav, dar însoţit de umezeală este teribil. Nu mă plîng şi suport „băile" glaciale la picioare. Ce greşeală s-a făcut cu această cusătură ccntrală în covorul de pe podea. Pot să afirm că dacă nu voi reuşi s-o duc pînă la capăt, aceasta se va datora ei. Da, dezordinea este foarte mare : sînt hîrtii peste tot, pe masă, pe jos şi fac o adevărată echili-bristică cînd merg ca să nu le calc în picioare. Este mai rău decît în camera mea de la Nisa sau de la Cetatea universi-tară. Chiar şi patul este înecat sub ele.

înainte de a deschide uşa cortului măsor cantitatea de CO2 : 0,3 1 8 % (ultima măsurătoare) pînă la 0 , 3 % între des-chiderea şi închiderea sistemului de aerisire. Va trebui să fac calculul pierderilor prin osmoză, prin pereţi.

Hotărăsc să încerc sacul de dormit din cauciuc al aviaţiei engleze pe care mi 1-a împrumutat Noele şi care trebuie

172

sâ-mi servească ca rezervă de ajutor pentru cazul în cafe cortul ar lua foc. Mă vîr înăuntru, bucuros şi mîndru ca un copil, dar îmi este foarte repede frig şi, în cele din urmă, prefer să mă folosesc de cele două pufoaice băgate una în alta.'

Veghe A patruzeci şi doua deşteptare

»

Nu-mi dau seama de loc de timpul care trece. Azi di-mineaţă, de exemplu, după ce am vorbit la telefon un timp mai lung, mi-am pus întrebarea cît timp s-a scurs între începutul şi sfîrşitul conversaţiei ; nu am putut să fac nici o evaluare. Acelaşi fenomen s-a întîmplat după ce am citit cîteva * pagini din Mauriac ; încerc să stabilesc timpul cît a durat lectura, dar fără succes. Nu pot nici să adun durata conversaţiei cu aceea a lecturii. Cred că este o caracteristică esenţială a situaţiei mele : uit timpul care trece. în timp ce dictez la magnetofon, întins în pat, pe întuneric, în faţa ochilor mei trec fulgere de lumină albă. Indiferent că deschid sau închid ochii, fulgerele se produc în mod discontinuu şi cu o intensitate destul de puternică. Nu pot ţine ochii deschişi în întuneric fără ca ei să nu se închidă de la sine şi fără să nu mă ardă puţin.

Mă gîndesc că ar fi poate interesant să presar zahăr peste mucegaiuri ; anul următor se va vedea ce s-a întîm-plat. Mă gîndesc să fac acelaşi lucru şi cu mont-milch-ul, aducînd astfel un element exterior şi nutritiv bacteriilor care probabil că sînt baza genezei acestuia.

Notez că timpul nu mi se pare lung, ci, dimpotrivă, foarte scurt. Tăcerea este completă, încît ai crede că pră-buşirile s-au terminat. Gîndul că nu le voi mai auzi consti-tuie o adevărată reconfortare. Stau întins, vîrît în sac, dar, din nenorocire, nu pot să-mi încălzesc picioarele care conti-nuă să-mi fie îngheţate. Nu reuşesc să adorm şi încerc să fac aprecieri asupra duratei timpului petrecut sub pămînt. In eurînd se va împlini o lună de la coborîrea mea şi voi fi astfel primul om care a putut sta atîta vreme într-o peşteră. Am intuiţia că trebuie să mă găsesc în jurul datei de 20 august : calculez că m-am trezit de 41 de ori, ceea ce reprezintă 43 de zile fiziologice şi apreciez că au trecut numai 27 de zile de cîte 24 de ore. Dacă adun

173

27 cu 43 obţin 70. Fac media împărţind prin 2, deci 35 de zile. Cum am coborît la 16 iulie ar însemna că mă aflu aproximativ la 20 august. Expediţia de la suprafaţă, a cărei conducere am încredinţat-o lui Abel Chochon, tre-buie să fi început. Nu voi şti nimic precis pînă î n ' sep-tembrie.

Luni 13 august

Permanenţa la tabăra de la suprafaţă Brigadierul C.R.C. Lafleur — Pierre Nicolas

Datele şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

Luni 13 august Vineri 31 august Culcarea : ora 3,00 ora 5,00 Deşteptarea : ora 10,00 ora 10,00 Dejunul : ora 14,00 ora 18,00 Culcarea : ora 14,00 ora 21,53

Sîmbătă 1 septembrie Deşteptarea : ora 22,00 ora 9,20

Marţi 14 august Dejunul : ora 1,00 ora 18,35 Culcarea : ora 4,00 ora 23,40

Duminică 2 septembrie Deşteptarea : ora 12,00 ora 10,20 Dejunul : ora 16,00 ora 17,50 Culcarea : ora 19,00 ora 22,50

Miercuri 15 august Deşteptarea : ora 2,00 ora 9,10

A patruzeci şi treia deşteptare

Era să mă culc fără să mănînc ; fac totuşi eforturi să înghit cîteva roşii acoperite de mucegai, ca să nu slăbesc prea tare. Răstorn, din nebăgare de seamă, o cutie cu apă şi inund cortul. Distrat ca întotdeauna, folosesc bumbac în loc de burete pentru a şterge pe jos... Apoi închid cortul şi încălzesc atmosfera cu reşoul-butan.

174

în maiou de mătase neagră fac puţină gimnastică şi ascult apoi un twist. Ţopăi în ritmul muzicii ca un nebun, dezbrăcat şi bărbos, privindu-mă în oglindă. Ce impresie ! % * * • •

Mărfi 14 august A patruzeci şi patra deşteptare

Ceea ce mi se pare cel mai ostil şi mai greu de supor-tat în mediul subteran este constanţa temperaturii şi a umezelii. Lipsa oricărei variaţii este îngrozitoare. Frigul şi umezeala sînt mereu la fel, neschimbate. îmi este din ce în ce mai greu.

Carnetul meu conţine de acum înainte retranscripţia notelor dictate la magnetofon.

Mîine va trebui să caut o altă cămaşă de lînă pentru noapte, căci tricoul subţire de mătase pe care îl port nu-mi ţine destul de cald. Mi-este cu adevărat foarte frig, chiar şi noaptea. Devine infernal.

în marea tăcere a nopţii subterane, întins pe pat şi vîrît în sacul de dormit, ascult cîteva sonate de Beethoven. Impresia este fantastică. Foarte repede nu mai pot avea nici o idee despre timpul care a trecut între două mo-mente, de exemplu, începutul şi sfîrşitul unei bucăţi mu-zicale. Căci aceste momente nu mai sînt puncte de reper separate, ci se confundă, se integrează în valul timpului ce curge. Este curios, dar discurile nu-mi dau noţiunea timpului, nici măcar una parţială. Nu-mi stabilesc nici o indicaţie. De altfel, ce importanţă poate avea acest fapt ? Timpul nu mai are sens pentru mine care sînt cu totul desprins de el şi trăiesc în afara lui. Sînt fericit să constat că pot suporta mult mai mult tăcerea decît în primele 15 zile. Ascult tot mai rar discuri, dar astă-seară aveam cu adevărat nevoie să aud muzică. De cîtva timp mă simt mult mai echilibrat decît înainte, duc o viaţă relativ re-gulată şi ies din ce în ce mai puţin din cort. Ceea ce dove-deşte că m-am adaptat. Viaţa pe care o duc mi se pare normală. Am sentimentul că totul merge mult mai bine. Este adevărat că la început am suferit, dar acum, situaţia este cît de cît îmbunătăţită.

175

A patruzeci şi cincea deşteptare

Trezindu-mă, sînt asaltat de o mulţime de idei pe care le înregistrez, pe întuneric, în microfonul magnetofonului, chiar în interiorul sacului de dormit.

Iată cîteva din ele, în ordinea în care mi-au apărut în minte :

— să cer lui Pierre Hamei (reporterul de la Radio Monte-Carlo care mi-a împrumutat un microfon de am-bianţă şi un magnetofon care să-mi înregistreze la supra-faţă, după dorinţa mea, convorbirile telefonice) să facă la sfîrşitul expediţiei o serie de convorbiri despre noua orien-tare a speologiei franceze şi despre rezultatele experienţei mele ;

— mijloace pentru cucerirea femeilor ; — m-am odihnit, într-adevăr în noaptea aceasta, nu mă

simt înţepenit şi nu simt dureri în picioare. Mă simt foarte, foarte bine, ceea ce este rar deoarece în general mă scol cu corpul amorţit şi cu dureri de cap ;

— să dictez un mesaj destul de aspru pentru prietenul Claude Sauvageot, fotograful oficial al expediţiei ;

— am, crezut, cîteva secunde, că aud muzică. M-am gîndit un moment că sînt pradă unei halucinaţii, dar apoi, reflectînd mai îndelung, am bănuit că ar putea să fie o încercare a sistemului de radio dintre tabăra de bază şi tabăra înaintată de la intrarea în aven şi care mi-a parvenit prin debranşarea liniei telefonice fund-suprafaţă, de care cei de sus şi-au dat imediat seama întrerupînd legătura;

— sînt într-o formă foarte bună, ceea ce mă miră mult. De obicei mă scol obosit, cu dureri de ochi. Presimt că azi nu-mi va fi frig. Aceasta mi s-a mai întîmplat şi în alte daţi, ce-i drept puţine la număr, dar dimineaţa de azi nu este ca toate celelalte ;

— sînt cumplit de supărat pe Claude şi îmi notez acest fapt în carnet;

— n-am luat pînă în prezent nici un medicament, nici chiar pentru a-mi calma crizele de dizenterie. Nu vreau să provoc modificări biologice ale organismului prin influenţa unor substanţe străine ;

— va trebui să-i spun lui Noele să facă un total al da-toriilor pe care le am de plătit.

La un moment dat, magnetofonul se dereglează şi mă apuc să-1 dreg. Exact în acelaşi moment se produce o

176

prăbuşire serioasă, dar asta nu mă mai sperie. Căderea nu a fost prea zgomotoasă. S-a produs în spatele cortului la 2 sau 3 m şi bănuiesc că un mare bloc de stîncă, pe care îl observasem că se află în echilibru instabil, a căzut pe gheaţă şi s-a rostogolit pînă în fundul gheţarului. Faptul nu m-a impresionat cîtuşi de puţin. Este interesant de ştiut că nu este vorba nicj de blocuri căzute din boltă, şi nici din puţul de 40 m. Morena, ea însăşi, s-a mişcat acum... Mă voi duce imediat să verific dacă scara fixată pe gheaţă nu a fost avariată. Acum am ajuns să cunosc bine locurile. Prea bine chiar. Mişcarea morenei poate fi cauzată de mişcarea proprie a gheţarului care transportă blocurile surpate spre peretele dinspre sud al puţului de 40 m unde acestea se îngrămădesc, se ridică din cauza presiunii exer-citate şi apoi cad lateral peste cele două părţi ale puţului. Ele formează astfel un grohotiş în echilibru instabil care, prin prăbuşiri, acoperă în parte flancul stîng al gheţaru-lui, cît şi orificiul pe unde se continuă cursul subteran. Acesta însă nu este singurul mod în care putem explica că-derea blocurilor. Am putut observa că foarte multe lespezi sînt acoperite de strate groase de gheaţă. Cum în această parte a avenului temperatura variază între 0 şi + 1 ° C, gheaţa se topeşte puţin. Putem admite, prin urmare, că blocurile se surpă din cauza propriei lor greutăţi. Probabil cele două acţiuni se conjugă menţinînd astfel o stare de oarecare instabilitate a morenei.

Trebuie totuşi să mă scol. Observ că lampa aşezată la intrarea cortului este extrem de slabă. Remarcasem asta încă din seara trecută, dar credeam că bateriile se vor re-încărca în timpul somnului meu. Ce mă voi face dacă nu vor mai produce suficientă energie electrică ?

Ies din cort şi caut urmele prăbuşirii. Punctele de ruptură sînt perfect vizibile pe panta de gheaţă şi dispu-nerea lor mi-a demonstrat că posedam cunoştinţe profunde asupra topografiei locurilor şi că auzul meu, obişnuit cu tă-cerea şi cu zgomotele, nu m-a înşelat în presupunerile mele. Aceasta mă bucură. Mărimea blocurilor trebuie că a fost destul de mare, căci urmele au aproape 20 cm în diametru, iar hîrşîiturile săpate în gheaţă, prin alunecarea blocurilor, au o lungime de mai mulţi metri şi o lărgime de 20 cm.

Mă simt într-o formă excelentă şi pot iarăşi afirma că nu-mi va fi frig toată ziua. Mi s-a întîmplat rar să mă simt atît de bine. Dacă fac socoteala zilelor fiziologice,

12 177

este o lună încheiată de cînd sînt sub pămînt... Sînt în 14 august şi au trecut 30 de zile de cîte 24 de ore. Dar ştiu de asemenea că, în mod practic, am trăit aici 48 de zile (bazate pe cele 47 de deşteptări) de aproximativ 12 ore fiecare. Deci : 48 + 30 — 78 : 2 = 39 de zile. Aceasta înseamnă că s-ar putea ca azi să fie 19 august în loc de 14 august cum am socotit eu. Nu mi-ar mira să am cîteva zile de avans. Nu cred să fiu în întîrziere. Expediţia Clubului trebuie deci să înceapă, căci am prevăzut-o de la 18 august la 2 septembrie.

(Expediţia se terminase în ajunul acestei zile cînd mă consideram un minunat calculator...).

Păianjenul meu o duce bine. Aşezat pe o bucată de pîine uscată, în fundul unei cutii de Ektachrome, se mişcă din cînd în cînd şi îmi ţine tovărăşie. L-am privit mîncînd. Ieri, cuprins de bunăvoinţă, i-am dat o firimitură de brînză şi puţină pîine. Cu multă grijă, i-am adus cu lingura cu care mănînc puţină argilă şi apă ca să-i dau să bea. Este singur cu mine. Nici tu nu vrei să mori, nu-i aşa, mititelule ?

Cînd mă culc ochii îmi lăcrimează şi mă înţeapă.

Miercuri 15 august A patruzeci şi şasea deşteptare

Pentru prima dată în decursul vieţii mele subterane am fost trezit de o mare prăbuşire care s-a produs la 2 m de cort. Eram destul de conştient ca să pot auzi cîteva blocuri rostogolindu-se şi sărind pe gheţar. N-am telefonat imediat, căci am vrut să mai dorm. A fost însă în zadar. Remarc că respiraţia mea produce un fel de şuierat, ca şi cînd aş avea astmă, dar faptul nu mă nelinişteşte prea mult.

Am citit Absurdul în creaţie, de Camus, şi nu sînt de loc de acord cu cele afirmate de autor. Creaţia umană face pe om şi îl diferenţiază de animale ; ea singură îi dă un rost ! După părerea mea, a gîndi nu este o acţiune rezervată exclusiv omului. Animalele gîndesc, desigur, şi ele însă la un alt nivel, la un grad inferior. Omul nu este om decît prin faptul că el creează lucruri materiale — opere de artă, construcţii — şi imateriale — doctrine, teorii, şi nu numai prin aceea că gîndeşte.

Sînt furios că prăbuşirea de azi dimineaţă m-a făcut să-mi fie cu adevărat frică. Şi cînd te gîndeşti că eram

178

convins că se terminase cu prăbuşirile ! Se produc aproape de mine şi asta mi-a provocat azi dimineaţă o durere de cap nesuferită. Nu e de glumă cu aceste pră-buşiri. încep din nou. Toată ziua s-au produs căderi de gheaţă şi mici bucăţi s-au lovit de podeaua pe care este aşezat cortul, făcîndu-mă să tresar şi să tremur. M-am săturat să stau în întuneric şi să-mi fie frică !

Citesc puţin din Tacit, Pro Milone, de Cicero şi descrie-rea m(orţii lui Kio din Condiţia umană, de Malraux.

Păianjenul îmi ţine bună tovărăşie. îl privesc în fiecare zi. Mănîncă. Este singura făptură vie pe care o pot vedea. Poţi să te ataşezi chiar de un păianjen cînd eşti singur, cu adevărat singur, cum sînt eu...

Dau semne evidente de obeseală. Din ce în ce mai mult simt cum mă cuprinde. însuşi faptul de a mă duce să-mi aduc alimente de pe morenă mi-este penibil. Singurătatea devine tot mai apăsătoare şi întunericul începe să acţioneze asupra psihicului meu.

Am momente de mare oboseală şi, dacă pînă în pre-zent am rezistat bine la întunericul şi tăcerea absolută de aici, acum simt că nu va mai fi la fel. încep să am insomnii şi foarte des dureri de cap. Nu gazul carbonic este de vină, căci el nu se ridică niciodată peste 0 ,12%. îmi face bine să scriu cu cerneală roşie căci de negru sînt sătul pînă peste cap. Nu mai rezist aşa bine ca înainte la frig şi la umezeală.

•

• •

Iată retranscrierea benzii magnetice pe care am înre-gistrat-o în cursul unei perioade de veghe, după cea de-a 48-a deşteptare.

De cîtva timp, cînd merg pe morenă îmi pierd echili-brul. Mă cuprinde un fel de ameţeală cînd escaladez blocurile de stîncă. Faptul devine periculos căci ştiu prea bine ce poate însemna o cădere. N-am avut niciodată ameţeli sub pămînt, nici chiar în marile verticale. Or, acum este de ajuns să fac cîţiva paşi cu golul sub mine ca să simt că mă clatin. Şederea îndelungată sub pămînt este dificilă, deoarece nu există nici un interval în cursul căruia

1 2 * 179

4

fcâ-ţi recuperezi forţele, să te odihneşti, să stai ia soare... De două zile sînt foarte descurajat.

Dimineaţa ascult toate discurile de 45 de turaţii şi în special Rapsodia ungară nr. 2 de Liszt şi Invitaţia la vals a lui Weber, care sînt cu adevărat minunate. Ascultînd „Bambino4' amintirea - frumoasei N... îmi reînvie în minte. Cînd eram la liceu chiuleam de la ore pentru a mă putea întîlni cu această tînără şi fermecătoare femeie care avea drăgălăşenia să falsifice scrisul tatălui meu în biletele de motivare, mereu aceleaşi, ce le prezentam dirigintelui. Voi mai regăsi vreodată cei 17 ani ai mei de odinioară ? Discul care face să-mi treacă timpul mai repede este „Cavalerii marii reîntoarceri", cîntat de Luis Mariano.

După ieşirea din aven va fi interesant să aşez cîteva scînduri de lemn în diferite puncte ale gheţarului şi ale morenei pentru a măsura mişcările superficiale şi pentru a scoate în evidenţă, în mod vizual, căderile de blocuri.

Am impresia că mă aflu de puţin timp aici sub pămînt şi nu pot să cred că au trecut 50 de zile fiziologice, socotite după numărul deşteptărilor din somn. Aceste zile trebuie să fi fost foarte scurte, de numai 15 sau 10 ore, ceea ce explică data de 15 august presupusă de mine.

Mă întrerup din scris ca să mă privesc în oglinda care s-a spart acum cîteva zile. Mă pieptăn... Pentru prima dată. Devin cochet ?

Lumina slăbeşte din ce în ce mai mult şi aş vrea să cuplez împreună cinci sau şase baterii pentru a mări voltajul, căci nu pot să stau cu o lumină atît de redusă. îmi ocup toată dimineaţa cu repararea fotoforului frontal fixat pe cască. Pentru a avea mai multă lumină, pun în funcţiune şi lampa mea americană Winchester care are 9 v.

Am hotărît să fac studii geologice la baza puţului de 40 m. M-am aşezat mai întîi pe morenă şi am început să meditez, în întuneric, apoi, cu lampa în mînă, m-am stre-curat pe sub lespezile morenei, gîndindu-mă că în fiecare clipă aş putea fi strivit sau închis între blocuri, ca un şoarece într-o cursă. In aceste crăpături, dintre care unele întîlnesc gheţarul subiacent, simt cum mă trec fiori reci de-a lungul şirei spinării de cîte ori ating peretele stîncos. Am crezut că n-o să mai ies teafăr din acest culoar strîmt de mai puţin de 30 cm, în care intrasem în nădejdea de a ajunge la un obiect strălucitor care îmi atrăsese atenţia. Acest obiect nu era decît un minunat cristal de gheaţă

180

care reflecta lumina lămpii mele. Locul era atît de îngust încît, la un moment dat, am avut senzaţia că îmi este imposibil să mă mai întorc. Am crezut un moment că voi muri acolo, numai la cîţiva metri de cort, de hrană. Din cauza stării desperate în care mă găseam,, m-am enervat şi făceam mişcări dezordonate, deşi îmi impuneam să fiu calm şi să mă gîndesc la o soluţie. O dată ce reuşisem să ajung acolo trebuia să pot să mă şi întorc. Aşa a şi fost, căci" prin cîteva mişcări bîjbîite în semiîntuneric reuşesc să scap. încep să mă conving că am într-adevăr „virusul" cercetării şi explorării, căci de-abia ieşit din impas mi-am continuat liniştit investigaţiile în alte părţi la fel de pericu-loase ale morenei.

Am reuşit să urmăresc cu ochii desfăşurarea gheţarului care, se continuă pe sub blocurile morenei şi ajunge la stratele orizontale situate la —115 m, în puţul de 40 m. într-o crăpătură am fost intrigat de existenţa unor mu-cegaiuri albe ce pluteau în aer şi a căror origine nu puteam să mi-o explic. în cele din urmă, după ce am ieşit din acest loc infect, mi-am dat seama că ele proveneau din gunoaiele situate deasupra. Cînd m-am reîntors în cort eram mul-ţumit că putusem stabili legătura între aceste două ele-mente. M-am aşezat îmbrăcat pe reşoul stins şi rece, ronţăind doi morcovi cruzi. Nu-mi este foame, dar mă forţez să mănînc, căci înţeleg că este o necesitate.

Sînt singur, singur, absolut singur. Singurătatea este teribilă, mai ales cînd te gîndeşti la ea. în fundul unui aven îngheţat, în obscuritate absolută şi într-o tăcere întreruptă doar de zgomotul prăbuşirilor, ea este infernul însuşi. Şi totuşi trebuie să reuşesc. Dacă nu, va fi teribil. Am suferit atît de mult, am avut de înfruntat atîtea „lovituri crîncene" şi mai ales aceste prăbuşiri care puteau oricînd să mă zdro-bească. Am noroc că sînt încă în viaţă. Trebuie să rezist pînă la capăt; 15 zile sau o lună în plus sau în minus nu mai înseamnă mare lucru.

Ah ! mica mea M... aş dori să te mai revăd o dată, erai mititică şi drăgălaşă. Aş dori să te mai strîng o dată în braţe... îmi amintesc de o anumită seară, într-un local de noapte, în Montparnasse sau la Saint Germain des Pres... Sînt atît de lipsit de afecţiune aici...

Mă gîndesc la toţi prietenii mei, la tot grupul C.R.S. care formează echipa de la suprafaţă. Devotamentul lor este imens şi nu trebuie să-i dezamăgesc. Trebuie să biruiesc

181 *

elementele naturii nu numai pentru mine, dar şi pentru ei. Vreau să vă citez pe toţi, aici ; voi membri tineri şi dinamici ai Institutului francez de speologie : Jean-Pierre Mairetet, Marc Michaux, Serge Primard, Gerard Cappa, Pierre Nicolas, Jean Louis Chiesa. Voi, oameni ai Secţiei a Vl-a C.R.S., care sînteţi aşi ai munţilor : brigadierii Lafleur, Canova, Sprenger Roux şi sergentul Melan. Voi toţi, prin prezenţa voastră la capătul singurului fir care mă mai leagă de pămînt, de viaţă, aţi devenit prietenii mei.

Ieri am suferit îngrozitor de frig la picioare şi n-am reuşit să mi le încălzesc nici măcar în pat. A fost îngro-zitor. Citeam din Tacit cînd s-a produs o mare prăbuşire de gheaţă. Mă gîndesc la cuvintele încurajatoare ale tova-răşilor mei de la suprafaţă, care îmi spun că experienţa a reuşit. Este amabil din partea lor, dar îmi spun că mai trebuie să şi ies de aici !

Către sfîrşitul acestei zile mă înfund în cele două pufoaice şi în cei doi saci de mătase. Am intuiţia că zilele şi nopţile devin mai scurte. Pentru a avea lumină mai puternică va trebui să încerc să adaug o a cincea baterie industrială. Voi vedea dacă becul rezistă sau nu.

Joi 16 august

Permanenţa la tabăra de la suprafaţă Serg. Brigadier C.R.S. Melan — M. Chiesa

Datele şi orele lui Datele si orele Michel Siffre reale

16 august 5 septembrie Deşteptarea : ora 6,00 ora 11,20 Dejunul : ora 9,00 ora 20,00

Culcarea : 6 septembrie

Culcarea : ora 13,00 ora 4,00

A patruzeci şi noua deşteptare

încă o prăbuşire ; este infernal. Totul reîncepe. A fost mai degrabă o deplasare de blocuri, o rostogolire de stînci, deşi s-ar fi spus că blocurile stau pe loc. Cred că este

182.

acea lespede imensa, de mai mulţi metri cubi, situată la un metru de cort, în partea dreaptă a acestuia, care de două sau trei zile a alunecat pe gheaţă în apropierea scării şi care prezintă un pericol sigur.

Va trebui să cer lui Yves Creach să-mi deseneze un alt plan al reţelei hidrologice a avenului Caracas şi Piaggia-Bella.

In aceste ultime zile am fost pradă unei crize de descu-rajare. M-am săturat şi timpul mi se pare aşa de lung. Surpările reîncep atunci cînd nu mai auzisem zgomote im-presionante de mult timp. Influenţa climatului subteran asupra organismului devine din ce în ce mai evidentă. Am junghiuri în spate, gîtul mi-a înţepenit, ceea ce mă face să sufăr toată ziua, iar cînd mă scol sînt obosit. Decalajul care există între numărul zilelor fiziologice (50) şi cele 30 de zile de 24 de ore (timp în abstract) mă deprimă şi nu ştiu dacă mă găsesc. în preajma lui 15 sau 30 august. Caut zadarnic un reper care să-mi permită măsurarea timpului.

Prezenţa mucegaiurilor, poate specifice acestui mediu, este interesantă. Am constatat, nu fără mirare, că şi-au schimbat forma macroscopică în funcţie de timp şi că^ sînt acoperite de o mare cantitate de picături de apă de mărimi deosebite. Aceasta este foarte interesant şi picăturile nu sînt niciodată în contact cu solul; cel mult cu corpul de bază al mucegaiului.

îmi vin în minte unele peisaje, unele fapte petrecute în Ceylon : plajele coraligene din Hikkaduwa, primirea mea de către ambasadorul Franţei, figura exploratorului Andre Guibaut, a d-lui Mai-Tam, consul al Franţei, a ge-nerosului Ferdinands — mi se pare că nu i-am scris — şi a soţiei sale, care s-au purtat cu mine ca nişte adevăraţi părinţi, vizita la gem-pits1 cu extraordinara mea călăuză Calderra, cel mai rău caracter din cîte cunosc, după al meu. Revăd valoroasele documente pe care Andre Guibaut le adusese din regiunea Ngnolo şi de pe cursul necunoscut al Saluenului, rîu din Tibet pe care el îl explorase primul.

îmi dau seanţa că de la o vreme stau din ce în ce mai mult în pat înainte de a hotărî să mă scol. Această situaţie este nouă, căci de obicei mă sculam imediat ce mă tre-

1 Puţuri de cîţiva metri adîncime unde indigenii exploatează cu mijloace rudimentare safirele şi rubinele de Ceylon. — N.A.

183

zeam. Mi se pare de asemenea curios faptul că după ce am ascultat 1111 disc pe ambele părţi nu-mi mai aduc aminte dacă am ascultat sau nu prima faţă. Oare timpul se fixează sau nu în memoria mea ? De mai multe ori pînă acum mi s-a întîmplat să uit un eveniment care s-a produs şi care nu este fixat în timp prin nici un reper. Este foarte greu să ai o idee despre o durată care s-a scurs, mai ales cînd multă vreme te ocupi cu acelaşi lucru. Nu mă pot agăţa de nimic, nu pot fixa timpul de nimic şi pe nimic, fiindcă nu am nici o bază de referinţă.

După masă mi-am luat inima în dinţi şi am mai adăugat o baterie la luminatul electric. Rezultatul a fost mai pre-sus de orice aşteptare şi acum am o lumină bună care îmi va obosi mult mai puţin ochii cînd voi lucra sau voi citi.

Mă doare violent gîtul. Simt cum mă voi îmbolnăvi de angină dacă nu iau imediat măsuri de precauţie. Ca atare, îmi prepar ceva cald de băut şi aduc în cort soba de cam-panie pentru a o aprinde înainte de a mă culca. După ce am citit un pasaj din Omul, acest necunoscut1, mi-a venit deodată ideea de a repeta peste 10 şi apoi peste 20 de ani experienţa de măsurare a timpului. Evident că nu în con-diţiile de mediu atît de penibile ca cele de acum.

Am ambiţia de a desena în amănunt morena. Mă echi-pez, îmi iau magnetofonul în bandulieră, mă înarmez cu un bloc de hîrtie de calc pe care îl atîrn de piept cu o sfoară şi mă duc pe morenă. După cîteva încercări fără nici un rezultat, mă dau bătut în faţa realităţii : sînt absolut incapabil să fac acest lucru. Mă hotărăsc atunci să fac o descriere a morenei dictată la magnetofon, dar ajuns la locul unde scara era fixată pe gheaţă bag de seamă că bobinele înregistratoare ale aparatului nu funcţionează. Las magnetofonul pe o stîncă şi mă duc pe lespedea mare, suspendată deasupra golului, pentru a ajunge la un puţ suitor pe care îl descoperisem înainte. Mă apropii mai mult şi disting în spatele unei crăpături înguste şi înalte de cîţiva metri cum puţul se lărgeşte formînd probabil o sală. Nu îndrăznesc să încerc escaladarea, căci consider că ar fi prea periculos s-o fac singur şi mai ales în starea de slăbi-ciune în care mă aflu. Afară de aceasta observ că ar tre-bui trecută o surplombă formată din blocuri înţepenite.

1 Carte de filozofie biologică de dr. Alexis Garell, foarte citită şi discutată în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. — N.T.

184

Pentru moment, nimic de făcut, dar îndată ce va veni o echipă să mă caute, va trebui să încerce să meargă cit mai departe. Vom descoperi poate alte galerii, alte puţuri, care ne vor conduce în locuri necunoscute încă ale gheţarului subteran.

Revenit pe gheţar, mă apuc să fac un pichetaj foarte precis, pe care ar fi trebuit să-1 stabilesc chiar din primele zile, pentru a măsura atît mişcarea superficială a masei de gheaţă, cît şi topirea ei. Pentru aceasta îmi trebuie repere fixe faţă de gheţar. N-am de ales. Tavanul îmi va servi ca bază cunoscută. Adun toate cuiele mari pe care le găsesc răspîndite peste tot şi le înfig în crăpăturile tavanului, perpendicular pe extremitatea vestică. In acest punct lucru este posibil, căci tavanul este destul de jos. El nu mai este însă perpendicular pe frontul stratificat de la —102 la —104 jn şi nici pe lespezile morenei.

După aceea leg o sfoară cu plumb la extremitatea liberă şi o las să atîrne pe verticala diferitelor mele jaloane. In sfîrşit, înfig cu lovituri de ciocan ţăruşii de cort în punctele de sub verticala cuielor bătute în tavan. In felul acesta, cînd voi reveni anul viitor îmi va fi suficient să măsor distanţele eventuale dintre jaloanele deplasate şi cuiele din tavan pentru a cunoaşte deplasarea gheţarului, atît în ceea ce priveşte distanţa, cît şi direcţia. Topirea superficială se va putea evalua în funcţie de distanţarea ce s-a produs între suprafaţa gheţii şi plumbul de la extremitatea sforii. Munca este isto-vitoare'şi îmi petrec multe ore, aplecat în poziţii incomode şi primejdioase pe marginea golului vertical, avînd ca rezul-tat plantarea a numai opt repere.

Această realizare este salutară pentru gîtul meu bolnav şi, revenit în cort, mă vîr imediat în pat căutînd să aflu cît timp a trecut de cînd am început lucrul. Este însă foarte greu căci nu am nici un reper al acestei durate.

A cincizecea deşteptare

Este cea de-a cincizecea deşteptare. Pentru a o sărbă-tori îmi prepar un mic dejun deosebit : cafea cu lapte, pes-meţi cu unt şi dulceaţă. Ce păcat că nu mai am pîine, ci numai pesrneţi. Mă dor picioarele, iar cînd mă aşez în ge-nunchi să-mi pun cămaşa de lînă simt dureri violente în spate, ca în fiecare dimineaţă, de altfel. Sînt foarte înţepenit.

185 1

După micul dejun mă apuc mîndru de treaba. Am scris opt pagini despre coborîrea în fundul avenului, dar am fost întrerupt de o violentă criză de dizenterie amibiană. Simt dureri intermitente. Aceasta mă plictiseşte foarte mult, dar îmi continui lucrul. Parcă merge mai bine. Ca să mă des-tind, cînt cît mă ţine gura „Femeile de la Maxim", sperînd că tovarăşii de la suprafaţă nu vor avea fantezia să bran-şeze legătura cu magnetofonul de sus, care înregistrează conversaţiile telefonice şi unele zgomote subterane.

Nu doresc să fiu auzit în aceste momente de relaxare. Reiau lucrul şi scriu din nou alte opt pagini. De data aceasta cînt cîntece galice, deoarece mă simt bine dispus, sînt în voce... Şi a cînta înseamnă a te încuraja. îmi aud vocea, ca şi cînd ar mai fi un eu însumi, ca şi cînd ar mai exista o prezenţă omenească. Şi totuşi sînt singur. Se poate imagina un om pierdut în măruntaiele pămîntului a cărui voce este prizonieră între stînci ? Ce fac eu aici, în tăcerea aceasta unde singură vocea mea sparge eternitatea ? Nimic. Oh, doamne, de ce îmi trec prin cap asemenea idei ?

Toată dimineaţa am mîncat bucăţi minuscule de brînză. Este o tentaţie căreia îi rezist cu multă greutate. După masă am mîncat cîteva prune şi am băut mult.

La începutul experienţei nu citeam aproape de loc în pat căci mi-era foarte frig. De cînd utilizez însă ambii saci de dormit situaţia s-a îmbunătăţit.

Vineri 17 august

A cincizeci şi una deşteptare

Aseară zăpăceală fără precedent : culcat în pat, am dictat numeroase idei pe măsură ce îmi veneau în minte şi, îna-inte de a adormi, gîndeam că am realizat un lucru bun. Acum îmi dau seama că în locul butonului de înregistrare am întors pe cel de audiţie fiindcă nu s-a înregistrat nimic...

Mă simt din ce în ce mai obosit. Mă întreb dacă pulsul este sub sau deasupra normalului. Mă simt deprimat gîn-dind la luna care mai trebuie s-o petrec sub pămînt. Cu toate acestea, ieri am avut o perioadă de vioiciune în timp ce efectuam ridicările glaciologice. în general însă, simt cum forţa şi activitatea mea scad pe zi ce trece. Cred că confund zilele fiziologice cu timpul abstract. Contabilitatea pe care o ţin îmi indică : 52 de zile fiziologice de cîte 14 ore,

186

32 de zile prezumtive de 23 de ore. Media îmi indică data de 17 august.

Prăbuşirile par a fi mai puţin frecvente. Viaţa îmi este restrînsă tot mai mult la interiorul cortului. Activitatea mea creatoare, cum ar fi redactarea notelor ştiinţifice, este varia-bilă, cu perioade de intensitate care alternează cu perioade de delăsare. Cea mai vie dorinţă a mea este să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc... Mă dor toate : herpesul de pe buze, reumatismul de la piciorul drept şi stomacul.

Fără să ştiu de ce, în timp ce îmi ung biscuiţii cu unt, mă gîndesc la o vizită făcută în fundul catacombelor şi în mijlocul unei grămezi gigantice de cranii şi oase frumos aliniate. Ambianţa era extraordinară şi fac o comparaţie cu locul atît de auster unde mă aflu. Acolo ne contemplau morţii, aici lupt contra morţii, mereu prezentă în gîndurile mele. Acum, cînd simt că sînt pe calea succesului, fiindcă, după părerea mea, am petrecut o lună sub pămînt, surpările de pietre şi gheaţă din zona morenei îmi reamintesc cu cruzime de nesiguranţa situaţiei mele. Am senzaţia că pînă nu voi ieşi de aici, din acest aven, nu pot fi sigur că voi scăpa teafăr.

Aceasta este problema. Da, problema majoră, căci dacă viaţa este o certitudine fundamentală, moartea este certi-tudinea finală. Mă consider prea tînăr totuşi ca să devin un cadavru fără formă, între doi bolovani, în această lume ne-omenească de întuneric şi tăcere. Ah ! Tăcere, îngrozitoare senzaţie aceea de a nu auzi nimic decît picăturile care cad. Tăcere totală care mă încercuieşte şi mă sperie. Da, cînd stau pe un bloc de stîncă şi te ascult, asaltat de frig şi ume-zeală, simt sufletul cum mi se clatină... Tăcerea este înfio-rătoare în acest spaţiu întunecat. Ai o stranie senzaţie cînd trăieşti în aceste tenebre lipsite de orice zgomot, senzaţie fizică care îţi răscoleşte măruntaiele. De atîtea ori am simţit în acest mediu vrăjmaş cum mi se strînge inima, se con-tractă, mă doare de îmi vine să plîng ! Am plîns ? Nu, nu cred. Şi cu toate acestea la fiecare prăbuşire ochii îmi ard şi se umplu de lacrimi. Desigur, unele au curs şi a trebuit să-mi şterg ochii. Scriu cu cerneală roşie şi aceasta îmi face bine ; albastrul mă deprimă, se confundă cu negrul şi de negru sînt sătul, sătul pînă peste cap. înţeleg acum de ce oamenii de totdeauna şi-au imaginat iadul situat în adînci-mile pămîntului. în întuneric totul se măreşte, devine obiect de groază. Cînd privesc, la lumina slabă a lămpii mele elec-

187

trice, umbrele proiectate pe stînci mă apucă ameţeala. Frica intră în mine.

Sînt singur în acest adînc, nu am a mă teme de nici o întîlnire cu o fiinţă omenească sau cu vreun animal şi totuşi o teamă nestăpînită mă cuprinde. Este un fel de prezenţă „umană", aproape vie. Căci totul trăieşte în această cavernă, gheaţa ca şi piatra. Da, adesea m-a năpădit frica unei pre-zenţe, cînd mă căţăram pe enormii bolovani de pe morenă. Probabil că această teamă se confundă inconştient cu aceea produsă de prăbuşiri. Această teroare de nedescris, probabil moştenită din adîncurile sufletului omenesc, am resimţit-o adeseori, prea adeseori, nu numai cînd se producea o pră-buşire, dar chiar şi cînd ea îmi revenea în amintire. Memo-ria n-ar trebui să existe. Teama m-a cuprins progresiv. La început nu am luat în seama căderile de gheaţă şi de pietre ce se produceau pe morenă ; de-abia spre 30 iulie teama s-a conturat, s-a cristalizat. în ziua aceea s-a produs o mare surpare care m-a făcut să devin conştient de pericolul care mă pîndeşte. Moralul meu a fost de atunci iremediabil zdruncinat. Se deschisese o intrare neliniştii, desperării şi laşităţii.

Situaţia mea a devenit tragică. Sînt împins pe de o parte de dorinţa de a reveni la suprafaţă, adică de a întrerupe experienţa, de a-mi spulbera ambiţiile, de a pierde încre-derea prietenilor, iar pe de altă parte sînt susţinut de orgo-liul nemăsurat de a realiza ceva fără precedent în serviciul Ştiinţei. Fapta nu este gratuită, ci motivată. Şi de aceea sînt aruncat cînd spre curaj, cînd spre laşitate. în ajunul cobo-rîrii sub pămînt era să devin laş, să renunţ. Dar respectul faţă de toţi cei pe care îi pornisem cu mine, pasiunea mea fără margini pentru cercetare şi explorare, vocaţia mea adîncă mi-au reînsufleţit curajul gata să cedeze. Am luptat, am rezistat, am încercat să mă adaptez la această situaţie. Pot să afirm cu hotărîre : raţiunea, consideraţiile morale şi materiale mi-au susţinut lupta interioară şi tot ele mă vor ajuta să înving. în timp ce îmi creez arme morale să pot lupta contra efectului psihic al prăbuşirilor, observaţiile mele ştiinţifice nu fac decît să-mi mărească spaima. Vederea pere-ţilor sfîrtecaţi, surpaţi sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului, a diaclazelor, crăpături pline de gheaţă sau de pămînt în-gheţat accentuează frica fundamentală pe care şi alţi oameni, în aceleaşi condiţii tragice, trebuie că ar fi simţit-o la fel.

188

Mă gîndesc la voi, cafe mă puteţi înţelege, Maroun Tazieff, care ai trăit clipe de o intensitate dramatică excepţională chiar în gura vulcanilor, înconjurat de tunetele şi ilumina-ţiile fantastice ale forţelor subterane în izbucnire, la tine Alain Bombard, aruncat de colo pînă colo, ca un pai în mijlocul valurilor uriaşe, pierdut şi singur pe o bărcuţă în plin ocean. Frica de a fi înghiţit, fie de adîncurile vulca-nilor, ale mării sau ale pămîntului, sînt convins că este de aceeaşi esenţă, în acelaşi timp animală şi umană, mai pu-ternică, fără îndoială, decît moartea pur şi simplu aşa cum ne-o putem imagina.

In mijlocul acestor prăbuşiri înspăimîntătoare mă simt pradă unei sorţi de neînlăturat, independentă de voinţă şi stăpînită numai de hazard. Reprezentarea anticipată, vi-zuală a pieirii mele, sub un morman uriaş de bolovani pră-buşiţi, 'mă obsedează. Să ştii că poţi muri dintr-un moment într-altul este un sentiment de nesuportat. Simt cum mă cu-prinde revolta. Cu preţul luptei, vreau să merg pînă la capăt şi ceea ce mă împinge să fac observaţii ştiinţifice este tocmai această răzvrătire. în pasiunea pentru geologie, ştiinţă nobilă şi dezlegată de orice interes material, văd mij-locul de a justifica situaţia mea actuală, bazînd-o pe o creaţie intelectuală dezinteresată. Bucuria creaţiei este singurul meu criteriu, singura mea cale de a n^Ldesprinde de moarte, care este aici, aproape, la cîţiva paşi de cort şi care pluteşte de-asupra capului meu. Este simplu să-mi imaginez cum această masă de stînci, a cărei stare neînsufleţită nu este decît un stadiu în timp, poate să mă înghită. Pentru ce să trăieşti dacă nu pentru a crea ? Omul gîndeşte, iubeşte şi creează. Ce va rămîne din mine dacă voi dispărea ? Nimic. Sigur, nimic. Cel mult mă pot consola evocînd neînsemnatul aport al lucrărilor mele adus Ştiinţei. Nu, viaţa este atît de frumoasă, cerul atît de albastru şi de aproape ; de ce să nu urc la suprafaţă în loc să pier aici, zdrobit în acest spaţiu obscur, nesfîrşit şi to-tuşi limitat ? Adîncul subpămîntean nu gîndeşte, întunericul este total iar tăcerea este întreruptă uneori de căderile de pietre. Nu, refuz să mor, este prea înspăimîntător în acest spaţiu neutru. Moartea mea ar întîlni neantul. Şi totuşi, acest loc n-ar fi oare cel mai frumos mormînt ? In fond, nu sînt liber să mă reîntorc la suprafaţă ? Eu am conceput această expediţie, eu o conduc, sînt deci liber de a o întrerupe ; dacă

189

n u , ea devine o sinucidere plănuita, un risc vital, o distrugere posibilă lăsată la voia hazardului. Acestea îmi sînt gîndurile în această clipă. Prăpastie, tu mă poţi distruge, îmi poţi fi mormînt ! Dar, cu toate acestea, cîte bucurii supreme nu mi-ai dăruit în mijlocul atîtor nelinişti ! Euforia explorărilor, beţia descoperirilor.

Durerile reumatice la picioare mă chinuie din nou. Este de nesuportat. Mi-este frig fără încetare, toată ziua. Mă hotă-răsc să mă culc. Sacul de dormit este parcă de gheaţă. Mă strecor repede în el şi rămîn cîteva clipe nemişcat ca să mă încălzesc. Este cu adevărat infernal să pătrunzi într-o pufoaică rece ; mai tîrziu este mai bine, dar în primele momente este îngrozitor. De ce am venit aici ? Este frig. Vai, vai ! Ce frig de gheaţă în acest fund de pămînt !

Urechile îmi sînt complet îngheţate. Am scris unele lu-cruri despre spaţiu şi timp şi cred că am făcut cîteva con-statări bune. Sînt fericit să aud o voce omenească la telefon. Am vorbit vreme îndelungată, încît am uitat mîncarea pe foc. Am impresia că sînt sub pămînt de puţină vreme.

Astă-seară oboseala se face iarăşi simţită puternic. Respir cu greutate.

Sîmbătă 18 august

Permanenţa la tabăra de la suprafaţă Brigadierul C.R.S. Canovia — Pierre Nicolas

Datelo şi orele lui Michel Siffre

Datele şi orele reale

18 august 8 septembrie Deşteptarea : ora 1,00 ora 20,00 Micul dejun : ora 2,00 ora 23,00 Micul dejun

9 septembrie Dejunul : ora 3,00 ora 3,15 Culcarea : ora 4>00 ora 5,15 Deşteptarea : ora 10,00 ora 13,35 Micul dejun : ora 11.00 ora 16,30 Dejunul : ora 13,00 ora 20,00

Culcarea : 10 septembrie

Culcarea : ora 16,00 ora 6,30 Deşteptarea : ora 23,00 ora 15,25 Micul dejun : ora 23,30 ora 18,40

190

A cincizeci şi doua deşteptare

De cîtva timp stau mult în pat. Consider că ceea ce in-teresează mâî mult în situaţia mea nu este ceea ce fac, ci ceea ce gîndesc. Va trebui să citesc, cît mai repede posibil după ieşirea mea, Călătorie spre centrul pămîntului (aceasta puţin mai tîrziu !) şi relatarea zborului lui Gagarin în Cosmos. Cînd mă întorc în pat pe partea dreaptă, mîna dreaptă îmi anchilozează aproape complet, degetele mi se înţepenesc. Stomacul îmi dă de veste că îi este foame : mă scol. Cînd să-mi pun ciorapii de mătase, pe care îi scosesem acum două zile, constat că sînt complet uzi.

Nu-mi mai amintesc dacă am semnalat ameţelile care, mă cuprind de cîtva timp. Am avut iar o halucinaţie vi-zuala. Timpul care se scurge este subiectiv; el este relativ faţă de psihismul şi funcţiile mele organice care îmi sînt singurele puncte de referinţă. Am impresia că pierd noţiunea de timp fiindcă memoria mea n-are nici un reper temporal în acest mediu fără schimbări. Nici un reper în obscuritatea şi tăcerea continuă din jur. De exemplu o oră a timpului meu subiectiv trece ; ei bine, nu-mi mai pot aduce aminte că a trecut, că s-a scurs. Cînd telefonez la suprafaţă şi indic o anumită oră — considerînd de pildă că între trezirea din somn şi micul dejun a trecut numai un ceas — în realitate putea foarte bine să se fi scurs patru sau cinci ore fără să păstrez amintirea acestui interval. Ceea ce primează, cînd comunic la suprafaţă o oră pe care o cred a fi atunci, este ideea de timp pe care o am chiar în momentul cînd tele-fonez. Dacă aş fi comunicat-o cu o oră înainte aş fi indicat exact aceeaşi cifră. Este complicat, dar caracteristic pentru totala mea lipsă de orientare în timp.

îmi amintesc cu greu ce am făcut azi şi trebuie să fac un adevărat efort intelectual pentru a reuşi cît de cît.

A cincizeci şi treia deşteptare

Pentru prima dată mă hotărăsc să fac o serie de flexiuni pe genunchi şi să-mi iau pulsul înainte şi după efectuarea lor. Ca un imbecil, am inundat toată podeaua cortului răs-turnînd o cutie plină cu apă. A trebuit s-o şterg cu buretele,

191

aşezat în patru labe, şi după ce am terminat mîinile îmi erau complet îngheţate. Iarăşi o clipă de zăpăceală teribilă : am luat telefonul drept magnetofon. Este de necrezut !...

Am descoperit mijlocul de a evita condensarea în tabe-rele subterane. Din nefericire, prea tîrziu pentru a-1 aplica la propria mea experienţă. Cînd voi ieşi îl voi pune pe La-cordee, constructorul cortului meu, să fabrice unul modificat după noua mea concepţie, bazată pe experienţa tragică a zilelor petrecute aici. Am suferit prea mult de pe urma con-densării vaporilor de apă pentru ca mintea mea să nu găsească o soluţie în acest sens.

Am impresia că ziua de azi este mult mai lungă ca de obicei, cu toate că timpul trece mai repede. Este însă curios că nu-1 simt trecînd. Probabil fiindcă am citit şi fiindcă concep relatarea coborîrii mele sub pămînt, subiect care mă pasionează şi care mă ţine încordat. (Cînd retranscriu aceste note dictate la magnetofon este 20 august. Şi astăzi timpul trece repede avînd totuşi impresia unei durate mai lungi de-cît aceea indicată la telefon.)

A cincizeci şi patra deşteptare

In mod incidental m-am gîndit la expediţia pe care am condus-o anul trecut în acelaşi masiv, la tovarăşii mei pe care nu va trebui să-i uit toată viaţa. Ieri am spart oglinda ; într-adevăr, nu am noroc.

In dimineaţa aceasta sînt obosit, obosit ; nu mă simt bine. M-am uitat la fotografiile în culori din Ceylon şi am evocat amintirile extraordinare ale vieţii mele singuratice în peşte-rile din junglă. Am pus de o parte pe cele care îmi plac mai mult pentru a le avea în vedere la publicaţiile ulterioare, apoi am pus la picup un disc cu o sonată de Beethoven, me-reu aceeaşi ; am stins lumina din cort şi m-am dus pe morenă unde, aşezat pe un bloc, am ascultat-o, în întuneric.

— Ce fac, ce caut eu aici ? Şederea mea n-are nici un * sens şi aş spune că este o forţă superioară care m-a împins

la aceasta. Existenţa mea în fundul acestui aven, în beznă, în neant, în spaţiul acesta neutru care este lumea subterană constituie o absurditate. De ce sînt aici ?

192

C*r CV™* ** _ t^-CtU; K J , ^ )

/ /

4t> ^ , Ar*^, U I J ^ L 7,.

| f

1< O- 0 , V

<>S ^ ^ r ^ u - J " -

•«-i

fLl f>

Fragment de pagină din carnetul meu.

Duminica 19 august A cincizeci şi cincea deşteptare

Lafleur mă anunţă că sfîrşitul experienţei se apropie. Mi se pare extraordinar, imposibil, căci sînt de-abia în 19 au-gust. Nu poate fi septembrie. Bineînţeles că nu-mi dă lămu-riri precise. Sfîrşitul de care vorbeşte poate fi tot aşa de bine peste o săptămînă, cît şi peste cincisprezece zile.

Ieri am reuşit să usuc baza pereţilor absidei apropiind reşoul cu cataliză la cîţiva centimetri de pînză. Am făcut-o pentru a verifica în cît timp se produc picăturile de conden-sare cînd cele două orificii de aerisire sînt deschise. în mo-mentul cînd iau masa absida este uscată.

Luni 20 august A cincizeci şi şasea deşteptare

M-am distrat ca un copil : stînd în interiorul cortului, aruncam bucăţi de zahăr în cratiţa în care pusesem să fiarbă apa în faţa cortului ; foarte puţine şi-au ajuns ţinta. Mi s-a părut că aud un sunet ciudat cu urechea dreaptă, dar tre-buie că a fost o simplă iluzie.

Pun de trei ori în şir aceeaşi faţă a discului cîntat de Mario Lanza, „Because", fără să-mi dau seama. (Acest feno-men s-a produs de mai multe ori în ultimul timp.) Am marcat cu un creion pe vesta mea vătuită de culoare roşie : Institutul francez de Speologie.

A cincizeci şi şaptea deşteptare

Mă gîndesc la acţiunea diferitelor culori asupra psihicu-lui în viaţa subterană. Roşul este foarte plăcut, rozul foarte odihnitor. Albastrul şi verdele tind prea mult spre negru. Cu toate acestea, albastrul viu al reşoului cu gaz nu dă o asemenea impresie. Tonalitatea galbenă a cortului interior este mai mult decît neplăcută ; ar fi trebuit să fie din mătase

13 — în a fara t impului 193

albă. Sub pămînt trebuie culori luminoase şi calde dacă vrei să rezişti la descurajare şi deprimare.

... In momentul cînd ieşeam pe morenă, o mare masă de gheaţă s-a zdrobit chiar în puţul din spatele cortului. Am tresărit violent. Impresia a fost teribilă. Ar fi păcat să mi se întîmple ceva tocmai acum cînd aproape am reuşit să duc experienţa la capăt. Nu sînt de loc sigur că voi ieşi viu de aici.

URCAREA LA SUPRAFAŢĂ

Jurnalul meu se opreşte la aceste cuvinte. Acest 20 august va însemna pentru mine o dată memorabilă, cea mai fru-moasă zi a vieţii mele, aşa cum am scris pe „graficul-timp", aceea cînd mi s-a anunţat sfîrşitul experienţei şi data reală.

După ce am telefonat, ca la fiecare din culcările mele, ora §i data presupusă de mine, aprecierea duratelor scurte şi frecvenţa cardiacă, Pierre Nicolas, care era de gardă cu brigadierii C.R.S. Lafleur, Sprenger şi Canova, mi-a anunţat data reală : 14 septembrie dimineaţa şi mi-a spus să mă pregătesc. Urcarea era hotărîtă pentru luni 17 septembrie. In primul moment n-am crezut, dar apoi m-am plecat în faţa evidenţei : aveam 25 de zile de întîrziere faţă de cele 58 de zile şi 17 ore, adică 1 40(9 ore din 17 iulie 1962 ora 22 (ora zero) pînă la 14 septembrie 1962 ora 8 şi 30 de minute, cît durase experienţa psiho-fiziologică. Totuşi, după lunga conversaţie telefonică, înregistrată în întregime, şi din care retranscriu aici esenţialul, mă temeam că nu sîntem decît în 1 septembrie şi că se foloseşte un subterfugiu ca să fiu convins să ies mai curînd. Bănuiam că tovarăşii mei mă mint pentru a veni să mă caute şi să mă readucă la supra-faţă, apreciind că experienţa durase îndeajuns şi că riscam prea mult rămînînd încă în acest mediu atît de puţin potrivit vieţii.

Cînd am ascultat din nou această înregistrare, am fost foarte surprins de reacţia mea, care arăta cît de scăzută era starea de tensiune a organismului meu pînă la această zgu-duitură, aproape electrică, care m-a smuls din letargie şi mi-a stimulat forţele fizice şi intelectuale. N-am sărit în sus de bucurie, cum aş fi făcut în mod normal cu temperamentul meu fierbinte de mediteranean, ci am căutat să-mi explic decalajul de timp şi să trag şi primele concluzii ştiinţifice ale experienţei mele. în ceea ce priveşte această conversaţie spontană, las pe cititor să interpreteze singur motivarea, care

1 3 * 195

este cheia, raţiunea fundamentală, a reuşitei mele. Am putut rezista fiindcă am conceput, am pregătit şi organizat această experienţă psiho-fiziologică a cărei deosebită importanţă o presimţeam numai, căci in fond nu citisem niciodată lucrări de specialitate asupra timpului şi ciclului nictemeral în spaţii închise (ca adăposturi subterane şi nave cosmice) şi fiindcă eram singurul care putea s-o ducă la eşec sau la succes. Experienţa mea a devenit o mare faptă, numai clapă efectuarea ei.

Pierre — Cînd va sosi momentul să ieşi, cu cît timp înainte trebuie să te anunţăm ? Eu — Ieşirea fiind prevăzută pentru luni trebuie ca echipa care va veni să mă caute să înceapă să coboare de sîmbătă. Este necesar să mă avertizaţi cu o zi mai înainte, cel tîrziu vineri, căci voi avea multe de făcut ; să-mi pregătesc lucru-rile, dosarele... Va trebui să triez lucrurile căci nu vreau să vă fac să transportaţi în spate o tonă de material. La co-borîre cel puţin ştiam că era necesar, era strict vital pen-tru mine.

Trebuie să cunosc data cel puţin cu o zi înainte ca să am timpul să realizez plecarea ; ieşirea nu o să se întîmple chiar aşa simplu. Chiar dacă nu ar fi decît peste o lună, trebuie totuşi s-o organizez bine. Trebuie să am şi eu partea mea de contribuţie, căci există desigur o serie de lucruri pe care voi le cunoaşteţi şi eu nu. Iţi dai seama că nu pot de loc să-mi imaginez ce se întîmplă la exterior, sînt depăşit de evenimente sau mai bine zis de lipsa de eve-nimente.

Philippe este în echipă. Yvon va veni să mă caute ? Philippe — Nu ştiu dacă Yvon va putea veni. Michel — Mi-ar face plăcere ca Yvon să fie aici. Ii spui lui Sauvageot să coboare sîmbătă. Trebuie să am timp să mai iau cîteva eşantioane. Dacă glaciologul Kahn soseşte, fă-1 să coboare cu prima echipă, fiindcă aş vrea să-i arăt unele lucruri, să discut cu el unele observaţii. Sîmbătă şi duminică o să facem fotografii şi o să aranjăm „calabalîcu" în saci pentru urcare. Philippe — Ah, da. Michel — Ei, da... sînt hainele, sacii de dormit, patul, mag-netofonul, picupul. După prima noapte nu o să mai avem nevoie de ele. Aceasta înseamnă că nu o să putem urca sîmbătă de prea multe ori. Adică nu, ...pot fi urcate dosarele. Philippe — Bun, în concluzie, de îndată ce o să te scoli...

196

— Da ? — Ei bine, să te pregăteşti... — Ce-ai spus ? — Cum te vei scula, te vei pregăti pentru urcare. — Nu se poate ! — Ba da, ba da. — Tu glumeşti ? — Ah, nu, Michel, nu glumesc. — Iţi vorbesc foarte serios. — Şi eu la fel. — Mîine ? — Da, imediat chiar. — Pentru tine imediat, pentru mine, mîine. Atunci tre-

buie să-mi pregătesc lucrurile. înseamnă că este vineri ? — Ei bine, da. —O să fie deci vineri. Ah ! Ah ! In orice caz este foarte

aproape. Totuşi, nu, este imposibil. — „Experienţa-timp" s-a terminat. Să-ţi spun data ? — Ei bine, da. — Sîntem în 14 septembrie. — Un decalaj de 25 de zile. De necrezut. Aceasta tre-

buie că se datoreşte proastei evaluări a duratei somnului sau a zilelor ? Nu, nu este posibil.

— Cred că mai puţin evaluarea duratei somnului cît a zilelor.

— A zilelor ? — Da. — Dar, dragul meu, zilele mele nu durau decît cîteva ore. — Tocmai că nu. Este de remarcat că zilele tale au o

medie de 24 de ore. (Cerusem lui Pierre cu cîteva zile înainte să înceapă să-mi facă graficele evoluţiei perioadelor de activitate şi somn, adică ritmul nictemeral.)

— Cum ? Zilele mele au o medie de 24 de ore ? — Da. — Zilele mele întregi, de noapte şi zi ? — Da. — Atunci, este un ritm exact normal. Philippe — Da, este ritmul normal ; el s-a păstrat chiar

în condiţiile în care trăiai. Michel — S-a păstrat chiar în afara zilei şi nopţii, în

afara ritmului provocat de succesiunea zilelor şi a nopţilor ? ^ Da.

197

— Dar asta este formidabil ! — Este un rezultat important care a fost pus în evidenţă

în mod cu totul sigur. — Senzaţional ! Este foarte, foarte, foarte bine că ritmul

s-a conservat la adăpost de orice fluctuaţie exterioară. Vezi, aici este un lucru remarcabil : ritmul animalelor nu poate fi decît la fel. Toate ritmurile animale, bazate pe soare şi pe lună, asupra cărora acţionează condiţii asemănătoare celor în care am trăit, trebuie că sînt aproape identice. In acest caz, timpul abstract pe care l-am imaginat ca timp psihologic m-a făcut să mă înşel în evaluarea mea. Nu, aceasta nu este posibil ! înseamnă că am păstrat zilele normale în timp ce zilele mele, aşa cum le gîndesc eu, durează numai cinci-sprezece ore şi poate nici atît.

— Da, da, după cele ce ne spuneai, zilele tale nu durau decît cincisprezece ore în timp ce...

— Fiindcă m-am bazat pe somnul vieţii mele normale sau de la Nisa, care nu depăşeşte 6 sau 7 ore pe zi. Nu este rău. Dimpotrivă, zilele mele sînt foarte lungi. Or, aici am zile foarte scurte. Timpul îmi pare excesiv de scurt.

— Noaptea trecută ai dormit 8 ore şi 45 de minute. — Opt ore şi 45 ? Nu este prea mult ? Şi tot restul

era zi de a mea ? — Desigur. — Am impresia că am fost treaz numai 4 ore. — Te-ai trezit la ora 16 şi 30 de minute, te-ai culcat

la ora 10 şi 35 de minute, ceea ce face un interval de 14 ore (calcul greşit : sînt 18, nu 14 ore).

— Cum ? Eu aveam impresia că au fost numai 4 ore şi în realitate s-au scurs 14 ore reale ? Este extraordinar ! îmi pare cu totul ireal ca cele 4 ore ale zilelor mele triste pe care le găseam nesfîrşit de lungi să echivaleze cu 14 ore reale. Ah, nu, nu este posibil ! Te asigur că mă găsesc în faţa unei probleme intelectuale teribile. Eu nu pot să-mi imaginez lucrul acesta. îţi dai seama ce înseamnă ? Să gîn-deşti, să trăieşti timp de 4 ore atunci cînd efectiv ai trăit 14 ore ? Aceasta face de trei ori patru egal douăsprezece, adică de trei ori şi ceva mai mult, ceea ce înseamnă că timpul meu abstract este de trei ori mai scurt decît timpul real măsurat de ceasornice. Aşa demonstrează exemplul zilei de ieri.

Aş fi putut să mănînc puţin mai mult ! Şi cînd mă gîndesc că am lăsat neatinse o mulţime de alimente ca să

198

am cantităţi suficiente pînă la sfîrşit ! Toate cutiile de con-serve pe care le-am păstrat ! Şi cînd te gîndeşti că nu m-am atins tocmai de lucrurile bune pe care le păstram pentru cea de-a doua lună, pentru sfîrşit, crezînd că nu voi mai avea poftă de mîncare.

— O dată afară, vei putea găsi lucruri bune cîte vei vroi ! — Aţi remarcat dacă culcarea, somnul şi dejunul meu

mi-au condiţionat timpul meu abstract ? — Condiţionat ? — Vi s-a părut, de exemplu, că timpul care se scurgea

între deşteptare şi micul dejun era constant, mereu acelaşi ? — Nu. — Este extraordinar. — Dar există altceva şi mai remarcabil. — C e ? «— Că perioadele tale de activitate şi perioadele de somn

sînt foarte variabile. Nu există nici o legătură între fiecare perioadă care se scurge, dar dacă le aduni, vei avea tot-deauna 24 de ore.

— Dar dacă le examinezi pe fiecare în parte, nu se poate constata vreo regularitate ?

— Absolut nici una. — Este cu adevărat interesant că suma lor este de

24 de ore. Am impresia că vorbim de 5—10 minute. Cît timp a trecut în realitate ?

— 20 de minute. — Dublu. Pentru tine au trecut 20 de minute şi pentru

mine numai 5 sau 10. Dar, dragul meu, în cazul acesta este mai bine să trăieşti în caverne I

— îţi prelungeşti viaţa trăind a ic i ; te asigur că rămîi tînăr toată viaţa. Cosmonauţii n-or să îmbătrînească nici-odată !... (pe un ton glumeţ) Ce vrei, dacă timpul trece cu viteza aceasta...

— Da, dar s-ar putea să fie un fenomen care ţi-e pro-priu ţie.

— Va fi interesant de ştiut dacă timpul îmi părea mai lung sau mai scurt în momentul prăbuşirilor. Nu ai remarcat ?

— Nu prea mult. — Dar după ele ? — Nici atunci. — Prăbuşirile le simţi pe moment, dar este mai rău după

aceea căci te gîndeşti la ele şi ţi le imaginezi. îţi dai seama

199

că sînt cu totul independente de tine şi de voinţa ta şi că nu poţi face nimic contra lor. Este ceva inexorabil, este hazardul care singur decide moartea sau viaţa ta. Ar fi inte-resant de studiat graficele din momentele acelea. Cum au fost multe prăbuşiri, bănuiesc că s-ar putea găsi o relaţie interesantă.

— Bravo, dragul meu !

Conversaţia s-a terminat. Culcarea mea are loc la ora 10 şi 10 minute dimineaţa. Ritmul meu vital este cu totul inver-sat. în timp ce la suprafaţa pămîntului milioane de oameni se agită, acţionează, muncesc, numai în spaţiul subteran un băiat tînăr încearcă să adoarmă, tulburat de vestea eliberării lui apropiate. Nu-i venea să creadă data reală care i s-a co-municat ; după el, se găsea aproximativ în seara zilei de 20 august şi cînd colo i se spune că, în realitate, este dimi-neaţa zilei de 14 septembrie. Are toate motivele să-şi dea cu pumnii în cap !

Cînd mă trezesc, primul lucru pe care îl întreb, după ce am numărat pînă la 120 şi mi-am luat pulsul, este ora reală. Pierre îmi răspunse că este trei după-amiază. Mi se pare ciudat!

îmi petrec ziua făcînd ordine în cort. Mi-am regăsit din-tr-o dată o vitalitate nebănuită. Sînt nespus de fericit. Aflu de la suprafaţă că prima echipă va coborî mîine şi încep să fac pachete cu lucrurile care vor trebui urcate. Cînd iau masa mi se comunică că este ora 21 şi 50 de minute. De aceea cînd mă culc, deşi sînt hotărît să continui comunicarea culcărilor şi trezirilor mele pentru a se stabili graficul rit-mului meu nictemeral, nu mai chem pe cei de la suprafaţă, îl ştiu pe Pierre de gardă la intrarea avenului, îl ştiu obosit de nenumăratele nopţi de insomnie pe care i le-am provocat prin chemările mele la orele cele mai imposibile şi mi-e milă să-i mai întrerup somnul şi de data aceasta.

Simbâtâ 15 septembrie

Aflu că prietenii vor veni să mă caute de-abia mîine dimineaţa, căci au unele greutăţi acolo sus. Philippe Englen-der, care trebuia să facă parte din echipa de vîrf, a avut un accident urcînd la Marguareis şi nu va putea coborî în aven. Mi se anunţă sosirea în tabără a lui Serge Primard şi Claude Sauvageot.

200

Toată ziua mi-am aranjat lucrurile. Mi s-a părut cu ade-vărat lungă. Sînt bucuros că, sculat la ora 5 şi 15 minute di-mineaţa, am reuşit prin voinţa mea inconştientă, să-mi acord ritmul şi perioadele de activitate cu acela al lumii exterioare de care pînă acum mă simţisem dezlegat în chipul cel mai total.

Duminică 16 septembrie

Soneria telefonului mă deşteaptă foarte devreme. Este Lafleur care mă anunţă că prim*a echipă este gata să coboare. Ii cer ca prietenul meu Marc Michaux să fie primul care să vină şi să mă întîlnească pe morenă.

Această trezire în mijlocul nopţii „mele" m-a obosit mai mult decît de obicei. Mă dor picioarele şi aş fi vrut să mai dorm puţin. Din nefericire, este imposibil. Mă scol, beau o cafea bine îndulcită, amestecată cu ovomaltină şi îmi găsesc ctestuî de repede vioiciunea din ajun. Am încă timp pînă la sosirea echipei. Scările fiind retrase din diferitele puţuri ale avenului şi echipa fiind numeroasă, coborîrea va dura două ceasuri bune.

Lafleur mi-a comunicat că ieri după-amiază numeroşi ziarişti, trimişi ai societăţilor de radio şi televiziune, francezi şi străini, prieteni şi unele personalităţi, au sosit pe platoul Ambroise, unde se găseşte, de altfel, o mulţime de lume. Pe acest platou, de obicei deşert, prietenul nostru, restauratorul de la Saint-Delmas din Tende, Nino Porrera, a organizat un fel de bufet şi un foc de tabără cu tot ce a găsit de ars, căci nu există nici un singur copac în tot masivul şi trebuie să mergi cîteva ore să dai de unul. După cîte mi se spune, în-ţeleg că acolo sus domneşte o atmosferă plăcută, dar lipsa de confort este mare şi sînt puţini cei care au putut dormi. Se pare că azi dimineaţă zorile au fost de o rară frumuseţe şi că timpul este perfect senin. Elicopterul va putea veni în cele mai bune condiţii. Peisajul este splendid şi se poate vedea întreg lanţul Alpilor de la Bego la Viso şi de la Grand Par-diso la Monte Rose. Pentru mine, această viziune nu înseamnă nimic şi nu reuşesc de loc să-mi imaginez un peisaj sau un răsărit de soare. Nu mai cunosc decît lumea mea, alcătuită din roci, din gheaţă, din tăcere şi din întuneric. Nu mai ştiu ce poate fi un cer albastru.

201

Doresc să-mi înregistrez ultimele impresii ; pregătesc mag-netofonul şi mă duc să mă aşez pe morenă. Singur, în în-tunericul total, aştept.

Cu toată frica din ultima vreme, este evident că voi putea rezista cele cîteva ore care mă mai despart de eli-berare de venirea tovarăşilor mei. Totuşi unele nelmîşti încearcă să pună stăpînire pe mine : teama de a muri în ultimul moment, în preajma reuşitei. Mă întreb cum se va sfîrşi călătoria mea imobilă în afara timpului.

Voi continua neclintit veghea mea pînă în momentul cînd voi auzi pe tovarăşii mei aruncînd scările în marele puţ ver-tical. Voi rezista, fără îndoială, pînă în clipa aceea, dar nu voi putea fi sigur că am cîştigat partida decît cînd voi ieşi sănătos şi teafăr din acest aven. Acum ştiu că am reuşit, că obiectivul meu este aproape, aproape atins, căci cu totul atins nu va fi decît după ce vor fi făcute toate probele medico-fiziologice şi după ce datele numerice asupra „experienţei-timp" vor fi cercetate şi interpretate.

Acum ştiu că speologia nu va rămîne numai un sport, ci va deveni o ştiinţă exactă în serviciul cosmonauticii, al aviaţiei, al industriei şi al lucrărilor publice sub impulsul Institutului francez de speologie. Ştiu că datorită acestei re-uşite dau un titlu de nobleţe Institutului francez de speologie din care fac parte, aşezîndu-1, în mai puţin de şase luni de existenţă, în fruntea speologiei.

De acum înainte calea este deschisă, omul poate sta mult timp în peşteri. Nu va mai fi vorba numai de şederi de cîteva ore sau de cîteva zile. Se vor putea stabili şi mai ales realiza programe serioase de cercetări ştiinţifice. Desigur că ar fi trebuit, înainte de a întreprinde această periculoasă experienţă, să fac experienţe cu animale. Dar ar fi fost ele atît de demonstrative ? Acolo unde animalul moare, omul poate rezista datorită puterii sale uimitoare de adaptare care îi asigură superioritatea asupra mediului înconjurător. Şi, de altfel, de ce să-mi pun această întrebare că tot nu puteam face altceva, deoarece practic nu m-a ajutat nimeni să birui greutăţile materiale în afară de a şasea companie C.R.S. ? Maior Riolet, îţi mulţumesc căci numai datorită ajutorului pe care mi l-ai dat sînt azi în viaţă.

După prăbuşirile din ultimele zile nu mai eram de loc sigur că voi ieşi viu de aici. Acum, dincolo de temerile mele, o doresc cu toată puterea. Totuşi prăbuşirile nu pot fi prevă-zute şi sînt oricînd posibile iar revenirea la suprafaţă prin

202

puţurile cu pereţi sfîrticaţi de îngheţ nu va fi prea uşoară. De la coborîrea mea sub pămînt nu resimţisem o bucurie mai mare ca aceea produsă de vestea că experienţa s-a sfîrşit. Cînd Pierre mi-a anunţat acest lucru eram năucit şi numai după aceea mi-am dat seama că era un mare eveni-ment al existenţei mele. De trei zile timpul trecea cu o încetineală care mă despera şi mă rugam în tăcere ca să nu cedez în ultima oră elementelor oribile din jurul meu. Să mor după ce am ajuns pînă în această clipă ar fi prea inu-man. Noaptea este totală, tăcerea aproape absolută, iar sim-ţurile mele excitate caută să prindă cele mai mici zgomote omeneşti. Stau aici pe un colţ de stîncă, tăcut, neîndrăznind să sfărîm evocarea magică, aproape religioasă. în jurul meu, atmosfera este stranie ; s-a transformat prin gîndurile mele, este alta, nouă. Ştiu că prietenii mei vor sosi în curînd. îmi imaginez manevrele cu coarda, coborîrile pe scări. Văd cu claritate trăsăturile celor care îmi vor aduce eliberarea, revăd figura mereu tînără a lui Marc, acelea ale lui Lafleur şi Canova, a lui Pierre, a lui Abel şi a lui Gerard, toţi grăbiţi să mă întîlnească. Dar nu aud încă nimic. Totuşi simt apro-pierea echipei care pătrunde în adînc, spre mine. Cred că aud voci omeneşti, zgomote care urmează tăcerilor apăsătoare şi neliniştitoare care fuseseră pînă acum universul meu, şi mă vedeam aruncîndu-mă în braţele prietenilor mei. Aştep-tarea este intolerabilă, îngrozitoare şi neomenească după toate cîte am îndurat. Dacă înainte simţeam timpul din ce în ce mai scurt pe măsură ce perioadele de activitate urmau somnului, acum, deodată, el îmi părea ca o barieră de nestră-puns. Timpul îmi opune obstacolul cel mai josnic, cel mai greu de suportat. Dacă simţurile mele nu sînt modificate ca în timpul prăbuşirilor, nu este mai puţin adevărat că simt o imposibilitate de a progresa, de a înainta în timp. Dacă altă dată timpul nu exista, nu mai exista, prezenţa lui a devenit astăzi atît de apropiată, atît de neiertător de tragică, atît de crud de reală, încît resimt o adevărată apăsare care nu vrea să dispară. Niciodată ca acum nu am avut de luptat contra unui asemenea obstacol care am crezut că a devenit inexistent. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că timpul poate fi atît de lung, că nu vrea să treacă.

Deodată, ciulesc urechile, mă ridic dintr-un salt şi rămîn aşa nemişcat pe o lespede, neînsemnată făptură omenească pierdută în întunericul nesfîrşit al spaţiului subteran. Da, de data aceasta, este sigur un zgomot omenesc, o lovitură me-

203

talică. Sînt ei, dar nu văd încă nimic. Cu simţurile la pîndă, îi simt totuşi acolo sus, foarte aproape de mine. Noaptea este totală, dar zgomotele se apropie, devin din ce în ce mai distincte. Nu aprind însă lampa, de frică să nu rup unitatea nopţii, să nu pierd viziunea de neuitat pe care o aştept cu nerăbdare, aceea a unui fascicul de lampă electrică, a unei fiinţe omeneşti. Zgomote, zgomote... simt inima cum îşi iu-ţeşte bătăile şi cum îmi arde fruntea. Ochii mari deschişi fixează întunericul.

Acolo sus, tocmai acolo sus, mi se pare că zăresc o slabă licărire. închid ochii, îi redeschid. Nimic. M-am înşelat, a fost o halucinaţie. Nu, văd totuşi o licărire albă. Sînt ei !...

Oameni, oameni. Prietenii mei. Un strigăt de bucurie. Explodez de emoţie, inima parcă îmi plesneşte, scot sunete nearticulate, ochii mi se împăienjenesc de lacrimi, şi, în sfîr-şit, încep să văd profilîndu-se silueta unui corp, îi disting lampa electrică frontală. O voce mă strigă şi îl recunosc pe Abel. îi răspund urlînd. în curînd este ajuns din urmă de Marc căruia îi aud vocea caldă şi însorită de un uşor accent din sud. Discutăm cîteva clipe doar prin exclamaţii, căci cuvintele se pierd reflectate de pereţii stîncoşi. In sfîrşit, posed dovada absolută că timpul s-a scurs într-adevăr de-a lungul izolării mele, că nu am fost obiectul unei iluzii, că nu este ireductibil. Nu, nu mă învîrtisem în jur, în centrul unui acelaşi spaţiu-timp, nemişcat şi obscur. Am progresat o dată cu mine. Mi se părea că străbătusem un drum ade-vărat, pipăibil, material, dar în realitate făcusem o călătorie în timp. într-adevăr, gîndirea mea dăduse drumului meu o durată, unei lungimi materiale îi substituisem o distanţă temporală, o „bucată" de timp. Şezusem nemişcat, nu parcursesem nici o distanţă reală şi totuşi eram acolo, mai bătrîn cu două luni, după ce am explorat cel puţin ceva din mine însumi.

Sînt fericit cum nu se poate mai mult. Gîndul că mi-am atins cu adevărat scopul, că sînt primul care am organizat în peşteri primele cercetări de psiho-fiziologie, că în curînd voi fi salvat mă umple de o bucurie nestăpînită, de o satisfacţie fără pereche, asemănătoare, după părerea mea, doar cu cea rezervată tuturor descoperitorilor de noi regiuni. Atingeam, în acest moment, una din culmile bucuriei şi ale mulţumirii de sine. Mai puţin profundă poate decît aceea a beţiei des-coperirii ştiinţifice, dar nu mai puţin euforică.

204

Aud clinchetul celor 40 m de scara metalică pe care Abel o desfăşoară în gol şi imediat văd apărînd colţurile subţiri de oţel ale acesteia. Marc s-a legat cu frînghia şi, asigurat de Abel şi Lafleur, sosiţi la marginea puţului, începe coborîrea în gol. 11 văd agăţat de scările metalice care se răsucesc sub acţiunea mişcărilor lui. în timp ce urmăresc cu ochii cum cel mai bun prieten al meu se apropie din ce în ce mai mult, recunosc vocea lui Lafleur :

— Merge Michel ? — Tu eşti, Lafleur ? — Da. — Salut, coboară imediat ce poţi. — De acord. Acum îl luminez pe Marc cu lampa mea electrică ; nu

mai este decît la 10 m deasupra mea. Se leagănă în gol şi se întoarce puţin către mine. Văd cum surîsul îi iluminează figura. Prietenii mă aud spunîndu-i exaltat :

— Tu eşti, Marc. Am cîştigat. A fost teribil... Mi-am riscat pielea nu numai o dată, de multe ori !

în timp ce el cobora, stam retras din cauza căderilor de pietre provocate de frecarea scărilor de pereţi. Mă îndrept, beat de fericirea clipei, spre capătul scării. Iată, Marc pune piciorul pe bucăţile de gheaţă căzute din puţ şi, cu lacrimi în ochi, ne aruncăm unul în braţele celuilalt.

Salvat, eram salvat! în timp ce îl trag pe Marc spre cort, aud şuierînd o pia-

tră care cade ; mă lipesc de un perete strigînd : —• Atenţie, Marc. Căderea pietrei nu 1-a tulburat pe prietenul meu, ba este

foarte mirat de felul cum eu am reacţionat; eram, evident, stăpînit de teamă...

La cîţiva paşi de cort, îl văd pe Marc cum se opreşte şi scoate un strigăt de exclamaţie în faţa spectacolului care i se oferă : o dezordine cumplită domneşte pe gheţar. Cutii goale de conserve, roşii putrezite, saci de cartofi, rămăşiţe de mîncare amestecate cu vrafuri de cărţi stricate de umezeală, în faţa uşii cortului larg deschisă, rezervele mele de hrană aşezate pe gheaţă sînt şi ele acoperite de bidoanele cu ben-zină şi sacii conţinînd hîrtie de aluminiu.

Observ că drapelul francez a alunecat şi, cu o mîndrie ne-ascunsă, îl înfig în vîrful cortului. II privim o clipă, nemişcat' în întuneric, cu iniţialele Institutului francez de speologie,

205

în aceste locuri unde încă nici un om nu a. pătruns şi nii a trăit.

Cînd pătrunde în cort, Marc este întâmpinat de acelaşi spectacol : mese acoperite de cărţi, de foi de hîrtie, de cutii de conserve deschise, de filme... Patul de campanie este aco-perit nu numai de sacii de dormit, dar mai ales de hainele de rezervă pe care nu mai ştiu unde să le pun. Cînd pune mîna pe pufoaica udă în care am dormit, el îmi aruncă o privire mustrătoare, dar n-are timpul să-mi facă vreo obser-vaţie căci în acel moment sosesc întâi Abel Chochon, Lafleur şi Canova, apoi Claude Sauvageot care rămîn încre-meniţi. Ceea ce îi impresionează, înainte de toate, nu este dezordinea care domneşte peste tot, cît stratul de apă care acoperă podeaua cortului. Văd cum privirile lor se îndreaptă instinctiv şi imediat către şoşonii mei îmbibaţi cu apă. Ne-liniştea se întipări pe feţele lor devenite deodată serioase în faţa tragicului acestei situaţii pe care n-o prevăzuseră.

Rup tăcerea care domneşte servind coniac din sticla pe care am păstrat-o de două luni în farmacia mea portativă. Toţi sînt îngheţaţi de frig şi aceasta îi mai încălzeşte puţin. Sînt atît de fericit să regăsesc, în sfîrşit, pe toţi aceşti oa-meni care mi-au devenit mai mult decît prieteni, de-a lungul chinuitoarelor perioade de veghe în aceste locuri pustii. Pre-zenţa lor mă îmbărbătează şi cu fiecare dintre ei discut vreme îndelungată despre problemele imediate care se pun în faţa expediţiei şi în special cu Lafleur, fiindcă el va organiza ope-raţiile de ieşire. Sub luminile de magneziu ale lui Sauvageot, gata oricînd să prindă, în momentele potrivite, diferitele scene şi schimbări de expresie, şi sub obiectivele lui Abel Chochon, care îmi filmează mişcările, am repetat cu gesturi devenite automate tot ceea ce făceam în mod obişnuit în cursul uneia din zilele mele, create de către organismul meu şi nevoile lui.

Foarte excitat, pus în mişcare de o vitalitate ide care nici-odată nu m-aş fi crezut capabil — în realitate rezist numai printr-o stăpînire voită asupra nervilor, fiindcă psihicul meu a suferit în ultimele zile şocuri puternice care se repercutează asupra încordării mele nervoase —, arăt prietenilor mei mai întâi urmele ultimelor prăbuşiri din spatele cortului, apoi îi conduc să vadă descoperirile mele : partea în amonte a ghe-ţarului, stratul de mont-milch şi bulele de aer care ies din gheaţă. Gerard Cappa şi Pierre Nicolas, care au sosit şi ei, mi-aduc tuburi, astfel încît pot lua cîteva eşantioane de

206

mont-milch. Dar timpul ne zoreşte, nu putem întîrzia mult şi împreună începem să împachetăm lucrurile care trebuie urcate. Această operaţie durează mult. Făcînd un lanţ, toţi sacii sînt duşi pînă la puţul de 40 m, unde Canova îi leagă de o coardă. Speologii rămaşi în vîrful puţului încep să tragă toate aceste pachete pe care le transmit apoi unei alte echipe de tineri înşiraţi în lanţ pînă la puţul de 30 m. Sar-cina lor este grea, neplăcută şi chiar primejdioasă. Toţi ar fi voit să coboare în fund să mă vadă în tabăra mea. Am făcut tot posibilul ca să coboare cît mai mulţi, dar unii au trebuit să fie sacrificaţi pentru a nu încetini „operaţia-urcare" şi bieţii de ei s-au epuizat complet pentru a recupera tot materialul.

Era o chestiune vitală. Peste cîteva zile aveau să înceapă ploile în masiv şi drumul de catîri pînă la tabăra de bază avea să devină impracticabil, făcînd imposibilă recuperarea. Am atîtea datorii făcute în vederea organizării expediţiei, încît trebuie cu orice preţ să recuperăm cît mai multe din obiectele cu oarecare valoare. Toată echipa a înţeles acest lucru. Ea a realizat în acest scop o muncă titanică de nimeni ştiută, şi de aceea vreau să-i aduc aici un călduros omagiu de recunoştinţă. Vouă tuturora, membri ai Clubului Martei din Nisa (C.A.F.), ai Institutului francez de speologie şi ai Secţiei Munte C.R.S., vă mulţumesc !

Magnetofonul, picupul, manuscrisele, aparatele de pre-cizie, butelia de oxigen a Armatei aerului, telefonul, sînt rînd pe rînd împachetate şi apoi transportate spre suprafaţă. La fel, bidoanele grele de material plastic cu eşantioane de gheaţă iau acelaşi drum, nu fără ca tovarăşii mei să se amuze făcînd o comparaţie între valoarea lor şi greutatea unui litru de apă.

în agitaţia generală care domneşte, timpul trece repede şi, în curînd, toată lumea urcă la suprafaţă urmată de alte echipe de schimb. Urcarea oamenilor şi a materialelor nu este o treabă de loc uşoară în acest aven cu adevărat îngheţat.

Lafleur se întoarce la suprafaţă ca să ia în mînă orga-nizarea ieşirii mele şi să rezolve problemele care se pun acolo sus. El va fi acela care mă va ajuta să trec prin fai-moasa „gaură de şoarece", după ce Canova îmi va da ajutor ca să ajung pînă acolo.

In curînd rămîn singur cu Canova, Marc Michaux şi Claude Sauvageot. Mîine este ziua cea mare a ieşirii mele. Sînt puţini cei care vor avea timp să doarmă în noaptea aceasta.-

207

Ultima echipă nu va ajunge sus înainte de ora 10 seara iar la tabăra de bază, înainte de miezul nopţii. Şi la ora 3 de dimineaţă vor trebui să se reechipeze pentru a veni să mă caute.

Cano va, Marc Michaux şi Claude Sauvageot vor asista la ultima mea noapte subterană, căci vor trebui să-mi ajute la pregătirea plecării şi mai ales mîine dis-de-dimineaţă. Ma-terialul de dormit lipseşte, fiindcă a fost împachetat şi trans-portat la suprafaţă de către diferitele echipe. Sauvageot pare cel mai obosit dintre noi toţi, astfel încît îi dau una din pu-foaicele mele. Marc şi Canova se mulţumesc cu haine despe-recheate. Toţi trei se ghemuiesc în absida cortului care este partea cea mai puţin udă, după un adevărat festin preparat din cele mai bune cutii de conserve găsite pe gheţar şi după ce au băut o sticlă de vin roşu, adusă pentru această îm-prejurare. Cît despre mine, mă mulţumesc cu un măr şi o bucată de brînză adusă de Marc care ştia că este alimentul preferat şi care îmi lipsise atît. închid cît pot mai bine uşa cortului şi las să ardă reşoul cu gaz butan fără întrerupere. Ştiu că nu mai trebuie să fac economii, fiindcă mîine aven-tura va fi terminată. Atmosfera se încălzeşte destul de repede şi observ că prietenii mei adorm unul după altul. Eu nu reuşesc fiindcă sînt foarte, foarte nervos, atît din cauza apropiatei ieşiri, cît şi din cauză că ritmul meu de viaţă a fost inversat complet. într-adevăr, cînd Pierre mi-a comu-nicat că experienţa s-<a sfîrşit, eu mă culcam cînd el se scula. Din ziua aceea încerc să mă readaptez la orele de la supra-faţă, dar aceasta nu se poate face fără greutăţi şi oboseală. Dorm mai prost şi mă simt mai obosit cu toate că nu am făcut mare lucru.

Este ultima noapte pe care o petrec în acest aven a cărui victimă puteam atît de uşor să devin. Dar nu, sînt viu, tră-iesc, şi acum prietenii mei sînt cu mine. Toţi patru nu vom mai putea păţi nimic. Marc şi Sauvageot dorm fără să se clintească, însă Canova, cu faţa trasă din cauza eforturilor intense depuse în aceste ultime zile, se mvîrteşte fără în-cetare prin somn şi nu-şi poate găsi liniştea. Este cel mai puţin ferit de frig şi umezeală dintre noi, căci a trebuit să-şi păstreze pe el salopeta udă.

Stau întins în întuneric şi aprind destul de des reşoul ca să încălzesc atmosfera şi mai fac cîteva analize ca să măsor cantitatea de gaz carbonic. Nu-mi notez rezultatele sperînd că mi le voi reaminti mîine.

208

Un moment de s lăbic iune. S înt tras la suprafaţă ca o paiaţă dezarticulată.

17 septembrie 1962, ora 11: apar la zi.

V i

îmi petrec noaptea gîndindu-mă, amintindu-mi trecutul şi evocînd viitorul. Pentru prima dată nu mă mai gîndesc la situaţia prezentă, pe care o trăiesc fără să am conştiinţa ei. Mă gîndesc că mîine va trebui să iau eşantioane de mucegai şi noi eşantioane de gheaţă, înainte de plecare. Mă felicit pentru că am găsit energia necesară ca să efectuez pichetajul gheţarului ; datorită lui vom putea avea indicaţii asupra miş-cării gheţii, căci am certitudinea că pichetajul sistematic al echipei Lorius nu va rezista pînă anul viitor din cauza uşoarei topiri care s-a produs.

La ora 4 şi 30 de minute soneria telefonului zbîrnîie şi trezeşte pe tovarăşii mei înţepeniţi de frigul şi umezeala pătrunzătoare. Au figuri cadaverice, atît de obosiţi sînt. Sîntem sfătuiţi de la suprafaţă să ne echipăm pentru urcare, căci echipa condusă de Abel Chochon este pe drum. Oa-menii se vor înşira la vîrf urile şi bazele diferitelor puţuri ale avenului pentru a mă ajuta în această urcare care va fi, mai mult ca sigur, extenuantă.

Canova urcă primul, în timp ce Marc mă ajută să iau ultimele eşantioane de gheaţă, chiar de lîngă cort. Cu toate apelurile telefonice care ne îndeamnă să începem urcarea, căci se pare că toată lumea de la suprafaţă o aşteaptă cu nerăbdare de ore întregi, continuăm febril să umplem un enorm, bidon de material plastic cu bucăţi de gheaţă cu praf. în acest timp Claude Sauvageot ne mitraliază cu flashurile sale, fotografiindu-ne în tot cursul activităţii noastre. Timpul trece nespus de repede, este ora şapte şi trebuie cu orice preţ să încep urcarea.

Echipa care a atins vîrful puţului de 40 m este nerăbdă-toare şi ne strigă să ne grăbim fiindcă oamenii stau în-tr-un curent de aer glacial şi pentru că risc să pierd... avionul Caravelle de la ora 11 dimineaţa.

îmbrăcat în combinezonul meu de explorare roşu, încalţ cizmele şi îmi pun casca şi mănuşile. Apoi mă duc la baza scării unde Marc mă ajută să-mi pun harnaşamentul de para-şutist adaptat pentru scopuri speologice şi care a fost co-borît pentru a-mi uşura urcarea, în cazul în care voi fi prea slăbit pentru a sui cei 115 m de scară pînă la suprafaţă. Făcusem prea puţină mişcare în timpul celor două luni, încît muşchii picioarelor şi braţelor au pierdut obişnuinţa de a fi solicitaţi şi efortul, considerabil chiar pentru un om complet sănătos, riscă să fie prea mare şi extenuant pentru mine.

H 209

Cocoţat pe o stîncă, susţinut de harnaşament, prind cu greu o treaptă a scării care spînzură în gol. String o ultimă dată mîna lui Marc care strigă lui Abel, a cărui lampă fron-tală o zăresc sus de tot, la vîrful puţului :

— Michel este gata. — Atenţie, lăsaţi puţin coarda moale. — Daţi-i drumul, trageţi! Ridicat de tovarăşii mei care trag ritmic, în cadenţă, şi

din toate forţele la coarda întinsă deasupra capului meu, es-caladez cu o viteză apreciabilă, spre marea mirare a prie-tenilor mei, care se temeau atît de mult de cei 40 m de scară. Efortul nu îmi pare prea mare şi ating vîrful puţului destul de repede. Acolo Abel mă prinde puternic şi mă face să trec peste crăpătura de deasupra golului, trăgîndu-mă în-tr-un loc mai retras. Avem o mică conversaţie pentru a or-ganiza urcarea mai departe. Cădem de acord ca Claude Sauvageot, care este foarte obosit, să urce puţul de 40 m cu aparatele sale, să mi-o ia înainte şi să mă aştepte la baza puţului-horn de 30 m. Marc mă ajunge din urmă şi încep să urc puţurile următoare de cîte 10 m fiecare. Răsuflu din ce în ce mai zgomotos şi, ajuns la baza puţului de 30 m, nu mai pot şi mă las să cad pe o piatră ca să-mi recapăt forţele.

Ştiu că sînt separat de suprafaţă prin acest puţ de 30 m, cel mai greu de trecut căci se termină cu „gaura de şoarece", loc cu adevărat periculos şi care nu poate fi străbătut decît prin forţa braţelor, fără posibilitate de ajutor nici de jos şi nici din sus. Sînt neliniştit din cauza acestui loc, ştiindu-mă extrem de slăbit. Marc se caţără înaintea mea şi se opreşte pe o platformă minusculă de 15 cm suspendată deasupra go-lului, ca să mă ajute să pătrund în culoarul strimt. în acelaşi timp, el serveşte ca agent de legătură pentru a transmite ordinele între echipa de fund şi cea condusă de Lafleur, de la extremitatea culoarului, căci este imposibil ca cele două echipe să se înţeleagă direct din cauza deformării vocilor.

Grupa de susţinere îmi trece în jurul umerilor o coardă care înlocuieşte harnaşamentul de paraşutist, prea incomod în locul strimt prin care trec. Cineva strigă :

— Michel este gata. — Trageţi ! Sui cîteva trepte, dar după cîţiva metri, extenuat, strig : — Stop !

210

Mă opresc un moment pentru a-mi recăpăta forţele, apoi pornesc, mai stau cîteva clipe, urc iar şi mă opresc cu su-fletul la gură. Cer ca frînghia să fie lăsată puţin moale, ne-întinsă, căci mă apasă puternic pe piept şi mă sufocă. Aud pe Marc care strigă să se destindă puţin coarda, însă tuturor le este frică să nu dau drumul scării şi nu îndrăznesc să o slăbească. încerc să-mi coordonez mai bine mişcările picioa-relor şi ale mîinilor, dar nu reuşesc decît cu mare greutate, gesturile îmi sînt dezordonate. Deodată am senzaţia că totul se prăbuşeşte în jurul meu. încep să plîng şi să strig că nu mai pot continua. Nu mai puteam, picioarele îmi slăbeau cu totul. Urlam şi totuşi aveam destulă luciditate ca să pot face observaţii geologice asupra stării pereţilor avenului (aceasta poate părea de necrezut). Marc mă încurajează cît poate, dar se găseşte la 10 m de mine. Cînd îmi recapăt puţin suflul înaintez cîţiva metri, mă opresc, plec din nou, o pornesc iar, după care cad într-o criză violentă de desperare. Ţip şi întreb dacă coarda rezistă, dacă scripetele care o susţine este bine fixat. Am impresia că din clipă în clipă coarda se va rupe şi că mă voi zdrobi de stînci. Mă opresc din ce în ce mai des şi îmi trebuie mai mult timp să-mi reoapăt for-ţele. Mai urc cîteva trepte, apoi izbucnesc în hohote de plîns, pradă unei adevărate crize de nervi, numai la cîţiva metri de Marc :

—• Marc, sînt sfîrşit, nu mai pot, este prea mult ! Fiindcă de pe platforma sa nu mă poate încă prinde, el

caută să mă liniştească, să mă îmbărbăteze. Cu o ultimă tresărire de energie, urlînd şi hohotind, urc, în sfîrşit, treaptă de treaptă pînă ating pe Marc care mă prinse în braţe, mă aşeză lîngă perete şi, luîndu-şi un risc considerabil, îşi scoase cîrligul de siguranţă de la centura sa pentru a mă lega de scară ca să mă împiedice să cad în gol. Rămîn minute în şir în braţele prietenului meu plîngînd violent, pradă deznă-dejdii.

Aud deasupra mea pe Lafleur, Canova şi Abel care mă încurajează pe rînd :

— Ce a fost greu a trecut. încă un efort... numai cîţiva metri... după aceea te vom duce pe braţe pînă sus.

Situaţia era cît se poate de grea. Toţi îşi dădeau seama că le va fi practic imposibil să-mi vină în ajutor, să mă tragă prin „gaura de şoarece", dacă îmi pierd cunoştinţa. îi simt pe toţi alături de mine, separaţi numai de cîţiva metri, dar în imposibilitate de a face ceva pentru a mă ajuta. Absolut nimic.

14* 211

în sfîrşit, mă liniştesc puţin şi ei reuşesc sa mă convingă să continui. Acum eu puteam vedea foarte aproape de mine orificiul strimt şi vertical în care trebuia să mă angajez. As-pectul lui era sinistru. Zăream acolo asperităţi colţuroase de stîncă care îmi vor opune rezistenţa de care mă temeam. Mă hotărăsc să scot toate obiectele preţioase ce le am în buzu-narul din faţă al salopetei şi le încredinţez lui Marc. Tremur de frică pentru Marc, fiindcă el era preocupat să mă ajute şi un singur pas greşit i-ar fi fost fatal ; îl oblig, aşadar, să se lege de scară cu cîrligul de siguranţă pe care mi-1 dăduse mie. Fac efortul să mă ţin singur. Mă legăn în vid şi Marc ţine cît poate scara ca să o împiedice să se învîrtească. Din nou sînt cuprins de o criză de lacrimi. Repet automat, fără încetare :

— Prea mult, nu mai pot, nu mai pot, sînt sfîrşit. La fiecare ridicare a piciorului pe o altă treaptă îmi

pare că nu voi putea urca mai sus, că nu voi mai putea face nici cel mai mic efort, că sînt pierdut, înţepenit între cei doi pereţi stîncoşi, extrem de apropiaţi. Dar de fiecare dată, după pauze din ce în ce mai lungi, înaintez cu încă 30 cm.

Nu am puterea să privesc în sus. Lipesc obrazul de pe-retele rece şi umed. Aud numai vocea lui Lafleur care nu conteneşte să mă încurajeze şi cînd el încetează intervine Marc, care mă îmbărbătează în continuare. Şi totul durează, durează. Numai cîţiva metri mă mai despart de Lafleur şi de locul mai larg unde mă voi putea odihni. Nu reuşesc totuşi să ajung acolo.

Vederea unei mîini care se întinde către mine îmi pro-duce o impresie atît de puternică, încît izbucnesc din nou în hohote de plîns. Lafleur este acolo, la mai puţin de un metru, şi dacă ajung pînă la el sînt salvat. Coarda poate să se rupă, dar mina lui Lafleur, ştiu prea bine că nu va ceda niciodată. Mă reazem cu toată greutatea corpului pe o treaptă şi, cu o ultimă tresărire, mă înalţ puţin. Zdrobit de efort, dau drumul scării din mîini şi braţele îmi cad de-a lungul corpului. Dacă coarda cedează sînt pierdut. Mă şi văd cu coloana vertebrală frîntă, întins pe blocurile de la baza puţului.

Lafleur strigă să-i întind mîna. Nu-1 pot vedea. Lupt cu mine însumi să nu cad iarăşi pradă crizei de

desperare. Corpul mă doare din cauza eforturilor colosale pe care le fac ca. să mă ridic centimetru cu centimetru. Obo-seala mă cuprinde tot mai mult, nu-mi mai pot coordona

212

gesturile. Ştiu că îmi este în joc viaţa, că fiecare clipă con-tează, are un preţ enorm şi dacă voi continua să stau aşa dezarticulat, ca o paiaţă fără viaţă, nu voi mai ieşi de aici niciodată.

Şi drept deasupra mea este scăparea. Mîna lui Lafleur este acolo, aproape de tot. Nu i-o pot prinde, cum nici el nu mi-o poate apuca pe a mea fiindcă este aşezat în aşa fel că nu mă poate atinge. Totuşi, dacă am ajuns pînă aici trebuie cu orice preţ să trec mai departe. Nu voi „crăpa" aici, la mai puţin de 30 m de soare, de cerul albastru. Un fior de groază îmi trecu prin şira spinării. Cum am ajuns pînă aici ? Sfîrşit de oboseală, zdruncinat, nervos de frica care îmi strînge pieptul, tremurînd de hohote şi strigăte — mi-aduc bine aminte că am strigat : mamă, mamă ! —, mă hotărăsc să smulg din mine un ultim efort, să-mi încordez toţi muşchii ca să ating mîna lui Lafleur.

Coarda de siguranţă, care mă ţine să nu cad în adînc, mă taie dureros sub braţe. Apreciasem că aceasta este prefe-rabilă harnaşamentului a cărui mărime nu mi-ar fi permis să trec pe aici. Mă încordez într-o ultimă mişcare despe-rată şi îmi arunc braţul drept în sus.

Simt mîna puternică a lui Lafleur care îmi apucă înche-ietura mîinii şi mă ţine cu toată forţa. Ştiu acum că voi fi salvat. Coarda poate să se rupă, faptul nu mai are nici o importanţă. Lafleur mă ţine, mă trage puţin cîte puţin şi apoi simt cum îşi trece braţele sub ale mele. Hohotesc de plîns şi strig inconştient, dar ştiu că voi reuşi să ies din acest in-fern. Extenuat, stau aşa, cu picioarele spînzurate în gol, în braţele lui Lafleur, care mă încurajează, care îmi spune că nu mai risc nimic, că mă ţine, că totul se va sfîrşi într-o clipă. Aşteptarea durează ; nu mă mai pot mişca cînd Lafleur, pleeîndu-se mai mult spre mine, mă trage cu forţa braţelor lui şi mă smulge din canalul stîncos.

Izbucnesc din nou în hohote şi simt că mă sufoc : — Mi-e frig, mi-e sete ! şi îmi pierd cunoştinţa. îmi

revin în braţele lui Lafleur pe care îl strîng cu desperare. Aproape inconştient de ce se întâmplă în jurul meu, străin faţă de toţi cei care mă înconjură, simt totuşi că mi se scoate vesta combinezonului şi sînt îmbrăcat cu o vestă-pufoaică a unui membru C.R.S. Brigadierul Sprenger aduce de la su-prafaţă o oală cu ceai fierbinte din care beau lacom. După spusele celor care mă înconjurau, eram de nerecunoscut. Bău-tura caldă îmi face bine şi mă odihnesc în braţele lui Lafleur

213

şi Canova mult timp. Toţi mă încurajează şi îmi spun că partida este cîştigată, din momentul în care obstacolul cel mai greu, această oribilă „£aură de şoarece", a fost trecut.

Frica mă paralizează şi n i P m a s î m t de loc capabil să urc cele cîteva zeci de metri care mă separă de ultimul puţ în vîrful căruia mi se spune că mă aşteaptă o sută de per-soane. Mi se pune harnaşamentul şi ca un pachet fără viaţă

D o sînt tras pînă la baza ultimului puţ. Acolo Lafleur îmi pune la ochi o pereche dg_odiela.ri de zăpadă^şLapoi, pe deasupra,

O ochelari mari cu trei rîndurFcle lenHTehitunecaterspecial pre-văzute de Abel şi Noele Chochon pentru revenirea mea la suprafaţă ; lumina brutală a zilei m-ar fi putut orbi. Nu văd nimic la început, dar peste cîteva minute pot să-mi disting tovarăşii.

Hotărîsem cu Lafleur ca cei care erau încă în aven să se urce la suprafaţă pentru ca toţi participanţii la această „ope-raţie de supravieţuire" să poată asista la ieşirea celui pe care l-au dus, prin devotamentul lor fără limite, la biruinţă.

Rămîn singur. Impresia este stranie. Singur, în fundul hornului vertical care se deschide spre cer, pe care-1 vedeam verzui din cauza ochelarilor groşi cu lentile speciale care îmi protejează ochii. Zăresc multe capete aplecate deasupra go-lului. Par ireale, aureolate de o coroană aurie datorită raze-lor de soare care le luminează din spate. Sînt harnaşat şi aştept semnalul de urcare pe care trebuie să mi-1 transmită Pierre, rămas ca legătură la mijlocul puţului.

— Haide, Michel, totul este gata. Stau aşa fără să mă mişc, spunîndu-mi că am cîştigat

partida, că de-acum nu mai risc nimic, savurînd din plin această clipă de repaus, calm şi fericire. Apoi, încet, clăti-nîndu-mă, mă apropii de scară şi apuc o treaptă. Strig : gata,

0 trageţi ! Pierre repetă cuvintele mele către echipa de la su-prafaţă şi, ridicat de puternica tracţiune a coardei, urc una cîte una treptele, încercînd să mă ţin de barele scării. Mi-e o

^ f n ^ ^ ţ e r i b i l ă ^ s ^ nu^^_rupă_coarda, să cad în gol şi de ; ăceeaT~cu ultimul "rest de energie, mă agăţ de scară cu

mîinile. Ajuns la înălţimea lui Pierre, la cîţiva metri de su-prafaţă, nervii mă lasă din nou, ultimele forţe mă abando-nează, string din dinţi şi, cu mîinile şi picioarele spînzurate, susţinut numai de harnaşament, sînt legănat în toate părţile, ca o paiaţă dezarticulată.

Am senzaţia unei opriri, aud zgomote nedesluşite şi de-odată mă simt apucat, aşezat pe umerii unui om — îl re-

214

cunosc pe Canova de care mă agăţ cu desperare — care se ridică încet, încet pe scări. Văd deasupra mea pe Marc, Sprenger, Melan şi Lafleur care fac ultimele eforturi ca să mă scoată din aven. Brusc, capul şi apoi corpul ies la su-prafaţă.

Lungit pe o targă, cu corpul acoperit cu o cuvertură, am fost transportat repede la cîţiva metri de gaura căscată şi neagră a avenului, fără să-mi dau seama prea bine ce se întîmplă cu mine.

^JŞste 17 septembrie 1962, ora 11 dimineaţa. Mi-au trebuit patru ore ca să urc la suprafaţă şi o oră

ca să străbat „gaura de şoarece". Cu un gest, dau cuvertura la o parte şi cer de băut

căci mi-este cumplit de sete. Buzele şi braţele mă înţeapă dureros, iar picioarele îmi sînt îngheţate. Cei doi doctori, Poli şi Antinieti, mă consultă ca să-şi dea seama dacă pot suporta călătoria cu elicopterul în timp ce Marc_mă descalţă şi îmi fricţionează puternic piCîoiifeîeT Eî niT^reuşesc să-mi ridice mîneca pentru a-mi lua tensiunea arterială, aşa că sînt întrebat dacă mi se poate rupe combinezonul special cu care sînt îmbrăcat. Accept căci consider că este foarte im-portant să mi se facă un examen olinic imediat după ieşirea din aven, înainte de examenele aprofundate care vor fi efectuate oîteva ore mai fîrziuŢla Paris. __

Sînt uimit, să văd atît de multă lume în jurul meu. Multe figuri de prieteni, mulţi necunoscuţi şi apoi ziariştii care îmi pun întrebări. Ciudat, dar cu toată apatia mea am un moment de exaltare şi răspund, foaite_Yix)iîntrebărilor puse.

~ Sînt apoi transportat într-un sac, agăţat de o prăjină pur-tată de doi oameni, printre stîncile de la Conca delle Car-senne. Nu pot să mă bucur de beţia pe care o produce suc-cesul, căci îmi esţe_încontinuu greaţă. Am pierdut de mult senzaţia mişcării şi, întins pe spate, corpul meu se leagănă de jos în sus şi de sus în jos. Mă simt îngrozitor şi sînt obligat să opresc din cînd în cînd înaintarea. Cei care mă poartă, membri ai C.R.S., merg într-un ritm îndrăcit. Soarele stră-luceşte şi sînt obligat să trag peste ochi pînza care îmi acoperă întreg corpul. Dar este atît de bine să pot respira aerul curat. Deodată, un colţ al cearşafului care mă acoperă este ridicat uşor şi în faţă îmi apare prietena mea Anne-Marie, care îmi întinde un bucheţel de flori. îl iau imediat şi-i string între degetele mele amorţite şi un parfum minunat îmi pătrunde în nări. Niciodată n-am simţit un miros atît

215

de agreabil. In gaura de sub pămînt am fost lipsit cfe orice stimulent olfactiv şi acum este prima senzaţie de acest fel pe care o resimt după atîta vreme. Nu voi putea uita nici-odată acest moment.

în sfîrşit, ajungem pe platoul Ambroise unde, într-un cort mare ridicat în ajun, mi se schimbă îmbrăcămintea. Lafleur este aici cu toate documentele preţioase şi dă ordin să fiu dus la elicopter. încerc să merg, dar picioarele refuză să mă poarte şi sînt transportat pînă la elicopter pe un scaun.

Sînt întins în carlinga elicopterului şi Claude Sauvageot :se aşază lîngă mine. Un ultim examen medical : pulsul meu s-a îmbunătăţit puţin. Plecarea este autorizată. Căpitanul Verdier conduce şi zborul începe. îmi amintesc că am arun-cat o privire plină de înţeles spre acest masiv Marguareis, care ar fi putut să-mi fie mormînt.

Călătoria a fost grea. Zgomotul reactorilor mă asurzea şi simţeam că mă sufoc. Reverberaţia luminii era foarte pu-ternică şi ajutorul de pilot mi-a pus peste ochelari o pînză întunecată de protecţie. Eram cu totul orb şi mă resimţeam puternic din cauza golurilor de aer, inevitabile în această re-giune muntoasă. Elicopterul ateriză pe aerodromul de la Nisa. Mă aştepta o mulţime de oameni. I-am zărit doar, căci lumina era prea puternică şi am preferat să rămîn în întuneric.

Mama mă strînge plîngînd la piept şi aud, fără să-i văd, pe tatăl şi fratele meu. Agitaţia şi tulburarea mea au ajuns la culme. Recunosc vocea maiorului Riolet şi simt că îmi strecoară o scrisoare în buzunarul cămăşii. Ii apuc mîna şi i-o strîng cu putere, mulţumindu-i pentru tot ajutorul dat şi pentru că era prezent acum aici.

La aeroportul de la Orly zăresc prin geamul avionului pe Marcel Bleustein-Blanchet care vorbeşte cu colonelul Grognot şi cu Jacques Raffed. Strîng cu emoţie mîna celui care a permis vocaţiei mele să înflorească, să ajungă la acest mo-ment privilegiat al existenţei unde visele tinereţii se reali-zează. Nu pot decît să-i şoptesc :

— Este mulţumită d-voastră... sînt atît de obosit. Susţinut de Claude Sauvageot şi de un militar, cobor

treptele pasarelei. Flashurile fotografilor îşi fulgeră luminile. Nu mai pot. înţeleg că trebuie să spun ceva ziariştilor :

— Vedeţi bine, sînt sfîrşit... Sînt purtat pînă la o ambulanţă a Annatei aerului unde

un specialist îmi ascultă inima şi îmi ia pulsul. Aplecat peste

216

mine, medicul-colonel Grognot, pe care de-abia îi recunosc, mă ajută să beau, cu înghiţituri mici. Setea este intolerabilă ca şi la ieşirea din aven, şi trebuie să mi se dea într-una de băut pînă la Centrul de învăţămînt şi cercetări de medicină aeronautică, unde m-a dus ambulanţa.

In mai puţin de şase ore după ieşirea de sub pămînt, mă găsesc în mîinile medicilor care pot să reînceapă examenele pe care cerusem să le efectueze asupra mea şi înaintea ex-perienţei. Compararea rezultatelor va permite să se stabi-

lească tabloul de ansamblu al reacţiilor organismului meu, va stabili dacă constantele mele biologice au fost modificate sau nu. In cîteva ore primele din scopurile mele vor fi atinse ; vom şti dacă condiţiile de viaţă în care m-am găsit : sin-gurătate, obscuritate totală, constanţa temperaturii şi a umi-dităţii, 4 au acţionat asupra echilibrului meu organic.

Primele examene sînt cele ale vederii. Medicul-maior Perdriel mă examinează. Sînt condus într-o cameră obscură,, mi se pune faţa într-un aparat care mă orbeşte şi nu mică. îmi este surpriza cînd îmi dau seama că nu mai am nevoie să ţ)ort ochelari. Mi s-a făcut o „adaptometrie".

Mi se face apoi o radiografie a plămînilor şi profesorul Plas, care a sosit între timp, îmi face, împreună cu colo-nelul Grognot, o electrocardiogramă. Sînt bucuros şi liniştit cînd amîndoi îmi spun că organele esenţiale — inimă şi plămîni — nu sînt de loc atinse.

In sfîrşit, operaţia cea mai delicată este electroretinograma, înregistrarea undelor emise de către centrii vizuali ai cre-ierului sub influenţa stinulilor luminoşi de intensităţi şi culori variate. Este greu de suportat, dar încordarea mă face să rezist, căci vreau să mi se facă încă în această seară toate examenele de control.

După examinările de la Centrul principal de expertiză medicală a personalului navigant al Aeronauticii, am fost condus la Spitalul Cetăţii universitare unde doctorul Per-cevault a început să mă supună la primele probe biologice : analiza sîngelui, a .urinei etc.

Era tîrziu cînd m-am putut, în sfîrşit, întinde într-un-pat, un pat adevărat; la capătul forţelor, am adormit imediat.

Timp de o săptămînă am fost supus la aceleaşi probe ca acum. două luni. Şi în fiecare zi mă felicitam din nou, pentru că avusesem ideea acestei comparări a examenelor medicale înainte şi după experienţă. Nu eram atins decît de o oboseală extremă, dar nu aveam nici o afecţiune gravă. Singur ritmul

217

de viaţa mi-era modificat ; simţeam nevoia să dorm ziua şi să citesc sau să discut în timpul nopţii.

A doua zi încredinţam lui Jean Jacques Raffel şi Michel Dominik „jurnalul meu de bord". In aceeaşi seară mi-au adus o cutie cu ciocolată pe care am pus-o alături de un minunat coş de fructe oferit de către Marcel Bleustein-Blan-chet. Pentru prima dată, după atîta timp, gustam din aceste fructe cu o aromă incomparabilă. Doamne, cît puteau fi de bune ! Aproape pierdusem gustul şi îl regăseam !

Eram încă la spital cînd am primit din mîna doamnei Bresard insignele de ofiţer al Meritului Sportiv pe care mi-1 decernase Maurice Herzog. Cîteva zile mai tîrziu puteam în mod public să mulţumesc celui care îmi permisese să rea-lizez această experienţă şi să-i spun că, încununînd-o cu succes, nu făcusem decît să mă achit de datorie.

Ciclul era închis.

Şl A C U M ? H

Experienţa mea a fost amplu comentată, i s-au dat nume-roase interpretări, unele foarte elogioase, altele mai rezer-vate şi uneori chiar cu totul ostile. Nu mă voi opri asupra aprecierilor atît de categorice ca acelea, spre exemplu, ale lui M. de Joly, preşedinte-fondator al Societăţii speologice a Franţei, care a scris într-un ziar de provincie, chiar a doua zi după ieşirea mea : „Pentru mine, Michel Siffre a realizat această experienţă pentru a face să se vorbească despre el. Nu cred ca o şedere într-o peşteră rece să aibă vreo impor-tanţă ştiinţifică. Nu văd ce rost are să stai sub pămînt atîta vreme".

Este ciudat şi grăitor faptul că o persoană eminentă ca M. de Joly şi anumiţi speologi nu au înţeles importanţa ex-perienţei mele care depăşeşte cu mult limitele speologiei tra-diţionale Mulţi totuşi, impresionaţi de caracterul spectacular al acestui record mondial de viaţă subterană, au sărbătorit realizarea sportivă şi au elogiat valoarea umană a acestei tentative. Alţii, în sfîrşit — cei mai numeroşi —, se întreabă despre semnificaţia ei adîncă şi aşteaptă publicarea lucrărilor ştiinţifice, al căror interes deosebit îl presimt. Iată de ce trebuie să prezint aici principalele rezultate obţinute pînă acum, să arăt aplicaţiile lor în aparenţă paradoxale, în do-meniul medicinei şi biologiei spaţiale şi să prezint perspec-tivele ce le oferă noii speologii, sub impulsul creator şi di-namic al Institutului francez de speologie. Pe plan geologic, tehnic şi mai ales medical, rezultatele sînt importante şi nu vor apărea cu precizia necesară decît după mai multe luni de cercetări, studii, prelucrări de cifre, întocmirea şi analiza graficelor respective.

Această operă colectivă efectuată de către specialiştii din diferite discipline sînt în măsură să o prezint astăzi pu-blicului, cel puţin în liniile ei mari şi în învăţămintele ei.

219

Pe plan geologic, în primul rînd, ce ne-a adus studiul gheţarului subteran ? Trebuie spus de la început că n-am putut stabili încă originea acestei gheti stratificate ; este vorba de apă îngheţată sau de zăpadă transformată în gheaţă ? Discuţia rămîne deschisă. Eşantioanele de gheaţă ridicate în ziua ieşirii mele de la —108 m ne-au permis însă descope-rirea şi determinarea unei bogate flore de polen şi spori de ciuperci. Studiul acestui polen arată că este vorba de o gheaţă fosilă, fără a se putea însă preciza vîrsta exactă a gheţarului. Cum polenul a fost luat din stratele superioare, se poate presupune că părţile profunde ale gheţarului s-au format într-o epocă extrem de veche.

Viitoarea mea expediţie în avenul Scarasson va avea deci ca scop luarea multor eşantioane de gheaţă de la diferite niveluri : de la —102 la —131 m pentru a putea determina vîrsta gheţarului.

Ea va permite de asemenea măsurarea mişcării gheţarului datorită pichetajului efectuat în acest an. In zona gheţarului am făcut şi unele descoperiri. In primul rînd, am semnalat prezenţa unei substanţe coloidale care a corodat gheaţa pe un centimetru grosime, ceea ce pune din nou problema ge-nezei mont-milch-ului ; este vorba de un proces fizico-chimic sau de o transformare biologică ?

Mai interesantă este punerea în evidenţă — de visa — a migraţiunilor de gaz prin stratele de gheaţă. Aceasta în-seamnă că gazele închise acolo într-o anumită epocă şi la o anumită adîncime pot să se deplaseze, — sub efectul unor anumite forţe care aici cred că sînt efectul fenomenului de topire — în sus şi să se difuzeze apoi între stratele orizontale, ceea ce poate crea greutăţi în stabilirea vîrstei absolute a gheţarului.

Pe de altă parte, am întocmit profilul geologic al avenului, dar nu am examinat încă eşantioanele în secţiuni subţiri. Studiul profilelor geologice pe care le ridic începînd de anul trecut în masivul Marguareis, cu preţul unor acrobaţii pri-mejdioase de-a lungul pereţilor verticali ai unor avene uriaşe, mi-a permis să întîlnesc şisturi lustruite la mare adîncime şi va trebui, la capătul mai multor ani de lucru, să aducă elemente noi pentru înţelegerea „Alpilor interni", căci această regiune, prea puţin cunoscută, este de o însemnătate capitală în geologie.

în general, explorările speologice durează puţin timp şi sînt rari cei carş au avut „norocul" să vadă sau numai să

220

audă prăbuşiri subterane. Lunga mea şedere a avut rolul de a arăta pentru prima dată importanţa şi frecvenţa surpărilor a căror acţiune a fost, după cum se pare, subestimată în for-marea golurilor subterane, numite în mod comun avene £au peşteri. După părerea mea, perioada cînd ele sînt mai frec-vente în Franţa este primăvara, adică în momentul cînd există o uşoară încălzire a atmosferei subterane care este în-soţită de o topire parţială a gheţii ce umple crăpăturile stînci-lor. Prăbuşirile din avenul Marguareis se datoresc acţiunii repetate a îngheţului şi dezgheţului asupra stîncilor subterane şi ele contribuie la mărirea cavităţilor. Aceste constatări pot fi valabile pentru toate regiunile carstice de altitudine, în condiţii climatice care pot diferi.

•

• *

t

Aspectul tehnic al expediţiei mele a fost dominat de pro-blemele puse de condiţiile mediului subteran. Dacă cortul meu nu m-a satisfăcut pe deplin, aceasta se datoreşte faptului că nu am acordat constructorului timpul suficient ca să-1 realizeze în întregime după concepţia mea. Nu am putut să fiu ferit în modul cel mai eficace ele efectele condensării vaporilor de apă, ceea ce constituie o problema esenţială pentru viaţa subterană. Experienţa mi-a permis totuşi să stu-diez fenomenul îndeaproape, să găsesc mijlocul pentru a realiza în viitor o protecţie mai bună contra condensării. încă din anul acesta voi concepe un nou cort în construcţia căruia voi ţine seama de toate constatările mele.

Aerisirea unui cort subteran nu mi se pare că ar mai pune vreo problemă : sistemul întrebuinţat, cu unele uşoare modificări, va fi suficient.

Principalul dezavantaj al unei şederi prelungite sub pă-mînt rezidă în producerea energiei necesare iluminatului şi încălzitului. Pentru încălzit, soluţia reşoului catalitic ramîne insuficientă ; este bine să fie însoţită de o încălzire rapidă cu gaz. Pentru iluminat folosirea bateriilor industriale îmi pare cea mai indicată din cauza preţului redus, cu condiţia de a avea o cantitate suficientă de elemente de înlocuire. Iluminatul cu gaz butan, deşi dă o lumină mai bună, este mai puţin practic.

Comportarea scărilor speologice de tip Creach s-a dovedit excelentă în mediul umed şi rece. Am putut totuşi remarca o uşoară coroziune în anumite puncte preferenţiale. în do-

221

meniul legăturilor telefonice am putut constata că anumite comunicaţii au fost perturbate din cauza condensării care se realiza instantaneu în emiţător. Cuplul microfon de ambianţă şi magnetofon a funcţionat ireproşabil.

în ceea ce priveşte echipamentul individual, problema protecţiei picioarelor contra frigului şi a apei nu este de loc rezolvată în speologie. Pentru o şedere prelungită cizmele clasice sînt prea reci, iar pantofii de piele se îmbibă cu apă prea repede. Ar trebui găsită o soluţie de compromis între o încălţăminte impermeabilă şi una caldă care să absoarbă transpiraţia interioară.

Protecţia mîinilor a fost de asemenea ineficace, dar între timp a fost realizat un tip special de mănuşi, adecvate con-diţiilor subterane. în orice caz, trebuie reţinută ideea mănuşi-lor de mătase combinate cu mănuşi de protecţie.

Ca să trăieşti în mediul umed şi rece de sub pămînt îţi mai trebuie, pe de altă parte, şi o bună protecţie corporală. Cea pe care o realizasem era suficientă, dar nu putea fi folosită decît în cort. Nu se poate face explorare cu un combinezon prea călduros. M-am simţit bine cu o cămaşă şi o vestă de nailon. Acelaşi echipament cu nailon imper-meabil mi s-a părut mai puţin bun. Pentru explorare, combinezoanele de pînză, clasice în speologie, îmi par perimate. Nu poţi să te îmbraci în fiecare zi cu o haină udă din ajun. Trebuie folosit deci un combinezon imper-meabil la apă, rezistent la asperităţi şi care în acelaşi timp să lase pielea să respire liber. îmbrăcămintea specială de lucru ce o aveam era aproape bună dacă ar fi format o singură piesă.

Este de asemenea important să ai uij bun pat de cam-panie pentru a dormi cu un strat de aer sub tine. Saltelele pneumatice trebuie cu totul scoase din uz căci prezenţa unui corp poate provoca pe ele o enormă condensare care impregnează sacii de dormit. Nu voi mai reveni asupra felului cum m-am protejat contra frigului şi umezelii cu ajutorul celor doi saci de dormit băgaţi unul în altul şi în saci de mătase. Cred că aceasta este protecţia cea mai bună din cîte s-au încercat sub pămînt. Cele mai multe din aceste învăţăminte se pot aplica şi în materie de adăposturi subterane.

*

* *

222

Pe plan biologic, expediţia mea a obţinut rezultate cu adevărat excepţionale. Pentru a redacta acest capitol am folosit lucrările profesorului Plas, ale medicilor-maiori Perdriel şi Angiboust, precum şi propriile mele constatări.

Pe plan biologic propriu-zis, observaţiile experimentale foarte atente, efectuate atît înainte, cît şi după şederea mea sub pămînt, au confirmat că nici una din constantele mele biologice (glicemie, hemogramă etc.) nu au suferit schimbări nete. Şederea mea acolo n-a adus nici o modi-ficare substanţială a sistemelor cardiovascular şi respiratoriu ale organismului. Totuşi la ieşirea din aven au apărut cîteva perturbaţii :

— O anumită tahicardie (accelerare a pulsului), un ritm respirator mai rapid şi o scădere a tensiunii. Aceste tulbu-rări, cît şi uşoara modificare a compoziţiei sanguine în sensul "unei hemoconcentraţii, au fost puse în legătură cu starea mea de oboseală provocată în special de eforturile considerabile depuse în cursul urcării. Aceste tulburări s-au atenuat progresiv şi rapid după cîteva zile, normalizarea metabolismului făcîndu-se de la sine prin simpla reîncăl-zire a organismului.

— Examenele de laborator au mai arătat o creştere destul de ridicată a fierului din ser care a persistat mai mult de o lună după ieşirea mea.

— Şederea mea a dovedit că lipsa prelungită a radiaţiilor solare nu mi-a modificat metabolismul fosfo-calcic al orga-nismului meu. Pare deci că acţiunea climatului subteran asupra omului nu are efecte sensibile, cel puţin pe o perioadă de două luni, în ceea ce priveşte fixarea calciului prin vitamina D.

— Sufeream de o dizenterie amibiană contractată în Asia în aprilie 1961. înainte de coborîrea mea analizele arătaseră prezenţa amibelor dizenterice. Examenele de la-borator efectuate după ieşire nu le-au mai pus în evidenţă. Acest rezultat, cu totul neaşteptat, ar putea să aibă conse-cinţe practice importante dacă va fi confirmat de analize şi cercetări ulterioare. Va fi fără îndoială interesant să se cunoască factorii care au condiţionat dispariţia amibelor.

— Este foarte probabil că am realizat un început de hibernaţie, cu o temperatură interioară scăzută, sub 36°C. Acest fapt, încetinind schimburile mele metabolice, punînd psihicul meu într-o stare de semisomn, a adaptat ciclurile regulatoare ale diverselor sisteme ale organismului la un

223

ritm pur fiziologic. Aceasta poate explica micile lipsuri, micile tulburări ale posibilităţii de concentrare intelectuală, micile tulburări de memorie şi uşoara reducere a facultăţilor de sinteză a percepţiilor senzoriale, în special a celor auditive. într-adevăr, muzica discurilor devenise pentru mine o simplă înşiruire de note cărora nu le mai puteam prinde raporturile melodice dintre ele, o îngrămădire de sunete disociate, un fel de zgomot dezintegrat.

Această amorţire prin frig putea să fie şi cauza percep-ţiei mele accelerate a timpului. Pe măsură ce săptămînile treceau, estimaţia duratei devenea din ce în ce mai scurtă. Astfel, patru sau cinci ore subiective corespundeau de fapt la 15 ore reale. Aceasta nu este decît o ipoteză bazată pe rezultatul cercetărilor recente care semnalează intervenţia variaţiilor de temperatură în interpretarea duratelor.

Rezultatele cele mai inedite însă sînt acelea care îşi găsesc o aplicare imediată în domeniul biologiei subterane, submarine şi spaţiale. Experienţa mea era experienţa adap-tării omului la un mediu diferit de acela existent la supra-faţa pămîntului. Este interesant că, în afara problemelor de acceleraţie, de presiune, de pierdere a greutăţii şi încă multe altele, condiţiile în care am trăit se apropie uimitor de mult de acelea care există la bordul sateliţilor artificiali. Condiţiile la care organismul şi psihicul meu au trebuit să facă faţă sînt dintre acelea — şi nu cele neînsemnate — puse de viaţa în spaţii etanşe.

Iată pentru ce experienţa mea înseamnă începutul unei noi perioade nu numai în explorările subterane, ci mai ales în utilizarea mediului subteran în scopurile medicinei cos-monautice. De acum înainte experienţele asupra efectelor limitării sau ale lipsei de impulsuri senzoriale, care se efectuau în laboratoare militare de cercetări, se vor putea realiza într-un mediu care este avantajat de o uniformitate absolută, de constante fizice perfect standardizate şi uşor măsurabile.

Factorii comuni experienţei mele şi vieţii în cabine etanşe sînt :

— uniformitatea mediului — tăcere şi obscuritate

limitarea mişcărilor — izolarea —- greutăţi psihologice — tensiune emoţională

224

— perturbarea ritmului de viaţă normală — pierderea noţiunii de timp. Printre problemele care mi-au fost impuse de mediu

şi de condiţiile experienţei mele, aceea a izolării capătă o mare importanţă. A fi şi a te simţi departe de orice socie-tate omenească, a fi singur în voia sorţii poate să conducă la o profundă nelinişte, la deprimare şi chiar la panică şi la autopărăsire. La începutul erei cosmice vor fi trimişi în spaţiu oameni singuri, care vor face zboruri din ce în ce mai lungi. Este necesar ca izolarea să nu le diminueze moralul, ca să-şi poată atinge astfel obiectivele propuse. Mărturisesc că singurătatea este foarte greu de suportat, dar că voinţa poate şi trebuie să o învingă. După părerea mea, gîndirea trebuie îndreptată spre ocupaţiile prezente, în special lucrul efectiv, şi viitoare, însă niciodată spre trecut, < ceea ce măreşte sentimentul de izolare. Gîndurile trebuie să fie dinamice, încontinuu îndreptate spre reuşita finală a ceea ce este în curs de realizare.

O altă problemă de o deosebită importanţă este aceea a vieţii în spaţiu redus. La sfîrşitul experienţei mele cu-noşteam pe dinafară toate colţişoarele închisorii mele sub-terane. Limitarea mişcărilor este într-adevăr foarte gravă, căci aduce perturbări şi chiar tulburări psihice şi vegetative adînci în cazul în care este împinsă prea departe.

In spaţiul cosmic domneşte tăcerea absolută ca şi în peşteri. Omul este obişnuit să trăiască într-o ambianţă sonoră unde stimulii auditivi acţionează încontinuu asupra creierului său. Dacă este însă lipsit de aceşti factori auditivi externi atenţia sa intelectuală se îndreaptă către zgomotele organismului, ca pulsaţiile inimii sau respiraţie, astfel că moralul său se macină, într-un timp mai lung sau mai scurt. Tăcerea poate deveni la un moment dat cu adevărat in-suportabilă.

în timpul şederii mele sub pămînt ambianţa sonoră a fost perturbată de căderile de gheaţă şi pietre care mi-au provocat o tensiune emoţională apropiată aceleia pe care trebuie să o simtă cosmonauţii la cel mai mic eveniment neprevăzut, ca acela, de exemplu, al micilor aeroliţi care lovesc stratul protector al satelitului.

La lipsa senzaţiilor auditive se adaugă, şi mai gravă, lipsa stimulenţilor vizuali. Sub pămînt, ca şi în Cosmos, privirea în întunericul absolut nu dă senzaţia de adîncime a spaţiului, de relief. Examenele oculare aprofundate la

15 — Ia afara timpului 225

care am fost supus au fost efectuate înainte de coborîrea în aven, în seara ieşirii mele şi cinci săptămîni mai tîrziu, ceea ce a permis un studiu comparativ. îmi permit să reproduc aici principalele rezultate ale medicului-maior Perdriel.

„Au fost examinate : acuitatea vizuală, refracţia, cîmpul vizual mezopic, vederea binoculară, simţul luminos şi simţul cromatic.

Rezultatele obţinute sînt următoarele : 1. Dl. Siffre a prezentat o uşoară exagerare a miopiei sale,

în cursul experienţei. Ea a revenit la valoarea iniţială cinci săptămîni mai tîrziu.

2. Vederea culorilor a fost modificată. „Verdele" este văzut „albastru" şi această pervertire a simţului cromatic constatată la cel în cauză persistă încă după cinci săptă-mîni.

3. In cursul şederii în aven s-a accentuat o exoforie şi ea se transformă uneori în strabism intermitent. Vederea binoculară este încă deficitară, la o lună după experienţă.

4. Electroretinograma este modificată. Aceste alteraţii subiective şi obiective par a fi în legă-

tură cu starea de oboseală datorită şederii în aven şi se manifestă prin perturbări psiho-senzoriale.

Condiţiile particulare de luminozitate din timpul expe-rienţei par a fi avut un rol secundar.

Şederea prelungită în peşteră prin oboseala ce a pri-cinuit-o, şi mai puţin prin condiţiile speciale de ambianţă luminoasă, pare a fi influenţat funcţiile vizuale.

Unele din aceste perturbaţii sînt trecătoare, cum ar fi accentuarea miopiei, ceea ce ar permite să se dovedească că astenopia muşchiului ciliar este trecătoare.

Dimpotrivă, alterarea viziunii binoculare, sub influenţa oboselii, modificarea simţului cromatic şi a electroretinogramei persistă după o lună de la întoarcerea la condiţiile de viaţă normală, deşi recuperarea unei bunăstări generale pare efectiv realizată.

Pe planul practic, aceste rezultate sînt interesante, căci demonstrează că studiul funcţiunilor vizuale poate astfel să ofere indicaţii utile asupra stării reale de oboseală a unui individ.

226

Ele atrag de asemenea atenţia asupra confuziilor cro-matice datorită oboselii, care riscă să devină periculoase în vizibilitatea semnalelor de circulaţie".

Este evident că aceste concluzii se aplică direct la problemele vieţii în sateliţii artificiali. Se ştie că, atunci cînd astronava este stabilizată pe orbită, cabina rămîne constant fie în noaptea, fie în ziua fără de sfîrşit.

Pentru a trăi 24 de ore trebuie efectuate mai multe rotaţii în jurul Pămîntului. Cosmonautul trece de la zi la noapte, în cîteva ore. Un om care ar trăi în asemenea con-diţii ar vedea — în afară de alteraţiile vizuale — cum ritmul său normal de viaţă nu mai este supus alternării regulate a zilei şi a nopţii în 24 de ore. Or, această alternare condiţionează ritmul activitate-somn care este ritmul-cheie al omului şi al animalelor.

Omul, obişnuit să trăiască într-un mediu în care schim-bările cele mai importante care îl înconjură sînt periodice, s-a găsit supus — de altfel, ca şi animalul — alternării regulate dintre zi şi noapte în 24 de ore, ceea ce a deter-minat în organismul său perioadele de activitate şi de somn, necesare vieţii lui. Astfel, la nivelul biologic, omul este condiţionat de timp şi organismul său devine un adevărat ceasornic care adaptează viaţa noastră organică (activitate, odihnă, mese, ritmul temperaturii, ciclul meselor) la varia-ţiile nictemerale. Aceste ritmuri dobîndite care au fost adaptate prin condiţionare de la originea omenirii, func-ţiunile noastre ale variaţiilor temporale, se păstrează sau se modifică cînd omul se găseşte pus deodată în afara variaţiilor zi—noapte, adică în adăposturi subterane sau în capsule spaţiale.

Biologii americani şi sovietici, care au trimis oameni pe bordul sateliţilor, şi-au dat seama de importanţa pro-blemei, deoarece antrenamentul cosmonauţilor prevede faimoasa probă a camerei surde. Dar dacă ritmul nicte-meral al animalelor începe să fie cunoscut, nu se poate spune acelaşi lucru despre om, care acceptă cu greu expe-rienţele în care joacă rol de cobai.

Experienţa mea a dovedit că atunci cînd un om se gă-seşte într-un mediu constant, periodicitatea ritmului său nictemeral este de ordinul a 24 de ore (fig. 11). Ritmul meu personal era de 24 de ore şi 31 de minute. Acest ritm personal n-a fost modificat, dar s-a putut observa numai un decalaj de faze care, puţin cîte puţin, s-a stabilizat. Către

227

ziua a 10-a ritmul meu era complet inversat, dormeam ziua şi perioada de activitate dura între 6 şi 16 ore. Decalarea a continuat apoi în mod regulat şi constant, ritmul devenind normal... activitatea menţinîndu-se între 8 şi 20 de ore, pentru a se inversa din nou la 14 septembrie, spre sfîrşitul expe-rienţei. Am constatat că şi orarul meselor mele s-a schimbat progresiv. Puţin timp nu am luat decît un mic dejun după deşteptare şi o masă care s-a mjutat treptat 'de la mijlocul zilei spre seară. Ritmul meselor se apropiase foarte mult de orarul anglo-saxon.

Rezultatul cel mai neaşteptat este legătura inversă care există între durata somnului şi aceea a zilei mele de acti-vitate precedentă. Cu cît şedeam mai mult treaz cu atît noaptea următoare era mai scurtă.

„S-au putut confirma pe plan experimental observaţiile făcute despre mamiferele inferioare sau plantele care ară-taseră persistenţa unei periodicităţi a ritmului nictemeral apropiat de 24 de ore în absenţa stimulilor de origine cosmică sau socială. Uniformizarea condiţiilor de iluminat şi a temperaturii din jur provoacă numai decalajul fazelor ritmului nictemeral fără a-1 anula" (medic-maior Angiboust).

Aceasta arată în chip limpede adaptarea la timp a organismului omenesc. Omul are un fel de instinct al timpului de care îşi dă uşor seama cînd călătoreşte pe bordul avioanelor moderne. Deplasarea rapidă de la un punct la altul al globului permite trecerea, fără să existe o adaptare, peste mai multe fusuri orare, ceea ce provoacă decalaje de ritm care produc o oboseală fiziologică frec-ventă la aviatori. Probabil aceeaşi situaţie să se întîmple la bordul sateliţilor cînd aceştia nu au realizat o bună stabilizare. Zilele şi nopţile se succed atunci într-o cadenţă de neînfrînat. Omul supus acestor fluctuaţii va fi complet dezorientat şi va pierde cu totul noţiunea de timp.

Am voit să studiez în cursul experienţei mele această noţiune, lipsindu-mă de ceasornic (fig. 12). Cînd am fost înştiinţat de sfîrşitul experienţei, aveam un decalaj de aproape o lună, ceea ce însemna că estimasem cam de două ori mai scurtă durata reală a unei zile. Atunci cînd valoarea medie a estimaţiilor unei zile este de 7 ore, durata perioa-dei de nesomn este de 14 ore şi 40 de minute.

Trebuie remarcat că, din cauza rezultatelor amintite mai sus, o asemenea experienţă asupra pierderii noţiunii de timp este de acum înainte greu de realizat, căci va fi

228

1 -1

So

CO

CD

15-

31-

KWWWWM K S S S S S S T T \ ISMSASSSSS EXXXXXXX ksssssssg

IWWWSS I W W W ^ IWWWW

ISSSS LSSSSSSSS> l\\\\\\\g KWWWX ISSSSSSS SSS KSSSSSSSS

NSSSSSSS I W W W M IWWWWS ISSSSSSV

ISSSSSSSWi n — i — r 16 16 14

- r n — r 12 io a

I 6

1 r 4 2 0 4 6 e

n—I—1—I—I—I—\—I—I Q 10 12 14 16 16 20 22 24

Fig. 11 — Primul ritm nictemeral uman izolat pe mai mult de 15 zile, alcătuit de membrii Institutului francez de speologie şi grupul C.R.S., însărcinaţi cu controlul operaţiei „Timp". Haşurat : orele de somn ; în alb orele de activitate reală.

229

to 00 o

cd o Oi^-Qfo. a 5" KA

2 cr.M p a < p'S-ST p

v-o ^ S CD P cr t« c CD S £ P 2. < ^

o T- p 8 O CLi O CD C/2 3 P t=. o o ff. ® < ; h-i> rf" o P f—r cr Q

3 r-E- o «I S3 p cd —s

c 3 a. CD Cli CD CD P

S i

3 Qo -O) _

O * -

po --

CD «-4 9

cv> -

Ct) ^ ^

cb -

S i G -

3>-

u

T / /

p. / / / / / / / / / / /

/ / / / / /

a 11 12 13 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26

u g u s t

fco Co M Fig. 13 — Măsurarea frecvenţei cardiace la deşteptare şi la culcare, în funcţie de timp

232

suficient ca omul izolat, de bunăvoie sau nu, să-şi numere deşteptările pentru a cunoaşte, cu aproximaţie de o zi, data reală la care se află. Experienţa „în afara Timpului" va rămîne deci unică...

Pe de altă parte, studiul frecvenţei mele cardiace a arătat o scădere în trei zile de la 82 de pulsaţii pe minut la 55, apoi o stabilizare cam la 65 de pulsaţii. în sfîrşit, începînd cu cea de-a 30-a zi, am înregistrat o ridicare a frecvenţei cardiace urmată de o oarecare neregularitate (fig- 13).

Un alt aspect al experienţei mele 1-a constituit aprecierea unei durate de două minute. După ce s-a stabilizat la 150 de secunde, trece la 200 de secunde atingînd o dată chiar 300 de secunde, adică 5 minute (fig. 14). Medicul-maior Angiboust a remarcat că cu cît somnul precedent a fost mai j f u r t , c u atît estimaţia s-a prelungit.

Interesul esenţial îl prezintă totuşi legătura care există între curba frecvenţei cardiace şi aceea a duratelor scurte şi care variază corelativ şi în acelaşi sens. Aceste raporturi cu totul neaşteptate şi măsurate cantitativ timp de două luni scot în evidenţă, cu o acuitate nouă, acţiunea reci-procă a psihicului asupra fizicului şi a acestuia asupra psihicului. Cu alte cuvinte, creierul comandă inimii sau inima este aceea care determină estimaţia duratei ? Importanţa acestor date este evidentă în domeniul cosmonauticii, căci prin teste simple şi relativ uşor de pus în practică se va putea cunoaşte starea de tensiune generală a organismului, adică posibilitatea unui răspuns mai mult sau mai puţin rapid la o excitaţie. Dacă acest rezultat are o valoare sta-tistică valabilă, adică dacă se reproduce în mod identic şi în cursul altor experienţe de acelaşi gen, se va putea induce nivelul general al oboselii umane, prin simpla cunoaştere a variaţiilor ritmului cardiac şi a duratelor scurte.

CONCLUZII

Dacă arunc o privire înapoi asupra experienţei mele din fundul avenului Scarasson, îmi dau seama că ea com-portă două aspecte cu totul deosebite.

Pe de o parte, aspectul personal despre care sper că am reuşit să dau o idee" prin relatarea citită şi asupra căruia voi reveni imediat, iar pe de altă parte, aspectul ştiinţifi-

Rezultatele ştiinţifice ale şederii mele sub pămînt au făcut obiectul unor studii separate. Aş dori să mai adaug aici cîteva cuvinte în legătură cu ele.

Aspectul principal al încercării mele a fost ruptura cu lumea dinafară şi, în consecinţă, suprimarea cadenţei normale a timpului, a succesiunii nopţilor şi a zilelor şi lipsa oricărei legături sociale. Trăind astfel după ritmul intern şi ancestral al omului, am vrut să văd dacă el se distruge sau nu. Experienţa mea a permis să se izoleze primul ritm nictemeral uman timp de 60 de zile şi a putut de-monstra că ciclul care face să alterneze activitatea şi somnul, şi care este de 24 ore, se menţine cu toată lipsa variaţiilor caracteristice lumii exterioare. Urmează că viaţa fără cunoaş-terea timpului este posibilă şi nu aduce după sine, cel puţin într-o perioadă egală cu cea a şederii mele sub pămînt, perturbări psihice. S-a exagerat fără îndoială acţiunea sin-gurătăţii, a tăcerii, a obscurităţii şi a tensiunii emoţionale ; moralul meu, în ansamblul lui, s-a păstrat bun şi ridicat.

Cu toate acestea, se pare că pierderea noţiunii de timp, legată de lipsa de repere, are unele raporturi cu tempera-tura centrală a corpului. Organismul insuficient protejat şi supus frigului în acest univers ostil şi imobil a trecut într-o stare de semihibernare şi este evident că în asemenea condiţii timpul pare mai scurt, deoarece organismul nu mai reacţionează la stimulii exteriori.

Totuşi, în amănunt, variaţiile frecvenţei cardiace, esti-marea „duratelor scurte" au arătat raporturile strînse care

234

există între viaţa psihică, viaţa fiziologică şi starea de oboseală a subiectului. Numai un studiu amănunţit poate dezvolta aceste considerente de psihologie experimentală. Să amintim şi faptul că lipsa prelungită a radiaţiilor lumi-noase, în acest mediu umed şi rece, nu aduce după sine modificări biologice importante.

Un punct interesant îl constituie studiul vederii ; acţiunea oboselii asupra funcţiilor vizuale şi rezultatele cantitative obţinute aduc indicaţii pozitive în domeniul transporturi-lor şi al semnalizării rutiere şi aeriene. Va fi necesar să se facă o sinteză a acestor rezultate pentru aplicarea lor în materie de protecţie militară şi civilă, pentru medicina aeronautică şi spaţială şi pentru navigaţia submarină pre-lungită.

Experienţele de viaţă subterană sînt deci posibile. Nu este "exclus ca omul să poată trăi mai multe luni în acest mediu unde va putea efectua munci ştiinţifice şi tehnice care n-au fost niciodată realizate pînă acum.

Observaţiile pe care le-am putut face personal în avenul Scarasson arată că gheţarul de acolo este fosil şi că geo-grafia lui este mereu modificată prin prăbuşirile subterane, mult mai frecvente decît se presupunea pînă acum. Aceasta este o indicaţie pentru viitorii exploratori de avene.

Revin acum la învăţămintele psihologice reale pe care le-am tras din experienţa mea. Cer iertare cititorului daca afirm aici unele adevăruri primare. Aceste clişee obişnuite reprezintă adeseori fructul experienţei milenare şi dacă ar trebui să adopt o deviză pentru a încuraja încercări ca cele relatate aici aş spune, fără frica de a folosi o locuţiune cunoscută :

„A voi înseamnă a putea". Singură voinţa te susţine în asemenea experienţe. Pe

de altă parte, aş dori să răspund celor care mi-au făcut observaţia că în izolarea mea eram totuşi în legătură, pe calea telefonului, cu cei de la suprafaţă. Da, eram legat prin telefon cu suprafaţa, dar ceea ce nu se ştie este că dispoziţiile pe care le dădusem, ca să mă feresc de o even-tuală slăbiciune morală momentană, prevedeau că în nici un caz nu puteam fi readus la suprafaţă înainte de tre-cerea a 30 de zile. Pe lîngă aceasta, dacă n-aş fi participat personal la urcare, probabil că ar fi fost imposibil să fiu readus la suprafaţă şi ca urmare orice slăbiciune fizică mă condamna, în aparenţă, iremediabil. Accentuez acest fapt

235

nu pentru a mări meritul eforturilor mele, ci pentru a arăta că am încercat să împac aceste două greutăţi, pe de o parte aceea a legăturii indispensabile cu suprafaţa, necesară no-taţiilor ştiinţifice, iar pe de altă parte aceea de a fi cu ade-vărat izolat în fundul avenului.

Ceea ce a făcut posibilă supravieţuirea în condiţiile grele în care m-am găsit a fost încordarea extremă a voinţei mele, hotărîrea, flacăra care ardea în mine, dorinţa de a nu-mi decepţiona prietenii şi de a nu mă desconsidera în propriii mei ochi.

O spun încă o dată : n-a fost vorba de o aventură, de o ispravă de explorator, ci de o experienţă. Alţi tineri vor încerca şi ei asemenea experienţe şi dacă a mea le poate servi în vreun fel, aceasta nu poate fi decît în scopul unui antre-nament sistematic al voinţei, al pregătirii psihice, al exerci-ţiului zilnic al stăpînirii de sine.

Toate acestea joacă un rol tot atît de important — şi este bine să se ştie — în pregătirea unei încercări, oricare ar fi ea, ca şi studierea materialului şi pregătirea fizică. Astfel echipat, se poate realiza mult, aş spune chiar, se poate realiza totul.

CUPRINS

Prezentare . . Introducere P R I M A P A R T E

începutul . . Pentru ce ? Ideea . . . Pregătirea expediţiei Expediţia începe Ziua „ j " . . . . Coborîrea în adînc . P A R T E A A D O U A .

Viaţa subterană . Jurnal Urcarea la suprafaţă Şi acum ? . . . . Concluzii . . . .

Redactor resp. de carte : IOANA NICULESCU Tehnoredactor : FLORICA W E I D L E

Dat la cules 02. 07. 1965 Bun de tipar 06.10.1965 Tiraj 20 000 + 130 ex. Hîrtie scris II A 63 g/m2

Format 54 X 84/16 coli editoriale. Coli de tipar 15,00+4 coliţe A. 8283. Indici de clasificare zeci-mală : pentru bibliotecile mari 551. 4, pentru bi-

bliotecile mici 55 14,10.

Tiparul executat sub comanda nr 50579 la Com-binatul Poligrafic ,,Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România.

tNipţ