Moartea la Venetia

Thomas Mann – Moartea la Veneţia

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sauDoctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Scurte date biografice despre scriitorul Thomas Mann

Thomas Mann s-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck(Germania), fiind fratele mai mic (cu patru ani) al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, senator şi bogat negustor de grâne şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. După efectuarea studiilor în oraşul natal, se stabileşte la München, unde lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric „Simplicissimus”.

În 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori).

Debutează în 1898 cu volumul de nuvele „Micul domn Friedmann” pentru ca, în 1901, publicând romanul „Buddenbroocks” să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 i se conferă titlul academic de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Bonn, iar în 1926 devine membru al Academiei de Literatură prusiene, senatul oraşului natal conferindu-i titlul de profesor. În 1929 va primi Premiul Nobel.

De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista „Măsură şi valoare” în care militează „pentru cultura germană liberă”. În 1938, răspunzând iniţiativei Universităţii Prince ton din New Jersey, emigrează cu toată familia în S.U.A., primind cetăţenia americană (1944). Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, fiind distins cu Premiul Goethe şi Premiul Naţional. În 1952, se stabileşte în Elveţia, lângă Zürich. În 1955 conferenţiază la Stuttgart şi Weimar cu ocazia festivităţilor celei de-a 150-a comemorări a morţii lui Schiller, conferindu-i-se, în acelaşi timp, titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităâii din Jena. Între timp, universităţile din Oxford şi Cambridge îi conferiseră acelaţi titlu.

La 12 august 1955, în urma unei aterioscleroze, va înceta din viaţă.

O operă „sensibilă”

Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul” plăcerii reprezintă, pentru Mann, mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a vieţii artiştilor pe care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane, aceştia se dăruiesc eroic artei, nedăruindu-se şi oamenilor. Nici personajul principal din nuvela „Moartea la Veneţia”- Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă. Aflându-se în oraşul lagunelor pentru a-şi petrece, după o muncă încordată, zilele de odihnă binemeritată, se îndrăgosteşte de chipul unui tânăr în a cărui armonie va descoperi întruchiparea operei de artă. De aceea, va continua să rămână în Veneţia chiar şi atunci când mirosul pestilenţial al canalelor prevesteşte apropierea unei groaznice epidemii, găsindu-şi astfel moartea. Viaţa lui Aschenbach de până la plecarea la Veneţia stă sub semnul apolinicului. Eroul este stăpânit încă din tinereţe de un simţ exagerat al perfecţiunii; „socoteşte acest simţ ca fiind însăşi esenţa şi natura intimă a talentului şi de dragul lui îşi strunise simţirea, potolind-o.”

Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o conotaţie psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic, cu derivatele sale specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune („[…] pe latura umbrită a pieţei, simţi deodată în văzduh un iz ciudat, pe care i se păru că-l mai simţise, fără să-l bage în seamă, şi în zilele din urmă, un miros dulceag de medicamente, care te făcea să te gândeşti la mizerie, la răni şi la o curăţenie de mântuială, un iz ce dădea de bănuit”), simbolizează domeniul neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.

Descrierea oraşului începe, odată cu apropierea bărcii care aduce pe turistul german: „La dreapta lui se ivi deodată, netedă, coasta. Se vedeau bărci pescăreşti alunecând pe mare şi, nu departe, Insula Băilor. Vaporul o lăsă în urmă, pe stânga, încetinându-şi mersul şi lunecând prin canalul îngust, cu acelaşi nume, ca să se oprească apoi pe lagună, în faţa câtorva colibe sărăcăcioase, aşteptând să sosească barca serviciului sanitar.” Drumul pe mare se face pe un vas vechi; cabina are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap. Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul infernal, un fel de luntre a lui Charon care face trecerea către o altă lume. Această lume nu este altceva decât propriul inconştient: „Cine n-ar fi fost pradă unei înfiorări trecătoare, unui simţământ tainic de teamă şi de apăsare, urcându-se pentru întâia oară, sau după o lungă dezobişnuinţă, într-o gondolă veneţiană?

Vehiculul acesta, moştenit, în înfăţişarea lui primitivă, de pe vremea baladelor, şi negru cum doar sicriele sunt, aminteşte de întâmplări mute şi criminale în mijlocul plescăitului nocturn al mării, aminteşte şi mai mult încă de moartea însăşi, de catafalcuri, de îngropăciune şi de călătoria cea de pe urmă”.

Aşadar, călătoria la Veneţia echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de holeră simbolizează astfel conştiinţa invadată de pulsiunile inconştientului: „Aerul acesta al oraşului, mirosul acesta uşor de putreziciune venind dinspre mare şi mlaştină, care mai adineauri îl îndemnase stăruitor să plece, le trăgea acum adânc în piept, dureros de pătimaş.”

Încă înainte de plecare, când abia are revelaţia „dorului” de a călători, Aschenbach are viziunea manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se arată o întindere tropicală, mlăştinoasă, sub un cer acoperit de ceţuri groase, o întindere umedă cu o vegetaţie luxuriantă, un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu râuri ce aduc noroiuri şi nămoale.”

Toată descrierea oraşului este pusă în strânsă legătură cu apa sau cu elemente ce ţin de apă: „Era vechea, binecunoscuta călătorie prin lagună, care ducea de-a lungul Canalului Grande, pe dinaintea lui San Marco. (…) Grădinile publice rămaseră în urmă, piazzetta se ivi încă o dată în toată nobila ei graţie, după care urmă şirul lung al palatelor, şi după cotitura ce o făcea canalul apăru minunatul arc de marmură al lui Ponte del Rialto.”; „(…) în timp ce străbătea labirintul tulbure al canalelor, trecând pe sub balcoanele graţioase de marmură, străjuite, de o parte şi de alta de lei de piatră, pe lângă zidurile mucegăite, alunecoase, pe dinaintea unor palate ale căror faţade erau pline de melancolie şi care-şi oglindeau frontoanele uriaşe în legănarea uşoară a apei, ceru să fie dus până în piaţa San Marco.”

Un loc important îl reprezintă plaja care, fiind animată şi plină de străini, constituie, după personaj, adevărata comoară a oraşului: „Înfăţişarea animată a plajei, spectacolul acesta al unei civilizaţii care, lepădându-şi grijile, îşi caută plăcerea la marginea elementelor naturii, îl amuză şi îl bucură ca niciodată înainte. Mare, cenuşie şi calmă, era plină de copii ce se bălăceau prin apă, de înotători, de tot felul de oameni în costume multicolore care, cu braţele încrucişate sub cap, se odihneau pe moviliţele de nisip. Alţii vâsleau în bărci mititele fără tălpoaie, vopsite în roşu şi albastru, sau se răsturnau râzând. În faţa şirului lung de cabine, pe platformele cărora puteai să şezi ca pe-o mică verandă, unii se jucau, alţii se odihneau trândăvind, se făceau vizite şi se stătea la taifas: o preocupare vădită de eleganţă vestimentară matinală, alături de o etalare de trupuri goale ce se bucurau cu îndrăzneală de libertăţile pe care le oferea plaja. Mai în faţă, pe nisipul umed şi tare, se plimbau oameni în halate de baie albe, sau în pijamale largi, în culori ţipătoare. Pe dreapta, o cetate de nisip, clădită de copii, era împodobită cu steguleţe în culorile tuturor ţărilor din lume. Vânzători de scoici, de prăjituri şi de fructe îngenuncheau, întinzând şi oferindu-şi marfa. Pe stânga, în faţa uneia din cabinele aflate de-a curmezişul celorlalte, cu faţa spre mare, şi care închideau de partea asta plaja, se stabilise o familie rusească: bărbaţi cu dinţi mari şi cu bărbi, femei coapte şi leneşe, o domnişoară de prin ţinuturile baltice, care şedea în faţa unui şevalet şi picta, scoţând mereu strigăte de deznădejde, doi copii blajini şi urâţi şi o slujnică bătrână cu o basma pe cap şi cu gesturi supuse de roabă. Trăiau delectându-se, mulţumiţi, strângându-şi necontenit pe nume copiii, care, neascultători, se zbenguiau împrejur, glumeau cu paznicul hâtru şi bătrân, de la care cumpărau zaharicale rostind unele cuvinte italieneşti pe care le învăţaseră între timp şi se sărutau pe obraji, fără să le pese de cei

din jur care-i urmăreau cu privirea.” Lumea cosmopolită a oraşului este întâlnită şi la restaurantul hotelului, unde „în faţa lui se deschidea un orizont larg, atotcuprinzător. Se auzeau, confuz, convorbiri în toate limbile mai răspândite. Ţinuta de seară, pretutindeni valabilă, această uniformă a bunei-creşteri, strângea laolaltă, cel puţin aparent, toate neamurile de oameni într-o unitate tipică, cuviincioasă. Vedeau chipul lunguieţ şi smochinit al americanului, numeroasa familie rusească, doamne engleze şi copii germani întovărăşiţi de bone franţuzoaice. Elementul slav părea precumpănitor. În imediata lui apropiere se vorbea polona.”

Dar oraşul are şi o altă latură pe care Aschembach o va simţi profund. Contrastul este izbitor: „Peste zidurile mucegăite împrejmuind micile grădini suspendate, se vedeau atârnând potire înflorite, albe şi purpurii, cu mireasma lor de migdală. În luciul tulbure al apei se oglindeau ornamente maure ale ferestrelor. Treptele de marmură ale unei biserici coborau în adânc; un cerşetor ghemuit pe o treaptă şi ţinând pălăria în mână, îşi arăta albul ochilor, făcând pe orbul; un negustor de antichităţi, din pragul dughenii, făcea tot felul de schime slugarnice, poftindu-l pe trecător înăuntru, cu nădejdea că-l va putea păcăli. Asta era Veneţia, frumoasa linguşitoare şi dubioasă – oraşul pe jumătate închipuire de basm şi pe jumătate capcană pentru străini, în al cărei aer îmbâcsit arta se desfătase odinioară, luând un avânt nestăvilit şi inspirând muzicienilor melodii ce leagă şi încântă simţurile. Lui Aschembach i se părea că ochii i se adapă din splendoarea bogăţiilor trecute şi că urechea îi e plină de acele melodii; dar, cum în acelaşi timp îşi aminti că oraşul este bântuit de boală, că se tăinuie acest lucru din setea nemăsurată de bani, ochii săi iscodiră cu şi mai multă stăruinţă gondola ce plutea în faţa lui.” Inconştientul se manifestă în conştiinţă (Veneţia) ca boală care aduce cu sine un desfrâu general: „Corupţia celor din fruntea Veneţiei, laolaltă cu nesiguranţa şi starea excepţională în care ajunsese oraşul din pricina morţii care bântuia cu furie, duse la un oarecare dezmăţ al păturii de jos a populaţiei, la o dezlănţuire a instinctelor josnice…”.

Călătoria în oraşul lagunelor nu este una voluntară. Ea este o cădere, o rătăcire în inconştient, o defulare nedorită, dar imposibil de oprit. Finalul, aşadar, nu aduce o revelaţie (ca în cazul călătoriilor iniţiatice), ci duce către dezastru (moarte). Falsa contemplare a frumosului în sine din finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea: „Îşi aminti de o clădire albă, împodobită cu nişte inscripţii ce luceau de îndată ce cobora scara şi în a căror mistică străvezie ochii duhului său rătăciseră, de chipul ciudat al drumeţului, care deşteptase în omul pe cale să îmbătrânească dorinţa temerară de a călători cât mai departe, printre străini. Şi gândul de a se întoarce acasă, de a chibzui treaz, de a nu cruţa nici una din ostenelile pe care i le cerea măiestria îl scârbea în aşa măsură, încât pe faţa lui se ivi o schimă ce dovedea o durere fizică reală”.

Într-o ideală formulare din această nuvelă, Thomas Mann spune: „Cel mai neverosimil oraş din lume (…) generează absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul”. Aşadar, oraşul Veneţia se prezintă, după scriitor, ispititor de frumos dar, în acelaşi timp, plin de nesiguranţă. Chiar dacă este un oraş la care visează toată lumea (marinarul i se destăinuie lui Aschenbach: „Frumos loc v-aţi ales, domnule! Veneţia, ah, Veneţia! Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult! Ce istorie şi ce plăceri oferă!”), el pare un oraş grav, care ascunde un mister morbid: „Pe stradă domnea un zăduf de nesuferit. Aerul era atât de greoi şi de încărcat, încât duhorile ce ieşeau din case, din prăvălii, din birturile populare, aburii de ulei, norii de parfumuri şi atâtea altele se amestecau într-un fel de pâclă groasă, apăsătoare, care nu voia cu nici un chip să se depărteze. Fumul ţigărilor rămânea pe loc, risipindu-se anevoie. Înghesuiala de pe uliţele strâmte, în loc să-l amuze pe plimbăreţ, îl supăra. Cu cât mergea mai mult, cu atât simţea cum îl indispune acea stare ciudată pricinuită de sirocco, care

moleşeşte şi aţâţă în acelaşi timp. Îl trecea o sudoare neplăcută. Ochii i se împăienjeneau, răsuflarea îi devenise greoaie, avea febră şi tâmplele îi zvâcneau. Ca să scape, fugi din străzile pline de dugheni şi ajunse, trecând peste câteva poduri, în ulicioarele locuite de oameni nevoiaşi. Aici îl plictisiră cerşetorii, în timp ce duhorile canalelor îl împiedicau să respire. Se opri într-o piaţă mică, liniştită, într-unul dintre acele colţuri veneţiene ascunse în inima oraşului, care parcă sunt desprinse dintr-un basm, uitate şi fermecate, şi, odihnindu-se la marginea unei fântâni, înţelese în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte că trebuie să plece din Veneţia.”

Nu epidemia este boala oraşului, ci ambiguitatea. Ea stăpâneşte Veneţia.

De aceea, oraşul devine un vast labirint pe care personajul nu-l înţelege şi din care nu poate scăpa. E o imensă „tentaculă” care îl prinde şi nu-i dă voie să plece. E o capcană misterioasă ce nu ucide pe loc, ci lent, dar sigur.

Veneţia este asemenea unui muribund care, în agonia sa, îi duce pe toţi la agonie.