Ovidiu PECICAN, Ce istorie scriem, Bucureşti, Edit. Ideea … · 2008-10-06 · rostul de a înlesni actul studierii şi publicării. Lucrarea a fost concepută drept un util îndreptar

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVII, 2008, p. 623–697

Ovidiu PECICAN, Ce istorie scriem, Bucureşti, Edit. Ideea Europeanǎ, 2006, 250 p.

Probabil cǎ ambiţia lui Ovidiu Pecican este aceea de a-l egala pe Nicolae Iorga în ceea ce priveşte numǎrul cǎrţilor scrise. Tot probabil, pentru cǎ nu avem de unde sǎ ştim sigur, istoricul clujean în „goana dupǎ tipar” a uitat sǎ-şi prefaţeze unul dintre multele sale volume recente, Ce istorie scriem. Necunoscând motivaţiile şi contextul publicǎrii prezentului volum, vom specula în cele ce urmeazǎ asupra studiilor, eseurilor şi cronicilor sale de carte, reluate din revistele de culturǎ în care domnia-sa publicǎ cu aceeaşi energie – pentru unii devenitǎ, de-a dreptul – ostentativǎ. Sau poate câteva dintre studii vor fi fiind inedite, nu putem şti, deoarece nimeni nu poate urmǎri tot ceea ce scrie domnul Pecican.

Colecţia sa de eseuri se citeşte cu maxim interes, pentru cǎ în prim-plan apar pe rând toate figurile incitante ale istoriei româneşti contemporane: de la Ion Antonescu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi dr. Petru Groza la Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu sau Ion Iliescu.

Volumul reuneşte texte, unele mai vechi, scrise în anii imediat urmǎtori Revoluţiei, altele de datǎ mai recentǎ, ajungând pânǎ în timpul celui de-al treilea mandat iliescian. Recenziile şi analizele lui Ovidiu Pecican oferǎ – în ciuda aparenţei lor fragmentare – panorama cǎrţilor bune din domeniul istoriei şi istoriografiei, editate în spaţiul românesc dupǎ 1990, demersul sǎu constituind un fel de îndreptar al modului în care istoricii oglindesc realităţile contemporane. Ritmul viu, degajat, tineresc, tipic scriiturii lui Ovidiu Pecican, se manifestǎ şi cu aceastǎ ocazie, la tot pasul.

Exemplificǎm cu un paragraf introductiv din cronica domniei-sale, O alternativǎ tradiţionalistǎ (p. 129-133), dedicatǎ eseului Mai bine mort decât comunist al lui Vintilǎ Horia: „Istoricii literari s-au preocupat de beletristică vizându-l pe Ce-ţi doresc eu ţie..., fie cǎ era vorba de Ioan Budai-Deleanu şi ţiganii sǎi (în travesti!) sfǎtoşi, fie cǎ era pusǎ în cauzǎ Cântarea României (varianta Russo, nu Ceauşescu!), fie cǎ se discuta mesianismul lui Bǎlcescu ori Eminescu”.

Ovidiu Pecican reuşeşte sǎ cumuleze şi atribuţiile antropologului, şi pe cele ale sociologului detaşat, obiectiv – pe cât se poate – în raport cu realitatea socialǎ, atunci când, de exemplu, analizeazǎ relaţiile româno-maghiare din Transilvania în lumina evenimentelor sângeroase de la Târgu-Mureş. Alteori, îmbinǎ realitǎţile istorice cu experienţa sa de viaţǎ în metafore pregnante ale lumii prezente.

În grabǎ, Ovidiu Pecican îşi denumeşte douǎ subcapitole consecutive Mari absenţe, numai cǎ prima datǎ aceste „absenţe” sunt metaistoria şi antropologia culturalǎ, iar mai apoi, politologia şi filosofia, dovadǎ cǎ şi rezervorul ideatic al marilor gânditori funcţioneazǎ ciclic. Cu toate acestea, per ansamblu, volumul ne demonstreazǎ cǎ lecturile lui Pecican din ultimele douǎ decenii nu au fost întâmpǎtoare, ci voit integrate unor suprateme ordonatoare: problema Universitǎţii clujene, Securitatea în tranziţie, ipostaze ale discursului oficial postdecembrist, evoluţia presei clujene. Eseistul se mai apleacǎ şi asupra unor instanţe ca monarhia, partidele, instituţiile culturale şi religioase etc, abordate într-o manierǎ comparatistǎ, eliberatǎ de prejudecǎţi. Nu putem omite dintre studiile sale pe cele mai consistente şi mai decomplexate, Intelectualii români în comunism şi dupǎ, scris în 1993, sau Literaturǎ şi mutaţiile de mentalitate în România industrializǎrii socialiste.

Preocupat „de ce istorie scriem”, istoricul clujean sesizeazǎ şi sancţioneazǎ derapajele clişeizate ale istoricilor contemporani, adesea facili îngrijitori de ediţii sau exponenţi ai unei gândiri colective, opace, de bun-simţ burghez. Ovidiu Pecican – şi acesta este, poate, cel mai mare merit al domniei-sale – nu poate sǎ fie unilateral, subiectiv, monocolor, pentru cǎ ştie sǎ pǎstreze echilibrul

Note bibliografice 2 624

nuanţelor atunci când relevǎ insuficienţele istoriografiei autohtone sau strǎine, atunci când ne „trage de urechi” pentru tarele noastre instituţionalizate, lipsa de viziune şi de argumenatare a unor discursuri. Pentru cǎ istoria, aşa cum o vede Ovidiu Pecican, e pe mǎsura istoricilor, nici mai bunǎ, nici mai rea!

Graţian Cormoş Peer PASTERNACK, Wissenschaft und Hochschule in Osteuropa. Geschichte

und Transformation. Bibliographische Dokumentation 1990-2005, Wittenberg, Institut für Hochschulforschung, 2005, 132 p.

Lucrările bibliografice publicate în ultimul deceniu ca logic reflex al fiinţării instituţiei de

profil adecvat (1996) a Universităţii „Martin–Luther” de la Halle-Witenberg, cu privire la consemnarea retrospectivă a literaturii despre trecutul recent şi evoluţia sistemului de învăţământ superior în spaţiul estic continental după modificarea de sistem din anii 1989/1990, stârnesc un deosebit interes în cercurile de specialitate din Germania şi din întreaga lume. Multe din volumele apărute până acum, între care figurează cele elaborate de Heidrun Jahn, Reinhard Kreckel, Dirk Lewin, Irene Lischka, Robert D. Reisz, Christine Teichman ori Peer Pasternack, semnatarul elaboratului recenzat, contribuie indiscutabil la cunoaşterea şi recunoaşterea unei novatoare abordări ştiinţifice, structurată conceptual-metodologic în câteva distincte teme.

Demersul său include un număr de 535 monografii şi alte studii publicate între anii 1990-2005 în germană şi engleză. Acestea acoperă trei mari arii problematice: 1) istoria ştiinţei, a cercetării şi învăţământului universitar în Europa de est în timpul regimurilor totalitare: 2) transformări survenite în exegeza de profil în ţările respective după anul 1990; 3) cooperarea instituţională şi academică între statele din vestul şi estul continentului. O legic delimitată ierarhizare facilitează receptarea următoarelor precise direcţii: „instrumente referenţiale” şi „periodice”, „clasificare geografică” (1. publicaţii transnaţionale şi comparative, 2-10. state individualizate) şi „ clasificări conforme anumitor discipline” (1. ştiinţe umaniste şi sociale, 2. ştiinţe naturale şi tehnice ). Toate aceste surse primare au rostul de a înlesni actul studierii şi publicării.

Lucrarea a fost concepută drept un util îndreptar bibliografic general, cu menirea de a înseria literatura de profil din intervalul menţionat. Autorul ne surprinde plăcut printr-o diversă paletă tematică asumată într-un declarat spirit interdisciplinar, dezvăluit de suita cărţilor/poligrafiilor, articolelor/studiilor depistate, fişate, clasificate şi indexate conform unei opţiuni proprii. Contextul informaţional existent a reclamat un atare instrument de lucru, sortit să ordoneze, în parametrii eficienţi interconexiunii bibliografice de amplitudine spaţial-temporală, date curente privitoare la evoluţia sistemului de învăţământ superior actual din zona istorico-geografică perieghezată.

Subiectul şi caracteristicile structurale ale bibliografiei au facilitat includerea informaţiei de rigoare cu paleta de plusuri şi minusuri în legătură cu aprecieri care depind intrinsec numai de latura personală a semnatarului (vezi, de exemplu, titlurile incluse la rubricatura despre „Rumänien”, p. 92-94).

În final, considerăm că prezenta strădanie restitutivă se află în concordanţă cu dezideratele moderne ale dezvoltării bibliografiilor de strictă specialitate. Necesitatea trecerii gradate la varianta editării computerizate (CD-ROM) înseamnă tocmai un răspuns prompt adresat lectorului avizat. Truda bibliografică asumată de Peer Pasternack rămâne astfel pilduitoare în a oferi benefice repere ale literaturii de profil vizând evoluţia reţelei de centre universitare din estul Europei pe durata ultimilor 15 ani.

Stelian Mândruţ

3 Note bibliografice 625

Giovanni PAPINI, La volontà e gli ideali. Atti della Giornata di studio nel cinquantenario della morte di Giovanni Papini. Bucarest, Istituto Italiano di Cultura, 5 dicembre 2006. A cura di Alberto Castaldini. Bucureşti, Edit. Smart, 2007, 76 p.

Lucrarea, apărută sub auspiciile Institutului Italian de Cultură din Bucureşti şi sub îngrijirea

directorului acestuia, profesorul Alberto Castaldini de la Universitatea Europeană din Roma, este materializarea comunicărilor prezentate în cadrul colocviului pe tema Giovanni Papini: Voinţa şi idealurile, organizat de instituţia mai sus amintită la 5 decembrie 2006 la Bucureşti, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea scriitorului (1881-1956).

Volumul se deschide cu o creionare a iniţiativei comemorării a 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Giovanni Papini, sprijinită în primul rând de Institutul Italian din Bucureşti, de Cabinetul Ştiinţific Literar G. P. Vieusseux din Florenţa, de Fundaţia Primo Conti din Fiesole şi de Arhivele Prezzolini ale Bibliotecii Cantonale din Lugano, prezentare semnată de Alberto Castaldini (Presentazione. Uno scrittore europeo fra Italia e Romania, p. 3). Urmează contribuţia profesorului de istorie a filosofiei de la Universitatea „La Sapienza” din Roma, Paolo Casini, referitoare la pragmatismul papinian şi la influenţa pe care marele psiholog american William James a avut-o asupra lui, în mod special în ceea ce priveşte voinţa de a crede (will to believe), analizată ca formulă pregnantă în scrierile lui James şi urmărită ca evoluţie intelectuală la Papini. Studiul lui Paolo Casini, intitulat Papini, James e la “volontà di credere” (p. 5-15) este structurat în trei părţi (1.Tânărul Papini: un începător în ale psihologiei; 2. Conflictul dintre revistele „Leonardo” şi „La Critica”; 3. Întâlnirea personală dintre James şi Papini – 1905) şi urmăreşte perioada 1900-1906 din biografia intelectuală a marelui scriitor italian.

Comunicarea prezentată de Alberto Castaldini, Letteratura come vita in Giovanni Papini (p. 17-25) surprinde sintetic cele trei momente principale ale experienţei umane şi intelectuale papiniene: tinereţea, militantă aşa cum reiese din contribuţiile la revistele „Leonardo”, „Lacerba” sau „La Voce”, marcată de întrebările şi neliniştile unei generaţii, oglindite în Un uomo finito (1913) şi orientată în anii care au urmat primului război mondial spre un crez propriu, odată cu Storia di Cristo (1921); maturitatea, perioadă în care, aşa cum s-a afirmat frecvent, scriitorul pare că nu a mai exercitat acel rol de mentor al unei generaţii, care îi fusese atribuit la începutul secolului trecut, şi, în sfârşit, bătrâneţea, trăită cu demnitate şi caracterizată de o producţie literară curăţată de acele cruste care îi acoperiseră în mare măsură vederile şi vena narativă. În încheiere, autorul oferă o expunere a influenţelor papiniene în opera lui Mircea Eliade.

Studiul Corinei Popescu, La presenza di Papini nella vita culturale romena fra le due guerre (p. 27-35) se deschide cu o prezentare a operei lui Giovanni Papini, pentru ca apoi să fie creionate principalele direcţii ale receptării acesteia în cultura română interbelică, accentul fiind pus pe traducerile care au fost publicate.

Urmează (p. 37-47) un bogat material ilustrativ, din care atrag atenţia fotografiile lui Giovanni Papini din anii ’30 şi ’50.

Un’amicizia intellettuale esemplare: Giovanni Papini e Alexandru Marcu (p. 49-64) se intitulează contribuţia semnată de Veronica Turcuş. Este urmărit traseul raporturilor dintre cei doi literaţi, de la momentul interacţiunii personale (în anii 1921-22, perioadă în care viitorul italienist Alexandru Marcu îşi desăvârşea programul de doctorantură la Florenţa), la întreaga operă de promovare a scrierilor papiniene în cultura română interbelică, în primul rând de către Alexandru Marcu, şi până la acţiunea de generoasă propagandă culturală care a avut ca rezultat inaugurarea la Bucureşti, în noiembrie 1942, a Centrului de Studii asupra Renaşterii, o filială a Institutului Naţional de Studii asupra Renaşterii condus de Papini.

Volumul se încheie cu studiul lui Mauro Mazza, scriitor şi jurnalist, director al Tg 2 al Rai – Radiotelevisione Italiana, intitulat Attualità e inattualità di Papini (p. 67-73), panoramă a receptării contemporane a figurii şi operei lui Giovanni Papini, de la actualitatea permanentei tendinţe papiniene de căutare a Cărţii, „noi şi absolute”, materializată nu doar în încercarea de a scrie o capodoperă,


menită să supravieţuiască secolelor, dar şi în ambiţia de a citi „toate cărţile”, de a urmări cunoaşterea absolută, la inactualitatea descompunerii şi analizării biografiei şi operei sale pe fragmente, pregnant distincte, a unei credinţe exprimate viu şi hotărât într-o perioadă, precum cea curentă, a ideilor nuanţate şi a valorilor slab reliefate, în fine, inactualitatea unei părţi a producţiei sale scriitoriceşti, supusă condiţionărilor timpului.

Veronica Turcuş Dicţionar al scriitorilor din Banat, coordonare generală Alexandru Ruja,

Timişoara, Edit. Universităţii de Vest, 2005, 933 p.

În trecut, astăzi şi, cu siguranţă în viitor, zona geografico-istorică a Banatului a reprezentat, fiinţează şi va exista drept un ansamblu etnic, lingvistic, confesional, extrem de diferenţiat în aparenţă, dar temeinic unitar în formă şi fond, tocmai prin modelul numit şansă de coexistenţă şi convieţuire, reciproc de paşnic asumat în areal restrâns local şi extins continental, ca o deplină vibraţie a interculturalităţii şi multilingvismului practicate de veacuri. În tentativa de a fixa anumite repere generale sau particulare vizând fie comensurarea memoriei colective, fie studierea culturii şi a personalităţilor locale, seria de primordiale instrumente referenţiale despre Banat şi locuitorii săi (dicţionare/enciclopedii/lexicoane etc.) a situat dintotdeauna în centrul atenţiei date esenţiale privind biografii, opere, realizări, oglindind, inevitabil, aspecte multilingvistice, crâmpeie interculturale, componente de alteritate specifice integralităţii spaţiului regional, încadrat între nişte aleatoriu imaginate limite minime sau maxime. Elaborate lexicografice cu solide fundamente în spaţiu şi timp, de diverse naturi (secvenţiale, temporale, etnice ori lingvistice), au preliminat şi reclamat, legico-logic, prezenta tratare panoramică în sens critic şi din perspectivă istorică, care încearcă să învedereze comunicarea transfrontalieră în privinţa culturii/literaturii/artei. Proiectul academic, desfăşurat între anii 2002-2004 de către un mănunchi de iniţiatori de la Universitatea din Timişoara, a inclus gradat contributori din ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu) şi străinătate (Austria şi Germania), într-un total de 31/32 de semnatari, preocupaţi de repertorizarea şi evidenţierea literaţilor de vază (263 de nume) pentru ale şapte etnii reprezentate (români/maghiari/germani/evrei/sârbi-croaţi/slovaci/turci) în intervalul cronologic cuprins între secolul al XVII-lea şi debutul mileniului trei. Chestiunea importantă a criteriului selecţiei (origine/operă/etc.?) a condus la abrogarea moştenitei formule discriminatorii şi separaţioniste (naţionalitate/limbă), în favoarea variantei majore calitativ şi nestânjenite în expresivitate, mai ales că au existat cazuri de autori bilingvi şi multilingvi! Sperăm ca volumul următor, augmentat prin includerea scriitorilor de sorginte bulgară, cehă ş.a.m.d., va aduce clarificări în acest sens. Astfel că atât coordonatorul general, prof. univ. Al. Ruja, cât şi colaboratorii săi secvenţiali pentru fiecare limbă în parte (Horst Fassel, Szekernyes János, Jiva Milin, Maria Dagmar Anoca) au fost confruntaţi cu situaţii dificile, rezolvate finalmente într-o impecabilă structurare internă care include, după un binevenit argument, bibliografia lexicografică, ordonarea alfabetică a literaţilor, evidenţierea colaboratorilor interni şi externi, utilul indice de nume şi publicaţii periodice, precum şi sugestivele imagini foto, care imortalizează oameni şi epoci în antinomia oferită numai de scurgerea timpului istoric. Structura fişei de dicţionar nu comportă probleme deosebite pentru cei în viaţă, alcătuită fiind din chestionarul uzual folosit, pe când cea tradiţională se compartimentează astfel: date biografice relevante pentru fiecare profil cultural, un text critic despre ansamblul creaţiei, bibliografia operei şi referinţele critice aferente. Năzuita perspectivă a extinderii colaborării (Cluj, Iaşi, Novi Sad) şi a regândirii cuprinderii tematice va contribui, indiscutabil, la o a doua ediţie, adăugită şi revizuită, în română şi germană, a unui atare excelent tip de cercetare lexicografică şi de istorie literară, pentru a cărui actuală izbândă, toţi autorii şi colaboratorii, în frunte cu profesorii Alexandru Ruja şi Horst Fassel, merită întreaga noastră consideraţie ştiinţifică şi recunoştinţă.

Stelian Mândruţ


„Bitte um baldige Nachricht”. Alltag und Kultur im Spiegel südostdeutscher Korrespondenz. Hg. von Joachim Wittstock und Stefan Sienerth. München, IKGS Verlag, 2003, 358 p.

Institutul de cercetare (Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas) şi editura

aferentă din capitala Bavariei deţin un renume deplin încetăţenit în studierea trecutului şi a culturii (artă, literatură etc.) germane din arealul sud-est continental, certificate atât de calitatea/cantitatea producţiei ştiinţifice elaborate de peste o jumătate de secol, cât şi de influenţa şi modelul-reper statuat în interpretarea conceptual-metodologic-tematică a paletei de diverse problematici focalizate cu deosebită empatie creatoare.

Faza concretă de manifestare în acest sens transpare îndeosebi în cuprinsul celor cinci colecţii privitoare la domenii precum germanistica, istoria, istoria culturii, într-un total estimat la câteva sute de titluri apărute în spaţiu şi timp. Dintre acestea se remarcă seria B, semnificativ intitulată „Studii/Lucrări ştiinţifice”, cu peste 100 de titluri însumate până acum. Alte serii, avansate tematic din anul 2001 şi până în imediata actualitate, rămân deosebit de ilustrative pentru locul/rolul asumat de colectivul de specialişti din cadrul instituţiei sus pomenite în a difuza valori trecute ori prezente ale culturii şi ştiinţei germane în zona supusă constant studiului interdisciplinar. Benefic persistă, astfel, volumele (monografii ori poligrafii) cuprinse în colecţii precum cele care tratează despre ştiinţa literaturii şi a limbii (lingvistică), cultură, istorie/izvoare şi studiul minorităţilor naţionale, bibliografii, beletristică, istoria artei etc.

Lucrarea adnotată pertinent prin comentarii nuanţate în palier ştiinţific de către tandemul format din J. Wittstock şi St. Sienerth în cadrul seriei referitoare la „Istoria literaturii şi a limbii”, datorită fructuoasei colaborări dintre institutul de la München şi cel de cercetări socio-umane de la Sibiu, abordează un incitant subiect despre problematica vieţii zilnice, a datului politic şi cultural/civilizatoriu reflectat în corespondenţa purtată în limba germană de către persoane şi personalităţi remarcabile din arealul vizat pentru veacurile XIX şi XX. În trei capitole distincte (politic şi cotidian, viaţa literară, spirit şi cultură), editorii reuşesc să redea o elocventă secvenţă, extrem de bogată şi minim fructificată, prin asidua cercetare a epistolarului dezvoltat de nume reprezentative (filosofi, muzicieni, pictori, politicieni, scriitori etc.) ale ştiinţei şi culturii germane din zona strict circumscrisă geografic şi temporal. Setul de scrisori conţine şi dezvăluie, parţial ori total, o multitudine de idei, simţăminte, cunoştinte, preocupări cotidiene ori ştiinţifice proprii semnatarilor (emitenţi ori adresanţi) cu privire la aspecte ale existenţei lor zilnice sau la anumite date precise despre traiectul lor meritocratic, îngăduind, astfel, obţinerea unui grad de informaţii necesar întregirii biografiilor şi a tomurilor zămislite, în spaţiu şi timp, în zona sud-est europeană. Faptul în sine apare notabil augmentat îndeosebi pe tărâmul acumulărilor reuşite de către literaţi şi filosofi, vizând tocmai inedite crâmpeie din activitatea lor specifică şi opera gradat elaborată. Elemente caracteristice existenţei cotidiene apar concret în legătură cu fiinţarea minorităţii evreieşti în epoca interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, ca şi în cazul segmentului minoritar german supus coerciţiei punitive pe durata anilor ’40 şi îndeosebi în deceniul şase al secolului trecut (deportatrea în Uniunea Sobietică). Referirile frecvente la existenţa şi devenirea germanităţii în spaţiul sud-est continental pe durata veacurilor XIX şi XX, până în perioada comunistă instaurată în arealul geografic respectiv, bogăţia de date şi informaţii privind trecutul social şi cultural contribuie sensibil la sporirea valorii documentare a prezentei ediţii. Seria de scrisori publicată în premieră absolută (circa 90% inedite, restul fiind tipărite în „Neue Literatur” ori „Forschungen für Volk-und Landeskunde”) provine din nenumărate arhive publice şi mai cu seamă din lăsăminte-fonduri personale, iar editarea lor a urmat întru totul normele în vigoare. Comentariile însoţitoare ale editorilor – foşti colegi, odinioară, la Sibiu –, au menirea de a opera cu desluşiri şi interpretări de rigoare cu privire la anumite texte, necesare de clarificat critic din generoasa ofertă documentar-informativă reunită, astfel, în cuprinsul unei atari realizări ştiinţifice, sugerând pentru mulţi lectori avizaţi un posibil exemplu de urmat în domeniul restituţiei de o calitate deosebită.

Stelian Mândruţ


Pál ENGEL, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2006, 400 p.

Lucrarea de faţă reprezintă o nouă sinteză, scrisă, în primul rând, pentru publicul de peste

hotare, nu pentru cel din Ungaria, ca urmare a propunerii făcute istoricului Engel Pál de către editura londoneză I.B.Tarvis.

În aprilie 2000 a apărut ediţia în limba engleză a cărţii, pe care istoricul maghiar s-a străduit să o redacteze „cât mai obiectiv şi fără sentimentalisme”.

O lucrare de sinteză a Ungariei medievale, într-o limbă străină, datorată unui singur autor, nu mai apăruse din anii `40 ai secolului trecut (Homan Bálint, Ungarisches Mittelalter, I-II, 1940-1943), de aceea demersul lui Engel Pál se înscrie între acele tentative meritorii care tind spre performanţă.

Ediţia în limba română, îngrijită de Adrian Andrei Rusu şi Ioan Drăgan, s-a făcut după textul maghiar, tradus de Aurora Moga printr-o permanentă confruntare cu varianta engleză. Notele editorilor, „extrem de economice”, cum înşişi o mărturisesc în Studiul introductiv, s-au impus îndeosebi „în cazul unor divergenţe flagrante de opinii”. Importanţa acestei ediţii considerăm că este mai mult decât evidentă, în condiţiile în care lucrările despre istoria Ungariei, în româneşte, sunt foarte rare.

Sinteza este structurată în 21 de capitole, care ating cele mai diverse aspecte ale istoriei Ungariei medievale, în intervalul dat: anii 895-1526. În ciuda observaţiilor făcute la adresa cărţii, în scurtul răstimp scurs de la apariţia ei, anume că nu este o istorie a civilizaţiei şi că ar conţine prea puţine lucruri despre istoria religiei şi artei, sau că autorul ei a fost mai puţin sensibil la istoria urbană sau a culturii, cărora le-am putea adăuga unele stângăcii terminologice, recunoscute, de altfel, de cei doi îngrijitori de ediţie, aflaţi uneori în postura de „inovatori de limbă română”, aprecierea finală rămâne pozitivă, şi nici nu ar fi putut fi altfel, căci Engel Pál „a compus cu mare cumpănire...chiar cu multă înţelegere pentru toţi non-maghiarii, o istorie central-est-europeană, care a fost reunită de conjuncturi sub coroana Sf. Ştefan”.

Spiritul în care a fost redactată lucrarea rezultă din Epilogul ediţiei maghiare, în varianta engleză lipsind paragrafele în care autorul îşi exprimă punctul de vedere privind legătura dintre epoca medievală şi prezent, considerate de acesta „o problemă internă, care nu-i priveşte pe străini”. O adevărată pledoarie pentru o istoriografie realistă, „de care să nu ne fie ruşine” şi care să nu stimuleze vreun naţionalism extremist.

O carte bine documentată şi bine scrisă, care ilustrează cu prisosinţă atât nivelul ştiinţific elevat, cât şi atitudinea detaşată, echilibrată, ce l-a caracterizat pe autorul ei. Un posibil model de abordare, care poate fi luat în considerare, fără reticenţe.

Lidia Gross

Tudor SĂLĂGEAN, Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria Transilvaniei de Nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2006, 232 p.

Noua carte a lui Tudor Sălăgean dovedeşte un fapt incontestabil: autorul ei, constant în

preocupările sale legate de istoria Transilvaniei în Evul mediu timpuriu, „atacă” cu dezinvoltură realităţi mai puţin comode din această epocă istorică.

După Regnum Transilvanum, tema cărţii Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional (Cluj-Napoca, 2003), tânărul istoric ne supune atenţiei un alt subiect disputat în istoriografie, şi anume, „ţara lui Gelou”, cu toate implicaţiile politice, sociale, economice pe care le presupune.

Principalele aspecte abordate sunt: Gesta Hungarorum şi autorul ei, împrejurările cuceririi Ţării Ultrasilvane, datarea campaniei împotriva lui Gelou, cine a fost cuceritorul Ţării Ultrasilvane, întinderea, structura internă şi vecinii acesteia, evoluţia sistemului politic, localizarea reşedinţei lui Gelou, acestea constituindu-se în tot atâtea capitole bine structurate şi argumentate.


Pornind de la sursele istorice (izvoare narative şi documente), pe care le stăpâneşte cu uşurinţă,descoperirile arheologice, argumentele toponimiei şi bibliografia aferentă chestiunii, autorul rescrie o pagină din istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, care reprezintă o reală contribuţie istoriografică.

Fără a da soluţii definitive unor probleme care de-a lungul timpului au avut parte de interpretări diferite, cartea are meritul (considerăm noi) de a sintetiza rezultatele cercetărilor de până acum în acestă direcţie, care, coroborate cu reinterpretarea surselor, îi permit autorului să-şi afirme propriile opinii şi interogaţii asupra temei.

Stilul limpede şi coerent conferă lucrării o calitate în plus, demonstrând cunoaştere şi rigoare ştiinţifică, trăsături tot mai rare în scrisul istoric actual.

Şi tot o calitate, umană de această dată, pe care o dovedeşte în egală măsură Tudor Salăgean, este recunoştinţa, Ţara lui Gelou fiind dedicată „regretatului Petru Iambor, în amintirea conversaţiilor purtate pe marginea acestui subiect”.

Lidia Gross Attila ZSOLDOS, Az Árpádok és asszonyaik. A királynői intézmény az Árpádok

korában, Budapest, MTA. Tőrnettudományi Intézete, 2005, 227 p.

În acceaşi serie, „Studii de istorie socială şi a culturii”, editată de Institutul de Istorie din Budapesta, se înscrie (sub nr. 38) şi volumul de faţă, cu titlul Arpadienii şi soţiile lor, consacrat instituţiei reginei în epoca dată.

În ciuda unei informaţii documentare parcimonioase, datorată şi locului/rolului pe care regina l-a avut în timpul dinastiei arpadiene, autorul reface cu minuţiozitate toate aspectele legate de această instituţie, pe care sursele le relevă. Pornind de la constatarea că în istoriografia maghiară lucrările care au un asemenea subiect sunt destul de rare, mai ales pentru perioade istorice mai îndepărtate de timpul nostru, istoricul îşi propune, şi reuşeşte considerăm noi, să ofere un punct de plecare pentru abordări viitoare.

Cartea este structurată în şase capitole care tratează următoarele probleme: încoronarea, tratată din punctul de vedere al ceremonialului în sine, dar şi al puterii asumate pe plan intern şi extern, cu urmări pentru reginele văduve; regina ca latifundiară (proprietăţi, domenii, comitate, popoare supuse ei); curia et domus (curtea reginei); puterea reginei, insistându-se asupra relaţiei dintre instituţia regală şi cea a reginei (paralelisme, similitudini dar şi diferenţe) şi, nu în cele din urmă, concluziile.

Cei 23 de regi aparţinând dinastiei arpadiene au avut, în total, un număr de 29 (30) de soţii, dintre care 3 sunt total necunoscute, iar 3 au origine incertă. Majoritatea soţiilor-regine au fost din afara regatului maghiar şi au adus odată cu ele instituţii şi obiceiuri noi, care au contribuit într-un mod esenţial la modernizarea statului. Despre reginele văduve, dar fără copii, datele sunt extrem de puţine: nu se ştie dacă au plecat sau nu din regat, iar, dacă au rămas, care a fost situaţia lor juridică din punctul de vedere al proprietăţii etc.

Anexa include fişe biografice (cu date esenţiale) ale tuturor reginelor identificate din epoca arpadiană, iar Indicele toponimic şi onomastic oferă o informaţie minimă, dar extrem de preţioasă, privind conţinutul cărţii. Bibliografia expusă în final dovedeşte că lucrarea are o bogată bază documentară, asociată cu titluri de specialitate din istoriografia maghiară şi străină.

Lidia Gross


Ioan Marian ŢIPLIC, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Bucureşti, Edit. Militară, 2006, 331 p. Un subiect complex al istoriei medievale, care presupune coroborarea datelor arheologice cu

documentul scris, ne propune Ioan Marian Ţiplic în această lucrare, care are ca punct de plecare teza de doctorat cu titlul „Sisteme de fortificaţii ale Transilvaniei (secolele XI-XIV)”.

Cartea este structurată în şase mari capitole (precedate de o Introducere), care tratează următoarele teme: 1. Transilvania în cursul secolelor X-XIII, 2. politica arpadiană cu privire la apărarea graniţelor de est şi sud ale Transilvaniei (secolele XII-XIII), 3. fortificaţii medievale timpurii din Transilvania în secolele X-XIII, 4. frontiera transilvăneană de la invazia mongolă din 1241 până la începutul invaziilor otomane, 5. caracteristici tipologice ale fortificaţiilor din Transilvania (secolele X-XIV), 6. repertoriul fortificaţiilor din Transilvania (secolele X-XIV).

Autorul nu îşi propune discutarea unui număr de fortificaţii, ci evidenţierea „politicii duse de autoritatea regală în domeniul asigurării graniţelor şi eforturile depuse pentru crearea unei frontiere cât mai impermeabile”.

Lista bibliografică anexată dovedeşte o bună stăpânire a surselor şi a lucrărilor de specialitate, ceea ce asigură cărţii o receptare bine meritată în rândul specialiştilor.

Lidia Gross

Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, vol. XV (1376-1380), Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2006, LXXIV + 927 p. Continuând o mai veche tradiţie şi încercând să grăbească ritmul, medieviştii de la Institutul de

Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, Susana Andea, Lidia Gross, Viorica Pervain, Adinel Dincă, au reuşit performanţa editării unui nou volum din seria C a colecţiei naţionale Documenta Romaniae Historica, după ce în anul 2002, era tipărit volumul XIV (1371-1375) din seria sus-menţionată. Cu toate acestea, remarcăm pe mai departe adâncirea decalajului cronologic dintre cele trei serii ale colecţiei naţionale, respectiv faptul că atât seria A (Moldova) cât şi B (Ţara Românească) au ajuns cu editarea exhaustivă a documentelor emise până spre mijlocul secolului XVII, în timp ce Seria C. Transilvania, din cauza numărului mare de documente, cu greu se apropie de sfârşitul secolului XIV.

Volumul de faţă, al XV-lea, după cum reiese din Prezentarea semnată de acad. Camil Mureşanu şi din Nota asupra ediţiei, întocmită de Susana Andea, coordonatoarea volumului de faţă, este rezultatul unei activităţi îndelungate, dar, din păcate, cu mari întreruperi. Iniţiate în anul 1952 şi abandonate după circa patru ani, cercetările pentru această perioadă sunt reluate în intervalul 1983-1986, după care în anul 2000 revin pe masa de lucru. Generaţiile de cercetători istorici şi filologi: Francisc Pall, Teodor Naum, Camil Mureşanu, Zsigmond Jakó, Vladimir Hanga, Samuel Goldenberg, Alexandru Neamţu, Dani Ioan, Aurel Răduţiu, Viorica Pervain, Susana Andea, Lidia Gross, Adinel Dincă, Livia Ardelean de la Arhivele Naţionale ş.a., s-au aplecat cu profesionalism şi cu migală asupra documentelor medievale şi au reuşit să ducă la bun sfârşit complicatul demers asumat. Pe lângă dificila activitate de descifrare a documentelor, cercetătorii au avut de trecut un alt obstacol mult mai greu, cel al aşteptării de senzaţional, de descoperiri răsunătoare venite din partea unui cititor de istorie mai puţin familiarizat cu epoca. Volumul de faţă, la fel ca şi întreaga serie, prin publicarea exhaustivă a tuturor documentelor referitoare la Transilvania, îşi propune să ofere celui interesat de trecut o imagine de ansamblu, complexă, în care senzaţionalul, căutat azi de către unii, se regăseşte în actele „nesemnificative”, mărunte ale acelor vremuri.

Într-o lume a istoriei în care se promovează şi se apreciază valoarea unei lucrări după curentele istoriografice aflate la modă, demersul pozitivist al cercetătorilor clujeni, desuet azi în opinia unora, păstrează linia fundamentală de cercetare ce aparţine oricărei istoriografii, fie ea regională, naţională sau universală. Indiferent de opinii şi curente, locale sau mai ample, credem că volumele de


documente şi, desigur, şi cel de faţă, vor rămâne oricând principala sursă la care se va reveni ori de câte ori va fi necesar pentru scrierea sau rescrierea istoriei Transilvaniei voievodale.

Editarea celor 515 documente emise de cancelaria regală, voievodală şi locurile lor de adeverire etc., scrise în limba latină, a fost însoţită de o traducere în limba română, de adnotări, îndreptări şi de aparatul bibliografic necesar. Indicele onomastic, toponimic şi de materii, ca şi rezumatele traduse în limba franceză de Daniela Mitea facilitează accesul la informaţie. Credem că acest volum, alături de celelalte din serie, se constituie într-unul de referinţă pentru istoria medievală a Transilvaniei.

Liviu Câmpeanu

Bártfától Pozsonyig. Városok a 13-17. században, Szerkesztette Csukovits Enikő, Lengyel Tünde, Budapest, MTA. Tőrténettudományi Intézete, 2005, 402 p.

De la Bártfa la Pozsony/Bratislava, reprezintă volumul 35 din seria de tradiţie, intitulată Studii

de istorie socială şi a culturii, patronată de Institutul de Istorie din Budapesta. El reuneşte un număr de 16 studii privitoare la evoluţia urbană din nordul regatului Ungariei (astăzi Slovacia), pe parcursul veacurilor XIII şi XVII. Majoritatea acestor materiale au fost prezentate în cadrul sesiunii organizate de Comisia mixtă maghiaro-slovacă, desfăşurată la Kosice între 10 şi 11 septembrie 2003.

Cercetarea istorică a oraşelor din acest spaţiu a luat un considerabil avânt în secolul XIX, când burghezia urbană era interesată să privească retrospectiv şi să-şi descopere rădăcinile medievale, de aceea demersurile actuale se bazează pe o solidă acumulare.

Zona a fost considerată, din cele mai vechi timpuri medievale, cea mai evoluată aripă a expansiunii urbane în cadrul regalităţii, contribuţiile, pornind de la această premisă, încercând să ilustreze anumite faze ale fenomenului urban, din zorii evului mediu până în epoca modernă.

Principalele aspecte abordate sunt relevante: dezvoltarea diferenţiată a oraşelor, motivată de mineritul cuprului (cu oraşe întemeiate în vecinătate) şi de comerţul pe distanţe mari, oraşele Bratislava, Kosice, Târnava, Presov, datorându-şi existenţa şi dezvoltarea tocmai comerţului practicat cu oraşe similare din Polonia, Moravia, Cehia. Câteva studii tratează chestiuni legate de originea sintagmei cu care a fost denumită zona în cronicile timpului, inclusiv la Nicolaus Olachus (partes superiores, Ultradanubiana Hungaria, Hungaria ulterior), sau etimologii legate de uzanţa locului în numele unor familii (deja din secolul XV), şi de cea geografică (secolul XVI).

Viaţa religioasă în mediul urban (confreria Corpus Christi în Pozsonul medieval), orăşeanul şi timpul liber sunt alte compartimente supuse atenţiei de către autorii volumului (maghiari şi slovaci), dintre care îi amintim pe Kubinyi András, Blazovich László, Csukovits Enikő, Majorossy Judit, Richard Marsina, Jan Lukacka, Michal Bada şi Igor Graus.

Pornind de la o tradiţie solidă în cercetarea evoluţiei urbane din acest spaţiu, autorii volumului demonstrează prin contribuţiile lor importanţa acesteia într-un studiu temeinic şi de calitate ştiinţifică.

Lidia Gross

Costin FENEŞAN, Volker WOLLMANN, Banatul de la origini până acum (1774). Das Banat vom Ursprung bis jetzt, Timişoara, Edit. Editura de Vest, 2006, 306 p.

Cartea pe care o semnalăm este o lucrare deosebită, fapt ce rezultă din mai multe considerente.

Mai întâi, pentru că din punct de vedere istoric, lucrarea semnată de Costin Feneşan şi Volker Wollmann completează un gol în cronistica Banatului. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea istoria


Banatului a fost extrem de săracă în cronici sau alte lucrări istorice. Francesco Griselini este recunoscut ca primul istoriograf al Banatului; lucrarea polihistorului italian, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (partea I-a şi a II-a, Viena, 1780), cea dintâi monografie istorică şi de istorie naturală a provinciei Banatului Timişoarei, s-a bucurat de faimă europeană. După ocuparea provinciei de către Habsburgi (1716) au apărut primele încercări din secolul al XVIII-lea de redactare a unei istorii a Banatului; acestea au îmbrăcat forma unor documente oficiale ale Admininistraţiei imperiale locale, întocmite de reprezentanţi de rang superior ai birocraţiei habsburgice timişorene. Reunite în aşa numitele Descrieri ale ţării Banatului (Banater Landesbeschreibungen), rapoartele au avut, în fapt, un scop practic, anume de a pune la dispoziţia Administraţiei imperiale de la Timişoara şi, fără deosebire, a autorităţilor centrale de la Viena o imagine generală asupra provinciei şi a problemelor acesteia. Lăsând la o parte scopul lor, Descrierile se întemeiau pe o mare varietate de izvoare, fie pe experienţa acumulată de autorii înşişi în timpul activităţii lor, fie pe documentele de arhivă, multe dintre ele pierdute în cursul vremii; de asemenea, ele depăşeau statutul unor rapoarte birocratice de rutină. În acest context a apărut, la 1 octombrie 1774, raportul lui Johan Jakob Ehrler, redactat la ordinul noului preşedinte al Administraţiei Ţării Banatului, contele Josif de Brigido, al cărui titlu complet era Banatul de la origini până acum, dimpreună cu obiceiurile, datinile, religia, educaţia dată copiilor, economia casnică şi averea localnicilor, cu lipsurile mijloacelor de trai şi ale comerţului, cu veniturile, cu obligaţiile funcţionarilor, curiozităţile ţării şi mărimea acesteia în ceea ce priveşte teritoriul, oraşele, satele, prediile, oamenii şi vitele, având în anexă itinerariul îmbunătăţit de călătorie. Manuscrisul acestui raport, se păstrează în prezent la Biblioteca Universitară din Budapesta (Egyetemi Kőnyvtár Budapest, Kézirattár, G. 189/A) şi constituie subiectul cărţii pe care noi o semnalăm.

În al doilea rând, materialul redactat de Ehrler, o excepţională „monografie”, depăşeşte în anumite privinţe relatările unor călători contemporani (ex. Francesco Griselini etc), pe de o parte, şi ne oferă, în acelaşi timp, o imagine atotcuprinzătoare a provinciei din perspectiva acelora, cărora le fuseseră încredinţate destinele Banatului, pe de altă parte.

Johan Jakob Ehrler a activat ca revizor (inspector) al Administraţiei imperiale de la Timişoara a Ţării Banatului şi, în această calitate, a redactat atotcuprinzătorul său material. Costin Feneşan şi Volker Wolmann consideră că alegerea sa de către contele Josif de Brigido nu a fost întâmplătoare.

Raportul întocmit de Ehrler se constituie într-o împletire pe alocuri iscusită a istoriei şi etnologiei cu date administrative seci. Cartea este structurată pe trei secţiuni: Johan Jakob Ehrler – un Griselini bănăţean din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Unităţi de măsură folosite în Banat în secolul al XVIII-lea şi Johan Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774). În a treia secţiunea, partea esenţială a cărţii, Costin Feneşan şi Volker Wolmann ne înfăţişează bogăţia extraordinară a relatării lui Erhler; sunt tratate o multitudine de aspecte care oferă o deosebită importanţă documentar istorică materialului: I. Despre originea Banatului, II. Despre mărimea Banatului şi a locuitorilor acestuia; III. Despre religia, educaţia dată copiilor, datinile şi prejudecăţile românilor şi sârbilor; IV. Despre economia casnică a locuitorilor din Banat; V. Despre averea şi mijloacele de trai ale românilor şi sârbilor; VI. Despre comerţul şi activitatea din Banat dimpreună cu lipsurile şi căile de îndreptare ale acestora; VII. Despre îmbunătăţirea internă a Banatului; VIII. Câţi bani intră şi ies din ţară în fiecare an, deci câţi îi rămân din aceştia principelui ţării; IX. În ce constau impozitele şi dările, ce câştiguri aduce Banatul principelui şării, în ce constau obligaţiile funcţionarilor; X. Despre curiozităţile Banatului; XI. Situaţia localităţilor din Banat; XII. Itinerarul bănăţean de călătorie în mile germane, mila fiind socotită la 4000 de stânjeni, atât pe drumul de poştă cât şi pe drumul de ţară. Un pro domo, o notă asupra ediţiei şi o listă a ilustraţiilor întregesc organizarea cărţii, ediţie bilingvă, română şi germană.

Prin editarea acestui extraordinar izvor istoric, care este la prima ediţie, autorii au contribuit la o mai bună înţelegere a relităţilor din Banatul secolului al XVIII-lea, de această dată, printr-un manuscris al unui „Griselini bănăţean”. Conţinutul valoros al materialului editat de către Volker Wollmann şi Costin Feneşan, ca şi traducerea pertinentă însoţită atât de notele originalului, cât şi de notele explicative ale editorilor, menite a contribui la o înţelegere deplină a textului, recomandă lucrarea spre lectură tuturor acelora interesaţi de istoria Banatului din secolul al XVIII-lea.

Lidia Gross


Hermannstadt und Siebenbürgen. Die Protokolle des Hermannstädter Rates und der Sächsischen Nationsuniversität 1391-1705, Hrsg. Von Käthe Hientz, Bernhard Heigl und Thomas Şindilariu mit einer Einführung von Thomas Şindilariu), Hermannstadt, Honterus Verlag, Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde e. V. Heidelberg , 2007, 223 p.‚ DVD. Protocoalele sfatului oraşului Sibiu şi ale Univerităţii săseşti reprezintă surse esenţiale pentru

reconstituirea istoriei medievale şi premoderne a teritoriului populat de saşi şi a Transilvaniei, în general. Importanţa Protocoalelor, care ne sunt supuse atenţiei prin lucrarea de faţă, istoricul păstrării şi

prelucrării lor până acum sunt reliefate în paginile Introducerii semnate de Thomas Şindilariu. Limitate cronologic între anii 1391 şi 1705, Protocoalele, în 14 volume, oferă o varietate a

problematicii care îi poate mulţumi pe toţi cercetătorii, indiferent de natura interselui propriu: de la aspecte generale de natură politică, economică, religioasă până la subiecte strict circumscrise teritoriului săsesc, informaţia consemnată deschizând o perspectivă complexă asupra istoriei transilvane.

Cartea restituie un Index tematic al acestor Protocoale, redactat în jurul anului 1800 şi păstrat în „Archiv der Honterusgemeinde” din Braşov, iar DVD-ul cuprinde în reproducere digitală completă volumele păstrate din seria Protocoalelor. După cum mărturiseşte Thomas Şindilariu în Introducere, varianta DVD nu urmăreşte să înlocuiască o ediţie critică a fiecărui volum în parte, mai ales că aceasta constituie un vechi deziderat postulat încă de Friedrich Teutsch. S-a încercat, prin această formulă, să se vină în sprijinul cercetătorilor, punându-li-se la dispoziţie arhiva a două instituţii majore pentru istoria saşilor, anume magistratul oraşului şi Universitas Saxonum (Sächsische Nationsuniversität).

Index-ul, care ordonează alfabetic principalele probleme, facilitează regăsirea materialului, făcând trimiteri precise la cuprinsul Protocoalelor. Ne intereseză, de exemplu, epidemiile de ciumă (Pestseuche) în perioada dată, le identificăm consemnate pentru anii 1554, 1586, 1588, 1624, 1633, 1634, 1677, cu indicaţia exactă a volumului şi a paginii corespunzătoare.

Rezultat al unui efort colectiv, cartea împreună cu DVD-ul constituie un instrument de lucru indispensabil pentru toţi cei aplecaţi spre cercetarea istoriei Transilvaniei în secolele XIV-XVIII.

Lidia Gross

László SZÖGI, Rita BERNÁD, A Gyulafehérvári érseki levéltár és az Erdélyi katolikus Státus levéltára/Arhiva Arhidiecezei romano-catolice de Alba-Iulia şi arhiva Statusului romano-catolic din Transilvania (1429-2000), I-II, Gyulafehérvár-Budapest, ELTE – Egyetemi Leveltár és a Gyulafehervári Római Katolikus Érsekség, 2006, 350 şi 282 p. Ca urmare a unor demersuri anterioare, în anul 1998 a început acţiunea de ordonare a arhivei

arhidiecezei romano-catolice de Alba-Iulia şi a Statusului catolic din Transilvania, păstrată până atunci, o parte, în turnul catedralei din Alba-Iulia (cca 135 m liniari), iar altă parte în mai multe încăperi din palatul episcopal (632 m liniari). Acesteia i s-au alăturat arhiva Seminarului teologic (38 m liniari) şi arhiva Statusului catolic depozitată la Cluj (115 m liniari). În total, precizează autorul primului volum, Szögi László, profesor al Universităţii din Budapesta, în ultimii şapte ani, împreună cu actele arhidiaconatelor şi ale parohiilor (care nu sunt prezentate în Repertoriul de faţă) au fost ordonate şi prelucrate documente în cantitate de peste 1000 m liniari.

Întreaga arhivă este constituită din mai multe fonduri:1. arhiva arhiepiscopală 2. arhiva capitlului 3. arhiva economică 4. arhiva Statusului catolic 5. fondul ordinelor călugăreşti 6. arhive


personale şi lăsăminte 7. colecţii (fotografii, planuri, hărţi), structura acesteia fiind ilustrată de primul volum, care cuprinde Repertoriul tuturor acestora.

Documentele, majoritatea scrise în latină, maghiară şi germană, se încadrează din punct de vedere temporal în intervalul 1429-2000. Serii continue de documente se regăsesc începând cu anul 1715, convenţional acceptat de specialişti ca an al restaurării episcopiei catolice în Transilvania. Repertoriul de faţă înregistrează doar documentele care până în anul 1998 s-au păstrat în incinta arhiepiscopiei, cele depozitate la Arhiva Naţională Maghiară şi la Biblioteca Batthyaneum având deja inventare redactate. Din anii precedenţi (anului 1715) s-au păstrat aproape 1000 de documente (originale sau copii), acestea fiind incluse în al doilea volum.

Volumul al doilea, semnat de Bernád Rita, cuprinde, pe lângă inventarul documentelor dinainte de restaurarea episcopiei, şi alte „diplome” care ating sfârşitul secolului XX, ultimele acte înregistrate fiind cel datat 7 februarie 1992 şi un Indice al vizitaţiilor canonice (visitatio canonica) între anii 1711 şi 1908.

Protocoalele vizitaţiilor canonice, redactate covârşitor în limba latină (cu eventuale anexe în maghiară), reprezintă o sursă exterm de valoroasă pentru cercetarea istoriei bisericii, oferind date diverse despre construcţia şi hramul bisericii, starea materială a parohiei, oficierea slujbelor religioase şi a sacramentelor, moralitatea slujitorilor bisericii.

Întocmirea acestui Indice a fost motivată de „asigurarea accesibilităţii protocoalelor din secolul XVIII”, legate aleatoriu, fără a se respecta cronologia sau ordinea (alfabetică) a parohiilor sau arhidiaconatelor, fapt care a îngreunat depistarea datelor despre o localitate dată din această perioadă. În majoritate covârşitoare inedite, până acum fiind publicat un singur protocol, cel din timpul episcopului Grigore Sorger, 1729-1739, aceste documente reprezintă o sursă extrem de preţioasă pentru investigaţii istorice.

Indicele fixează în ordine cronologică vizitaţiile canonice ale parohiilor, ordonate alfabetic, cu indicarea numărului cutiei arhivistice, a volumului, paginii sau, în unele cazuri, a caietului ce formează volumul.

Bernád Rita şi Szőgi Laszló oferă, prin aceste volume alcătuite cu multă competenţă şi profesionalim, „cheia” cu ajutorul căreia se poate pătrunde în acest univers, până acum mai greu accesibil cunoaşterii noastre. Rezultatul muncii lor este un instrument de lucru a cărui importanţă va spori în timp, pe măsură ce, pornind de la el, cercetarea istorică va cuprinde noi orizonturi în sfera istoriei eclesiastice.

Lidia Gross

Gernot NUSSBÄCHER, Caietele Corona. Contribuţii la istoria Braşovului, Caietul V, Braşov, Edit. Aldus, 2006, 116 p.

Volumul cinci din Caietele Corona ar putea avea ca subtitlu O încercare de istorie a

Braşovului, căci acest lucru şi l-a propus autorul în tentativa sa. Conştient de limitele cunoştinţelor şi posibilităţilor sale, în abordarea unui asemenea subiect, Gernot Nussbächer îşi propune textul ca „o încercare subiectivă şi selectivă a istoriei Braşovului”, destinată, ca de altfel, întreaga serie a Caietelor, cititorilor români.

Lucrarea îşi are originea într-un mare proiect, Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Braşov, pentru care autorul a fost solicitat să redacteze o „istorie succintă”. Pornind de la acest text, completat cu notele şi bibliografia corespunzătoare, Gernot Nussbächer reface istoria unei aşezări, devenite oraş, de la începuturile ei până la primul război mondial. Desigur, nu este o istorie exhaustivă, autorul însuşi propunându-şi, în unele cazuri, doar să atragă atenţia asupra unor aspecte care necesită încă multă trudă pentru a fi limpezite.

Partea ce mai densă a lucrării prezintă perioada medievală şi premodernă din istoria localităţii Corona-Braşov (sec. XIII-XVIII): aşezarea cavalerilor teutoni şi importanţa lor în colonizarea Ţării Bârsei, dezvoltarea economică, socială şi administrativă a oraşului racordată la evoluţia politică,


Reforma religioasă, instaurarea stăpânirii habsburgice şi consecinţele acestor evenimente în devenirea oraşului, calamnităţile naturale (inundaţii, cutremure) şi epidemiile de ciumă constituind principalele aspecte ale restituirii istoriografice.

Tratată în aproximativ cincizeci de pagini, istoria modernă a Braşovului ne dezvăluie un oraş dinamic, nu numai din punct de vedere demografic, ci şi economic şi cultural, care a ştiut să se adapteze împrejurărilor politice. „Din cauza abundenţei documentare”, după cum mărturiseşte, autorul nu a putut prezenta în mod corespunzător toate aspectele interesante ale evoluţiei oraşului în acest timp (sec. XIX-1918).

Această încercare de Istorie a Braşovului reprezintă un punct de plecare pentru cercetări viitoare, completarea şi aprofundarea schiţei istoriografice constituind şi năzuinţa istoricului Gernot Nussbächer adresată mai tinerilor colegi de breaslă.

Lidia Gross

Géza DÁVID, Pál FODOR, „Az ország ügye mindenek előtt való”. A szultáni

tanács Magyarországra vonatkozó rendeletei ( 1544-1545, 1552), Budapest, MTA – Tőrténettudományi Intézete, 2005, 757 p. Cartea constituie primul volum al seriei iniţiate de Institutul de Istorie din Budapesta, sub

genericul „Bibliotheca Historica. Colecţii de documente”. Cei doi turcologi au reuşit realizarea unui instrument de lucru remarcabil pentru cei interesaţi de istoria Ungariei în relaţie cu autoritatea otomană.

După mai mulţi ani de trudă în arhivele din Istanbul, a rezultat acest volum care reuneşte documente semnificative emise de cea mai importantă instituţie a Imperiului otoman din veacul XVI, Divanul sau Consiliul de Stat, care, în numele sultanului, exercita puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Divanul rezolva cele mai importante chestiuni cotidiene de natură internă sau externă, deciziile fiind rostite în numele sultanului şi confirmate oficial prin aşa-numitele porunci/firmane, care dobândeau în final putere de lege. Aceste hotărâri erau trimise tuturor instituţiilor subordonate, fiind consemnate, într-o formă prescurtată/sintetică, în Registre speciale numite „mühimme defterike”. Tocmai acest tip de registru face obiectul volumului, care înregistrează pentru anii 1544-1545 şi 1552 un număr de 366 de asemenea rezumate. Ele oferă o importantă sursă documentară pentru cercetarea trecutului Imperiului otoman şi al ţărilor aflate sub suzeranitate otomană, în condiţiile în care unele documente nu s-au mai păstrat în forma originară.

Studiul introductiv reliefează importanţa acestui tip de document, precizând în acelaşi timp şi principiile de transcriere şi editare, rezumatele documentelor în limba turcă fiind precedate de o scurtă prezentare în limba maghiară (date arhivistice şi de conţinut). Un Indice de materii , onomastic şi toponimic încheie acest prim volum, care include date privitoare şi la principatul Transilvaniei şi Ţările Române, fapt ce îl recomandă şi istoricilor români interesaţi de această problematică.

Lidia Gross

A Szentlélek Ispotály Számadskönyvei 1601-1650, Budapest, Transylvania Emlékeiért Tudományos Egyesület, 2006, 304 p.

Registrul de socoteli al hospitalului Sf. Spirit din Cluj (1601-1650) reprezintă primul volum

din seria consacrată „evidenţelor contabile” ţinute de instituţiile hospitaliere din localitate (Kolozsvári ispotály-számadások), care s-au păstrat până în zilele noastre.

Ediţia îngrijită de Márton Tünde, Mihály Agnes, Flóra Agnes şi Rüsz-Fogarasi Enikő (care redactează şi Introducerea) constituie o importantă sursă pentru reconstituirea istorică a acestei instituţii despre care ştim, încă, destul de puţine lucruri.


Hospitalul medieval (în sens de spital, dar şi de azil pentru neputincioşi, bătrâni şi săraci) se bucură, în plan european, de o atenţie deosebită din partea specialiştilor, fiind inserat printre instituţiile specifice oraşului. Patronate de biserica parohială, de un ordin religios/monastic sau chiar de un ordin hospitalier (Sf. Spirit, Sf. Anton), hospitalele au îndeplinit funcţii multiple (sociale, curative, religios-caritative), a căror cunoaştere facilitează aprofundarea fenomenului la nivelul societăţii medievale. Subordonate autorităţii urbane, ca urmare a Reformei religioase, hospitalele îşi păstrează acelaşi loc privilegiat în configuraţia oraşului, de adăpost pentru bolnavi şi săraci.

Posesoare de bunuri mobile şi imobile, hospitalele dezvoltă o adevărată activitate economică pentru a-şi asigura fiinţarea, fapt relevat de Registrele de socoteli, completate de obicei de magiştrii acestora sau de notari special plătiţi.

Importanţa Registrului de socoteli este precizată şi în Introducerea volumului, care, pe lângă o sintetică schiţă istoriografică a hospitalelor din Ungaria, ne prezintă o scurtă evoluţie a acestei instituţii în Transilvania, cu referire punctuală la oraşul Cluj (unde au existat trei: Sf. Elisabeta, Sf. Spirit şi Sf. Job).

Nota asupra ediţiei precizează normele de transcriere a textului maghiar şi caracteristicile scrierii. Indicele final (onomastic şi de materii) uşurează identificarea rapidă a informaţiei, fiind o

oglindă fidelă a conţinutului. În concluzie, Socotelile hospitalului Sf. Spirit din Cluj constituie o restituire inedită a unui

izvor istoric de o importanţă majoră pentru cercetarea nu numai a unei instituţii, ci, prin ea, a unui segment mai larg din ceea ce a însemnat societatea urbană.

Lidia Gross

Florin Iosif MOLDOVAN, Originea şi evoluţia instituţiei jurătorilor la români, Dej, Edit. Texte, 2007, 315 p. Cartea se impune atenţiei prin subiectul abordat, constituind prin excelenţă o temă de istorie a

dreptului vechi românesc, şi tratează, una dintre problemele de mare interes ale istoriografiei juridice româneşti.

Lucrarea beneficiază de un bogat material documentar deja publicat, amplificat considerabil de autor prin cercetări personale în mai multe arhive şi biblioteci din ţară, informaţia fiind supusă unei prelucrări critice din perspectiva unui demers interdisciplinar precumpănitor juridico-istoric, fără a lipsi recursul la sugestiile oferite de alte discipline de vecinătate, cum ar fi filologia, etnologia, sociologia, eclesiologia etc.

Reţinem preocuparea autorului în direcţia conceptualizării, a definirii riguroase a noţiunilor de bază, precum jurători, juraţi, obiceiul pământului, oameni buni şi bătrâni, chezăşie, lege peste lege etc. Specificul subiectului şi natura materialului documentar utilizat au determinat structurarea lucrării în mai multe secţiuni sau capitole, urmărindu-se rând pe rând, după obişnuitele preliminarii istoriografice cu definirea instituţiei jurătorilor la români comparativ cu alte popoare, trasarea evoluţiei acesteia de la începuturi până în secolul al XIX-lea în Ţara Românească şi Moldova, respectiv în Transilvania, desfăşurarea proceselor cu jurători şi procedurile de judecată, revenindu-se la evoluţia instituţiei pe parcursul secolului al XIX-lea, cu prelungirile sale până la începutul secolului următor. Demersul interpretativ este întregit de obişnuitele concluzii formulate într-un spirit pertinent şi în deplină concordanţă cu datele oferite de materialul documentar analizat.

Se poate spune că lucrarea reprezintă o contribuţie remarcabilă la elucidarea problematicii evoluţiei instituţiei jurătorilor la români şi a impactului avut de practicile acestei instituţii în promovarea actului de justiţie în dezvoltarea societăţii româneşti. Meritele autorului se fixează valoric, desigur, în raport cu antecedentele istoriografice inaugurate de B. P. Hasdeu şi A. D. Xenopol, continuate de seria distinşilor jurişti români George Fotino şi Andrei Rădulescu, antecedente pe care le îmbogăţeşte în mod fericit, lămurind definitiv deosebirea dintre jurători şi juraţi


în vechiul drept românesc. Aşadar, reuşita se explică atât prin ineditul documentării, cât şi prin interpretările pertinente din perspectiva istoriei dreptului comparat, ilustrând resursele de care dispune un jurist priceput şi în acelaşi timp un istoric pasionat în interpretarea şi valorificarea istoriei vechiului drept românesc.

Liviu Câmpean

Cristina FENEŞAN, Costin FENEŞAN, Johannes Lutsch. Jurnal de captivitate

la Istanbul (1658-1661) – Johannes Lutsch. Tagebuch seiner Gefangenschaft in Istanbul (1658-1661), Timişoara, Editura de Vest, 2006, 335 p. Jurnalul de captivitate la Istanbul (1658-1661), redactat de Johannes Lutsch, jude regesc al

Sibiului şi comite al saşilor, constituie un exemplu elocvent pentru ceea ce înseamnă restituirea critică a unui izvor istoric, indiferent de natura acestuia.

Jurnalul propriu-zis, editat în limba originală (germana) cu traducere în limba română, este precedat de un amplu studiu introductiv (p.12-136), în care sunt abordate diferite probleme menite să faciliteze receptarea la adevărata valoare a acestuia.

Incursiunea în genul literar distinct, reprezentat de jurnal, fixează locul lui Johannes Lutsch în cadrul istoriografiei săseşti din secolul al XVII-lea, iar reconstituirea biografiei sale dezvăluie personalitatea şi destinul tragic al acestui personaj, pentru care dictonul „Plăcut şi frumos este să mori pentru patrie” nu a însemnat doar o înălţătoare afirmaţie, ci un principiu de viaţă. Partea a treia a Studiului introductiv evidenţiază importanţa Jurnalului lui J. Lutsch, reprezentant şi chezaş la Poartă al noului principe Acaţiu Barcsay, ca izvor istoric, îndeosebi prin informaţiile unice despre aspecte şi momente ale relaţiilor principatului autonom al Transilvaniei cu Imperiul otoman, din iulie 1658 până în 1661.

După cum afirmă editorii Jurnalului, acesta nu trebuie privit „prin prisma reducerii la pitoresc şi exotism”, Johannes Lutsch fiind un om cultivat al epocii sale, „ având un orizont intelectual foarte apropiat şi asemănător cu cel al contemporanului său, Georg Kraus”.

Editarea şi în variantă românească, însoţită de anexă documentară, vine în sprijinul istoricilor interesaţi, în primul rând, de relaţiile principatului Transilvaniei cu Poarta, în intervalul cronologic menţionat, „deschizând în acelaşi timp o nouă fereastră spre cunoaşterea lumii turco-islamice”.

Originalul Jurnalului nu s-a păstrat, restituirea de faţă fiind rezultatul confruntării a două variante: cea publicată pentru prima dată de J. Kemény în 1839 (după o copie aflată astăzi la Biblioteca Academiei Filiala Cluj, notată de editori ca varianta B) şi cea păstrată sub formă de manuscris în Colecţiile Speciale ale Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga” din Cluj (tot o copie, într-un miscelaneu de la sfârşitul secolului XVII, ce provine din lumea patriciatului săsesc, notată ca varianta A).

Conştienţi că, fără „note explicative copioase”, textul Jurnalului nu poate fi înţeles pe deplin, editorii recurg la un aparat critic extrem de bogat, care dovedeşte cunoaşterea până la detaliu atât a realităţii transilvane, cât şi a celei otomane în epoca dată.

Volumul demonstrează performanţa pe care o poate atinge istoricul, care, stăpânind limba izvoarelor, bibliografia de specialitate şi cerinţele unei ediţii critice, se dedică cu pasiune şi responsabilitate restituirii unei mărturii trecute.

Lidia Gross


Cristian LUCA, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2007, 486 p. Lucrarea reprezintă o sinteză şi, în acelaşi timp, o încununare a eforturilor ştiinţifice depuse de

autor în investigarea, sub diverese aspecte, a relaţiilor româno-veneţiene de la începuturile epocii moderne. Activitatea de cercetare a tânărului istoric, constând în studii şi articole dedicate acestui subiect, participări la congrese şi comunicări naţionale şi internaţionale, precum şi ediţiile de documente pe care le-a realizat singur sau împreună cu alţi cercetători, îl recomandă ca pe un bun cunoscător al realităţilor politice şi economice ale Evului Mediu târziu şi ale epocii premoderne.

Autorul urmăreşte, pe parcursul a trei capitole majore, desfăşurarea contactelor politico-diplomatice, economice şi culturale dintre Serenissima şi Ţările Române extracarpatice de-a lungul unui secol, caracterizate deopotrivă prin perioade de colaborare intensă şi prin intervale de stagnare a relaţiilor bilaterale.

Relaţiile politice au fost marcate de inconstanţă, momentele de intensificare a contactelor diplomatice fiind prilejuite de ocaziile în care Republica marciană şi Ţările Române se aflau împreună în tabăra antiotomană, mai ales cu ocazia proiectului de cruciadă al regelui polon Wladislaw IV Wása, 1646-1648, sau după 1684, când Veneţia s-a alăturat Ligii Sfinte în efortul de înlăturare a dominaţiei otomane din Europa de sud-est. În afară de momentele în care Veneţia s-a aflat în conflict deschis cu Imperiul otoman (spre exemplu, războiul Candiei 1645-1669), senatul republicii a preferat să menţină relaţii bune cu sultanul din dorinţa de a-şi proteja interesele comerciale în Levant. De altfel, atât Moldova, cât şi Ţara Românească, în cadrul iniţiativelor proprii de luptă antitotomană, apelau în primul rând la Polonia, Rusia sau Casa de Habsburg, pentru a obţine un sprijin cât mai consistent în eforturile lor militare, Veneţia fiind considerată în această perioadă doar „o putere militară de rangul doi”. Tabloul relaţiilor politico-diplomatice este completat de relaţiile personale dintre domnii munteni sau moldoveni cu Serenissma sau cu reprezentanţii acesteia de la Constantinopol. Sunt de remarcat, din acest punct de vedere, recunoaşterea şi aprecierea de care s-au bucurat Mihneştii (Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Mihnea III Radu) în ochii conducătorilor politici din Veneţia, Radu Mihnea fiind primul domn român care şi-a deschis un cont în Zecca veneţiană.

Comerţul româno-veneţian a avut, în ansamblu, o traiectorie similară cu cea a evoluţiei raporturilor politice, cunoscând o creştere considerabilă mai ales spre sfârşitul secolului XVII şi în primele decenii ale secolului următor. Cele mai frecventate rute comerciale erau cele terestre, care străbăteau peninsula Balcanică de la sudul Dunării, până la portul Spalato (Split), de unde mărfurile negustorilor români şi nu numai erau apoi îmbarcate pe navele de transport ale Republici marciene. Căile maritime, în ciuda rentabilităţii ridicate a transportului pe mare, au fost mai puţin utilizate, datorită interdicţiei impuse de otomani asupra Mării Negre. Din punct de vedere comercial, spaţiul românesc era plasat de veneţieni în cadrul pieţei levantine, principalele mărfuri importate din acest areal fiind materiile prime: ceara, pieile, peştele şi caviarul şi, într-o măsură mai mică, vitele. Negustorii români aduceau în schimb din „oraşul lagunar” mai ales produse de lux şi sticlărie, pentru calitatea cărora atelierele veneţiene erau recunoscute în întreaga Europă.

Cel de-al treilea capitol tratează problematica influenţelor culturale. Autorul analizează în primul rând mijloacele prin care cultura veneţiană şi cea italiană în, general, s-au făcut simţite în Ţările Române: prezenţa unor persoane din spaţiul moldo-muntean la studii în Padova sau la colegiul grecesc din Veneţia, precum şi circulaţia unor tipărituri veneţiene în Moldova şi Ţara Românească. Un alt aspect valorificat de autor în cadrul acestui capitol este acela al imaginii reciproce create în cele două spaţii de cultură, imagini constituite din câteva elemente de civilizaţie şi mai ales din cunoştinţe de istorie.

Abordarea critică a numeroase documente de arhivă, mai ales a celor din arhivele veneţiene, precum şi utilizarea unui număr impresionant de documente edite şi lucrări de specialitate, dedicate relaţiilor româno-veneţiene în secolul XVII, dau acestei lucrări o valoare incontestabilă, făcând-o utilă într-o mare măsură tuturor cercetătorilor cu afinităţi pentru realităţile istoriei moderne timpurii.

Florin Ardelean


Litterae missionariorum de Hungaria et Transilvania (1572-1717), Roma-Budapest, Edit. István György Tóth, 2002-2005, 3061 p. (Bibliotheca Academiae Hungariae-Roma. Fontes 4.) Litterae Missionariorum reprezintă al patrulea titlu din seria „Bibliotheca Academiae

Hungariae-Roma. Fontes”, consacrată ediţiilor de documente, păstrate în Arhivele italiene, referitoare la istoria bisericii catolice în Ungaria. Datorită volumului impresionant de material, cartea a fost împărţită în patru părţi, numerotate în continuare, însumând 3061 de pagini şi 1142 de documente.

Volumele conţin scrisorile (redactate în latină şi italiană) trimise de misionarii catolici din Ungaria şi Transilvania, la Roma, în secolele XVI-XVIII. Aceste scrisori sunt deosebit de importante pentru reconstituirea istoriei bisericii şi oferă o sursă nebănuită pentru istoria alterităţii, prin informaţiile pe care le dau privind limba, demografia, naţionalitatea, viaţa cotidiană, superstiţiile şi religia populară a celor în mijlocul cărora şi-au desfăşurat activitatea. Studiul introductiv (în limbile maghiară şi engleză) prezintă succint istoria misionarismului catolic, declanşat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pentru contracararea Reformei. Congregaţiile catolice constituite sub patronajul Sf. Scaun, între care cea mai cunoscută este Congragatio de Propaganda Fide (6 ianuarie 1622), şi-au desfăşurat misiunile de propagare a catolicismului, în acest interval temporar, îndeosebi între hotarele Europei.

Ungaria, după înfrângerea de la Mohacs(1526), a oferit un teren prielnic de manifestare pentru misionarismul catolic.

Cel mai puternic efect al propagandei catolice s-a făcut simţit în partea Ungariei stăpânită de turci, unde franciscanii bosniaci (observanţi şi conventuali), sub directa conducere a Congregaţiei De Propaganda Fide, au activat în regiunea Timişoarei cu rezultate evidente.

În principatul Transilvaniei, obiectivul misiunilor a constat în recâştigarea poziţiei bisericii catolice, ameninţată de consolidarea Reformei. Conflictele dintre franciscanii bosniaci, trimişi de De Propaganda Fide în acest scop, dar străini de orice grup etnic din Transilvania, şi franciscanii unguri s-au răsfrânt negativ asupra acţiunii.

În Ungaria rămasă sub stăpânire habsburgică, biserica catolică a fost privilegiată, rolul misiunilor în acest spaţiu reducându-se la unul cultural: misionarii italieni cu o educaţie solidă au redat bisericii catolice prestigiul şi au stabilit o linie directă între Roma – centrul cultural al lumii în acel timp – şi aşezările urbane din această parte a Ungariei.

În concluzie, afirmă editorul lucrării, căruia se impune să-i apreciem perseverenţa şi meritele în acest demers de anvergură (lui i se datorează şi primul titlu din seria Fontes: Relationes Missionariorum de Hungaria et Transilvania, 1627-1707), misiunile catolice ce s-au desfăşurat sub conducerea Congregaţiei De Propaganda Fide, reprezintă unul dintre cele mai importante capitole din istoria eclesiastică şi culturală a Ungariei în secolul al XVII-lea.

Lidia Gross

Die Kirchenbücher Sprechen Lassen...: Die Ordnung des Kirchlichen Lebens in Weidenbach/Catastifele bisericii vorbesc…: Rânduiala vieţii bisericeşti la Ghimbav, ed. Liliana Popa în colaborare cu dr. Wolfram G. Theilemann, Bucureşti, Blueprint International, 2006, 150 p. Die Kirchenbücher, al doilea volum din seria Miscellanea ecclesiastica iniţiată de Arhiva

Centrală a Bisericii Evanghelice C.A. din România, prezintă în ediţie bilingvă (germană şi română) cea mai veche Carte a bisericii (Kirchenbuch) din Ghimbav (datată în a doua jumătate a veacului XVIII), descoperită de doamna Liliana Popa, arhivist principal, şi pregătită, parţial, pentru tipar de domnia sa în colaborare cu dr. Wolfram G. Theilemann. Deoarece volumul are dimensiuni


impresionante (format masiv cu aproximativ 350 de pagini), au fost editate doar primele două părţi din Carte, şi anume: 1. Rânduiala slujbelor bisericeşti şi rânduiala pentru slujitorii bisericii şi 2. Inventarul bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea bisericii (1758).

Fragmentele publicate în acest volum dau cititorului posibilitatea de a cunoaşte viaţa religioasă şi socială a unei comunităţi săseşti din Ţara Bârsei, în a doua jumătate a secolululi al XVIII-lea. Importanţa sa, ca izvor istoric, este subliniată şi în Studiul introductiv semnat de primpreotul dr. Daniel Zikeli: el sintetizează evoluţii care au rădăcini adânci în trecut, stabileşte rânduieli gândite ca o călăuză pentru viitor, informează despre diferite forme de manifestare a religiozităţii, despre raporturile credincioşilor cu biserica în diferite momente ale anului liturgic, obligaţiile slujitorilor bisericii etc.

În Notă asupra ediţiei sunt expuse normele de editare, argumentele datării, caracteristicile limbii şi ale vocabularului. Un Glosar de termeni latini, germani şi români (pentru varianta în limba română) face accesibilă înţelegerea textului şi de către cititorii mai puţin familiarizaţi cu realităţile specifice instituţiei eclesiastice şi epocii, iar bibliografia anexată vine în sprijinul celor ce vor să aprofundeze tematica.

Prima secţiune a Cărţii cuprinde: Rânduiala slujbei publice, adică pentru întreg poporul din Ghimbav, în primul rând în biserică: duminica, la sărbători, în zilele de lucru şi, în al doilea rând, în afara bisericii: la evenimentele fericite date de Dumnezeu (nunţile, botezul copiilor, cuminecătura la domiciliu) şi cele nefericite (moartea).

A doua secţiune prezintă Rânduiala pentru slujitorii bisericii şi ai şcolii (preotul, diaconul, rectorul, clopotarul, cantorul, organistul şi moaşa).

Inventarul bisericii şi parohiei din anul 1758, precum şi Catalogul preoţilor din Ghimbav consemnaţi de la „sfânta Reformă a Fericitului Johannes Honterus” (redactat în limba latină şi publicat doar în traducere germană şi română) încheie acest volum, care ar putea fi pus sub moto-ul „Gott ist ein Gott der Ordnung” (Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii), propoziţie programatică cu care se deschide Precuvântarea Cărţii.

O afirmaţie complexă , care ascunde viziunea teologică asupra naturii lui Dumnezeu sau dezvăluie o însuşire, devenită istorică, a saşilor transilvăneni?! Probabil şi una, şi cealaltă, conchide dr. Daniel Zikeli, care evidenţiază rolul pe care l-a avut viaţa într-un cadru foarte bine organizat în păstrarea identităţii şi întreţinerea spiritului comunitar la saşii din Transilvania.

Foarte utilă pentru cei preocupaţi de istoria bisericii şi a vieţii religioase în secolul Luminilor, cartea oferă, deopotrivă, cititorilor (indiferent de etnie sau confesiune) deschiderea spre o altă lume, ale cărei valori morale, culturale, sociale şi religioase îndeamnă la meditaţie şi reconsiderare.

Lidia Gross

GRIGORE PLOEŞTEANU, Receptarea operei şi a personalităţii lui Dimitrie Cantemir în Europa, Târgu-Mureş, Edit. Veritas, 2007, 278 p. Lucrarea postumă semnată de Grigore Ploeşteanu, apărută la editura Veritas, în colecţia

„Românii în conştiinţa Europei”, reuneşte între paginile sale 12 studii şi articole ale regretatului istoric târgu-mureşean, publicate între 1973 şi 2004, toate circumscrise aceluiaşi areal tematic: impactul şi receptarea operei lui Dimitrie Cantemir în Europa.

Volumul debutează printr-un articol dedicat circulaţiei Istoriei Imperiului Otoman în Franţa secolului al XVIII-lea, autorul evidenţiind larga utilizare şi citare a lucrării în medii dintre cele mai variate, de la savanţi la diplomaţi, în contextul interesului sporit faţă de Orient manifestat în această perioadă, în spaţiul francez. Cel mai consistent segment editorial, format din patru studii şi acoperind aproape jumătate din carte, are ca obiect spaţiul german. Gr. Ploeşteanu se apleacă aici asupra receptării scrierilor lui D. Cantemir (Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei), dar şi asupra


biografiei editorului său german, Anton Friedrich Büsching, şi a circumstanţelor care au facilitat publicarea în limba germană a Descrierii Moldovei. Un al cincilea titlu, urmărind traseul operei cantemiriene în spaţiul olandez, a fost intercalat, poate mai puţin fericit, între cele patru anterior menţionate. În alte patru studii, autorul abordează impactul lucrărilor domnitorului moldovean în Ungaria secolelor XVIII-XIX, dar şi asupra românilor ardeleni ai aceleiaşi perioade. Nici lumea italiană nu este neglijată, fiind urmărită receptarea Istoriei Imperiului Otoman în Italia sfârşitului de secol XVIII şi începutului de secol XIX. Volumul se încheie cu un foarte sumar studiu privind Lucrările lui Dimitrie Cantemir în biblioteci străine. Privită în ansamblu, lucrarea se constituie într-o adevărată hartă bibliografică a circulaţiei şi receptării scrierilor savantului moldovean în Europa secolelor XVIII – XIX, marcând câştigarea definitivă a unui loc merituos în istoria intelectuală a vechiului continent.

Conform editorului (Mariana Ploeşteanu), publicarea acestui volum se afla printre priorităţile autorului, dispariţia sa prematură împiedicându-l să îl finalizeze în forma dorită: urma să mai includă un studiu despre receptarea Istoriei Imperiului Otoman în Anglia, o hartă a exemplarelor operelor domnitorului moldovean aflate în Transilvania şi o cercetare privind operele cantemiriene din bibliotecile europene. Chiar şi aşa, conţinutul celor douăsprezece titluri se constituie, după cum observa acad. Camil Mureşan, într-un „valoros mesaj ştiinţific”, indispensabil „în etapa actuală a cunoştinţelor, pentru toţi cei ce vor voi a se documenta asupra temei” (p. 9).

Vlad Popovici

Gheorghe PERIAN, Antologia poeziei naive româneşti din secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Edit. Limes, 2006, 158 p. Gheorghe Perian, critic şi istoric literar activ la Facultatea de Litere a Universităţii clujene, se

interesează de mai mult timp de ceea ce el numeşte „a doua tradiţie” poetică românească. Autorul socoteşte că „istoria poeziei româneşti este istoria unor diviziuni majore care au dus de fiecare dată nu numai la o lărgire, dar şi la reconfigurarea întregului domeniu”. Prima diviziune de acest fel ar fi separat poezia cultă de cea populară, a doua a desprins poezia cultă de cea naivă. Tocmai aceasta din urmă reprezintă, în viziunea exegetului, tradiţia secundă căreia i-a dedicat o amplă monografie, apărută cu câţiva ani în urmă, la Edit. Dacia (A doua tradiţie. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann, 2003), şi pe care o ilustrează astăzi prin Antologia poeziei naive româneşti din secolul al XVIII-lea (Cluj-Napoca, Edit. Limes, 2006, 158 p.). Repunând în drepturi – de astă dată prin suculente exemplificări – poezia naivă, Perian întreprinde, în succintul, dar clarul său studiu introductiv, un rechizitoriu la adresa esteticii moderniste care a prezidat, în ultimele două secole, expulzarea liricii respective în afara atenţiei criticii. Postmodernismul s-ar afla, în acest sens, mai bine plasat pentru reconsiderarea sensibilităţii poetice eliminate abuziv din discuţie de predecesorul său modernist, el înţelegând viitorul „ca pe o globalizare în jos, în sens popular” (p. 8). Luarea în considerare a mai multor tradiţii, şi nu doar a uneia, descentrează şi democratizează spectacolul istorico-literar, îmbogăţindu-l şi diversificându-l în cel mai salutar mod cu putinţă.

Perian oferă şi o cronologie relativă a poeziei noastre cu acest prilej: în ordinea întâietăţii cronologice, versiunea cultă ilustrată de Miron Costin şi de succesorii lui ar fi cea inaugurală. Urmează lirica naivă, scrisă şi ea, dar în cadrul şi pentru uzul unor medii sociale mai modeste. În fine, ultima sosită este poezia populară, interesul pentru ea datând din vremea romanticilor.

Înainte de a da cuvântul creaţiilor înseşi, autorul antologiei defineşte poezia naivă ca pe o lirică adeseori anonimă, relativ laxă sub raport formal, caracterizată de o mişcare neîntreruptă şi de acumulările succesive de versuri.

Selecţia lui Gh. Perian este prima de acest gen din literatura noastră, dacă se lasă deoparte povestirile în versuri, din care Dan Simonescu a publicat în 1967 un volum. Antologatorul a răsfoit


reviste literare din sec. al XIX-lea şi din perioada interbelică şi unele cărţi vechi. Indicaţiile bibliografice trimit la câţiva înaintaşi cu merite în aducerea la lumină a creaţiilor respective (Onisifor Ghibu, Nicolae Cartojan, Nicolae Drăganu, Moses Gaster ş. a.).

Importanţa prezentului volum se dovedeşte întreită: ea adună pentru întâia oară un florilegiu de poezie românească aproape necunoscută, propune o nouă clasificare a poeziei româneşti din zorii modernităţii şi analizează această producţie din perspectiva postmodernismului, găsindu-i acestuia o aplicaţie neaşteptată. Nu este exclus ca noua abordare şi, pe urma ei, noile rezultate ale demersului lui Gh. Perian să relanseze nu doar discuţia privitoare la feluritele practici literare româneşti, ci şi la secolul mult hulit al fanariotismului, pe care s-au străduit mai mult sau mai puţin zadarnic să îl reabiliteze autori ca Vlad Georgescu şi Neagu Djuvara. Ar fi interesant ca eruditul să îşi continue demersul şi în zona altor specii literare, unde se pot bănui dezvoltări similare. Într-adevăr, dacă primele însăilări dramaturgice păstrate – precum Occisio... – păstrează urme de folclor şi mărturii de poezie naivă, nici în proza vremii acestea nu puteau lipsi, chiar şi dincolo de folclorizarea istoriei din Alexandria populară. Despre acestea dau mărturii literatura de colportaj şi calendarele, dar cercetătorii noştri nu par să se grăbească să le desfolieze.

Ovidiu Pecican

Silber und Salz in Siebenbürgen, Hrsg. von Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea, Bd.8, Teil I-II: Săcărâmb (Nagyág) – die Schatzkammer Rumäniens, Bochum, Selbstverlag des Deutschen Bergbau Museums, 2007, 1042 p. Structurat în două părţi ce însumează peste o mie de pagini, volumul 8 din seria Silber und

Salz in Siebenbürgen este dedicat localităţii miniere de la Săcărâmb (jud. Hunedoara), supranumită „cămara de comori a României”.

„În nicio ţară din lume nu există atâtea minereuri al căror aspect exterior să fie atât de necunoscut, iar compoziţia atât de îndoielnică decât în Transilvania”. Această constatare formulată în anul 1803 de Andreas Stütz, directorul Cabinetului Cezaro-Crăiesc pentru Ştiinţele Naturii din Viena, conţine un miez de adevăr, ţinând seama că doar la Sacarâmb s-au descoperit pentru prima dată opt minerale.

Exploatare minieră extrem de eficientă începând cu anul 1747, când s-a deschis prima galerie, Săcărâmbul, unde a funcţionat prima Şcoală minieră din sud-estul Europei (între anii 1835-1914), pe drept cuvânt a fost socotit o „cămară de comori”, argumentul acestei aprecieri fiind cantitatea impresionantă de aur şi argint exploatată ( la p.190-191, un tabel relevant cu producţia pentru anii 1748-1970).

Volumul reconstituie în imagini şi în text istoria unei aşezări miniere unice în Europa: cele 40 de tone de aur produse până în anul 1885 au calificat-o drept cea mai productivă de pe continent, aici fiind şi locul de descoperire al telurului (element chimic nemetalic având propriezăţi similare sulfului).

Istoria mineritului din Săcarâmb în date (în limbile română şi germană) ne oferă o succintă incursiune în trecutul localităţii, din antichitate până în epoca contemporană, respectiv anul 2006 când are loc încetarea activităţii miniere şi închiderea uzinei de preparare.

Stâns legată de istoria exploatării miniere, istoria aşezării, evidenţiată printr-o masivă colonizare a unor locuitori de origine germană, este reconstituită în studiile semnate de Volker Wollmann, Ioan Andriţoiu, Rainer Slotta, Constantin Nichitean şi Coralia Maria Jianu, care surprind principalele momente în evoluţia acesteia, în funcţie de diferitele conjuncturi politice. Capitole speciale sunt consacrate Şcolii miniere şi monumentelor religioase şi funerare din Săcărâmb şi Certej.

Materialele privind colecţia de minerale provenite de la Săcărâmb, păstrate la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Sibiu, precum şi telurul, „un capitol palpitant din istoria chimiei” (Viorel Ciuntu,


Eberhard Auer), întregesc modalitatea de abordare a temei, oferindu-ne, în cele din urmă, un tablou complex şi complet a ceea ce presupune o exploatare minieră.

Partea cea mai consistentă a volumului o reprezintă documentele (sec. XVIII-XIX), păstrate la Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţeană Hunedoara (respectiv Deva) şi Hofkammerarchiv din Viena (cu regeste şi în limba română), precum şi izvoarele narative, anume, descrieri istorice, relatări de călătorie, literatură de specialitate (mineralogie, tehnologia exploatării miniere), cuprinse în intervalul cronologic 1774-1936 (p.319-1036).

Evidenţiem încă o dată calităţile tehnice excepţionale de editare, care caracterizează, de fapt, şi volumele precedente. Ilustraţia volumului, de la schiţe tehnologice, profiluri de sol, imagini ale aşezării, cu principalele instituţii, pietre funerare, până la sentimentale tablouri de familie, înnobilează această lucrare pentru care realizatorii Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea şi instituţiile care au colaborat la editarea ei (Muzeul German al Mineritului din Bochum, Muzeul Transilvan din Gundelsheim, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, Arhivele Naţionale Române, Direcţiile Judeţene Hunedoare şi Cluj) merită întrega noastră consideraţie.

Lidia Gross

Liviu MAIOR, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2004, 213 p.; Liviu MAIOR, Habsburgi şi români. De la loialitate dinastică la identitate naţională, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006, 282 p. Ultimele două apariţii editoriale semnate de profesorul clujean Liviu Maior circumscriu o

tematică prea puţin abordată, după cum chiar autorul remarcă, în istoriografia imperiilor europene: mecanismele prin care autoritatea centrală a reuşit de-a lungul timpului să orienteze loialismul supuşilor şi să dezvolte în rândul acestora conştiinţa apartenenţei la o entitate politică faţă de care trebuie să se raporteze în calitate de cetăţeni, cu drepturi, dar, mai ales, obligaţii riguros stabilite, având ca reper constant persoana monarhului. Urmărind traseul acestor stratageme de coagulare a corpului cetăţenesc în jurul ideii imperiale până la inevitabila lor ciocnire cu naţionalismele emergente, autorul oferă cea dintâi analiză a acestui fenomen din istoriografia română, făcând astfel un prim pas în depăşirea cu succes a perspectivei marxiste şi a imaginii Imperiului ca „închisoare a popoarelor”. Trebuie menţionat aici că prima lucrare (în ordinea cronologică a apariţiei), Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi [1], nu este decât un capitol extins din mult mai ampla Habsburgi şi români... [2], cele două titluri formând un ansamblu ce trebuie privit, şi la care ne vom referi, unitar.

Lansând conceptul de „patriotism dinastic organizat” [1, p. 28], cu referire la strategiile de imagine ale curţii imperiale şi la punerea lor în practică, L. Maior constată deosebita receptivitate a românilor la aceste modele propuse de Viena, parte datorită unui ataşament idealist şi sincer faţă de tron, parte (mai ales după 1867) dintr-un calcul bazat pe necesitatea de rezistenţă la presiunea maghiară. Alternând consideraţiile de ordin general cu studii de caz privind ideea loialismului în concepţia unor formatori de opinie (G. Bariţ, M. Eminescu, Al. Vaida-Voevod) [2, p. 48-58; 68-74], istoricul clujean subliniază treptata disoluţie a acestuia în contextul noii realităţi politice interne din perioada dualistă şi al afirmării statelor naţionale la graniţele orientale ale monarhiei bicefale.

Fiecăruia dintre „pilonii” dinasticismului (armata, administraţia şi justiţia, biserica şi şcoala) îi este alocată o analiză distinctă, în încercarea de a-i evidenţia specificul evoluţiei şi impactul avut în procesul formării şi implementării patriotismului dinastic.

Armata a fost în istoria monarhiei dunărene una dintre cele mai importante instituţii cu rol propagandistic. Cu deosebire în cazul românilor, serviciul militar şi regimentele de graniţă s-au constituit până la 1848 în colportori ai modernizării şi, odată cu aceasta, ai ideii fidelităţii faţă de


monarh. Momentul de turnură reprezentat de războiul civil din Transilvania anilor 1848-1849 a marcat, probabil, ultima coexistenţă fericită, nonconcurenţială a loialismului dinastic cu cel naţional. În perioada dualistă, armata comună a continuat să reprezinte unul dintre puţinele spaţii de refugiu în faţa presiunii maghiare, fiind percepută în continuare ca reprezentantă a ideii imperiale. Abia după ce, în timpul Marelui Război, se pune problema confruntării cu conaţionalii din regatul României, are loc o adevărată criză a loialismului, cu reorientarea definitivă a acestuia spre naţionalism.

Construcţia birocratică imperială şi sistemul juridic au reprezentat un alt canal de implementare a ideii dinastice. Eficienţa administraţiei austriece, adaptarea sa la condiţiile zonei de activitate şi „respectul funciar faţă de lege”, manifestat de însăşi persoana împăratului [2, p. 147] şi impus astfel, pe scară ierarhică, întregului aparat judecătoresc, au contribuit în mare măsură la crearea unui climat de încredere a populaţiei în capacitatea şi buna credinţă a sistemului, în frunte cu „primul funcţionar al administraţiei”, monarhul [2, p. 149]. Înlocuirea birocraţiei exigente, dar imparţiale, austriece, cu cea maghiară, dedicată înfăptuirii ideilor politice ale guvernelor de la Budapesta, a constituit, pentru românii ardeleni, un moment de disociere între monarhie şi administraţie, subminând puternic ideea dinasticismului.

Prin rolul lor de liant între putere (fie ea divină sau seculară) şi masa credincioşilor, bisericile româneşti, atât cea greco-catolică, cât şi cea ortodoxă, au oferit tronului unii dintre cei mai importanţi agenţi de propagandă, datorită statutului pe care preoţii îl aveau în comunităţile rurale, autorităţii şi periodicităţii constante cu care se adresau celor pe care îi păstoreau. Inocularea imaginii divine a monarhului (în special a cuplului Maria Tereza – Iosif al II-lea) a fost una dintre modalităţile de consolidare a loialismului faţă de persoana imperială în rândul maselor. Până târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, clerul a suplinit lipsa unei elite politice româneşti, jucând un rol important în definirea identitară confesională a naţiunii. În perioada dualistă, presiunile guvernamentale maghiare, instaurarea conducerii laice a Partidului Naţional Român şi introducerea legilor căsătoriei civile au marcat regresul influenţei bisericii pe plan social, această instituţie rămânând, totuşi, garantul relaţiei dintre confesiune şi naţiune în interiorul corpului etnic românesc.

Cel de al patrulea „pilon” al loialismului a fost sistemul educaţional. La nivelul învăţământului primar L. Maior remarcă o oarecare lipsă de interes din partea statului, care lăsase pe seama confesiunilor întreţinerea reţelei şcolare, atitudine considerată fundamental greşită [2, p. 267], deoarece statutul material pauper al corpului profesoral şi disensiunile cu autorităţile religioase au subminat parţial promovarea discursului oficial de inoculare a patriotismului dinastic. Pe de altă parte, într-un imperiu în care afirmarea individuală prin educaţie era unul dintre puţinele mijloace de promovare socială, burghezia intelectuală astfel formată a fost atrasă, firesc, de modelul identitar naţional diseminat prin acte culturale. Această tendinţă, acutizată în perioada dualistă ca reflex la politica de maghiarizare, a stat la baza transferului de loialism dinspre monarh spre naţiune.

Utilizând un bogat material bibliografic şi o consistentă masă documentară arhivistică, profesorul clujean a reuşit, în ultimele sale două cărţi, atât să depăşească, la nivel metodologic, abordările anterioare ale istoriografiei noastre, cât şi să ofere o amplă şi pertinentă analiză a evoluţiei concurenţiale dintre loialismul dinastic şi modelul identitar naţional la românii aflaţi sub sceptrul Habsburgilor.

Vlad Popovici

Adrian ONOFREIU, Ioan BOLOVAN, Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006, 380 p. Profilul distinct al regimentelor de graniţă încă de la înfiinţarea lor în a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, istoria participărilor la conflictele militare în care a fost implicată monarhia habsburgică, rolul important jucat în modernizarea societăţii româneşti ardelene, atât direct, în „regiment”, cât şi prin puterea modelului, tradiţia ce a decurs inerent din aceste premise au generat o


bogată literatură pe marginea subiectului, în epocă dar şi ulterior, în istoriografia naţională. Efortul istoricilor A. Onofreiu şi I. Bolovan de a înfăţişa publicului una dintre aceste scrieri, rămasă până acum inedită, a dat naştere cărţii la care vom face referire în continuare.

Sub titlul Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, editorii volumului oferă specialiştilor şi deopotrivă publicului interesat o monografie a Regimentului românesc II de graniţă nr. 17 (transformat după 1851 în Regimentul 50 de linie), redactată de Karl Klein, soldat şi ofiţer al unităţii în perioada evenimentelor de la 1848-1849 şi a războaielor din 1860 şi 1866. Deşi inedită în întregul ei, lucrarea, finalizată în 1867, a fost consultată de contemporani, printre care şi G. Bariţ, valoarea fiindu-i probată de împrumuturile la care aceştia au recurs. Textul consistent al manuscrisului, care debutează cu o prezentare a cadrului topo-geo-climatic al zonei, tratează cronologic, an de an, istoria unităţii, de la înfiinţare (1762) până la participarea la războiul austro-italo-prusac, în bătălia de la Custoza (1866). Un spaţiu larg este acordat de autor perioadei dintre 1848-1866, pentru care avea posibilitatea de a oferi multiple detalii, în calitate de soldat şi ulterior ofiţer al regimentului.

Fără a insista asupra firului narativ, care va face cu siguranţă deliciul pasionaţilor de istorie militară, trebuie scos în evidenţă efortul editorilor de a pune la dispoziţia cititorului mai mult decât traducerea unui act de arhivă, prin documentarea asupra biografiei autorului, Karl Klein, şi o contextualizare a informaţiilor oferite de acesta. În acest sens, atât Cuvântul înainte, semnat de profesorul Liviu Maior, cât şi Studiul introductiv al istoricilor A. Onofreiu şi I. Bolovan îşi ating pe deplin obiectivul de a oferi baza informativă necesară trecerii de la simpla lectură a unor fapte de arme la înţelegerea resorturilor intime care generează acţiuni şi atitudini la grănicerii năsăudeni combatanţi sub flamura imperială. Notele infratextuale la care se recurge pe parcursul manuscrisului completează prin trimiteri bibliografice şi explicaţii acurate această „punerea în temă”. Nu în ultimul rând, inserarea unor imagini (portrete de grăniceri, file de manuscris) rupe în mod salutar monotonia inerentă unui document de dimensiunile Istoriei de arme... a ofiţerului Klein.

În ansamblu, lucrarea întruneşte două calităţi esenţiale. În primul rând, este editată şi prezentată într-o formă profesionistă, respectând normele şi rigorile ştiinţifice. Poate că doar absenţa unui indice ar trebui semnalată, dar în niciun caz reproşată, deoarece caracterul profund narativ al manuscrisului, extrem de bogat în antroponime şi toponime, ar fi generat o amplitudine deosebită a unui asemenea instrument, urmată de spaţiul şi costurile editoriale de rigoare. Acelaşi caracter narativ al Istoriei de arme... face, pe de altă parte, din această scriere o lectură plăcută, recomandabilă în egală măsură cercetătorului profesionist, ca şi amatorului pasionat de trecutul militar al Transilvaniei.

Vlad Popovici

Daniela DETEŞAN, Dosarul procesului lemenian, vol. I, Cluj-Napoca, Edit. Napoca Star, 2007, 508 p.1 Cu toate că lucrarea de faţă reprezintă, oarecum, un debut istoriografic pentru tânăra

cercetătoare Daniela Deteşan, ea este una extrem de interesantă, de riguros întocmită şi, cu siguranţă, va fi utilă pentru mulţi dintre cercetătorii istoriei secolului al XIX-lea transilvănean. Dosarul procesului lemenian, care este în fapt un prim volum de documente, face parte dintr-un proiect mai amplu vizând publicarea tuturor documentelor privind procesul lemenian, care se află adunate într-o colecţie specială din cadrul Arhivelor primaţiale de la Esztergom.

Desigur, se impune precizat faptul că editoarea acestui volum este unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai subiectului pe care lucrarea menţionată îl aduce în atenţie: procesul lemenian. Aceasta întrucât Daniela Deteşan a realizat o amplă cercetare asupra acestui fenomen istoric în vederea

1 Această prezentare de carte a fost publicată şi în revista „Arhiva Someşană”, nr. VI, Cluj-

Napoca, 2007.


elaborării tezei sale de doctorat, intitulată Procesul lemenian – fenomen cultural din Transilvania prepaşoptistă.

În încercarea şi în speranţa de a găsi cât mai multe documente inedite care să faciliteze o perspectivă nouă, cât mai obiectivă, şi astfel să contribuie la elucidarea subiectului, Daniela Deteşan, bazându-se doar pe logică şi intuiţie ştiinţifică, a poposit în anul 2005, în timpul efectuării stagiului său doctoral, şi la Arhivele primaţiale din Esztergom, unde, în fondul personal al primatului Ungariei, József Kopácsy, a descoperit cel mai bogat şi important material arhivistic referitor la procesul lemenian, care conţinea în mare măsură documente inedite. Colecţia de documente descoperită s-a dovedit a fi cu atât mai valoroasă cu cât conţine piese referitoare la acţiunea judecătorească în original şi copii legalizate şi autentificate, multe dintre ele necunoscute, întrucât s-a presupus fie că nu există, fie că s-au pierdut.

Volumul de documente întocmit de Daniela Deteşan este unul, indubitabil, extrem de riguros, respectând întru totul tipicul unei ediţii critice. Aserţiunea noastră se întemeiază pe câteva argumente. Mai întâi avem în vedere structura lucrării. Astfel, volumul debutează cu un Argument în care autoarea îşi motivează întreprinderea ştiinţifică, urmează apoi un documentat Studiu introductiv de cca 40 pagini, în care sunt prezentate opiniile istoriografice vizavi de procesul lemnian, contextul istoric în care acesta s-a desfăşurat, cauzele şi consecinţele, precum şi, relativ succint, evenimentul în sine, având în centru cele două tabere care s-au confruntat. Urmează apoi o Notă asupra ediţiei unde sunt expuse sursele arhivistice, criteriile ştiinţifice şi metodologia urmată în procesul de editare a documentelor, o Listă cu abrevierile folosite, precum şi o generoasă Listă de regeste. Volumul continuă cu documentele propriu-zise, care într-un mare procent sunt în limba latină. De remarcat că atât documentele latineşti, cât şi cele în germană, sunt însoţite de traducere în limba română, spre câştigul atât al cititorului neavizat, cât şi al cercetătorului, care îşi vede astfel simplificată munca. Traducerea din latină a fost realizată de prof. Vasile Rus, în timp ce documentele germane au fost traduse de dr. Mihaela Cosma. Metoda de lucru abordată de editoare a fost următoarea: transcrierea, colaţionarea, traducerea, regestarea documentelor, apoi identificarea toponimiei, întocmirea de note critice, precum şi a indicilor de nume şi localităţi. La sfârşitul fiecărui document se indică locul de păstrare a sursei (în ţară sau străinătate; arhivă sau bibliotecă), precum şi forma de păstrare (original, copie, concept).

Lucrarea se încheie cu o Cronologie a procesului lemenian şi un Indice de persoane şi localităţi. Calitatea de autentică ediţie critică a volumului se susţine în primul rând prin faptul că atât Studiul introductiv, cât şi documentele sunt însoţite de un bogat aparat critic. Notele de subsol, mai ales cele care însoţesc documentele, sunt de o deosebită importanţă, întrucât au un binevenit rol explicativ, unele constituindu-se în scurte fişe bibliografice ale personalităţilor implicate în evenimente.

În procesul de editare a documentelor, aşa cum declară însăşi Daniela Deteşan, a avut în vedere principiul potrivit căruia depistarea materialului să fie cât se poate exhaustivă, avându-se în vedere atât arhivele din ţară, cât şi cele din străinătate. Astfel, după ce s-a realizat o selecţie riguroasă, cel dintâi volum al Dosarului procesului lemenian cuprinde în forma sa finală exact 100 documente, dintre care 94 inedite, iar 6 edite. În peste 90% acestea provin din străinătate, respectiv din Arhivele ecleziastice de la Esztergom (majoritatea) sau Arhivele din Viena, doar un număr restrâns dintre documente fiind depistate în arhivele şi bibliotecile din ţară (Arhivele de stat din Sălaj, Alba şi în special Cluj – Fondul personal „I. M. Moldovan” – dosarul „Despre procesul lemenian” sau Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Manuscrise româneşti, Fondul „George Bariţ”, dosarul 969 „Procesul teologilor din Blaj”).

În organizarea materialului arhivistic, editoarea a avut în vedere două criterii: cel temetic şi cel cronologic. În funcţie de natura (provenienţa) actului, sursele documentare care compun acest prim volum de documente privitoare la procesul lemenian ar putea fi împărţite în trei categorii: mai întâi o serie de documente elaborate în anii 1842-1845, cum ar fi rescripte, instrucţiuni, rezoluţii, memorii, scrisori, apoi a doua categorie, care pot fi considerate piesele documentare cele mai importante ale volumului: protocolul celei dintâi comisii care a anchetat şi investigat aşa numitul „proces lemenian” (între 3 şi 23 mai 1845), însoţit de raportul anchetatorului imperial, episcopul greco-catolic de


Oradea, Vasile Erdélyi, inclusiv anexele acestuia, respectiv declaraţii, interogatorii, ascultări de martori etc. Cel de-al treilea tip de document este corespondenţa, care la rândul său poate fi clasificată în două categorii: cea cu caracter oficial şi, respectiv, cea cu caracter privat, cum ar fi cea purtată între următoarele personaje: împăratul Ferdinand I, primatul Ungariei, József Kopácsy, episcopul Ioan Lemeni, guvernatorul Transilvaniei, Iosif Teleki, vicarul general, Simion Crainic, rectorul Seminarului teologic din Blaj, Vasile Raţiu, profesorul Simion Bărnuţiu, vicarul Rodnei, Ioan Marian, vicarul Silvaniei, Al. Sterca Şuluţiu ş.a.

Prezentul volum de documente este, aşadar, în măsură să ofere instrumentul necesar unei reinterpretări cât mai obiective a aşa-numitului proces lemenian, cunoscut în istoriografia epocii şi sub denumirea de „procesul secolului”. Se impune precizat faptul că lucrarea de faţă are meritul nu doar de a fi o excelentă ediţie critică de documente, dar, mai mult, ea îşi propune ca prin piesele documentare pe care le conţine să facă lumină într-unul dintre cele mai controversate subiecte istoriografice din istoria Transilvaniei.

Procesul lemenian a fost rezultatul tensiunii şi al frământărilor sociale şi ideologice care mocneau în interiorul societăţii româneşti transilvănene în deceniul prepaşoptist; el a scos la iveală diferendele existente chiar şi în sânul aceleiaşi elite, respectiv al celei ecleziastice greco-catolice, a fost momentul culminant care a împărţit intelectualitatea „unită” în două grupări, pe care nu dorim să le catalogăm, de aceea ne rezumăm doar a le menţiona. Ele au rămas cunoscute în istorie după numele liderilor în jurul cărora s-au format: respectiv, gruparea episcopului Ioan Lemeni şi gruparea din jurul profesorului Simion Bărnuţiu.

Simpla lectură a documentelor din volumul de faţă, aşa cum lasă şi editoarea a se înţelege, face posibilă derularea în faţa ochilor cititorului a intrigilor şi picanteriilor, „demne de o telenovelă din zilele noastre”, care au provocat cel mai mare scandal al secolului XIX între românii uniţi. Acel scandal ce a zguduit din temelii liniştea celui mai important centru cultural-religios al românilor greco-catolici din Transilvania şi care este cunoscut până astăzi sub denumirea generică de „procesul lemenian”.

Pe lângă toate meritele mai sus amintite, cartea Danielei Deteşan îl are şi pe acela de a reuşi să câştige aprecierea cititorului şi pentru obiectivitatea sa. Autoarea lucrării prezente pune la dispoziţia celor interesaţi de acest subiect ambele versiuni, atât ale acuzaţilor, cât şi ale acuzatorilor, repartizând aproximativ egal în volum ponderea documentelor care reflectă cele două poziţii. Cercetătoarea şi-a propus doar să înfăţişeze acele documente reprezentative pentru frământările timpului, în măsură să vorbească singure despre ceea ce s-a întâmplat la Blaj cu câţiva ani înaintea revoluţiei paşoptiste. Cititorul se află, aşadar, în situaţia de a-şi forma singur opinii veridice asupra subiectului, printr-o lectură atentă şi o interperetare obiectivă a evenimentelor, aşa cum au fost şi s-au păstrat ele, prin intermediul surselor documentare expuse în prezentul volum.

În mod indiscutabil, ediţia de documente propusă de dr. Daniela Deteşan reprezintă un instrument de lucru imposibil de omis de acum înainte de către cercetătorii care vor intenţiona să studieze şi să înţeleagă realităţile istorice din prima jumătate a secolului al XIX-lea din Transilvania.

Mirela Andrei

Viorel FAUR, Românii din Crişana în evenimentele revoluţionare din anii 1848-1849, vol. I (1848) – Studii, Oradea, Edit. Universităţii din Oradea, 2005, 346 p. O nouă carte despre „momentul ’48”... Cunoscând abundenţa scrierilor privitoare la perioada

respectivă, atât în istoriografia română, cât şi în cea europeană, ca şi varietatea perspectivelor din care au fost abordate evenimentele (interpretate în cheie pozitivistă, marxistă, naţionalistă sau ca sursă pentru istoria mentalităţilor), cititorul se poate întreaba dintru început: ce mai aduce nou „încă” o lucrare? În întâmpinarea acestei pertinente interogaţii vine prima dintre cele optsprezece cercetări care


dau conţinut volumului, pe parcursul căreia o trecere în revistă a istoriografiei revoluţiei de la 1848-1849 în zona Crişanei permite constatarea unui dezechilibru cantitativ şi calitativ între atenţia acordată de istorici acestui spaţiu şi cea de care au beneficiat alte zone, în special Ardealul.

Deşi lucrarea se prezintă sub forma unei colecţii de studii, titlurile sunt ordonate cronologic şi pe cât posibil tematic, principala lor caracteristică fiind complementaritatea; acest fapt le conferă un binevenit aspect unitar: înalte feţe bisericeşti şi figuri de reprezentanţi politici ai românilor, preoţi rurali, tineri entuziaşti aderenţi la ideile revoluţionare, orăşeni şi ţărani, sprijinitori ai revoluţiei maghiare şi adepţi ai programului de la Blaj, agenţi maghiari şi „oamenii” lui Avram Iancu, cu toţii prinşi în fluxul evenimentelor, dau posibilitatea cititorului să descopere o lume căreia Revoluţia i-a oferit un bun prilej de a-şi manifesta expectanţele. Speranţele generate de turnura evenimentelor, în prima parte a anului 1848, îi determină pe preoţi să polemizeze cu episcopul şi chiar să i se opună, pe ţărani să refuze îndeplinirea sarcinilor urbariale, pe numeroşi greco-catolici să revină la ortodoxie. În plan politic, unii ambiţioşi, precum Ioan Dragoş, tind să se afirme în contextul general al presiunii guvernamentale, manifestată în forme violente pe perioada alegerilor.

Ceea ce autorul încearcă să evidenţieze, cu argumente destul de solide, este că 1848 a însemnat pentru românii din Crişana momentul manifestării unor adânci cezuri. Pe de o parte, vârfurile elitei seduse de idealurile sau de perspectivele Revoluţiei maghiare sprijină guvernul de la Budapesta. Pe de altă parte, elita rurală (în mare măsură clerici), parţial din spirit de frondă faţă de conducerea Episcopiei unite de Oradea, parţial datorită credinţei sincere în alte idealuri decât cele maghiare, preferă să manifeste o atitudine mai apropiată de cea a transilvănenilor. Marea masă a ţăranilor, simţindu-se înşelaţi prin prelungirea termenelor de aplicare a legislaţiei de abolire a iobăgiei, aflaţi sub directa influenţă a elitei rurale şi sub spectrul ameninţător al înrolării forţate, dezvoltă, bineînţeles, o atitudine ostilă faţă de administraţie.

Suprapunând acestei lumi, caracterizată deopotrivă de angoasă şi speranţă, presiunile politice, juridice şi militare ale guvernului revoluţionar maghiar, detaliate în câteva dintre studii, V. Faur conturează imaginea comunităţii româneşti din Crişana şi a atitudinilor pe care aceasta le-a dezvoltat înainte de izbucnirea războiului civil din toamna anului 1848. Consistenţa şi coerenţa acestui prim volum ne determină să credem că, împreună cu cele ce îi vor urma, îşi va îndeplini cu succes menirea de a reprezenta o bază de plecare pentru studierea evenimentelor din „părţile vestice” în tumultuoşii ani de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Vlad Popovici

Liviu BOTEZAN, Participarea ţărănimii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la revoluţie în primăvara anului 1848 pentru desfiinţarea iobăgiei, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2006, 739 p.

Avem în faţă o carte grea, la propriu şi la figurat. La propriu pentru că adună 700 pagini de text şi 40 pagini de indici (de nume şi locuri). La figurat pentru că ea cuprinde un material dens, aproape apăsător, de informaţie istorică pură, pozitivistă. Se poate caracteriza această carte, extrapolând afirmaţiile lui David Prodan cu privire la Iobăgia în Transilvania: „Ea nu e o lucrare de lectură. E o lucrare de documentare, o lucrare de referinţă. Prin firea lucrurilor, o lucrare condamnată la ‘factologie’” (David Prodan, Iobăgia în Transilvania, vol. I Supuşii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. V.)

Cartea semnată de Liviu Botezan poate fi considerată o continuare şi o încheiere a Iobăgiei în Transilvania, care merge până la desfiinţarea acesteia. De altfel, referindu-se nu la studii, ci la sinteze mari, Liviu Botezan recunoaşte: „În ceea ce priveşte problema desfiinţării iobăgiei, istoricii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din veacul următor o neglijează pur şi simplu, cu excepţia academicianului D. Prodan” (p. 697). Autorul se referă la istoricii de limbă română. De asemenea, volumul este o replică şi o completare documentară a lucrării lui Trocsány Zsolt, din 1956, relativă la ţărănimea din Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea.


Volumul cuprinde trei părţi. Prima parte, de-a lungul a două sute de pagini, reflectă antecedentele participării ţărănimii aservite la revoluţie. Temeinic structurată, această parte înfăţişează: evoluţia proprietăţii feudale şi situaţia ţărănimii aservite din secolul al XVI-lea, de la 1526, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea; evoluţia instituţiilor nobiliare; formele de manifestare a nemulţumirilor ţăranilor aserviţi împotriva deposedărilor de pământuri urbariale şi a obligaţiilor iobăgeşti; în fine, conscripţia czirákyană din 1819-1820 şi legea urbarială dezbătută de dieta ardeleană din 1847. Analiza este defalcată pe zone distincte: Banat şi Crişana – organizate ca paşalâcuri cu sediul la Timişoara şi Lipova (între 1551-1718), precum şi la Oradea (1660-1699), apoi de la 1790 încorporate coroanei ungare; principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană cu comitatele sale nobiliare, precum şi cu scaunele săseşti şi secuieşti.

Partea a doua, cea care dă titlul cărţii, tratează în circa 330 pagini: obiectivele şi formele de manifestare a mişcărilor ţărăneşti din primăvara lui 1848, desfiinţarea iobăgiei şi caracteristicile frământărilor ţărăneşti în Banat, Crişana, Maramureş, apoi în Partium şi în Transilvania, respectiv în comitate şi în scaunele secuieşti şi săseşti. Cele două momente-jalon sunt 18 martie 1848, data proclamării desfiinţării iobăgiei de către dieta de la Bratislava, şi 18 iunie 1848, emiterea legii urbariale de către dieta de la Cluj.

Partea a treia, cuprinzând 200 de pagini de interpretare, analizează iniţiativele nobilimii pentru a-şi păstra puterea economică şi politică în primele luni ale revoluţiei paşoptiste, dezbate pe larg însemnătatea practică a legiferării desfiinţării iobăgiei în Transilvania şi conţine consistente concluzii finale.

Cât de importantă a fost transformarea determinată de legea urbarială o arată câteva cifre sumare. Dacă la 1821 (după conscripţia czirákyană) 60% din populaţia Transilvaniei era formată din iobagi şi jeleri, mai precis în comitate ţăranii dependenţi constituiau 83% din populaţie, în Partium 78%, în scaunele secuieşti 53%, iar pe Pământul Săsesc 18,5%, toate robotele urbariale, taxele băneşti, zeciuielile s-au abolit, posesiunile urbariale expropriate s-au transformat în datorii de stat, în urma legiferării desfiinţării iobăgiei la 1848, realitate consfinţită şi completată prin patentele imperiale din 1853 şi 1854, odată cu eliberarea ultimei categorii a jelerilor alodiali şi curiali.

În chip de concluzie, remarc următoarele: a) Avem de-a face cu un subiect de istorie socială, care astăzi a căzut total în disgraţie. Practic,

la momentul actual, cartea cercetătorului Liviu Botezan este cea mai recentă şi singura monografie solidă a temei. Previzibil este şi faptul că ea nu va fi urmată curând de o alta de anvergură asemănătoare. În aceste condiţii, volumul de faţă va rămâne unul imposibil de ignorat de către cercetătorii de azi şi de mâine ai fenomenelor social-economice.

b) Atrag atenţia în mod pozitiv asupra valorificării masive, în acest op, a documentelor publicate în primele VII volume editate în Colecţia 1848 a Institutului nostru. Autorul susţine chiar că, „în proporţie de peste 80% elaborarea lui [a volumului de faţă] se bazează pe documentele cuprinse în colecţie” (p. 7). Un astfel de demers este de bun augur sau nu? Consider că da. Aduc drept argument pilda recentului volum de peste o mie de pagini, Az 1848-1849. évi elsö népképviseleti országgyülés történeti almanachja, Magyar Országgyülés, Budapesta, 2002, în care pentru creionarea activităţii deputaţilor participanţi la dieta ungară de la Pesta deschisă în vara lui 1848 se valorifică exhaustiv protocoalele şedinţelor dietale. Acelaşi rol, de bază a argumentării, îl joacă şi documentele preluate din culegerea noastră paşoptistă în cartea lui Liviu Botezan, o mostră de cercetare aplicată. Metoda a fost utilizată şi anterior de istorici precum Silviu Dragomir, Ştefan Meteş, David Prodan, iar eu o văd ca pe un imbold pentru noi, cei care în majoritate suntem angajaţi în programe de editare a documentelor, de a lua serios în exploatare şi în prelucrare această mină de aur, pe care tot noi o aducem la lumină: documentul. Se mai poate adăuga că, dacă nu facem noi acest lucru, îl vor face alţii, pe baza documentelor editate de noi.

Ela Cosma


Biografii paşoptiste. Culegere de studii, coord. Gelu Neamţu, Bucureşti, Edit. Academiei, 2005, 207 p. Volumul reprezintă începutul unui proiect mai amplu al echipei de cercetare de la Institutul de

Istorie „George Bariţiu” care se ocupă cu restituirea documentară, în manieră exhaustivă, a evenimentelor revoluţionare din Transilvania de la 1848-1849. După decenii de muncă asiduă a mai multor generaţii de istorici, uneori în împrejurări nu tocmai favorabile, s-au reuşit publicarea a şapte volume din colecţia Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române, seria C. Transilvania şi pregătirea pentru tipar a celui de-al optulea volum, ce reconstituie evenimentele de la sfârşitul lunii iunie 1848. Vor urma, dacă împrejurările o vor permite, şi alte volume care vor releva adevărata complexitate a fenomenului revoluţionar transilvan de la 1848-1849. Chiar dacă la nivel general evenimentele importante au fost reconstituite de istoriografia subiectului, există încă nenumărate documente care vin să nuanţeze datele realităţii, să îngăduie o privire obiectivă şi mai detaşată asupra evenimentelor de acum un veac şi jumătate.

Dincolo de ideologii, principii şi programe revoluţionare, se cuvine recunoscut faptul că rolul fundamental în revoluţie l-au avut cei care au animat-o şi i-au dat viaţă, fie ei liderii din prima linie, fie masele anonime, chemate să legitimeze acţiunile acestora. Toţi, deopotrivă, merită a fi rememoraţi de istorie şi de memoria colectivă.

Culegerea de studii pe care o prezentăm, în aceste succinte note, se înscrie şi ea în acest efort, căruia i se dedică istoricii clujeni preocupaţi de editarea volumelor de documente sus-amintite. Cele opt studii, inegale ca întindere, cuprinse în mai bine de 200 de pagini, îşi propun să reconstituie câteva biografii de revoluţionari, idei şi crezuri ale unor personaje de excepţie, precum: Alexandru Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Dimitrie Moldovan, Timotei Cipariu, Franz von Salmen, Joseph Benignivon Mildenberg, Joseph Bedeus von Scharberg, Eugen von Fredenfels, etc. Avem de-a face cu interpretări documentare şi istoriografice de ţinută ştiinţifică, ale unor specialişti consacraţi ai subiectului, rezultat al unor preocupări îndelungi şi serioase.

Primul studiu semnat de Ioan Chindriş expune, într-o viziune originală, concepţia ideologică şi, ca derivat al acesteia, pe cea politică a lui Alexandru Papiu Ilarian. Autorul subliniază faptul că, în ciuda numeroaselor contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii marelui paşoptist ardelean, nu există încă o privire monografică asupra ideologiei profesate de acesta. O apreciere sintetică ar fi în măsură să releve aportul substanţial al lui Ilarian la configurarea paşoptismului transilvan. Ca atare, întregul eseu este centrat pe recuperarea, dintr-un complex peisaj de fapte şi idei, a zestrei ideologice pe care acesta o propune şi care poate defini, într-un fel sau altul, esenţa profilului politic al generaţiei paşoptiste ardelene.

La rândul său, Gelu Neamţu abordează câteva repere din biografia lui Simion Balint, pe care îl aflăm angajat încă din martie 1848 în mobilizarea românilor, în vederea precizării unei poziţii coerente faţă de programul revoluţiei maghiare. Eseul relevă noi dimensiuni ale începuturilor revoluţiei transilvănene şi rolul deosebit jucat încă din primele zile de liderii românilor, între care Ioan Buteanu, Simion Balint şi Avram Iancu.

Studiul semnat de Liviu şi Ioana Botezan reconstituie traiectoria revoluţionară a lui Timotei Cipariu, relevând o personalitate deosebit de activă ce şi-a servit naţiunea cu devotament şi pragmatism. Dacă la începutul revoluţiei avea o orientare moderată, înclinată spre compromis cu liderii revoluţiei maghiare, când s-a convins de radicalismul atitudinii lor exclusiviste şi ireconciliabile, s-a orientat spre programul partidei naţionale româneşti. Îl găsim şi la Viena ca membru al delegaţiei de la Blaj pentru a obţine din partea împăratului aprobarea programului românesc. Întorsătura pe care au luat-o evenimentele din primăvara şi vara anului 1849 l-a determinat pe Cipariu să se retragă, pentru moment, fără a renunţa la principiile profesate.

Un alt revoluţionar de prim rang ce a marcat evenimentele revoluţionare din Banat, şi nu numai, a fost Eftimie Murgu. Câteva din trăsăturile şi atitudinile sale sunt restituite într-o manieră foarte succintă, dar originală, de către Varga Attila. Avem în prim-plan, de data aceasta, evenimentele şi starea de spirit care au precedat declanşarea evenimentelor revoluţionare în Banat şi care dezvăluie


o realitate complexă, adesea incertă şi contradictorie, ca şi personalităţile care au conturat-o. Toate la un loc probează ideea că revoluţia nu reprezintă doar discursuri, programe şi lideri, ci şi necesara doză de contagiune mentală şi de iraţional, care vin să legitimeze atitudini şi percepţii ale celuilalt şi, nu în ultimul rând, revoluţia ca eveniment, dublată de un discurs despre revoluţie.

Un alt lider revoluţionar român de marcă a fost Dimitrie Moldovan, unul dintre puţinii lideri români pe care îi găsim ulterior în rândurile înalţilor funcţionari în întregul deceniu neoabsolutist şi în perioada liberală. Eseul lui Liviu Botezan reconstituie, la nivel evenimenţial şi faptic, traseul politic al acestuia, fără a omite însă evidenţierea resorturilor şi motivaţiilor care l-au ghidat. Astfel, reiese în mod clar că, pentru Dimitrie Moldovan, ideea colaborării cu Viena era una din raţiunile fundamentale ale revoluţiei româneşti, de la care nu a abdicat nici în condiţiile deosebit de dificile ale războiului civil, când a probat calităţile unui veritabil lider naţional, laolaltă cu devotamentul şi onestitatea unui adevărat ofiţer.

Pe de altă parte, Stelian Mândruţ ne descrie, într-un elevat studiu, modul în care a fost perceput Nicolae Bălcescu, în istoriografia maghiară, luând ca studiu de caz un istoric maghiar îndelung preocupat de viaţa şi opera revoluţionarului român, I. Tóth Zoltán. Cazul istoricului maghiar ilustrează un efort şi un exemplu de acceptare şi înţelegere a coexistenţei reciproce între români şi maghiari şi relevă modul în care istoria şi practicienii ei pot contribui la apropierea şi concilierea dintre naţiuni.

Cum este şi firesc, din volum nu lipsesc nici personalităţile săseşti ale revoluţiei ardelene, ilustrate prin patru studii de caz de către Ela Cosma. Deşi nu sunt „revoluţionari” în adevăratul sens al cuvântului, orientarea lor fermă pro-imperială şi atitudinea de respingere a uniunii Transilvaniei cu Ungaria au condus la conflictul deschis cu guvernul revoluţionar maghiar.

Autoarea redă, cu multă acribie, profilurile intelectuale şi rolul acestor personaje în contextul vremii, încadrabile în galeria celor mai semnificative personalităţi ale saşilor transilvăneni din veacul al XIX-lea.

Nu în ultimul rând, printre biografiile paşoptiste, îşi fac loc şi cazurile unor artişti precum pictorii B. Iscovescu şi I. Negulici, care au imortalizat câţiva eroi ardeleni ai revoluţiei, orientând portretistica românească spre modernitate. Autoarea conchide că generaţia unionistă şi, am adăuga noi, multe alte generaţii ulterioare îşi află reperele educaţiei patriotice în lecţia preliminară pe care au oferit-o aceşti artişti de la 1848, autorii unei arte programatice, impregnate de patos romantic şi luciditate realistă.

Desigur, galeria biografiilor paşoptiste nu se opreşte aici. Vor urma alte volume care să redea vieţile şi acţiunile altor protagonişti paşoptişti, în intenţia unei restituiri obiective şi de substanţă a fenomenului paşoptist transilvan, fapt pe care îl nădăjduim concretizat cât mai curând.

Iosif Marin Balog

Dumitru SUCIU (coord.), Alexandru MORARU, Flaviu VIDA, Cosmin COSMUŢA, Crâmpeie din istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania – Eparhia Sibiului către Protopopiatul Solnoc II – Corespondenţă (1 octombrie 1845 – 20 decembrie 1874), vol. I, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006, 495 p. O salutară imersiune în microistorie poate fi considerat efortul recuperator al colectivului

condus de istoricul D. Suciu, concretizat într-un prim volum, conţinând 369 de documente – corespondenţa între Eparhia Sibiului şi Protopopiatul Solnoc II. Actele, acoperind aproape trei decenii din activitatea circumscripţiei ecleziastice, lasă să se întrevadă dinamismul unei lumi marcate de nevoi materiale, de complexitatea relaţiilor interetnice şi interconfesionale, de presiuni politice şi administrative, precum şi relaţia acesteia cu modernitatea.


Ies în evidenţă, în planul vieţii bisericeşti, strădaniile de creare a unui cadru instituţional la nivel local (fonduri parohiale), chestiunea presantă a trecerilor interconfesionale şi, nu în ultimul rând, disensiunile ce apar, la numirea unor preoţi, între comunitate (sau o parte a ei) şi autoritatea bisericească. Citite în cheia relaţiilor centru-periferie, aceste aspecte ale cotidianului de acum un veac şi jumătate permit cercetătorului să evalueze capacitatea reală a scaunului episcopal de a reglementa viaţa credincioşilor şi de a-şi impune autoritatea. Remarcând, cu titlu de exemplu, refuzul hotărât al ierarhului Andrei Şaguna, în anul 1859, de a accepta o masivă trecere la ortodoxie în schimbul pregătirii şi hirotonirii ca preot al noii comunităţi a unui protejat local (p. 46-47), precum şi evoluţia generală a comunicării cu deţinătorii funcţiei de protopop, putem afirma că sensul acestor relaţii a fost de întărire a autorităţii scaunului episcopal, pe măsură ce vechile habitudini erau abandonate, de bunăvoie sau prin persuasiunea centrului de la Sibiu.

O altă dimensiune evidenţiată în documente este cea a învăţământului. Problemele privind finanţarea, frecvenţa, concurenţa interconfesională şi împărţirea şcolilor între greco-catolici şi ortodocşi, în special cazul particular al şcolii principale greco-catolice din Lăpuşul Unguresc, fac obiectul unui segment consistent din actele publicate. Trebuie menţionată de asemenea colaborarea dintre biserică şi administraţie în implementarea reformelor modernizatoare şi culegerea datelor statistice necesare autorităţii centrale laice. Nu în ultimul rând, surprinderea a numeroase aspecte de viaţă cotidiană rurală de la mijlocul secolului al XIX-lea face din lucrare o sursă utilă şi pentru cercetatorii orientaţi spre alte domenii decât istoria bisericii.

Beneficiind de o prezentare conformă rigorilor ştiinţifice, incluzând aici un studiu introductiv, lista regestelor, consistente note explicative şi indicii antroponimic şi toponimic, acest prim volum al unei serii care merită continuată se înscrie cu succes în lista aporturilor istoricilor clujeni de recuperare documentară a Transilvaniei secolului al XIX-lea. Atragem însă atenţia asupra unei importante erori de traducere care s-a strecurat în textul rezumatului în limba engleză (p. 468-470): termenul „District of Archbishop” nu echivalează, în nici un caz, cu „protopopiat”, astfel că un virtual cititor de limbă engleză, nefamiliarizat cu realităţile locale, poate înţelege foarte uşor că districtul Solnoc II ar fi unul de rang mitropolitan.

Vlad Popovici

Simion RETEGAN, Parohii, biserici şi preoţi greco-catolici din Transilvania la

mijlocul secolului al XIX-lea, 1849-1875, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2006, 482 p. Documentele prezentate de autor în volumul de faţă înfăţişează fragmente ale unei istorii a

lumii rurale, aparent imobilă, dar care, privită dinspre interior, denotă o realitate dinamică, supusă unor permanente transformări, mai ales în deceniile post-paşoptiste. Chiar dacă, stricto senso, documentele reconstituie o sumă de realităţi trecute legate direct de viaţa bisericii greco-catolice în interacţiunile reciproce ale acesteia cu comunitatea, ele sunt deopotrivă de însemnate pentru investigarea, în ansamblu, a trecutului lumii rurale transilvane, dacă ţinem cont că, în covârşitoarea sa majoritate, această lume s-a exprimat prin intermediul bisericilor şi instituţiilor acestora. De o diversitate excepţională, aceste documente elaborate la nivel bisericesc, oricare ar fi el, reprezintă, cel puţin în cazul Transilvaniei, surse de primă importanţă în reconstituirea unor conexiuni pe care altminteri această lume covârşitoare ca pondere în ansamblul societăţii, dar discretă în exprimare, cu greu la poate revela.

Cele 420 de documente publicate aici provin din arhivele ecleziastice ale diecezelor Gherlei, Blajului şi, parţial, a Lugojului şi sunt ordonate după criteriul cronologic. Sub aspect tematic, editorul distinge, într-un consistent studiu introductiv, cel puţin cinci categorii de documente: acte de donaţie, acte cu caracter bilateral (contracte, acorduri „păci”), plângeri parohiale, documente care relevă aspecte ale mentalului colectiv, imaginarului social şi chiar ale psihozelor individuale şi colective care caracterizau epoca.


Categoria actelor de donaţie, individuale sau colective, evidenţiază efortul comunităţilor de a sprijini material biserica, într-un context economic nou, de reaşezare a comunităţilor ieşite din iobăgie, fapt ce atestă o tendinţă de destindere, dar şi un nivel al realităţii materiale care nu rareori presupune pentru biserică sacrificii individuale şi colective, cu totul şi cu totul deosebite.

De o mare diversitate sunt şi actele cu caracter bilateral, de la împrumuturile pe care parohiile le fac credincioşilor din banii de care dispun din lada bisericii (fapt seminficativ ce relevă articularea unui sistem de credit rural înainte de apariţia băncilor), la arende, tocmeli pentru edificarea de biserici şi case parohiale, contracte cu învăţătorii pentru asigurarea unui nivel minim al instrucţiei elementare, în condiţiile unei slabe implicări financiare a statului în acest sens. La fel, multe sunt documentele prin care preoţilor li se stabilesc în detaliu şi cât se poate de clar porţiile canonice.

O altă categorie de documente prezente în volum sunt cele care reflectă relaţiile dintre parohii şi forurile mai înalte, o sumă întreagă de aspecte materiale şi spirituale ce jalonează aceste complicate relaţii. Toate pun în lumină o realitate, e drept încă timidă, dar favorizată de contextul propice al perioadei neoabsolutiste şi semi-liberale a anilor ’60 în care comunităţile îşi edifică lăcaşuri de cult noi, impunătoare, adesea cu grele sacrificii, care denotă mutaţii semnificative în lumea satului transilvan, vizibile şi de la acest nivel.

Vorbind despre o a patra categorie, ea este mai greu detaşabilă de celelalte, căci, în fond, aproape toate documentele pot fi privite drept piese care etalează, pe lângă aspectele concrete, laturile complexe ale mentalului colectiv pe care îl considerăm îndeobşte stabil şi rigid, dar care apare acum într-o evidentă restructurare în noul context postrevoluţionar. Dincolo de aspectele epatante ale formulelor de adresare, de smerenia reală sau afişată, lumea care se exprimă prin aceste documente încearcă să iasă în prim-plan, să-şi exteriorizeze dorinţele şi orizonturile de aşteptare prin a influenţa deciziile mai-marilor, fie autorităţi laice sau bisericeşti. Cum altfel pot fi interpretate acţiunile acestor comunităţi care încearcă să afişeze o imagine a sărăciei, neputinţei şi neajutorării cu scopul de a obţine bunăvoinţă şi ajutorare?

Avem, aşadar, de-a face cu un corpus de documente de o diversitate remarcabilă, reunite într-un volum rezultat din truda pasionantă dusă de-a lungul anilor de autor prin arhivele transilvănene, selectate şi prelucrate într-o manieră pe care mai tinerii istorici s-ar cuveni să o privească drept model vrednic de urmat. Cum afirmam la început, documentele din volumul de faţă nu sunt doar mărturii ale trecutului bisericii greco-catolice, ci, asemeni celorlalte volume de documente editate de către Simion Retegan de-a lungul anilor, pot interesa pe toţi istoricii preocupaţi de complexa problematică a secolului al XIX-lea transilvan.

Iosif Marin Balog

Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1918, vol. III, 30 iulie 1859 – 26 februarie 1861, ed. Simion Retegan, Dumitru Suciu, Loránd Mádly, Mirela Andrei. Colaborator: George Cipăianu, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2006, LVIII + 643 p. Cercetarea istorică aşa-zis „fundamentală”, adică publicarea de documente, rămâne un

imperativ al istoriografiei contemporane româneşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât arhivele din ţară şi din străinătate deţin încă un volum imens de documente greu accesibile, dar esenţiale pentru restituirea onestă şi profesionistă a trecutului istoric.

Considerată chiar şi de către practicanţii meseriei de istoric o întreprindere excesiv de riguroasă, adesea chiar ingrată, publicarea de documente presupune, în împrejurările de faţă, un efort financiar deosebit şi mai ales unul de colaborare între specialişti şi de muncă în echipă, fără de care este extrem de dificilă asigurarea reuşitei în conformitate cu rigoarea pretinsă.

Cel de-al treilea volum al colecţiei, apărut la foarte scurt timp după volumul al II-lea, vine să confirme afirmaţiile de mai sus. Avem în faţă rezultatul unei asemenea întreprinderi a colectivului format din cercetătorii Simion Retegan, Dumitru Suciu, Loránd Mádly, Mirela Andrei de la Institutul


de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, parte a unui vast proiect care îşi propune publicarea celor mai relevante documente care jalonează evoluţia spre modernitate a societăţii transilvănene, într-un secol în care ideologia naţională şi principiul naţionalităţilor au fost reperele doctrinare omniprezente.

Dacă primele două volume, apărute în 1996, respectiv 2004, cuprind perioada revoluţionară şi cea absolutistă (8 august 1849-15 iulie 1859), cel de-al treilea acoperă o perioadă mult mai scurtă (30 iulie 1859 - 26 februarie 1861). Este, în comparaţie cu intervalul anterior, o perioadă de reaşezări politice şi administrative, care readuc la viaţă manifestările politice, confesionale şi şcolare ale românilor din Transilvania, cele dintâi serios obturate în deceniul neoabsolutist. Noua atmosferă politică de la Viena, dominată de un proces de liberalizare şi reaşezare pe noi principii a edificiului politic al Monarhiei dunărene, aduce iar în prim-plan manifestările la nivelul provinciilor – concepţiile elitelor concretizându-se în reactivarea militantismului politic –, dar şi noul elan pentru şcoală şi biserică, ce se resimte pretutindeni.

Publicarea diplomei imperiale din 20 octombrie 1850 deschidea pentru români posibilitatea de a-şi valorifica politic opţiunile şi programele. Dovadă stă seria de memorii înaintate Vienei care cuprind o gamă largă de probleme politice şi bisericeşti şi care dinamizează deopotrivă oraşele şi satele transilvănene. O ilustrează numărul mare de documente care se referă la aceste probleme şi care, deşi nu schimbă datele esenţiale ale temelor consacrate de istoriografie, vin să nuanţeze şi să completeze informaţia istorică cu material faptic de o deosebită însemnătate.

Noul context politic deschidea pentru români şi posibilitatea de a-şi exprima poziţia la Viena, prin intermediul binecunoscutelor delegaţii, ale căror eforturi sunt ilustrate de zecile de documente, reunite în volumul menţionat. Acestea sintetizează şi concentrează problematica politică a momentului, deosebit de complexă, dar pentru prima dată cu un orizont de speranţe perceptibil. O dovedeşte şi celebrul memoriu din 10 decembrie 1861, tipărit la Viena, care sintetiza principalele cereri ale românilor din Transilvania şi va jalona acţiunea lor politică până la convocarea Dietei sibiene.

Volumul se încheie cu publicarea diplomei constituţionale din 26 februarie 1861, a cărei efect a fost unul deosebit de important şi faţă de care poziţia românilor a fost extrem de coerentă şi de energică.

Din volum nu lipseşte nici imaginea vieţii religioase şi bisericeşti, cu realizările şi dificultăţile ei, fie că este vorba despre greco-catolici, fie de ortodocşi, alături de problemele şcolare care revin în actualitate, pe măsură ce intervenţia statului în materie de politică şcolară cunoaşte acum o relaxare, în comparaţie cu perioada neoabsolutistă.

Studiul introductiv, notele şi comentariile, redactarea riguroasă a textelor, fie că sunt de limbă română, germană sau maghiară, atestă valoarea ştiinţifică incontestabilă a volumului şi a autorilor acestuia. Se adaugă faptul că toate documentele de limbă maghiară sunt însoţite de traducerea în limba română, lărgind astfel accesibilitatea materialului publicat.

Este meritul autorilor care, în mai puţin de un an, au înaintat spre tipărire inclusiv cel de-al IV-lea volum, fapt ce pledează pentru continuarea proiectului de editare a acestui corpus de documente, esenţial pentru istoriografie şi pentru reconstituirea veridică a trecutului. Graţie acribiei cu care sunt prelucrate documentele, precum şi datorită notelor, indicilor şi comentariilor, corpusul prezentat şi, de altfel, întreaga colecţie pot fi considerate, pe bună dreptate, modele de referinţă în domeniu.

Iosif Marin Balog

Elena SIUPIUR, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul european. Secolul XIX, Bucureşti, Edit. Domino, 2004, 308 p. Contribuţiile autoarei elaborate în spaţiu şi timp, denotând un veridic „pionierat” în abordarea,

deloc lipsită de supraevaluări, a locului şi rolului intelectualilor şi elitelor în arealul sud-est european în veacul XIX, atrage după sine şi impune o necesară racordare comparatistă în plan conceptual-


metodologic (definiri şi precizări) la similare tratări în istoriografia statelor vecine ori ale celor din vestul continentului, cu privire la bogăţia de imagini, informaţii, simboluri şi ritualuri exprimate despre sintagme precum funcţia şi puterea intelectualului „vindecător de boli endemice”. Tema „blamată” şi „ocultată” din motive lesne inteligibile cu câteva decenii în urmă a fost impusă într-un plan de cercetare definitiv instituţionalizat cu referire la viaţa intelectuală şi istoria ideilor în zona menţionată chiar şi în titlul prezentei cărţi, conducând normal la identificarea şi studierea intelectualului ca şi colectivitate socio-profesională, dar şi drept elită politică îndeosebi în Balcanii secolului XIX.

E. Siupiur nu tinde deloc să redefinească, preliminar, statutul iniţial deţinut de către intelectual/i, ci încearcă cu succes să motiveze, legic şi logic, anumite dimensiuni caracteristice ale existenţei de sine stătătoare şi ale evoluţiei intrinseci a tipologiei respective în regiunea strict delimitată spaţial şi temporal. Tentativa proprie unor cezuri în dezvoltarea scrisului istoric românesc se centrează acum, în mod firesc, pe însăşi formarea unei atari categorii socio-profesionale şi elitare, fără să se omită sublinierea prezenţei colective şi singulare a funcţiei îndeplinite şi a rolului conştient asumat. Procesul real de prefacere într-un dublu ori triplu sens tradiţional, istoric, local, este parcimonios urmărit până la zi odată cu includerea locului/rolului social şi funcţia politică augmentativă în timpul istoric adecvat. Mai ales datorită faptului că modernitatea se resimte şi realizează prin totala debarasare de tradiţie în situaţia vieţii intelectuale şi a tipologiei respective, fundamentată precumpănitor acum pe alte noi şi cognoscibile dimensiuni. Semnatara explicitează acrib şi prob fenomenul devenirii modelului ca şi categorie socială din perspectiva structurii socio-profesionale proprii, dar şi a funcţiilor socio-politice acceptate/adoptate în palierul societăţilor fiinţând zonal în răstimpul temporal subliniat din debut. Inserţia politică gradată însumează tocmai factorul esenţial acceptat în procesul de renaştere, de emancipare cultural-politică şi de devenire socială. Pentru că istoria formării elitelor se suprapune peste cea a alcăturii ori redefinirii elitelor politice şi a claselor aferente. Acest dublu caracter dobândit şi funcţia de elită socio-profesională şi politică, fac ca intelectualul/ii să se impună treptat ca principali autori ai făuririi datului politic în plan restrâns ori extins pentru edificarea unui modern sistem instituţional propriu societăţii şi entităţii statale de tip european. Se demonstrează, astfel, menirea retoricii interogaţiei critice în legătură cu etapele intervenţiei competente, profesionale şi legitime a intelectualităţii în organizarea socială, juridică, economică şi politică a societăţii respective, ca şi a implicării sale în deschiderea unei alte/noi lumi culturale, specifice unui nivel social adecvat în confruntarea cu sferele economice, spirituale şi politice.

Pătura intelectuală reprezenta un eficient construct pentru un modificat spaţiu, aflat într-o dublă raportare, internă şi externă, conivent paletei de alte/noi solidarităţi necesare în reformularea contururilor renovatei lumi existenţiale în spaţiu şi timp. Intelectualitatea formată acum se redefinea prin anumiţi parametrii utilitari, pragmatici şi activi îndeosebi în spaţiul politic, prin devenirea sa extrem de specializată pe un făgaş asumat al conştiinţei de profesională colectivitate. Cu un îndreptăţit temei documentar, analitic/sintetic şi comparativ, autoarea relevă faptul că forma de învăţământ universitar specializat, plus doctoratul aferent, au impus deja un model de instruire şi educare, ca şi unul intelectual, aflat în continuă evoluţie şi îmbogăţire funcţională. Intelectuatea formată în veacul XIX se defineşte unanim, în accepţia Elena Siupiur, ca una aflată la prima generaţie, cu tipuri de profesii şi activităţi intelectuale, prin tocmai originea socială şi obârşia de natură culturală şi de profil. Acceptarea dimensiunii spaţiului public şi politic a concurat la adoptarea unui alt tip de existenţă şi asumare de noi sarcini prin transferul săvârşit la anumite categorii socio-profesionale. Factori motivanţi precum formarea, locul/rolul şi funcţiile deţinute în societatea modernă în raportarea la sistemul de valori sociale, culturale şi politice continentale, au concurat la instaurarea caracterului înnoitor şi reformat al datului politic, instruit în reorganizarea radical acceptată dincolo de hotarele profesionale incipiente întru edificarea unui alt/nou sistem de valori, credibil, acceptabil şi posibil pentru edificarea unui potrivit orizont, concordant cu imperativele epocii moderne în perspectiva epocii naţiunii şi naţionalităţilor din veacul XIX în extins arealul european.

Stelian Mândruţ


Lucian NASTASÃ, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale. 1. Facultăţile de Filosofie şi Litere (1864-1948), Cluj-Napoca, Edit. Limes, 2007, 571 p. Major preocupat de fenomenul istoriei intelectualităţii din arealul românesc în a încerca

stabilirea unor mecanisme de făurire, selectare şi includere a elitelor respective, a strategiei meritocratice, precum şi a modelelor cooperării şi promovării, Lucian Nastasă demonstrează o profundă interpretare atât în plan orizontal, cât şi vertical , în antinomie cu producţia, mai nouă sau mai veche, a „academismului rigid” exersat de „istoriografia festivistă/ triumfalistă”, de natură aniversativă/comemorativă ori ocazională în spaţiu şi timp. Practica exerciţiului restitutiv profesat denotă acut însuşi locul şi rolul abordării interdisciplinare prin includerea, deloc aleatorie, a unor domenii şi ştiinţe complementare (sociologie, psihologie, etnologie etc.) care, într-o adecvată interpretare pot concura la rezultanta dorită pe tărâmul informaţional şi explicativ al demersului istoric.

Gradat dovedit un abil istoric al modernităţii, dar cu aparte intenţii nutrite faţă de trecutul ştiinţei istorice autohtone şi al elitei sale intelectuale, semnatarul tinde să înţeleagă şi să rezolve dualitatea dintre tradiţie şi modernitate încă din teza de doctorat publicată în 1999, odată cu înţelegerea şi punerea în valoare a mecanismelor şi strategiilor complexe care au grevat raporturile de forţe din lumea universitară, şi nu numai, cu privire la succesul profesional şi evoluţia carierelor şi a normelor de conduită alterate prin aportul contributorilor implicaţi. Comensurarea cronologică (1864-1948) a dezvoltării câmpului universitar autohton prin instituţia dovedind o avenită forţă socială şi spirituală în pregătirea intelectualităţii profesioniste, favorizează înţelegerea structurii sale interne, interdependenţa cu existenţa şi acţiunea factorului social-economic, publicul atras şi formatat, ca atare, atribuţiile deţinute în procesul de făurire a elitei, întrerraportările cu exteriorul politic şi influenţa vădită în propagarea unor curente de varii sorginte. În viziunea proprie exprimată, Universitatea şi Facultatea de profil aparte nu reprezintă numai un anume tip de organizare, de complexe personalităţi (cu rol formator ştiinţific şi loc moderator de caractere) ori de producţie ştiinţifică în sine, ci îndeosebi şi clientela captată, dar şi funcţiile asumate în palier social. Demersul actual de a sugera şi valida în practică analiza socio-istorică a unui segment al instituţiilor de învăţământ superior apare efectiv îndreptăţit prin locul/rolul atractiv şi complex, prin forţa socială şi spirituală deţinută (strucutra internă, dinamica evolutivă, funcţiile asumate, raporturile îndeplinite etc.), cât şi prin intelectualitatea „fabricată” în spaţiu şi timp. Suntem perfect de acord cu sugeratul „Lexicon” (p.7) al universitarilor autohtoni, realizat în baza unei posibile anchete exhaustive în tipar socio-istoric despre corpul profesoral local/naţional, care poate cumula pârghii de putere în diverse planuri, promovând curente/direcţii în variate domenii, iniţiind fie alte discipline cultural-ştiinţifice, fie creând veridice „şcoli” de perenă tradiţie. Accentul notabil aşezat pe dezvăluirea aproximat integrală a biografiei individuale ori colective a profesorilor universitari, abordarea de tronsoane inedite pentru a înlesni o altă înţelegere a structurilor de funcţionare internă în plan restrâns particular, ca şi al celor esenţial specifice întregului angrenaj cultural naţional în extins palier general, stau în centru analizei întreprinse de către autor. Se mai demonstrează, tot acum, o altă manieră concretă de evaluare a individualităţilor creionate, prin intermediul altor grile, pentru a stabili eficienţa şi conduita de acţiune a focalizatei instituţiii de învăţământ superior, îndeosebi cu privire la reala ei dependenţă de faptul politic. Investigaţia săvârşită legic şi logic, dar şi aprofundat într-o deopotrivă de echilibrată direcţie pe orizontală şi verticală, îngăduie istoricului ca, în adiacenţa unor faţete normal tratate, precum dinamica disciplinelor ori procedura de selecţie şi promovare, un anume fel, aparte sau comun de relaţie socială strict habitudinară, ca şi raporturile cu alte medii sociale, impactul conjuncturii politice, apetenţa faţă de putere să fie tratate din unghiul de vedere al temporarei şi temporalei dominanţe locale ori generale prin simboluri şi prestigii. Dincolo de mecanismele principale de selecţie, cooptare şi promovare expuse pentru intervalul citat în titlu, L. Nastasă dubitează meditativ în legătură cu motivaţiile, de orice natură, de a accede la calitatea de „universitar”, dar şi la tipurile de putere exercitate fructuos în spaţiu şi timp, fără a omite relevanţa corpului studenţesc, în fapt, elementul exterior, publicul care frecventează instituţiile şi care va concura, astfel, la asigurarea


viitorului eşantion de elită academică, ştiinţifică, culturală. Dubla înţelegere a frontului universitar autohton se efectuează competent într-un fel de „microistorie” asumată atât din perspectiva biografiei colective, cât şi a celei individuale, de artizani sau colportori, într-o deplină interferare pe cicluri generaţionale ori şcoli evolutive. Autorul reuşeste eficient ca, prin strădania sa actuală, să stopeze într-un fel total demitizant o îndelungată tradiţie hagiografică ori de autocelebrare, manifestă îndeosebi prin amintiri, jurnale ori memorii, care se menţin adesea în sfera iluziilor biografice, ambigue sau desuete, evitând astfel semnificaţiile veridicei esenţe a trăirii umane.

Exemplul de „microistorie” a elitelor universitare viabil în cazul concret al Facultăţii de Litere şi Filosofie în anumite limite socio-culturale, oportun preliminat de contribuţiile reunite tematic în două tomuri anterioare: Intelectualii şi promovarea socială în România secolelor XIX-XX (Cluj-Napoca, 2004) şi Itinerarii spre lumea savantă. Tineri în spaţiul românesc la studii în străinătate. 1864-1944 (Cluj-Napoca, 2006), trebuie neapărat continuat (p.543), prin viitoare explorări arhivistice, de istorie orală, jurnale şi memorii pentru a desăvârşi racursiul benefic exersat până acum în cadrele mult mai comprehensibile din unghi de investigare conceptual-metodologică ale peisajului istoriografic autohton din deceniul prim al mileniului trei.

Stelian Mândruţ

Cornel SIGMIREAN, Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Târgu Mureş, Edit. Universităţii „Petru Maior”, 2007, 417 p. Universitarul Cornel Sigmirean poate fi cu îndreptăţit temei încadrat în eşantionul celor minim

numeric, dar maxim valoric specialişti autohtoni vădind, de peste un deceniu şi jumătate, un aparte interes faţă de chestiunea migraţiilor universitare şi a filierelor aferente realizării de transferuri de valori, explicit cultural-ştiinţifice şi, implicit adiţionale fenomenului modernizării, ca atare ori imperios necesar reclamate de dezvoltarea civilizatorică generală. În cercetările întreprinse până acum cu rezultate notabile în istoriografia de profil, autorul cărţii cu un titlu deosebit de sugestiv exprimat a comensurat notabil autoritatea, deseori simbolică, a elitei de sorginte laică sau clericală, denotată în temeiul superiorităţii ei meritocratice, a capacităţii ori a seducţiei, persuasiunii şi manipulării de rigoare în spaţiu şi timp. Abordările sale contributive la evoluţia segmentului elitei intelectuale din Transilvania veacului XIX şi până la anul 1918, au relevat faptul că elita intelectuală creată acum în mediile universitare străine din vestul şi centrul continentului a cumulat extinse puteri în palier economic şi politic, elaborând ideologii specifice şi cu influenţă pe teren social. Ca şi până acum, semnatarul lucrării practică dezinvolt exerciţiul valorizării în întregime a resursei arhivistice, prin tocmai informaţia inedită repertorizată în parametrii maxim procentuali. Faptul conduce la deferente principii de editare, la un deosebit aparat critic, vizibil în impresionanta listă anexată, compusă din 3500 de poziţii (p. 106-364, plus excelentul Indice de nume, p. 369/393, şi de localităţi, 394/417, care înlesnesc căutarea!), consemnând absolvenţii instituţiei de învăţământ confesional greco-catolic, stratigrafiată pentru intervalul temporal evident încă din titlu. Cele patru capitole referenţiale prin viabilul excurs interpretativ, doct exersat, concură la redimensionarea extensiei cantitativ-calitative a propriului demers inserat sub aspect hermeneutic. Semnatarul impune, astfel, o circumscrisă şi aparte problematică şi contribuie prob la necesara interogare critică a subiectului expus în baza unor deja încetăţenite metodologii de lucru, abordată prin novatoare concepte similare celor practicate în istoriografiile străine referitoare la tematica formării elitelor şi la locul şi rolul migraţiilor intelectuale fie în interiorul unui anume delimitat spaţiu geografico-istoric, fie la scara învăţământului superior din lumea civilizatorică vestică, central şi sud-estic europeană.

Stelian Mândruţ


Iosif Marin BALOG, Dilemele modernizării. Economie şi societate în Transilvania, 1850-1875, Cluj-Napoca, Edit. International Book Access, 2007, 359 p. Istoriografia fenomenului economic, dar şi cea privind evoluţiile celei de-a doua jumătăţi a

secolului al XIX-lea au fost îmbogăţite recent prin această interesantă lucrare a cercetătorului Iosif Marin Balog. Cercetările sale asupra istoriei economice, o direcţie destul de puţin abordată în ultima vreme, sunt binecunoscute deja; lucrarea de faţă, reprezentând rodul a mai mulţi ani de muncă, reprezintă teza de doctorat a autorului, făcută publică prin această carte.

Dincolo de titlul atractiv şi expunerea amplă, impresionează bibliografia acestei lucrări. Titlurile înşirate în lista bibliografică de la finele cărţii fac trimitere, în primul rând, la lucrări scrise în limbile germană şi engleză, apoi română şi maghiară, nelipsind lucrările fundamentale referitoare la teoriile economice ale modernizării, dar nici cele care abordează evoluţia spaţiului mai larg al Europei Centrale. Un rol deosebit revine şi documentelor inedite, culese în timpul stagiilor efectuate în arhivele din Viena, Budapesta, dar şi în cele din România, la Braşov, Sibiu, Cluj şi Târgu-Mureş.

Utilitatea unei lucrări referitoare la modernizarea economică a Transilvaniei consider că nu mai trebuie demonstrată. Necesitatea unei lucrări care să cuprindă între două coperţi atât aspectele economice, cât şi pe cele sociale, politice şi mentale legate de aceasta constituie unul dintre marile merite ale acestei lucrări. Până la acest punct, au existat diferite tendinţe, concretizate de obicei în studii de mai mică întindere, care au tratat anumite aspecte ale istoriei economice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

După o trecere în revistă a istoriografiei referitoare la modernizarea economică a Transilvaniei, care ne familiarizează cu cercetătorii care s-au ocupat de această temă, apoi cu periodizările şi punctele de vedere mai importante folosite în expunerea temei de-a lungul timpului, dar şi cu lucrările mai importante din vremurile mai recente, intrăm, urmărind firul lecturii, într-unul dintre cele mai interesante capitole, intitulat Teoriile modernizării ca instrument de analiză în istoria economică. Privire asupra evoluţiei abordărilor.

Acest capitol introductiv ne prezintă principalele teorii ale modernizării, făcând practic legătura dintre istorie şi economie, ca ştiinţe. Bazându-se pe o bibliografie aproape exclusiv în limbile engleză şi germană, autorul integrează totodată aspectele modernizării economice transilvănene în fenomenul mai larg al modernizării din Europa, atrăgând atenţia asupra similitudinilor şi diferenţelor. Pe lângă numele mai importante ale specialiştilor şi lucrările fundamentale ale teoriilor economice, în acest capitol facem cunoştinţă şi cu terminologia de specialitate relativă la problematica modernizării, dar şi cu aspectele integrării acestor teorii în fluxul evenimenţialului istoric şi în evoluţia mentalităţilor.

Partea de expunere propriu-zisă a lucrării este împărţită în două mari secţiuni: premisele şi efectele modernizării economice din Transilvania. Dacă la capitolul privind premisele acestei modernizări găsim factorii externi şi interni ai acesteia (conjunctura internaţională, politicile statului imperial privind economia, instituţiile economice specifice, învăţământul), atunci la prezentarea efectelor modernizării economice ne întâlnim cu noile evoluţii din industrie, agricultură, evoluţia preţurilor şi salariilor, a structurilor sociale, dar şi a habitatului şi a arhitecturii.

În categoria premiselor modernizării economice a Transilvaniei, autorul prezintă mai întâi fenomenul declanşării industrializării în Europa, ca fenomen larg, revenind apoi la agenţii (factorii) externi şi interni ai modernizării din Transilvania în prima jumătate şi la mijlocul secolului al XIX-lea – rolul evenimentelor revoluţionare din anii 1848-49, făurirea de către stat a spaţiului vamal comun şi promovarea unei politici care încuraja creşterea economică şi modernizarea. În Transilvania, dată fiind influenţa benefică a cadrului legislativ constituit încă din timpul regimului neoabsolutist, cunoscut pentru politica sa reformistă, au fost luate unele măsuri novatoare şi au fost create instituţii noi.

Una dintre aceste instituţii noi pentru Transilvania au fost Camerele de Comerţ şi Industrie, care au dat un nou impuls economiei transilvănene; noua legislaţie agrară şi mai ales desfiinţarea iobăgiei ori introducerea unui sistem de credit de tip occidental au contribuit, de asemenea, la schimbarea situaţiei economice şi, implicit, a mentalităţilor populaţiei.


Efectele benefice ale noilor fenomene ale modernizării economice s-au răsfrânt în majoritatea compartimentelor sociale şi economice. Cu tabele bogate şi pertinente, autorul ilustrează creşterile economice înregistrate în diferite segmente, dar şi progresele înregistrate de industrie şi comerţ. Foarte interesant pentru toţi istoricii care se ocupă de istorie modernă este secţiunea privitoare la realităţile economico-sociale în reflectarea lor în raporturile dintre salarii şi preţuri, secţiune care ne oferă o veritabilă radiografie a societăţii transilvănene prin prisma unuia dintre cele mai importante aspecte, dacă ne gândim la venituri, cheltuieli şi preţuri.

O altă abordare interesantă o regăsim în modificările care au survenit în habitatul locuitorilor Transilvaniei, modificările în arhitectură, în întinderea, planul şi modalităţile de construire a spaţiilor locative, care, de asemenea, au fost influenţate prin trendurile impuse de modernizare. Desigur, lucrarea nu ar putea fi considerată completă fără referiri la importanţa ce au avut-o în epocă transporturile, discuţiile politice privind importanţa şi apoi construirea reţelelor de cale ferată sau modernizarea drumurilor. În toate aceste schimbări, statul a avut un rol pozitiv, însă acesta a trebuit să se alimenteze din impozite, al căror sistem a fost supus, de asemenea, numeroaselor modificări şi evoluţii.

Această lucrare, putem spune având în vedere cele expuse, constituie un real câştig pentru istoriografia românească, prin informaţiile noi aduse, dar mai ales prin interpretări şi prin asocierea expunerii istorice cu una a teoriilor fundamentale ale modernizării. Prezentarea logică, atât ca structură cât şi ca formulare, prezenţa a numeroase date statistice, tocmai în măsura în care este necesar, şi folosirea unei palete foarte largi de surse de informare recomandă această lucrare pentru toţi cei interesaţi de istoria celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Interconectivitatea făcută – prin analiza multidisciplinară a fenomenului modernizării –, dar şi prin folosirea unui număr mare de surse, disponibile în mai multe limbi şi locuri, fac din această carte un început, completabil însă prin traducerea lucrării în cel puţin o limbă de circulaţie internaţională, fapt ce, sunt convins, nu va întârzia. Un început de drum spre o nouă serie de abordări ale istoriei, prin modelul de analiză propus, dar şi prin ambiţioasa editură, aflată de asemenea la începuturile sale, sub egida căreia a fost publicată lucrarea.

Loránd Mádly

Mirela ANDREI, La graniţa imperiului. Vicariatul Rodnei în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, seria „Documente. Istorie. Mărturii”, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2006, 424 p.* Lucrarea semnată de tânărul istoric Mirela Andrei prezintă rezultatele uneia din cele mai

reuşite cercetări monografice de istorie ecleziastică din câte au apărut în ultimii ani. Zăbovind asupra istoriei vicariatului foraneu al Rodnei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, autoarea ne oferă o reconstituire istorică de cea mai bună calitate asupra unei instituţii care a deţinut rosturi importante atât din perspectiva organizării şi funcţionării bisericii greco-catolice transilvănene, cât şi din aceea a comunităţii româneşti de pe teritoriul regimentului de graniţă năsăudean. Alături de alte cercetări finalizate în ultima perioadă, precum cea a lui Ioan Ciocian, referitoare la vicariatul foraneu al Silvaniei (Şimleului) în secolul XIX, sau cea a Cameliei Vulea despre vicariatul foraneu al Haţegului, lucrarea pe care o prezentăm aici înfăţişează o structură locală a Bisericii Române Unite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, punând în vedere articulaţiile acesteia cu administraţia diecezană de la Gherla, precum şi cu protopopiatele şi parohiile greco-catolice româneşti situate în nord-estul Transilvaniei, la această „graniţă a imperiului”, după cum ne sugerează titlul cărţii.

* Această prezentare de carte a fost publicată şi în revista „Arhiva Someşană”, nr. VI,

Cluj-Napoca, 2007.


Susţinută iniţial ca teză de doctorat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 2005, lucrarea Mirelei Andrei este rezultatul unor investigaţii laborioase în arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, precum şi al unui efort de limpezire a conţinutului şi funcţionalităţii acestei instituţii, vicariatul foraneu, preluat şi adaptat la biserica greco-catolică dinspre biserica romano-catolică în perioada păstoririi episcopului Ioan Bob (1782-1830). Cercetarea istoriei bisericilor româneşti din Transilvania, care a îmbrăcat forma unei direcţii distincte în preocupările istoriografiei de la Cluj după 1989, cu rezultate deja vizibile în spaţiul publicisticii de specialitate, are ca obiective ţintă, pe lângă restituirea informaţiei inedite, de provenienţă arhivistică, şi reconstituirea organizării constituţionale precum şi a modului de funcţionare a instituţiilor centrale şi locale, ortodoxe şi greco-catolice, din perimetrul confesional ardelean. Vicariatul foraneu greco-catolic, extensie a competenţelor episcopale în ţinuturi mai îndepărtate ale diecezei, îl regăsim ca instituţie funcţională pe cuprinsul Bisericii Române Unite în zone precum: Făgăraşul, Haţegul, Sălajul, Năsăudul, unde vicarul, având în subordinea sa de regulă câteva protopopiate, asuma un nivel instituţional intermediar, aflându-se între puterea de jurisdicţie a episcopului şi cea a protopopilor locali. În zona Năsăudului, profilul strict bisericesc al instituţiei vicariale se suprapune peste o comunitate românească deosebit de robustă, cu o conştiinţă de sine bine consolidată, care a fost marcată în sens benefic pe plan social-economic, cultural şi naţional de funcţionarea aici a Regimentului II al graniţei militare austriece. Mirela Andrei a reuşit să redea tocmai această dublă dimensiune a vicariatului foraneu al Rodnei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de instituţie bisericească şi, deopotrivă, „naţională” a românilor năsăudeni.

Structura lucrării debutează cu un argument, urmată de primul capitol intitulat Vicariatul foraneu între Orient şi Occident, având un conţinut precumpănitor istoriografic şi teoretic. El este divizat în câteva problematici punctuale, sub formă de subcapitole, astfel: consideraţii istoriografice, originea instituţiei vicariale, cauzele înfiinţării vicariatului foraneu în biserica greco-catolică românească, locul şi rolul vicariatului foraneu în sistemul instituţional al bisericii greco-catolice. Capitolul următor, Organizarea şi jurisdicţia vicariatului Rodnei, se axează pe reconstituirea efectivă a funcţionării instituţiei vicariale în zona Năsăudului, aşa cum rezultă din informaţia oferită de surse, fiind şi acesta compartimentat pe subcapitole punctuale, precum: înfiinţarea şi organizarea vicariatului Rodnei, vicarii Năsăudului, jurisdicţia şi competenţele vicariatului foraneu, consistoriul vicarial, sinodul vicarial, beneficiile vicariale, starea materială a bisericilor şi a parohiilor. Capitolul al treilea, intitulat O autonomie contestată. Vicariatul Rodnei între normă, tradiţie şi uzanţă, se referă atât la competenţele vicariale, cât şi la problematica autonomiei canonice a bisericii greco-catolice române şi la raporturile sale cu „autonomia catolică” din Ungaria, raportând problemele strict locale la cele regionale şi respectiv la nivelul de ansamblu al catolicismului din Ungaria perioadei avute în vedere.

Capitolul IV dedică peste o sută de pagini substanţiale clerului năsăudean, înăuntrul cărora se individualizează segmente tematice precum: formaţia intelectuală a preoţilor, preotul în comunitate, instituirea preoţilor, preoţi si capelani, starea materială a preoţimii greco-catolice de pe cuprinsul vicariatului. Capitolul ultim (V), Şcoală, biserică şi societate în vicariatul Rodnei, un capitol de asemenea amplu şi consistent de istoria învăţământului confesional greco-catolic, prezintă teme şi probleme ca: repere istoriografice şi teoretice, istoria şcolilor năsăudene în prima jumătate a secolului XIX, legislaţia şcolară în Ungaria perioadei dualiste, administrarea învăţământului năsăudean, menţinerea caracterului naţional al şcolii confesionale năsăudene. Lucrarea se încheie cu Consideraţiile finale, urmate de un rezumat al conţinutului în limbile italiană şi engleză, bibliografia, anexele documentare, indicii de nume şi localităţi. Suntem, aşadar, în faţa unei lucrări erudite de cea mai bună factură, de care vor trebui să ţină seama cercetările viitoare de istorie bisericească, precum şi cele referitoare la istoria spaţiului năsăudean în epoca modernă.

Lucrarea Mirelei Andrei este o reuşită ştiinţifică incontestabilă, un prim merit al lucrării constând în incursiunea teoretică propusă de autoare în cuprinsul primului capitol, pe marginea terminologiei şi a specificului instituţional al temei abordate, vicariatul foraneu. Rezultat al reflecţiilor şi al nevoii de limpezire a conţinutului şi a funcţionalităţii acestei instituţii, una „de împrumut” în biserica greco-catolică transilvană, Mirela Andrei oferă, în premieră în istoriografia ecleziastică de la noi, o abordare teoretică de anvergură despre locul şi rolul acestei instituţii în sistemul instituţional al


Bisericii Române Unite din secolul al XIX-lea. Un al doilea aspect care merită subliniat constă în inteligenţa abordării, care integrează instituţia vicarială în raportul dintre cele două orientări majore şi opţiuni de politică ecleziastică regăsibile în epocă în biserica greco-catolică română, respectiv direcţia latinizantă versus păstrarea specificului şi a identităţii răsăritene. Lucrarea reconstituie convingător modul în care o instituţie preluată de la ritul catolic latin a ajuns să exprime o identitate răsăriteană pronunţată a comunităţilor greco-catolice din graniţa năsăudeană.

Cartea oferă, de asemenea, celor interesaţi de istoria bisericească, un material arhivistic bogat, preluat în principal din fondul arhivistic omonim păstrat la Direcţia Judeţeană Bistriţa Năsăud a Arhivelor Naţionale, alături de care sunt introduse în circuitul ştiinţific date şi informaţii adunate de autoare în urma cercetărilor arhivelor pontificale, în special de la Arhiva Secretă Vatican şi Arhiva Congregaţiei pentru Biserici Orientale de la Roma, la care se adaugă lucrări recente selectate din literatura internaţională de istorie ecleziastică. O reuşită a lucrării, care se poate constata cu uşurinţă în urma lecturii sale, constă în aceea că, în pofida aparenţelor unui subiect de istorie locală, reconstituirea istorică ce-l pune în lumină şi-l face familiar cititorului este una exemplară, tema ca atare fiind integrată în ansamblul general al instituţiilor Bisericii Române Unite din epocă şi deopotrivă în structurile generale ale catolicismului din secolul al XIX-lea.

Nu în ultimul rând, mai trebuie spus şi faptul că autoarea s-a aplecat asupra subiectului nu numai cu pasiunea şi dăruirea istoricului pentru tema de cercetare aleasă, ci şi cu atenţia şi sensibilitatea date de calitatea de fiică a acestor locuri, asumându-şi, astfel, efortul intelectual finalizat prin lucrarea de faţă în termenii unei datorii morale.

Ion Cârja

Cătălina MIHALACHE, Şcoala şi artizanatul. Interpretări culte ale artei populare, Cluj-Napoca, Edit. Limes, 2007, 150 p. Născută din amintirile neplăcute ale orelor de lucru manual de pe vremea când, la şcoală fiind,

era învăţată (ca noi toţi, de altfel) cum să se descurce în eventualitatea că „nu va avea servici”, cartea Cătălinei Mihalache, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi (dovadă că orele respective, din fericire, n-au avut nici efect, nici finalitate), propune o incursiune în secolul XX dintr-o perspectivă nouă din punctul de vedere al demersului istoriografic: locul şi rolul activităţilor de artizanat în şcoală. Trăirea personală a autoarei, de la mijlocul anilor 80, „eşecul şcolar” pe care mărturiseşte că l-a resimţit în urma orelor de „lucru pentru fete”, s-a transformat, iată, deşi nu cred că „întâmplător”, într-o analiză de istorie a educaţiei din România, pornind tocmai de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la reforma şcolară a lui Spiru Haret. De ce de atunci? Pentru că din această perioadă îşi trage rădăcinile ideea introducerii lecţiilor de îndemînare manuală în şcoli, concretizată ferm în Legea asupra învăţământului primar şi primar normal din 1893, care includea lucrul manual şi grădinăria între materiile de învăţământ din ciclul primar (p. 23).

Cartea prezintă, concis şi obiectiv, trei capitole cu desfăşurare inegală, dar foarte strâns legate între ele de ideea centrală a introducerii, cultivării şi supravieţuirii tradiţiei culturii populare în şcoală. Prin intermediului primului capitol, Haret, Şcoala şi Politica, Cătălina Mihalache alege să introducă cititorul în contextul mişcării haretiene, cea din care şi prin intermediul căreia s-a concretizat această idee, care va dăinui aproape două secole, într-o formă mult ideologizată în timpul comunismului românesc, dar şi în anii din urmă. Autoarea explică, prin apel la sursele de arhivă, acte oficiale (în special circulare guvernamentale), corespondenţă, presă, de ce haretismul a devenit o reţetă de succes, considerând că principalul ingredient al acesteia a constat nu atât în legislaţia majoră, cât „în patosul şi presiunea normativă imprimată extraşcolarităţii” (p. 20). Şi poate, îmi permit să adaug, fiindcă generaţii întregi de teoreticieni sau oameni ai şcolii au crezut şi mai cred în această idee, deşi mulţi nu ştiu de unde se trage, confundând-o cu mişcarea „Cântarea României”.

Capitolul al doilea, nucleul cărţii, de fapt, tratează pe larg ceea ce autoarea numeşte Conservarea tradiţiei prin exerciţiu didactic. Că problematica este una destul de complexă o


dovedesc cele 17 subiecte distincte pe care se încheagă structura acestui capitol central. De la lucru manual, la artizanat, modă, „societatea de industrie casnică”, la „descoperirea” şi valorificarea costumului naţional, în formele mai mult sau mai puţin cunoscute, mai mult sau mai puţin ideologiza(n)te. Orele de lucru manual (împletitul din pai, papură, pipirig, tâmplăria şi sculptura, albinăritul, legătoria de cărţi şi lucrări de carton – pentru băieţi; lucrul de mână pentru fete – împletitul, confecţionarea unor articole uzuale de vestimentaţie), introduse prin regulamente şcolare, trebuia să le procure elevilor, cu precădere elevelor, acele cunoştinţe practice necesare pentru când „vor fi chemate să-şi conducă casele”. Institutoarele trebuiau să le insipire fetelor, în primul rând, „dorinţa de a trudi, de a veghea asupra ordinii şi curăţeniei din gospodărie şi nicidecum plăcerea de a se înconjura de obiecte bogat împodobite” (p. 30). Este foarte interesant că scopul acestor activităţi (desfăşurate de la 4 la 8 ore pe săptămână), în viziunea celor care le-au formulat şi le-au introdus în şcoli, era de a obişnui tinerii, încă de pe băncile şcolii, cu lucrurile simple, modeste, considerate sănătoase. „A pune petice cu artă” pare să fi fost deviza sub care au fost concepute aceste activităţi. De aici şi până la transformarea artei în artizanat n-a mai fost decât un pas, făcut prin Instrucţiunea din 1903, care introducea broderia naţională între activităţile de lucru manual devenit, astfel, naţional. Fetele trebuiau să confecţioneze „fote şi scoarţe naţionale”, iar în zonele rurale, mai sărace, dar şi mult mai numeroase, programa cerea doar exerciţii de cusături „cu puncte, numite în cruci, cu bumbac colorat, pe pânză groasă” (p. 37). Evident, cu aceste puncte se vor crea adevărate modele naţionale, după care se vor realiza rufe „după tipul ţărănesc” (p. 37). Instrucţiunea din 1904 făcea, cu adevărat, trecerea de la „naţional” la „popular”, prin simpla recomandare ca fetele de săteni „să înveţe cusături naţionale simple şi cât se poate de ieftine” (p. 39). Evident, un asemenea salt presupunea existenţa unui personal calificat, născându-se, astfel, categoria maestrelor. Conflictele dintre acestea din urmă şi învăţătoare nu erau puţine, unele dintre ele ajungând spre soluţionare chiar în faţa Consiliului Permanent de Instrucţie.

Urmărirea traseului costumului naţional românesc, de la „descoperirea” acestuia până la preluarea lui de către doamnele de la casa regală, cu toate implicaţiile care reies de aici, cu toate schimările de stil, de colorit şi mod de purtare, este unul dintre subiectele cele mai interesante în cartea Cătălinei Mihalache. De la disputa asupra nominalizării corecte (port românesc versus port naţional, Iorga versus Samurcaş) până la semnificaţiile alegorice ale portului popular românesc, autoarea reface traseul ideeii de costum naţional, cu toate specificităţile sale. Adoptarea acestuia de către doamnele din înalta societate, ca şi popularitatea de care s-a bucurat în rândul majestăţilor lor regale, regina Elisabeta şi regina Maria (vezi, în special, capitolul Patronajul princiar şi portul naţional) au făcut din costumul popular un simbol naţional, afişat şi recunoscut ca atare.

Nu sunt uitate nici eforturile de a aduna rezultatele muncii anuale a elevelor în albume şi expoziţii, realizate atât la nivelul şcolilor, cât şi prin implicarea autorităţilor statului. Acestea culminează în anii 1930-1940 cu albumele Elizei Brătianu.

Capitolul se încheie cu succinte treceri în revistă a evoluţiilor din timpul celor două războaie mondiale, dar şi din perioada postbelică. Sunt ani în care costumul popular, mai bine zis semnificaţia acestuia, trădează când profunde valenţe patriotice, când situaţia precară a ţărănimii. Sunt, de asemenea, ani în care autenticitatea portului popular este pusă la grea încercare de estetica vândută în pieţe şi bazare. În perioada postbelică lucrul manual rămâne în programa şcolară, chiar dacă numărul orelor speciale este mai redus. O situaţie cu totul deosebită se înregistrează după 1970 „când moştenirea interbelică a artizanatului naţional performant s-a deplasat treptat într-un alt segment al vieţii şcolare, mai puţin frecventat, destinat din start elevilor care depăşeau, prin talentul sau interesul special pentru acest subiect, nivelul iniţial de familiarizare cu lucrul manual” (p. 118). S-au organizat, astfel, „cercurile” care dezvoltau „educaţia patriotică, dragostea faţă de tradiţie”, cu produsele sale vândute adesea prin UCECOM-uri.

Nici „kitsch-ul mediatic” de după 1989, „un fel de pop-art” care reprezintă, în concepţia autoarei, o formă frivolă a artei populare, nu scapă condeiului Cătălinei Mihalache. Din „petece cu artă” costumul naţional, politizat excesiv, ajunge să reprezinte românitatea în afara ţării. Căci, în interior, abia dacă mai e purtat pe la festivităţi artistice organizate de casele de cultură (fostele cămine culturale) care încearcă să recupereze tradiţia. Evident, nu vorbim de „costumele naţionale” care se


găsesc de vânzare la toate boutiq-urile artizanale, în mall-uri şi pe lângă obiectivele turistice mai mult sau mai puţin improvizate (unde bundiţa şi ciorapii de lână rivalizează cu mai modernele poncho mexicane, made in Bran).

Ultimul capitol, o abordare teoretică concluzivă a cărţii, reia, practic, evoluţia ideii de educaţie a tradiţiei prin şcoală. Autoarea prezintă, succint, etapele care au delimitat acest proces, din vremea lui Spiru Haret până în zilele noastre, cu un accent deosebit pe dihotomia tradiţional/modern. Întrebarea care îţi vine în minte, citind cartea de faţă, şi la care răspunde chiar autoarea, este la ce a folosit, de fapt, toată această campanie? Care au fost rezultatele ei, având în vedere cele deja menţionate despre locul şi rolul costumului naţional în contemporaneitate? Răspunsul autoarei e simplu şi dezarmant: cantitativ, este aproape imposibil de estimat impactul real al difuzării artizanatului „naţional” prin intermediul şcolii. Sub presiunea modernizării, inclusiv a satului, acesta pare că supravieţuieşte doar graţie eforturilor unor învăţători de şcoală generală, de la care, eventual, îşi pot culege informaţiile antropologii moderni. Şi a mai rămas amintirea a orelor de lucru manual, multora dintre noi deloc agreabilă, amintire ce stă la originea acestei cărţi.

Luminiţa Dumănescu

Benachrichtigen und vermitteln. Deutschprachige Presse und Literatur in Ostmittel-und Südosteuropa im 19. und 20. Jahrhundert. Hg. von Mira Miladinović Zalaznik, Peter Motzan und Stefan Sienerth. München, IKGS Verlag, 2007, 452 p.

Tomul prezent sub un atât de incitant titlu reuneşte, de fapt, în varianta sa definitivă atât

referatele susţinute în vara anului 2004, la Strunja (Slovenia), unde specialişti din şase state au conlucrat pe tema existenţei şi acţiunii în planul istoriei sociale, culturale şi istoriei literare a presei germane, edificată gradat în spaţiul şi timpul comensurat al zonei multietnice şi pluriconfesionale specifice Europei centrale şi sud-est continentale, cât şi altele, realizate în acelaşi topos problematic şi survenite ulterior datorită conlucrării altor specialişti contributori. Întreaga arie sus menţionată a fost stratigrafiată în caracteristicile proprii pentru tronsonul polietnic sud-slavic (11 subiecte), românesc (8), slovac (1) şi maghiar (2), în raport cu locul/rolul ocupat în spaţiu şi timp prin evoluţia de sine stătătoare, prin colaborări, forme de prezentare şi variante de captare a publicului orientat, prin maniera de influenţare a cititorului de nativă limbă germană, şi nu numai, prin funcţia şi structura asumate în extensie publică, socială etc. Schiţate apar cu acest prilej veridice „profile”: de ziare şi reviste, împreună cu resursele lor de fiinţare, cu greutăţile inerente dezvoltării propriu-zise, nu numai de ordin material, cu semnatari ce devin „lideri” de opinie literară (Josip Babić, Juliana Beli-Göncz, Dragutin Horvat, Anton Janko, Peter Motzan, Eduard Schneider, Joachim Wittstock etc.) şi „artizani” de manageriat ştiinţific (Balogh András, Andrei Corbea-Hoişie, George Guţu, Mira Miladinović Zalaznik, Stefan Sienerth etc.) În centrul atenţiei sunt deliberat aşezate nu doar publicaţiile de cultură propriu-zisă şi cele de vulgarizare ştiinţifică, ci şi altele de extinsă adresabilitate social-profesională (femei, copii, şcolari etc.), la fel ca şi cele cu apariţie cotidiană, săptămânală ori calendarele cu ritmicitate anuală. Şi nu în ultimă instanţă sunt citate organele de presă care au militat în această direcţie şi au rămas veridice focare de transmitere a faptului de literatură (poezie şi proză), intermediată, ca atare, atât publicului profan, cât şi celui elevat cultural şi artistic. Un necesar indice de nume şi un repertoriu al autorilor întregeşte acest demers oportun făptuit în siajul altor colaborări de natură istorico-literară patronate, în benefică variantă, de exemplu-model, de către institutul de adecvat profil de la München.

Stelian Mândruţ


Ilie VULPE, Nicolae MIHAI, Un craiovean pe meridianele globului. Impresii de călătorie la cumpăna de veacuri XIX-XX, Craiova, Edit. Alma, 2007, 285 p. Bucureşti, dimineaţa lui 12 februarie 2007. Gara de Nord. Orient-Expresul e tras la linia 1.

Lângă el mulţime de gură – cască, veniţi cu trenurile de prin toate colţurile ţării, uimiţi că au ocazia să vadă pe viu legendarul tren. Oficialităţi în aşteptare. Poliţia şi jandarmeria opresc trecătorii înainte de a călca pe peron. Se aude muzică; lăutărească. Un alt cordon de jandarmi escortează pasagerii, mulţi dintre ei asiatici de vârsta a treia. Cărora li se oferă, ca suvenir de plecare, un „autentic” spectacol românesc: ţiganii cu ursul. Canalele de ştiri transmit în direct evenimentul. Asiaticii nu văd spectacolul direct; bliţurile aparatelor ţin loc şi de pupile, pe lângă faptul că înregistrează, pentru posteritate, amintiri din România europeană 2007. Am scris europeană? Mi s-a părut orientală. Toată mascarada care contrasta cu luxul evident al Orient-Expresului.

Poate că acest început e nepotrivit pentru semnalarea editorială pe care o intenţionez. Însă nu mă pot abţine să nu îmi închipui ce ar fi simţit şi, mai ales, ce ar fi comentat Nae Vrăbiescu, personajul şi, indirect, autorul cărţii de faţă, dacă ar fi asistat la acest spectacol.

Cartea editată şi prefaţată de Ilie Vulpe şi Nicolae Mihai continuă seria dedicată călătorilor români în străinătate, aducând în discuţie, de această dată, corespondenţa unui craiovean, Nicolae Vrăbiescu, mic proprietar de meserie, globe-trotter din plăcere, către familia „sedentară”, cum el însuşi o numeşte, rămasă în ţară, la moşia de la Bârca. Cele 96 de scrisori, descoperite în fondul Vorvoreanu de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Dolj, se constituie într-o sursă de primă mână pentru orice fel de cercetare imagologică ar dori de acum încolo să întreprindă un cercetător avizat. Pentru că, prin ochii lui Nae Vrăbiescu, dar mai ales prin condeiul lui, se perindă o lume întreagă, asupra căreia autorul face consideraţii extrem de bine argumentate, uneori acide, alteori sarcastice, nu de puţine ori pozitive, însă toate din perspectiva celui care călătoreşte fără alt scop decât din plăcere, ca să cunoască lumea. Renta anuală încasată de pe moşia administrată de fratele său i-a permis lui Nae Vrăbiescu să fie mai tot timpul preocupat de unde îşi va petrece timpul mai degrabă decât cu ce sau din ce. Aşa cum precizează editorii în prefaţa cărţii, el se integrează perfect în ceea ce Sylvain Venayre denumea „cultura călătoriei”, „o noţiune ambiguă, decurgând dintr-o accepţiune antropologică a culturii, direct legată de semnificaţiile călătoriei în secolul al XIX-lea, dar nu mai puţin relevantă pentru ceea ce înseamnă astăzi istoria culturală”(p. 9). Individul călătoreşte pentru plăcerea de a călători, iar pentru asta se înarmează cu armele specifice: cele mai bune ghiduri de călătorie. Parcurge, cu mijloace de transport moderne sau artizanale, Europa Meridională, de Vest sau de Nord, o bună parte a Americilor (din Canada până în Venezuela), nordul Africii. Descrierile pe care le face în corespondenţa trimisă în ţară, similarităţile pe care le găseşte (de exemplu, consemnează „că românii au multe din defectele mexicanilor, considerând de la ţăran până la cel mai bogat orăşean”), opoziţiile pe care le întâlneşte şi la care se raportează mereu, ca român şi craiovean, fac din călătorul Nae Vrăbiescu un prototip perfect pentru orice încercare temeinică de istorie a imaginarului. Imaginile pe care le creează, albe, negre sau gri, petele de culoare referitoare la caracterul românilor, contrapus celor al altor popoare pe care le vizitează (vezi, printre altele, scrisoarea în care explică de ce nu se însoară) sunt de natură să invite cititorul la lectură. O lectură pe cât de agreabilă pe atât de plină de colorit şi, de ce să nu recunoaştem, de îmbietoare....la drum.

Luminiţa Dumănescu

Sorina Paula BOLOVAN, Corneliu PĂDUREAN (coordonatori), Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, 539 p. Al nouălea volum din seria publicaţiilor Masteratului de istoria şi socio-antropologia epocii

moderne de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca găzduieşte între paginile sale 29 de studii (având 32 de autori), a căror tematică acoperă un larg interval cronologic atingând varii


subiecte, toate legate însă prin firul roşu al demografiei istorice. Lucrarea este dedicată profesorului universitar dr. Nicolae Bocşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani, fericitul eveniment determinând extinderea Cuvântului înainte printr-o scurtă prezentare a bogatei activităţi ştiinţifice a merituosului cadru universitar.

Dată fiind extrem de larga varietate a subiectelor abordate, coordonatorii au decis să structureze titlurile după criterii tematice. Astfel, în debutul volumului au fost plasate trei studii, fiecare din ele reprezentativ pentru perioadele abordate [premodernă (Ladislau Gyémánt), modernă (Traian Rotariu, Mezei Elémer), contemporană (Cornelia Mureşan)] şi tratând aspecte de demografie istorică şi statistică demografică la scara întregii Transilvanii (primele două) şi a României (al treilea).

Următorul, şi cel mai consistent, segment tematic focalizează atenţia cititorului asupra istoriei familiei în secolele XVII-XX, cu accent pe strategii matrimoniale (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu), instituţia mariajului în relaţie cu biserica şi statul (Simion Retegan, Cecilia Cârja şi Ion Cârja, Adelina Stoenescu), chestiunea disoluţiei cuplurilor (Elena Crinela Holom, Kolumbán Zsuzsánna), reacţia familiei la modernizare (Sorina Paula Bolovan şi Ioan Bolovan) şi, nu în ultimul rând, situaţiile dificile precum văduvia (Şarolta Solcan), sau problemele generate de violenţa conjugală (Dana Emilia Burian). Alte patru studii, concentrate într-un pachet mai puţin omogen decât precedentul, sunt constituite din monografiile demografice ale unor comitate (Odorhei – Pakot Levente, Cluj – Daniela Deteşan) şi de cercetări privind istoria copilăriei din perspectivă demografică (Bogdan Crăciun, Luminiţa Dumănescu).

Monografiile demografice ale unor localităţi constituie un areal bine circumscris în tematica volumului, reprezentat de cele patru cercetări semnate de Oana-Ramona Ilovan, Monica Mureşan, Andra Carola Pinca şi Mihai Dorel Curac, succedându-i trei titluri ce urmăresc demografia istorică în relaţia ei cu politica (Vlad Popovici, Ana-Maria Vele, Flavius Solomon). Acestea din urmă, oarecum eterogene, fac însă trecere spre mult mai bine închegatul segment al studiilor care tratează perioada comunistă (Corneliu Pădurean, Mirela Cărăbineanu, Diana Covaci) şi efectele politicilor demografice din intervalul cronologic 1948-1989.

În fine, ultimele articole se apropie mai mult de aspecte teoretice particulare ale cercetărilor de demografie istorică, cum ar fi istoria femeii (Alin Ciupală), istoriografia atitudinilor în faţa morţii (Loredana Stepan) şi noile tendinţe interne şi internaţionale în cercetarea domeniului (Adriana Florica Muntean).

La fel ca şi precedentele titluri coordonate de colectivul format din Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan şi Corneliu Pădurean, sub auspiciile Centrului de Studiere a Populaţiei din Universitatea „Babeş-Bolyai”, şi acest volum, adresat celor interesaţi de istoria familiei şi demografie istorică, propune studii acoperind un larg evantai de subiecte, susceptibile a fi utile specialiştilor şi interesante pentru orice cititor mai puţin avizat.

Vlad Popovici

Oraşe şi orăşeni. Városok és városlakók. Coordonatori–Szerkesztők: Ionuţ Costea, Carmen Florea, Pál Judith, Rüsz-Fogarasi Enikő, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2006, 437 p.

Lucrarea include comunicările susţinute la simpozionul ştiinţific internaţional organizat la

Cluj-Napoca, cu prilejul aniversării a 600 de ani de la proclamarea acestuia ca oraş liber regal. Cele treizeci şi unu de studii, grupate pe patru mari teme: 1. istoria urbană, definiţii,

terminologie, abordări metodologice, 2. rolul privilegiilor urbane, 3. viaţa economică şi socială a oraşelor în spaţiul Europei Centrale şi Răsăritene şi 4. „oraşul comoară”- profilul Clujului în epoca medievală şi modernă, relevă faptul că fenomenul urban, asemeni oricărui fenomen istoric, se supune în permanenţă unor noi interpretări marcate de spiritul timpului.

Importanţa oraşului din evul mediu până în epoca modernă, racordarea evoluţiei urbane din Transilvania la fenomenul general european, relevarea similitudinilor sau a elementelor particulare în


raport cu acesta sunt câteva aspecte care se evidenţiază din studii, indiferent de problema concretă pe care o abordează.

Deschise problematizării sunt îndeosebi materialele care încearcă clarificări metodologice, de terminologie sau definirea fenomenului urban (Kubinyi András – Oraş regal liber – oraş liber regal, Bácskai Vera – Ce semnifică privilegiul în secolele XVIII-XIX, Konrad Gündisch – Sistemul urban medieval din Transilvania).

Rolul privilegiilor urbane este surprins din perspectiva statutului juridic al oraşului (Laurenţiu Rădvan – Privilegiile şi autonomia urbană în Ţara Românească până în secolul al XVI-lea, Pál Judith – Ridicarea la rang de oraş liber regal a localităţii Satu-Mare), economică (Maria Emilia Crângaci Ţiplic şi Paul Niedermaier – Privilegiile comerciale ale oraşelor din Transilvania până la sfârşitul secolului XV) sau religioasă (Vekov Károly – Instituţii eclesiastice şi evoluţia urbană).

Studiile semnate de Ioan Drăgan, Dráskoczy István, Livia Ardelean reliefează importanţa oraşului ca centru economic şi social prin analiza unor teme ca: nobilimea română şi oraşele în secolul al XV-lea, exploatarea sării în Transilvania după războiul ţărănesc din 1514 sau evoluţia târgurilor maramureşene în veacul al XVII-lea.

Clujul, ca oraş sărbătorit, s-a bucurat de o atenţie sporită, unsprezece studii fiindu-i consacrate în exclusivitate: de la cetate la oraş (A.A.Rusu), importanţa privilegiilor orăşeneşti (Kiss András, Blázovich Lászlo), târgurile organizate în Evul Mediu (Rüsz Fogarasi Enikő), conflictele religioase (Lupescuné Makó Mária, Szegedi Edith) şi începuturile vieţii academice (Ionuţ Costea).

Textele, în limbile română şi maghiară, însoţite de rezumate largi, alcătuiesc un volum valoros, care aduce în discuţie o problematică susceptibilă, în permanenţă, de noi consideraţii.

Lidia Gross

Gustav Augustini ziarist la „Tribuna Poporului” din Arad 1898-1900, studiu introductiv şi articole culese de Gelu NEAMŢU, Nădlac, Edit. Ivan Krasko, 2007, 184 p. Apărută ca supliment al revistei „Oglinzi paralele” – „Rovnobežné Zrkadlá”, colecţia de

articole semnate de Gustav Augustini, culese şi îngrijite de istoricul Gelu Neamţu, se constituie într-un binevenit instrument de lucru pentru tot mai puţinii (din păcate) cercetători ai mişcării naţionale a românilor din Transilvania. Studiul introductiv al volumului urmăreşte modul în care biografia ziaristului slovac s-a interferat cu istoria mişcării naţionale româneşti în perioada memorandistă, oferind totodată cititorului şi referinţele bibliografice necesare aprofundării subiectului. Cele 64 de titluri (dintre care 60 aparţin tribunistului, celelalte 4 făcând referire la dispariţia sa) sunt menite să ofere o schiţă a preocupărilor sale publicistice în scurta perioadă pe care a petrecut-o în redacţia „Tribunei Poporului” din Arad.

G. Augustini debutase în publicistica din regatul României, trecând Carpaţii în 1893, ca emisar al Ligii Culturale în redacţia „Tribunei” sibiene, într-un moment în care eşecul acţiunii memorandiste impusese românilor ardeleni apropierea de naţionalităţile nemaghiare. A activat aici până în vara anului 1897, fiind unul dintre puţinii „vechi tribunişti” care a supravieţuit crizei din 1895-1896, continuându-şi activitatea la cotidianul aflat acum sub influenţa lui Ioan Raţiu. În 1898, după alte câteva încercări de angajare, ajunge la Arad, unde, în redacţia „Tribunei Poporului”, se alătură vechilor colegi de la Sibiu: Ioan Russu-Şirianu şi Vasile Mangra.

Articolele selectate de istoricul Gelu Neamţu acoperă această ultimă perioadă a activităţii sale (1898-1900), cea mai puţin studiată, de altfel, de către cei care i-au urmărit parcursul politic şi publicistic. Evantaiul subiectelor atinse de ziaristul slovac se suprapune preocupărilor de ansamblu ale gazetei arădene, demonstrând ceea ce reiese şi din corespondenţa sa (p. 14): efortul major depus în redactarea „Tribunei Poporului”, uneori în calitate de unic redactor. Bineînţeles că firul roşu al articolelor lui G. Augustini a fost reprezentat de ideea solidarităţii naţionalităţilor, principala


preocupare (la nivel declarativ) a mişcărilor naţionale română, sârbă şi slovacă în perioada postmemorandistă. Fie că aduce în atenţia cititorilor procesele slovacilor, fie că se referă la mişcarea culturală a naţionalităţilor, fie că analizează legislaţia şi atitudinea guvernului budapestan faţă de naţionalităţi, tribunistul revine constant la necesitatea acţiunii conjugate, ca singură replică viabilă dată presiunii maghiare. Alte tematici preferate sunt: chestiunile de politică internă a Dublei Monarhii (cu deosebire detaliile prelungirii pactului dualist), cele economico-sociale şi, mai puţin numeroase, dar la fel de acide, consideraţiile pe marginea crizei interne a Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria (Mici de suflet, mari de patimi, p. 82-84).

În loc de concluzie, cititorul interesat este invitat să răsfoiască această crestomaţie, a cărei plăcută lectură îl va duce mai aproape de atmosfera politică a sfârşitului de secol XIX, decât multe dintre tomurile de sinteză, permiţându-i totodată să descopere o figură interesantă a ziaristicii româneşti de altădată: slovacul Gustav Augustini.

Vlad Popovici

Lucian NASTASĂ, Intelectualii şi promovarea socială în România (Pentru o

morfologie a câmpului universitar), cu un cuvânt înainte de Ovidiu Pecican, Cluj-Napoca, Edit. Limes, 2004, 224 p. Lucian Nastasă s-a impus treptat în conştiinţa publicului, deopotrivă ca autor de studii

referitoare la minorităţile etnoculturale: Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944), Mărturii documentare. Evreii din România (1945-1965), Maghiarii din România şi etica minoritară, şi ca „arhivar-arheolog” al vieţii universitare româneşti.

Cel mai recent volum al istoricului clujean, Intelectualii şi promovarea socială în România, reuneşte cercetări întreprinse în ultima decadă asupra mediului universitar românesc al sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Celor şapte studii publicate de Lucian Nastasă de-a lungul anilor în volume colective, li se adaugă acum trei, inedite: Teohari Antonescu: un destin neîmplinit, Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural (1944-1945) şi Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu.

Studiile din primul grupaj al volumului se apleacă asupra legităţilor care determinau odinioară „piaţa matrimonială” în mediul intelectual. Lucian Nastasă întreprinde remarcabile descinderi în imaginarul intelectualului angajat într-o căsătorie de convenienţă, dezvăluindu-ne treptat un Iorga orgolios şi ambiţios, un Caragiale amorezat asemeni personajelor sale comice, un Brătescu-Voineşti gelos la culme sau un Odobescu pe care iubirea neîmpărtăşită îl duce la sinucidere. Tendinţele matrimoniale – alianţele familiale, strategii de selecţie, de cumul şi de integrare socială – ale perioadei 1944-1946 se pot reconstitui cu uşurinţă din tabloul exhaustiv şi vivace realizat de Lucian Nastasă. Abundenţa şi amploarea exemplelor conving fără dubii.

Definiţia căsătoriei este relevantă prin cinismul debordant cu care istoricul conturează o practică devenită banalitate în epocă: „Astfel spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relaţii direct utilizabile pe termen scurt sau lung” (p. 42).

Un aspect major al demersului întreprins de istoric constă în detabuizarea şi demitizarea cu aparentă inocenţă a intelectualului român. Adversar înverşunat deopotrivă al biografiilor partizane şi al „academismului rigid” – după propria expresie, Lucian Nastasă păcătuieşte prin exces de zel trecând în revistă şi detalii picante, care îi umanizează pe universitarii români. Dezvăluirile secretelor de alcov – aflăm de exemplu cum s-a căsătorit Petre Comarnescu, în ciuda sfaturilor date de trio-ul Noica-Eliade-Vulcănescu, cu Gina Manolescu-Pincas, o aventurieră care l-a înşelat şi după căsătorie cu N. D. Cocea – sunt circumscrise unei istoriografii literare suculente.

De altfel, abordarea unei chestiuni atât de intime precum sociologia cuplului intelectual, cu toate componentele ei sugestive: idealul feminin al perioadei, pendularea între dragostea ideală şi cea carnală, etapele căsătoriei, viaţa în cuplu, criza conjugală, urmată de divorţ şi de o recăsătorire mai confortabilă, îl predispune într-o mare măsură pe Lucian Nastasă la ridicări dezinhibate de cortină.


În grupajul secund sunt (psih)analizate, respectând coordonatele aceleiaşi retrospecţii decomplexate, destinele a trei cărturari români: Teohari Antonescu, A. D. Xenopol şi Lucian Blaga. Studiul cel mai consistent, dedicat ascensiunii „Marelui Anonim”, aduce în prim-plan strădaniile poetului-filosof de a ocupa postul de docent la Catedra de estetică a Universităţii clujene, invidia profesorilor din comisia de examinare, precum şi necesitatea de a recurge la compromisuri. Câte similitudini între grupurile de putere care garantau ascensiunea pe plan social din perioada interbelică şi epoca noastră, poate cea mai rafinată în a menţine o genealogie falsă a elitelor culturale! Studiile din această secţiune sunt pertinente, chiar şi numai pentru acest aspect indirect pe care îl degajă: paralela pe care cititorul o poate stabili între strategiile care determinau odinioară promovarea socială şi ascensiunea deloc surprinzătoare din prezent a unor intelectuali politizaţi şi înregimentaţi temporar oricărui curent profitabil carierei proprii.

Inserţia documentelor din arhive – semnate de Iuliu Haţieganu, D. D. Roşca, Lucian Blaga ş. a. –, ce însoţesc secţiunea finală a volumului, reuşesc să transpună cititorul în etapa istorică evocată, conferind autenticitate. Un studiu riguros precum Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti (1964-1944) certifică geneza şi evoluţia unui alt tip de ideal meritocratic: bursele de studiu în străinătate, alternativă la fel de inoperantă faţă de acelaşi sistem al relaţiilor de grup, consolidate scupulos printr-un inteligent calcul matrimonial.

Studiile reunite sub titlul Intelectualii şi promovarea socială în România consacră noi perspective în abordarea fenomenului universitar românesc. Accentul pus pe sociologia istoriei şi nu pe simpla istoriografie îl plasează pe Lucian Nastasă în categoria istoricilor moderni, care îndeplinesc simultan şi funcţiile de psiholog, etnolog, antropolog şi jurnalist. Volumul cuprinde deopotrivă pasaje relevante pentru studiul relaţiilor de gen într-o Românie aflată în zorii modernităţii, aspecte de monografie literară, analize de imaginar sau încercări de eseu comportamental peste care se suprapune demersul critic, obiectiv al istoricului.

Graţian Cormoş

Vasile DOBRESCU, Funcţii şi funcţionalităţi în sistemul de credit românesc din

Transilvania până la Primul Război Mondial. Studiu de caz, Târgu-Mureş, Edit. Universităţii „Petru Maior” 2006, 367 p. Unul dintre segmentele istoriei sociale din ce în ce mai frecventat de către istoricii români este

studiul elitelor. Contribuţiile în acest sens nu sunt încă atât de numeroase pe cât ar fi necesar, dar cele câteva lucrări de sinteză existente se pot constitui într-o optimă bază de referinţă pentru cercetări ulterioare. Un exemplu în acest sens este şi ultima apariţie livrescă semnată de V. Dobrescu, având ca obiect sistemul de credit românesc din Transilvania (de fapt din Ungaria dualistă) până la Primul Război Mondial. Atunci când un specialist al istoriei economice alege să aprofundeze problema elitelor acestui domeniu, rezultatul nu poate fi decât un mariaj fericit între două câmpuri de studiu, cu rezultate atât în dimensiunea pozitivă, informaţională, cât şi în cea metodologică a cercetării.

Lucrarea are o structură tripartită, urmărind evoluţia generală a sistemului de credit românesc din Transleithania şi mecanismele interne ale acestuia, atât în latura lor instituţională, cât şi dinspre componenta umană. Cel mai mare merit al autorului, şi implicit al volumului, este că reuşeşte să îmbine armonios categorii de surse utilizate în spaţii diferite ale cercetării. V. Dobrescu grefează informaţia oferită de sursele epocii pe un solid suport teoretic, cu referinţe în istoriografia şi sociologia europeană a elitelor, fapt ce îi permite o analiză acurată, punctată de observaţii pertinente privind apariţia şi evoluţia sistemului românesc de credit şi a elitelor bancare din Transilvania până la Primul Război Mondial.

Într-o primă secţiune este creionată imaginea de ansamblu a acestui sistem. Deşi se remarcă după 1885 o perioadă de dezvoltare, în contextul ameliorării legislaţiei în domeniu, instituţiile de credit româneşti nu reuşesc să ajungă nici numeric, nici ca cifră de afaceri, la o proporţionalitate


echitabilă cu concurenţii maghiari, saşi sau slavi. Creşterea lor numerică a determinat primele încercări de colaborare, uniformizare şi sistematizare a activităţii, la originea cărora au stat băncile mari şi cu o tradiţie în spate, precum „Albina”. Debutul secolului al XX-lea găseşte economiştii români implicaţi în dezbateri ce privesc modernizarea şi securizarea sistemului de credit, dar şi în chestiuni politice legate de mişcarea naţională a românilor din Ungaria.

Al doilea capitol este dedicat prezentării structurii şi mecanismelor interne ale instituţiilor bancare. Insistând asupra fiecăruia dintre elementele componente ale acestora, V. Dobrescu analizează constant profilul ocupaţional al membrilor organismelor de conducere, ajungând la concluzia că preeminenţa era deţinută de preoţi şi avocaţi. Funcţionarii bancari (pe care autorul îi include, ca reprezentanţi ai clasei mijlocii, în rândul elitei intelectuale a corpului etnic român) trebuiau să aibă studii de specialitate şi aveau obligaţii relativ stricte, dar, profitând de o lacună a legii, cei mai înstăriţi puteau face parte din comitetele de administraţie ale instituţiilor la care activau. În consecinţă, diferenţele sociale în interiorul categoriei profesionale erau destul de mari, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care a eşuat încercarea de a organiza o „Asociaţie”de tip sindical, în primul deceniu al secolului XX.

O ultimă problematică abordată este aceea a formării şi evoluţiei „microgrupurilor elitare” legate de sistemul de credit. Sunt urmărite implicarea lor în alte domenii ale vieţii publice (în special politică), strategiile de ascensiune socială şi de reproducere pe care le dezvoltă, interacţiunea cu elitele naţionale maghiare şi germane, nu în ultimul rând, distribuţia profesională şi pregătirea de specialitate.

Putem afirma că rezultatul acestei investigaţii a depăşit stadiul de „modestă şi temerară încercare ce va fi cu siguranţă îmbunătăţită şi amendată” pe care i-l atribuie autorul, putând fi considerată cu certitudine un punct de reper în dezvoltarea unei viitoare istorii a elitelor româneşti. Originalitatea abordării, precum şi consistentul material documentar cuprins în anexele volumului fac din acesta o lectură necesară oricărui cercetător al domeniului. Nu în ultimul rând, trebuie apreciată ideea generoasă de a oferi anexele şi pe suport electronic (cartea e însoţită de un CD), facilitând astfel parcurgerea lor rapidă şi precisă în căutarea unor informaţii punctuale.

Vlad Popovici

Teodor PAVEL (coordonator), Tradiţie şi modernizare în societatea transilvăneană. 1850-1918, Cluj-Napoca, Edit. Accent, 2003, 238 p. Volumul îngrijit de profesorul Teodor Pavel reuneşte, sub umbrela ideii de modernizare în

spaţiul ardelean al secolului al XIX-lea, zece titluri, abordând subiecte de istorie economică, istoria bisericii, imagologie şi istoria culturii. Încă din introducere se atrage atenţia asupra faptului că perspectiva duală enunţată în titlu nu trebuie receptată în mod necesar ca un binom antinomic, cele două fenomene (modernizarea şi tradiţia, noul şi rezistenţa la nou) coexistând şi interferând.

Un prim studiu, semnat de Marin Balog, abordează problema modernizării economice a Transilvaniei după 1850, scoţând în evidenţă importanţa intervenţiei statului austriac în acest domeniu. Totodată, autorul atrage atenţia asupra necesităţii utilizării unei alte grile de măsură a fenomenului decât cea occidentală, dacă se doreşte înţelegerea proceselor ce au determinat un progres economic în spaţiul transilvan între 1850-1875.

Următoarele două cercetări, aparţinând coordonatorului volumului, insistă asupra unor aspecte din perioada ulterioară Ausgleich-ului. În Dualismul austro-ungar şi primele consecinţe asupra Transilvaniei. Un caz de obturare a modernizării, T. Pavel critică efectele politice ale momentului 1867, considerând că legislaţia promovată în Ungaria dualistă sub masca liberalismului, prin echivocul unor articole de lege şi prin neaplicarea sau interpretarea arbitrară a altora, a fost mai degrabă o frână decât un catalizator al modernităţii în multiple domenii. Cu privire la Reforma monetară din Austro-Ungaria şi extracţia aurului din Munţii Apuseni la finele secolului al XIX-lea şi


începutul secolului XX, profesorul clujean observă că trecerea sistemului monetar al dublei monarhii la etalonul de aur a generat un val de investiţii în industria extractivă din Munţii Apuseni şi o explozie a mineritului aurifer în perioada 1884-1914. Dincolo de suma efectelor pozitive ale acestei stări de fapt, autorul reliefează însă şi discrepanţele dintre valoarea producţiei obţinute şi efectele reduse în planul modernizării şi al creşterii standardului de viaţă în zonă. În completarea acestei secţiuni de istorie economică, sub titlul Rolul capitalului german în modernizarea economiei Transilvaniei în epoca dualistă, Robert Nagy urmăreşte implicarea societăţilor industriale şi a băncilor germane în industria extractivă (aur, bauxită), chimică, a prelucrării lemnului, în transporturi şi infrastructură (căi ferate, regularizarea bazinului Timiş-Bega), constatând, spre deosebire de precedentul autor, creşterea calităţii vieţii în unele zone de investiţie prin amenajările de transport şi salubritate destinate muncitorilor.

La graniţa dintre istorie economică şi, poate prea puţin, imagologie, Măriuca Radu propune, sub titlul Europa ca model al modernizării: un sas braşovean la Expoziţia Universală de la Paris din 1867, prezentarea unui raport al lui Karl Maager, reprezentantul Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov, la importantul eveniment desfăşurat în capitala franceză. Impresionat de diferenţele dintre standurile vestice şi cel al Transilvaniei şi de amploarea pe care o luase utilizarea maşinilor, negustorul braşovean face o analiză a industriei ardelene evidenţiind minusurile, propunând orientarea spre ramuri competitive pe piaţa europeană şi, mai ales, atrăgând atenţia asupra progresului în domeniu al României, ca viitoare concurentă. Generozitatea subiectului este însă diminuată de maniera aproape exclusiv descriptivă ce caracterizează redactarea studiului, de lipsa concluziilor şi de citarea trunchiată a principalei surse în notele de subsol (notele 5, 7, 8, 15). O perspectivă pur imagologică regăsim la Valer Rus, sub titlul O viziune maghiară asupra tradiţionalismului/modernităţii din societatea românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Incursiunea făcută în discursul maghiar privind „alteritatea concurentă” lasă să se întrevadă o disproporţie evidentă (la nivelul construcţiei imaginii celuilalt) între elementele modernizatoare şi cele tradiţionaliste în defavoarea celor dintâi.

Trecând de la imagologie la istoria ecleziastică, Aurelian Cosma cercetează reacţia bisericilor româneşti la impunerea de către guvernul maghiar a căsătoriei civile. Studiul său abordează subiectul din perspectiva dezbaterii jurnalistice, redând într-un mod echilibrat dubla dimensiune a disputei: pe de o parte rezistenţa la secularizare, pe de altă parte receptarea măsurilor modernizatoare prin grila naţionalistă şi asocierea lor cu procesul de maghiarizare. În acelaşi spaţiu al istoriei ecleziastice, Liviu Boar atinge o problematică ce ţine de „tradiţie”: Circulaţia cărţii româneşti în Protopopiatul Giurgeului în secolul al XIX-lea. Din păcate stilul este unul exclusiv descriptiv, rezumându-se la prezentarea titlurilor recuperate şi a unor sumare consideraţii de ordin general privind importanţa acestui tip de literatură în păstrarea identităţii lingvistice a românilor din secuime.

Ultimul studiu, semnat de Horaţiu Bodale, Interferenţele româno-italiene, un impuls pentru formarea intelectualităţii româneşti moderne, se concentrează asupra procesului modernizării în spaţiul cultural, pornind de la interferenţele europene în domeniul învăţământului superior. Autorul urmăreşte atât apariţia şi dezvoltarea relaţiilor româno-italiene (economice, diplomatice, culturale) în secolul al XIX-lea, până la Primul Război Mondial, cât şi fenomenul orientării studenţilor români spre universităţile din peninsulă şi consecinţele sale.

Privit în ansamblu, volumul îşi îndeplineşte cu succes menirea atribuită de autori, de a finaliza o etapă de cercetare şi de a deschide noi interogaţii (p. 10). Diversitatea subiectelor abordate nu afectează unitatea tematică, oferind, dimpotrivă, multiple perspective asupra aceluiaşi fenomen şi a impactului său într-o lume în care progresul căpăta un ritm din ce în ce mai accelerat, tinzând să devină o religie. Regretabil, însă, din cauza numeroaselor greşeli de tehnoredactare şi a neuniformizării aparatului critic, lucrarea pierde la aspect o parte din ceea ce câştigase prin calitatea conţinutului.

Vlad Popovici


Cornel PETROMAN, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Timişoara, Edit. Eurostampa, 2006, 395 p. Lucrarea semnată de istoricul Cornel Petroman, ca variantă edită a tezei de doctorat susţinută

la Universitatea „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca, abordează un subiect prea puţin studiat de către predecesorii şi colegii săi: activitatea ASTRA în Banat, prin această din urmă arie geografică înţelegându-se exclusiv comitatele aflate la sud de râul Mureş: Timiş, Torontal şi Caraş-Severin. Pornind de la constatarea că istoriografia problemei este deficitară, atât cantitativ cât şi calitativ, autorul subliniază din start necesitatea unei reorientări metodologice pe care a aplicat-o cu rezultate fericite pe parcursul procesului de elaborare a tezei.

Deşi oficial în Banat activitatea ASTRA începe abia în 1896, până la această dată numeroşi bănăţeni se regăsesc în listele de membri, oameni de cultură din părţile vestice iau parte activ la manifestările Astrei şi colaborează la revista „Transilvania”, fiind documentate schimburi şi donaţii, în ambele sensuri, între ASTRA şi diverse „Reuniuni” din zonă. Adăugând participările bănăţene la expoziţiile româneşti din 1862 şi 1881, prezentate într-un capitol ulterior, se întregeşte tabloul unor constante şi intense interferenţe care anticipează în mod fericit extinderea de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Autorul acordă o atenţie sporită evenimentelor care au premers şi oarecum au forţat momentul extinderii: represiunea politică generată de acţiunea memorandistă s-a răsfrânt şi asupra ASTRA, căreia guvernul maghiar îi impune modificarea statutelor şi, printre altele, renunţarea la apelativul „Transilvană”, considerat inadecvat realităţilor politico-administrative dualiste. În acest context, procesul intern de lărgire se accelerează în sensul unei organizări teritoriale mai riguroase şi mai aplicate scopului principal al activităţii ASTRA: educarea culturală şi economică a poporului.

Cea mai consistentă parte a lucrării urmăreşte activitatea detaliată a despărţămintelor bănăţene ale ASTRA până în 1918. Deşi au existat diferenţe, uneori majore, între rezultatele fiecăreia dintre cele treisprezece asemenea unităţi, în ansamblu progresul realizat în cele două decenii dinainte de Unire este evident. Succesele şi nereuşitele fiecărui despărţământ în parte au ţinut şi de condiţiile locale specifice (număr de membri, gradul de implicarea a acestora, existenţa/precaritatea resurselor financiare, perioadele de stagnare a activităţii, sprijinul obţinut din partea altor instituţii şi în special din partea bisericii).

Prezentarea participărilor bănăţene la expoziţiile româneşti din Ardeal (1862, 1881 – deja amintite, 1905) şi la Expoziţia Generală Română de la Bucureşti din 1906, precum şi manifestările prilejuite de cele patru adunări generale ţinute la Lugoj (1896), Băile Herculane (1900), Oraviţa (1902), Timişoara (1904) şi hotărârile luate în aceste ocazii completează imaginea activităţii ASTRA în Banat până la Marea Unire.

Ultimul capitol al lucrării se constituie într-un foarte bine articulat nucleu conclusiv. În opinia autorului, există cinci direcţii fundamentale de activitate a ASTRA în Banat: sprijinirea accesului maselor largi la cultură prin stipendii şi susţinerea de „şcoli poporale”, acţiunea de difuzare a cărţii în mediul rural românesc prin „biblioteci poporale” şi distribuţii gratuite de cărţi, educaţia continuă şi aplicată prin intermediul prelegerilor poporale, susţinerea modelelor asociative în exploatarea agricolă şi educaţia în spirit naţional prin producţii cultural artistice: concerte, spectacole teatrale, declamaţii. Fiecare din cele cinci aspecte este detaliat şi explicat de către C. Petroman, oferindu-i-se cititorului o perspectivă asupra profundului impact avut de activitatea acestei instituţii în evoluţia culturală, economică şi, în ansamblu, socială a românilor din Ungaria dualistă.

Dincolo de cantitatea şi ineditul informaţiei oferite şi de o aproape ireproşabilă sistematizare, o altă importantă dimensiune a lucrării este cea metodologică. Prin insistenţa cu care sunt urmărite acţiunile membrilor Asociaţiunii şi feedback-ul primit din partea celor cărora li se adresau şi, nu în ultimul rând, prin evidenţierea permanentă a contextului şi a efectelor politicii asupra eficienţei activităţii ASTRA se depăşeşte, metodologic, nivelul unei simple istorii instituţionale, tinzându-se, după cum evidenţiază şi prof. dr. Nicolae Bocşan, în Prefaţa cărţii, spre „veritabile pagini de sociologie a culturii”.

Vlad Popovici


Dietmar MÜLLER, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte 1878-1941, Wiesbaden, Harrassowitz-Verlag, 2005, 537 S. Der Autor stammt aus Siebenbürgen und erhielt für dieses Buch einen Preis der Südosteuropa-

Gesellschaft. Die in Berlin verteidigte Dissertation beruht vor allem auf Quellen des Bukarester Staatsarchivs und der Akademiebibliothek sowie vielen Schriften aus Jugoslawien. Zentrale Leitfragen der Arbeit sind: 1) Welche Rolle spielten die Juden in der rumänischen und die albanischen Muslime in der serbischen Identitätserzählung? 2) Worin bestehen die Gemeinsamkeiten und Unterschiede der beiden Nationscodes? Müller analysiert die juristischen und politischen Mittel, die eingesetzt wurden, um den beiden Gruppen die Staatsangehörigkeit zu verwehren beziehungsweise zu entziehen. Die Arbeit ist in zwei Teile gegliedert: Rumänien und Serbien im „langen 19. Jahrhundert„ und Großrumänien und Jugoslawien in der Zwischenkriegszeit. Im ersten Teil stellt Müller dar, wie die Bojarensöhne, die in Paris studiert hatten, während der 1848-Revolution auch die Juden der rumänischen Fürstentümer mit dem Versprechen ihrer Gleichstellung zu mobilisieren versuchten. Doch sobald sie in Regierungspositionen gelangten, schlossen sie die Juden vom Erwerb von Boden aus. Der stand nur rumänischen Staatsbürgern zu und die Verfassung von 1866 hielt fest, dass „nur Fremde christlichen Glaubens rumänische Staatsbürger werden können”. (S. 39). Innenminister Ion C. Brătianu legitimierte weitere Sondergesetze damit, dass die Juden die Herausbildung einer rumänischen Mittelschicht behinderten, weil sie im Handwerk, Handel und in der Industrie dominieren würden. Zwar hatten die Juden 1899 mit 4,5% einen geringen Anteil an der Gesamtbevölkerung, dennoch wurden sie in der Presse als Gefahr für das Rumänentum dargestellt. Müller analysiert die Debatten, durch die der Nationscode in den Jahren 1878 bis 1882 definiert wurde. Damals formulierten einige rumänische Intellektuelle heftige Anklagen gegen die Juden, weil sich die Großmächte beim Berliner Kongress 1878 für deren Einbürgerung eingesetzt hatten. So verfasste der Dichter Mihai Eminescu viele Presseartikel, in denen er das Elend der Bauern vor allem jüdischen Geldverleihern und Zwischenpächtern anlastete. Die regierenden Nationalliberalen benutzten die Stimmungsmache, um restriktive Bedingungen für die individuelle Einbürgerung durchzusetzen. Von den 266.652 Juden hatten 1899 nur 4.272 die rumänische Staatsbürgerschaft – davon lebten 3.085 in der Dobrudscha und waren bei der Eingliederung des vormals osmanischen Gebietes 1878 eingebürgert worden. Die große Mehrheit der Juden blieb bis 1919 Staatenlose und konnte von den Behörden jederzeit ausgewiesen werden. Unter den Eingebürgerten war eine Gruppe von 888 freiwilligen Teilnehmern am antiosmanischen Krieg von 1877/78, durch den Rumänien unabhängig wurde. Mit Hinweis auf diese Einbürgerung rief der Verband rumänischer Juden während der Balkankriege 1912/13 zum freiwilligen Kriegseinsatz auf. Die in Aussicht gestellte Einbürgerung blieb jedoch aus.

Die Herausbildung des Nationscodes bei den Serben stellt Müller komprimierter dar. Durch den zweiten Aufstand von 1815/17 errang Serbien seine Autonomie. Nach 1830 verloren die Muslime das Besitzrecht an Agrarland und wurden schrittweise aus den Garnisonsstädten verdrängt. Da auch viele Handwerker Serbien verließen, wurde bis in die 1840er Jahre nicht nur der Zuzug von Bulgaren und Rumänen sondern auch der von Juden gefördert. Die „Alteritätspartner” waren die autochthonen Albaner, doch ist im bürgerlichen Gesetzbuch von 1844 die serbische Staatsbürgerschaft religiös neutral formuliert. In den Schriften von Ilja Garašanin und Vuk Stefanović Karadžić ist der Nationscode anti-osmanisch, aber nicht anti-islamisch geprägt.

Im zweiten Teil untersucht Müller die Veränderungen des Staatsbürgerrechtes in der Zwischenkriegszeit. Er hebt die Rolle hervor, welche die Pariser Friedenskonferenz 1919 bei der Einbürgerung der Juden in Rumänien spielte. Anfangs wollte der Ministerpräsident Rumäniens nicht akzeptieren, dass die Juden aus Siebenbürgen und der Bukowina, die volle Bürgerrechte besaßen, ohne individuelle Überprüfung die rumänische Staatsbürgerschaft erhielten. Ion I. C. Brătianu verließ


unter Protest die Konferenz, als er Bestimmungen zum Schutz der Minderheiten unterzeichnen sollte. Erst nach einem Ultimatum der Großmächte stimmte sein Nachfolger im Dezember 1919 der Vereinbarung zu. Während der Formulierung der neuen Verfassung kam es 1922 zu Unruhen an den Hochschulen: Rumänische Studenten wandten sich gegen die Einbürgerung, weil sie dadurch ihre Monopolstellung bei der Erringung staatlicher Stellen verloren. Die Regierung der Nationalliberalen benutze die Unruhen, um 1924 ein Staatsbürgerschaftsgesetz zu verabschieden, durch das einige Juden erneut zu Staatenlosen wurden. Die anderen Minderheiten waren vor allem von der Rumänisierung im Bildungswesen betroffen. Auf die Interpellationen der Nichtrumänen wegen der Schließung ihrer Schulen reagierte der Völkerbund ohne Nachdruck. Nach der Regierungsübernahme der Nationalen Bauerpartei 1928 wurden auch Schulen der Minderheiten gefördert, doch durch die Auswirkungen der Weltwirtschaftskrise war dies nach 1931 nicht mehr möglich. Das angekündigte Minderheitengesetz wurde nicht verabschiedet. Dadurch konnten die Nationalliberalen nach ihrem Machtantritt Ende 1933 viele Zugeständnisse an die Minderheiten rückgängig zu machen. Mit dem Betriebsgesetz von 1934, das den Unternehmer vorschrieb einen bestimmten Anteil von Rumänen zu beschäftigen, wurden erstmals auch im Wirtschaftsleben die Gleichheitsprinzipien ausgehebelt. Eingehend skizziert Müller die Folgen des Dekrets zur Überprüfung der Staatsbürgerschaft von 1938: Bis 1939 wurden etwa die Hälfte der Juden erneut Staatenlose. Für Müller diente das rumänisch-türkische Migrationsabkommen von 1937 dazu, dass die Hofstellen der Türken aus der Dobrudscha vor allem mit Rumänen besetzt werden sollten.

In Jugoslawien wollte die Regierung durch das Abkommen mit der Türkei 1938 die Abwanderung muslimischer Albaner beschleunigen. Abschließend geht er kurz auf die Vertreibungen nach Kriegsbeginn 1941 ein. Anhand des fast fünfzigseitigen Literaturverzeichnisses lässt sich nachvollziehen, wie intensiv der Autor sich mit der Thematik beschäftigt hat. Das Buch leistet einen wichtigen Beitrag zur vergleichenden Nationalismusforschung und wird ein Standardwerk in den Diskussionen zur Minderheitenpolitik werden.

Mariana Hausleitner

Teodor PAVEL, Românii şi rivalitatea germano-rusă 1905-1918. Documente, Cluj-Napoca, Edit. Accent, 2003, 312 p.

Continuând cercetările într-un domeniu în care a oferit deja o serie de lucrări valoroase

(Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale 1878-1914, 2 vol., Timişoara, 1979, 1981; Între Rusia ţarilor şi Germania wilhelmiană, Cluj-Napoca, 1996; Între Berlin şi Sankt Petersburg, Cluj-Napoca, 2000), profesorul Teodor Pavel aduce în atenţia celor interesaţi noi documente privind locul românilor şi al României în diplomaţia europeană, de această dată în relaţiile dintre două mari imperii ale continentului: Germania şi Rusia.

Cele 172 de piese arhivistice publicate, acoperind intervalul 1902-1918 (şi nu 1905-1918, cum se precizează în titlu), sunt caracterizate de o largă diversitate, atât în ceea ce priveşte originea lor ,cât şi subiectele abordate. Printre ele se regăsesc note informative şi corespondenţă ale legaţiilor româneşti din marile capitale europene, rapoarte ale serviciilor de informaţii şi ale poliţiei secrete ţariste, corespondenţă bancară şi diplomatică germană. Aspectul mozaicat al colecţiei prezintă un avantaj, oferind cercetătorului interesat posibilitatea de a urmări conexiunile dintre diverse evenimente, desfăşurate în planuri diferite ale cotidianului, dar ale căror interdependenţe pot fi surprinse la nivel diplomatic.

De altfel, selecţia documentelor s-a făcut în funcţie de relevanţa lor în raport cu o serie de teme considerate prioritare. Pentru perioada premergătoare Marelui Război sunt urmărite situaţia românilor din Peninsula Balcanică şi interesul manifestat de către guvernul de la Bucureşti în această chestiune, mişcarea naţională românească din Basarabia, poziţia Rusiei şi Germaniei (atât cea neoficială, exprimată în presă, cât şi cea oficială, diplomatică) faţă de rolul României în contextul crizelor


balcanice şi al unui posibil conflict major european. Piesele arhivistice acoperind intervalul 1914-1918 circumscriu noi teme: evoluţia relaţiilor diplomatice ale României în anii neutralităţii armate, sprijinul acordat de guvernul german bolşevicilor ruşi vizând preluarea de către aceştia a puterii şi ieşirea Rusiei din război, relaţiile tensionate dintre guvernul român de la Iaşi şi comuniştii ruşi.

Acest din urmă subiect beneficiază de o atenţie sporită, insistându-se asupra acţiunilor orchestrate de bolşevici, ce vizau răsturnarea guvernului român şi a familiei regale şi transformarea ţării în republică socialistă, precum şi asupra conflictului româno-ucraineano-rus având ca obiect Basarabia. Trebuie remarcat faptul că larga majoritate a documentelor provin din surse germane, permiţând astfel surprinderea atitudinii diplomaţiei berlineze faţă de evenimentele din regiune, a căror origine îi poate fi parţial atribuită prin decizia de a-i sprijini, în 1917, pe bolşevici. Setul de acte care încheie volumul are ca temă evenimentele ce au condus la unirea Bucovinei cu România, privită din aceeaşi perspectivă diplomatică germană.

Vlad Popovici

Gelu NEAMŢU, Mircea VAIDA-VOEVOD, 1 Decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor. Ioachim Crăciun: documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2005, 385 p. Lucrarea la care vom face referire în rândurile de mai jos îşi propune să finalizeze, la mai bine

de o jumătate de secol distanţă, o iniţiativă din 1943 a Institutului de Istorie Naţională a Universităţii Daciei Superioare. La aniversarea a 25 de ani de la Marea Unire, în condiţiile istorice cunoscute ale celui de al Doilea Război Mondial, s-a dorit realizarea unui album cu toţi delegaţii oficiali votanţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, precum şi cu membrii Marelui Sfat Naţional. Materialul documentar strâns, constând din aproximativ 600 de dosare autobiografice, nu a mai fost utilizat, fiind păstrat în arhiva personală a istoricului Ioachim Crăciun. Repunerea sa în circuitul istoriografic se datorează colaborării dintre filologul Mircea Vaida-Voevod şi istoricul Gelu Neamţu, deocamdată văzând lumina tiparului doar un prim volum, ce include 186 de dosare.

Conţinutul cărţii poate fi, fără greutate, împărţit în două mari segmente. Primul dintre acestea, având o funcţie preponderent argumentativă, încearcă să explice raţiunea publicării documentelor, dincolo de rostul lor pur istoriografic. La acest efort justificativ contribuie ambii autori, fiecare într-un mod specific, mai mult sau mai puţin profesionist.

O introducere, semnată Mircea Vaida-Voevod şi intitulată 1918-1943. Mărturii la un sfert de veac ale votanţilor Unirii, explică cititorului, într-o manieră destul de alambicată, geneza formării arhivei. Din păcate exprimările emfatice şi/sau stereotipe ale autorului (vezi de exemplu p. 5: „Mulţimile de ţărani români care colindau istoria, care au dus pe umeri vremurile, ştiau, printr-un dat pământesc al bunului simţ, că undeva dincolo de zare e o ţară întregită”; p. 6: „În marea lor majoritate preoţi, jurişti, învăţători, ţărani şi meseriaşi, au consfinţit astfel ceea ce de veacuri se rotunjise în cavele adânci ale unei vechi matrici stilistice, creatoare de cultură şi istorie”) îngreunează textul, oferind senzaţia apăsătoare a unui discurs incapabil să atingă graniţele clarităţii ştiinţifice.

Oarecum altfel se prezintă Argumentul istoricului Gelu Neamţu, care aşază publicarea acestor mărturii ale participanţilor la Marea Unire în contextul mai amplu al disputelor istoriografice româno-maghiare, recunoscând prin aceasta caracterul angajat ideologic al volumului. Deşi mult mai bine fundamentat ştiinţific decât introducerea coautorului lucrării, nici demersul domniei sale nu reuşeşete să depăşească anumite limite, „poticnindu-se” într-o polemică sterilă cu o serie de autori maghiari şi insistând în susţinerea unei viziuni teologice care supravalorizează caracterul divin al momentului 1 decembrie 1918 şi îl plasează într-o logică firească şi necesară a evoluţiei istorice. Fără a desconsidera în vreun fel simţămintele religioase ale autorilor sau ale celor care le împărtăşesc punctul de vedere, considerăm, totuşi, că a face apel într-o lucrare ştiinţifică la „factorul divin, a cărui existenţă nu se poate nega la un popor atât de credincios cum este poporul român” (p. 22) nu


constituie cea mai fericită abordare posibilă. Cu atât mai mult cu cât acest argument vine să susţină poziţia istoriografiei române în chestiunea evenimentelor din 1918, unul dintre cele mai sensibile subiecte în polemicile cu colegii maghiari.

Cititorul care reuşeşte să treacă peste primele 26 de pagini, la al căror conţinut am făcut referire până acum, va avea însă o plăcută surpriză odată cu lectura celei de a doua părţi a volumului, conţinând autobiografiile participanţilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Dorinţa autorilor de a pune la dispoziţia celor interesaţi un stoc de surse istorice de primă mână i-a determinat să nu opereze nicio modificare sau aducere la zi în textul documentelor, rezultatul fiind unul remarcabil: o colecţie de documente redactate de oameni născuţi şi formaţi intelectual la sfârşitul secolului al XIX-lea, al căror singur punct comun era participarea ca delegaţi la Alba Iulia, în data de 1 decembrie 1918. Dată fiind diversitatea mediilor sociale de provenienţă a celor 186 de participanţi la eveniment, acest corpus de documente edite (alături de volumele care vor veni să finalizeze proiectul) este susceptibil de a se constitui într-o foarte utilă bază de date pentru cercetări interdisciplinare, aşa cum de altfel anticipează, pe bună dreptate, şi editorii (p. 26).

Bineînţeles, nu trebuie ignorat faptul că autobiografiile sunt redactate la cerere, într-un anumit context istorico-politic şi cu un prilej festiv (serbarea a 25 de ani de la Unire), de care e necesar să se ţină seama în analiza şi înţelegerea lor. Multe dintre aceste acte sunt de fapt biografii ale participanţilor, decedaţi între timp, redactate de văduvele sau urmaşii lor. Chiar şi aşa, valoarea istoriografică a acestor documente rămâne nealterată. În loc de concluzie, rămâne să aşteptăm următoarele două volume, pentru a finaliza astfel această meritorie şi extrem de utilă iniţiativă.

Vlad Popovici

Gheorghe IANCU, Justiţie românească în Transilvania (1919), Cluj-Napoca, Edit. Ecumenica Press, 2006, 520 p.

Dr. Gheorghe Iancu s-a afirmat prin cărţile şi studiile de specialitate ca unul dintre cei mai

buni specialişti în istoria contemporană a României, aducând serioase contribuţii la reconstituirea condiţiilor interne şi internaţionale în care s-au desfăşurat marile realizări ale Anului 1918: Unirea Transilvaniei cu România, interpretarea corectă a impactului produs de Armistiţiul de la Belgrad asupra procesului constituirii statului naţional român unitar, rolul Consiliului Dirigent în consolidarea acestuia, problema minorităţilor etnice din România reflectat în documentele Societăţii Naţiunilor (1923-1932), aspecte din evoluţia economică, social-politică, culturală şi de învăţământ a societăţii româneşti şi a naţionalităţilor în perioada interbelică. Cercetător competent şi minuţios, dr. Gheorghe Iancu s-a remarcat şi în editarea, în colaborare, a valoroasei Corespondenţe Valeriu Branişte, Istoria României. Transilvania, vol. II (1867-1947), Bibliografia istorică a României, vol. I-IV-VIII, Colectivizarea agriculturii în România.

Un destin bun, dar şi perseverenţa în cercetare l-au ajutat pe specialistul incontestabil în analiza rolului şi locului jucat de Consiliul Dirigent din Transilvania între 1918-1920 în prima fază a aşezării instituţionale a statului român unitar, dr. Gheorghe Iancu, să găsească în anii mai tineri şi, apoi, să regăsească în „a doua sau a treia tinereţe” nu mai puţin de 440 de documente inedite referitoare la instituirea de către acest for executiv local şi temporal a justiţiei româneşti în Transilvania (1919). Amprenta istoricului de marcă, a profesionistului este puternică pe tot cuprinsul acestei cărţi de 520 p., structurată pe un bine documentat Studiu istoric, Notă asupra ediţiei, Lista instituţiilor juridice din Transilvania trecute sub controlul statului român şi datele de preluare a lor, Lista Instituţiilor juridice din Transilvania existente în anul 1921, Documentele, Glosar şi Indice de nume şi localităţi. Valoarea acestei cărţi este cu atât mai mare cu cât preluarea justiţiei de către români este singurul domeniu în care s-au păstrat toate sau aproape toate documentele legate de acest eveniment derulat la răscruce de timpuri şi de stabilire a frontierelor şi a noilor structuri de stat în Europa Centrală şi Răsăriteană, bine reconstituite şi articulate pe plan intern şi internaţional de autor.


Dr. Gheoghe Iancu delimitează trei etape, decembrie 1918-ianuarie 1919, martie-aprilie 1919, mai-iulie 1919, instituite pe teren şi determinate de mişcările Armatei Regale Române de la est spre vest, în care prefecţii judeţelor şi ai marilor oraşe cu drept de municipiu, numiţi de Consiliul Dirigent, au preluat administraţia de stat din Transilvania etnică. Şi anume, în prima fază au acţionat 15, în a doua 5 şi în a treia 4. Autorităţile române au acţionat în virtutea Hotărârii de Unire de la Alba Iulia, sancţionată de Decretul-lege de recunoaştere a acesteia, iar în preluarea aparatului de justiţie s-a elaborat Ordonanţa 121, aplicată prin ordinul circular din 8 februarie 1919, semnat de Aurel Lazăr, în care se stipulau procedurile de urmat în cazul judecătoriilor: „Vă rog ca fără, amânare să convocaţi pe toţi judecătorii, notarii şi funcţionarii subalterni ai judecătoriilor, în şedinţă, veţi comunica celor prezenţi preluarea oficiului ... Veţi accentua, în special de la început, că scopul şi dorinţa Consiliului Dirigent sunt ca trecerea justiţiei sub imperiu român să se înfăptuiească pe lângă respectarea libertăţilor naţionale, fără orişice jignire a interesului publicului ce caută ajutorul justiţiei şi fără deteriorarea decorului oficios şi a independenţei morale şi materiale a corpului judecătoresc, a funcţionarilor justiţiei şi a corpului avocaţilor” (p. 27).

Ordonanţa 121 viza judecătorii, procurorii, notarii publici, avocaţii, iar jurământul de credinţă urma să fie depus faţă de regele Ferdinand I şi statul român.

Juriştii maghiari, evrei, o vreme şi cei şvabi, dirijaţi de Apáthy István, comisarul guvernamental de la Cluj, nu au recunoscut hotărârile de la Alba Iulia şi în 22 decembrie au organizat o contrademonstraţie având peste 44.000 de maghiari, ce s-au pronunţat pentru rămânerea Transilvaniei în Ungaria. Ei acţionau în speranţa că guvernul ungar va reuşi să păstreze pentru sine această „perlă” a Coroanei Sfântului Ştefan în virtutea unor prevederi ale Convenţiilor de la Haga din 1899 şi 1907, ratificate şi de parlamentul României, şi ale Armistiţiului de la Belgrad.

Analizând articolele 43 şi 45 ale Convenţiei de la Haga, în originalul francez şi în traducere română, dr. Gheorghe Iancu demonstrează că argumentele maghiare erau şubrede şi nu stăteau în picioare în faţa studierii mai aprofundate a textelor. Puterea legală trecea în mâinile ocupantului care respecta legile în vigoare din ţara în cauză, cu excepţia cazurilor de „împiedecare absolută” şi doar „pe cât era posibil” şi compatibil cu restabilirea, asigurarea ordinii şi vieţii publice. Întrucât juriştii maghiari, evrei, şvabi au împiedicat activitatea din domeniul justiţiei şi s-au opus trecerii puterii în mâna autorităţii române de stat, aceasta a fost îndreptăţită să abroge vechile legi şi autorităţi, să le schimbe în interesul asigurării bunului mers al vieţii cotidiene, pentru rezolvarea numeroaselor procese civile şi penale rămase în suspensie şi pentru păstrarea liniştii şi a ordinii publice în noile condiţii şi raporturi de forţe. Prevederea de a se interzice constrângerea populaţiei dintr-un teritoriu ocupat să depună jurământ faţă de o putere inamică, nu era nici ea valabilă şi nu justifica boicotul maghiar, întrucât statul român n-a solicitat jurământ de fidelitate de la întreaga populaţie neromână, ci doar de la funcţionarii şi magistraţii publici, pe care-i plătea el şi „în care trebuia să aibă încredere deplină” (p. 31-33).

În multe cazuri refuzul magistraţilor unguri de a preda judecătoriile a impus folosirea simbolică a forţei jandarmilor, ofiţerilor şi soldaţilor din Armata Regală Română, iar în altele chiar unii jurişti unguri ce s-au opus iniţial autorităţii române de stat şi s-au răzgândit, au cerut acest lucru, pentru a se justifica în cazul revenirii guvernului Ungariei şi a propriilor conaţionali, gata să-i înfiereze ca trădători dacă predau regelui şi statului român clădirile tribunalelor. Astfel, judecătorul Bérczy Géza de la Judecătoria din Sebeş i-a cerut lui Nicolae Lazăr să vină cu doi ofiţeri în care caz îi va preda instituţia. Lucrurile s-au petrecut conform înţelegerii prealabile, clădirea a fost predată, dar nici Bérczy Géza, nici ceilalţi salariaţi maghiari nu au depus jurământ regelui şi statului român, cu excepţia unui executor (p. 38).

Printre cele 440 de documente apar unele consemnând cazuri rare şi bizare, dar semnificative pentru complexitatea situaţiei şi a mentalităţilor celor implicaţi în tăierea „nodului gordian” al acestei complicate problematici ce reflectă înlocuirea lumii şi ordinii vechi, stabilite prin săbii cuceritoare, cu lumea nouă a mulţimilor majoritare, devenite naţiuni dinamice şi moderne, ce doreau să distrugă stăpânirile străine şi să-şi făurească destinele în cadrele unor state naţionale proprii. Notarul român Ioan Mureşan a fost numit în prealabil şeful Judecătoriei de ocol din Beclean, dar în 28 martie 1919 s-a răzgândit „şi nu depune promisiunea solemnă”, explicându-i lui Ioan Cherecheş că încă în trecut,


pentru a satisface familia soţiei lui, maghiară de confesiune calvină, şi-a părăsit confesiunea română şi s-a făcut el însuşi calvin. Doar după ce a intrat armata română în Dej şi vremurile s-au întors în favoarea românilor, s-a lepădat de calvinism, dar nu îndrăzneşte să facă niciun alt pas înainte, deoarece depunerea jurământului în faţa regelui şi a statului român i-ar pune în pericol liniştea, siguranţa şi chiar existenţa familiei (p. 36).

În pofida boicotului maghiar, instituţiile au fost preluate şi o parte a juriştilor maghiari au depus jurământul cerut, în condiţiile date şi fixate, uneori în comun. În secuime, unde s-a manevrat pentru „autodeterminare wilsoniană a secuilor”, formarea unei republici ardelene sau secuieşti, boicotul a fost intens şi instituţiile juridice au fost preluate de organele de resort din Braşov. Alţi jurişti maghiari au replicat că ei ştiau în 1919 că Oradea şi Bihorul vor rămânea Ungariei, deoarece aşa a stabilit Conferinţa de Pace, fapt ce nu s-a adeverit la 4 iunie 1920. În teritoriile unite cu România, funcţionau, la 1918, 1272 posturi de magistraţi inamovabili şi 478 stagiari, fără să se cunoască numărul avocaţilor, iar în 1921 în Ungaria s-au mutat 845 de magistraţi şi avocaţi plecaţi din România (p. 79).

Întrucât dr. Gheorghe Iancu nu lasă niciodată lucrurile „în coadă de peşte”, urmăreşte şi cazul celor 71 jurişti cetăţeni maghiari care la 29 decembrie 1923 s-au adresat Tribunalului mixt româno-maghiar de la Paris, pentru a-şi primi pensiile sau despăgubirile băneşti, deşi în 1919 refuzaseră să depună jurământ României, fiind îndepărtaţi din funcţii, după cum era şi normal să fie din punctul de vedere al legislaţiei române. În 1934, Tribunalul Arbitral s-a declarat incompetent să judece cererile respective pe motiv că nu erau compatibile cu dispoziţiile Tratatului de la Trianon (p. 81). Statul român, ca stat succesoral al Austro-Ungariei, s-a dovedit a fi culant şi omenos în 1929, modificând Legea pensiilor elaborată în 1925 de liberali, când naţional-ţărăniştii au dispus ca aceia ce au rămas cetăţeni români şi n-au depus jurământul faţă de rege şi de statul român, dar au servit în aparatul de justiţie şi de stat înainte de 1918, să-şi primească pensiile cuvenite (p. 75).

Această carte, alături de celelalte menţionate anterior, consolidează prestigiul ştiinţific şi profesional al autorului şi contribuie la dezvoltarea istoriografiei contemporane româneşti prin judecăţile de valoare, concluziile formulate şi, nu în ultimul rând, prin înlăturarea unor fetişe vechi ce au circulat nepermis de mult, fără nicio acoperire obiectivă, în cărţile şi studiile mai vechi de aşa-zisă „specialitate”.

Dumitru Suciu

Literatur in der „Temeswarer Zeitung”. 1918-1949, Hg. von Eduard Schneider. München, IKGS Verlag, 2003, 479 p. Editorul monografiei tratând despre receptarea literaturii străine şi autohtone într-o cvadruplă

reflexie scrisă (germană, maghiară, evreiască, română) în paginile unei celebre gazete din capitala Banatului interbelic şi postbelic – până la sistarea apariţiei în anul 1949 –, timişorean de obârşie şi fost jurnalist al presei germane locale până la strămutarea sa definitivă la München, a reuşit să elaboreze, în spaţiu şi timp, un util instrument de lucru pentru toţi cei interesaţi de evoluţia fenomenului cultural-artistic într-o zonă multietnică şi pluriconfesională, cu expresia de rigoare vizualizată în plan estetic, intermediar fiind tocmai gazeta de tradiţie şi relevanţă în peisajul revuistic local, şi nu numai. Truda sa documentară pentru un segment legitimat spaţial şi temporal, dar şi prin construcţia sa internă dezvăluită de câteva faţete legic articulate: necesara parte introductivă despre periodic şi epocă, textele în sine, selectate critic şi cu un profund discernământ, bibliografia aferentă şi un avenit tronson final, compus din indicele de persoane şi notiţele bibliografice, ordonate alfabetic pentru cei 32 de semnatari, în bună măsură foşti colaboratori interni/externi, partea ilustrativă etc., au fost realizate fie în temeiul arhivei de microfilme a periodicelor de expresie germană, originare din zona geografico-istorică strict delimitată, păstrate în fondul existent la institutul de profil din München, fie prin stagiile de documentare la Cluj şi Timişoara. Selecţia de texte efectuată de către


editor are un caracter strict documentar în legătură cu fenomenul literar ilustrat în „Temesvarer Zeitung” între anii 1918-1940 şi 1944-1949. Ierarhizarea utilizată în redarea pentru publicare a fost de o dublă natură, alfabetică şi cronologică, în funcţie de fondul şi forma excerptelor propuse tiparului în varianta de coerent volum restitutiv. Partea de beletristică referitoare direct la literatura germană din România (Banat, Bucovina, Transilvania) este logic desemnată în tronsonul de poezie (41 de titluri şi 15 autori), în vreme ce proza apare în raportul de 11/8. Literatura din imediată vecinătate central şi sud-est europeană figurează cu alte percepţii sugestive în palier calitativ şi contributiv, în următoarea enumeare compatibilă cu rostul monografiei factuale: cea germană şi austriacă (lirica, 10/3, proza, 7/1), română (5/5 şi 1/1, Lucian Blaga, Octavian Goga, Magda Isanos, de exemplu), sârbă (1/1), maghiară (10/3, Ady Endre), rusă (1/1, cu un Esenin tălmăcit de Franyó Zoltán), filipineză (2/2) etc. Procesul de receptare/reflectare continuă cu rubrica de recenzii privitoare la alte aspecte ale vieţii literare interne zonei şi oraşului de reşedinţă (gazete, poezie, romane, autori etc.), sau externe (Calderon de la Barca, Harold Nicholson, Erich Maria Remarque, Adam Müller-Guttenbrunn, Ion Biberi etc., în raport de 35 contribuţii), tronsonul de diverse, referitor la articole şi studii de diferită încărcătură cultural-ştiinţifică (L .Blaga, Goethe, Arthur Schnitzler, Roger Martin du Gard, un total de 20 contribuţii), partea de rapoarte despre evoluţia vieţii literare în palier local, naţional şi internaţional (9 conferinţe, expoziţii, simpozioane sau nume ilustre precum René Fülöp-Miller, Franz Xavier Kappus, Erich Kästner, Franz Werfel, Paul Eluard etc.), interviurile (5, între care figurează cele cu Panait Istrati, 1929, Thomas Mann şi Richard Wagner, 1935 etc.), scriitori despre jubileul publicaţiei la opt decenii de existenţă şi activitate (1930, 7 contributori, între care se situau Th. Mann, F. Werfel, Victor Orendi-Hommenau etc.), documentare sub forma scrisorilor oficiale, făcute publice prin inserarea lor în cuprinsul periodicului (5 piese, între care, A. Müller- Guttenbrunn, Th. Mann, F. X. Kappus etc.) şi anecdote/miscellanea (17, de exemplu, Petőfi Sándor, P. Istrati etc.). Conţinutul şi structura lucrării restitutive, notele de subsol şi notiţele bibliografice aferente, partea de ilustraţie denotă o trudă îndelungată sau chiar demnă de un extins colectiv de cercetare pentru a sistematiza şi reda coerent ceea ce Eduard Schneider a încercat şi reuşit să prezinte, inclusiv sub forma bibliografiei ataşată printr-un oportun CD-ROM.

Stelian Mândruţ

Octavian GOGA, Corespondenţă primită, vol. I-III, 1900-1938, ed. Gheorghe I. Bodea, Cluj-Napoca, Edit. Limes, 272 p.

Istoricul Gheorghe I. Bodea şi-a preliminat oportun monografia dedicată vieţii şi activităţii

omului de cultură şi acţiune politică printr-o utilă restituţie epistolară despre un important segment temporal cuprins între debutul veacului XX şi trecerea în nefiinţă a poetului naţional (mai 1938). Exerciţiul actual fusese prob anunţat de publicarea corespondenţei particulare dintre Octavian şi Veturia Goga (Mausoleul iubirii), ca şi de apariţia jurnalului intim, sub titlul Florile tăcerii (1997), cu sorginte comună în lăsământul personal depus la Muzeul Memorial din Ciucea, întregit de alte fonduri publice sau private din ţară. Scrisorile redactate în ani şi epoci deosebite în formă şi fond, de către expeditori de variată formaţie (literară, spirituală, politică etc.), manifestând atitudini, mentalităţi, temperamente diferite, zugrăvesc imaginea unei diseminate fresce din punct de vedere social-economic şi politico-cultural. Dacă cea dintâi etapă vizualizată epistolar (1900-1918) este majoritar aprofundată în relevarea traseului existenţei şi acţiunii echilibrate a literatului şi militantului ideii naţionale, următoarele corespondenţe interbelice subliniază primatul omului politic oarecum în defavoarea celui literar/artistic/spiritual, chiar dacă firul călăuzitor, consolidarea unităţii naţionale, transpare vizibil în totalitatea scrisorilor oficiale şi particulare, schimbate cu personalităţi de anvergură din ţară şi străinătate; „homo politicus” aflat în tranzienţa de la Partidul Naţional Român la cel al Poporului, Naţional Agrar ori Naţional Creştin (1935), premierul debarcat brusc în februarie 1938 depune mărturie epistolară despre neştiute crâmpeie ale vieţii autohtone interne (Loja masonică, relaţiile cu legionarii) şi externe (călătoriile în Italia şi Germania), dar şi despre truda sa publicistică,


lucrările în proză şi traducerile efectuate. Setul de 144/330/321 piese epistolare, restituite într-o logică ordonare alfabetică pe emitenţi, include un util indice cronologic, existent numai în finalul volumului prim, şi alte trei, de nume (defectuos întocmit cel vizând tomul doi!), laolaltă cu, deseori parcimonioase, note de subsol.

Stelian Mândruţ

Gheorghe RACOVIŢĂ, Ana-Maria STAN, Memoria documentelor. Cooperarea franco-română la Universitatea din Cluj oglindită în arhiva lui Emil Racoviţă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, 318 p. Istoria universitară a fost ilustrată la noi, până în prezent, doar prin studii de specialitate şi

lucrări de sinteză (p. 11, notele 1-4, p. 15, nota 6), astfel că o ediţie de documente privind spaţiul învăţământului superior nu poate fi decât binevenită. Aceasta cu atât mai mult cu cât figura centrală a volumului este reprezentată de unul dintre profesorii cu recunoaştere internaţională ai Universităţii din Cluj: Emil Racoviţă, iar circumscrierea tematică priveşte o relaţie de tradiţie: cea cu spaţiul universitar francez. Faptul că ambii editori, Gheorghe Racoviţă (nepotul ilustrului savant) şi Ana-Maria Stan, sunt formaţi la „Alma Mater Napocensis” explică de ce şi-au asumat acele „tradiţii şi obligaţii” menţionate de prof. Andrei Marga în introducerea lucrării.

În condiţiile necesităţii consolidării învăţământului superior românesc la Cluj, după 1918, a fost semnată convenţia Angelescu–Poincaré, consfinţindu-se colaborarea româno-franceză în plan educaţional, cu intenţia de a asigura Universităţii din Cluj baza profesorală necesară desfăşurării activităţii la un nivel ştiinţific ridicat. Invitat, la rândul său, să ocupe o poziţie la Universitatea din Cluj, Emil Racoviţă a acceptat, devenind totodată unul dintre principalii susţinători ai colaborării româno-franceze. Aceasta din urmă s-a manifestat atât la nivel instituţional (înfiinţarea Institutului Francez de Înalte Studii în România), cât şi prin fluxul bilateral de profesori şi bursieri.

Cele 163 de acte cuprinse între coperţile volumului nu relevă decât un segment restrâns şi oarecum unilateral al ansamblului colaborării, dar sunt mai mult decât suficiente pentru ca cel ce le parcurge să înţeleagă profunzimea relaţiilor dintre profesorii francezi şi români, consolidate pe parcursul întregii perioade interbelice şi, mai ales, rolul important jucat de personalitatea savantului Emil Racoviţă în acest sens. Corespondenţa cu Emmanuel de Martonne, Robert Ficheux, Pierre A. Chappuis, René Jeanel, Pierre Thomas, dar şi cea cu Ioan Cantacuzino şi Dimitrie Voinov relevă implicarea sa în modernizarea instituţiei universitare clujene şi în ridicarea prestigiului ei european.

Lucrarea este, în general, îngrijit redactată şi atent editată, textele în limba franceză beneficiind de traduceri, iar notele explicative fiind suficient de bine elaborate. Studiul introductiv semnat de Ana-Maria Stan îşi îndeplineşte menirea de a prezenta cititorului o schiţă a colaborării universitare româno-franceze în perioada interbelică, permiţând astfel plasarea în context a datelor oferite de documente. Dintre instrumente lipseşte însă indicele onomastic, absolut necesar în cazul unei astfel de colecţii.

Vlad Popovici

Willy PRAGHER, Rumänische Bildräume, 1924-1944, Stuttgart, Jan Thorbecke Verlag, 2007, 320 p. Apărut într-o prezentare grafică excepţională, volumul Rumanische Bildraume 1924-1944

reuneşte 172 de instantanee ale fotografului german, cu origini româneşti, Willy Pragher. Născut la Berlin în anul 1908 ca fiu al unui inginer chimist bucureştean şi al unei mame germane, întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o obiectivului aparatului foto. Încă din 1932 lucra ca fotograf profesionist la Berlin, apoi din 1944 ca fotograf publicitar la o compannie petrolieră din Bucureşti, perioadă în care a


realizat numeroase călătorii de documentare în România, surprinzând imagini unice azi pentru istoria interbelică a României.

Diversitatea imaginilor reunite în albumul de faţă este debordantă, iar autorii care au alcătuit colecţia le-au grupat în cinci secţiuni tematice: spaţii – regiuni istorice – oameni, triumful modernităţii, convieţuiri, lumea păcii – lumea războiului, fotografie şi realitate. În fapt, ele relevă două viziuni asupra realităţii: atât spaţiul realităţii în sine, cât şi reprezentarea acestuia în mediul fotografiei într-o infinită serie de ipostaze.

Structura tematică a expoziţiei şi, implicit, a volumului care o însoţeşte este bazată pe articularea antonimică a unor concepte prezente statornic în imaginarul social şi istoriografic românesc: permanenta opoziţie Orient/Occident, tradiţional/modern, oraş/sat, centru/periferie, sferă publică/sferă privată, majoritate/minoritate, democraţie/dictatură, război/pace. Punctul de greutate îl reprezintă conceptul de modern ca negare a tradiţionalului. Pragher ilustrează şi documentează procesul în cauză la cele mai diverse niveluri, de la cel al arhitecturii la cel al existenţei cotidiene. Fotograful german portretizează viaţa de zi cu zi a oamenilor, pune în scenă ipostaze ale lumii urbane şi ale celei de la sate. Ca istorici îl putem privi drept un efort de ilustrare sintetică a evoluţiei lente spre modernizare a societăţii româneşti interbelice, evoluţie curmată brusc de izbucnirea războiului mondial.

Fotografia este şi un limbaj universal, iar Pragher o realizează astfel încât să reprezinte mai mult decât un foto-reportaj. Prin Willy Pragher, percepţia despre România a fost puternic modelată în spaţiul german, la vremea respectivă şi acum, când expoziţia rezultată prin excelenta colaborare dintre Arhivele din Freiburg şi Institutul Şvabilor dunăreni din Tübingen a avut un deosebit ecou atât în Germania, cât şi în România. Departe de a realiza o cronică a expoziţiei itinerante, a făcut-o presa la vremea respectivă (a se vedea în acest sens http://www.brechungen.idglbw.de/Pressespiegel.htm ) dorim doar să semnalăm o lucrare cu totul excepţională, care îmbină cu succes comentariul de specialitate cu arta punerii în valoare a sursei istorice, în acest caz fotografia.

Marin Iosif Balog

Petre ŢURLEA, Partidul unui rege: Frontul Renaşterii Naţionale, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006, 309 p.

Cercetarea regimului autoritar instaurat de regele Carol al II-lea în 10 februarie 1938 a

beneficiat de-a lungul vremii de un interes deosebit din partea istoricilor români şi străini. Amintim în acest sens contribuţiile remarcabile datorate unor istorici precum Florea Nedelcu, Alexandru Gheorghe Savu, Aurică Simion, Ioan Scurtu, Florin Müller, etc. Cu toate acestea, problematica reprezentată de Frontul Renaşterii Naţionale a fost tratată doar tangenţial, ca una dintre componentele regimului autoritar carlist, şi nu ca o entitate disctinctă. Acest neajuns este recuperat prin lucrarea semnată de istoricul Petre Ţurlea, pe care o vom prezenta în cele ce urmează.

Lucrarea este structurată în patru capitole, precedate de o introducere şi urmate de încheiere. În cadrul introducerii, autorul relevă succint contextul creării FRN, respectiv sursele de documentare folosite. În acest sens, remarcăm faptul că Petre Ţurlea este primul cercetător care valorifică fondul documentar impresionant al FRN, păstrat în cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Primul capitol (p. 11-132) prezintă cadrul în care a fost creat FRN, respectiv organizarea acestuia. Autorul alocă un spaţiu semnificativ decretului lege din 31 martie 1938, prin care partidele politice erau dizolvate, poziţiei adoptate de principalele forţe politice faţă de acest act legislativ, respectiv contextului creării FRN. În fapt, potrivit autorului, „înfiinţând Frontul Renaşterii Naţionale, Carol al II-lea dorea să-şi atingă mai multe ţeluri. În primul rând, să-i solidarizeze pe toţi românii din jurul său, ca simbol al apărării Patriei şi să demonstreze că regimul pe care-l instaurase la 10 februarie 1938 era larg acceptat” (p. 133). Capitolul al doilea (p. 133-178) analizează pe larg eforturile depuse de regele Carol al II-lea şi de colaboratorii săi apropiaţi de a impune FRN drept principala forţă politică de pe


eşichierul politic. Autorul prezintă în acest sens poziţia partidelor politice faţă de FRN, motivaţia celor care au aderat la FRN, de la oportunism (cazul foştilor membri PNŢ, PNL, etc), până la teama inspirată de represaliile regimului carlist (legionarii). Capitolul al treilea (p. 179-230) tratează despre încercarea regimului carlist de a soluţiona dificultăţile în faţa cărora s-a găsit România după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (ameninţări externe şi interne, deopotrivă) prin reorganizarea şi adaptarea FRN la cerinţele reclamate de noul context intern şi internaţional. În fine, ultimul capitol (p. 231-284) abordează transformarea FRN în Partidul Naţiunii, transformare ce se dorea a fi, în esenţă, o imitare a modelului nazist. Volumul mai cuprinde un cuvânt de încheiere ce expune concluziile autorului, precum şi un indice de nume.

Lucrarea semnată de istoricul Petre Ţurlea, prima încercare de abordare monografică a Frontului Renaşterii Naţionale, constituie un demers istoriografic binevenit, de o certă valoare ştiinţifică. Prin maniera de abordare a problematicii FRN, prin tratarea echilibrată şi judecăţile de valoare pertinente, volumul semnat de Petre Ţurlea se impune ca un instrument de lucru indispensabil pentru cercetătorii epocii carliste, dar şi ca o lectură incitantă pentru publicul cititor.

Ottmar Traşcă

Moshe CARMILLY-WEINBERGER, On Three Continents. An Autobiography by Moshe Carmilly-Weinberger, Cluj-Napoca, Edit. Efes, 2007, 266 p.

Pentru un istoric, o autobiografie este oricând o carte binevenită. Cu atât mai mult atunci când

autorul este unul dintre cei mai importanţi lideri spirituali ai comunităţii mozaice din România secolului XX, fostul rabin-şef din Clujul interbelic, Moshe Carmilly-Weinberger.

Dar nu intenţionez să evidenţiez aici valoare istorică a acestei apariţii livreşti şi, în locul profesionistului atras de interogaţii şi cauzalităţi, voi lăsa cititorul din mine să-şi exprime opinia. Aceasta deoarece sunt sigur că finalităţii pur istoriografice a demersului îi poate fi subordonată, pornind de la parcursul întregii vieţi a autorului, şi una pedagogică.

Faptul că, de multe ori, Moshe Carmilly-Weinberger acordă spaţii largi istoriei locurilor prin care a trecut şi a comunităţilor evreieşti care le populau, utilizând în acest sens o bibliografie cât mai recentă şi respectând toate regulile unei lucrări ştiinţifice, lasă într-adevăr impresia unui text elaborat în scop istoriografic. Dar sensibilitatea cu care se apropie de lumea prin care a trecut şi cheia pe care o oferă cititorului pentru a pătrunde în această lume denotă dorinţa sa de a-l face să-i înţeleagă complexitatea şi, de ce nu, să-i simtă savoarea, după caz, dulce sau amară.

Autobiografia sa nu este o lucrare egocentrică, reflectoarele nu sunt îndreptate spre autor, ci spre spaţiul înconjurător şi spre cei care îl populau. Deseori, cel ce o parcurge este introdus în viaţa cotidiană a comunităţilor mozaice din Transilvania şi Ungaria, cu aspectele ei pozitive sau negative, de la relaţiile dintre părinţi şi copii până la disensiunile intraconfesionale dintre ortodocşi şi neologi. Un segment consistent este dedicat prezentării perioadei studiilor şi a primelor încercări de găsire a unui loc în societate.

O şi mai consistentă parte a cărţii insistă asupra tragicilor ani ’40 şi a rolului jucat de Moshe Carmilly, în calitatea sa de lider spiritual, pentru diminuarea efectelor politicii antisemite a autorităţilor. Acestea sunt, probabil, paginile cele mai bogate în date istorice din întreaga lucrare, densitatea informaţională creând uneori o senzaţie apăsătoare, care îl transportă pe cititor înapoi în atmosfera persecuţiilor şi a ghetoizării. În acelaşi mod, fuga din Europa de Est în Palestina este însoţită de o relativă relaxare a scriiturii, dar dificultăţile începerii unei vieţi noi şi a unei noi ascensiuni sociale se fac încă simţite la nivelul ritmului, ca şi entuziasmul declarării independenţei noului stat Israel.

Lucrarea încheie oarecum cercul, prin prezentarea revenirii în România, în 1988, şi a vizitării locurilor copilăriei şi tinereţii. Interesante şi utile viitorilor exegeţi sunt şi reflecţiile de final asupra propriei opere ştiinţifice şi a domeniilor prioritare de interes: istoria evreilor, literatură ebraică şi artă, dar şi descrierea călătoriilor efectuate în Spania şi China.


Nu în ultimul rând trebuie menţionat că volumul beneficiază şi de un indice onomastic şi toponimic, de un real ajutor istoricului profesionist, şi se încheie printr-o serie de 43 de fotografii care reiau întregul parcurs epic al lucrării, punctând evenimentele majore şi fiinţele apropiate din existenţa lui Moshe Carmilly-Weinberger. Rămâne doar ca cititorul să fie de acord cu invitaţia autorului şi să accepte să-l însoţească în lumea pe care a parcurs-o şi pe care a încercat, constant, să o facă mai bună.

Vlad Popovici

Deutsche Literatur in Rumänien und das „Dritte Reich”. Vereinnahmung-Verstrickung-Ausgrenzung. Hg. Von Michael Markel und Peter Motzan. München, IKGS Verlag, 2003, 326 p. Volumul publicat în seria incluzând contribuţii de istoria limbii şi literaturii conţine un număr

de 13 referate dezvoltate şi prezentate cu prilejul celei de-a 37 sesiuni anuale a Societăţii culturale cu sediul la Gundelsheim am Neckar şi Heidelberg („Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde”), în colaborare cu IKGS („Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas”) şi Institutul de istorie sud-est europeană al Universităţii „Ludwig Maximilian” din München, pe terenul literaturii germane în contextul celui de-al III-lea Reich.

Conexiunea, conştient săvârşită şi vizibilă deja din titlu, între faptul literar artistic şi elemental covârşitor prin forţa seducţiei exersată uniform, îndeosebi după anul 1933, a condus inevitabil la multiplicarea variantelor de contacte cu un impact şi inerente răsfrângeri ale datului politici naţional socialist în plan extern şi în variate tărâmuri ori forme de validare ştiinţifică, aflate în directă legătură cu evoluţia literaturii germane din România şi cu existenţa de sine stătătoare a presei literare şi a literaţilor, brutal confruntate cu sumedenia de probleme ridicate de făţişa agresiune a faptului politic. Intervenţiile extinse şi actualizate pentru tipărirea în volum au fost elaborate pe baza unui inedit material studiat în arhive publice ori particulare, în presă şi literatura edită, contribuind prin bogăţia materialului excerptat la hermeneutizarea interdisciplinară a tangenţei dintre factorul cultural-artistic şi cel politic, în cazuistica oferită de segmental german din România interbelică, în ansamblul reprezentat de influenţa celui de-al III-lea Reich pentrui aria istoriografică studiată. Prezentarea sinoptică a interferenţei dintre doctrina politică naţional-socialistă şi curentele literare, „tradiţionale ori modernizate”, evidente în România interbelică, cu sau fără caracteristici de totală aderare la ideologia politică seducătoare şi integratoare, este motivată şi cauzată, în mare măsură, de opţiunea şi poziţia autorilor cuprinşi în reţeaua de determinări emanate de către factorii voluntari şi specifici ori de cei insinuanţi şi îndemnând asiduu la practicarea unui oportunism voit declarat. Interesante sunt şi încercările de analiză şi comentariu a modalităţilor de critică introspecţie a trecutului, remodelabil în diferite modalităţi de exprimare, conforme sau neconforme cu efectul doctrinei circulante în deceniul patru al veacului XX. Sau, aşa cum afirma cu mult timp în urmă poetul Gerhard Csejka, nu se poate generaliza identitatea dintre literatura naţională şi cea de tendinţă naţional-socialistă în spaţiul beletristicii germane din intervalul interbelic şi belic. Câteva titluri şi autori remarcaţi, sunt sugestive în acest sens: Cornelius R. Zach, Viaţa spirituală în România interbelică; doctrine politice şi curente literare; Stefan Sienerth, Adolf Meschendörfer şi Heinrich Zillich în mişcarea literară a celui de-al III-lea Reich; Joachim Wittstock, Erwin Wittstock în Germania; Horst Schuller, Erwin Schuller şi anticamera „Grupului Etnic German” din România; Eduard Schneider, Robert Reiter[= Franz Liebhard, n.n.] şi segmentul cultural din „Südostdeutsche Tageszeitung. Ediţia pentru Banat (1941-1944)”.

Stelian Mândruţ


Sebastian BALTA, Rumänien und die Großmächte in der Ära Antonescu (1940-1944), Stuttgart: Franz Steiner Verlag 2005 (Quellen und Studien zur Geschichte des östlichen Europas. Bd. 69), 540 S. Dieses umfangreiche Buch ist eine überarbeitete Fassung einer Dissertation, die im Januar

2004 an der Philosophischen Fakultät der Rheinischen Friedrich-Wilhelm-Universität Bonn angenommen wurde. Als der Autor die Recherchen in Angriff nahm, dominierte in Rumänien ein Kult um den rumänischen Staatsführer Ion Antonescu. Im Senat wurde er 1999 am Jahrestag seiner Hinrichtung mit einer Schweigeminute geehrt, Straßen wurden nach ihm benannt. Da Antonescu beim Prozess 1946 vor allem sein Feldzug gegen die Sowjetunion an der Seite der deutschen Wehrmacht angelastet worden war, galt er im postkommunistischen Rumänien lange als Märtyrer. Erst nachdem eine internationale Expertenkommission Ende 2004 im Auftrag des rumänischen Staatspräsidenten einen umfangreichen Bericht über die Massenmorde an etwa 400.00 Juden und 11.000 Roma im rumänischen Besatzungsgebiet vorgelegt hatte, begannen auch mehr Rumänen kritische Artikel und Studien zu verfassen.

Auf so umfassende Weise wie Sebastian Balta hat bisher niemand die Regierungszeit Antonescus untersucht: In neun Kapiteln behandelt er die Außen-, Militär-, Wirtschafts- und Judenpolitik. Nachdem er in der Einleitung die aktuellen Debatten über Antonescu in Rumänien dargestellt hat, skizziert er im 1. Kapitel Rumäniens Außenpolitik nach 1918. Das Land hatte durch die Verdopplung des Staatsgebietes an allen Grenzen Nachbarn, die auf eine Revision der Nachkriegsordnung hofften. Antonescu kam an die Macht, als Rumänien 1940 aufgrund der sowjetischen Ultimatums und 2. Wiener Schiedsspruches die Hälfte seines Staatsterritoriums verloren hatte. Im 2. Kapitel schildert Balta, wie Antonescu während der gemeinsamen Regierungszeit mit Ministern der Eisernen Garde die Außenpolitik auf ein Bündnis mit dem Deutschen Reich orientierte und hierfür eine enge Wirtschaftskooperation förderte. Im 3. Kapitel stellt der Autor die Umorganisation der rumänischen Armee am Vorabend des Angriffs auf die Sowjetunion dar. Das 4. Kapitel behandelt den Vormarsch rumänischer Einheiten in der Bukowina und Bessarabien sowie die Ermordung und Deportation der dortigen Juden. Im rumänischen Besatzungsgebiet zwischen den Flüssen Bug und Dnjestr wurden fast alle Juden von rumänischen Einheiten und der Einsatzgruppe D umgebracht. Balta geht auf die langen verlustreichen Kämpfe bei der Eroberung von Odessa ein, bei der etwa 90.000 Rumänen verwundet oder gefallen waren. Thema des 5. Kapitels ist die Großoffensive sowjetischer Verbände, die im November 1942 die Verteidigungslinien der 3. rumänischen Armee bei Stalingrad durchbrach. Auch die 4. rumänische Armee wurde in der Kalmückensteppe durch ihre schlechte Ausstattung fast völlig aufgerieben. Die militärischen Misserfolge erschütterten das Verhältnis zwischen Rumänien und dem Deutschen Reich: Im Wirtschaftsprotokoll vom Januar 1942 verlangten die rumänischen Unterhändler eine Bezahlung der Lieferungen von Roh- und Heizöl sowie Getreide in Gold und Devisen, da zuvor das zugesagte kriegswichtige Material nur unzureichend geliefert worden war. Balta unterstreicht, dass auch die Beziehungen zwischen Rumänien und Ungarn nach 1942 immer gespannter wurden. Marschall Antonescu hatte gehofft, durch den Kriegseinsatz zumindest einen Teil Nord-Siebenbürgens zurück zu erhalten. Doch Ungarn erhöhte 1942 seine Truppenstärke an der Ostfront, um eine Revision der Grenzen auszuschließen. Im 6. Kapitel analysiert Balta die vorsichtigen Versuche rumänischer Politiker seit Ende 1942 und bis zur Kapitulation Italiens im September 1943 die Bedingungen für einen Sonderfrieden mit den Westalliierten zu ermitteln. Die Berater des jungen Monarchen Mihai I. drängten zum Kriegsaustritt. Eine positive Wirkung der Friedensinitiativen war, dass die ca. 290.000 Juden Altrumäniens und der Süd-Siebenbürgens nicht in deutsche Vernichtungslager deportiert wurden, obwohl dies bereits vertraglich vereinbart worden war. Ende 1943 durften einige deportierte Juden aus dem rumänischen Besatzungsgebiet Transnistrien zurückkehren, die Mehrheit der wenigen Überlebenden wurde erst im März 1944 von der Roten Armee befreit. Im 7. Kapitel schildert Balta die Gründe, warum die Bemühungen der Regierung und Opposition um einen Kriegsaustritt scheiterten: Die Westalliierten verwiesen die rumänischen Emissäre an die Sowjetunion. Die


verlangte den Verzicht auf Bessarabien und die Nordbukowina, eine Bedingung die bis zur erneuten sowjetischen Besetzung dieser Gebiete kein rumänischer Politiker akzeptieren wollte. Das 8. Kapitel handelt von den Umsturzplänen der vereinten Opposition, die erst am 23. August 1944 zur Verhaftung von Marschall Antonescu und seinem Außenminister führten. Der Frontwechsel und die erste Nachkriegsregierung werden im 9. Kapitel thematisiert. In den Schlussbetrachtungen zieht Balta Bilanz und kommt zu dem Schluss, dass Marschall Antonescu sicher als Kriegsverbrecher einzuschätzen sei, auch wenn der Prozess 1946 unter sowjetischer Aufsicht stattfand.

Balta hat viele neue Quellen aus den Archiven Rumäniens und Deutschlands erschlossen, daher ist dies ein wichtiger Beitrag. Als Manko sei erwähnt, dass ihm der Plan entgangen ist, den der Chef des Zentralen Statistikamtes 1941 zur Deportation von 3,5 Millionen Nichtrumänen (Ungarn, Ukrainer, Russen etc.) erstellte und der wegen der ungünstigen Entwicklung an der Ostfront nur ansatzweise umgesetzt wurde. An Stelle der Deportierten sollten Rumänen rückgeführt werden, die seit dem 18. Jahrhundert in Russland und der Ukraine lebten.

Mariana Hausleitner

Andrej ANGRICK, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, Hamburg, Hamburger Edition, 2003, 796 p.

Istoricul german Andrej Angrick s-a impus în ultimul deceniu ca unul dintre cei mai avizaţi

cercetători ai Holocaustului, studiile şi articolele sale consacrate Einsatzgruppe D şi colaborării româno-germane în soluţionarea „chestiunii evreieşti”, anunţând volumul excepţional pe care-l prezentăm. Lucrarea intitulată sugestiv, în traducere, Politică de ocupaţie şi asasinat în masă. Einsatzgruppe D în partea de sud a Uniunii Sovietice 1941-1943 este consacrată constituirii şi activităţii desfăşurate de una dintre cele patru unităţi mobile de exterminare ale Poliţiei de Siguranţă şi SD, cunoscute sub numele de Einsatzgruppen, respectiv Einsatzgruppe D, comandată succesiv de Standartenführerul SS Otto Ohlendorf (iunie 1941-iunie 1942) şi de Oberführerul SS Walther Bierkamp (iunie 1942-mai 1943).

Lucrarea este structurată în 8 capitole, precedate de o introducere, în care autorul prezintă pe larg stadiul cercetărilor în privinţa Einsatzgruppe D, precum şi sursele utilizate. Primul capitol (p. 33-130) trece în revistă situaţia strategică a celui de-al III-lea Reich în anul 1940 şi decizia Führerului Adolf Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. Astfel, autorul relevă componentele rasiale şi economice ale planului „Barbarossa”, proiecţiile elaborate de Berlin cu privire la administrarea şi exploatarea teritoriului ce urma să fie cucerit în răsărit, înfiinţarea, componenţa şi „sarcinile” ce reveneau celor 4 Einsatzgruppe ce aveau să opereze în spatele armatelor germane, acordurile care reglementau cooperarea acestora cu unităţile regulate ale Wehrmachtului şi, nu în ultimul rând, scopul prezenţei trupelor germane pe teritoriul României.

Capitolul doi (p. 131-224) relevă începutul „activităţii” desfăşurate de unităţile Einsatzgruppe D în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria. Andrej Angrick alocă un spaţiu semnificativ prezentării conflictului dintre conducerea Einsatzgruppe D şi comandamentul Armatei a 11-a germane cu privire la modalitatea utilizării Einsatgruppe D, excesele comise de unităţile componente ale acesteia, în colaborare cu autorităţile române (jandarmerie, poliţie şi armată), împotriva populaţiei evreieşti. Referitor la „colaborarea” româno-germană în privinţa soluţionării chestiunii evreieşti în Basarabia şi Bucovina, Andrej Angrick confirmă faptul că aceasta a fost în majoritatea cazurilor „armonioasă”, SS-iştii fiind nemulţumiţi „doar” de maniera nesistematică şi haotică în care autorităţile române au înţeles să trateze chestiunea evreiască.

Capitolul trei (p. 225-385) abordează cele două faţete ale Einsatgruppe D, pe de o parte protejarea populaţiei de origine germană, rusă şi ucraineană - inclusiv împotrva măsurilor vexatorii ale administraţiei române -, pe de altă parte, asasinatele în masă întreprinse împotriva comunităţilor


evreieşti. În acest sens sunt prezentate masacrele de la Odessa şi din Crimeea, precum şi experimentarea de către unităţile de ucigaşi a unor noi metode de asasinare în masă. Capitolul patru (p. 386-451) se constituie într-o extrem de reuşită reconstituire a profilului social al ofiţerilor SS din conducerea Einsatgruppe D, dar şi al membrilor de rând. Pe baza dosarelor personale de ofiţeri SS – păstrate în Bundesarchiv Berlin –, Andrej Angrick dezvăluie faptul că o parte considerabilă a membrilor Einsatgruppe D aveau studii superioare (jurişti, economişti, etc), proveneau din familii înstărite şi practicau convingeri religioase certe. Sunt prezentate motivaţiile ce au stat la baza deciziei de a intra în NSDAP şi în SS, evoluţia carierelor lor profesionale înainte de etapa Einsatgruppe D, respectiv ulterior acesteia. Pe baza analizei efectuate, Andrej Angrick afirmă că, din punct de vedere social, componenţa Einsatzgruppe D nu a fost unitară, dimpotrivă. În schimb, în privinţa „eficienţei” activităţii sale criminale, Einsatgruppe D a creat imaginea unei „omogenităţi” teribile a membrilor săi (p. 450).

Capitolele cinci, şase şi şapte (p. 452-544, 545-668, 670-715) sunt consacrate prezentării operaţiunilor militare în 1942-1943, precum şi masacrelor înfăptuite de Einsatgruppe D în Crimeea şi Caucaz. În 1943, după retragerea din Caucaz, Einsatzgruppe D a primit misiunea de a lupta împotriva partizanilor în regiunea mlaştinilor Pripetului, fiind în cele din urmă desfiinţată în mai 1943. Ultimul capitol-epilog (p. 716-737) ne dezvăluie soarta membrilor Einsatgruppe D în perioada postbelică. Lucrarea mai cuprinde hărţi, lista surselor edite şi inedite utilizate, bibliografie, indice de nume şi localităţi. Referitor la sursele arhivistice folosite, acestea sunt de-a dreptul copleşitoare. De la actele proceselor intentate de autorităţile vest-germane foştilor membri ai Einsatzgruppe D până la arhivele sovietice şi bieloruse, autorul a cercetat tot ceea ce se putea cerceta!

În consecinţă, considerăm lucrarea semnată de istoricul german Andrej Angrick o realizare istoriografică de excepţie, un instrument de lucru valoros şi indispensabil cercetătorilor Holocaustului, un model de cercetare demn de urmat. De asemenea, ţinând seama de numeroasele referiri la holocaustul din România, recomandăm în modul cel mai călduros traducerea şi publicarea lucrării în limba română.

Ottmar Traşcă

Paul MILATA, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2007, 349 p. Interesul manifestat de istorici cu privire la evoluţia minorităţii germane din România în

perioada celui de-al Doilea Război Mondial a crescut exponenţial în ultimele două decenii. Astfel, una din temele de cercetare care a iscat numeroase dezbateri în cadrul istoriografiei române şi germane s-a dovedit a fi înrolarea etnicilor germani din România în Wehrmacht şi Waffen-SS. În pofida unei literaturi de specialitate abundente la prima vedere (articole, studii, volume de documente, memorii, etc.), ce a prezentat şi analizat diverse aspecte ale acestei problematici, precum relaţia dintre Grupul Etnic German din România şi statul român, respectiv Germania naţional socialistă, înrolările ilegale ale etnicilor germani în Armata germană, acordul semnat între Bucureşti şi Berlin în mai 1943, motivele care i-au determinat pe etnicii germani din România să aleagă Wehrmachtul şi Waffen-SS în detrimental Armatei române, etc, în cadrul istoriografiei problemei a continuat să existe un vid generat de absenţa unei lucrări cu caracter monografic, menită să trateze toate chestiunile pendinte de această temă de cercetare şi care să valorifice numeroasele surse edite şi inedite, germane şi române. Lucrarea elaborată de istoricul Paul Milata pe care o prezentăm în cele ce urmează, în fapt o teză de doctorat susţinută la Universitatea „Humboldt” din Berlin, şi-a propus înlăturarea acestui neajuns istoriografic.

Lucrarea este structurată în 9 capitole. Primul capitol (p. 11-48) are un caracter introductiv, autorul urmărind creionarea situaţiei minorităţii germane din România în perioada 1918-1939. Paul Milata prezintă atât relaţia tensionată existentă între statul român şi minoritarii germani, cât şi evoluţiile politice conturate în cadrul acestora din urmă. Al doilea capitol (p. 49-76) tratează pe larg


primele recrutări SS desfăşurate în afara frontierelor Reichului, aşa-numita „acţiune a celor 1000”. Autorul prezintă contextul în care a luat naştere planul de a recruta etnicii germani din afara Reichului, implicarea lui Andreas Schmidt, precum şi personalitatea acestuia, tratativele dintre guvernele român şi german cu privire la condiţiile în care urma să se desfăşoare recrutarea etnicilor germani, modalitatea transpunerii în practică a recrutărilor SS şi consecinţele acestora pentru minoritarii germani din România.

Capitolul 3 (p. 77-118) şi capitolul 4 (p. 119-130) abordează recrutările ilegale de etnici germani efectuate de SS în România între 1940 şi 1943, respectiv înrolările înfăptuite de autorităţile germane în afara României. Paul Milata evidenţiază schimbările intervenite la nivelul conducerii şi organizării Grupului Etnic German odată cu numirea lui Andreas Schimdt în funcţia de conducător al Grupului Etnic German din România (27 septembrie 1940), schimbări care au marcat profund destinul minoritarilor germani în următorii patru ani. Beneficiind de protecţia cercurilor înalte din conducerea SS (socrul său era nimeni altcineva decât Obergruppenführerul SS Gottlob Berger, un apropiat al lui Heinrich Himmler), Andreas Schmidt a transformat Grupul Etnic German din România într-un instrument în folosul Berlinului. Ca urmare a tendinţelor de „stat în stat”, manifestate de conducerea Grupului Etnic German din România, relaţia cu autorităţile române a devenit extrem de tensionată. Una dintre problemele care au contribuit din plin la escaladarea conflictului latent dintre Bucureşti şi Berlin, pe de o parte, respectiv dintre conducerea Grupului Etnic German din România şi autorităţile statului, pe de altă parte, a fost tocmai recrutarea ilegală - sub diverse forme - a etnicilor germani pentru Waffen-SS. Situaţia acestora era cu atât mai complexă cu cât cei care se sustrăgeau serviciului militar în Armata română şi treceau clandestin în Germania erau consideraţi, potrivit legislaţiei româneşti aflate în vigoare la acea dată, drept dezertori. Sfârşitul anului 1942-începutul anului 1943 au acutizat şi mai mult disensiunile dintre Bucureşti şi Berlin în privinţa etnicilor germani, în contextul în care guvernul antonescian a adoptat măsuri energice împotriva celor care se sustrăgeau serviciului militar în Armata română şi dezertau în Germania. Cu toate acestea, numărul celor plecaţi ilegal în Reich a continuat să crească, iar, după înfrângerea de la Stalingrad, peste 10 000 de etnici germani au refuzat să se întoarcă în ţară, prezentându-se la unităţile Wehrmachtului de pe frontul de est. În curând Berlinul a conştientizat faptul că, în interesul ameliorării relaţiilor româno-germane, se impunea soluţionarea situaţiei minoritarilor plecaţi ilegal, dar şi a celor care doreau să se înscrie voluntari în Armata germană.

Capitolele 5 (p. 131-163), 6 (p. 165-224) şi 7 (p. 225-234) constituie partea centrală a lucrării şi tratează pe larg negocierile dificile desfăşurate între guvernele german şi român în vederea încheierii convenţiei din 12 mai 1943, conţinutul şi consecinţele acesteia pentru etnicii germani recrutaţi, modalitatea transpunerii în practică a recrutării în masă respectiv transportarea recruţilor în Germania. Paul Milata scoate în evidenţă rezistenţa opusă de autorităţile române faţă de presiunile exercitate de Berlin în vederea încheierii acordului, motivaţiile ce i-au determinat pe etnicii germani să aleagă Wehrmachtul şi Waffen-SS în detrimentul Armatei române (printre care enumerăm nemulţumirea minoritarilor germani în raport cu situaţia lor din cadrul statului român, tratamentul discriminatoriu la care erau supuşi în cadrul Armatei române şi, nu în ultimul rând, atracţia exercitată încă la acea dată de forţa Reichului şi a Wehrmachtului), precum şi maniera în care a fost realizată recrutarea propriu-zisă în regiunile locuite de saşi şi şvabi. În legătură cu acest ultim aspect, Paul Milata relevă implicarea cvasitotală a conducerii Grupului Etnic German în planificarea şi realizarea recrutărilor. Milata apreciază – citând un raport adresat de Gottlob Berger lui Heinrich Himmler –, că numărul celor recrutaţi în vara anului 1943 s-a cifrat la 42.000-50.000 şi oferă, totodată, o radiografie interesantă a structurii sociale a noilor recruţi.

Ultimele două capitole, 8 (p. 235-254), respectiv 9 (p. 255-296), urmăresc destinul celor recrutaţi după plecarea în Germania. Autorul prezintă pe larg instruirea acestora în centrele de instrucţie ale Waffen-SS, înfiinţate în acest scop, precum şi cursurile speciale pentru instruirea ofiţerilor, subofiţerilor şi a personalului destinat pazei lagărelor de internare şi exterminare naziste. Paul Milata relevă faptul că gradul de instruire a fost în general scăzut, fiind diferenţiat în funcţie de unităţile la care etnicii germani au fost repartizaţi. De exemplu, recruţii încadraţi în celebra divizie 1. SS-Panzerdivision „Leibstandarte Adolf Hitler” – o unitate de elită – au beneficiat de un grad înalt de


instruire, în timp ce în cazul 7. SS-Division „Prinz Eugen” gradul de instruire al recruţilor proveniţi din România s-a situat la polul opus. În ultima parte a lucrării, Paul Milata prezintă comportamentul pe front al etnicilor germani în cadrul unităţilor Waffen-SS, capacitatea lor combativă, respectiv pierderile suferite. În ce priveşte acest ultim aspect, Milata apreciază că acestea s-au cifrat la aproximativ 27,49 % din numărul total al recruţilor, respectiv 17.473 morţi la 63.560 de militari, ceea ce reprezintă o rată a pierderilor ridicată comparativ cu alte grupuri etnice germane din centrul şi estul Europei.

Lucrarea este întregită de concluzii, anexe, lista surselor edite şi inedite utilizate, bibliografie, indice de nume şi localităţi. Lucrarea semnată de istoricul Paul Milata se remarcă prin acurateţea şi stilul rafinat al discursului istoric, analizele pertinente şi documentaţia cu adevărat impresionantă. În concluzie, considerăm că volumul semnat de Paul Milata întruneşte toate atributele unel lucrări de excepţie, fiind în opinia noastră cea mai solidă abordare de până acum a problematicii referitoare la înrolarea etnicilor germani din România în Wehrmacht şi Waffen-SS.

Ottmar Traşcă

Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára, Vallomások a holtak házából. Ujszászy István vezérőrnagynak, a 2, vkf. osztály és az Államvédelmi Központ vezetőjének az ÁVH fogságában írott feljegyzései, Budapest, Corvina, 2007, 661 p.

Volumul pe care îl prezentăm în cele ce urmează, editat de Arhiva Istorică a Serviciilor de

Securitate, reuneşte documente provenite de la o personalitate proeminentă a Serviciilor de Informaţii maghiare din perioada interbelică şi din cel de-Al Doilea Război Mondial, generalul-maior Ujszászy István. Ujszászy István a îndeplinit funcţii importante în cadrul secţiei a 2-a informaţii şi contrainformaţii a Marelui Stat Major maghiar (vkf. 2 osztály): ajutor al ataşatului militar la Paris (01.11.1930–15.04.1931), ataşat militar la Varşovia (15.04.1931–01.05.1934), ataşat militar la Praga (16.06.1934–01.02.1938), şef al secţiei a 2-a din cadrul Marelui Stat Major maghiar (17.04.1939–01.08.1942), şef al aşa-numitei Centrale de Siguranţă Naţională (Államvédelmi Központ) în perioada (01.07.1942–aprilie 1944). După ocuparea militară a Ungariei (19 martie 1944), Ujszászy István a fost arestat la 18 aprilie 1944 de către SD, anchetat iniţial de ofiţeri SD, iar ulterior a fost predat autorităţilor maghiare în vederea continuării cercetărilor. Implicat în pregătirea negocierilor de armistiţiu, Ujszászy a fost nevoit să intre în clandestinitate după preluarea puterii de către Crucile cu săgeţi, în octombrie 1944. A rămas ascuns până în februarie 1945, predându-se în cele din urmă autorităţilor sovietice de ocupaţie. În prizonierat a fost supus unor interogatorii amănunţite de către Serviciile de Informaţii sovietice şi a depus mărturie ca martor în cadrul Procesului de la Nürnberg. Ulterior, la cererea autorităţilor maghiare, a fost readus în 1948 în Ungaria, unde a fost supus unor noi interogatorii de către ÁVH (poliţia politică maghiară). Rezultatul acestor interogatorii s-a materializat într-o serie de note redactate de Ujszászy şi semnate cu pseudonimul Fekete Iván. Aceste note – în număr de 50 – sunt reunite în volumul prezent. Ele abordează o paletă diversă de probleme, de la structura Serviciilor de Informaţii maghiare, activitatea acestora pe plan intern şi extern, relaţiile cu Serviciile de Informaţii similare ale altor state, caracterizări ale personalului, descrieri cu privire la personalităţile politice şi militare maghiare contemporane (amintim în acest sens pe regentul Horthy Miklós şi familia sa, primul ministru Kállay Miklós, şefii de Stat Major ai Armatei maghiare precum generalii Werth Henrik, Szombathelyi Ferenc ori Vörös János, etc). Din aceste note, aşa cum era firesc, nu lipsesc referirile la România. Extrem de interesante sunt datele oferite de Ujszászy cu privire la activitatea Serviciilor de Informaţii maghiare pe teritoriul României, reţelele de spionaj şi agenţii utilizaţi, colaborarea informativă îndreptată împotriva României cu alte Servicii de Informaţii (ca de exemplu cel bulgar). În pofida informaţiilor oferite, afirmaţiile lui Ujszászy trebuie privite totuşi cu anumirte rezerve şi coroborate cu alte surse istorice. În acest sens, o analiză pertinentă


trebuie să ţină seama de contextul în care notele au fost întocmite, precum şi de dorinţa evidentă a autorului de a colabora cu noile autorităţi maghiare, fapt ce reiese indubitabil din texte. Astfel, nu o dată, Ujszászy oferă anchetatorilor săi informaţii de natură senzaţională, menite să reitereze meritele autorităţilor şi Serviciilor de Informaţii maghiare, dar care nu pot fi acceptate drept veridice. De exemplu, referindu-se la reacţia clasei politice româneşti împotriva arbitrajului de la Viena, Ujszászy afirmă că Iuliu Maniu ar fi fost mituit de guvernul maghiar cu suma de 1 million de lei pentru a renunţa la demonstraţia de protest împotriva deciziei din 30 august 1940, demonstraţie prevăzută a avea loc la 15 septembrie 1940 (p. 266). În stadiul actual al cercetării istoriografice, o asemenea afirmaţie nu poate fi susţinută, mai ales în condiţiile în care Iuliu Maniu era o personalitate recunoscută pentru atitudinea sa publică şi privată ireproşabilă.

Volumul cuprinde, de asemenea, anexe cu privire la structura Serviciilor de Informaţii maghiare – ce sunt atribuite lui Ujszászy – un aparat critic numeros, dar care pe alocuri prezintă inadvertenţe (îndeosebi în privinţa datelor referitoare la anumite personalităţi), patru studii introductive ce tratează contextul istoric în care au fost redactate notele (Haraszti György), cariera militară a generalului Ujszászy (Kovács Zoltán András), relaţia cu actriţa Karády Katalin, respectiv ultimii săi ani de viaţă (Szita Szabolcs). Volumul mai cuprinde indice de nume şi localităţi. Considerăm lucrarea publicată de Arhiva Istorică a Serviciilor de Securitate drept o sursă istorică de maximă importanţă nu numai pentru activitatea Serviciilor de Informaţii din Ungaria, ci şi pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Prin datele oferite cu privire la România, volumul devine un instrument indispensabil pentru cercetătorii români care îşi propun investigarea unor teme de cercetare precum relaţiile româno-masghiare ori activitatea Serviciilor de Informaţii maghiare pe teritoriul României.

Ottmar Traşcă

Dorin Ioan RUS, Contribuţii la cunoaşterea emigraţiei saşilor reghineni în

perioada anilor 1944-1964, Cluj-Napoca, Edit. Accent, 2005, 194 p.

Interesul manifestat pentru istoria saşilor transilvăneni a crescut semnificativ după 1990. Aşa cum era de aşteptat, istoricii români (şi nu numai) şi-au îndreptat atenţia cu precădere fie asupra evoluţiei minorităţii germane în cadrul României Mari (1918-1940) şi în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, fie asupra destinului germanilor din România în primii ani ai perioadei postbelice. Din nefericire, din peisajul istoriografic au absentat şi continuă să absenteze lucrările consacrate situaţiei minorităţii germane după 1950, fapt explicabil într-o oarecare măsură prin menţinerea accesului restrictiv la sursele arhivistice primare.

Lucrarea semnată de istoricul Dorin Ioan Rus reprezintă un demers istoriografic menit a reconstitui un episod din destinul saşilor din regiunea Reghin în perioada 1944-1964. Lucrarea este împărţită în şase capitole. Primele două capitole se referă la organizarea şi derularea operaţiunii de evacuare a saşilor din Reghin în septembrie 1944 (p. 19-33), respectiv lista fostelor proprietăţi ale saşilor din Reghin înainte de 1944 (p. 34-56). În ceea ce priveşte primul capitol, deşi efortul autorului de a reconstitui contextul ce a determinat evacuarea şi maniera de transpunere în practică a acesteia este lăudabil, totuşi nu putem să nu constatăm lipsa surselor arhivistice importante şi a literaturii de specialitate referitoare la evacuarea germanilor din Transilvania de nord. În acest sens vom remarca faptul că, spre exemplu, în cadrul Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin există fondul Inland II C-Volkstumsfragen, etc, fond care oferă informaţii esenţiale temei abordate de Dorin Ioan Rus. În al doilea rând, credem că lista proprietăţilor – reconstituită, de altfel, minuţios – ar fi putut fi, eventual, confruntată cu alte surse româneşti.

Următoarele capitole – ce constituie subiectul propriu-zis al lucrării – tratează emigraţia saşilor din Reghin în Austria, Germania şi America (p. 57-64), publicaţia „Der Hihnemuerk” (p. 65-101), întâlnirile periodice ale emigranţilor saşi originari din Reghin (p. 102-125), relaţiile saşilor emigraţi cu Reghinul şi cu ceilalţi emigranţi din Reghin (p. 126-137), respectiv viaţa şi activitatea saşilor din


Reghin în perioada 1944-1944. Observăm faptul că întinderea capitolelor nu este echilibrată, unele fiind supradimensionate - cazul capitolului ce tratează publicaţia „Der Hihnemuerk” - în detrimental celorlalte. Chiar dacă autorul a extras cu migală din periodice, dar şi din alte surse neglijate de istorici date de certă valoare, ce l-au ajutat în prezentarea unor segmente extrem de interesante din viaţa saşilor emigraţi din Reghin, totuşi lucrarea denotă absenţa surselor arhivistice majore, române sau germane. Credem că cercetarea ar fi fost completată în mod fericit dacă ar fi utilizat fondurile arhivistice păstrate la Berlin sau Bucureşti. În pofida acestui neajuns, lucrarea semnată de Dorin-Ioan Rus se constituie într-o încercare lăudabilă de abordare a unei tematici – s-o recunoaştem – complexe, un punct de plecare pentru cercetările viitoare ce sperăm că vor urma.

Ottmar Traşcă

Stefano BOTTONI, Transilvania rossa. Il comunismo romeno e la questione

nazionale (1944-1965), Roma, Edit. Carocci, 2007, 238 p.

Stefano Bottoni este cercetător la Universitatea Piemontelui Oriental din Alessandria, a predat între anii 2005 şi 2007 cursul de Istoria şi instituţiile Europei Orientale la secţia din Ravenna a Universităţii din Bologna, iar între iulie şi septembrie 2006 a fost cooptat ca membru expert al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. Autorul îşi propune să reconstituie istoria Transilvaniei în perioada 1944-1965, accentul fiind pus pe evoluţia problemei naţionale din momentul instaurării regimului democraţiei populare şi până la impunerea lui Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului Comunist Român.

Lucrarea se bazează pe explorarea unui bogat material arhivistic, provenit din arhivele româneşti, maghiare, ruseşti şi britanice, în mare parte inaccesibil până în prezent, şi încearcă să stabilească specificităţile comunismului românesc, a cărui expresie caracteristică a fost regimul, în acelaşi timp totalitar şi „naţional”, afirmat în perioada lui Ceauşescu. Obiectivul stabilit de autor este acela de a descoperi şi evidenţia modalităţile prin care regimul comunist al anilor 1944-1965 a reuşit să ducă la bun sfârşit proiectul de creare a unui stat etnocratic, fără a se recurge la masacre sau deportări, reuşită cu care nu s-au putut lăuda nici România interbelică liberală, nici regimurile ideocratice autoritare, respectiv filofasciste dintre cele două războaie mondiale. Unul dintre factorii cei mai importanţi care au permis realizarea statului „monoetnic” a fost posibilitatea intervenţiei în sistemul proprietăţii, oferită de instaurarea democraţiei populare, opţiune care nu a fost viabilă în perioada interbelică, ani în care s-a operat doar la nivelul unei politici culturale specific direcţionate. Alături de analiza instrumentului „statalizării” şi, în consecinţă, al „naţionalizării” ca pârghie importantă a emergenţei noului model totalitarist-etnic, se are în vedere şi politica bine controlată a emigrărilor, care au condus la diminuarea consistentă a minorităţilor evreiască şi germană. Autorul surprinde paradoxul experienţei comuniste româneşti, cel al paralelismului, a coexistenţei unei politici concesionare faţă de cerinţele minorităţii maghiare (materializată prin constituirea Regiunii Autonome Maghiare, prevăzută de constituţia din 1952) şi a treptatei edificări a unui sistem totalitar în esenţă xenofob (oglindit în confruntarea dintre gruparea „naţională” a lui Gheorghiu-Dej, consolidată de la mijlocul anilor ’50, şi cea alogenă, a liderilor comunişti „moscoviţi” intraţi în ţară în urma Armatei Roşii, de tipul Anei Pauker, confruntare soldată în cele din urmă cu impunerea „naţionalilor”).

Un spaţiu aparte este destinat momentului 1956, anul congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, al „raportului secret” al lui Hrusciov şi al revoluţiei din Ungaria. În legătură cu acest eveniment, este analizată atitudinea diferenţiată a studenţilor clujeni: în timp ce tinerii care frecventau Universitatea „Bolyai” şi-au manifestat solidaritatea cu mişcările din Ungaria, Universitatea românească „Babeş” a rămas pasivă.

Valul de represiuni din perioada 1957-1961 a avut drept consecinţă operarea încă unui pas în drumul spre consolidarea unui sistem totalitar, al unui stat „naţional”, cu un discurs ideologic direcţionat divers în raport cu cel internaţionalist, „multinaţional” precedent. Pe această linie, se


analizează fenomenul „recuperării” culturale, desfăşurată în a doua jumătate a anilor ’50, a unor intelectuali români de factură conservatoare sau apropiaţi ideilor naţionalismului de dreapta şi autohtonismului românesc. Autorul pune în evidenţă cazul lui Silviu Dragomir, colaborator al autoritarismului interbelic de dreapta, reutilizat de regimul socialist în 1958 pentru proiecte cultural-ştiinţifice în sprijinul ortodoxiei naţionale româneşti.

Începutul anilor ’60 a fost, aşadar, marcat de apropierea dintre socialism şi orientarea naţională, reliefată la nivelul discursului ideologic prin hiperbolizarea fazelor unificării naţiunii (1859 şi 1918), iar în planul concretizării acţiunii politice, prin desfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (1960) şi abolirea toponomasticii bilingve adoptate în 1945.

Sfârşitul perioadei prospectate în volum se caracterizează, în opinia autorului, prin definitivul succes al componentei majoritare româneşti în competiţia istorică pentru supremaţie politică, materială şi simbolică în Transilvania. Analiza operată asupra caracteristicilor comunismului naţional în momentul venirii lui Ceauşescu la putere îl conduce pe autor spre concluzia existenţei unor similitudini între regimurile ideocratice filofascist şi comunist, pregnante în cazul introspecţiei cazului românesc.

Veronica Turcuş

Liviu C. ŢÎRĂU, Între Washington şi Moscova. Politicile de securitate naţională

ale SUA şi URSS şi impactul lor asupra României (1945-1965), Cluj-Napoca, Edit. Tribuna, 2005, 555 p.

Despre perioada Războiului Rece s-au scris o mulţime de cărţi. Subiectul a intrat tot mai mult

în vizorul istoriografiei internaţionale odată cu demitizările şi detabuizările datorate declasificării informaţiilor secrete. Preocuparea cercetătorilor a fost astfel satisfăcută de informaţiile cvasiexhaustive puse în circulaţie „cu generozitate” atât de persoane particulare, cât şi de către instituţiile publice, cu atât mai mult cu cât perioada Războiului Rece nu mai aparţine istoriei celei mai recente, actorii şi scenografii ei fiind în afara oricăror „pericole” pe care le implică o cunoaştere temeinică a adevărului istoric.

Marele merit al cărţii lui Liviu C. Ţîrău nu e acela că aduce o mulţime de informaţii noi – care sunt inedite doar pentru spaţiul românesc, ostil detabuizărilor postcomuniste – ci, mai ales, că reuşeşte să coroboreze într-o manieră abilă şi coerentă detalii incitante, până acum disparate. Arhitectura prezentului volum se datorează în mare parte interconectării surselor la care cercetătorul clujean a avut acces (arhivele şi documentele oficiale declasificate din SUA şi Marea Britanie, statistici, atlase, enciclopedii, dicţionare şi lucrări de memorialistică a Războiului Rece), informaţii prelucrate de autor pe parcursul a zece ani de cercetări minuţioase, perioadă în care a beneficiat de două stagii de documentare în Statele Unite.

În primele două secţiuni ale lucrării, Liviu C. Ţîrău radiografiază pertinent situaţia Marilor Puteri la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, introducându-ne treptat în problematica conflictului ideologic bipolar dintre SUA şi Uniunea Sovietică. Accesul la arhivele declasificate ale SUA şi ale Marii Britanii i-au deschis mult istoricului clujean orizontul de percepţie, reprezentare şi abordare a Războiului Rece. Liviu C. Ţîrău nu se grăbeşte, aşadar, să incrimineze „abandonul” de la Yalta, ci deconstruieşte realist şi documentat, în potenţat registru argumentativ, satelizarea României, în contextul mai larg al lipsei de cooperare dintre Aliaţi, dublat de suspiciunea reciprocă şi specularea de către Stalin a prevederilor internaţionale care i-au lăsat mână liberă pentru sovietizare Balcanilor.

Stalinizarea României nu poate fi privită acum, dintr-o retrospectivă coerentă a evenimentelor, drept o surpriză dacă ţinem cont de „paşii” iremediabili către Yalta şi împărţirea sferelor de influenţă. E vorba – din perspectiva istoricului clujean – de un proces punctual ce dezvăluie impotenţa puterilor occidentale, naive şi slăbite de război, în faţa intransigenţei sovieticilor, stăpâni, la ora acordurilor internaţionale, asupra teritoriilor viitoarelor state satelite.


Volumul aduce în prim-plan, detaliindu-le, şi situaţii politice mai puţin cunoscute din culisele istoriei: ipoteza încorporării României la URSS ca a 17-a republică, idee nefinalizată datorită morţii lui Stalin, sau încercările de destindere politică iniţiate de Beria care a propus Politburo-ului retragerea Armatei Roşii din Austria şi Germania şi împăcarea rapidă cu Tito.

În partea cea mai interesantă a cărţii care vizează în exclusivitate spaţiul românesc, Impactul politicilor de securitate naţională ale SUA şi URSS asupra României (1945-1965), Liviu C. Ţîrău identifică avatarurile neocomunismului postdecembrist de la noi încă în perioada dezgheţului hruşciovian, când liderii de la Bucureşti erau consideraţi de către observatorii străini drept cei mai ataşaţi valorilor perimate ale stalinismului. Consulul Legaţiei americane din ţara nostră, H. Bartlet Wells, îl aminteşte de două ori în raportul său pe tânărul politician Ion Iliescu, emblematic pentru viziunea stalinist-retrogradă în care îşi „exersa”, cu 30 de ani mai devreme, discursurile antigolăneşti în avanpremieră la Piaţa Universităţii: „Reacţiunea din ţara noastră şi din afară a încercat, şi încă o mai face, să insufle studenţilor noştri otrava ideologiei reacţionare, şovine şi cosmopolite... Trebuie să luăm măsuri hotărâte şi să luptăm în continuu împotriva ideologiei burgheze, care generează manifestări huliganice şi decadente” (p. 476).

Conservatorismul autorităţilor comuniste de la noi s-a făcut vizibil în multe privinţe. România a fost singura ţară din estul Europei care nu a acceptat să introducă planul de descentralizare şi eficientizare economică susţinut de Nikita Hruşciov. Un alt record negativ ne aparţine: am fost ultima ţară care a eliberat deţinuţii politici. O altă constantă comportamentală a conducerii PMR adusă în discuţie de istoricul clujean o reprezintă tenta profund naţionalistă etalată cu prudenţă încă în perioada dejistă. Paradoxal, naţionalismul a avut şi efecte pozitive precum derusificarea onomastică şi desfiinţarea instituţiilor culturale subordonate Uniunii Sovietice, eliminarea ofiţerilor KGB din rândurile Securităţii etc. Dar, sub masca naţionalismului, liderii comunişti de la Bucureşti ascundeau, în fapt, un rigorism imuabil în planul politicii interne, al lipsurilor materiale şi nivelului scăzut de trai al populaţiei. Trăsătura cea mai pregnantă care ne-a particularizat destinul naţionalist-comunist în cadrul blocului socialist este contextualizată de către istoric pentru a completa tabloul României sub refluxul stalinismului: „Concepţia autarhică a liderilor PRM este demonstrată şi de faptul că, la mijlocul deceniului şapte, din nou, cu excepţia Albaniei, România era singura ţară comunistă est-europeană care primea cel mai mic număr de turişti străini şi, fapt mai semnificativ, ai cărei cetăţeni călătoreau cel mai puţin în afara ţării. Românii de rând continuau să fie ţinuţi într-o carantină ce îi ferea nu doar de viruşii occidentali, ci şi de cei din ţările blocului” (p. 496).

Concluziile lui Liviu C. Ţîrău extind cercetarea începută, înglobând prin referiri sumare şi perioada următoare, a deceniilor 7-9, care au confirmat din plin împletirea unică în blocul răsăritean a tendinţelor conservatoare cu afirmarea naţionalismului românesc. Per ansamblu, volumul Între Washington şi Moscova, o exegeză exemplară a Războiului Rece, reuşeşte o performanţă majoră: aceea de a include, în dinamica problematicii abordate, spaţiul românesc cu elementele sale specifice, de a integra istoria noastră locală – pe care unii o tratează în manieră localistă, ruptă de context – în Istoria Mare. În final, nu pot să nu fac o recomandare amabilă autorului: să renunţe la preţiosul şi supărătorul „recte”, care apare de prea multe ori în paginile acestei lucrări, de altfel reuşite şi impresionant documentate, o mărturie în acest sens fiind cele aproape 1400 de note de subsol cu care Liviu C. Ţîrău şi-a înzestrat periplul istoric.

Graţian Cormoş

Aron COTRUŞ, Corespondenţă. Scrisori trimise, ed. Alexandru Ruja,

Timişoara, Edit. Universităţii de Vest, 2005, 416 p. Depistările realizate trudnic în spaţiu (ţară şi străinătate) şi timp („ante şi post” 1989) de către

universitarul Alexandru Ruja cu privire la reunirea corespondenţei figurii centrale a ediţiei critice în lucru (două volume apărute deja!), au rodit sub forma tomului prim despre avatarurile existenţiale ale poetului, ziaristului şi diplomatului pe traseul anilor 1910-1961. Editor şi, totodată, cel mai autorizat


exeget actual al vieţii şi activităţii „aroncotruşiene”, criticul şi istoricul literar timişorean narează introductiv momente relevante ale destinului de veşnic călător-diplomat (Milano, Varşovia, Lisabona, Madrid), pentru ca, ulterior lunii august 1956, plecarea definitivă în SUA să consacre şi augmenteze virtuţile epistolare ale celui „autoexilat” din lumea civilizată continentală. Scrisorile expediate către destinatari precum Lucian Blaga, Gheorghe Bodgan-Duică, Mihail Dragomirescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Gino Lupi, Eugenio d`Ors, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Elena Văcărescu şi mulţi alţii, constituie o bogată sursă de informaţii despre epocă, oameni şi realizările lor pe multiple planuri, despre relaţiile încropite în vremuri şi, îndeosebi, interesul faţă de ţară şi legătura cu familia, nutrite constant de către Aron Cotruş din Europa sau America. Procedeul corect adoptat al dublei ordonări de natură alfabetică şi cronologică, capitolul de note şi comentarii, setul de fotografii şi indicele de nume întregesc valoarea acestui demers benefic sub raport documentar.

Stelian Mândruţ

Ruxandra CESEREANU, Decembrie ’89: deconstrucţia unei revoluţii, Iaşi, Edit. Polirom, 2004, 225 p.

Cercetările întreprinse până acum de Ruxandra Cesereanu – indiferent de tema abordată:

tortura politică, gulagul în conştiinţa românilor, imaginarul violent al aceloraşi români – se circumscriu permanentei necesităţi a scriitorului autentic de a elucida problemele esenţiale, sistematizând în manieră proprie haosul cotidian. Cartea de faţă se înscrie în acelaşi demers antiideologizant şi demistificator care o caracterizează dintotdeauna pe autoare. Ruxandra Cesereanu repune în drepturi, şi de această dată, o istorie veridică, lucidă, – văzută ca o restitutio in integrum a faptelor şi a nuanţelor – o istorie mereu amânată şi denaturată de mulţimea oportuniştilor.

Revoluţia noastră, trucată, amânată, asasinată, uzurpată, ratată, poluată, cosmetizată – citez din lista termenilor inventariaţi de autoare –, a fost de puţine ori analizată la rece aşa cum reuşeşte scriitoarea clujeană în recentul volum, Decembrie ’89: deconstrucţia unei revoluţii.

Într-o primă secţiune a volumului, intitulată sugestiv Înainte de 1989, Ruxandra Cesereanu face retrospectiva celor două evenimente majore ale „epocii de aur”: greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi revolta muncitorilor din Braşov (1987) – identificate ca momente premonitorii ale revoluţiei din decembrie 1989.

Volumul de maximă actualitate al Ruxandrei Cesereanu este unul conceptual, punând în evidenţă termenii-cheie în jurul cărora autorii analizaţi îşi construiesc teoriile despre revoluţie văzută ca revoluţie de operetă, revoluţie-spectacol, tele-revoluţie, mascaradă, loviluţie etc. Multitudinea de opinii formulate în legătură cu evenimentele din decembrie ’89 se restrânge în viziunea autoarei la trei teorii majore: revoluţia pură, conspiraţia (internă sau externă) şi teza revoluţiei hibridate cu o lovitură de stat.

Cine sunt semnatarii volumelor analizate? Oameni politici ai momentului ’89, generali, foşti securişti, disidenţi, martori ai revoluţiei, ziarişti occidentali, politologi români şi străini etc. Bibliografia este eterogenă, incluzând deopotivă pe actorii, regizorii şi spectatorii revoluţiei.

Abil avocat al victimelor din decembrie ’89, Ruxandra Cesereanu îi prinde rând pe rând, în capcana propriilor afirmaţii, pe reprezentanţii armatei şi pe foştii sau actualii ofiţeri de Securitate care îşi idealizează instituţiile – negând aportul lor la reprimarea populaţiei revoltate –, pe Ion Iliescu, care vorbeşte demagogic despre „revolta spontană” şi despre FSN ca „emanaţie” a voinţei populare, sau pe scriitorii naţionalişti obsedaţi de complotul extern.

Autoarea deconstruieşte revoluţia la modul profesionist prin acordarea unui „spaţiu de emisie” tuturor facţiunilor, fără a le credita, însă, în mod egal. Analiza ei vizează punerea pe tapet a motivaţiilor fiecărui grup, dar şi ale fiecărui exponent al grupului, de a subscrie la o anumită teorie. Fidelă principiului obiectivităţii, Ruxandra Cesereanu ironizează inocenţa foştilor securişti şi aparatciki ipostaziaţi în revoluţionari autentici, sancţionează neocomunismul grupului Iliescu şi repudiază exagerările, indiferent de culoarea politică a emiţătorilor.


Confruntând ipotezele, autoarea accede treptat, dacă nu la un adevăr bătut în cuie, măcar la verosimilul logic al faptelor. Un exemplu în acest sens ar fi demascarea fostului preşedinte Ion Iliescu, cel care, în cărţile sale dedicate revoluţiei din decembrie, pozează, în „disident” trimis la „reeducare” de către Ceauşescu: „Or, Ion Iliescu nu a fost, totuşi, un persecutat al dictatorului (nu a fost arestat sau anchetat, nu s-au făcut presiuni asupra lui, nu a primit ameninţări, nu i-a fost interzisă semnătura în ziare, chiar dacă a fost supravegheat de Securitate), iar «disidenţa» sa a fost pusă în circulaţie, dar nu a fost şi reală: nu a existat nicio intervenţie publică prin care Iliescu să i se fi opus lui Ceauşescu; nu a semnat nicio scrisoare de protest dintre cele trimise şi citite la posturile de radio occidentale [...]”.

Addenda volumului contextualizează cele mai importante trei probleme ale revoluţiei: legitimitatea procesului şi a execuţiei sumare a cuplului dictatorial, identitatea şi apartenenţa „teroriştilor” şi implicarea Armatei în represiunea din decembrie ’89.

Concluziile finale ale Ruxandrei Cesereanu, remarcabile prin concizie, luciditate şi onestitate, se încadrează în teoria hibridării revoluţiei cu „o camuflată lovitură de stat, urgentată de împrejurări, catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comunişti anticeauşişti (cu filiere de sprijin în Armată şi Securitate) care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere lăsat de fuga şi capturarea lui Ceauşescu şi au negociat cu facţiunile loiale dictatorului. Aceştia au preluat revoluţia şi i-au modelat finalul în stilul lor, cu riscurile inerente ale unor victime în plus, cu demonizarea fostului dictator etc.”

Ca urmare a recursului inerent la logică, promovat de autoare pe întreg parcursul lucrării, reies câteva adevăruri incomode, imposibil de deghizat la nesfârşit:

1. Armata a tras în populaţia revoltată în decembrie ’89 – probele sunt incontestabile. 2. Gruparea lui Iliescu a confiscat şi deturnat în manieră oportunistă revolta din stradă,

instaurând un regim neocomunist. 3. A existat în perioada 22-25 decembrie o psihoză a „teroriştilor”, instrumentată de către noii

lideri pentru a-şi legitima puterea pe cale de a fi pusă în discuţie. Sinteza Ruxandrei Cesereanu a devenit în scurt timp de la apariţie o lucrare de referinţă pentru

noile generaţii de istorici şi politologi preocupaţi de elucidarea dramaticelor evenimente din decembrie ’89. Registrului argumentativ, care îmbracă discursul autoarei, i se suprapune dimensiunea profund morală a analizei întreprinse, izvorâtă din empatia Ruxandrei Cesereanu faţă de martirii Revoluţiei, cărora le dedică această carte. Atât anvergura subiectului ales, cât, mai ales, viziunea coerentă şi nepărtinitoare a abordării lui o consacră pe Ruxandra Cesereanu – dacă mai era cazul – drept o scriitoare de talie europeană, în sincronie cu vremea sa, aflată mereu în miezul problemelor capitale.

Graţian Cormoş

Klaus BOCHMANN, Limba română: istorie, variante, conflicte. O privire din

afară, ed. Vasile Dumbravă, Igor Şarov, Chişinău, Edit. Cartdidact, 2004, 345 p.

Practica încetăţenită şi îndelung exersată în lumea academică saxonă tocmai în strădania de a

omagia, „mascat” sau dimpotrivă, o distinsă personalitate făuritoare de şcoală într-un anume domeniu ştiinţific, îşi exprimă acum, sub forma „Festschrift”-ului reunind articole şi studii reprezentative ale romanistului şi românistului german, un benefic ţel cu prilejul aniversării celor 65 de ani de existenţă. Prin gestul editorial distinct făptuit, cei doi învăţăcei au intenţionat să facă publice lumii ştiinţifice sentimentele nutrite de specialiştii din întreg spaţiul românesc faţă de o atare prestigioasă figură a culturii şi ştiinţei germane actuale, preocupată statornic de aprofundarea şi răspândirea culturii şi limbii poporului nostru, tocmai prin ascendentul generat de însăşi detaşata sa viziune analitică şi sintetică, desfăşurată în cercetarea survenind din exterior.


Născut la Dresda, capitala Saxoniei, la 8 iunie 1939, K. Bochmann şi-a definitivat în 1957 studiile de filologie romanică la Universitatea din Leipzig, fiind unul dintre elevii prof. Werner Bahner şi gustând din experienţa şi tradiţia inoculate aici de către urmaşii lui Gustaw Weigand. După specializarea efectuată în 1960 la Universitatea din Bucureşti cu profesorii Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Tudor Vianu etc., ocazie cu care îşi extinde vocabularul lingvistic, orizontul ştiinţific şi spiritul comparatist, urmează, în aprilie 1967, finalizarea etapei normale a proiectului doctoral, printr-un incitant subiect intitulat O contribuţie la stabilirea concepţiei despre lume a lui Nicolae Bălcescu, concomitent cu ascensiunea meritocratică în cariera didactică, predând limbile franceză/italiană/română la Universităţile din Leipzig şi Halle-Wittenberg, apoi fiind docent de românistică şi diriguitor de lectorat la Leipzig (1972). Aici a iniţiat un interesant program de cercetare privind „Vocabularul social-politic românesc din secolele XVIII-XIX”, care a stat la baza lucrării de habilitare apărută în anul 1979. Profesorul universitar (1978) va deveni succesiv coeditor a două reviste de specialitate: „Contribuţii de filologie romanică” (Berlin) şi „Comunicări lingvistice” (Leipzig), conducător de doctorate, iniţiatorul unor simpozioane ştiinţifice internaţionale şi volume adecvate, dintre care se detaşa indiscutabil truda colectivă la Gramatica limbii române contemporane (1986). După „schimbarea de sistem” din anul 1989, care a afectat structura învăţământului superior din fosta RDG, producând implicite restructurări şi înnoiri în cadrul lectoratului românesc de la Leipzig, K. Bochmann se va ocupa de traduceri (referenţială persistă ediţia critică din Antonio Gramsci), va deveni profesor de lingvistică italiană/franceză la Universitate (1993), directorul Centrului Francez, întemeietorul Arhivei Quebec la Institutul de Romanistică şi editorul lucrării de excepţie intitulată Sprachpolitik in der Romania (1993). Evenimentele survenite în istoria imediată a spaţiului central şi sud-estic continental au afectat vizibil şi cursul proiectelor sale de cercetare dezvoltate în anii `90 ai veacului XX, în legătură cu studierea limbii române din Republica Moldova (1996) şi Ucraina (1999), dar şi privind comensurarea relaţiei dintre Limbă şi identitate în Europa de Est (2003).

Selecţia celor 33 de texte reprezentative (2 în franceză) vădind un stabil echilibru, necesară distanţă critică, acribie şi stil deplin, este delimitată în cinci compartimente tematice, conforme unui dublu peisaj problematic vizualizat (limbă şi lingvistică), în restituţia competent făptuită pentru ultimii 30 de ani: 1) modernizarea limbii române în secolele XVIII şi XIX; 2) filologie şi lingvistică (în Moldova, România şi Ucraina); 3) sociolingvistică şi politică lingvistică; 4) românistica germană şi din străinătate; 5) istorie. Caracteristica esenţială a demersului de profil efectuat de către prof. K. Bochmann în spaţiu şi timp este faptul că aspectele de limbă şi cultură românească, - precum, de exemplu, liantul inevitabil dintre limbă şi societate, mai ales atunci când elementul primordial cercetat este considerat drept un viabil motor al schimbării sociale, prin însăşi simplul fapt că devine, astfel, un util instrument al ordinii în societate, - sunt înfăţişate numai într-un extins context european. Prin cele două strategii argumentative uzitate atunci când problematizează anumite condiţii istorice şi când sugerează faptul că unghiul de tratare analitică este incitant pentru imortalizarea raportului dintre politic şi lingvistic, autorul sensibilizează posibilul clivaj dintre complexitatea limbii, ca act social, experienţa istorică închegată, mediul construcţiei istorice, vădit în conflicte şi variante incomensurabile, care se constituie în forme de manifestare a realităţii timpului actual. Indemnul pertinent al intelectualului, fin observator în comparatistica şi epistemologia practicată, conştient de sarcina incumbată unor atari demersuri interdisciplinare, răzbate din toate paginile tomului dedicat unei veridice „excelenţe” actuale a romanisticii şi românisticii din mediul academic german, profesorul Klaus Bochmann.

Numele „complice” inserate în „Tabula gratulatoria” depun nevoalată mărturie ştiinţifică: David Burnett, Wolfgang Dahmen, Jürgen Erfurt, Luminiţa Fassel, Sabine Krause, Rudolf Windisch et alii.

Stelian Mândruţ


Academia Română. Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi. 1990-2000, 2001-2002, prezentare de Mihai-Ştefan Ceauşu, Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001-2003, 81, 45 p. Instrumentarul de lucru specific cercetării istorice, şi nu numai (cronologii, enciclopedii,

ghiduri, lexicoane etc.), rămâne important prin seria de informări sistematice reclamate de dinamica existenţei ştiinţifice cotidiene. Necesitatea augmentării unor atari modalităţi de comunicare reciprocă este generată de progresele spectaculoase obţinute în actualizarea cadenţei mijloacelor de muncă profesională şi de obligativitatea recuperării şi înserierii datelor de bază referitoare la comunităţile de specialitate grupate în institute de un adecvat profil.

Mihai-Ştefan Ceauşu probează în practică un asemenea benefic demers, înfăţişând succint tocmai activitatea Institutului ieşean prin sistematizarea judicioasă a materialului comensurat pentru un definitoriu segment temporal al „tranziţiei” istoriografice de după anul 1989. Structura legic şi logic elaborată: istoric (directorii, în spaţiu şi timp, şi membrii actuali, într-un raport statistic de 36/31), organizare administrativă (conducere, colective, biblioteca, redacţia, personalul auxiliar, Fundaţia Academică), cea ştiinţifică-didactică (programe/proiecte, manifestări şi colaborări interne/externe, publicaţii periodice, serii tematice şi bibliografia generală a specialiştilor etc.) conturează tocmai parametrii evoluţiei consonante cu exigenţele ştiinţei istorice actuale din ţară şi străinătate. Cercetătorii grupaţi sub conducerea prof. Al. Zub au dovedit faptul că vechi programe de cercetare, chiar refăcute ori regândite, se pot lesne corobora cu altele noi pe palier conceptual-metodologic, într-un deplin spirit interdisciplinar.

Stelian Mândruţ

Academia Română. Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu. Forschungsinstitut für Geisteswissenschaften Hermannstadt. Semicentenar 1956-2006, coordonator Paul Niedermaier, Sibiu, Edit. Honterus, 2006, 216 p. Monografia institutului din Sibiu, redactată de un colectiv diriguit de către prof. Paul

Niedermaier, îşi propune să comemoreze jumătatea de veac scursă în existenţa şi devenirea Institutului, fondat la Sibiu şi condus, între alţii, de renumiţi specialişti, precum Nicolae Lupu, Carl Göllner, Thomas Nägler. Structura lucrării facilitează, pe întinderea a zece distincte compartimente, încadrarea şi racordarea instituţiei şi a membrilor ei (56 de foşti şi actuali cercetători, ordonaţi alfabetic, odată cu evidenţierea publicaţiilor) în reţeaua domenială privitoare la trecutul şi prezentul local/transilvan, dezvoltat prin cercetări de istorie, arheologie, istorie urbană, a culturii, literatură, etnologie, lingvistică, sociologie etc. Direcţiile de activitate se referă la concrete tărâmuri validate calitativ şi cantitativ: 1) studierea trecutului şi a specificului oraşelor din România în context european; 2) aprofundarea cunoaşterii istoriei şi culturii române/germane din Transilvania; 3) încadrarea specificului circumscris spaţial/temporal, în istoria şi cultura suprafeţei româneşti şi europene; 4) contribuţii la cercetarea particularităţilor naţionale şi zonale ale societăţii actuale; 5) continuarea şi finalizarea unor proiecte începute cu un veac în urmă.

Acest gest singular în ultimii ani, denotând un aparte interes pentru evoluţia aşezămintelor de cercetare academică sub formă de ghid pentru toţi cei interesaţi, poate constitui un util punct de sprijin pentru analoage iniţiative, amendabile pe seama altor centre de studiere a trecutului autohton.

Stelian Mândruţ


Dumitru SUCIU, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, Edit. Historia, 2007, 346 p. Reeditarea în formă ştiinţifică a unui mai vechi eseu al autorului (2002), lucrarea Evoluţia ideii

de Europă unită încearcă să ofere cititorului un model de înţelegere a premiselor ce au condus, începând cu sfârşitul perioadei moderne, la cristalizarea actualei formule politice europene. Structura sa tripartită deosebeşte, oarecum, acest volum de clasicele abordări ale temei, în special prin aceea că Dumitru Suciu insistă, pe mai bine de o treime din numărul de pagini, asupra evenimentelor anilor 1918-1919, pe care le consideră esenţiale pentru evoluţia ulterioară a continentului.

Primul capitol este dedicat în întregime acestei perioade, accentul căzând pe rolul Marilor Puteri occidentale, şi în special al diplomaţiei americane, în reconstrucţia politică a zonei central-est europene şi impunerea tinerelor democraţii în locul „ihtiozaurilor” şi a „dinozaurilor din vechile ere geologice”. Un al doilea capitol are ca obiect prezentarea multitudinii de planuri de unificare europeană propuse în secolul al XIX-lea şi în perioada interbelică. Această „preistorie” a construcţiei europene se caracterizează, conform autorului, prin două trăsături distinctive: „permanenţa ideii de Europă Unită, provenită din cele mai elevate şi mai luminate minţi şi faptul că aproape întotdeauna ea s-a manifestat împotriva violenţei, a tiraniei de orice fel, împotriva războaielor, pentru democraţie internă şi internaţională şi egalitate între naţiunile ce urmau să se asocieze în această comunitate politică.” (p. 226). Al treilea şi ultimul capitol urmăreşte etapa postbelică a construcţiei europene, pe care D. Suciu o analizează în directă legătură cu evoluţia comunismului şi revenind constant la paradigme explicative cu rădăcini în istoria Marilor Imperii din secolul al XIX-lea. Pentru istoricul clujean, realizarea proiectului Europei Unite, cu sprijin american, a reprezentat în primul rând o necesitate derivată din crearea blocului comunist, o formulă defensivă pe unul din fronturile Războiului Rece.

Nu avem de-a face, în lucrarea de faţă, cu o istorie a Uniunii Europene ci, după cum o spune şi titlul, cu istoria evoluţiei unei idei, urmărită permanent prin prisma contextului care îi condiţionează metamorfozele. Dincolo de viziunea foarte personală („...ne-am propus să reconstituim, aşa cum o intuim noi şi în linii foarte generale, microsinteza rezultată din evoluţia istoriei moderne şi contemporane a Europei”) (p. 5-6), trebuie remarcată scriitura extrem de aerisită, cartea constituindu-se, dincolo de conţinutul ştiinţific, într-o agreabilă lectură.

Vlad Popovici

Simion COSTEA, Ideea Europeană şi interesele statelor, Cluj-Napoca, Edit. Napoca Star, 2005, 278 p. Simion Costea is a lecturer in the university of Târgu-Mureş, where he teaches courses of

European Integration History. He finished his university studies as best student in 1996. He is highly appreciated and recommended by many Historians with great value, like Vasile Vese, Adrian Ivan and Ioan Ciupercă, and many others who also referred his book favorably.

The book is focused mainly on the case of the Briand European unity project, which is in fact the Ph. D. work of the author, but from the general title it is not visible.

The introduction itself is not long, but very substantial, in which the Author illustrates his firm and complete theoretical knowledge in this field, and also specifies his work’s its main objectives, its methodology, the used sources and the structure of the entire work.

The first chapter bears the title “The concept of Europe and European Integration. Political and Cultural Aspects” (Conceptul de Europa şi integrarea europeană, aspecte politice şi culturale). It contains mostly a theoretical approach, which tries to give a definition to the concept of Europe from a geographical, cultural and political point of view, presenting, explaining and analyzing the ideas of European unity which existed during history. But he is doing all these in a selective way, and without entering too much into details, till the beginning of the XXth century.

In the next chapter “The idea of Europe during the centuries and its reflections in school textbooks from interwar Romania” (Idea de Europa de-a lungul secolelor şi reflectarea sa în


manualele de istorie universală) represents an original approach, characterized by interdisciplinary and courage, and it is meant to analyze and synthesize the approach of interwar Romanian historical education regarding to everything that can be called to be “European”. This chapter is very well structured, and could be published in almost any periodical with academic value (both in Romania and outside the country) as a separate study. It deals with History, Philosophy, Sociology and Educational Sciences in the same time, and uses both their methods and contents. The chapter probably was conceived to have not only a scientific, but also an educational “propagandistic” value too, while it tries to prove the existence of a connection between European unity ideas and the main representatives of Romanian cultural life from those years, analyzing textbooks written by Nicolae Iorga, Andrei Oţetea, Ioan Lupaş, P. P. Panaitescu etc.

Chapter no. 3, “The ideal of European Union and the different interests of states” (Idealul Uniunii Europene în confruntare cu interesele divergente ale statelor) analyses the relationship between interwar European states foreign policy and their ideas of European collaboration, cooperation and unity. The most cited sources are the Archives of the Ministry of Foreign Affairs from Bucharest, the Geneva fund. Obviously, the idea expressed by this title could be the subject of several dozens of Ph. D. thesis, and as a chapter, it represents only the introduction for the next one.

The fourth chapter is larger than the previous three all together, and bears the title „Reactions of Great Powers which decided the faith of Briand European Unity project” (Reacţiile marilor puteri care au decis soarta proiectului Briand de Uniunea Europeană). In this chapter it is used especially the methodology characteristic for research in the field of International Relations studies. It summarizes, the attitude of diverse European Great Powers toward political realities existing at that time in Europe, and also their attitude toward the Briand project. The biggest space in the analyses is dedicated to Weimar Germany, the author having a very harsh critical position toward the attitude of this state. There are analyzed, in the same chapter, the points of view of Great Britain, Italy and the Soviet Union. Among the sources are books and Archive documents too.

The chapter “The position of the states from Central Europe toward the Briand European Unity project” (Poziţiile statelor din Europa centrală faţă de proiectul Briand de Uniune Europeană) is similar as subject and methods to the previous one. It presents a perspective in comparison, the attitude toward the Briand project of the following East- and central European states: Yugoslavia, Czechoslovakia, Poland, Hungary and Romania. Main sources are the diplomatic Archives from Geneva and France, and in the case of Romania – not in the other ones too – certain collection of documents from inside the country’s archives.

“The Committee for the Study of the European Unity project (1930-1937). Romania: founding and active member of the European Commission” (Comisia de studiu pentru Uniunea Europeană, 1930-1937. România: membru fondator şi activ al Comisiei Europene) represents the sixth chapter of the work and it is dedicated to the works of the European Committee which examined and debated the project itself. The main accent is put on the activity of Romanian diplomats and specialists, and this is done in an extremely detailed way, being analyzed the works of each session in part, with its events and consequences.

At the end, as a summary, there are presented the main events of the European construction process from the end of World War II, in a chronologic way.

All in all, we can say that the book is a good one, well-written, with an interesting subject, about which the Romanian public knew less till this moment. It is very important that it presents, in the majority of cases, the position of Romania, Romanian politicians and intellectuals to the current European affairs of the period in discussion, especially on those related to the construction process (or, in case we want to date its beginning from the appearance of the ECSC: pre-construction process) of the common European identity and structures. Maybe this is the main mistake of the book too: talking too much about the position and opinions of Romanian thinkers, without saying clearly that these, as representatives of a small nation and small country, could create a false image for “amateur” readers. For example, it would have been probably useful to introduce some pages about the role of Romania in those times in the European policy and interstate political life. But we must admit that the book has its value from the point of view of History and Political Science and it also has a certain kind of moral role by bringing another proof for the fact that Romania and the Romanian nation are parts of Europe and also deserves their places in it.

Artur Lakatos

Documents

Ovidiu PECICAN, Ce istorie scriem, Bucureşti, Edit. Ideea … · 2008-10-06 · rostul de a înlesni actul studierii şi publicării. Lucrarea a fost concepută drept un util îndreptar