Paralela Pslami

Tudor Arghezi-Lucian Blaga

Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn religios divinitatii, exprimandu-si sentimentele de smerenie si lauda pentru maretia si atotputernicia, lui Dumnezeu. Cuvantul psalm vine de la grecescul "psalmos", care inseamna compunere poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda, elegie sacra.

Ambii poeti sunt cautatori de absolut. La Arghezi absolutul se confunda cu divinitatea. Pe de alta parte Blaga considera ca:absolutul este punctul indiferent al tuturor polurilor, dincolo de existenta si inexistenta, dincolo de real si ireal.

Arghezi este si un descoperitor de frumuseti nebanuite in locuri obscure de unde altii isi intorc privirea.

La cei doi poeti intalnim teme si motive diferite. La Blaga intalnim :tema timpului infinit, tema trupului ca inchisoare a sufletului, somnul si tacerea ca modalitati de atingere a absolutului, pe cand la Arghezi intalnim ca teme: poezia filozofica, poezia sociala, poezia marilor intrebari privind viata si moartea, rostul omului pe pamant, poezia dedicata muncii grele si chinuitoare a pamantului.

Opera lui Arghezi poate fi totusi usor de inteles pe cand cea a lui Blaga nu o putem intelege pana nu ii cunoastem filozofia. In ceea ce priveste cunoasterea Blaga crede ca universul este alcatuit dintr-o multitudine de mistere care nu pot fi revelate de catre om deoarece intre el si univers se interpune censura transcendenta-adica moartea.

n psalmii arghezieni surprindem mai degrab ecouri ale Vechiului dect ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioi care s-au luat la har cu Domnul lor, l-au nfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu ngerul. Tonul su, n genere, este acela al unui Iov, brbatul care nu cedeaz, nu accept nici un compromis, nici resemnare, care se-afirm pe sine n faa unui Iehova pierdut n tenebre i tcere. Cuvntul su este strnit chiar n Tcerea absolut creia i se adreseaz i n care se aude pierind.

In psalmul lui Blaga surprindem o confesiune mistica pe tema cautarii drumului spre Dumnezeu.Indurerat ca l-apierdutpe Dumnezeu, poetul ii reproseaza ca s-a inchis in cer ca intr-un sicriu. Fara mesajul divin, sufletul sau este ranit, iar existenta devine o durere nesfarsita. Singura cale este abandonul{dezbracarea)in insasi esenta dumnezeirii.

Versurile lui Argezi exprima oscilatia dramatica a poetului intre credinta si tagada. Fiecare moment de speranta este urmat frecvent de negarea violenta. Versurile exprima exasperarea omului care de la creatie n-a mai putut comunica cu creatorul sau si te slujesc; dar Doamne, pana cand?

Versurile lui Blaga se traduc printr-o hipotipoza sugestiva: Dumnezeule, de-acum ce ma fac?/ in mijlocul tau ma dezbrac de trup / ca de-o haina pe care-o lasi in drum. Imaginea conoteaza sensurile abandonului mistic intr-un limbaj sententios si anagogic, ca al cartilor sacre. Aceasta atitudine de inaltare prin renuntarea la fiinta materiala se mentine si in alte texte ale poetului. in Epilog, poezia care incheie acest volum, Blaga isi defineste starea contemplativa, identificandu-se unui Crist etern si crucificat: ingenunchez in vant.

Psalmii arghezieni isi au originea in experienta religioasa a lui Arghezi dintr-o anumita etapa a existentei sale, cand a trecut printr-o criza existentiala, ezitand intre viata laica si cea ascetica, intre credinta in Dumnezeu si tagada acesteia, solicitand din partea Divinitatii niste semne palpabile ale existentei acesteia.Dupa modelul psalmilor biblici dar si al poeziei populare de factura religioasa psalmii arghezieni sunt dialoguri imaginare intre poet si mantuitor, scrise intr-un limbaj fie solemn, fie patetic, uneori contestator sau aforistic, exprimandin felul acesta neincrederea, deznadejdea, speranta omului care invoca prezenta Divinitatii.

Construit in formula unei confesiuni, textul prezinta la Blaga evolutia eului liric de la indoiala la revelatia mistica. Aceasta constructie reclama o scriitura discursiva, marcata de intrebari si asertiuni voit retorice, sugestie cuprinsa si in semnificatia epitetului prin care isi desemneaza starea contemplativa: intrebatoarele mele tristeti. Sentimentul dramatic declansat de neputinta de a sti evoca subtil esenta cunoasterii luciferice. Legatura crestina cu Dumnezeu este spulberata printr-o viziune panteista: te-am pierdut pentru totdeauna / in tarana, in foc, in vazduh si pe ape.

Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiratia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuitie si printr-o capacitate unica de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu consta deci in aspiratia spre absolut, ci in modul propriu personal in care concepe drumul cunoasterii.

Cei mai multi psalmi redau incercuirea metafizica a omului, adica imposibilitatea de a depasi limitele conditiei subterestre poetul folosind o multime de simboluri pentru a reda idea de inchidere si de interdictie: usa, lacatul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada.

In concluzie poeziile redau tragedismul conditiei umane, imposibilitatea omului de a depasi limitele conditiei sale biologice omul fiind o fiinta rationala inzestrata cu constiinta, care traieste dramatic imposibilitatea cunoasterii totale.Psalm V. Nu-i cer un lucru prea cu neputin este un apel al inteligenei desndjduite. Prezena sacrului este singurul su dar rvnit. Invocarea lui este o ncercare de a-l scoate din neantul ascunziului su. Dar este, oare, posibil revelarea? Este cu putin ca tcerea sacrului s se rup? Nimic mai tragic pentru inteligena nsetat de infinit dect aceast tcere. Dumnezeu ascuns n aceast tcere este o negare a omului cuvnttor.Poezia Psalm transpune momentul despartirii de chinuitoarea etapa a fricii de neant. Construit in formula unei confesiuni, textul prezinta evolutia eului liric de la indoiala la revelatia mistica. Aceasta constructie reclama o scriitura discursiva, marcata de intrebari si asertiuni voit retorice, sugestie cuprinsa si in semnificatia epitetului prin care isi desemneaza starea contemplativa: intrebatoarele mele tristeti. Sentimentul dramatic declansat de neputinta de a sti evoca subtil esenta cunoasterii luciferice. Legatura crestina cu Dumnezeu este spulberata printr-o viziune panteista: te-am pierdut pentru totdeauna / in tarana, in foc, in vazduh si pe ape. Enumeratia, procedeu frecvent in poezia lui Blaga, este construita aici din elementele primordiale, evocare subtila a materiei si a vietii, pe care o indumne-zeieste acceptand sensul coborarii sacralitatii ca pe o catastrofa individuala: intre rasaritul de soare si apusul de soare /sunt numa tina si rana./in cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug./ O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea /decat cu viata,/ mi-ai vorbi. Sugestia dezastrului este definita prin metafora sunt numai tina si rana. Cele doua lexeme substituie sensul mistic al fiintei - nascuta din pamant si durere ceea ce face ca metafora sa fie una revelatoare, cu trimiteri la povestea caderii adamice. Omul care a pierdut paradisul a capatat puterea creatiei prin suferinta purificatoare, dar s-a departat de Creatorul lui. Izolarea divinitatii apare figurata aici in termeni nietzscheieni, caci comparatia (in cer te-ai inchis) ca-ntr-un cosciug sugereaza moartea dumnezeirii. Ideea este intarita si de secventa O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea / decat cu viata,/ mi-ai vorbi.

Sensul disparitiei lui Dumnezeu nu se refera insa la sfarsitul general al idolilor si al religiilor, ci deschide mai degraba perspective metafizice asupra sacralitatii, mai cu seama prin metafora Esti muta, neclintita identitate, imagine a autoritatii nestiute, a Marelui Anonim, in termenii sai filozofici. Fara sa aiba cunostinta de existenta lumii, Dumnezeu se afla pretutindeni si stimuleaza trecerea, prin iubire. Aceasta si este revelatia din finalul textului, pe care Blaga o traduce printr-o hipotipoza sugestiva: Dumnezeule, de-acum ce ma fac?/ in mijlocul tau ma dezbrac de trup / ca de-o haina pe care-o lasi in drum. Imaginea conoteaza sensurile abandonului mistic intr-un limbaj sententios si anagogic, ca al cartilor sacre. Aceasta atitudine de inaltare prin renuntarea la fiinta materiala se mentine si in alte texte ale poetului. in Epilog, poezia care incheie acest volum, Blaga isi defineste starea contemplativa, identificandu-se unui Crist etern si crucificat: ingenunchez in vant. Mane oasele au sa-mi cada de pe cruce./ inapoi nici un drum nu mai duce./ingenunchez in vant:/ langa steaua cea mai trista.