_Psihologia Copilului si Adolescentului.pdf

8/17/2019 _Psihologia Copilului si Adolescentului.pdf

1/31

1

PSIHOLOGIA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI

Conf.univ.dr Margareta Dinca

CURS 1. CONCEPTE DE BAZĂ ÎN PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Psihologia dezvoltării este ramura psihologiei care se ocupă de studiul dezvoltării umane, al modificărilor cantitative şi calitative

de la naştere până la bătrâneţe.Până de curând majoritatea studiilor de psihologia dezvoltării s-au centrat pe copilărie şi adolescenţă. Motivul acestei orientări afost unul obiectiv şi anume, cele mai profunde modificări au loc la aceste vârste. Interesul pentru cercetarea caracteristici lovârstei adulte şi a senectuţii a apărut după al II-lea război mondial (Birch, 2000). În definirea domeniului psihologiei dezvoltăriconceptele cele mai des folosite sunt cele de dezvoltare umană, modificări cantitative şi modificări calitative.

Dezvoltarea umană este caracteristică întregii vieţi, de la naştere până la senectute, desigur cu ritmuri diferite de evoluţie. Este unproces dependent de datele ereditare/înnăscute şi de condiţiile de mediu, social, cultural. În prima parte a vieţii, în copilărie şadolescenţă, se constată modificări corelative vârstei, ordonate, cumulative şi direcţionate. Începând cu vârsta adultă modificările

îndeplinesc aceleaşi caracteristici dar cu un ritm mai lent.

Schimbările ordonate semnifică o evoluţie secvenţială şi logică, fiecare pas fiind susţinut de transformările anterioare şi formândbaza transformărilor evolutive ulterioare.

Schimbările cumulative se definesc prin faptul că fiecare etapă include toate caracteristicile etapelor anterioare la care se adaugăo serie de noi trăsături rezultând un nou prof il.

Schimbările direcţionate se referă la faptul că dezvoltarea este un proces constant evolutiv, de la simplu la complex.

Modificările cantitative sunt transformările vizibile şi măsurabile, cum ar fi înălţimea, greutatea, vocabularul, dar şi creştereanumerică a abilităţilor şi caracteristicilor de personalitate. Abilităţile, comportamentul, capacitatea de înţelegere a adultului sunprezente într-o formă potenţială din copilărie şi evoluează congruent şi sistematic pe parcursul vieţii. Spre exemplu, schimbările înstructura inteligenţei: în copilărie inteligenţa constă în principal în achiziţiii de informaţii - de concepte, în adolescenţă asistăm lastructurarea şi dezvoltarea capacităţilor de abstractizare şi generalizare, capacitatea de a opera cu concepte morale.

Modificările calitative sunt mult mai complexe, sunt non-evidente şi mai dificil de “măsurat“. Schimbările calitative se referă latransformarea abilităţilor şi caracteristicilor de personalitate, ele sunt modificări ale interiorităţii.

Un exemplu de modificare calitativă, poate fi surprins în jocul copiilor. Să ne imaginăm un copil de şase luni care se joacă cu mamasa ea are ăn mână o bavetă pe care o ascunde în palmă după care o arată copilului, iar o ascunde în palmă ş. a. m. d. La începutcopilul se uită la mamă cu seriozitate şi uimire, după care îi smulge baveţica din mână o cercetează cu atenţie şi o bagă în gură. Unalt copil de 10 luni în aceeaşi situaţie de joc va râde de câte ori mama îi arată baveţica şi încearcă şi el să o ascundă î n pumnumamei pentru ca aceasta să reia jocul.

Putem presupune că reacţiile diferite se datorează unor caracteristici temperamentale sau evoluţiei proceselor cognitive. Esteposibil ca primul copil să fie serios şi curios, atât la 6 luni, cât şi la oricare altă vârstă. Lafel cum putem presupune despre al doileacă este vesel şi că va fi un adult vesel.

Pe de altă parte Glick, 1994, Kitchener, 1983, Overton, 1998, studiind caracteristicile celor două vârste concluzionează asupra unordiferenţe esenţiale, la 6 luni copii au capacitatea de reprezentare formată şi ca urmare îşi pot recunoaşte mama, dar au abilităţilemanuale necesare pentru a apuca un obiect, râde în anumite situaţii dar râsul ca manifestare de bucurie este relativ rar. Un copide 10 luni are o serie de abilităţi în plus. Din punct de vedere cognitiv el poate diferenţia mama de obiectul cu care aceasta se

joacă (are reprezentarea mamei şi a obiectului), înţelege relaţia dintre mamă şi obiectul jocului, pe care-l poate imita provocândsituaţii generatoare de bucurie. Acest exemplu ne permite să susţinem că diferenţa de reacţie ţine de dezvoltarea cognitivă şi mapuţin de temperament.

Schimbările calitative se realizează prin reorganizări comportamentale , copilul de 10 luni dispune atât de abilităţile cognitive şmotrice ale celui de 6 luni, dar şi de altele noi - capacitatea de a organiza informaţia şi de a acţiona consonant cu aceasta, ceea cesemnifică existenţa unei forme primare a capacităţii de anticipare.

Aşadar, dezvoltarea umană poate fi definită ca o succesiune de schimbări continue şi durabile, sistematice şi consistente prezentepe toată durata existenţei persoanei.


2/31

2

Continuitatea şi durabilitatea schimbărilor semnifică pe de o parte, posibilitatea de a stabili un antecedent şi un precedent î nevoluţie, şi pe de altă parte, asigură prezenţa unor trăsături cu caracter de persistenţă/rezistenţă î n timp, care permit, î n anumitelimite, o prognoză a comportamentului.

Schimbarile sistematice şi consistente se referă la faptul că evoluţia presupune o succesiune identificabilă, fiecare etapă având labază acumulările etapei anterioare.

Factori sociali care influenţează dezvoltarea

Abordarea dezvoltării ca un proces de interacţiune progresivă între o persoană şi mediu este relativ nouă în domeniu.

Abordarea ecologică priveşte dezvoltarea umană în context social. Bronfrenbrenner (1979) consideră mediul social, sau contextusocial – un factor de influenţă al dezvoltării – constituit într-un set de patru sisteme concentrice şi anume:

a. macrosistemul – are sfera cea mai largă şi reprezintă modelul social (instituţii, mentalităţi, credinţe, atitudini); b. exosistemul – este alcătuit din totalitatea activităţilor adulţilor care influenţează indirect viaţa copilului (programul de lucru

al părinţilor); c. mezosistemul – este structurat din totalitatea acţiunilor şi situaţiilor în care se dezvoltă persoana; d. microsistemul – defineşte totalitatea actiunilor succesive ale persoanei în situaţii particulare.

La naştere copilul dispune de un potenţial genetic care este influenţat de caracteristicile mediului proxim (familie, casa, jucăriilocuri de joacă, parteneri de joacă, şcoală, etc.). Familia are o triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoareModul în care se realizează aceste functii dep inde de caracteristicile relaţiilor afective dintre membrii acesteia. Contextul socioeconomic are o influenţă indirectă asupra dezvoltării copilului. Astfel nivelul de bogăţie-sărăcie se reflectă nu numai în diversitatea

jucăriilor şi a jocurilor (importante surse de stimulare senzorială şi cognitivă), dar şi la nivel afectiv, dificultăţile financiare alefamiliei se răsfrâng indirect asupra copiilor prin intermediul părinţilor. Contextul cultural ca factor de influenţă este reprezentat decredinţe, atitudini, valori care ghidează comportamentul într-o societate. Aceste credinţe, etc. influenţeză comportamentuadulţilor (inclusiv al părinţilor) şi modulează procesul de educaţie.

Urie Bronfrenbrenner (1979, 2000), sintetizează rezultatele cercetărilor în domeniu şi propune o nouă modalitate de înţelegere şinterpretare a dezvoltării umane, bazată pe trei paradigme:

1. copilul (persoana) este un agent dinamic care interpretează şi creează propria dezvoltare, precum şi mediul în care creşteRelaţia dintre copil şi mediu este una biunivocă;

2. dezvoltarea este o reorganizare progresivă a funcţionării psihologice, cognitivul, afectivul şi socialul fiind aspecte, faţeteinterrelaţionate, care permit evoluţia persoanei într-o lume complexă.

3. cea de-a treia paradigmă se referă la modalitatea de cercetare, studiile asupra dezvoltării umane fiind valide doar dacă sedesfăşoară în mediile naturale de dezvoltare şi nu în laborator.

Dezvoltare normativă şi dezvoltare individuală

Unul din scopurile psihologiei dezvoltării este să explice dezvoltarea umană din punct de vedere normativ , altfel spus să descrieschimbările generale şi reorganizările psihocomportamentale parcurse în mod virtual de orice om, din copilarie la senectute. Înacest context normativ înseamnă tipic în sensul de set de comportamente prezente statistic la nivelul unei populaţii.

Lafel de important în psihologia dezvoltării este descrierea caracteristicilor individuale - variaţii individuale raportate lacomportamentele generale (normative) ale unei populaţii.

Alte câteva precizări terminologice.

În psihologia dezvoltării se folosesc o serie de concepte cu un conţinut diferit de cel întâlnit în limbajul comun.

Noţiunea de creştere defineşte modificările cantitative, transformările fiziologice care au loc pe parcursul vieţii (creştere în înălţime, creşterea în greutate, schimbarea vocii, etc).

Noţiunea de maturare face referire la intrarea în acţiune a unor mecanisme biologice care au drept rezultat diferite reacţii noi,diferite comportamente neexersate până în momentul respectiv. Vom folosi în loc de maturare (termen întâlnit uneori înliteratura de specialitate) pe cel de maturizare fiziologică mai adecvat în acest context.


3/31

3

Noţiunea de maturitate se referă la o serie de modificări în sfera psihică şi are o conotaţie preponderent dinamic-procesualăstatistic-descriptivă făcând trimitere la atingerea unui optim funcţional.

Un cadru pentru înţelegerea dezvoltării

Dintr-o perspectivă generală, dezvoltarea depinde de trei factori: informaţia genetică (caracteristicile potenţiale transmisegenetic); istoria sau evenimentele prin care trece persoana pe parcursul vieţii; caracteristicile mediului în care sedezvoltă/evoluează/creşte(mediu – caracteristici ale nutriţiei, stimuli motori, ş.a.)

Teoria evoluţionistă ( Ch. Darwin, 1809-1882) nu este o teorie a dezvoltării umane, ci o teorie a dezvoltării şi adaptării speciiloregnului animal. Folosind observaţia ca metodă de studiu, Darwin descoperă legea conform căreia f iecare specie este echipatăgenetic pentru supravieţuire şi perpetuare în condiţiile unui mediu determinat. Spre exemplu, culoarea blănii urşilor – albă, brunăneagră – este asociată cu zona geografică în care trăieşte şi care are o serie de caracteristici climatice. Culoarea reprezintă oadaptare care se defineşte prin modificările prezente la nivelul speciei şi care permit acesteia supravieţuirea într-un mediuparticular. Ea presupune un proces de selecţie naturală, proces prin care trăsăturile cel mai bine adaptate mediului sunt selectateşi păstrate, iar prin reproducere devin comune speciei. Selecţia naturală se asociază cu modificări structurale în timp, proces carese numeşte evoluţie (Buss, et al, 1998).

Au existat şi o serie de critici ale acestei teorii, unele justificate altele nu, dar descrierea evoluţiei speciilor ca proces care sebazează pe interacţiunea dintre informaţiile transmise genetic şi mediu nu a fost contestată niciodată.

Modelul celor trei factori – genetic, istoric personal, context social – are la bază teoria darwinistă. Dezvoltarea speciilor depinde pede o parte de ceea ce există deja (informaţia genetică înnăscută şi întreaga istorie a evoluţiei acesteia) şi pe de altă part e, de

potenţiale schimbări generate de mediul în care specia trăieşte. Similar, dezvoltarea umană este produsul informaţiei genetice, aistoriei personale şi a condiţiilor de mediu.

Teoria evoluţionistă este importantă pentru studiul psihologiei umane deoarece permite delimitarea abilităţilor specific umane decele moştenite prin evoluţia speciilor. Dintre abilităţile moştenite se pot enumera: trebuinţa de a trăi în grup şi majoritateaabilităţilor sociale; comunicarea; motivaţia de a explora şi crea; capacitatea de a învăţa, memora, raţiona şi rezolva probleme.

Importanţa relaţiei ereditate – mediu a fost prezentă şi în scrierile filosofice anterioare teoriei darwiniste. Filosoful englez JohnLocke (1632 – 1704) considera că la naştere copilul este tabula rasa, mediul social fiind determinant în formarea sau „umanizarea”individului. Această abordare justifică teoriile educaţiei care susţin importanţa recompensei şi a pedepsei în formarea copiluluiJean Jacques Rousseau (1712 – 1778) considera că dezvoltarea umană are în mod natural un sens pozitiv, concordant cu evoluţiasocietăţii în general. În aceste condiţii pedeapsa şi recompensa nu au importanţă, pattern -ul dezvoltării individuale este similacelui specific dezvoltării societăţii în care persoana se dezvoltă. Arnold Gesell, profesor la Universitatea Yale, a coordonat în ani

1920 – 1930, o serie de studii asupra dezvoltării motricităţii la copii. Studiile sale au urmărit determinarea pattern-urilonormative, considerând că evoluţia motricităţii este determintă genetic. Gesell defineşte, în acest context, transformările f izicecorelative vârstei ca fiind determinate genetic şi reprezentând un proces de maturizare fiziologică.

Discuţiile asupra modului în care ereditatea şi mediul influenţează dezvoltarea sunt în continuare de actualitate. O serie decercetători sunt interesaţi de importanţa eredităţii în dezvoltare (Plomin, 1997, Scarr, 1997), alţii sunt interesaţi de rolul mediulu

în dezvoltare (Wachs, 1997). Reţinem că indiferent de modul de abordare nici una din cele două orientări nu neagă existenţaceluilalt factor, datele genetice şi influenţele mediului sunt lafel de importante pentru dezvoltarea individului. Astfel, un copil acăror părinţi biologici au un dignostic de depresie, prezintă un risc de evoluţie spre depresie, ceea ce semnifică considerareainfluenţelor genetice în dezvoltare. Un copil care este plasat într-o familie cu diagnostic de depresie prezintă deasemenea riscuevoluţiei spre depresie, ceea ce semnifică considerarea influenţelor mediului în dezvoltare. În concluzie dezvoltarea umană estecomplexă, şi influenţată de trei factori: moştenirea genetică, mediul familial şi contextul cultural în care se dezvoltă.

Perioadele dezvoltării umane

În continuare prezentăm perioadele dezvoltării umane, specificând că ne situăm într-o prezentare normativă care trebuie înţeleasă ca atare şi având în gând ideea prezenţei variaţiilor individuale.

1. Perioada prenatală (concepţiei – naştere). Este una din etapele de dezvoltare majoră a individului, se formează structurade bază a organismului şi este caracterizată printr-o mare vulnerabilitate, în special în primele trei luni de dezvoltare prenatală.

2. Copilăria mică (0 - 3 ani). Se caracterizează prin dependenţa totală de adulţi, dar şi prin multiple abilităţi/reflexe înnăscute care dispar pe parcurs, dar care asigură bazele învăţării, o învăţare caracterizată prin senzorialitate. Către 2 ani asistămla primele evoluţii independente, copilul merge, vorbeşte şi apar primele semne de socializare, interesul de alţi copii.


4/31

4

3. Copilăria mijlocie (3 - 6 ani). La această vârstă copilul are abilităţile necesare pentru a se integra într-un programeducaţional, este perioada preşcolară. Conştientizează propriile trebuinţe şi le exteriorizează, apar reacţii de refuz dar şiautocontrolul; relaţia cu adulţii incepe să se modifice; poate realiza o serie de activităţi singur este mult mai independent şi sestructureză primele relaţii sociale.

4. Copilăria mare (6 - 14 ani). Corespunde şcolii primare, acum se dezvoltă abilităţile cognitiv intelectuale, autocontrolueste în evoluţie majoră, creşte sociabilitatea şi socializarea - procesul de cunoaştere a normelor, regulilor îi vor permite acestuiaintegrarea i în comunitate. Este un prim contact cu regulile şi valorile sociale.

5. Adolescenţa (14 - 20 ani). La această vârstă modificările fizice majore se asociază cu debutul formării indentităţii,

separarea de părinţi şi cu schimbări cognitive majore (gândirea este formată, ca urmare se lucrează cu noţiuni abstracte şi astfel sepoate opera în sfera morală).

6. Adultul tânăr (20 - 40 ani). Caracteristicile specifice vârstei sunt dezvoltarea personală, integrarea profesională, formarearelaţiei de cuplu şi apariţia copiilor.

7. Adultul matur (40 – 65 ani). După 40 de ani asistăm la o criză generată de mai mulţi factori, pe de o parte de modificărilecare au loc în cadrul familiei (copiii îşi construiesc propria familie, moartea părinţilor), pe de altă parte de schimbările din sferasocială (pensionarea şi schimbarera statutului şi a rolului social). Toate acestea se asociază cu conştientizarea apropiatei bătrâneţşi a morţii.

8. Senectutea (peste 65 ani). În marea majoritate a cazurilor bătrâneţea se asociază cu acceptarea vârstei cu toatedezavantajele ei şi desfăşurarea unor activităţi adecvate forţei fizice, ca şi acceptarea morţii ca eveniment inevitabil.

În următoarele capitole pentru fiecare etapă vom descrie caracteristicile fizice, cognitive şi de personalitate.

În subcapitolul referitor la dezvoltarea fizică se vor prezenta o serie de informaţii referitoare la maturizarea fiziologică (schimbăr în greutate, înălţime), caracteristici ale senzorialităţii şi motricităţii ca şi problemele de sănătate.

În subcapitolul referitor la dezvoltarea cognitivă se vor prezenta informaţii referitoare la dezvoltarea din punct de vederepsihologic a individului (gândire, limbaj, memorie creativitate ş.a.)

În subcapitolul referitor la dezvoltarea personalităţii se vor prezenta informaţii referitoare la dezvoltarea şi integrarea psihosocialăa persoanei.

Precizăm că este doar o modalitate de structurare a informaţiilor, cele trei sfere (fizică, cognitivă şi de personalitate) fiindinterdependente.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Descrieţi modificări calitative care au loc pe parcursul dezvoltării umane.2. Denumiţi şi descrieţi şi procesul prin care copiii învaţă să integreze experienţele anterioare şi să ajungă, astfel, la un

comportament mai complex.

3. Definiţi conceptul de „dezvoltare umană”. 4. Denumiţi autorul î n opinia căruia copilul este la naştere „tabula rasa”, mediul social fiind determinant în formarea sau

„umanizarea” sa.5. Denumiţi şi definiţi aspectele considerate a fi importante în evoluţia copilului.6. Caracterizaţi perioada „copilăria mijlocie”.7. Identificaţi perioada în care au loc modificări fizice majore asociate cu debutul formării identităţii, cu separarea de părinţi şi cu

schimbări cognitive majore.

CURS 2. DEZVOLTAREA ÎN PERIOADA PRENATALĂ Formarea şi dezvoltarea fătului, ca şi naşterea, considerate timp îndelungat miracole au avut diferite explicaţii, de la cele biblicepână la cele filosofice.

Menţionăm doar două dintre nenumăratele teorii care s-au dorit a fi explicative pentru conceperea omului. Astfel, în secolul XVIIcele mai vehiculate teorii contradictorii, şi lafel de incorecte, în legătură cu conceperea şi dezvoltarea copilului sunt cele formulatede „şcoala ovariană” şi „şcoala homunculistă”.

Şcoala ovariană susţinea rolul principal al femeii în conceperea copilului. Conform acestei teorii, uterul femeii conţine o serie deembrioni care se dezvoltă şi sunt activaţi în momentul în care intră în contact cu lichidul spermatic.


5/31

5

Şcoala homunculistă susţinea rolul principal al bărbatului în conceperea copilului. Conform acestei teorii, embrionul se găseşte lanivelul lichidului spermatic, dar nu se poate dezvolta decât în interiorul uterului femeii.

În secolul XVIII şcoala olandeză (Regnier de Graaf) şi şcoala germană (Kaspar Friedrich Wolff) elaborează prima explicaţie ştiinţificaasupra formării şi dezvoltării fătului, bazindu-se pe argumente din domeniul biologiei şi anatomiei ei demonstrează rolul egal afemeii şi bărbatului în conceperea copilului.

Caracteristici determinate genetic – rolul eredităţii

Copilul dispune la naştere de o serie de caracteristici care au o bază ereditară, altfel spus sunt determinate genetic. Dezvo ltareaumană începe cu fecundarea ovulului (celula feminină) de către spermatozoid (celula masculină) proces din care rezultă celula-ououl sau zigotul. Din cei aproximativ de 100.000.000 de spematozoizi pe milimetru cub de lichid spermatic, în mod obişnuit unul saudoi ajung să fecundeze ovulul. După ce au fost depuşi în vagin, spermatozoizii pătrund prin mişcări proprii în colul uterin, trompeprocesul de fecundare are loc în treimea externă a trompei utrine, adică în porţiunea ampulară a acesteia. Spermatozoidul vine încontact cu ovulul la nivelul unei mici proeminenţe a acesteia, numită con de atracţie, apoi pătrunde în ovul. De regulă dinspermatozoidul fecundant nu ajunge în ovul decât capul, piesa intermediară şi o mică parte din regiunea anterioară a cozii, resturămânând afară.

Urmează o serie de transformări atât la nivelul ovulului, cât şi al spematozoidului, care conduc la contopirea materialului nuclear şla formarea oului sau zigotului. Nucleii celor două celule se contopesc, refăcând numărul diploid de cromozomi caracteristicspeciei umane, respectiv 46 de cromozomi, din care 44 autocromozomi şi doi heterocromozomi. Reamintim că toate ovulele au unnumăr haploid de cromozomi (n), şi anume 22 de autozomi şi 1 gonozom X. Dacă spermatozoidul care a fecundat ovulul a avut un

gonozom X (formula 22+X), atunci oul sau zigotul va avea 22 de autozomi şi doi gonozomi X (formula 44+XX, caracteristică sexulufeminin). În cazul în care spermatozoidul a avut un gonozom X (formula 22+Y), atunci oul sau zigotul va avea 22 de autozomi ş i dogonozomi, din care unul X şi unul Y (formula 44+XY, caracteristică sexului masculin). (Mogoş, Ianculescu, 1973, pp 667)

Informaţiile transmise genetic (prin intermediul unor structuri celulare prezente la nivelul ovului şi a spermatozoidului) de lapărinţi la copii sunt cunoscute sub numele de ereditate. O serie de caracteristici sunt esenţial determinate de aceste informaţiicum ar fi apartenenţa sexuală şi se pare numărul de copii în sarcină.

a. Determinarea caracteristicilor sexuale este ereditară. Informaţia genetică prezentă la nivelul celulelelor masculine determinăsexul copilului.

Cercetările au demonstrat existenţa unor diferenţe în evoluţia sarcinii în funcţie de apartenenţa sexuală a embrionului, astf el seconstată prezenţa unui risc crescut al avorturilor spontane mai mare în cazul embrionilor masculini şi pe de altă parte dezvoltareaembrionului masculin este mai lentă în comparaţie cu a embrionului feminin. Privitor la această diferenţă studiile arată că la 20 de

săptămâni după concepţie, decalajul este de două săptămâni, la 40 de săptămâni diferenţa este de patru săptămâni, iar aceastădiferenţă rămâne constantă pănă la maturitate (Hutt, 1972). Explicaţia posibilă, dar nevalidată deocamdată, este aceea căcromozomul X, feminin, conţine o genă care protejează embrionul de o serie de factori exteriori, cum ar fi temperatură ambiantănecorespunzătoare, alimentaţia, nesănătoasă, trăirile afective negative ale mamei. Absenţa acestei gene la nivelul cromozomuluY, masculin, explică vulnerabilitatea mai mare şi decalajul de evoluţie. Aşadar, mecanismele imunitare par a fi diferenţiate sexualceea ce explică evoluţia diferenţiată a celor două tipuri de embrion.

b. Sarcinile gemelare pot rezulta fie din diviziunea aceluiaşi ovul fecundat de doi spermatozoizi - gemeni monozigoţi, care sunt cemai frecvent de acelaşi sex şi se aseamănă fizic; fie din mai multe ovule fecundate de mai mulţi spermatozoizi - gemeniheterozigoţi, care sunt de sexe diferite şi între care pot exista asemănări fizice mai mari sau mai mici.

Sarcinile cu gemeni monozigoţi nu sunt influenţate de un mecanism genetic special sau de factori de mediu, dar există familii încare sarcini gemelare apar de-a lungul mai multe generaţii, ceea ce pare a fi o transmitere ereditară. Sarcinile cu gemenheterozigoţi pot fi influenţate de o serie de factori externi, cum ar fi utilizarea incorectă a anticoncepţionalelor.

Relaţia ereditate – mediu

Ereditatea influenţează procesul de maturizare fiziologică. Spre exemplu ea poate fi cauza unor deficienţe senzoriale ca şi ahandicapului mintal.

Studiul relaţiei ereditate-mediu face apel la o serie de modele de cercetare mai aparte având în vedere dificultăţile de evaluare avariabileri ereditate. Cele mai frecvente modele au fost:

- studii asupra comportamentelor, abilităţilor, etc. prezente la gemeni mono sau heterozigoţi care au trăit separat, înscopul determinării rolului factorului genetic în structurarea personalităţii umane;


6/31

6

- studii asupra copiilor adoptaţi, în scopul stabilirii importanţei educaţiei (a exosistemului cf. Bronfrenbrenner) îndezvoltarea comportamentului. Aceste studii au dovedit că familia de adopţie are influenţă categoric mai mică în dezvoltareacognitivă a copiilor, comparativ cu familia de origine, dar au acelaşi nivel de influenţă în dezvoltarea structurilor afective şimotivaţionale a copiilor;

- studii asupra co-sangvinităţii, pentru a stabili în ce măsură anumite caracteristici comportamentale se asociază cu tipul derudenie (“rude de sânge” şi „rude prin alianţă”).

- studii prenatale în scopul determinării influenţei comportamentului mamei asupra dezvoltării fătului pe perioada sarciniiDesign-ul de cercetare folosit presupune descrierea exhaustivă a experienţelor mamelor în perioada prenatală, validată prin

evaluarea copiilor la diferite vârste. Aceste studii au permis şi stabilirea cauzelor unor deficienţe fiziologice, spre exempludescoperirea efectului negativ al thalidamidei, un antiinflamator aparent banal, care însă a fost cauza principală a mai multonaşteri de copii cu malformaţii;

- studii descriptive asupra unor populaţii diferite din punct de vedere cultural şi al cutumelor culturale asociate perioadeprenatale. Aceste studii au precizat influenţa factorilor de mediu şi al factorilor ereditari asupra diferitelor caracteristi ci umaneFără a considera rezultatele obţinute ca definitive se poate afirma că:

1. Dezvoltarea fizică şi fiziologică este determinată ereditar, şi se pot obţine mici variaţii prin alimentaţie şi exerciţii fizice.

2. La nivel cognitiv inteligenţa academică presupune o structură potenţială (80% depinde de ereditate), inteligenţaexperienţială este 20% influenţată ereditar.

3. La nivelul personalităţii definită ca un pattern al trăsăturilor comportamentale, care includ caracteristici temperamentalecognitive, motivaţionale şi afective, variabila temperament este determinată predominant genetic. Temperamenul influenţează o

serie de comportamente în structura cărora componenta biologică este predominantă. Spre exemplu sunt influenţate deereditate: numărul de ore de somn, rezistenţa la oboseală, trebuinţele alimentare, pragurile senzoriale (sensibilitatea la zgomoteşi lumină), afectivitatea bazală sau dispoziţia generală, capacitatea de adaptare şi sociabilitatea. De asemenea au o originegenetică o serie de trăsături de personalitate cum sunt extraversia-introversia, anxietatea, depresia, neuroticismulcomportamentele psihopate. Dintre psihoze schizofrenia pare a avea o transmitere genetică şi într -o oarecare măsură sindromuDown.

Dezvoltarea prenatală

Perioada prenatală sau prenatalitatea este cel mai frecvent descrisă în termenii a trei sub-perioade: germinativă, embrionară şfetală.

1. Perioada germinativă durează din momentul conceperii până la 2 săptămâni de evoluţie a embrionului. În acest răstimp auloc o serie transformări ale celulei fecundate, divizarea succesivă se finalizează cu definirea unei structuri, denumita embrion, careeste baza dezvoltării umane. Etapele divizării celulare şi structurile anatomo-fiziologice succesive sunt următoarele:

- începutul diviziunii celulare, are loc la câteva ore după fecundare şi se finalizează cu formarea zigotului;

- zigotul se deplasează lent prin trompa uterină la nivelul uterului (care durează câteva zile), unde se divizează din nou şiformaţiunea celulară nouă obţinută se numeşte blastocit. La nivelul blastocitului se găsesc două formaţiuni specializate, funcţionaşi structural, embrioblastul şi tromfoblastul.

- blastocistul se implantează în peretele uterin, care este puternic vascularizat pentru a îndeplini condiţiile necesare nidării acestenoi structuri.

- spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, la nivelul embrioblastului (masa celulară interioară a blastocitului) se diferenţiază în 3straturi distincte:

a. ectodermul din care se va dezvolta ulterior sistemul nervos şi organele de simţ, stratul cutanat, aparatul digestiv;

b. mezodermul din care se va dezvolta scheletul, sistemul muscular, circulator şi aparatul renal;

c. endodermul din care se va dezvolta tubul digestiv, ficatul, pancreasul, vezica biliară şi cea urinară, sistemul respirator şorganele de reproducere.

La sfârşitul primelor două săptamâni embrionul este implantat la nivelul uterului, formaţiile aparţinând tromfoblastului asigurălegăturile cu corpul matern.

2. Perioada embrionară durează de la două la opt săptămâni. La sfârşitul acestei perioade foetusul este deja format (formahumanoidă este vizibilă ecografic). Perioada se caracterizează prin ritm rapid de dezvoltare, astfel încât la patru săptămâni de la


7/31

7

concepţie, embrionul are o masă de 10 ori mai mare raportat la dimensiunile zigotului şi cel puţin 1 cm lungime. Tot acum sedefinitivează legăturile cu corpul matern prin intermediul placentei, iar spre sfârşitul săptămânii a opta se iniţiază primel ediferenţieri pe organe, dar care nu sunt încă funcţionale.

Formaţiunea specializată prin care embrionul se ataşează de peretele uterului, denumit placentă, se constituie din ţesut uterin şdin tromboblast. Placenta va fi formată definitiv aproximativ la şapte luni de la concepţie şi are forma unui disc de aproximativ 2,5cm şi un diametru de aproximativ 20 cm. Legătura dintre embrion şi placentă este asigurată de cordonul ombilical, care conţin edouă artere şi o venă. Placenta acţionează ca o interfaţă semipermeabilă care permite accesul către embrion şi ulterior cătrefoetus a substanţelor de hrănire, a oxigenului, a hormonilor necesari dezvoltării şi pe de altă parte preia bioxidul de carbon şideşeurile metabolice de la foetus.

În această perioadă se pot descrie din punct de vedere anatomic două caracteristici ale dezvoltării embrionului, şi anumedezvoltarea cefalocodală, care fundamentează sistemul nervos şi coloana vertebrală şi dezvoltarea proximdistală carefundamentează tesuturile existente simetric-lateral axei coloanei vertebrale.

3. Perioada fetală durează de la opt săptămâni până la naştere. La aproximativ nouă săptămâni se pot distinge ecografic zonafacială, braţele, picioarele, degetele, principalele organe interne şi principalele grupe musculare. Alte repere ale evoluţiei înaceastă perioadă:

- în a treia lună de dezvoltare apar centrele de osificare – cartilagiile, se pot identifica mişcări spontane ale braţelor, picioarelor,degetelor şi se constată un ritm alert al dezvoltării organelor de reproducere;

- în luna a cincea, mişcările reflexe ale foetusului care puteau fi identificate ecografic încă din luna a treia devin suficient deputernice pentru a putea fi percepute de mamă, debutează osificarea la nivelul nasului şi al urechilor, se formează unghiile de la

mâini şi de la picioare, corpul foetusului se acoperă cu un strat cu aparenţă de ceară, numit vernix, cu rol protector;

- în luna a şasea are loc stratificarea cortexului cerebral, se finalizează dezvoltarea ochilor putând fi identificate ecografic genele şsprâncenele;

- în luna a şaptea corpul poate avea peste 1 kg şi aproximativ 40 cm lungime. În această perioadă foetusul are o aparenţă ridatădatorită faptului că pielea, în lipsa stratului adipos, este puternic cutanată.

- în lunile opt şi nouă asistăm la primele depuneri de ţesut adipos, foetusul crescând în greutate, se intensifică activitateaneuromusculară, are loc mielinizarea celulelor cerebrale şi vascularizarea dermei care astfel capătă culoare roz.

Influenţa mediului asupra dezvoltării în perioada prenatală

Mediul este definit în termenii evoluţiilor şi/sau a condiţiilor exterioare organismului care îl influenţează pe acesta şi care sunt la

rândul lor într-o oarecare măsură influenţate de către organism. Încercările de descriere şi conceptualizare legate de mediu aucondus în perioada contemporană la dezvoltarea teoriei ecologice, în conformitate cu care individul se dezvoltă şi acţionează încadrul unor ierarhii de sisteme care pot conduce la ideea unor ierarhii de mediu, începând cu mediul imediat şi terminând cumediul cultural. Alţt factori care influenţează dezvoltarea în perioada prenatală tin de comportamentele materne şi anume suntalimentaţia, ingestia de alcool, fumatul şi starea afectivă.

Modul în care mama se hrăneşte atît din punctul de vedere al calităţii, dar şi al cantităţilor de alimente ingerate este importantpentru evoluţia ulterioară a copilului. Din punct de vedere calitativ este necesar să se asigure un aport corect de proteine. Studiilearată că lipsa proteinelor din alimentaţia mamelor are consecinţe pe termen lung, şi anume, scoruri scăzute la testele deinteligenţă la copil. Din punct de vedere cantitativ, aportul caloric la gravidă este următorul: la gravida care nu depune ef ort fizic

între 2170- 2400 calorii/zi (în timpul sarcinii se suplimentează aportul caloric cu 300 calorii zilnic); la gravida care depune muncăfizică foarte intensă, aportul caloric zilnic va fi de 2600-2800 calorii.

Alimentaţia deficitară poate duce la o greutate redusă a copilului la naştere, sau o prelungire a timpului de travaliu care poateavea urmări în dezvoltarea ulterioară.

Cele mai grave consecinţe ale unui consum semnificativ de alcool se concretizează în sindromul alcoolic fetal. Simptomelesindromului alcoolic fetal sunt pe de o parte, anomalii ale dezvoltării sistemului nervos, care se asociază cu handicap mintal saufizic şi pe de altă parte, anomalii de dezvoltare a zonei faciale.

Fumatul are efecte negative asupra dezvoltării prenatale, deoarece placenta este permeabilă la nicotină. Efectele fumatului peparcursul sarcinii sunt următoarele: rată mai crescută a decesului perinatal, probabilitate crescută de avort spontan şi complicaţila naştere, greutate scăzută la naştere. S-a descris un sindrom tabacic fetal, care poate apare în situaţia în care mama fumează mamult de cinci ţigări pe zi. Acest sindrom creşte probabilitatea apariţiei cancerului cu peste 50% la copil, ca şi a instabilităţiemoţionale şi a hiper-reactivităţii comportamentale.


8/31

8

Starea afectivă a mamei influenţează dezvoltarea copilului. Un şoc afectiv determină un surplus de adrenalină, care se transmiteprin placentă la foetus şi are ca urmare creşterea activităţii motorii. În cazul în care mama este supusă unor factori stresori timp

îndelungat consecinţele pot fi avortul spontan, naşterea prenatală sau prelungirea travaliului.

Diferite studii arată că mamele care, în perioada sarcinii, au fost incluse în grupuri de consiliere şi ajutate să-şi gestioneze mai binetrăirile negative, au dat naştere unor copii sănătoşi fizic şi psihic. .

Bolile cu transmitere sexuală (SIDA, gonoree, sifilis) dar şi diabetul, hepatita şi gripa, influenţează semnificativ dezvoltareafoetusului.

Medicamentele administrate în timpul sarcinii pot avea, de asemenea, influenţe negative. Astfel, antibioticele ingerate în do zemari pot determina întârzieri în dezvoltarea scheletului şi a procesului de calcifiere a dinţilor. Streptomicina conduce la sur ditatetetraciclina la naştere prematură şi la decalcificarea dinţilor, aspirina utilizată în cantităţi mari determină complicaţii digestive şgreutate scăzută la naştere. Unele studii arată că aspirina se asociază şi cu obţinerea în etape ulterioare de dezvoltare a u noscoruri scăzute la testele de inteligenţă şi cu dificultăţi în achiziţionarea abilităţilor motorii. Barbituricele pot avea ca efect apariţiaanorexiei la nou-născut şi probleme respiratorii. Drogurile (heroina, cocaina, morfina) cresc riscul naşterii premature şi provoacăsindromul de deprivare (sevraj).

Evaluarea dezvoltării prenatale

Există proceduri medicale de evaluare a dezvoltării în această perioadă, şi anume, amniocenteza, ecografia şi analizelehematologice.

Amniocenteza – presupune analiza caracteristicilor lichidului amniotic, recomandată doar persoanelor care au în familieantecedente genetice.

Tehnica eşantionului corionic - presupune analiza ţesutului corionic. Ca şi amniocenteza această analiză permite determinareaposibilelor modificări genetice.

Ecografia - presupune utilizarea ultrasunetelor pentru obţinerea unei imagini a foetusului şi este tot mai frecvent utilzată pentrumonitorizarea periodică a dezvoltării prenatale.

Analizele hematologice se recomandă la 14 -15 săptămâni de la concepţie şi furnizează informaţii privind funcţiile hepatice,prezenţa unor infecţii, a anemiei, a unor imunodeficienţe.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 8. Care este numărul de cromozomi caracteristic speciei umane? 9. La ce vor duce sarcinile care rezultă din diviziunea aceluiaşi ovul fecundat de doi spermatozoizi? 10.

Denumiţi factorii care determină preponderent dezvoltarea fizică şi fiziologică a omului.

11. Cum sunt denumiţi, în literatura de specialitate, cromozomul X şi cromozomul Y? 12. Descrieţi perioada germinativă de dezvoltare.13. Enumeraţi factorii care influenţează dezvoltarea fetusului în perioada prenatală.14. Ce reprezintă evaluarea dezvoltării prenatale prin amniocenteză.

CURS 3. NAŞTEREA Cu câteva săptămâni înainte de naştere, uterul mamei îşi modifică poziţia, alunecă în jos şi anterior, poziţie prin care scad epresiunea asupra diafragmei şi uşurează respiraţia mamei. În acelaşi timp, fătul se roteşte şi ajunge în poziţia optimă pentruexpulzare, cu capul în jos ceea ce se numeşte „prezentare cefalică” .

Semne care arată iminenţa naşterii sunt eliminarea unor cantităţi mici de sânge, cu rol antibacterian, eliminarea lichiduluamniotic, apariţia contracţiilor uterine cu un ritm crescător pe măsură ce se apropie momentul expulziei (la început la 10 – 20minute şi cu o durată de 40 – 60 secunde).

Naşterea presupune trei faze distincte: travaliul, expulzia şi contracţiile post-partum.

1. Travaliul debutează cu dilatarea orificiului cervical şi contracţii uterine. Intervalul dintre contracţii se micşorează foartemult în această etapă, de la 10 – 20 minute între contracţii la 6 – 4 minute. Travaliul durează în medie 12 – 15 ore laprima naştere şi 8 ore la următoarele. La sfirşitul travaliului, sacul amniotic se rupe şi fătul coboară în colul uterin.


9/31

9

2. Expulzia debutează cu dilatarea completă a orificiului cervical şi reducerea intervalului dintre contracţii sub 4 minuteacestea având o durată mai mare, 60 – 70 de secunde. Expulzarea fătului are o durată medie de 80 de minute la primanaştere şi de 30 de minute la a doua şi se încheie cu părăsirea de către noul născut a corpului matern.

3. Contracţiile post -partum au rolul de a elimina placenta şi încep la aproximativ 5 minute după expulzie, cu o durată demaxim 20 de minute.

Primul test la care este supus copilul după naştere este o evaluare a caracteristicilor fiziologice şi senzorio -motorii, evaluarecare face pe o scală dezvoltată de Virginia Apgar în 1953, scala şi scorurile poartă numele autoarei. În continuare prezentămcaracteristicile care se evaluează şi modalitatea de punctare a prezenţei/absenţei acestora.

1. ritmul cardiac: absent – 0 puncte; sub 100 – 1 punct; între 100 şi 140 – 2 puncte;2. efortul respirator : absent – 0 puncte; lent şi neregulat – 1 punct; bun şi plâns – 2 puncte;3. tonusul muscular : absent – 0 puncte; flexiuni uşoare ale extremităţilor – 1punct; mişcări active şi riguroase – 2 puncte;4. iritabilitatea (expresivitatea): figură neutră – 0 puncte; grimase faciale – 1 punct; expresivitate mare însoţită de plâns – 2

puncte;

5. culoarea dermei : palidă cu tentă albăstruie – 0 puncte; extremităţi palide şi corp roz – 1 punct; tot corpul cu tentă de roz – 2 puncte.

Evaluarea şi scorarea se face de doua ori, odata la un minut, apoi la 5 minute după naştere.

Naşterea fiind o trecere de la viaţa intrauterină la viaţa extrauterină, este o modificare esenţială de context şi mod de funcţionarePrezentăm în tabelul următor diferenţele dintre mediul uterin şi cel extrauterin. (vezi Tabel 3.1)

Tabel 3.1 Caracteristici diferenţiatoare între mediul intrauterin şi extrauterin

Viaţa intrauterină Viaţa extrauterină

Temperatură constantă Mediu de viaţă - lichid Zgomot slab, filtrat de lichidul amniotic

Alimentaţie fără efort prin cordonul ombilical Respiraţia se realizează prin sângele matern Adaptări metabolice puţine

Temperatură variată Mediul de viaţă - aer Zgomot puternic

Alimentaţia cu depunerea unui efort Intră în funcţiune sistemul respirator Adaptări metabolice active

Relaţiile dintre nou născut şi părinţi

Studiile sugerează că perioada imediat de după naştere este extrem de importantă pentru configurarea viitoarelor relaţii dint recopil şi părinţi. Aceste informaţii stau la baza unori practici relativ noi în maternităţi şi anume pezenţa tatălui pe tot parcurulnaşterii şi aşezarea nou născutului imediat după expulzie pe abdomenul mamei.

O primă serie de date asupra importanţei contactului fizic dintre părinţi şi copil imediat după naştere au fost obţinute în studiasupra comportamentului animal. S-a constatat, în urma unor studii pe maimuţe, că atunci când puiul este îndepărtat dupăexpulzie şi adus la mamă după o oră, el este respins. Dar dacă este lăsat iniţial 5 - 10 minute cu mama, el va fi ulterior recunoscuşi acceptat indiferent de cât timp este (în limite raţionale) ţinut departe de ea.

Există şi date de cercetare pe subiecţi umani, studii longitudinale, făcute pe design-ul evocat. Rezultatele sugerează că întervalude timp dintre momentul naşterii şi contactul dintre mamă şi copil exercită influenţe asupra relaţiei dintre ei. Efectele acesteiinfluenţe pot fi identificate până la vârsta de 5 ani.

Interacţiunile dintre mamă şi nou născut au o complexitate surprinzătoare. Astfel după naştere creşte sensibilitatea acustică şiolfactivă a mamei, iar plânsul nou născutului are drept efect stimularea lactaţiei. Pe de altă parte, mişcările nou născutului suninfluenţate de vocea mamei.

F. Leboyer în cartea publicată în 1975, “Naştere fără violenţă”, afirmă că senzaţiile noi cu care este bombardat nou născutul au dinpunct de vedere al acusticii o asemenea intensitate, încât pot provoca deteriorări ireversibile ale sistemului nervos. El susţine căreducerea nivelului de zgomot şi iluminare din sălile de naştere ar reduce considerabil riscul deteriorării nervoase. Acestarecomandă reorganizarea spaţiului de naştere într-un stil cât mai puţin agresiv pentru mamă şi făt sau naşterea acasă.

Activitatea motorie a nou născutului

Primele mişcări ale copilului sunt răspunsuri involuntare, care apar la expunerea la anumiţi stimuli, altfel spus, sunt mişcări reflexeReflexul este un răspuns involuntar, relativ simplu şi independent de învăţare, asociat cu un stimul specific.


10/31

10

La naştere sunt prezente mai multe reflexe, care se închid la nivelul coloanei vertebrale şi care fac posibilă adaptarea copilului laviaţa extrauterină, la un nou mediu. Pe măsură ce copilul creşte, structurile sistemului nervos se desăvârşesc, acesta putând să îşcontroleze o parte din aceste reflexe şi să-şi formeze altele noi. Reflexele nou născutului sunt în număr de 37, unele se păstrează şfuncţionează identic toată viaţa, cum sunt cele care stau la baza respiraţiei. Desigur omul învaţă să modifice în anumite limiteaceste reflexe, ceea ce fiziologic înseamnă controlul centrilor vertebrali de către scoarţa cerebrală. Altele se transformă, astfel pemăsură ce se schimbă modul de hrănire al sugarului reflexul de supt devine reflex de masticaţie. Şi în fine o serie de reflexe disparele nemaifiind necesare activităţii copilului. Cele mai importante reflexe pentru nou născut, reflexe care îi asigură trecere a de lamediul intrauterin la mediul extern corpului matern sunt următoarele:

- Reflexul Moro se manifestă când nou născutul pierde brusc sprijinul pentru cap şi gât, când tuşeşte sau strănută şi constă înextensia braţelor şi a picioarelor urmată de flexia acestora. Efectul adaptativ poate fi legat de o eventuală cădere. Acest reflexdispare după 6 - 7 luni. Persistenţa lui după 7 luni semnalează o eventuală întârziere motorie, iar după 9 luni o posibilă

întârzierea mintală.

- Reflexul de orientare este asociat sucţiunii şi este declanşat când se atinge comisura buzelor, zona obrazului şi are ca urmare întoarcerea capului în direcţia din care a venit stimulul. Poate avea şi un efect negativ, copilul întoarce capul în direcţiastimulului, care poate să fie o mîngîiere, în timp ce suge ceea ce este frustrant pentru acesta.

- Reflexul de sucţiune se declanşează dacă se atinge uşor cerul gurii consta într-o serie de 4 pînă la 12 sucţiuni rapide. Nu seasociază doar cu alimentaţia, el fiind declanşat de orice atingere a boltei palatine, cu material textil, degete, etc. Reflexupoate fi prin urmare declamşat şi de nou nascut când se joacă cu propriile degete.

- Reflexul Babinski apare când este atinsă marginea exterioară a tălpii. Se manifestă prin extensia degetelor de la cel mai marespre cel mai mic în formă de evantai. Dispare după 12 – 18 luni şi este înlocuit cu o altă mişcare, tendinţa de a reacţiona princurbarea degetelor în jos.

- Reflexul de apucare apare la stimularea prin presiune a podului palmei sau a tălpii, a arcului plantar şi se manifestă prinacţiunea coordonată a degetelor pentru apucare în cazul mâinii şi de curbare în jos a degetelor în cazul picioarelor. Reflexul deapucare palmar dispare după 3 – 4 luni de la naştere, în timp ce reflexul plantar dispare după un an.

- Reflexul de mers este vizibil când nou născutul este susţinut de subţiori, cu sau fără ca picioarele să atingă un suport. Refelxuconstă într-o serie de mişcări ritmice “de mers”, care mai corect spus imită mersul. Nefiind însă asociate cu mişcări alebraţelor, mersul nu se poate coordona şi este dezechilibrat. Acest reflex apare la 2 săptămâni după naştere şi dispare laaproximativ 12 săptămâni.

- Reflexul de înnot se evidenţiază atunci când copilul este scufundat în apă cu abdomenul în jos. Se manifestă printr -o serie demişcări ale mâinilor şi picioarelor, asemănătoare mişcărilor de înot, în timpul derulării acestor mişcări, nou născutul îşi ţinerespiraţia, are ochii deschişi, nu înghite apă ceea ce-i permite chiar să înnoate.

Dezvoltarea activităţii motrice nou născutului parcurge trei etape, a mişcărilor reflexe, a mişcărilor simetrice şi a mişcăr iloautomate. Cele trei etape nu au o evoluţie succesivă bine delimitată, ele se întrepătrund, structurându -se într-un final înstereotipuri de mişcare.

1. Etapa mişcărilor reflexe – reprezintă fundamentul dezvoltării fizice şi psihice. Reflexele nou născutului sunt răspunsurinvoluntare, independente şi relativ simple. Sunt mişcări care permit adaptarea la un mediu nou şi “interiorizarea” primeloinformaţii;

2. Etapa mişcărilor simetrice – debutează cu învăţarea mişcărilor asociate controlului musculaturii cervicale, care îi vorpermite accesul la mai multe de informaţii. Copilul încearcă să cunoască lucrurile care se găsesc în jurul lui prin mişcare, pipăitmiros şi gust. Specific acestei etape sunt mişcările simultane ale mâinilor şi picioarelor, copilul nu poate efectua mişcărunilaterale. În această perioadă o mişcare cu caracter unilateral, dacă nu este o întâmplare singulară, poate fi un semn de

patologie;3. Etapa mişcărilor automate – pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, mişcările simetrice sunt înlocuite cu mişcăr

voluntare, supuse controlului. Este o etapă în care încep să se formeze stereotipurile, baza fizilogică a deprinderilor. Fiecaremişcare se învaţă prin repetiţie. Astfel, dacă nou născutul este aşezat pe abdomen şi încearcă să ridice capul nu va reuşi la începutşi ca urmare “caută formule“ care să îi permită să execute această mişcare. Întru început va întoarce capul într-o parte şi alta ceeace determină tonificarea musculaturii din zona cervicală şi o respiraţie adecvată acestei poziţii. Posibilitatea de a controlamusculatura cervicală şi miscările nou învăţate îi asigură accesul la un orizont vizual, auditiv, olfactiv mai mare, el poate vedeaforme şi culori, desigur nu clar, dar ele sunt prezente ca stimuli.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

15. Enumeraţi şi descrieţi fazele naşterii.


11/31

11

16. Care este rolul contracţiilor post-expulsie şi când se produc acestea?17. Denumiţi şi descrieţi cel mai cunoscut test la care este supus copilul după naştere? 18. Numiţi caracteristicile care se evaluează imediat după naştere.19. Daţi exemple de noi practici întâlnite în maternităţi bazate pe studii recente asupra relaţiei nou născut – părinţi. 20. Descrieţi reflexul Moro. 21. Ce anume poate declanşa reflexul de sucţiune? 22. În ce condiţii apare reflexul de apucare?

CURS 4. COPILĂRIA MICĂ (0 – 3 ANI)Dezvoltarea motricităţii

Structurile comportamentale specifice acestei vârste sunt reflexele înnascute care evoluează spre mişcări simetrice şi ulteriorautomate. Coordonarea informaţiilor se face la început întâmplător, el repetă mişcările care i-au făcut plăcere şi acţiunile pe carele desfăşoară sunt centrate pe propriul corp, de exemplu apucarea reprezintă bucuria de a face o mişcare.

Se poate descrie evoluţia motricităţii în perioada copilăriei mici urmând un criteriu cronologic.

0 – 1 lună - copilul culcat pe spate are membrele flexate dar nu îşi poate susţine capul, când acesta este mişcat lateral, tot corputinde să se mişte în aceiaşi direcţie, iar atunci când este ridicat în braţe se manifestă reflexul de extensie a braţelor.

3 – 4 luni - copilul poate întoarce capul independent de corp, îşi poate susţine capul, iar atunci când este culcat pe burtă se poateridica în coate sprijinându-se pe antebraţe. Începe să perceapă şi se pare că îşi reprezintă mâna ca fiind un element component apropriei corporalităţi,

5 – 6 luni - poate să stea în şezut, susţinut la început, apoi treptat fără nici un fel de susţinere, aşezat pe burtă se ridică sprijininduse cu mâinile şi apar primele mişcări de rostogolire de pe spate pe abdomen.

7 – 9 luni - poate sta mult timp (o jumătate de oră) în şezut, poate sta în picioare susţinut sprijinindu-se în călcâie, începe să sedeplaseze în „patru labe”, se apucă cu mânuţele când riscă să cadă, dar are în continuare nevoie de suport.

1 an - poate sta singur în picioare, face primii paşi şi “dansează”, mai exact controlează mişcarea şi asociază sunetul cu mişcarea.

1 an – 1an şi jumătate - stă în picioare şi merge nesusţinut, îşi ţine picioarele depărtate pentru echilibru, stă jos (în genunchi şi înşezut) şi se poate ridica pe vârfuri dacă are un suport.

2 ani – 2 ani şi jumătate - merge cu spatele, aleargă, se poate opri la comandă fără să cadă, urcă scări şi poate lovi o mingie fără săşi piardă echilibrul.

2 ani şi jumătate – 3 ani - merge cu picioarele drepte, îşi perfecţionează toate mişcările învăţate anterior, poate sări, etc. Teoreticla trei ani copilul trebuie să meargă foarte bine.

Fiecare achiziţie motorie presupune dezvoltarea sistemului osteomuscular, a sistemului nervos, dar şi exersarea mişcărilor(antrenament). Dacă în primele luni de viaţă stimularea are ca scop doar dezvoltarea motricităţii, după un an stimularea prinexerciţii/joc are şi un rol instructiv. Până la un an jocurile stimulative pentru activitatea motorie presupun mişcări de flexie şiextensie a braţelor, rostogoliri, între un an şi doi ani copilul este susţinut să repete jocuri care presupun rostogoliri şi sărituri,pentru ca dupa doi ani să fie susţinut în dezvoltarea voluntară a mişcărilor simultane a mîinilor şi picioare lor, formarea reflexelode orientare, etc.

Dezvoltarea mişcărilor mâinii

Reflexelor din naştere li adaugă altele noi, astfel încât până la trei ani copilul învaţă să manipuleze, să arunce şi să prindă obiecteReflexele nou formate se presupun radializare, digitalizare şi integrare a mişcărilor. Ceea ce înseamnă că prehensiunea (prindereaeste transferată din exteriorul cubital (marginea exterioară a mâinii) în cel radial (interior), dinspre palmă spre degete. În acelaştimp creşte precizia mişcărilor prin implicarea mişcărilor cotului, umărului dar şi a controlului vizual şi tactil. Această trecerepresupune o evoluţie stadială.

1. Stadiul pensei cubito-palmare (3 – 4 luni) – poate apuca voluntar un obiect fie cu amândouă mâinile, fie folosind ultimele tredegete pe care le strânge în palmă.

2. Stadiul pensei digito-palmare (6 luni) – poate strânge ultimele patru degete în palmă. Obiectele mici sunt apucate cu toatămâna, fără ca degetul mare să fie implicat activ. Obiectele mici aşezate pe o suprafaţă plană sunt luate cu o mişcare care


12/31

12

seamănă foarte mult cu grebla, degetul mare nu participă la apucare, este doar un suport pentru celelalte. Nu poate ţine înmână în acelaşi timp două obiecte.

3. Stadiul pensei radio-palmare (7 – 8 luni) – copilul îşi foloseşte toate degetele, policele (degetul mare) este utilizat în mişcare înopoziţie cu celelalte. Poate trece un obiect dintr-o mână în alta.

4. Stadiul pensei radio-digitale (după 9 luni) – copilul poate apuca obiecte folosind degetul mare (police) şi cel opozant (index).

Mişcările mâinilor sunt din ce în ce mai flexibile. Dacă la patru luni copilul lasă obiectele să-i cadă din mână, la şase luni ţineobiectele cu ambele mâini. După un an aruncă obiectele în mod intenţionat şi poate construi un castel din trei cuburi. La doi anpoate construi castele din şase cuburi, desenează, ţinând creionul ca pe un pumnal. La trei ani poate prinde o minge cu ambel emâini (coordonare bilaterală) şi îşi poate coordona mişcarea astfel încît începe să poată turna apă dintr-un recipient în altul.

Dezvoltarea cognitivă

Dezvoltarea sensibilităţii

Dezvoltarea cognitivă este condiţionată de evoluţia normală a senzorialităţii care este sursa primară de informaţii.

Simţul tactil este cel mai extensiv simţ al organismului, receptorii sunt dispersaţi pe întrega suprafaţă a corpului. Dezvoltareasensibilităţii tactile se face progresiv.

0 – 1 lună - nou născutul reacţionează doar la temperatura ambiantă şi la mângâierea mâinii.

3 – 4 luni - plânge când este ud, se linişteşte când este luat în braţe şi schimbat, se joacă cu jucăriile atărnate deasupra

patului. 5 – 6 luni - se joacă cu propriile degetele, atinge cu mâna obiecte şi le aruncă.

8 – 9 luni - vrea să atingă hrana cu degetele. 1 an - foloseşte mâna pentru a mânca, bate din palme prin imitaţie, arată cu degetul.

1 an şi jumătate - îşi foloseşte degetele pentru a mânca. 2 ani - reacţionează diferit la diverşi stimuli din exterior, învaţă că se poate răni, se teme de foc şi poate întoarce paginile

unei cărţi.

2 ani şi jumătate - sensibilitatea tactilă devine sofisticată, poate diferenţia obiecte prin pipăire, fără să le vadă.

3 ani - face distincţia între rece şi fierbinte.

În corelaţie cu dezvoltarea motricităţii şi sensibilităţii tactile se dezvoltă şi sensibilitatea kinestezică, care permite memorarea şrecunoaşterea formelor, aprecierea spaţiului, diferenţierea între relaxare şi încordarea musculară.

Între 0–7 zile sensibilitatea vizuală a copilului este diferită de a adultului. Astfel, acuitatea vizuală nu este formată şi ca urmare nounăscutul are o imagine neclară (în ceaţă), distinge între lumină şi întuneric, poate urmări o sursă de lumină. Studiile arată căimaginea cea mai clară se formează la distanţa de 19–20 cm şi vederea periferică nu este încă formată. (Fantz, 1958). Copilul poatepercepe clar obiectele în jur de trei luni – trei luni şi jumătate. Tot acum este definitivată vederea periferică, începe să perceapăculorile, şi diferenţiază figura mamei de a altor persoane. Această evoluţie are o bază fiziologică, dezvoltarea sistemului nervos şi aanalizatorului vizual, transformarea stimulilor vizuali în imagine presupun un nivel de maturizare a substratului anatomic şi unnivel adecvat de funcţionalitate al acestuia.

Sensibilitatea auditivă funcţionează înainte de naştere, ulterior copilul învaţă să diferenţieze şi să asocieze sunetele. Se poateconsidera auzul definitivat la o lună când poate asocia sunetele cu imagini, cu obiecte.

Sensibilitatea olfactivă este perfect structurată la naştere, copilul reacţionează diferenţiat la mirosuri plăcute şi neplăcute.

Sensibilitatea gustativă este relativ formată, în sensul în care, deşi reacţionează pozitiv la dulce, copilul nu diferenţiază o serie de

alte gusturi. În concluzie, senzorialitatea este complet dezvoltată la sfârşitul primului an de viaţă, evidenţiabil la nivel comportamental. Copilueste interesat de exterior, de obiecte, repetă mişcările şi acţiunile care îi fac plăcere.

Dezvoltarea gândirii

Fără a acorda mai mică importanţă teoriei lui Jean Piaget asupra evoluţiei gândirii pe care o prezentăm în capitolul de teorii asupradezvoltării de la sfârşitul acestui volum vom prezenta pe scurt teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner (1983) şi teoria triarhicăa inteligenţei a lui Sternberg (1988).


13/31

13

Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner consideră că inteligenţa nu este o structură unică, ci există şapte tipuri de inteligenţădistincte (lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală, corporal-chinestezică, interpersonală şi intrapersonală). Ele opereazăca sisteme modulare independente, cu alte cuvinte abilităţile unei persoane apreciate ca aparţinând unui tip de inteligenţă nusunt corelate cu abilităţile unei persoanei aparţinând altui tip de inteligenţă. Deşi separate şi independente inteligenţeleinteracţionează şi operează împreună la nevoie. De exemplu rezolvarea unei probleme matematice necesită inteligenţă lingvisticăspaţială şi logico-matematică. Sternberg consideră că deşi teoria lui Gardner este vagă ea reprezintă o contribuţie la înţelegereapsihicului uman şi a inteligenţei.

Teoria triarhică a inteligenţei a lui Sternberg are ca scop explicarea relaţiilor dintre:

1. inteligenţă şi lumea interioară a individului, adică mecanismele mintale care stau la baza comportamentului inteligent(subteoria componenţială).

2. inteligenţă şi lumea exterioară a individului, adică modalitatea în care inteligenţa este folosită pentru adaptarea la med iu(subteoria contextuală).

3. inteligenţă şi experienţă, adică rolul jucat de experienţă în dezvoltarea inteligenţei ca modalitate de a face faţă stresulu(subteoria experenţială) .

Dezvoltarea limbajului

În formarea limbajului se parcurg, ca şi în cazul celorlalte funcţii psihice, o serie de etape de evoluţie.

Pînă la o lună ţipătul este mijlocul principal de comunicare, după care el este însoţit de gângurit pentru ca în lunile următoare să

emită sunete care seamănă cu un chicotit şi să asocieze două sunete “da”, “pa”, “ma” pe care le repetă la început neintenţionatulterior voit, în funcţie de întăririle pe care le primeşte de la adulţi.

În jur de 11 luni apar primele cuvinte articulate, de două silabe („mama”, „tata”, „papa”).

După un an începe să construiască mici propoziţii: „Vreau apă!” şi răspunde la mici propoziţii afirmativ sau negativ.

După un an şi jumătat e vocabularul activ al copiilor este de aproximativ 30 de cuvinte, dar ei înţeleg şi reacţioneaza corect la multmai multe cuvinte. Studii nevalidate încă, au arătat că există diferenţe temperamentale în modalitatea de achiziţionare şi ut ilizarea limbajului. Introverţii vorbesc mai târziu, par a exersa mintal pronunţia cuvintelor şi deabia când se conving că aceasta esteidentică cu modelul pronunţă cuvântul corect. Extraverţii vorbesc mai repede, repetă cu greşeli până ajung la pronunţia corectă.

La doi ani vocabularul unui copil are în medie 50 de cuvinte, dar poate înţelege mai multe şi începe să asocieze cuvinte pentru aforma propoziţii simple.

Între 2 şi 3 ani utilizează cuvinte în locul obiectelor, pune întrebări referitoare la persoanele absente cu care s-a simţit bine, îşpoate imagina viitorul. La nivelul limbajului apar propoziţiile formate din patru cuvinte, foloseşte cuvintele “vreau”/”nu vreau”.Poate folosi în joc obiecte simbolice.

Afectivitatea

La această vârstă evoluţia psihică înseamnă în primul rând dezvoltarea afectivităţii, ca fundament pentru celelalte componente alepersonalităţii. Mama are rolul cel mai important în stimularea şi dezvoltarea comunicării, ea crează premisele unor evoluţidiferenţiate ale comportamentelor.

Afectivitatea se manifestă în primele şapte zile după naştere prin prezenţa zâmbetului spontan, mai corect - mimicăasemănătoare, fără o justificare foarte clară, definită. Se numeşte zâmbet neonatal şi se poate asocia cu reacţii de surpriză, de

disconfort (ca urmare a durerii), de dezgust (răspuns la un miros sau gust neplăcut) şi de interes (pentru obiectele, figurile şzgomotele din jur). Toate aceste reacţii sunt precursoarele zâmbetului social, ca şi al emoţiilor de surpriză şi tristeţe. Există studicare susţin că zâmbetul neonatal este anterior naşterii, dar nu este o informaţie validată. Reacţia specifică acestei perioade esteţipătul care nu are o determinare bine precizată, el apare ca reacţie la senzaţii de frig, de foame, de durere sau când este trezitbrusc şi se sperie.

Între 7– 30 zile asistăm la prima formă de comunicare socială copilul comunică/spune celorlalţi ce simte prin mişcarea întreguluicorp. Spre exemplu, îşi exprimă durerea prin strângerea mâinilor şi a picioarelor. Spre sfârşitul primei luni apar modificări carereprezintă primii paşi în comunicarea cu ceilalţi ca persoane individualizate, spre exemplu, zâmbetul neonatal (nedirecţionat ) setransformă în zâmbet social (direcţionat şi conştient) pentru mamă.


14/31

14

Între 1– 3 luni creşte receptivitatea la stimulii externi, zâmbetul începe să se asocieze şi cu alte persoane, obiecte sau situaţiideclanşatoare a unor stări de bine. Tot în această perioadă apar ţipetele modulate, diferenţiate pentru diferite nevoi, frustrări saudurere).

Dacă până la 3 luni copilul se bazează pe principiul “aici şi acum”, între 3 şi 6 luni se dezvoltă capacitatea de stocare a memoriei şde anticipare (caracteristică a gândirii) corelativ cu diferite situaţii frustrante. Existenţa anticipării crează bazele dezvoltării unonoi trăiri, cum sunt bucuria, furia, dezamăgirea, spaima. Copilul începe să se socializeze, se joacă şi comunică cu ceilalţi. Zâmbetucapătă adresabilitate, conţinut, consistenţă şi învaţă să râdă. De pildă, copilul va zâmbi persoanelor cunoscute şi va râde dacăacestea fac ceva care îi provoacă plăcere. Toate aceste trăiri sunt achiziţii sociale.

Între 6– 12 luni participă la jocuri sociale (cu alţii), relaţionează, “vorbeşte”, ţipă, gângureşte, exprimă o gamă largă de sentimenteşi reacţii faţă de persoanele cunoscute. Raportat la personele necunoscute se poatwe speria şi va reacţiona diferenţiat în funcţiede gradul de noutate al stimulilor şi persoanelor. Către 12 luni apar sentimentele de ruşine, de ezitare şi de şovăială. Se percepepe sine ca dif erit de ceilalţi, se uită în oglindă şi se recunoaşte. Este o fază de simbioză totală cu mama, copilul fiind posesiv înrelaţia cu aceasta.

Între 1– 2 ani copilul explorează locurile din jurul său, utilizând fără reţinere protecţia pe care o primeşte. Nu existăcomportamente diferenţiate sexual, ataşarea atributului de masculin sau femin unui comportament, sunt doar proiecţii şinterpretări ale adulţilor.

Între 2– 3 ani copilul trăieşte primele sentimente de anxietate aflâdu-se în continuare într-un proces de individualizare. Pentru adepăşi anxietăţile şi sentimentele de singurătate are nevoie de prezenţa constantă a unui adult. În acelaşi timp este din ce în cemai autonom şi ca urmare apar conduite de refuz, evidenţiate la nivel verbal prin utilizarea cuvântului „nu”. Refuză aproape oriceparcă testând forţa acestui cuvânt. Apar sentimente noi precum vina şi dispreţul. Prezenţa conştiinţei de sine permite„înţelegerea” diferenţelor de gender, în fapt copii percep asemănarea fizică cu părinţii de acelaşi sex şi se manifestă primelecomportamente diferenţiate (imitaţii ale unor reacţii caracteristic masculine sau feminine), fără o justificare în sfera personalităţii.

Rolul familiei în dezvoltarea copilului între 0 şi 3 ani

Familia are rolul de interfaţă între copil şi „restul lumii”, ea susţine şi influenţează trebuinţa copilului de a deveni autonom, de a seconstitui ca o persoană individualizată şi socială. Funcţionează ca model şi instanţă de evaluare a „binelui” şi a „răului” ş i este inacelaşi timp suportul afectiv necesar.

Socializarea este conceptul utilizat pentru a descrie şi explica, pe de o parte modul în care copii îşi formează comportament elecare le asigură inserţia în cultura şi societatea din care fac parte şi pe de altă parte „ajustările” adaptative ale comportamentelorpe parcursul întregii vieţi (Birch, 2000). Socializarea trebuie înţeleasă ca un proces biunivoc, copilul nefiind în relaţia cu părinţii o

fiinţă pasivă, modelabilă, ci o persoană activă care dispune de caracteristici ereditare (genetice) şi care este capabil să influenţezereacţiile celorlalţi faţă de el.

Familia trebuie înţeleasă ca mediu afectiv, social şi cultural. Ca mediu afectiv familia reprezintă un sistem de interrelaţi afectiveapt să reacţioneze la trebuinţele copilului şi la dezvoltarea personalităţii lui. Primele manifestări ale copilului au caracter instinctivşi nedirecţionat. Absenţa mamei până la 6 luni (deprivarea maternală) poate determina carenţe afective grave, de exempluautism. Ca mediu social , familia asigură relaţia copilului cu adulţi de toate vârstele şi sexele. Familia intervine prin aceste relaţii şidezvoltă socializarea şi sociabilitatea copilului, astfel încât acesta să se poată adapta în societatea căreia îi aparţine. C a mediucultural , familia transmite copilului o serie de informaţii dar şi atitudini, prejudecăţi, credinţe, modele comportamentale, etc.

Măsura dezvoltării sociale a copilului este dată de reacţia pe care o are la stimulii sociali (părinţi şi alţi membri ai familiei, persoanestrăine). După 2 ani aria socializării se extinde prin multitudinea de relaţii pe care copilul trebuie să le stabilească pentr u a sematuriza afectiv şi comportamental. Socializarea este dificilă, asistăm la manifestări de egocentrism, de agresivitate, de egoismdar şi de adaptare şi integrare socială. Adultul trebuie să ştie să acţioneze în consecinţă, să ignore reacţiile neadecvate şi să le

recompenseze pe cele adecvate. Cele mai frecvente atitudini/comportamente cu urmări negative în evoluţia copilului sunt cele desupraprotecţie sau opusul său de respingere.

Supraprotecţia este tendinţa părinţilor de a nu se despărţi niciodată de copil, de a-i acorda diverse privilegii, de a-l feri de riscurimaginare. Astfel părintele se aşează între copil şi restul lumii. Supraprotecţia determină dependenţă, egocentrism, lipsă deiniţiativă, copii “rupţi de realitate”.

Respingerea se evidenţiază prin faptul că în cadrul familial nu se ţine seama de vulnerabilitatea copilului. Când copilul este respinsneglijat, tratat cu indiferenţă, se vor dezvolta la acesta sentimente de anxietate care pot corela şi determina o stimă de sinescăzută. Un copil respins dezvoltă o serie de comportamente de tipul agresivitate, ostilitate, instabilitate emoţională, dezi nterestendinţe spre reverie. Atitudinea/comportamentul de respingere poate să apară la părinţii care la rândul lor au fost respinşi, sau lacei care au fost supraprotejaţi. În ambele cazuri este vorba despre o transmitere transgeneraţională a unor “nevroze”. Un alt


15/31

15

motiv pentru care copilul poate fi respins sunt conflictele conjugale, părinţii resimţind prezenţa acestuia ca pe o povară, ca o lipsăde libertate. Conflictele dintre părinţi conduc la înlocuirea sentimentului de protecţie cu unul de abandon şi anxietate.

Atitudinea de supraprotecţie sau de respingere a părinţilor are consecinţe în dezvoltarea afectivităţii şi ca urmare ea se va ref lectaşi în comportamentul adultului. Adaptabilitatea socială a adultului este măsura acceptării familiale pe care acesta a cunoscut-o încopilărie. Pentru nou născut mama este punctul de referinţă, prima autoritate. Pentru a păstra dragostea maternă copilul îşi poateimpune renunţări. Ea are rol de agent securizant, de model, de ghid, copilul depinde de abilităţile sale, de sănătatea sa psihică, debogăţia sa sufletească. Decesul, boala, etc. pot provoca sentimente de nesiguranţă, închidere în sine, ruptură de realitate.

Tatăl este la început dublura mamei. Atitudinea lui faţă de copil este foarte importantă. Dacă este o persoană calmă, echilibrată

psihic, copilul poate prelua prin imitaţie o serie de comportamente. Apare o diferenţiere de roluri. Tatăl este cel care structureazăatitudinea morală, este un model ca valoare. Absenţa acestuia are ca efect sublimarea dorinţei de realizare a copilului, structurapersonalităţii rămâne deficitară, incompletă. Copilul are nevoie de o imagine paternă. În lipsa sa, copilul îşi va crea un tatăimaginar cu care va încerca să se identifice.

În contextul socializării este important de discutat conceptul de ataşament . Birch (2000) consideră că ataşamentul poate fi definica o legătură afectivă orientată spre o anume persoană, Primele ataşamente se formează în jur de 8 luni şi tind să coincidă cuapariţia anxietăţii de separare (despre care am discutat anterior). Comportamentele specifice ataşamentului sunt următoarelecăutarea şi staţionarea în apropierea persoanelor investite afectiv, protest când este despărţit de subiectul ataşamentului şfolosirea adultului ca „bază de securitate” când explorează „necunoscutul”.

Bowlby (1969), unul din principalii teoreticieni ai conceptului de ataşament a considerat iniţial că relaţia de ataşament car e sedezvoltă între copil şi mamă este baza afectivă a relaţiilor interpersonale de mai târziu. Ulterior depăşeşte influenţa psihanalitică şpreia o serie de concepte ddin biologie. Şi anume, pe de o parte ataşamentul este o structură afectivă care se dezvoltă în scopuasigurării protecţiei copilului şi pe de altă parte comportamentul de ataşament se structurează în relaţia mamă -pui. Analizaulterioară a acestor postulate a validat doar primul – ataşamentul are rol de protecţie. Al doilea s-a dovedit a fi fals puiul saucopilul se simte protejat în raport cu orice altă persoană adultă care îi oferă dragoste şi stabilitate. Ca urmare în 1973 Bowlbyrevine cu trei postulate care justifică universalitatea sentimentelor de ataşament. Tipul de ataşament al copilului estedependent/determinat de calitatea dragostei pe care o primeşte. Cele trei postulate de bază în teoria ataşamentului sunturmătoarele:

1. Dacă o persoană are certitudinea că este protejat în orice moment (în sensul existenţei necondiţionate şi constante a unuprotector în imediata apropiere) el va fi mai puţin înclinat să dezvolte sentimente de teamă (în relaţiile cu ceilalţi), va aveamai multă încredere în ceilalţi şi în sine.

2. Dezvoltarea încrederii se construieşte în perioada copilăriei şi a adolescenţei şi orice aşteptare (expectanţă) care sedezvoltă în aceşti ani tinde să persiste relativ neschimbată pe parcursul întregii vieţi.

3. Pattern-urile de ataşament (experienţele actuale) ale adulţilor sunt reflectări (relativ corecte) ale experienţelor afective dincopilărie.

Dacă pe parcursul primilor ani de viaţă copilul se simte securizat de răspunsurile/reacţiile adulţilor la comportamentele pe care ledezvoltă, atunci sa va structura un tip de ataşament denumit securizat, care corespunde a ceea ce Erickson denumeşte încredere.

Dacă pe parcursul primilor ani de viaţă copilul nu se simte securizat de răspunsurile/ reacţiile adulţilor la comportamentele pe carele dezvoltă atunci se va structura un tip de ataşament denumit anxios, care corespunde lipsei de încredere (conform teorieericksoniene). Ainsworth precizează alte două tipuri sau pattern-uri de ataşament şi anume, anxios - evitant şi nesigur –ambivalent.

1. Pattern-ul securizat (sigur) de ataşament este prezent în 60 –70% din cazuri şi este caracterizat prin încredere în persoanacare îl îngrijeşte şi îl susţine în activităţile sale, ceea ce se reflectă în comportamentul său prin autonomie, siguranţă ş

încredere în relaţiile cu alţi adulţi cu condiţia ca părintele să fie prezent.

2. Pattern-ul anxios este caracterizat prin încredere în persoana care îl îngrijeşte de care este dependent. Ca ur mare copiluare un comportament ezitant, teamă în relaţiiile noi, aparent lipsă de curiozitate, în fapt teamă de separare deadultul/părinte.

3. Pattern-ul anxios– evitant este caracterizat prin comportamente de explorare, non- implicare afectivă şi acceptarea cuuşurinţă a separării de adultul/părinte şi în acelaşi timp acceptare a persoanelor necunoscute.

4. Pattern-ul nesigur – ambivalent este caracterizat prin comportamente şi atitudini conflictuale şi contradictorii, care pot fsecvenţiale – se joacă şi este fericit pentru ca în momentul următor să plângă şi să fie furios, sau simultane – zâmbet asociacu agresivitate.


16/31

16

Revenind asupra evolutiei sentimentului de ataşament pe parcursul vieţii cercetările au dovedit stabilitatea acestora în timp cuexcepţia unor cazuri în care au apărut schimbări drastice ale contextului familial.

Jocul

Între 0–3 ani principala activitate prin care se dezvoltă procesele cognitive şi inserţia socială a copilului este jocul. În timpul joculucopilul învaţă diverse scheme de a manipula jucăriile, învaţă să suprapună, să desfacă, să refacă ceea ce presupune motricitate şcogniţie.

Jocul reprezintă modalitatea cea mai bună de dezvoltare a proceselor cognitive. Nu putem vorbi de joc înainte de un an. Dar existăo serie de comportamente pe care le putem considera precursoarele jocului. Astfel, după 6 luni copilul repetă scheme de acţiune

învăţate, comportamente pe care le ştie pentru a-şi atinge un scop. De exemplu priveşte cu mare atenţie o jucărie şi abia dupăaceea întinde mâna şi o ia fără ezitare. Poate anticipa evenimente, întâmplări, aşadar poate imagina în anumite limite ce se va

întâmpla. De asemenea înţelege că obiectele pe care nu le mai vede nu dispar, ci continuă să existe şi ca urmare va încerca să legăsească atunci când a văzut direcţia/locul în care au dispărut (ceea ce se numeşte “conduita sforii”). În perioada cuprinsă între unan şi doi ani, copilul manifestă curiozitate asupra rezultatelor acţiunilor sale şi asupra lumii înconjurătoare explorând orice loc încare poate ajunge. Când apare o problemă el încearcă diferite soluţii, până va ajunge la una convenabilă lui.

În cadrul jocului copilul preia prin imitaţie o serie de comportamente ale adulţilor. Cu timpul se realizează trecerea de lacomportamente imitate la comportamente achiziţionate prin încercare şi eroare continuându-se cu activităţi care au o notăpersonală şi din ce în ce mai complexe. Jocurile se structurează de la concret la simbolic, în cele simbolice obiectele reale devinceea ce copilul doreşte să fie în momentul respectiv. Această trecere este influenţată de adulţii care îl susţin în diversificarea

activităţii şi acceptă jocul pe care copilul îl propune.Sunt cunoscute mai multe teorii ale jocului, teoria socială, psihanalitică, psihodinamică etc.

Parten, 1932 consideră că în stilul de joc al copilului se poate evidenţia procesul de socializare. Astfel până la 18 luni predomină jocul solitar cu obiecte diferite, la 3 ani asistăm la jocul paralel , un joc cu ceilalţi copii în sensul în care se observă şi se imităcomportamentul acestora, dar nu exista o interacţiune reală. După patru ani apare jocul social în care au loc interacţiuni simple, la

început destul de rigide, ulterior luând forma cooperării.

Piaget, a analizat relaţia dintre joc şi dezvoltarea gândirii şi a descris trei stadii ale activităţii de joc şi anume deprinderea de joc (02 ani) care corespunde stadiului senzoriomotor al dezvoltării, în care se exersează mişcările şi se explorează mediul înconjurătorprin observaţie şi atingere. Activitatea de joc a copilului include multiple mişcări repetitive care asigură formarea deprinderilor

Jocul simbolic corespunde stadiului preoperaţional (2-7 ani) şi implică imaginaţie, presupunând utilizarea unor obiecte pentru asimboliza altele în cursul jocului. Jocul cu reguli este specific stadiului operaţional (după 7 ani) şi presupune utilizarea regulilor

prestabilite.

Freud, consideră jocul un mecanism de apărare şi o modalitate de control a comportamentului. Copii prin joc îşi explorează şcontrolează propriile sentimente şi îşi exteriorizează teama şi anxietatea.

Brunner şi Sylva (1980), consideră jocul ca fiind modalitatea de formare a deprinderilor fizice dar şi a cogniţiei. Jocul pre supuneexperimentarea unor acţiuni restrânse care mai târziu se integrează la nivelul unei deprinderi. Ca activitate care contribuie ladezvoltarea cognitivă, activitatea ludică sau jocul elaborat provoacă şi stimulează copilul să desfăşoare activităţi tot mai complexeceea ce înseamnă implicit şi dezvoltarea unui set complex de abilităţi. Jocul elaborat prezintă două caracteristici importante, areun scop precis şi o anumită semnificaţie pentru a fi achiziţionat şi pe de altă parte reprezintă o modalitate de control, de evaluarea propriului progres fără a face apel la altcineva.

ÎNTREBĂRI RECAPITUALTIVE 23. Cărei perioade de vârstă corespunde următoarea afirmaţie: „Copilul poate sta mult timp, până la o jumătate de oră, în şezut,

poate sta în picioare susţinut, sprijinindu-se în călcâie, începe să se deplaseze în patru labe, se apucă cu mânuţele când riscă să cadă, dar are în continuare nevoie de suport” ?

24. În ce constă stadiul pensei digito-palmare la noul născut? 25. Cu ce anume se poate asocia zâmbetul neonatal care, aparent, este un zâmbet spontan şi f ără o justificare foarte clară?26. Denumiţi factorii care condiţionează dezvoltarea inteligenţei.27. La ce vârstă apare abilitatea de discriminare a culorilor? 28. Care este principalul mijloc de comunicare al noului născut până la vârsta de o lună?29. În jurul cărei vârste apar primele cuvinte articulate (de două silabe)?30. Unul din comportamentele părinţilor cu efect negativ asupra evoluţiei copilului este supraprotecţia. Descrieţi consecinţele

acestuia asupra comportamentului copilului.

31. Denumiţi autorul în teoria căruia sentimentele de ataşament sunt universale.


17/31

17

CURS 5. Copilăria medie (3 – 6 ani)Dezvoltarea fizică

După 3 ani, din punct de vedere fizic, dimensiunile corporale ale copilului se modifică apropiindu-se de proporţiile specifice vârsteadulte prin dezvoltarea cu precădere a membrele inferioare şi a celor superioare. Aceste transformări presupun dezvoltareaechilibrată a sistemului osos, muscular şi nervos. Nutriţia este un factor important în dezvoltare şi este cunoscut faptul că oalimentaţie deficitară (proteine şi calciu insuficient, etc.) se asociază cu întârzieri în dezvoltarea fizică. Scrimshaw (1976) ademonstrat că circumferinţa craniană (dezvoltarea şi osificarea acesteia) este dependentă de calitatea alimentaţiei. În aceastăperioadă se finalizează dentiţia primară („de lapte”), ceea ce permite diversificarea alimentelor. Reflexul de sucţiune, reflexremanent la aceasta vârstă manifest prin comportamentul denumit „suptul degetului„ poate afecta dezvoltarea dentiţiei şi a

întregii zone bucale. Acest comportament nu trebuie privit întotdeauna ca simptom al unei disfuncţii emoţionale, ci mai degrabăca un reflex care se manifestă dincolo de perioada normală. Dar, prezenţa acestuia peste 5 ani se poate asocia cu o deficienţăafectivă, nevoia de a atrage atenţia asupra sa, sau cu o nevroză în formă incipientă.

Dezvoltarea motricităţii este foarte rapidă la această vârstă şi diferenţiată în funcţie de sex. Băieţii pot executa cu mai multăsiguranţă şi uşurinţă mişcări cum sunt lovirea unei mingi, urcatul şi coborâtul scărilor, diferite sărituri. Dezvoltarea motricităţii lepermite fetelor mişcări coordonate de mai mare fineţe, cum ar fi balansul pe un picior. Este posibil ca aceste diferenţe să sedatoreze dezvoltării sistemului osteo-muscular, dar la fel de posibil este să se datoreze unui model cultural, băieţii fiind încurajaţisă execute un anumit tip de mişcări, iar fetele alt tip de mişcări.

Starea de sănătate

Statistic, în ultimii 40 de ani, starea de sănătate la aceasta vârstă este mai bună comparativ cu anii anteriori. Cu excepţia unor îmbolnăviri minore, descoperirea medicaţiei preventive (a vaccinurilor) a eliminat o serie de boli infecţioase specifice acestevârste. Înainte de apariţia acestora, între trei şi şase ani erau frecvente o serie de boli cu urmări grave, cum sunt poliomelita,rubeola, difteria, variola.

În prezent, cele mai frecvente cauze ale îmbolnăvirilor la această vârstă sunt:

1. accidentele care apar ca urmare a hiperactivităţii, curiozităţii şi lipsei de informaţii (necunoaşterea posibilelor surse deaccidente) a copilului. Pentru a evita această sursă de îmbolnăvire părinţii trebuie să monitorizeze activitatea acestora fără ainterzice, prin supraprotecţie, comportamentele de căutare care satisfac nevoia de cunoaştere.

2. prezenţa unor predispoziţii, sau o stare de sănătate precară, asociate cu un regim alimentar necorespunzător.

3. diferite situaţii cu încărcătură afectivă negativă

Documents

_Psihologia Copilului si Adolescentului.pdf