Revista ASTO nr. 02

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 2 (09)/ian. 2011

INVITAȚIE LA... CARTE

p. 7

SPIRITUALITATE Paternitatea duhovnicească la Părintele Sofronie Saharov

MANIFEST

Copilărie în Ortodoxie

p. 14

p. 28-29

CRONICI 24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române

p. 12-13

ASTO

Revista ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIEAL REVISTEI ASTO

Redactor-şefCONSTANTINESCU Justinian

Redactori:CIULU Marius-ŞtefanANGHELINA TiberiuLEONTE Florentina

NEdELCU Silviu-ConstantinCOIbAU VictoriţaMIHAI Monica

PASărE Andreea MelaniaNICA Teodora

MIrEANU Maria MagdalenaPETrE EmanuelaSOLOMON Andrei

dUMITrESCU MirunaCIObOTArU Ovidiu-Mihai

ŞOVăIALă danielColaboratori:

dASCăLU Mihai CeazarCONSTANTINESCU Ştefan

ENCULESCU NicoletaPOTOCEA Emilia Cosmina

PădUrArU Alexandrudiac. Alexandru Cristian

FOTO: redacția ASTODTP & design

CONSTANTINESCU Justinian

CorecturaMArIȘ Codruţa

EDITORIAL

DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

PĂREREA MEA

INVITAȚII LA CULTURĂ

REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

TRADIȚII

DOCUMENTAR

CRONICI

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

SFINȚI ROMÂNI

DIALOGURI

OMUL DE LÂNGĂ NOI

DIN EXTERIOR...

CORESPONDENT

TEHNICI ARTISTICE

VASILIADE

POEZIE

SCHIȚĂ

MANIFEST

DIVERSE

ACTIVITĂȚI ASTO

FILMUL SĂPTĂMÂNII

ONLINE DOCUMENTARY

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al Parohiei

„Sfânta Treime” Militari

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIJustinian CONSTANTINESCU: Tel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

La aniversară...ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Perdelele...... se scot cel puţin o dată pe an, se spală, se usucă şi apoi se pun la loc. Mama sau nevasta se ocupă de timeline-ul în care perdelele se scot, se spală, se usucă şi apoi se pun la loc, maşina de spălat se ocupă de spălat şi de parte din uscat, de cealaltă parte a uscatului ocupându-se timpul şi căldura din casă. Dar cine se ocupă de scos şi pus perdeaua la loc? Soţul şi copiii din dotare. De ce? Pentru că aşa a fost scris în Legea Naturală, legea scoaterii şi punerii perdelelor fiind undeva acolo sus, alături de gravitaţie. Da, pe scurt, ASTOistul banal, se ocupă în vacanţa sa cu scosul şi pusul perdelelor, un eveniment (apropiat de ritual) atât de important în viaţa unei gospodării (dacă gospodăria are perdele). Dar, trecând peste acest eveniment de o actualitate străfulgerătoare, cel mai im-portant proiect al Asociaţiei Studenţilor Teologi Ortodocşi (ASTO) a fost, în luna decembrie, desigur, organizarea Concer-tului Caritabil de Crăciun intitulat „După datini, colindăm”, susţinut de către corul Facultăţii noastre şi, după cum am mai menţionat o dată şi doresc să menţionez din nou, chiar dacă mă repet, organizat de către ASTO. Cum a decurs această organizare? De zastruos în interior, perfect în exterior. Trei echipe au stat să printeze şi să taie invitaţii în zile separate, o altă echipă, de domnişoare, s-a ocupat de îm-pachetarea cutiilor pentru donaţii, Marius a alergat după sală, după microfoane şi după alte chestii necesare, iar în ultimele zile toată lumea alerga după nici-toată-lumea-nu ştia-exact-ce, într-un mara-ton hectic, pentru a se încerca reuşirea organizării a tot. Până la urmă, zice lumea, a ieşit bine, iar copiii care au beneficiat de donaţiile spec-tatorilor colindaţi s-au bucurat probabil cel mai mult de pe urma alergăturilor noastre, aşa că... totul e bine când se termină cu bine. La mulți ani!

Noi, românii, suntem un popor care își uită prea ușor valorile reale. Când și când, în discuții amicale

sau în dezbateri publice, ne mai aducem aminte de câte un exponent al acestui neam pe care-l numim, după ureche sau după formația noastră intelectuală, „un mare om”. Și pentru că nu prea mai simțim că este așa, închidem paranteza

conversațională și punem punct. Ar trebui, oare, să punem punct sau să medităm puțin asupra acestei sintagme: „mare om”? Cum a dobândit acesta un asemenea calificativ? Ce calități a avut, cu ce s-a ridicat el deasupra apelor învolburate ale lumii acesteia? Cum a reușit să răsară pe cerul înstelat al umanității și să nu apună niciodată până azi? Prin viața sa, prin faptele sale, prin cultura sa? Prin ceea ce a lăsat în scris, ca testament, neamului care l-a marginali zat cât a trăit, iar după moartea sa l-a așezat în fruntea generațiilor precursoare, dar și celor următoare lui? Da, prin scris... căci scrisul a fost și va rămâne în istoria lumii instru-mentul care ne asigură întrucâtva nemu rirea. Un proverb latin spune „verba volant, scripta manent”. E un adevăr confirmat! Căci dacă prin fapte rămânem sau nu în conștiința oamenilor, scrisul, însă, este ceea ce ne dă valoare, ne creionează portretul sufletesc, ne face nemuritori.

De curând am serbat o „aniversară” pe care poate peste o generație o vom ignora cu desăvârșire, lăsând-o acoperită de tina nepăsării, neștiinței și inculturii... așa cum ignorăm atâtea eveni-mente pentru care generațiile trecute și-au jertfit libertatea, familii-le, viața... Este o zi în care un om s-a născut parcă special pentru a scoate la lumină, prin condei, ceea ce a înnobilat de-a lungul veacurilor neamul nostru românesc: iubirea de neam, iubirea de fru-mos, iubirea de natură și poezia (minunata expresie a simțămintelor cele mai profunde ale sufletului uman). Și a făcut acest lucru ca ni-meni altul până la el. Și îndrăznesc s-o spun: și după el.

A fost un om care a suferit pentru neamul acesta... a fost un om care a iubit și a trăit românește... a fost un om care a iubit scriind și a scris iubind... a fost un român care s-a născut poet... A fost EMINESCU!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Asociația Studenților Teologi Ortodocși transmite sincere condo leanțe familiei Mihoc, greu încercată prin moartea pr. George Mihoc, preotesei Elena Mihoc și a fiului lor, pr. Vasile Mihoc, survenită în urma unui ac-cident de mașină produs în prima zi de Crăciun a anului trecut. Dumnezeu să-i odihnească!

Ediția a II-a, Nr. 2/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Studii în străinătate

Competiția pentru locurile la universitățile din Uniunea Europeană a devenit, în ultimii ani, tot mai strânsă. Pe de o parte, criza economică i-a

determinat pe mulți tineri să își continue studiile, în speranța unui loc de muncă satisfăcător, iar pe de alta, numărul studenților străini care se înscriu la universități din țări europene a crescut constant.

În Marea Britanie, de exemplu, statisticile arată că numărul studenților europeni care sunt admiși într-un program universitar se mărește, în mod constant, cu 5% în fiecare an. Anul acesta, cererea din partea studenților europeni a crescut cu 33%, tot mai multe dosare de înscriere venind din partea noilor state membre: numărul aplicanților din Lituania și Letonia s-a dublat, iar cel al aplicanților din România a fost cu 70% mai mare. Din 1998, de când tot mai multe universități românești au început să facă parte din programe de mobilitate europeană a studenților, a profesorilor și a cercetătorilor, opțiunea studiilor în străinătate a devenit tot mai cunoscută tinerilor români.

În prezent, datele UNESCO vorbesc despre un număr de 23-24.000 de studenți români care studiază anual în străinătate, în timp ce estimările făcute de Liga Studenților Români din Străinătate și de compania Integral Programe Educationale propun o cifră dublă, de 50.000. Potrivit datelor UNESCO, principalele 5 țări în care pleacă studenții români sunt Franța, Germania, Ungaria, SUA și Italia. Chiar și în acest caz, în care numărul studenților înscriși la programe din afara țării ar

Din viața studențească

reprezenta 4% din totalul studenților români, România se află mult în urma țărilor europene, scopul procesului Bologna pentru anul 2020 fiind ca unul din 5 studenți europeni să aibă o experiență de studiu în altă țară.

Modificările de pe plan intern arată că România ar putea să atingă această țintă. În ultimii ani a crescut foarte mult gradul de informare a studenților cu privire la studiul în străinătate. Anul acesta, concurența pentru bursele „Orizonturi Deschise“ oferite de Fundația Dinu Patriciu a fost de 7,5 candidați pe loc, față de 4,8% în 2009. Totodată, numărul studenților români care au primit finanțare prin programul Erasmus a crescut în anul universitar 2008/2009 la 3.800, după ce în anul precedent a fost de 2.953, iar în 2006/2007 de 3.350. Ei au reprezentat, în 2008/2009, 0,4% din totalul populației studențești de la noi din țară, media europeană fiind de 0,92%. Pe de altă parte, însă, din cauza procentului mare de români cu venituri mici și din mediul rural, România se situează pe ultimile locuri din UE la rata de înscriere a tinerilor în instituțiile de învățământ superior. Un studiu realizat de Ministerul Educatiei în colaborare cu Banca Mondială în 2008 arată ca 43% dintre tinerii care provin din familii cu venituri mari au absolvit facultatea, față de maximum 5% dintre cei săraci. La fel, 27% din populația urbană cu vârste cuprinse între 25 și 29 de ani are studii superioare, față de 4% din populația rurală. Un alt obstacol în calea atingerii obiectivului Bologna este că numarul burselor accesibile tinerilor români rămâne scăzut, iar în competiția pentru locurile cu taxă din universitățile europene intră, an de an, tot mai mulți candidați din economiile în dezvoltare rapidă, precum China și India. Peste 350 de instituții din țările vecine UE vor putea colabora cu tot atâtea instituții de învățământ superior europene, începând cu 2011, fiind încurajată mobilitatea cadrelor didactice și a studenților. Tinerii români ar putea, deci, să concureze în condiții egale cu studenți din țări precum Rusia și Croația, și ei bine pregătiți și având experiența unor societăți în tranziție, experiență care valorează mult pentru profesorii occiden-tali care fac selecția candidaților.

Iată deci că, pentru ca România să poată atinge, în 2020, ținta Bologna, nu este nevoie numai de creșterea procentului absolvenților de liceu care devin studenți și a posibilităților lor de a se finanța. Este nevoie și ca tinerii români să fie pregătiți, în următorii 10 ani, pentru o concurență și mai accentuată decât în prezent.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Cambridge Trinity College


Părerea mea

Manierele lu‘ pește

Mi-am făcut planul pe anul 2011. Primele două zile din an sunt dedicate lenevitului. Viitorul sună roz bombon ajungând să aibă tente de

negru la apropierea de sesiune. Deodată, lenevitul nu mai pare un plan chiar atât de grozav. Am mai încheiat un an glorios, plin de surprize-surprize, cu realizări puţine, dar de senzaţie. Nu mă simt deloc inspirată, aşa că mai mănânc o bomboană, un chips, o napolitană - toate acestea asezonate cu un suc hipocaloric. Deodată mă trezesc cu o întrebare în minte: „Ce-mi doresc pentru 2011?“. Păi... răspunsul e unul banal: 10 pe linie, pace mondială şi oameni cu cei 7 ani de-acasă care să nu mă mai îmbrâncească în biserică şi să-şi ceară scuze când mă calcă pe picior. Hm... poate par imposibile primele 2 variante, însă celei de-a III-a-i dau o şansă sau mai bine aproximativ 1.000.000 de şanse pentru că acest număr este re-prezentativ pentru compatrioţii ce-au citit o carte de profil! Cartea la care mă refer e bestseller naţional şi nu e Biblia, nici măcar Harry Potter, ci Codul Bunelor Maniere Astăzi scrisă de către Aurelia Marinescu. Restul de 21.000.000 de românaşi urmează s-o achiziţioneze şi să folosească deodorantul... vreodată! Aflăm chiar de pe coperta cărţii că în medie, 20.000 de familii o cumpără an de an, însă noi avem o vorbă privitoare la practică.

N-ar trebui să ne purtăm frumos unii cu alţii sau să ne ajutăm reciproc doar pentru că această carte emite astfel de idei de conduită morală ci pentru că Mântuitorul a zis-o mai-nainte insă sub o formă mai elegantă, scurtă şi la subiect în Marcu 12:31. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“. Genul acesta de cărți par inspirate din Biblie însă parcă esenţa

MONICA MIHAI umană s-a pierdut fiind înlocuită de frivolitatea gesturilor cu care fiecare situaţie-n parte ar trebui tratată. Oamenii au inimile împietrite şi s-a creat nevoia reglementării moravurilor deoarece au uitat să iubească, să ajute şi să le pese de ceilalţi. Dar nici cu asta n-a mers aşa că statul a luat măsuri văzând că nesimţirea atinge cote alarmante, a dat nişte hotărâri cu privire la crearea de locuri speciale în mijloacele de transport în comun pentru persoanele: cu dizabilităţi, în vârstă, cu copiii în braţe – acesta fiind doar un exemplu dintre atâtea şi atâtea, arătând involuţia bunele maniere, ele devenind obligatorii în

mod legal. Aştept cu mare interes ziua-n care lângă însemnul cu ţigara tăiată se va

afla şi o sticlă tăiată pentru că, deşi oamenii nu fumează în mijloacele

de transport (cică e puţin interzis o spune legea şi Codul Bunelor Maniere) consumă galoane-ntregi dintre cele mai variate lichide dătătoare de bună dispoziţie personală şi mai puţin bună apropiatilor săi.

Are o mare bilă albă această carte deoarece

tratează şi problematica umano-comportamentală în biserică, cum

ne adresăm reprezentanţilor Bisericii şi ca bonus o rugăciune – lăsându-

mi impresia că acest act de comunicare cu Dumnezeu e privit ca o formalitate. Indubitabil avem nevoie şi de maniere măcar stricto sensu pentru a fi primiţi în sânul societăţii căci pentru celălalt sân, cel al lui Avraam, trebuie să-l cunoaştem pe Dumnezeu lato sensu. Între timp am trecut pe apă plată cu lămâia-n frigider la o distanţă de aproxima-tiv 2 metri lumină, spunându-mi în gând că apa cu ochelari e mai bună oricum, lămâia producând carii. Sub influenţa bomboanelor de ciocolată aş dori să vă transmit un an fabulos plin de spirit filantropic, baftă-n stresiune, multă sănătate, să fiţi cumpăniţi, să fiţi cuminţi, să iubiţi frumos şi să fiţi iubiţi!

Doamne ajută!


Spărgătorul de nuci

Invitații la cultură

Continuând seria invitaţiilor, vă propun pentru această lună „Spărgătorul de nuci“, balet în II acte, compus de Piotr Ilici Ceaikovski, după adaptarea lui Alexandre Dumas a basmului „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor“ de E.T.A. Hoffman (1776-1822), scriitor şi compozitor german, a cărui premieră mondială a avut loc la data de 6 decembrie 1892 la „Teatrul Mariinski“ din Petersburg. Acţiunea se desfăşoară în ajunul Crăciunului, la locuinţa primarului Silberhaus, în jurul Clarei, fetiţa acestuia.

În actul I, constiuit din trei Tablouri, Fritz, deşi primeşte numeroase cadouri de la unchiul său Dros-selmeyer, va rupe piciorul Spărgătorului de nuci, primit în dar de către surioara sa. Într-un decor zgomotos, petrecerea ia sfârşit iar copiii sunt trimişi la culcare; doar Clara se va furişa înapoi adormind cu păpuşa dăruită în braţe. Astfel, între vis şi realitate, cadrul devine unul fantastic, Spărgătorul de nuci prinde viaţă şi se transformă într-un prinţ care o va apăra pe fetiţă de Regele Şoarecilor şi armata acestuia.

În actul al II-lea, Prinţul şi Clara vor călători către Dulceţia, ţinutul dulciurilor, urmând să o întâlnească pe Zâna fondantelor. Acolo vor participa la o petrecere organizată în cinstea lor, unde diferite figurine, de ciocolată, turtă dulce, cafea şi ceai, vor interpreta variate stiluri de dans, spaniol, rusesc, arab respectiv chinezesc. Într-un târziu, Clara condusă acasă de toate figurinele, se va trezi în fotoliul în care adormise, strângând Spărgătorul de nuci în braţe...

În stagiunea 2010-2011 vor debuta balerine de renume internaţional pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, spectacolele urmând să aibă loc în zilele de 24 decembrie, 6, 9 şi 16 ianuarie.

„Legenda Marelui Inchizitor“, dramatizarea unui fragment cheie al romanului Fraţii Karamazov, de F. M. Dostoievski, a cărei premieră a avut loc la data de 3 decembrie 2009, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, prezintă povestea revenirii lui Iisus pe pământ în peri-oada Inchiziţiei, secolul al XVI-lea, în Sevilla, Spania, folosită ca argument de către Ivan Karamazov împotriva comportamentului şi deciziei fratelui său Alioşa de a urma calea monastică.

Indignat de atitudinea Mântuitorului, Inchizitorul, reprezentant al catolicismului, iniţiază o luptă a căutării contra-argumentelor referitoare la existenţa reală a lui Iisus, implicit a valabilităţii conceptelor biblice, desfăşurată sub forma unui monolog „peste care se aşterne respiraţia lui Victor Rebengiuc şi care nu frapează prin dinamism, ci îşi ia forţa din inflexiunile textului său.“ (Dan Boicea)

Răul, reprezentat de figura Marelui Inchizitor este închipuit, în regia lui Radu Penciulescu, într-o manieră banală, în contrast cu luminoasa prezenţă, mai curând subînţeleasă a Celui căruia încearcă să i se opună, sfârşind prin a fi îngenuncheat de forţa Lui tăcută.

Reprezentaţiile din această stagiune vor avea loc în zilele de 22 şi 29 decembrie, respectiv 8 ianuarie, distribuţia fiind alcătuită din: Victor Rebengiuc, Nikita Debinschi şi Laurenţiu Lungu.

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Legenda Marelui Inchizitor


În ajun de sesiune, am găsit binevenit să vă propun, ca activitate culturală, studiul în sine. Vă voi invita aşadar, să studiem într-o bibliotecă frecventată

cu precădere de studenţi, dar şi de alte categorii de oameni, profesori, academicieni, participanţi la viaţa academică şi culturală. Situată în Palatul Fundaţiei Universitare Carol I, Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti (prescurtat BCU) a fost inaugarată de către Regele al cărui nume îl poartă la 14 martie 1985. În timpul Revoluţiei din 1989, clădirea a fost incendiată, fiind pierdut fondul bibliotecii, alcătuit la vremea respectivă din: peste 500.000 de volume, cărţi şi hărţi rare, aproximativ 3.700 de mansucrise care aparţineau unor personalităţi marcante ale culturii, printre care Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu, Mircea Eliade, I. L. Caragiale, George Coşbuc ş.a.

Reconstrucţia şi modernizarea au început în aprilie 1990, sub egida UNESCO, redeschiderea oficială având loc în ziua de 20 noiembrie 2001. De atunci, au consultat cărţi din bibliotecă aproape 600.000 de persoane anual, ceea ce înseamnă aproximativ 2.000 de cititori zilnic.

Sălile de lectură sunt repartizate pe cele trei etaje ale clădirii în funcţie de domeniul în care se va efectua studiul; astfel la primul etajul, vom afla Sala Europa (I) căreia îi corespunde documentaţia europeană: legislaţie, standarde, regulamente, publicaţii co-munitare, publicaţii ale instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale; Sala Minerva (II) cu bibliografii, bibliote-conomie, ştiinţa informării, cataloage, dicţionare, enci-clopedii, ghiduri, repertorii şi Sala G. Dem. Teodorescu (III) unde vom consulta diverse publicaţii seriale. Cel de-al II-lea etaj va introduce cititorii în sfere precum: arheologie, filosofie, istorie, politologie, psihologie, religie, sociologie, ştiinţe auxiliare ale istoriei - Sala de lectură Titu Maiorescu (IV) dar şi artă, folclor, lingvistică şi literatură, în Sala Şt. O. Iosif (V). Nu în ultimul rând, pe lista domenii lor de interes, vom avea acces la informaţii despre astronomie, chimie, economie, fizică, management, matematică şi despre astronomie, biolo-gie, botanică, geografie, geologie, medicină, tehnică, inginerie, zoologie, în Sălile C. Rădulescu- Motru (VII) respectiv Simion Mehedinţi (VII), aflate la ultimul etaj.

Personalul bibliotecii vă va sta, cu deschidere şi amabilitate, la dispoziţie oferindu-vă cu promptitudine răspunsuri la întrebări şi ajutor.

Pentru asigurarea unui echilibru, biblioteca are în dotare un bufet cu ambianţă relaxantă şi prezintă un prilej de interacţiune la nivel personal cu tineri, studenţi în domenii dintre cele mai diverse.

Invitație la... carteANDREEA MELANIA


Micii actoriMARIA MAGDALENA MIREANU

Să vă povestesc, aşadar... Aflată pentru prima dată în acel loc deosebit, nu mică mi-a fost mirarea să văd cum marile talente îşi fac

apariţia pe scenă, jucându-şi impecabil rolul. La doar 3 anişori, emoţionau sau stârneau hohote de râs.

A fost nevoie doar de invitaţia la serbarea nepoţelului, care este în grupa mică, ca să am parte de o nouă experienţă inedită şi să descopăr un loc nou, plin de viaţă şi bucurie. Micul paradis al piticilor, mai exact Palatul Naţional al Copiilor este un loc minunat, al recreerii şi al odihnei, cu o arhitectură deosebită, pentru care i s-a conferit Premiul Arhitecților în anul 1985. Clădirea este uriaşă aş spune, se întinde pe o suprafaţă de 17.700 mp, fapt pentru care m-am rătăcit până să ajung la destinaţie, intrând pentru câteva momente, la o altă serbare şi rătăcind pe câteva holuri. Se spune că la inaugurare, pe data de 1 iunie 1986, adică la aproape un an de la darea în folosinţă a clădirii, ar fi fost prezentă întreaga familie Ceauşescu. Lucru, de altfel, lesne de înţeles, dacă ne gândim la importanţa strategică a edificiului: până în 1989 a fost Palatul Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Drept este că educaţie şi cultură se făceau şi atunci, se fac şi acum. Aşa că, am încercat să-i descopăr frumuseţile, rând pe rând. Sala în care am petrecut cel mai mult timp, denumită Sala mică a Palatului, este aşa cum o arată numele. Mică, dar suficient de încăpătoare pentru a găzdui sufletele pline de emoţie ale părinților şi lacrimile

calde ale bu-nicilor.

Specta-colul la care aveam să asist, pregătit cu atâta trudă de cei mici,

Redescoperirea Bucureștilor

secondaţi de nişte educatori mai mult decât devotaţi, a impresionat din primul moment. La ridicarea cortinei, un val de aplauze te ducea cu gândul că eşti cu adevărat la un spectacol mare. Iar Grădinița Vise, un nume pre-destinat parcă pentru lumea în care m-a transpus, chiar reușise un astfel de spectacol. Decorurile atent alese, create exclusiv de către educatoare, muzica, costumele care te trimiteau în poveştile celebre ce ne-au marcat fiecăruia, într-un fel, copilăria, fetiţele care păreau nişte prinţese sau zâne în miniatură, băieţii, cavaleri sau feţi

frumoşi, toate acestea te transpuneau într-o lume care te făcea, brusc, să fii parcă mai bun. Lumea copilăriei, lumea acestor fiinţe pe care încercăm mai mereu să le educăm, dar din a căror sinceritate şi naturaleţe nu învăţăm nimic.

Copilaşii şi-au spus, rând pe rând, poeziile. Cei de la grupa mică mai timizi, mai neştiutori. Ceilalţi păreau că depăşiseră de mult stadiul de recitatori par coeur, cum ar spune fracezul şi jucau în scenetele alese impecabil, tot de către educatoare, ca nişte actori consacraţi. Amuzanti, pen-tru că uneori mai stâlceau cuvintele

şi nici măcar nu ajungeau bine la microfon, micii actori erau asaltaţi din toate părţile de cameramani şi fotografi. Ca nişte vedete adevărate. Entuziasmaţi de venirea lui Moş Crăciun, cei din grupa mare nu ştiau cum să se comporte mai frumos. Cei mici, însă, au mai scăpat câte o lacrimă, mai de bucurie, mai de frică. Până la urmă, fiecare şi-a primit cadoul, pentru că şi anul acesta Moşul a fost bun. Surpriza nu s-a limitat însă numai la un dar. Fiecare dintre cei mici a avut ocazia să-şi întregească albumul foto cu o imagine în care se află în braţele celui mai celebru bătrân din Univers.

Surprinzător a fost să aud că în acea sală s-au aflat şi persoane care nu aveau copii sau nepoţi pe scenă. Au venit pur şi simplu pentru a retrăi câteva momente de copilărie...


Tradiții

Boboteaza

«În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumb s-a adeverit întărirea Cuvântului, Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ție !»

În Ianuarie, prima lună a anului, cultul nostru ortodox este marcat de marele praznic împărătesc al Bote zului Dom-nului (6 ianuarie), care se mai numeşte şi „Arătarea Dom-

nului“, „Epifania“ sau „Teofania“. Termenul de „a boteza“, din care se trage şi substantivul botez, generalizat cu mici variaţii în toata lumea creştină, are la origine verbul latinesc „baptizare“. Temeiul evanghelic al Sfintei Taine a Botezului, care reprezintă „poarta de intrare în creştinism“, îl constituie Botezul lui Iisus Hristos în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3; Marcu, 1; Luca, 3; Ioan, 1). După cum ne arată desluşit Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat. În unele părţi ale ţării, de Bobotează, preotul împreună cu credincioşii merg la o apă curgătoare pentru slujba sfinţirii apelor. După cântarea Troparului, vânătorii împreună cu pădurarii satului încep a împuşca peste ape pentru alungarea duhurilor necurate. Apoi preotul va arunca o cruce în apă pentru a fi recuperată de tinerii creştini, iar cel care o va lua primul va fi sănătos pe tot parcursul anu-lui. În Ajun, preotul sfinţeşte casele cu apa care a fost sfinţită în dimineaţa aceea după Sf. Liturghie. Oamenii ţin post negru până ce vine preotul şi beau din apa sfinţită sau Agheasmă Mare timp de 8 zile, adică până la odovania Praznicului (14 Ianuarie) luată pe nemâncate. Prin părţile Dobrogei, preotul însoţit de copii îmbrăcaţi în haine albe sunând din clopoţei şi strigând Kira Leica - adică pronunţarea românească a cuvântului grecesc Kyrie Eleison (Doamne, miluieşte). Se cântă colinde speciale prin care se evidenţiază Botezul Domnului. În afară de preot, nimeni nu mai merge la colindat. Tot în această zonă se pregăteşte o masă, aşternându-se o faţă de masă aleasă special pentru această sărbătoare, sub faţa de masă se pune fân, iar pe fiecare colţ se pune câte un bulgăraş de sare. Deasupra se aşează 12 feluri de mâncare:

colivă - grâu fiert, pisat, îndulcit cu miere şi amestecat cu nucă, fiertură de prune afumate, borş de „burechiuşe“ - borş de fasole albă, în care se fierb coltunaşi mici umpluţi cu ciuperci, ce au colţurile lipite în formă de urechiuşe, borş de peşte, peşte prăjit, „varzare“ - plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcintă cu mac, sarmale umplute cu crupe. Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mâncare. Fânul de sub faţa de masă şi bulgării de sare se pun la animale pentru a le feri de boală şi de duhurile rele. În acelaşi scop era folosită şi Agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul. Se crede că dacă în dimineaţa Ajunului de Bobo tea ză, pomii sunt încărcaţi de promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. Tradiţia spune că în această zi nu trebuie să avem discuţii neplăcute în familie şi nici să împrumutăm nimic la nimeni. În ziua de Bobotează se spune că fetele necăsătorite trebuie să-şi lege pe degetul inelar un fir de mătase roşu şi un fir de busuioc, pe care le pun sub pernă, aşteptând să-şi viseze băiatul ursit. Iar cele

care vor cădea pe gheaţă vor fi sigure că se mărita în acel an. De asemenea, în această zi de sărbătoare se săvârşesc anumite practici pentru aflarea duratei vieţii: înainte de culcare se iau cărbuni din foc şi se denumesc cu numele tuturor membrilor familiei. Se spune că primul al cărui cărbune se va stinge mai repede va muri primul în acea familie. Iar dimineaţa din Ajunul Bobotezei se strânge cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a fi păstrate până la primăvară, când se presărau pe şanţurile cu legume. La sate, credincioşii merg la biserică, unde se oficiază slujba de sfinţirea apei lângă o fântână

sau chiar pe malul unei apei curgătoare. Apa sfinţită se transformă în Agheasmă, din care ia fiecare persoană acasă pentru a sfinţi cu aceasta casa, şura, animalele şi grajdul. Preoţii şi credincioşii consideră că are o putere deosebită, pentru că a fost sfinţită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh, iar sfinţirea are loc în ziua în care Domnul Iisus Hristos S-a botezat în apele Iordanului.

Sărbătoarea Bobotezei este încărcată de multe ritualuri şi tradiţii care de-a lungul timpului s-au păstrat neatinse... Ajunul Bobotezei este un moment favorabil farmecelor, descântecelor şi a altor practici magice. De obicei în această perioadă este foarte frig, de aceea este des folosită expresia „gerul Bobotezei“, care potrivit tradiţiei, este un semn de prosperitate pentru tot anul...

EMANUELA PETRE


Din istoria mișcării studențești din Facultatea noastră (II)

După ce în numărul anterior am început un scurt istoric al evenimentelor de pionierat în mişcarea studenţească din facultatea noastră, avum vom

continua cu prezentarea lor, încercând să evidenţiem, atât cât este cu putinţă din lipsa surselor şi a docu-mentelor, energia creatoare de care au dat dovadă cei care au trecut prin băncile Facultăţii de Teologie din Bucureşti de-a lungul timpului. După cum bine ştiţi, în episodul anterior al documentarului nostru ne-am oprit la evenimentele ce s-au desfăşurat în anul universi-tar 1897, 1898, an în care Societatea studenţilor în Teologie şi-a încununat activităţile cu organizarea unui concert, ce a fost un real succes.

Anul următor, 1898-1899, este unul în care studenţii menţin ştacheta ridicată. Astfel, cei 46 de membri organizeza o serie de conferinţe, dintre care animtim: Obiceiurile şi tradiţiile ce însoţesc nunta la sătenii noştri, în special în judeţul Mehedinţi de D. Gomoiu; Metoda lancastariană şi introducerea în şcolile române de Bart. Stănescu; Regenerarea Societăţii antice prin Creştinism de D. Georgescu; Începutul şi dezvoltarea apologiei de Anghel Constantinescu.

Tot în acest an se dă un al doilea concert, cu acelaşi succes ca şi cel precedent. Venitul societăţii creşte şi ajunge la un total al anului de 781 de lei, suma provenită din concert (636 de lei) şi cotizaţii (145 de lei), din care s-au cheltuit 422,15 lei. În aceste condiţii, venitul total al societăţii ajunge la suma de 2.508 lei. În această perioadă, conducerea era următoarea: D. Georgescu - preşedinte, Bartolomeu Stănescu - vice-preşedinte, D. Gomoiu - casier, San-dovici - bibliotecar şi N. Ulmu - secretar.

În anul universitar 1899-1900 societatea este recunoscută de senatul universităţii. O dare de seamă a preşedintelui ne oferă informaţii prețioase: în ea găsim pentru prima dată prezentate gândurile bune ale membrilor, cât şi o succintă prezentare a proiectelor

Documentar

ce pot fi puse în aplicare; totodată aflăm părerea sin-ceră conform căreia societatea trebuie să fie a tuturor studenţilor din Facultatea de Teologie, întrucât numai aşa menirea ei poate merge către desăvârşire.

În acest an s-au ţinut şapte conferiţe: Cum stăm astăzi, D. Gomoiu; Rolul Bisericii în unirea Principatelor, Bartolomeu Stănescu; Despre sinucidere, P. Romanes-cu; Sentimentul religios la români, Popescu Moşoaia; Indiferentismul religios, V. Bogatu; Rolul chinoviilor în istoria ţărilor române, Gr. Pişculescu; Religia este un fapt universal şi inerent naturii umane, I. Florescu-Dîmboviţa.

În anul universitar 1900-1901, numărul membrilor a scăzult la 27. Acum se organizează un al treilea concert, însă acesta nu are succesul celor anterioare. Un eveniment deosebit de important ce a avut loc în acest an este acela că au fost tipărite pentru prima dată statutele societăţii. Anul 1901-1902 este unul fară evenimente majore.

În 1902-1903 se dă un al patrulea concert, care de această dată este susţinut la Ateneu şi care are un succes de neegalat. Tot în acest an, biblioteca este îmbogăţită cu 27 de volume, ajungându-se la un fond de carte de 54 de volume. Dintre conferinţele ţinute amintim: Mihai Viteazul şi înrâurirea idealului făurit de el, Al. Georgescu; Literatura poporană şi importanţa ei, C. Cercel; Caracterul fundamental al piesei Faust de Gheote, Gh. Costea; Combaterea teoriilor lui V. Conta despre religie, L. Cosma; Superstiţiile poporului român, P. Partenie; Comunicare unui document cu privire la sciziunea bisericească a românilor din Transilvania, C. Damian. La acea vrema conducerea societăţii era formată din: Al. Georgescu - preşedinte, I. Ionescu- Bu-jor - vice-preşedinte, iar L. Cosma - casier.

În anul următor (1903 – 1904) este ales preşedinte de onoare Dr. Dragomir Demetrescu. Începând cu acest an se dă o importanţă tot mai mare conferinţelor şi bibliotecii. Astfel, vom vedea adăugate 138 de

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


volume fondului de carte, ajungându-se la un total de 1.048 de volume în biblioteca societăţii. Totodată, numărul conferinţelor este ridicat la 15. La propu-nerea studentului teolog din Cernăuţi, N. Bălan, se încearcă înfiinţarea unei reviste a societăţii studenţilor în teologie cu colaboratori din toate centrele teologice române. Despre această revistă, preşedintele spunea: „este menită să aducă un nou reviriment moral în viaţa nostră bisericească şi ne va procura şi fericita ocazie de a ne cunoaşte mai bine.“ Preşedintele de onoare subscrie 50 de lei pentu fiecare număr al revistei, însă neexistând un sprijin însufleţit din partea studenţilor, acest proiect nu a putut lua naştere. Tot acum, so cietatea ia parte prin delegaţi la serbările de la Putna cu ocazia aniversării a 400 de ani de la moartea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare.

În anul 1904-1905, preşedinte de onoare este P.C. Econ. Constantin Nazarie, care dă un intens şi susţinut sprijin societăţii, venind des în mijlocul studenţilor, iar în conducerea societății avem ca preşedinte pe Şt. Drădiştenu, vicepreşedinte pe G. Creţu, bibliotecar pe Gh. Costea, casier pe T. Păcescu, iar M.D. Preoţescu, Constantin P. Provian şi D. Petrescu-Zoiţa sunt secretari.

În acest an s-au ţinut 10 conferinţe: Veniamin Costache, Şt. Brădişteanu; Necredinţa şi cauzele ei, N. Dărângă; Înrâuririle străine asupra începuturilor litera-turii noastre bisericeşti, Constant Damian; Spre lumină prin Hristos, Constant. Provian; L’irreligion de l’avenir par Guyau (expunere critică realizată de M. Preoţescu; Educaţia femeii, D. Petrescu-Zoiţa; Economia politică şi morală, C. Dănescu; Ideile religioase şi morale ale lui Nietzsche, A. Simionescu; Aspectul lumii la venirea lui Iisus Hristos, T. Păcescu; Morala lui Guyau, M. Pitulescu.

Tot acum, biblioteca se îmbogăţeşte cu alte 157 de volume. Datorită bibliotecarului Gh. Costea ştim că în acel an biblioteca a fost consultată de 59 de membri în „274 de rânduri“, citindu-se 796 de volume.

În urma modificării regulamentului din 1905-1906, preşedintele de onoare al Societăţii Studenţilor în Teologie devine de drept decanul Facultăţii de teologie, dr. Constantin Chirescu. Preşedinte activ este M. D. Preoţescu, vice-preşedinte - N. Papadima, casier - M.

Popescu- Recea, bibliotecar - Constantin P. Provian, iar secretari: D. Petrescu-Zoiţa, Valeriu Iordăchescu şi Constantin Chifu.

În acest an universitar s-au ţinut 16 conferinţe, dintre care amintim: Ştiinţa şi virtutea în societăţile omeneşti, M. Preţescu; Concepţiunea religioasă şi ştiinţifică despre lume, N. Papadima; Rostul religiei în viaţa omenirii, Constantin P. Provian; Educaţia religios-morală a poporului român, G. Stroian; Luceferii bisericii creştine, I. Procopiescu; Cum se visează cu ochii deschişi, D. Popescu-Smeureanu; Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în psihologie, V. Iordăchescu; Dumnezeu în natură, Constantin Constantinescu; Educaţia religioasă şi morală a omului, T. Tomegea; Rolul literaturii pentru Biserică şi preot, I. Savin; Rostul clerului în societate, Gr. Popescu; Mijloace de convertire pentru evrei, Con-tantin Dimca; Religia după Kant, Cicerone Iordăchescu; Socialism şi Creştinism, Constantin Bodulescu;

Tot în acest an se dă al V-lea concert, concert ce aduce un venit de 272 de lei; această sumă, împreună cu cei 129 de lei din cotizaţii şi 433 excedentul anului anterior, formează întregul venit al anului 1905-1906.

Prin străduinţele Preşedintelui de onoare, societatea reuşește să scape de fondul inatacabil de 3.300 de lei, care era aproape să fie pierdut. Din aceştia, 2.000 de lei sunt puşi sub numele decanului la casa de depuneri, restul sumei păstrându-se la Rectorat.

În bibliotecă au mai intrat 261 de volume, ajungân-du-se acum la un fond de carte însumând 1.448 de volume. 79 de membri au consultat 912 volume, de 437 de ori. Tot acum fondul de carte se îmbogăţeşte cu 12 reviste şi jurnale.


24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române, obiectiv major al Revoluţiei de la 1848, a continuat să anime cercurile politice româneşti din ţară sau din exil.

Revoluţia de la 1848 a evidenţiat dorinţa românilor de modernizare.

Context intern şi internaţional:După înfrângerea acesteia, în cele trei ţări române

s-au reinstaurat regimuri străine de ocupaţie: în Ţara Românească şi Moldova - turcă şi rusească; în Transilvania - regim absolutist habsburgic. În urma Convenţiei de la Balta Liman din 1849, încheiată între Rusia şi Turcia, au fost numiţi domni Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Ghica în Moldova. Aceștia au guvernat în spiritul vremii, aplicând o politică reformatoare. După Războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept rezultat înfrângerea Rusiei, a fost convocat Congresul de Pace de la Paris, în martie 1856. Acesta a hotărât: Protectoratul Rus asupra Principatelor Române este înlocuit cu garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri semnatare ale Tratatului: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Turcia, Sardinia; sudul Basarabiei era restituit Moldovei - judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad; libertatea de navigaţie pe Dunăre; neutralizarea Mării Negre. Diplomaţia românească adresează memorii atât Congresului, cât şi guvernului francez în care se cerea unirea celor două ţări - Ţara Românească şi Moldova și aducerea unui principe dintr-o dinastie străină. Franţa, Prusia și Sardinia susţineau cererile românilor; Rusia, înfrântă, urma politica Franţei; Anglia s-a abţinut; Austria şi Poarta s-au împotrivit. Congresul de la Paris decide ca românii înşişi să fie consultaţi referitor la unire, hotărându-se constituirea în ambele ţări a unor adunări consultative numite Divanuri Ad-Hoc (alcătuite din reprezentanţi ai tuturor catego-riilor sociale). Încă de la începutul anului 1857, s-au constituit la Iaşi și la Bucureşti comitete centrale ale

unirii care au coordonat activitatea unionistă. În locul celor doi domni, al căror mandat expirase, Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele. În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride, omul turcilor, falsifică rezultatul alegerilor. Se vor organiza noi alegeri care vor da câştig de cauză grupării unioniste. Cele două Adunări, din Moldova şi Ţara Românească adoptă cu largă majoritate dorinţa românilor de unire.

Realizarea Unirii:În 1858, are loc la Paris Conferinţa Puterilor Garante

în cadrul căreia s-au hotărât: elaborarea unei Convenţii care avea rolul unei adevărate Constituţii pentru Princi-pate; recomandarea unei uniri parţiale; numirea noului stat „Principatele Unite Moldova și Valahia“; statul urma să aibă doi domni, două guverne, două Adunări Legiuitoare; singurele instituţii comune erau Comisia Centrală Mixtă (pregătea legile de interes comun) şi În-alta Curte de Casaţie şi Justiţie; desfiinţarea privilegiilor; egalitatea în faţa legii. Imprecizia cu privire la persoana domnului dă posibilitatea unioniştilor să aleagă acelaşi domn în ambele ţări, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Adunarea Electivă era dominată de reprezentanţii Partidei Naţionale. Conserva torii aveau candidaţi pe fostul domnitor Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Forţele progresiste au reuşit să desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexan-dru Ioan Cuza. Acesta a fost ales domn al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859, fiind acceptat şi de conservatori datorită vederilor sale moderate în comparaţie cu alţi

candidaţi. Semnificativ în acest sens este discursul lui Kogălniceanu, care se adresa lui Cuza, spunând: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou.“ Înfăptuirea Unirii s-a realizat însă, prin alegerea lui Al.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca domn al Ţării Româneşti. Alegerea unui singur domn în ambele ţări semnifica triumful forţelor politice care militau pentru modernizarea societăţii, producând uimirea Curţilor europene, dar şi

Cronici

VICHI CIOBANU


admiraţia cercurilor progresiste. Astfel, statul român era întemeiat, punând Marile Puteri în faţa faptului împlinit; era rezultatul luptei românilor sub conducerea unor personalități care vedeau în această primă etapă înfăptuirea României Mari.

Recunoaşterea şi desăvârşirea Unirii:În timpul domniei lui Al.I. Cuza (24 ianuarie 1859

- 11 februarie 1866) s-au pus bazele instituţionale ale statului modern român. Cu toate acestea, Poarta şi Austria considerau dubla alegere ilegală şi cer convo-carea Conferinţei de la Paris. În aprilie 1859, Franţa, Anglia, Rusia, Prusia și Sardinia recunosc actul de la 24 ianuarie, iar în septembrie 1859, Austria acceptă dubla alegere; Poarta recunoaşte doar o unire personală care trebuia să înceteze după domnia lui Cuza. Principala preocupare a domnitorului şi a diplomaţiei româneşti a fost transforma rea unirii personale într-o unire reală. Negocierile duse cu abilitate de Costache Negri au de-terminat acordarea unui firman, în decembrie 1861, prin care Poarta îl autoriza pe Cuza să unească Adunarea şi Guvernul (din Iaşi şi de la Bucureşti). De asemenea, sunt unificate armata, administraţia, telegraful, vămile şi circulaţia monetară, poşta. La 22 ianuarie 1862, Guver-nul a fost unificat, Comisia Centrală Mixtă încetându-şi activitatea. La 24 ianuarie 1862, Adunarea Legislativă unică ţine prima şedinţă la Bucureşti. Din anul 1862, Principatele adoptă oficial numele de România.

Lovitura de stat şi reformele lui Al.I. Cuza: Principala problemă a societăţii româneşti din

această perioadă era cea agrară, iar soluţionarea ei era privită din mai multe perspective politice. Con-servatorii, care reprezentau interesele moşierimii, susţineau desfiinţarea clăcii, nefiind de acord însă cu împroprietărirea ţăranilor. Mihail Kogălniceanu a ţinut un amplu discurs în Cameră, arătând necesitatea împroprietăririi ţăranilor. Guvernul pune în discuţia Adunării un proiect de lege rurală, votată de Adunare, însă nesancţionată de domnitor, care nu era de acord cu conţinutul acestei legi. Guvernul lui Mihail Kogălniceanu, alcătuit în octombrie 1863, este considerat cel mai important din timpul domniei lui Cuza datorită activităţii sale reformatoare. Prima dintre legile importante adoptate în timpul acestei guvernări a fost cea din decembrie 1863, secularizarea averilor mânăstireşti (au fost trecute sub controlul statului toate proprietăţile mânăstireşti, aproximativ ¼ din suprafaţa arabilă a ţării). Dezbaterea problemei agrare a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domn, și Adunare. După

votul de blam dat de către Adunare guvernului în urma proiectului legii rurale, Al.I. Cuza decide să dea o lovitură de stat, la 2 mai 1864, refuzând astfel demisia reprezentanţilor puterii executive. Domnitorul prezintă Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care a servit drept Constituţie pentru perioada următoare, fiind aprobat printr-un plebiscit; dizolvă Adunarea, trecându-se la sistemul legislativ bicameral prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul). Marile Puteri recunosc modificările aduse Convenţiei de la Paris, acordând Principatelor dreptul de a schimba în viitor legile care priveau organizarea internă. Statutul dezvoltător a fost însoţit şi de o nouă lege electorală care, deşi menţinea votul censitar, determina creşterea numărului alegătorilor, favorizând şi accesul altor categorii de cetăţeni la viaţa publică. Legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864; prin aceasta se desfiinţa claca şi se realiza împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite cu care aceştia lucrau pământul (aproape ½ milion de familii primeau aproxi-mativ 2 milioane de hectare), pentru aceasta, ţăranul plătea despăgubiri pentru răscumpărarea clăcii (însă în realitate pentru pământul primit) timp de 15 ani. În decembrie 1864 a fost adoptată Legea instrucţiunii pub-lice, prin care învăţământul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior. S-au înfiinţat în 1860 Universitatea din Iaşi, iar în 1864, cea de la Bucureşti. Într-un singur an au fost dezbătute peste 30 de legi, importante fiind cele care se refereau la organizarea judecătorească, elaborându-se Codul Penal şi Codul Civil. Pe plan extern, Cuza a sprijinit financiar dezvolta rea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic. De asemenea, a susţinut mişcarea de eliberare a polonezilor, maghiarilor şi a popoarelor balcanice.

Monstruoasa coaliţie. Sfârşitul domniei:La începutul anului 1863 s-a conturat o grupare

formată din liberalii radicali (considerau măsurile luate de Cuza prea moderate) şi conservatori (doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor), numită în istorie „monstruoasa coaliţie”, cu scopul de a-l detrona pe Cuza. El însuşi era conştient de eşecurile domniei autoritare, pierzând şi sprijinul Franţei spre sfârşit. În aceste condiţii, el abdică la 11 februarie 1866 şi pleacă în străinătate, unde moare în 1873. Alexandru Ioan Cuza rămâne în istoria românilor un domn al Unirii şi al reformelor, care au dus la dezvoltarea şi întărirea statului român pe drumul important în dobândirea independenţei.


Spiritualitatea Ortodoxă

Paternitatea duhovnicească la Părintele Sofronie Saharov (II)* JUSTINIAN CONSTANTINESCU

În numărul trecut, începuserăm prin a vă prezenta urcușul duhovnicesc din perspectiva ucenicului și vă promiteam ca în actuala ediție să vă prezentăm

tema centrală a articolului: duhovnicul, ca părinte și îndrumător al vieții celui ce tinde către unirea cu Dumnezeu. Iată, deci, care este rolul părintelui duhovnicesc.

Părintele ajunge, din iubirea jertfelnică ce o are față de fiul său duhovnicesc, să se roage mai mult pentru acesta și mai puțin sau aproape deloc pentru el însuși. Drumul fiului său devine și drumul lui. Mântui-rea fiului este și mântuirea sa proprie. Răspunderea în fața lui Dumnezeu pentru sufletul și mântuirea fiului este mai mare decât pentru sufletul propriu. De aceea, în rugăciunile sale stăruitoare plânge, postește, priveghează, suferă pentru fiul său. Așa cum spune părintele Sofronie, „zi și noapte mă rog Domnului și Maicii Domnului să-ți dea bărbăția să mergi cu noi la Cruce…“. Și mai departe: „eu te iubesc, și îți sunt dăruit din tot sufletul“. Duhovnicul își trăiește misiunea sa la maximum de intensitate, căci în el trebuie să se mărturisească cuvântul Apostolului care zice: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!“ (Gal. 4,19). Părintele își trăiește nu numai viața sa, ci o trăiește și pe a fiului său. El „se bucură“ de veștile, chiar dramatice sau triste, ale ucenicului, în sensul în care acesta din urmă devine pacientul care îi destăinuie doctorului toate suferințele bolii prin care trece; iar el, ca doctor sufletesc, îl alină, îi oblojește rănile și îi dă leacul spre însănătoșire. Tot așa, orice cuvânt scris sau vorbit de ucenic „îl mângâie“. Mai mult decât atât, odată cu ucenicul, și rudele acestuia devin un singur trup în comuniune

spirituală cu duhovnicul și cu Dumnezeu. Părintele se roagă și pentru apropiații fiului său, pe care îi vede cumva oglindiți în sufletul acestuia. Rudele după trup ale fiului devin „de-ai casei“. În viziunea părintelui Sofronie, duhovnicul este ca un turn de pază; el veghează în fiece clipă la așezarea lăuntrică a fiului, gata să-l dojenească cu blândețe când greșește, gata să-l povățuiască când este tulburat, gata să-l laude când pășește împreună cu el pe cărarea deja bătătorită de atâția părinți îmbunătățiți de-a lungul veacurilor. El este un sfeșnic a cărui lumină se revarsă asupra vieții ucenicului cu aceeași căldură neîmpuținată și cu aceeași precizie a îndemnurilor izvorâte din propria experiență și din poruncile mântui toare ale Domnu-lui Hristos. Despre calitățile părintelui duhovnicesc, părintele Sofronie spune următoarele: „să fie făcător de minuni, să aibă darul înainte-vederii și al proorociei și al învățăturii, să fie întru toate desăvârșit, asemenea Cuviosului Siluan. Dacă vei da peste un Stareț, care, în afara darului osebirii, nimic altceva mai presus de fire nu are, cu acela nu te vei împăca“. Părintele vrea din partea fiului său o ascultare participativă (rațională), adică să aibă încredințarea că ceea ce face sau spune părintele său are un scop și o țintă bine definite în planul mântuirii sale personale. În ce privește calitățile ucenicului, avem următoarele cuvinte: „să-ți întărești încrederea în el (în duhovnic); să i te supui, să nu te năpăstuiești, să nu te grăbești, să fii fără pretenții, să fii față de el cu dăruire, cu dragoste, fără entuziasme, cu simplitate. Ucenicul trebuie să fie simplu, deschis, ascultător, fără iscodire.“ „Căci“, adaugă el, „cel deschis și ascultător întotdeauna dobândește folos“. În încheiere, vom adăuga faptul că se constată în relația duhovnic-ucenic o sinergie în care ambii participanți au un scop comun, pe care îl ating sau nu (asta depinde de fiecare în parte cum se raportează la misiunea sa, la celălalt și la Dumnezeu), și își împropriază atât viața unul altuia, cât și, în măsura puterilor spirituale, viața lui Hristos Însuși.

SOFRONIE SAHAROV (DE LA ESSEX) - una dintre figurile marcante ale monahismului european ale secolului XX, ucenic al Sf. Siluan Athonitul* după Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntre-girea, Alba Iulia, 2008


ANDREI SOLOMON

Deși român de neam, Cuviosul Antipa de la Calapodești este foarte puțin cunoscut la noi, dar foarte cinstit și venerat de greci și ruși. Din

singura sursă pe care o avem, Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa, știm că s-a născut în anul 1816, în satul Calapodești, comuna Dealu Morii, jud. Bacău, primind la botez numele Ale xandru. Provenea dintr-o familie foarte credincioasă: tatăl său, Gheorghe Luchian, era diacon la biserica din sat, iar mama, Ecaterina, s-a călugărit cu numele Elisabeta, după ce a rămas văduvă. A fost un copil dorit de părinții săi, care l-au avut la o vârstă foarte înaintată, fapt pentru care l-au închinat Domnului.

La vârsta de 20 de ani, s-a îndreptat către nevoința călugărească și în 1836-1837 a cerut să fie primit în obștea Mănăstirii Neamț. Fiind refuzat, a plecat spre Țara Românească, la Mănăstirea Căldărușani. Se pare că timp de doi ani a fost frate la Mănăstirea Brazi, unde stareț era Dimitrie, ce păstorise anterior la Bogdana. Acest fapt îl cunoaștem dintr-o mărturie lăsată de Antipa cu prilejul aflării moaștelor Sf. Ierarh Teodosie de la Brazi, în care spune că moaștele erau foarte frumoase și că se vădeau a fi ale unui sfânt. Această mărturie a contat foarte mult la dosarul de canonizare a Sf. Teodosie, canonizare ce a avut loc în anul 2003.

Având dorul de asceză, cu binecuvântarea starețului Dimitrie, cuviosul a plecat spre Muntele Athos și s-a stabilit la schitul românesc Lacu, unde se nevoiau aproximativ 80 de calugari români. A rămas

Cuviosul Antipa de la Calapodești

Sfinți români

la acest schit timp de 15 ani, ostenindu-se în felurite nevoințe și deprinzând Rugăciunea inimii.

După 1860, începându-se construirea schitului Prodromu, s-a întors din Muntele Athos în Mol-dova natală, pentru a strânge ajutoare. Deși se menționează doar că s-a stabilit într-una dintre mănăstirile din jurul Iașiului, considerăm că aceasta a fost Mănăstirea Bucium, deoarece era în acea vreme un metoc închinat schitului athonit.

La Mănăstirea Bucium a rămas aproximativ trei ani. De aici a plecat spre nord pentru a continua strângerea de ajutoare, dar și fiindcă dorea să se

închine la moaștele sfinților de la Lavra Pecerska din Kiev. Dorind să meargă mai departe pe urmele cu-viosilor, s-a îndreptat în același an spre nord, ajungând la Mănăstirea Valaam, pe malul lacului Ladoga. Și-a petrecut aici tot restul vieții, cam 17 ani. Nevoința sa în post și desăvârșită sărăcie s-a încheiat la 10 ianuarie 1882, cuviosul cunoscându-și sfârșitul cu trei zile înainte. Se spune că aflându-se la rugăciune, icoanele de pe pereții chiliei sale au căzut, în timp ce icoana Maicii Domnului, de care nu s-a despărțit niciodată, a plutit ușor, apoi s-a așezat pe pieptul lui. Viața sa a devenit curând foarte cunoscută, astfel încât putem vorbi despre o canonizare spontană. În 1906, Mineiul pe luna ianuarie

tipărit la Mănăstirea Pantelimon din Muntele Athos l-a trecut în rândul sfinților. Probabil tot atunci a avut loc și descoperirea moaștelor cuviosului.

O părticică din moaștele Sfântului Antipa se află la Mănăstirea Christiana, din București.

Biserica Ortodoxa Română l-a trecut în rândul sfinților în urma ședințelor de canonizare din 20-21 iunie 1992. Are ca dată de prăznuire fixă, 10 ianuarie a fiecărui an.


Interviu cu Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă

„Justinian Patriarhul” din Bucureşti (II)

Dialoguri

- Aici voiam să ajung. Atunci neavând, televizor, calculator, internet…

- Stăteam mai mult în bibliotecă. Bibliotecile erau principalele surse de informare pentru că la radio şi la televizor se făcea multă propagandă inclusiv atee şi, mai mergeam la biblioteca franceză am mai mers şi la alte biblioteci în oraş aşa ca să căutăm, tot aşa, teologie în primul rând sau cărţi de beletristică. Sigur că, pe de altă parte cum spuneam, studenţii se pot risipi foarte uşor astăzi...

- Aici interesul pentru lectură, pentru studiu, mai este acelaşi?

- Nu, este clar că nu mai este acelaşi, deşi în fiecare an de studiu, ca să zic aşa, există o minori-tate care se preocupă şi de studiu, de învăţarea limbilor străine şi aşa mai departe, dar majoritatea se îndepărtează de studiu, de orele petrecute în bibliotecă.

- Aveaţi prieteni sau se legau prietenii, se întâlneau la cercuri comune de filozofie, nu ştiu, geografie...

- Însă să ştiţi că era şi o supraveghere continuă, simţeam supravegherea, mai ales cei de la teologie: ce facem, cu cine ne întâlnim şi cu cine vorbim. V-am mai spus eu, ceilalţi studenţi, nu erau aşa deschişi să vorbească cu teologii, sigur, o excepţie făceau dacă

- Nu aveaţi privilegii pe care le aveau, poate, toţi studenţii de la celelalte facultăţi.

- Absolut, absolut, nici n-am fi putut urma spre exemplu, dacă am fi vrut să urmăm Facultatea de Drept, în special fiii de preoţi nu puteau urma, sau erau nişte îngrădiri. De ce spun asta, pentru că după ’90, studenţii sunt într-adevăr liberi, au posibili-tatea să urmeze şi alte facultăţi în paralel, un lucru extraordinar; aveţi posibilitatea să mergeţi să studiaţi în străinătate. Sigur există, şi aici vreau să ajung, şi riscurile care nu erau înainte, sunt mult mai evidente aceste riscuri la care făceaţi dvs. referire şi anume, la cultura occidentală care vine peste noi, o cultură secularizată, este un alt tip de secularism, decât cel din perioada totalitarismului. Atunci era propaganda atee care se manifesta la nivelul întregii societăţi româneşti, şi singurul loc unde ea nu putea funcţiona, această propagandă, era Biserica. De aceea, noi ne-am apărat în interiorul Bisericii, dar nu şi de cetate. Acum însă există şi o anumită cultură decadentă care se manifestă şi care reprezintă un pericol puternic pentru tinerii de astăzi, care venind la teologie pot, în timpul anilor de studenţie, să fie deturnaţi de la scopul lor, în sensul că, pe de-o parte, scade şi interesul pentru studiu, dar scade, ceea ce este mai îngrijorător, scade nivelul spiritualităţii.

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU


noi proveneam din aceeaşi localitate, de la ţară, din aceeaşi regiune ne întâlneam sau cum eram rude şi aşa mai departe, şi atunci aveau loc discuţii între noi, dialoguri, participam împreună la spectacole, dar interesul ca de la facultate la facultate, nu erau asemenea contacte.

- Duhovnici mari aţi cunoscut când eraţi student? Sau obişnuiaţi să mergeţi să vedeţi un gheronda, un avva, un părinte?

- Da. Bine, personal am cunoscut din copilărie la Mănăstirea Cozia duhovnici şi la Mănăstirea Frăsinei, pentru că am copilărit în părţile acelea. Aici, după cum v-am spus, am avut un duhovnic, care s-a arătat din ce în ce mai puternic şi mai cunoscut în Bucureşti, pentru că la un moment dat, după Revoluţie, cei mai mari duhovnici ai Bucureştiului au fost Părintele Galeriu şi Părintele Sofian, fără îndoială. Însă v-am spus, noi am beneficiat încă din 1973, când a venit în Bucureşti, şi când a venit la Facultate, de Părintele Galeriu, şi nu doar că am profitat să-i fiu fiu duhovnicesc, dar cum să spun că am învăţat să fiu şi duhovnic, în sensul că vedeam cum se manifestă ca duhovnic Părintele Galeriu, cum pune întrebările, ce răspunsuri dă, mai ales aici, când se dovedeşte iscusinţa unui duhovnic. Sigur, ulterior l-am cunoscut şi pe Părintele Teofil Pârâian, în 1977 l-am cunoscut personal şi pe Părintele Cleopa, marii duhovnici pe care Biserica noastră i-a avut, şi pe Părintele Paisie Olaru l-am cunoscut, însă este clar şi astăzi că studenţii noştri au nevoie de astfel de duhovnici...

- Profesorii dvs. erau majoritatea preoţi?

Aş dori ca studenții noștri să-și împlinească vocația; să fie mai avizi de cerce tare teologică, dar şi de viaţă spirituală, mai ales să cer-ceteze viața mănăstirilor și să participe la viața liturgică a Bisericii noastre.

- Sigur că da. Marea majoritate erau preoţi. Nu aveam decât profesorul de muzică pe care l-am apucat, Dl. Nicolae Lungu, şi-apoi mai era la nivel de doctorat Dl. Prof. Nicolae Chiţescu, restul erau toţi hirotoniţi. De aceea, noi trebuie să acordăm mai multă importanţă participării benevole la Paraclis şi mi-aş dori ca Paraclisul nostru să fie mereu plin, dar nu din constrângere, ci din dorinţa studenţilor care să realizeze că dacă nu merg acolo, una, că-şi sărăcesc şi viaţa spirituală, şi a doua, că se lipsesc nu doar de harul slujbelor, ci de poveţele efective ale preoţilor care slujesc, chiar dacă spiritualii noştri care slujesc sunt tineri. Ei pot să facă o anumită experienţă de care vor avea nevoie mai târziu în parohie.

- N-aş vrea să vă mai ţin foarte mult. O ultimă întrebare: ce sfaturi aveţi pentru studenţii noştri?

- Studenţii noştri să se bucure de viaţa studenţească, care este, poate, cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi a tinereţii în special însă, să-şi împlinească vocaţia. I-aş dori mai avizi şi de cerce-tare teologică, dar şi de viaţă spirituală manifestată în Biserică prin cercetarea mănăstirilor, şi aşa mai de-parte. Acesta este modelul de student teolog pe care îl văd eu, în parte şi pe baza experienţei mele studenţeşti de acum mai bine de 35 de ani, dar pe de altă parte şi de ce le oferă mult mai mult şi societatea şi Biserica.

- Bine, vă mulţumesc!- Toate cele bune.


Floare de aur

Numai lângă Hristos găseşti bucuria adevărată, curată,

căci numai Hristos dăruieşte bucurie şi mângâiere adevărată. Primul vlăstar al smere-niei este simplitatea. Iar când într-un om există simplitate, există şi dragoste, jertfă, bunătate,

mărinimie, evlavie. Omul simplu are curăţie sufletească şi o încredere neiscoditoare în Dumnezeu. Un om sim-plu, cred eu, este și Hrisant (Alexandru Bache), rasofor la Sfânta Mănăstire Radu Vodă şi colegul nostru din anul IV, Teologie Pastorală.

- Alexandru, de când ai început să primeşti educaţia religioasă şi mai ales de la cine?

- Cred că s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâm-ple; educaţia religioasă am început să o primesc încă din sânul familiei şi apoi din viaţa liturgică participând la Sfintele Slujbe. Străbunica, bunicii şi părinţii au avut grijă ca eu să primesc aceasta educaţie religioasă, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur „daţi-mi o generaţie de mame bune creştine și voi schimba fața lumii“. Aceasta este premiza pentru orice creştin şi anume, să aibă o familie în care să rodească. Educaţia, formarea religioasă pe care o primeşte un creştin în timp ce merge la biserică, apare ulterior. Primul strat, sau aşa zisul „pământ cel bun“, creştinul îl primeşte încă din sânul familiei. Cum spunea tot Sfântul Ioan Gură de Aur „mama este primul preot pentru copil”. Ea îl învaţă primele rugăciuni alături de tată, dar mamele au acest rol deosebit de important.

- De ce un liceu obişnuit, Jean Monet... şi nu semi-narul teologic?

- Trebuia să fie seminarul teologic. În clasa a VIII-a, pentru că mergeam des la biserică, părintele paroh mi-a sugerat să urmez seminarul teologic şi a fost o idee pe care am îmbrăţişat-o cu toată dragostea şi mi s-a părut

Omul de lângă noi

a fi împlinirea tuturor visurilor. Părinţii mi-au pus la dispoziţie toate cărţile pentru a învăţa pentru examenul de admitere, iar în timpul pregătirii pentru examenul de capacitate care oricum era ceva nou și destul de greu pentru acea vârstă, trebuia să adaug şi acesta materii pentru admiterea la seminar pe care le-am studiat cu mare drag pentru că-mi răspundeau la o sumedenie de întrebări pe care abia începusem să mi le pun. În preajma examenului de capacitate, Dumnezeu a rânduit ca tata să meargă şi să viziteze seminarul teologic, iar mai apoi a considerat că este mai bine să mă îndrepte către un liceu obişnuit de unde pot primi informaţii dintr-o gamă mai vastă de materii pentru ca mai târziu să nu devin tributar al acestei moşteniri. Cei cinci ani de seminar te împing inevitabil spre facultatea de teologie şi atunci, pentru a nu cădea în această inerţie, în care cad din păcate copiii şi îşi pierd vocaţia pentru teologie, tata m-a îndemnat să urmez un liceu teoretic şi apoi dacă îmi doresc cu adevărat, să încerc să intru la facultatea de teologie. În perioada liceului m-am dedicat în continuare formării mele duhovnicești pentru că am continuat să merg la biserică. În momentul în care am dat examenul de bacalaureat şi mi-am luat atestatul de competenţe, am ştiut că pot alege singur pentru mine ceea ce vreau să fac mai departe, iar părinţii mi-au spus „atunci am ales noi pentru tine, acum alegi tu“. Am vrut să urmez medicina pentru că asta fac şi părinţii mei pentru că îmi doresc să pot ajuta oamenii. Dar mai apoi mi-am dat seama că pot ajuta oamenii şi din punct de vedere duhovnicesc, ajutor care inevitabil îşi va lăsa şi o amprentă nu numai asupra inimii ci chiar şi a trupului uneori. Aşa că am lăsat pregătirea pentru medicină la o parte şi am început să mă pregătesc pentru Facultatea de Teologie. Părintele profesor care m-a îndrumat și m-a pregătit mi-a spus că am şanse foarte mici datorită circumstanţei în care mă aflam. Părinţii mei au fost puţin dezamăgiţi pentru că dacă nu intram la teologie, nu puteam da nici examenul la medicină şi trebuia să aştept un an în care trebuia să mă pregătesc. Totuşi am crezut foarte mult în chemarea aceea. Atât de mult încât am făcut această alegere riscantă şi iată că Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să intru chiar la buget. În timp ce mă ajuta să mă pregătesc, într-una din zile, părintele profesor mi-a spus: „Alexandre, tu ai şanse foarte mari pentru că tu împlineşti două condiţii: ai o logică foarte bună şi lui Dumnezeu îi plac lucrurile imposibile“, iar eu


am întrebat: „Cum aşa?“, iar părintele mi-a răspuns: „pentru tine, practic este imposibil să intri la această facultate, din punct de vedere lumesc, dar lui Dumnezeu nu-I plac lucrurile posibile, căci ceea ce este posibil, ține de om să se străduiască cu totul ca să le împlinească. Dumnezeu intervine atunci când omul crede că este imposibil.“ Şi iată că aşa a fost.

- De ce în Evloghia?- Ca membru al Bisericii, dar mai ales ca teolog

ți se cere la un moment dat să participi la slujirea de la strană. Îi consider pe toţi cei care cântă, adevăraţi slujitori, pentru că este o sinergie totală între preot şi cântăreţ. Cum Duhul Sfânt lucrează prin oameni, Dumnezeu a rânduit ca eu să cunosc pe cineva din grupul psaltic Evloghia. Părintele dirijor a fost foarte răbdător cu mine. Știu că nu am pătruns aceste taine ale muzicii psaltice nici măcar pe jumătate, dar am gustat din ele şi m-am îndrăgostit profund. Muzica pentru mine este viaţă. M-a hrănit foarte mult sufleteşte. Am simţit o datorie faţă de Dumezeu să-I cânt şi să-L slăvesc.

- A fost vreun concert care te-a impresionat în mod deosebit, în care ai simţit că ai lăsat o amprentă a ortodoxiei?

- Muzica atinge sufletul omului negreşit. Concertul care mi-a rămas întipărit în inimă şi în minte a fost cel de la Sfânta Vineri de anul trecut. A fost prezent un număr foarte mare de credincioşi atunci. Prezenţa oa-menilor şi comuniunea care s-a format între noi, bucuria şi uimirea care se citea pe feţele lor, pentru mine a reprezentat clar, o amprentă a ortodoxiei.

- Care a fost cartea care te-a impresionat cel mai mult?

- O să încerc să fiu sintetic (concis, rezumativ, succint, sumar), pentru că nu cred că am avea timp să vorbim despre toate cărţile care m-au impresionat. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost sfântul care m-a primit cu braţele deschise şi

a fost cel care m-a hrănit prin cuvintele sale. În anul I am citit „Tratatul despre preoţie“, o carte pe care nu o recomand să fie citită, ci memorată, de către studenţii de la Teologie. Intrând la facultate am luat contact cu părintele Stăniloae... cuvintele sale am început doar să le zgârii puţin la suprafaţă pentru că nu am apucat să-i citesc toată opera. Pomenesc şi de Sfântul Ignatie Brancianinov - „Din fărâmiturile ospăţului“ - o carte care m-a impresionat. Iar un alt model de formare monahală a fost Sfântul Siluan Athonitul.

- Crezi că vorbind despre Dumnzeu ceilalţi vor fi marcaţi în vreun fel?

- Categoric, da. N-am să pierd niciodată ocazia de a propovădui numele lui Dumnezeu şi iubirea creştină pentru că nu de la mine propovăduiesc. Tot ceea ce ştiu și ceea ce vorbesc oamenilor este de la Dumnezeu, iar eu pentru a mă pregăti să împlinesc în viitor această misiune a cuvântului trebuie ca în prezent să continui să îmi asum real și sincer condiția de monah și datoria de student teolog.

- Oamenii îşi arată mulţumirea în momentul în care mergi să propovăduieşti numele lui Dumnezeu?

- Inima nu are nevoie de cuvinte, inima nu se roagă prin cuvinte... doar se traduce prin cuvinte. Pentru a mulţumi este îndeajunsă o singură privire care să fie izvorâtă din inimă şi atunci îţi dai seama după faţa unui om dacă îţi mulţumeşte, fără să mai pronunţe cuvântul. Cuvântul mulţumesc este de cele mai multe ori ca o ieşire dintr-un baraj, iar în spatele barajului este un lac de acumulare imens de fapt, la gura barajului nu este decât un debit mic pentru că doar atât poate ieşi pe orificiul respectiv. Nu poate ieşi toată apa deodată cum

nici toată mulţumirea nu poate fi exprimată întru totul, ci doar definită într-o mică măsură de un singur cuvânt. Faţă de oameni nu putem elibera toată această apă, ci doar faţă de Dumnezeu. Dăm din baraj toată apa doar prin trăirea profundă cu Dumnezeu...

Interviu realizat de Elena-Florentina Leonte


arhipăstorirea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, de către P.S. Ciprian Câmpineanul - episcop vicar patriarhal, alături de un ales sobor de preoţi și diaconi. Demisolul este amenajat pentru săvârşirea slujbelor religioase până la finalizarea bisericii mari. În luna no-iembrie 2006 are loc sfinţirea capelei cu hramul „Sfinţii Români“, construită în numai cinci luni şi a unui spaţiu social-filantropic la etaj, dotat cu toate cele trebuincioase pentru buna desfășurare a activităților de acest gen. În iunie 2007 se sfinţește Troiţa situată la intrarea în curtea bisericii, purtând hramul „Înălţarea Domnului“. În cursul anului 2007 (martie-decembrie) s-au executat lucrări ample la biserica supraterană, ridicându-se până la cota de 7 metri (zidărie, stâlpi din beton armat, plăci şi acoperiş provizoriu).

În luna iunie a anului 2008 au loc două evenimente importante: transformarea filiei „Sfânta Treime“ în Parohia „Sfânta Treime“ Militari, din cadrul Protoieriei 1 Capitală, sfinţirea cabinetului stomatologic cu hramul „Sfinţii Cosma şi Damian“, precum şi a lumânărarului, pangarului şi cancelariei parohiale. Totodată s-a în-ceput construcția unui Sfânt Altar de Vară, dotat la etaj cu un spaţiu social, sfinţit cu ocazia serbării hramului bisericii în anul 2009 de către P.S. Varsanufie Praho-veanul - episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În acest moment, s-a reuşit finalizarea lucrărilor la biserica supraterană însemnând: arcele, bolţile, centurile, stâlpii, plăcile, turla, cupola, lucrându-se la acoperişul bisericii din tablă de cupru, precum şi la tencuieli interioare şi exterioare, la instalaţia electrică şi sanitară; odată cu acestea s-a ridicat şi gardul bisericii.

La ora actuală, în biserica supraterană mai este necesară doar montarea mobilierului şi realizată pic-

Odată ajuns pe Bulevardul Iuliu Maniu din Capitală, aproape de ieșirea pe Autostrada București-Pitești, în spatele staţiei de metrou Păcii şi a

benzinăriei, poţi găsi o Parohie cu o viaţă pastoral-misionară și filantropică înfloritoare. Duminica, după încheierea Sfintei Liturghii, poți vedea oameni de toate vârstele umplând curtea mică a bisericii. De jur-împre-jurul bisericii, se ridică clădirile comunității ce fac din biserică nu doar un centru religios pentru cartier, ci şi un liant social între membrii acestuia.

Scurt istoric

La intersecţia parohiei satului Roşu, comuna Chiajna, judeţul Ilfov, cu extremitatea Sectorului 6, zona Militari-Bucureşti, din nevoi misionar-pastorale a luat fiinţă Biserica „Sfânta Treime“, filie a Parohiei Roșu. Pe terenul donat de familia Preot Ciucă Anichit –Orest, se ridică astăzi construcţia solidă a unei biserici, construcţie realizată cu sprijinul enoriaşilor şi sub conducerea Preotului Ciucă Anichit-Orest.

Actualmente este finalizat demisolul bisericii, ridicat în perioada iulie 2005 - iunie 2006. Lucrările au fost susţinute din veniturile cimitirului parohial al satului Roşu, din donaţiile bunilor credincioşi ai parohiei şi cu osârdia Preotului Paroh Ciucă Ion, care a suprave gheat şi coordonat lucrările. Demisolul a fost sfinţit la data de 11 iunie 2006, cu prilejul sărbătorii Pogorârea Sfântului Duh, având hramul „Sfânta Treime“, ocazie cu care diaconul de atunci, Ciucă Anichit-Orest, a fost hirotonit preot, sub

Parohia „Sfânta Treime Militari”

Din exterior...


tura, restul construcţiei fiind gata pentru slujbele liturgice.

Activitate liturgică

Din punct de vedere al progra-mului liturgic, se pot consemna: săvârșirea, în fiecare miercuri seara, începând cu ora 19.00, acatistului unui sfânt, ales în funcţie de calendar; în fiecare vineri tot de la ora 19.00, se săvârşeşte slujba Sfântului Maslu; sâmbăta are loc Utrenia, Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor, iar Duminica se săvârşeşte Utrenia şi Sfânta Liturghie de dimineaţă, iar de la ora 18.00 - Paraclisul Maicii Domnu-lui, urmat de cateheze. În ajunul Praznicelor Împărăteşti şi a Sfinţilor mari, se face slujba de priveghere de noapte începând cu ora 24. Trebuie menţionat și faptul că atunci când sunt sărbători mari, iar vremea este prielnică, slujbele se ţin în Altarul de vară.

Serviciul liturgic este asigurat de Pr. Paroh Ciucă Ion şi Diac. Răducu Marius Cristinel, iar cântarea liturgică este susţinută integral în muzica psaltică de către 3 teologi cu competenţe muzicale superioare.

Activitate social-filantropică

Parohia reuşeşte să dezvolte un program social-filantropic susţinut. Un număr de 30-40 de familii cu situaţie materială precară beneficiază de asistența preoților, oferindu-li-se alimente şi cele necesare traiului zilnic. Mai mult, în fiecare sâmbătă, persoanele

sărace care intră în curtea bisericii primesc o masă caldă din partea parohiei. Totodată, de câte ori în ţară a avut loc o calami-tate naturală cu implicații dramatice în viața oa-menilor, parohia a trimis în acea zonă ajutoare constând în alimente, materiale de construcție, îmbrăcăminte nouă,

nu procurată prin colectă. După cum am menţionat şi la începutul materialului, în incinta parohiei se află şi un cabinet stomatologic, având personal medical, care oferă consultaţii membrilor parohiei şi nu numai, intervenţiile fiind realizate la preţuri minime.

Activitate pastoral-educaţională

Pe lângă predicile obișnuite de la sfârşitul Sfintei Liturghii şi catehezele suţinute în fiecare duminică seară, parohia editează, cel puţin odată pe an, cu ocazia hramului bisericii, o revistă cu informaţii teologice, în condiţii grafice impecabile, anul acesta având un tiraj de 3.500 de exemplare.

Actualmente se află în derulare un proiect pentru strângerea de fonduri pentru achiziţionarea de cărţi cu caracter creştin-ortodox, în vederea înfiinţării bibliotecii parohiale.

A fost realizat un parteneriat între Şcoala nr. 160 şi Parohie, şcoala luând oficial numele „Sfânta Treime“. În curtea şcolii a fost ridicată o troiţă pentru profesorii şi elevii acestei şcoli, iar în incinta şcolii a fost amenajat un cabinet de religie pictat integral. Parohia a obţinut un fond solid de carte şcolară donat bibliotecii Şcolii nr. 160, iar la toate festivităţile de premiere, copii primesc cărţi pentru premii din partea parohiei.

Profesorii şcolii fac în incinta parohiei meditaţii la diferite materii cu toţi copiii care doresc, tot aici fiind amenajată o sală de calculatoare unde, în fiecare săptămână se fac meditaţii la informatică.

Articol realizat de Tiberiu AnghelinaInformaţii oferite de Diac. Răducu Marius Cristinel


Corespondent

Un alt fel de sesiuneȘTEFAN CONSTANTINESCU

Iarna aduce cu sine, pe langă frumusețile ei, și perioada de examene, pe care unii o așteptăm mai mult, alții mai puțin. Cum timpul trece foarte repede, iată că

am ajuns la sfârșitul primului semestru, care a început pe 20 septembrie și s-a încheiat pe 23 decembrie. Am primit cu bucurie invitația de a scrie despre sesiunea din Facultatea de Teologie a Universității din Fribourg, Elveția, experiență pe care am trăit-o zilele trecute, pline de emoție și griji. Acum că furtuna a trecut și s-a așternut liniștea pot mărturisi câte ceva din impresiile adunate.

În primul rând, anul acesta a fost special pentru toți studenții deoarece sesiunea s-a împărțit în două perioade, prima în ultima săptămână înainte de Crăciun, imediat după încheierea cursurilor, iar a doua în februarie, după vacanță. Eu am fost cu atât mai mirat de acest lucru; obișnuit să învăț cel mai mult în perioada de examene, m-am trezit într-un spațiu unde această obișnuință nu există. Aici sistemul este construit în așa fel ca studentul să învețe constant și să poată da examenul chiar imediat după ultimul curs, cum mi s-a întâmplat anul acesta. De asemenea, poți avea chiar 2-3 examene într-o zi, dar rămâne la alegerea fiecăruia, la fel cum rămâne și decizia de a da examenul în decembrie sau februarie.

Modalitatea de evaluare se face prin examen oral, de 15-20 minute, în cabinetul profesorului. Cu o lună înainte, acesta postează pe ușa biroului o listă cu orele la care este disponibil și studentul are obligația de a se înscrie și să respecte ora cu strictetețe elvețiană. Atmosfera în care se desfăsoară examenul nu este tensionată, este mai mult ca o discuție, aceasta ajutând la o mai bună concentrare, dar nota nu se dă așa ușor. Notele sunt pană la 6, pentru a trece trebuie să iei 4, iar notarea începe de la 0. Întrebările sunt din cursul general, iar pentru un rezultat maxim se pune o întrebarea de gândire, ca profesorul să vadă dacă ai înțeles

cursul, sau pur și simplu ai învățat, să vadă că știi câte ceva. Partea frumoasă este că nu se pune accent pe cantitatea informației, ci pe felul cum le-ai înțeles și însușit. Toți profesorii ne-au spus că nu vor să ne prindă cu ce nu știm din curs, ci că ne vor ajuta să scoată din noi informațiile, pe care le-am reținut, și pentru care avem un cuvânt personal, pro sau contra. Acum a nu se înțelege că tocind două trei idei generale se poate ajunge la un rezultat bun, trebuie totuși ceva pregătire, și cel mai important, prezență la cursuri. Acum am trăit experiența învățatului constant și bucuria este foarte mare, pentru că în felul acesta informațiile se așează mult mai bine, se personalizează, dacă îmi permiteți.

Modalitatea de evaluare pentru limbile străine, moderne și clasice se face prin examen scris, exerciții de gramatică și traducere. Din câte pot mărturisi, aces-tea sunt cele mai stricte. Să vă dau un exemplu: după ore îndelungate de lucru la ebraică, abia am reușit să trecem peste limita de 4, unii chiar pe muchie, alții ceva mai bine.

La Exegeză Noul Testament, examenul constă în traducerea unor pasaje alese de student dinainte și in-trepretarea lor. La fel se desfășoară și Exegeza Vechiului Testament, dar traducerea se face din ebraică. Nu am trăit încă, experiența acestui examen, dar semestrul următor, dacă voi supraviețui, vă voi spune cum a fost.

În linii generale, aceasta este sesiunea peste hotare. În fond pregătirea temeinică este calea care ne trece cu bine de examene. Ce trebuie reținut din sistemul universitar occidental este că profesorii cred că tu înveți pentru tine, nu pentru credite și note, de aceea nici nu pun mare accent pe ele, ci pe persoana studentului. Nu impresionezi cu nimic dacă știi multe, dar în fond nu ai înțeles nimic din curs. Aici este foarte importantă responsabilitatea personală, pentru că niciun profesor nu împinge pe nimeni de la spate. Un lucru m-a impresionat din discuțiile de la cafele cu colegii, care vă dați seama

că au fost dese în perioada aceasta, niciun coleg nu se gândește la fraudarea examene lor, această concepție nu există în rândul studenților de la Teologie, la fel cum nu există concepția că cineva a luat notă mai mare pentru că se cunoaște cu profesorul.

Să apreciem corectitudinea...


Tehnici artistice

Pictura în frescăMIRUNA DUMITRESCU

„Pictura pe zid în frescă este cea mai măiastră şi cea mai frumoasă...” Vasari

Pictura în frescă este impunătoare prin excelenţă, atât din punct de vedere al aspectului, cât şi al tehnicii şi al trăiniciei. Ea cere ca suport numai

zidul - pe care, de altfel, s-a lucrat din cele mai vechi începuturi ale picturii - şi rezistă tot atâta timp cât durează tencuiala peretelui.

Caracterul de monumentalitate al frescei nu constă numai în mărime - pentru că şi un desen mic poate fi executat în mod monumental -, ci în simpli tate (forme, culori etc.) şi în redarea esenţialului caracteristic cu contururi trase raţional şi clar, uşor de înţeles chiar de la prima vedere, şi fără amănunte neînsemnate, care dispar când sunt privite de la distanţa şi s-ar pierde timpul zadarnic pentru executarea lor. Astfel, pictura aceasta limpede, care impune severitate, este ca o exprimare sintetică ce comunică uşor cu privitorul.

Pictura în frescă este sin-gura tehnică în care s-a putut păstra ceva din ceea ce s-a zugrăvit în vechime, şi este socotită ca cea mai importantă descoperire în materie de pictură. Până la începutul secolului XIX, când biruie tehnica picturii în ulei, fresca este pictura murală cea mai des întâlnită. Ea îşi are numele nu de la materialele pe care le foloseşte, ci de la baza pe care se pictează, adică tencuiala, care trebuie să fie proaspătă.

Fresca are neajunsul că este cam săracă în culori, nu-şi are locul decât pe zid, şi cere multă pricepere, iar nu răbdare şi mult timp, ca la celelalte tehnici. Fresca, odată începută, nu permite amânarea sau întreruperea lucrului, ci cum zice Ecclesiastul: „tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre“, deşi munca

săvârşită sus pe schelă este mai puţin comodă pentru pictor decât la şevalet. Apoi, în executarea frescei în bune condiţii, pe lângă cunoştinţele teoretice, pictorului i se cer ochi ageri şi mână sigură, să ştie să deseneze, să construiască simplu şi expresiv şi să aibă o mare îndemânare practică, în mânuirea materialelor, pentru că fiecare material îşi are, însuşirile lui.

Materialele care se folosesc la pictura în frescă sunt puţine şi ieftine, însă este absolut necesară atât cunoaşterea, cât şi buna pregătire şi folosire a lor. Dintre ele, varul este materialul de bază cel mai important, de el depinzând soarta picturii, pentru că lui îi revine rolul de liant. Nisipul este un agregat, care introdus în mortar are rolul de a degresa varul şi astfel se împiedică crăparea tencuielii, oprind contractarea prea mare a varului şi din cauza uscării. Praful de marmură, care are în tencuieli rolul degresant ca şi nisipul, cu deo sebirea că dă tencuielii o mai mare lumi-nozitate, prin albeala sa, se netezeşte bine şi dă tarie, semănând cu piatra naturală. Dacă nu poate fi înlocuit cu nisip curat şi fin, să se folosească foarte puţin,

cernut şi uscat. Câlţii sunt firele încâlcite, rămase de la dărăcitul firelor de cânepă sau de in, când se fac fuioarele. Ei se pregătesc răsucindu-i mai întâi ca o funie, apoi se toacă mărunt, de circa 1 cm, cu un toporaş pe un lemn, şi se bat cu o nuieluşă pe un loc uscat, ca să se desfacă asemenea lânei scârmănate. Câlţii au proprietatea de a nu lăsa tencuiala să se usuce prea repede. Apa, care se foloseşte

în toate lucrările de frescă. Culorile, întrebuinţate azi la pictura în frescă sunt în majoritate tot aceiaşi pigmenţi care se folosesc de multe sute de ani. Toate sunt pigmenţi de origine minerală, naturale sau sintetice, şi nu se dizolvă în apă decât dacă sunt în stare de pulbere foarte fină. Aducerea lor în această stare se făcea în vechime de către pictor sau de ucenic, frecând cu apa, materia colorantă brută, până devenea ca o cremă, care apoi se subţia tot cu apa. Acum ele se găsesc fabricate gata în pulbere.


Vasiliade

Sfântul Vasile cel Mare - bogăția săracilor OVIDIU-MIHAI CIOBOTARU

Am ales a scrie câteva cuvinte despre pa-tronul rubricii „Vasiliade“ și anume Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei

Capadociei. A fost sărbătorit pe 1 ianuarie și vom mai avea bucuria să-l prăznuim pe 30 ianuarie împreună cu cei doi mari Învățători și Ierarhi ai Bisericii: Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aici nu veți regăsi date istorice. Pe acestea le puteți afla foarte ușor cercetând Viețile Sfinților. În lucrarea de față am vrut să accentuez activitățile social-filantropice ale sfântului.

Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat în primul rând prin spiritual său ager de a pătrunde în problemele complicate ale gramaticii, matematicilor, medicinei, filosofiei, și nu mai puțin în „filosofia noastră“, denumirea teologiei în acea vreme.

Supranumele de „cel Mare“ l-a primit ca o încununare a ascetismului, propovăduirii Evangheliei și exteriorizării „credinței lucrătoare prin iubire“ (Galateni 5, 6), adică a concretizării vorbirii iubi-toare în faptele bune.

Din titlul acestui articol ne vom opri atenția asupra sintagmei „bogăția săracilor“. Sfân-tul Vasile cel Mare provenea dintr-o familie bogată, atât material, cât și spiritual. Averea duhovnicească este comuniunea celor cinci sfinți din familie: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia, Sfânta Macrina cea Tânără, Sfântul Petru

de Sevasta și Sfântul Vasile cel Mare. În so-cietatea consumistă și secularizată de astăzi, este atacată familia, nici vorbă să mai gândești cinci membri într-o familie, și sfinți.

Vorbeam de bogăția materială. Biserica nu e împotriva banilor, ci împotriva greșitei administrări, egoiste am putea spune. Sfântul Vasile cel Mare e primul ierarh care a reușit să dea viață și veșnicie averii sale. În acest sens, a ridicat un oraș lângă

Cezareea Capadociei, care mai târziu a primit în numele Sfântului, și anume Vasili-ada. Prin acest cuvânt mai este desemnată și activi-tatea social-filantropică a Sfântului Vasile. Acest mare Învățător al Bisericii avea o bună pregătire profană, ceea ce l-a ajutat în buna organizare a așezămintelor nou ridicate. Între acestea putem aminti: azile, spitale, orfelinate, cantine pen-tru săraci, școli și centre speciale pentru tinerele abuzate. Trăirea și prezența vie a Sfântului a înmuiat inimile celor bogați și astfel a putut continua activitatea filantropică. Nu e greu să câștigi o luptă, ci să menții ce ai câștigat.

Chiar de era arhiepiscop, n-a socotit jigni-tor și umilitor faptul de a spăla și uneori de a săruta rănile celor leproși. Nu numai că nu se îmbolnăvea, ci mulți scăpau de această boală letală. Prin smerenie și spiritul de jertfă el se apropia de Dumnezeu și de oameni. Prin prezența sa plină de bucuria vieții veșnice, trata ce era mai important: angoasa singurătății. Astfel era activat atemporalul și trăirea raiului, încă pe pământ fiind, ușura și dădea alt sens suferinței.


Poezie

Acrostih Domnesc

Neîncetată lacrimă-fericirea

NISTOR ALEXANDRU

ALEXANDRU PĂDURARU

NICOLETA ENCULESCU

Inima mea rămâne, la Veşnic Dumnezeu,

Indiferent de „apa“, care mă-‘neacă greu.

Soare şi ploaie vine, în mine tot mereu,

Unde-i Hristos-Limanul, senin e cerul meu.

Să Îl clintească nimeni, şi chiar nimic nu poate...

Harul cel necuprins, cuprinde-n şine toate,

Ruinele din mine, prin Duhul Său renasc,

Iubirea Să adapă, florile ce se nasc.

Se nasc din „tina“ mea, din care-s plămădit,

Totuşi din Duhul Său, în mine răsădit.

O, Doamne veşnic Viu, Stăpânul tuturor,

Sămânţa florii eşti, fă-mă „lut“ roditor...

Marie, Împărăteasă peste Cer si Pământ,Iubire Nemuritoare la Dumnezeu te rogi mereuÎngerii se-ntrec între ei prin cerescul cântCare din ei să-ţi cânte mai frumos înaintea lui Dumnezeu!

Dar Tu alegi pe cel cu inima smerităPe cel ce se roagă la tine neîncetatChiar de şi-a frânt din inimă o aripăPrecum o floare petala într-un răsărit uitat!

Ascultă in taină glasul lui, Ea tace si suspină„Aduceţi, vă rog, sufletul ce o sa vină...Aşezaţi-l de-a dreapta, şi-ncepeţi sa cântaţi!“Îngerii zâmbesc de fericire ca unuia dintre fraţi...

Marie, ascultă și glasul meu, sunt eu...Cel ce-ţi scrie Împărăteasa mea PreabunăRecunosc, e umil de-a pururi versul meuDar ţi-l dăruiesc cu iubirea mea-cunună!

Lacrimă, Maică, Stăpână,Uitarea-mi este ţărână...

Te privesc, te ador şi te rog:Ochiu-ţi-Lumină, ochiul de focAsupră-mi, dulce, coboară,Sufletu-mi, cu crini, înconjoară...

Lacrimă, Maicuiţă Stăpână,Uitarea-mi este pământ, îmi este ţărână...

Te privesc, te ador şi îţi zic:Am greşit, am păcătuit, am greşit,În mine e un gol, e NIMIC...

Lacrimă, Măicuţă Stăpână,NIMICUL din mine-l fărâmăŞi la oră din zi sau din noapteS-aud rostind dulci şoapte

De dor, de iubire senină,De mângâiere, de pace deplină...

Nota lui Tibi (editorul acestei pagini). Nu aş fi vrut să scriu niciodată vreun cuvânt pe aceste pagini (de poezie şi schiţă), pe care mi le-am însuşit pentru a le modera (ăsta cred

că-i termenul potrivit, deşi cel de dicţionar e edita) dar, materialele trimise pe e-mail sunt din ce în ce mai puţine, iar acest lucru mă dezamăgeşte. Lipsa materi-alelor poate avea două cauze: fie autorii se consideră prea buni, fie nu destul de bine pregătiţi. Dacă este vorba despre primul caz, nu pot decât să fac o plecăciune şi să rog totuşi să ni se trimită materiale spre publicare, chiar dacă autorul/autorii în cauză au trecut deja de perioada „reviste studenţeşti”. Dacă este cel de-al doilea caz, nu pot spune decât că Revista ASTO, precum şi oricare altă revistă studenţească, nu constituie decât primul pas din lungul drum al unui poet/scriitor, un prim pas care poate fi uşor realizat, doar prin câteva click-uri de mouse. Vă aştept, deci, pe toţi descoperiţii sau ascunşii în ale mânuirii cuvintelor să vă arătaţi valenţele artistice trimiţând texte la adresa: [email protected] sau aducându-le la sediul ASTO.

Lacrimă, Maică, Stăpână...


Pauză pentru o minune (II)

Mă îndrept apoi, agale, spre intersecţia aglomerată, şi aşa cum intuiam niciun sema-for nu funcţionează; de aici totul se creionează

într-o cruce pe care involuntar fiecare şofer şi-o asumă în dorinţa de a urma una din direcţiile ei. Dacă cineva nu e hotărât în privinţa traiectoriei dorite, atunci va sugruma prin plasarea sa în centrul crucii calea celorlalţi. Dacă ştii să-ţi „cari drumul“ atunci vei uşura scăparea din hăţiş, dacă nu, vei omorî acolo clipele unora pe care nu-i cunoşti. Visul meu e liber să existe, dar nu e niciodată unul solitar. Devine coşmar dacă visele din jur nu-ţi sunt solidare.

Şi văd maşini fioroase, dotate cu motoare indecente ce freamătă asfaltul ud, cu jante groase, zimţate, bine lustruite. Cu geamuri fumurii, interior de piele albă ori neagră, cu inserţii lemnoase pe portiere, luxoase. Şi văd şi unele mai vechi, ce cu greu se strecoară printre „frumoasele“ exemplare, aşteptându-şi smerite rândul. Paşii mi se îngreunează, picioarele mă dor, mă clatină o adiere de vânt şi mă opresc. Ochii îmi sunt încleştaţi şi privesc doar centrul intersecţiei, unde văd maşini ce trec mai uşor, altele ce se-ncurcă în voinţa celor din dreapta sau din stânga, dar niciuna, niciodată n-a rămas înţepenită acolo - toate au trecut şi vor trece. Cred că am rămas aşa, nemişcat vreo jumătate de oră, deşi mi s-a părut zile, ani, chiar vieţi.

Tresar din adormire atunci când în faţa mea, la semaforul mort apare culoarea verde şi pot să trec liniştit, fără a ţine cont de motoarele din jur. Am ajuns pe altă parte a străzii unde, mâzga părea că se us-case, nicio urmă de abur nu-mi mai chinuia respiraţia şi nicio baltă nu mai trona ostentativ calea pe unde aveam să trec.

De după colţ apare vesel un bătrân simpatic, cu părul cărunt, ochi mici - albaştri adânci -, cu o faţă mototolită de vreme, dar încununată de un zâmbet larg ce afişa uneori câţiva dinţi lipsă. Peste umerii lăsaţi sub ani aşezase un palton vechi, uzat la coate, cu nasturi mari şi verzi asortaţi cu o eşarfă lungă de mătase. În mâini căra două sacoşe pline cu ce cumpărase din piaţă: ulei, zahăr, ouă, câteva sticle de vin şi lapte, ceva brânzeturi. Şi-ntr-o cutie ambalată

Schiță

în celofan a ascuns un bibe lou ornat cu mărgele de cristal, cumpărat cu vreo trei luni în urmă - din bani economisiţi din pensie -, păstrat sub auspiciul secre-tului prin vecini.

E ziua „doamnei“ lui... şi ştie sigur că asta şi-ar dori. Îl aud gândind la amintiri ce l-au educat, la prietenii pe care i-a pierdut, la copiii crescuţi în apartamentul mizer primit de la comunişti... şi toate îi amintesc de Maria, soţia lui. Au râs împreună, a plâns pe pieptul lui, au suferit în arşiţa nevoilor, au căzut dar s-au ridicat, au trăit iubind şi au iubit să trăiască. E atât de vesel şi împăcat cu sine încât mă cutremură un fior de spaimă.

Dar mâţa neagră, plină de ghinion şi răutate îşi „bagă“ coada stufoasă în „pacea“ omului care, intimidat de ţipătul unei gospodine ce-şi certa soţul, scapă din mâini cutia preţioasă. Un trosnet puternic se aude atunci când cadoul atinge cimentul uscat. Zâmbetul se preschimbă în întristare şi un chip al disperării se atinge de cel vechi. Aş vrea să-l ajut, dar ceva mă opreşte, mă obligă să privesc ca spec-tator întreaga scenă ce capătă nuanţe dramatice în ochii albaştri de furtună. Din geana dreaptă un picur de lacrimă se prelinge spre obraz, şi curge încet spre colţul gurii încleştate. Aud cum se ceartă pe sine, apoi cum batjocoreşte cucoana gospodină de a cărei ţipăt s-a speriat. E atât de mâhnit...

- Doamne, Doamne, ce prost sunt! Ce mă fac acum? Nici bani nu mai am... Am pierdut tot ce pregătisem pentru ea. Zăpăcita aia de femeie... Nici putere să urlu...

Şi cu teamă se apropie de cutie. O ridică pe braţe şi o desface cu atenţie. Noroc sau minune - bibeloul e neatins. Aceeaşi lumină ce anterior îi încălzea chipul se reîntoarce. Sunt contrariat deşi fericit pentru deznodământul avut...

Uit de bătrânul meu, căci aplauze şi huiduieli mă atrag spre blocul din faţă, unde într-un bar, o mână de oameni încălziţi de bere şi ameţiţi de tutun vizionează un meci de fotbal între două echipe cunoscute. Scorul era egal la 0 şi nivelul tensiunii între tabere se ridică direct proporţional cu timpul ce se scurge cu repeziciune.

- Dă, bă, pasă! Ăsta e prost; are picioare de lemn. Nu mai rezist, frate!, strigă cu disperare unul dintre combatanţi.

- Ai dreptate. Joacă ca nişte muieri. Zii lu’ ăla să mai aducă două rânduri de bere. Cred că pierd biletul.

Minutul 80 şi scorul e neschimbat. Minutul 81, marchează echipa gazdă. O ciudată stare de bucurie se ridică peste toţi cei prezenţi; doar unul dintre ei trădează în fericirea sa o nemulţumire uşor

MIHAI CEzAR DASCĂLU


observabilă. Zâmbeşte cu amar, iar ochii sunt fixaţi pe tabela de marcaj ce are alături minutele rămase. Aplaudă cu penibilă frenezie conturând o dorită diversiune ce ascunde frământări puternice. Sub fumul gros nimeni nu ia seama la nevoile băiatului cu părul ciufulit, cu barba crescândă şi cu obrajii roşii de nemulţumire.

- Bravo, mă, hai că-i batem!Minutul 89 şi scorul indică avantaj pentru gazde.

Aud un glas al durerii:- Doamne, dacă ieşea şi meciul ăsta, câştigam

20 de milioane. Atâta ghinion. Am reuşit să le scot pe toate, numai pe ăsta nu. Şi ce fac? Trebuie să dau banii până mâine, altfel mă omoară ăştia. Nu mă mai ajută nimeni...

- Hai că le mai dăm un gol. O să bem în seara asta cu toţii... Ce-a păţit Alecu?, întreabă unul dintre cei încântaţi de rezultat.

- Doamne, de ce te răzbuni pe mine? Fă şi Tu ceva..., orice! Dacă nu iese ăsta, mă omor! Nu mai pot! Nebuna aia a plecat cu un italian şi m-a lăsat singur şi Tu n-ai făcut nimic. M-au dat afară de la servici şi Tu la fel. Nu mai rezist!

Minutul 90 - acelaşi scor.- Oare o să plângă cineva după mine? Am terminat

degeaba o facultate !? Nu mai am nimic. A ba da, nişte datorii... O să-mi iau haina şi plec.

- Ce face bă, ăsta, pleacă? Ce e, mă, cu tine?- Stai frate! Imposibil. Au egalat ăştia. Ce porcărie

de meci. Alecu se opreşte uimit. După încă un minut echipa

oaspete marchează cel de-al doilea gol întâmpinat de huiduieli şi înjurături de către toţi cei din bar.

- Mai dă-ne un rând de bere. Fac eu cinste. Mare ghinion avem, să pierdem în ultimul minut. Închin pentru echipa noastră şi pentru noi; Alecu ridică paharul şi bea însetat.

- Am scăpat iară..., şopteşte fără să fie auzit.Mă las cuprins de poveste. Noroc ori minune?Mă apasă o durere în suflet şi nu pot să respir.

Vocea îmi tremură şi îmi e atât de frig... şi aud atât de multe. Revăd imagini uitate, secvenţe ce mă ostenesc şi mă clatină, răni ce se deschid şi ustură. Uit de mine, căci mai tare mă tulbură gândurile femeii ce se şterge în fugă de haina-mi descheiată - suspină uşor, delicat.

- De ce eu? Sunt singură de doi ani... doar nebuni am cunoscut. Parcă niciunul nu înţelege ce înseamnă „a iubi“. E greu oare? Ştiu să fac de toate: gătesc, calc, spăl, urâtă nu-s..., nici proastă... Nu înţeleg.

Are ochi verzi ce par sub lumina soarelui „apă din mare“ în care te scufunzi încet sperând că ştii să

înoţi, altfel te vei îneca şi nimeni nu te va mai găsi. Fizic se clădeşte ca o fiinţă firavă dar abundă de energie creatoare, dinamism şi uneori nonconform-ism, o putere ce te copleşeşte, o înălţime la care cu greu te poţi căţăra. O viaţă trecută doar în antinomii şi paradoxuri, cu prea puţină veselie într-un suflet atât de însetat, cu prea multă pătimire adunată în calupuri grămadă. Un suflet ce a primit prea puţin pentru cât de mult a dăruit. Încerc să-i vorbesc, dar nu mă aude, încerc s-o ating şi nu pot... am pierdut ceva din „mine“.

- Poate că îmi e mai bine aşa, nu cred că ştiu să iubesc...

- Domnişoară, iertaţi-mă... unde e numărul 7?, întreabă un tânăr îmbrăcat decent, cu părul blond şi degete lungi, subţiri, ca de femeie. Chipul lui emană blândeţe şi pace, iar vocea alină zbuciumul gândurilor.

- La a treia scară, faceţi dreapta. Şi o să apară în faţă...

Privirile lor se întâlnesc şi pentru câteva secunde lumea se opreşte, rânduiala se rupe, teama se frânge. Încep să plâng, şiroaie îmi acoperă faţă. Mă doare să privesc. Iubirea te arde, te judecă, te află. Şi nu-ţi mai rămâne nimic, doar să iubeşti. Eşti condamnat la iubire, pentru că iubirea e fericire. Şi cine nu vrea să fie fericit? Întâmplare sau minune? Oare vine Dumnezeu în vizită în viaţa noastră aruncând din milă un kg de minuni, aşa de drag? Ori lasă pe fiecare să trăiască minunea lui după cum şi-a aşternut? Vine El pe ascuns şi ridică cutia cu preţiosul bibelou sau transformă biletul „norocos“ în scăpare? Ori trimite om către om să se întâlnească pentru întreaga viaţă? Unde e graniţa între noroc, întâmplare şi minune?

Am ajuns iarăşi la intersecţie; uimitor am nimerit exact la timp - e verde.

- Doamne ce-ai făcut? Nu se poate. Copil frumos, eşti prea tânăr...

Deschid ochii şi o văd pe doamna Mironescu smulgându-se de păr şi urlând; în dreapta doamna G. plânge în pumnii strânşi.

- Ce se întâmplă?, întreb nedumerit.- Minune! Minune! Minune... trăieşte. Doamnă, e

bine. Mare minune.- O maşină te-a lovit când traversai strada, limpezi

totul doamna G.- Una roşie?- Da. - Cu un căţel de pluş aşezat în spate?- Da. De unde ştii?- Ce câine prost. Eram sigur că n-are dreptate.

Râd mulţumit.


Copilărie în OrtodoxieMIHAI CEzAR DASCĂLU îngrădită, poate doar de porunca iubirii - paradoxal

singura cale de a trăi autentica libertate. Ortodoxia se sufocă în noianul de porunci şi prohibiţii generatoare de formalism (conformismul extrem) şi cheamă la un comportament fidel al celor ce şi-au asumat-o autentic.

Astfel, copilăria înţeleasă ortodox pierde noţiunea temporală, nu se raportează la „ani“ pentru a numi o persoană „copil“, ci atribuie oricărui adult această calitate prin analiza însuşirilor ei specifice. Lipsa poverii păcatelor apropie pe cel în vârstă de imaginea pură a unui copil ce nu a cunoscut încă zbuciumul luptei interioare şi nici umilinţa de a fi îngenuncheat, căzut.

Dacă iniţial aminteam că demersul nostru poate fi sortit eşecului pentru că dinamica realităţii cotidie-ne a schimbat tiparul obişnuit al copilăriei, totuşi, alăturarea considerentului că orice adult este nevoit să rămână copil simplifică întregul discurs.

În societatea românească, rolul bisericii ca factor coagulant, generator de norme morale, păstrător de tradiţii ori pilon al educaţiei este deseori minimali-zat ori înţeles greşit; această stare este cauzată de amintirea perioadei comuniste - care a golit viaţa

publică de prezenţa lui Dumnezeu şi a încercat subjugarea deplină a bisericii faţă de stat, ultimul controlând până şi viaţa intimă a cetăţenilor săi. Bi-serica pierde importantul rol de formator şi este împinsă agresiv în postcomunism către îmbrăţişarea unuia de „prestator de servicii“, cu chitanţă şi impozit pe „sfinţenie şi har“. Biserica

pare condamnată la o golire de trăiri, mister şi taină, considerată a fi o simplă instituţie ce informează şi mai puţin educă. Primii afectaţi direct sunt copiii - ce

Într-o societate ameţită de viteza informaţiei, însetată de „senzaţional“, crime şi violuri, lipsită de valori şi principii autentic creştine, iniţiem un demers relativ

susceptibil de eşec - conturarea imaginii copilului ortodox contemporan. Şi fără a asuma o atitudine exhaustivă, motivăm articolul prin nevoia stringentă de a „muta“ atenţia personală a „adulţilor“ de la frământările cotidiene către spectrul infantil neglijat accentuat în anii zbuciumaţi ai tranziţiei româneşti. Observăm o alterare continuă a „decenţei copilăriei“, care se vede confiscată de invazia dezbaterilor, imaginilor şi cuvintelor mult prea apasătoare pentru capacitatea de a distinge între „frumos“ şi „urât“.

Dificultatea creionării acestui chip tipic este izvorâtă din calititatea „noncomformistă“ a orto-doxiei, care deşi se fundamentează pe o temelie văzută - Hristos răstignit şi înviat - şi pe norme uşor cuantificabile (ca şi canoane), totuşi personalitatea diferită a fiecărui individ cauzează o altfel de gustare din dumnezeirea cea fără de margini; ortodoxia este dinamică, plină de viaţă, supărător de veselă pentru amărăciunea zilei. Ea „se joacă“ fără să rămână

Manifest


pierd astfel contactul cu o parte a temeliei viitoarei creşteri într-o societate clădită „măcar“ în decenţă.

Copilăria devine agresată de nevoia alinierii la noi „standarde“, la noi directive. Este depărtată de curăţenie, frumuseţe, gingăşie - toate de altfel fiind şi atribute ale mediului eclezial- şi este chemată să cunoască un pragmatism dornic de a-l expulza pe Dumnezeu din universul ei.

„Copilul nostru“ pare într-o imagine plastică a suferi de un handicap fizic grav; picioarele îi sunt mai scurte şi mai grase, degetele mai lungi, ochii mari şi roşii, chipul obosit de lumina monitorului în faţa căruia se află uitat de ore bune. Jocul nu cunoaşte coordonatele simple învăţate de generaţii şi păstrate prin viu grai, ci se redefineşte prin conturarea unui tablou static - copil cu tastatură.

Pericolul deformării comunicării între oameni, fo-losind doar mijloace moderne se reflectă cu claritate în creşterea şi dezvoltarea noilor generaţii de copii şi tineri, care accentuează evident elementul frumuseţii exterioare în detrimentul celei interioare, iubirea ca şi „eros“ în defavoarea celei hristice.

Copilăria devine dezgolită şi lascivă sub presiunea unui „cult“ al specificului egocentric, al nevoii de a-l slăvi pe omul trupesc, îmbrăcat ori despuiat, lăudând toate „frumuseţile“ sale. Uită omul că nu ale lui sunt toate, că nu el e totul pentru toate, ci toate sunt daruri ale milosteniei divine care ne ridică pe fiecare, în parte, la calitatea de „bucurie“ pentru ceilalţi.

Nădăjduiesc a crede că a încerca o împărţire sistematică folosind criteriul de analiză- vârsta poate fi una greşită; şi nu pentru că „anii“ sunt cei vinovaţi de aceasta, ci doar pentru că nu există copil, adult, bătrân. Toţi suntem doar nişte copii, unii mai mici, iar alţii mai mari. Dacă ne-am raporta la un astfel de raţionament şi am folosi valorile copilăriei ca fundamente ale propriei vieţi, am observa că am simplifica mult calea noastră. Dacă am împropria în caracterul nostru bucuria, inocenţa, inteligenţa, iubirea am observa că am înclina balanţa în defavoarea patimii, vicleniei şi nonlibertăţii. „Singura“ ce cunoaşte autentic această copilărie este doar Trupul lui Hristos. Este singura care poate să cheme imperativ la a redeveni copii pe

toţi cei înrobiţi şi împovăraţi; copilul nu are bagajul deznădejdii, păcatului, durerii, ci se arată doar însetat, sub arşiţă, de cunoaştere şi iubire. Şi toate se arată bune când modul cunoaşterii se face sub iubire, iubirea devenind astfel, un mod de cunoaştere.

Să dăm vieţii noastre dinamica copilăriei şi pe copilul sub ani să-l protejăm de avalanşa ce-i zguduie frumuseţea, ce-i limitează sufletul, ce-i chinuie existenţa; doar într-un copil se oglindeşte dragostea dintre bărbat şi femeie, ca rod al unei legături nu doar în trup, ci şi în duh, prin sentiment.

Paradoxul cunoaşterii nu este cel care se referă la acumularea informaţiei, ce în cantităţi mai mari dezvoltă un raţionament ce propune o abordare invers proporţională - cu cât înveţi mai mult cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin - ci starea de după cunoaştere: cu cât cunoşti mai mult cu atât esti mai închis şi mai nefericit; cu greu te poţi aşeza pe scaunul copilului... Aceasta şi mai ales că fiecare cunoaşte „orice“ folosind propriile sale instrumente de a înţelege şi trăi.

Concluzionăm cu sublinierea nevoii de rea-sumarea bisericii a rolului de formator a copilăriei, o instituţie care ne educă atât ca cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor, cât şi ca cetăţeni ai unei societăţi ce alunecă cu repeziciune spre laicizare completă. Astfel, trebuie remodelat chipul copilului ortodox con-temporan care se creionează sub pecetea depărtării de Dumnezeu şi biserică, atras de o realitate virtuală care o sufocă pe cea palpabilă, generaţii noi aflate în derivă într-o mare agitată.

Întoarcerea adulţilor la statura copilăriei nu se defineşte ca un îndemn, ci mai ales ca o poruncă de la Însuşi Hristos: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 13); asumarea autentic a ortodoxiei presupune smerirea fiecăruia până la puritatea infantilă a copiilor, devenind părţi integrante ale chipului general al copilului ortodox, lăsând lumea contemporană golită de adulţi şi bătrâni.

E timpul să redevenim copii!


Diverse

Întărirea sistemului imunitar în prevenirea răcelii și a gripeiDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

Iarna, acest anotimp desprins parcă din poveşti, care bucură pe mulţi dintre noi, tineri şi vârstnici deopotrivă, aduce cu sine, nu numai zapada cea mult

aşteptată, ci şi neplăceri cauzate de cele mai frecvente boli ale sezonului şi anume: răceala şi gripa. Totuşi, cu un minim de efort putem evita aceste neplăceri şi ne putem bucura în tihnă de activităţile sezoniere. Ceea ce trebuie cunoscut este faptul că răceala şi gripa se instalează de regulă acolo unde organismul este slăbit şi lipsit de imunitate. Există însă nume-roase metode prin care ne putem proteja şi întări imunitatea, metode deprinse în urma a numeroase studii şi cercetări efectuate de specialişti din întreaga lume. La o primă vedere acestea pot părea chiar banale, însă dacă le punem în aplicare vom vedea cum sănătatea noastră se va îmbunătăţi şi astfel vom uşura sarcina organismului în lupta contra microbilor şi a virusurilor.

Pentru o întărire a sistemului imunitar şi înlesnirea capacităţilor sale de apărare este necesar ca organismul să fie odihnit, specialiştii recomandând în jur de 8 ore de somn pe zi. Nu pare dificil însă foarte multe persoane neglijează acest aspect, fie datorită unui program foarte încărcat, fie din pură nepăsare sau neştiinţă. Un loc foarte important îl ocupă şi igiena corespunzătoare, mai precis, trebuie să ne spălăm frecvent mâinile cu apă şi săpun iar dacă totuşi am răcit sau suntem gripaţi, trebuie să evităm pe cât posibil contactul cu cei din jur, în felul acesta evitând răspândirea bolii. Activitatea fizică este de asemenea recomandată pentru întărirea imunităţii. Putem efectua câteva exerciţii, de durată medie, care, pe lângă faptul că ne îmbunătăţesc sistemul cardio-vascular, ne ajută şi în prevenirea unor boli ca răceala şi gripa. Sportul întăreşte corpul

şi sănătatea acestuia. Foarte importantă este şi alimentaţia. Trebuie să consumăm suficiente proteine, recomandată fiind carnea de vită, bogată în zinc, care ajută la dezvoltarea celulelor albe din sânge, celule ce au şi rolul de a recunoaşte şi distruge această „invazie” a virusurilor. De asemenea este recomandat consumul legumelor şi al fructelor bogate în vitamina C (broccoli, pătrunjel, ardei, roşii dar şi lămâi, portocale, afine, mere ş.a). Este indicat să consumăm multe lichide, pentru o bună hidratare şi pentru a elimina o serie de toxine din organism. Pentru un adult este recomandat să consume minim 2 litri de apă pe zi. Trebuie preci-

zat că alimentele bogate în grăsimi, alimentele conservate, mezelurile şi alimentele de tip

fast-food prezintă un risc pentru sistemul nostru imunitar, prin lipsa

antioxidanţilor (întâlniţi în produsele de mai sus), favorizând astfel creşterea

radicalilor liberi din organism. Aşadar, pentru a evita acest lucru trebuie să consumăm produse bogate în antioxidanţi, antioxidanţii ajutând la distru-

gerea radicalilor liberi. Principalii antioxidanţi naturali îi constituie vitaminele (C, E şi beta caroten), enzimele şi oligoelementele ca zincul şi seleniul, care pe lângă o acţiune pozitivă asupra sistemului imunitar, prezintă şi alte proprietăţi, benefice organismului uman. De pildă, zincul deţine proprietăţi esenţiale pentru frumuseţea pielii, favorizează cicatrizarea rănilor, în

special a arsurilor, ajuta vederea etc.Vedem, aşadar că un mod echilibrat de viaţă şi

respectarea unor reguli de bază în menţinerea sănătăţii noastre, ţin la distanţă răceala şi gripa. Totodată, observăm că atunci când încercăm să prevenim bolile de acest gen, prin întărirea imunităţii, nu ne păzim numai de banalele răceli, ci chiar şi de boli mai grave, mai complicate şi mai greu de tratat. În orice caz, dacă simţim că ceva nu este în regulă cu organismul nostru, este recomandat să consultăm medicul, el fiind cel mai capabil să ne indice mijloacele necesare depăşirii unei stări de slăbiciune fizică.


Activități ASTO

Un semestru ASTO

Iată-ne ajunşi în prag de sesiune... din nou. ASTO a avut, spun unii, sperăm noi mărturisind părerea majorităţii, un semestru roditor. Am regândit Revista

ASTO, cu o redacţie mult mai mare, o redacţie avidă de scris, şi capitole atent aranjate; filmul săptămânii este bine structurat, urmând o tematică precisă, expoziţiile din holurile Facultăţii se schimbă periodic, împrospătând aerul academic... unde mai pui că pe langă toatea astea a mai luat fiinţă şi un club de munte care se dezvoltă încetul cu încetul.

Cu toate acestea, cea mai mare reuşită din primul semestru a membrilor ASTO a fost Concertul Caritabil de Crăciun, „După datini, colindăm“. Toţi studenţii facultăţii ştiu: corul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti susţine anual un concert de colinde, având mereu invitaţi din rangurile înalte ale Patriarhiei. Dar acest concert, deşi în fiecare an a fost unul excepţional, a fost realizat cu „uşile închise“. Nu la propriu, pentru că oricine îşi dorea putea să îl specteze, ci a fost realizat cu „uşile închise“ deoarece nu a fost niciodată mediatizat aşa cum era de cuviinţă. ASTO a preluat frâiele acestui insignifiant neajuns şi a reuşit să umple Sala Polivalentă cu aproximativ 2.000 de spectatori, veniţi fie datorită invitaţiilor înmânate, fie datorită afişelor lipite prin tot Sectorul 4, fie datorită promovării online pe facebook sau blog. Pe deasupra, deşi era susţinut anual, concertul de colinde al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti nu avea un scop ulterior. Desigur, vestirea Naşterii Domnului este, în sine, un scop ultim, măreţ, spre mântuirea tuturor celor implicaţi dar, anul acesta, datorită

organizării concertu-lui de către ASTO, colindele corului facultăţii nu au mărturisit pe Hristos doar prin acorduri vocale, ci şi prin

ajutorarea a aproximativ 100 de copii proveniţi din categorii sociale defavorizate. Trecând peste teorie, data de 15 decembrie 2010, ziua în care a avut loc concertul, a fost una obositoare pentru mulţi membri ai ASTO, mai exact, pentru toţi aceia care s-au implicat în organizarea concertului. Directorul Sălii Polivalente ne-a mărturisit, după terminarea spectacolului, că vremea nu a ţinut cu noi dar, după umila noastră părere, s-a înşelat. Concertul de colinde a fost susţinut în timp ce afară vântul molcom şi rece purta fulgii grei şi mari de nea spre pământ, aducând zăpada nedorită de cei mari, atât de aşteptată de cei mici. În timp ce colindătorii, peste 100 la număr, vesteau pe Hristos, în inimile celor aproximativ

2000 de colindaţi, maşinile, pomii, şoseaua şi parcă tot Bucureştiul s-a albit, s-a purificat pentru o oră şi ceva, în aşteptarea Naşterii Domnului.

La ieşirea din Sala Polivalentă, mulţi s-au speriat de priveliştea veşnic albă, care se întindea înaintea lor, dar nu cred că vreo persoană, înainte de a se gândi

cu amar la faptul că maşina trebuie deszăpezită, nu s-a bucurat de pictura albă, realizată cu parcă chiar mâinile lui Dumnezeu, special pentru cei ce primiseră pe Hristos în inimile lor de-a lungul concertului. Banii strânşi în urma concertului au fost mai puţini decât se aşteptau optimiştii, dar mai mulţi decât se gândiseră pesimiştii, totuşi, cu fondurile strânse am reuşit să aducem lumină şi poate puţină căldură în sufletele celor peste 100 de copii aflaţi sub oblăduirea Asociaţiei Sfântul Stelian.

Pentru aceasta, trebuie să mulţumim, în primul rând, conducerii Facultăţii pentru încrederea arătată faţă de ASTO, Corului Facultăţii, dar şi membrilor ASTO care au făcut posibilă organizarea şi desfăşurarea în cele mai bune condiţii a acestui concert.

PS. Anul acesta sperăm să punem la cale proiecte mai interesante, mai atractive şi care să fie pe placul cât mai multor studenţi din facultatea noastră.

CONDUCEREA ASTO


Filmul săptămânii

A beautiful mind

John Nash este student la Universitatea Prince-ton şi se duce rareori la cursuri, în schimb calculează mereu tot felul de teorii matematice.

Toţi colegii săi se feresc de el. În cele din urmă John pune la punct o teorie economică şi devine cunoscut în lumea matematicienilor. El este contactat de Pentagon, pentru spargerea unor coduri. Astfel o cunoaşte şi pe soţia lui, Alicia, şi pe William Parcher, agent CIA care îi încredinţează misiunea de a prinde nişte spioni ruşi. Este momentul în care John își schimbă comportamentul.

Un film despre perspective asupra lumii, beneficiind de o interpretare de excepţie din partea lui Russell Crowe, actor polivalent care-a trecut cu nemărginită uşurinţă de la star de acţiune la actor de dramă. Un film care trebuie vizionat şi revizionat.

Pagină realizată de TIBERIU ANGHELINA

Regia: Ron Howard; Distribuția: Russel Crowe, Ed Harris, Paul Bettany, Jennifer Connelly, Jennifer Connelly; Gen film: Dramă/BiografieDurata: 135 minute

Dragin Davic. Un film foarte bun, cu tangente şi în domeniul teologiei. Un film actual, inedit, greu de abordat pentru actori.

Oprişu Vlad. Extraordinar! Russel Crowe joacă excelent.

Andriuş Andreea, Anul III Didactică. A fost extraordinar. Power of love. Am admirat puterea acelei femei de a iubi.

El-Sayed Hany, Anul I Pastorală. Teoretic, filmul este în regulă... Tipic structurii americane de stil Hollywoodian. Deşi realizarea e ireproşabilă, subiectul abordat e mult mai ofertant. Din păcate filmul urmează reţeta filmelor „mediocre“,

singura scăpare fiind actorii: Russell Crowe şi prietenul său imaginar „Charles“, interpretat de Paul Bettany. Geniul cifrelor, schizofrenic şi paranoic este abordat cu o aparentă pricepere, dar se dovedeşte a fi superfi-cial tratată problema. Aici se pune accentul pe acea perseverenţă specific americană.

Anonim, Anul II Pastorală. La fel cum zice şu Russel Crowe: „Doar în ecuaţiile misterioase ale iubirii poate fi găsită o explicaţie logică în vaţa aceasta.“ Logica lucrurilor nu are niciun sens, iubirea însă da. Ea vindecă totul, tot timpul. Dragostea

este infinită ca şi universul. Dovada că este adevărată această afirmaţie nu o pot deduce, dar cred şi nimeni nu-mi poate zdruncina această afirmaţie. Regia este, ca în toate filmele de acest gen, inspirată şi educativă într-o oarecare măsură.

Spune-ți părerea


Cu începutul unui nou an şi pentru o mai bună infor-mare, vom alcătui o listă a următoarelor proiecţii „Filmului săptămânii“, fiecare film urmând să

conţină detalii privitoare la distribuţie, premiile obţinute, sinopsis şi impresii.

Întrucât anul acesta studenţii facultăţii noastre vor beneficia de o singură săptămână de presesiune şi pentru a nu fragmenta seria de filme având ca sursă de inspiraţie Holocaustul sau „Soluţia finală“ ca urmare a invaziei regimului nazist în timpul celui de-al II-lea Război Mon-dial, stabilită pentru semestrul următor, ASTO vă propune, în această săptămână:

„La tigre e la neve“, în traducere „Tigrul şi zăpada“ lansat în Italia, anul 2005, un film uşor atipic comparativ cu proiecţiile anterioare, însă, în regia bine-cunoscutului regizor şi actor italian Roberto Benigni, creatorul capodo-perei „La vita e bella“, această proiecţie îşi propune să vină în deschiderea tematicii următoare.

Premiat cu distincţiile „Silver Ribbon“ şi „Special Sil-ver Ribbon“ la „Italian National Sindicate of Film Journa-lists“ şi „Golden Trailer“, filmul îl are în centru pe Attilio de Giovanni, poet şi profesor, un suflet romantic, îndrăgostit în continuare de fosta sa soţie, mama celor două fiice ale sale, care se visează în fiecare noapte, în cele mai diverse şi nostime moduri, la nunta sa cu femeia iubită. Când Vittoria, plecată în Irak, va fi victima războiului izbucnit în Golful Mijlociu, Attilio va depăşi puterea de imaginaţie şi înţelegere a minţii umane, în încercarea de a fi lângă ea şi de a o readuce la viaţă...

Attilio de Giovanni: „Mi-am spus cândva: trebuie să existe oameni a căror ocupaţie să fie alegerea cuvintelor potrivite pentru a pune ordine în lucruri... ale căror bătăi ale inimii să poată mişca spre viaţă inimile celorlalţi

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

oameni. În acea zi am hotărât să devin poet.“Impresia personală: ...o poezie despre dragoste,

transpusă atât pe scenă, cât şi în viaţa reală de către doi actori, deopotrivă soţ şi soţie.

Aşa cum spuneam mai sus, începerea celui de-al II-lea semestru va marca trecerea către o altă cateorie de filme, astfel:

1. „La vita e bella“ (Viaţa este frumoasă), prima proiecţie a semestrului II, lansat în Italia, 1997, prezintă în rol principal pe deja cunoscutul cuplu: Roberto Benigni şi Nico-leta Braschi.

Recompensat cu 3 premii Oscar, pentru „Cel mai bun film străin“, „Cea mai bună coloană sonoră“ şi „Cel mai bun actor în rol principal“; Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes; premiul BAFTA, pentru cel mai bun actor principal; premiul pentru cel mai bun film şi cel mai bun actor la Festivalul de Film European și alte aproape 50 de premii de renume internaţional, filmul scris tot de către Roberto Benigni şi Vicenzo Cerami, prezintă povestea unui evreu şi a familiei acestuia, în urma ocupaţiei Italiei de către forţele Germane. În încercarea de a supravieţui ororilor unui lagăr de exterminare şi de a-şi proteja băieţelul, Guido, îşi va imagina că Holocaustul este un joc, iar premiul

constă într-un tanc, antrenându-l şi pe fiul său în această fantezie...

Giosue Orefice: „Aceasta este o poveste simplă... însă nu este simplu să o povesteşti.“

Impresii: „Filmul este o fabulă, în stil chaplinian, de-spre puterea imaginației de a se împotrivi crudelor realitati din Europa în timpul celui de-al II-lea Război Mondial.“

„La Vita e Bella, o splendoare a cinematografiei. Probabil cel mai frumos film care se va face vreodată despre dragostea unui părinte faţă de copil.“

Regia: Roberto Benigni; Distribuția: Roberto Benigni (Attilio de Giovanni), Nicoleta Braschi (Vittoria), Jean Reno (Fuad), Emilia Fox (Nancy Browning), Chiara Pirri (Emilia), Anna Pirri (Rosa), Abdelhafid Metalsi (Dr. Sal-man); Scriitori: Roberto Benigni şi Vicenzo Cerami

Distribuția: Roberto Begnini (Guido Orefice), Nicoleta Braschi (Dora), Giorgio Cantarini (Giosue Orefice), Gius-tino Dorano (Eliseo Orefice)


Online Documentary

Cărţi gratis... electroniceTIBERIU ANGHELINA

Internetul este, fără doar şi poate, oază de înţelepciu-ne, de duhonvicie dar şi de mare pierzanie, în egală măsură. Mulţi ar nega acest lucru şi ar spune că

pornografia, reclamele căzute în obscen care îndeamnă la lăcomie, violenţa, toate propuse de internet, fac din această reţea mondială, o cetate care îmbină Sodoma şi Gomora. Puţini ştiu că internetul, deşi nu în forma lui actuală, a fost un instrument pur univeristar, în era lui primară fiind lipsit de nefolositor. Ulterior, când el a fost lăsat la îndemnâna maselor, sistemul consumatorist a încercat să câştige cât mai mult din această nouă formă de împărtăşire a informaţiei.

Nu am de gând să fac acum apologia sau crtica internetului pentru că nu am uneltele ştiinţifice şi nici spaţiul necesar, dar am considerat necesară această introducere poate puţin prea pompoasă, pentru a atrage cât mai mulţi spre acest articol de pe ultima pagină, mai ales că, informaţiile pe care le voi aşeza aici, deşi îngropate în ceva barbologii sunt de o utilitate, aş putea spune, maximă pentru orice student în tainele teologiei (şi nu numai). Astfel, site.urile care pot oferi cărţi în format electronic de pe actualul internet sunt puţine, dar sunt foarte darnice şi merită scotocite pentru că pot oferi perspective (şi note bibliografice) greu de găsit (dacă nu imposibil) prin bibliotecile Capitalei.

www.scribd.comDe departe cel mai cunoscut site de cărţie electronice, Scribd este probabil cel mai plăcut vizual, cel mai lucrat iar cărţile de teologie găsite aici sunt multe, inclusiv în limba română, dar nu numai. De ce nu numai? Pentru că, pentru un studiu serios de misiologie, nu poţi rata site-urile de cărţi electronice, ele fiind metode de propagare ale informaţiei noilor mişcări religioase. În ceea ce priveşte accesibilitatea însă, Scribd foloseşte autentificare (crearea unui cont) urmând ca toate cărţile consultate să poată fi descărcate fie contra cost, fie încărcând, la rând, alte texte. Această modalitate, de a oferi texte pentru a lua texte este una care are două

tăişuri. Pe de o parte, ajută la lărgirea bazei de date, dar, pe de altă parte, face ca site-ul să fie populat de texte false (.doc-uri goale) sau total nefolositoare.

www.library.nuAm aşezat libray.nu pe locul doi, în această scurtă prezentare pentru că, este, de fapt, site-ul gigapedia.org care şi-a schimbat locaţia datorită unor neconcordanţe cu fosta firmă de hosting. Aici se pot găsi o sumedenie de carti din toate domeniile: patristică, istorie, filosofie şi teologie. În general, sunt foarte bine reprezentate, iar motorul de căutare folosit de site îşi face eficient treaba.Şi pentru acest site este necesară autentificarea (adică crearea unui cont) iar, pe deasupra, după descărcarea arhivei cu textul dorit, arhiva este parolată. Această problemă este una minoră, pe site, sub butonul de download găsindu-se parola, securitatea, poate absurdă, fiind folosită pentru a nu copia link-ul arhivei şi a face un site separat folosind informaţiile stocate pe library.nu.

www.freebookspot.meEste un alt site dedicat cărţilor electronice, aici putând fi găsite cărţi pe teme creştine, cât şi cărţi despre hindu-ism, islam sau filozofie. Singurul inconvenient este acela că majoritatea cărţilor sunt în limba engleză şi doar foarte puţine în limba română. Şi pentru acest site este necesară autentificarea (crearea unui cont), iar site-ul are un inconvenient, având în vedere faptul că toate cărţile sunt încărcate pe un site extern de împărtăşire a informaţiei (mai exact rapidshare).

www.hongkiat.comEste un site care oferă sfaturi pentru design web şi blog-ging, iar băieţii şi fetele de aici au făcut o listă complexă cu majoritatea site-urilor care oferă cărţi electornice. Totuşi, dacă nu găseşti informaţiile necesare pe site.urile mai sus menţionate, poţi da oricând o raită pe lista lor http://www.hongkiat.com/blog/20-best-websites-to-download-free-e-books/ şi poate reuşeşti să găseşti acolo.

Revista ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIEAL REVISTEI ASTO

Redactor-şefCONSTANTINESCU Justinian

Redactori:CIULU Marius-ŞtefanANGHELINA TiberiuLEONTE Florentina

NEdELCU Silviu-ConstantinCOIbAU VictoriţaMIHAI Monica

PASărE Andreea MelaniaNICA Teodora

MIrEANU Maria MagdalenaPETrE EmanuelaSOLOMON Andrei

dUMITrESCU MirunaCIObOTArU Ovidiu-Mihai

ŞOVăIALă danielColaboratori:

dASCăLU Mihai CeazarCONSTANTINESCU Ştefan

ENCULESCU NicoletaPOTOCEA Emilia Cosmina

PădUrArU Alexandrudiac. Alexandru Cristian

FOTO: redacția ASTODTP & design

CONSTANTINESCU Justinian

CorecturaMArIȘ Codruţa

EDITORIAL

DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

PĂREREA MEA

INVITAȚII LA CULTURĂ

REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

TRADIȚII

DOCUMENTAR

CRONICI

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

SFINȚI ROMÂNI

DIALOGURI

OMUL DE LÂNGĂ NOI

DIN EXTERIOR...

CORESPONDENT

TEHNICI ARTISTICE

VASILIADE

POEZIE

SCHIȚĂ

MANIFEST

DIVERSE

ACTIVITĂȚI ASTO

FILMUL SĂPTĂMÂNII

ONLINE DOCUMENTARY

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al Parohiei

„Sfânta Treime” Militari

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIJustinian CONSTANTINESCU: Tel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

COVER III

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected] ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]

Florentina LEONTE - Secretar general: [email protected]://astobucuresti.wordpress.com

Documents

Revista ASTO nr. 02