Eseu

Pro exaggerationubus illuminatorum

Transylvaniae1

Elaborat pentru concursul "Şcoala Ardeleană şi valorile europene"

organizat de Clubul Rotary Cluj-Napoca, în colaborare cu Academia

Română.

Autor: Chkess Hani

Vârsta: 17 ani

Calitatea: elev, cls. a XI-a B, Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai”, Cluj-

Napoca, jud. Cluj

Profesor coordonator: Lucia Copoeru

Adresa instituției: str. Avram Iancu, nr. 33, tel 0040-264 592 951

Tel. personal: 0733066249

Adresa electronică: hani_cliff@yahoo.com

1 Pledoarie în favoarea exagerărilor iluminaților din Transilvania.

Hani Chkess – Pro exaggerationubus illuminatorum Transylvaniae

2

În mod normal, orice forma de exces este considerată a fi daunătoare, dovada prezenței acestei idei

în mentalitatea colectivă fiind chiar existența unor expresii precum: „ce-i prea mult strică”,

echivalentul englez „too much is too much” sau cel francez „trop c’est trop”. Ori, eu în acest eseu

voi urmări să demonstrez că excesele Școlii Ardelene nu trebuie privite ca nocive, căci ele cer a fi

analizate nefăcându-se abstracție de contextul în care au apărut. Prin urmare, îmi voi începe eseul

cu o scurtă prezentare a „exagerărilor”, dar și a perioadei în care iluminismul își face simțită

prezența în spațiul transilvănean. Aceasta va fi urmată de argumentele ce vizează dimensiunea

filologică a mișcării, în care voi analiza problema unității limbii, latinizarea acesteia, precum și

limba română în context european. Astfel voi porni de la premisa că toate exaltările Școlii Ardelene

sunt pardonabile, neavând un efect prea mare la nivel cultural (apar datorită contextului politic și nu

din rațiuni științifice) și mai ales pentru că scopul lor era unul nobil, cel de emancipare a națiunii

române.

Ce erau acele exagerări?

Înainte de toate, mă simt dator sa explic în ce constau exagerările vremii şi mai ales de ce

specialiștii le spun așa. Un prim aspect pe care doresc să-l dezbat este o denaturare, cred eu voită, ce

aparține corifeilor Școlii Ardelene. Samuil Micu a emis o teză conform căreia Dacia ar fi fost goală

în momentul în care romanii au cucerit-o: „... romanii, strămoșii românilor, când au venit in Dachia

au aflat această țară cu totul deșartă de lăcuitori, așea mai cu lesnire au potut să se țînă întregimea

limbei română”.

Consider că denaturarea ar fi fost intenționată, în primul rând, fiindcă un astfel de eveniment este

foarte rar sau chiar imposibil în istorie: o populație atât de avansată ca și cea a dacilor nu poate să

dispară total de pe un teritoriu vast, din cauze naturale.

În al doilea rând, chiar și în cazul cuceririi unui popor, este foarte puțin probabil ca noua stăpânire

să treacă la o exterminare în masă pentru că o astfel de acțiune este costisitoare, nefondată,

nepractică, pentru că s-ar crea un deficit imens de forță de muncă și mai ales, ar contrazice ceea ce

romanii numeau Pax Romana2.

În al treilea rând, este de necrezut că iluminiștii români, educați în marile centre culturale ale

vremii, la Vatican, la Buda etc. nu au avut contact cu documente ce atestă adevăratul curs al istoriei

2 Ideologie romană, prin care se dorea civilizarea și latinizarea provinciilor romane.

Hani Chkess – Pro exaggerationubus illuminatorum Transylvaniae

3

(și aceasta în condițiile în care cronicile lui Ureche, Costin și Neculce fuseseră deja scrise), adică

conviețuirea dintre daci și romani, care a dus mai apoi la nașterea poporului român.

Alte deviații ale corifeilor Școlii Ardelene sunt: formarea acuzativului cu prepozitia pre sau

păstrarea ablativului în limbă, caz care dispăruse din limba noastră în epoca preromanică. De

asemenea, se introduce principiul scrierii după etimonul latinesc, tocmai spre a demonstra originea

latină a limbii.

De ce erau românii un popor obidit?

Spre a putea înțelege cauza pentru care militează Școala Ardeleană este necesar a se considera

contextul istoric în care își desfășoară activitatea iluminiștii români.

Pactul Unio Trium Nationum stabilea că românii aveau statutul de tolerați, deși populația română

era majoritară în spațiul intracarpatic. Prin umare, românii nu aveau drepturi egale cu cele ale

ungurilor, sașilor și secuilor, adică erau considerați o națiune inferioară.

Când Supplexul înaintat de Șincai și Samuil Micu împăratului Leopold al II-lea a fost refuzat, s-a

invocat, printre alte motive tocmai inferioritatea nației valahe. Mai exact, se contesta originea latină

a limbii, neintegrarea și mai ales lipsa de valoare a acesteia în context european. Evident, aceste

argumente erau parțial nefondate, întrucât se urmărea avantajarea nobilimii maghiare și

habsburgice, în detrimentul celei autohtone3. Chiar Samuil Micu o afirmă într-una dintre lucrările

sale “dacă s-ar recunoaște și naționalitatea politică a românilor, s-ar răsturna constituția țării, pe de-

o parte, plebea românilor și a altor venetici și-ar face loc între națiuni și ar periclita drepturile,

privilegiile imunitățile și prerogativele celor 3 națiuni precepte.”

Ce ne rămâne de făcut?

În urma eșecului pe plan politic, lupta pentru drepturile românilor ia o dimensiune filologică și

istorică, fiind un răspuns la rezultatul prescripțiilor moștenite din Antichitate. Mentalitatea arhaică,

convenabilă, de altfel, habsburgilor, se baza pe faptul că o dată cucerit un teritoriu, noua stăpânire

are drepturi supreme asupra acelui spațiu. Școala Ardeleană respinge această idee care funcționase

3 Joan cavaler de Pușcariu, ”Date istorice privitoare la familiile nobile române”.

Hani Chkess – Pro exaggerationubus illuminatorum Transylvaniae

4

mii de ani în istorie, invocând principiul dreptului istoric asupra unui teritoriu, precum și pe cel al

majoritaţii.

Ce aveau toți românii în comun?

În istorie, ori de câte ori a fost nevoie de o mobilizare generală a unei populații, promotorii acelei

mișcări au căutat un numitor comun, sub care să îi unească pe acei oameni. De exemplu, Constantin

cel Mare a unit populatia mozaicată a Bizanțului sub religia creștină, la fel şi corifeii Școlii

Ardelene găsesc ca element de coeziune limba română. Este leste de înțeles de ce, căci toți românii

vorbesc acestă limbă, la fel cum toți francezii vorbesc franceza și toți ungurii maghiara. Prin

urmare, modificările aduse de ei limbii nu au un scop științific, ci unul politic45

, un prim motiv

pentru care exaltările Școlii Ardelene ar trebui tratate cu indulgență.

Totusi, acest frontispiciu al națiunii române, limba, era împânzit de elemente slave, deci trebuia

dezbracată “haina slavona ce nu i se potrivea6”, de unde și originea purismului.

Este purismul de condamnat?

O primă etapă a fost curățarea limbii de elemente nelatine, întrucât se credea că purismul trebuie să

salveze substanța eclipsată a limbii și să îi redea potențialul expresiv. Această concepție este adânc

ancorată în gândirea raționalistă specifică perioadei, întalnită la ganditori precum Leibniz, Christian

Wolf și Friedrich Christian Baumeister. Alte puncte de sprijin ale purismului sunt experiențele

similare practicate în cazul altor limbi (nu este un fenomen românesc), cum ar fi gemana, maghiara,

sârba sau greaca. În cazul celei din urmă, învățatul Korais, încercând să reinventeze arhaismele, a

dus la o parodie a limbii populare, ceea ce la noi a fost departe de a se fi întâmplat. În spațiul

românesc, se aplică un purism cu “bun simț”, cum spune Iorga, însuși Șincai recunoscând pericolul

pe care noile norme ortografice îl reprezentau: „... însă prin regulile de a scrie românește cu litere

latine, reguli pe care le stabiliserăm, în aceeași Gramatică, puțin a lipsit de n-am făcut limba daco-

romană asemănătoare limbii franceze în ceea ce privește scrierea și citirea7”. De altfel, cea de-a

doua gramatică publicată de Șincai admite scrierea fonetica a unor cuvinte, în timp ce Klein însuși

4 În gândirea reprezentanțiilor Școlii Ardelene limba reprezenta actul de identitate a originii românilor, expresia ființei

naționale și semnul distinct al existenței sale, de aici izvorând ideea de interdependență dintre națiune și limbă. 5 Politic pentru că prin limbă se urmărea consolidarea solidarității românilor și emanciparea lor.

6 Gheorghe Constantin Roja

7 Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, 1805

Hani Chkess – Pro exaggerationubus illuminatorum Transylvaniae

5

afirmă că împrumuturile ar trebui făcute în cazurile în care evoluția cunoașterii face să apară

realități care nu pot fi numite cu ajutorul cuvintelor deja existente în limbă: „Iară unde lipsește

limba noastră românească și nu avem cuvinte cu care să spunem unele lucruri, mai ales pentru

învățături și în științe, atunci cu socoteală și numai cât este lipsă să luăm ori din cea grecească, ca

din cea mai învățată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică, pentru că limba noastră cea

românească este născută din limba cea latinească”. Mai mult, corifeii Școlii Ardelene propun

înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, căci slovele de împrumut ascund originea latină a limbii.

”De cîte ori mi s-au întâmplat mie de îndoindu-mă de vre-un cuvânt, oare latinesc este, cît l-am

scris cu slove sau litere latine, îndată cu stralucire i se văzu latina lui față 8”.

Nu în ultimul rând, iluminiștii români constată o lipsă de unitate la nivelul limbii, pe care o

identifică cu fragmentarea națiunii. Lipsa unei gramatici înseamnă că existau numeroase fluctuații

în ceea ce privește scrierea „pentru lipsa ortografiei, cîți scriitori pănă acuma au tipărit vreo carte

românească, întru atîtea feliuri, după cum s-au priceput au loat a scrie, mulți cu destule sminte.9”

În final, atât Nicolae Iorga, cât și David Prodan spun că etimologismul si latinismul au eșuat în plan

lingvistic, dar nu și politic. Mai mult, etimologismul nu s-a răspândit în mase, pentru că s-a limitat

la domeniul teoretic, adică la lucrările care îl propovăduiau: „Poporul a continuat să vorbească

limba sa fără să fi fost influențat de aceste exagerări.10

” (concluzie!!!!)

Pe urmă, după ce limba fusese “polită11

”, aceasta trebuia integrată în marea cultură europeană,

pentru că doar astfel s-ar fi putut obține recunoașterea celorlalte națiuni și, implicit, emanciparea

națională. Noul alfabet permitea apusenilor să o citească, iar editarea unor dicționare și vocabulare a

însemnat, pe lângă unificare și standardizare, că limba română putea de acum să fie chiar și învățată

de străini. Ion Budai-Deleanu, este de altfel autorul primului dicționar român-german, Lexiconul

românesc nemțesc.

Care este verdictul?

Conjunctura istorică implică, în mod absolut, că lucrările iluminiștilor români sunt, în primul rând

arme politice și abia apoi lucrări științifice. Acest lucru se explică prin faptul că Școala Ardeleană

întărește singurul lucru pe care îl aveau toți românii în comun, limba. De altfel, Nicolae Iorga

apreciază că erorile Școlii Ardelene au jucat un rol pozitiv, contribuind la formarea si conturarea

8 Petru Maior, Dialog pentru începutul limbei română

9 Gheorghe Constantin Roja

10 Nicolae Iorga

11 Curată (arh. de la a polei)

Hani Chkess – Pro exaggerationubus illuminatorum Transylvaniae

6

unei conștiințe naționale în sens modern, tocmai prin exagerarea singurului element care îi lega pe

toți românii.

Pe de altă parte în cazul în care s-ar presupune că acest fapt nu întemeiază exagerările lingviștilor

vremii, este clar că iluminiștii români fac mult mai mult bine decât rău. Corifeii Școlii Ardelene lasă

moștenire o limba unită, standardizată și nu în ultimul rând o limbă integrată la nivel european. Ei

pun astfel bazele emancipării poporului român, fundament pe care pașoptiștii vor forma cultura

română, continuând lupta începută de Școala Ardeleană.

În final, de ce este această temă importantă? Pentru că, un român trebuie să își poată apăra

moștenirea istorică atunci când este cazul, ori aceste exaltări ale Școlii Ardelene sunt tocmai o astfel

de situație.

Bibliografie

Chindriș, I. (2001). Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene. Cluj-Napoca: Cartimpex.

Fugariu, F., & Munteanu, R. (1970). Școala Ardeleană I. București: Albatros.

Fugariu, F., & Munteanu, R. (1970). Școala Ardeleană II. București: Albatros.

Fugariu, F., & Munteanu, R. (1970). Școala Ardeleană III. București: Albatros.

Hélie, J. (2001). Mic atlas istoric al timpurilor moderne. Iași: Polirom.

Prodan, D. (1998). Supplex Libellus Valachorum. București: Editura Enciclopedică.