SUNETE Live Decembrie 2014

GRATUIT DECEMBRIE 2014

www.sunetelive.rop

ho

to ©

Harr

y B

ord

en

/Warn

er

Mu

sic G

rou

p

EDITORIAL

Redactor ŞefGeorge DURBĂLĂ[email protected]

RedactoriBerti Barbera, Alin Ludu-Dumbravă, Andreea Chirilov, Ella Cincan, Ştefan Tivodar, Edward Ciurea, Hefe, Vlad Popescu,

Cristina Comandaşu

ColaboratoriAndra Vasile, Andi Enache, Rocca, Raluca Radu, Crenguţa Pavel, Diana Nicolae, Beatrice Sommer,Mircea Dragoman, Ionuţ Constantin

Coordonator distribuţie:Dan Budoi

[email protected]

Director General:Marian Gîlea

[email protected]

VânzăriGeorge Ovidiu, tel. 0752 241 [email protected]

Corectură & onlineEdward Ciurea

Contact:www.sunetelive.ro

www.facebook.com/sunetelive

www.sunetelive.ro

Dacă vreţi să ne semnalaţi un eveniment, vă rugăm să ne contactaţi la adresa:[email protected]

Dacă aveţi un local şi vreţi să distribuiţi revista Sunete, vă ru-găm să ne contactaţi la adresa:[email protected]

Conţinutul aparţine în întregime revistei Sunete. Reproducerea parţială sau integrală a conţinutului este ilegală fără acordul prealabil al revistei Sunete.

REVISTĂ DE MUZICĂSE DISTRIBUIE GRATUIT

„Şi la anu’ om zini, numa’ dacă ni-ţi primi”

Acum îţi dai seama, e final de an şi cum mă pun în faţa tastaturii mă gândesc numai la rezoluţii, la reuşite vs. pierderi , la lucrurile care merită reţinute din anul ăsta...bla..bla. Dar nu o să o fac. Ai zece şi cu cea din mâna

ta unsprezece ediţii lunare de Sunete 2014. Vei găsi coperţi cu Golan, Rodion, Bean MC, Tricky şi mulţi alţii. Rubricile lui Berti Barbera, rubrica clasica a Cristinei Comandaşu, textele lui Andi Enache despre industria muzicală, textele lui Radu Layer-Dobra despre ingineria sunetului live, rubrica hip-hop cu răspunsuri în rime – Questions & Rhymes - şi multe alte specialităţi cum ar fi interviu cu Andrew Jackson, unul din inginerii de sunet ai Pink Floyd din perioada The Division Bell – toate acestea şi nu numai vă vor putea face o radiografie fidelă a anului muzical prin care am trecut cu toţii. Şi dacă în ediţia trecută vorbeam de inginerie de sunet, acum vorbim de albumul „Endless River”. Coperta vorbeşte, sper, de la sine, lansarea albumului în luna precedentă a creeat desigur valurile cuvenite. Dacă istoria muzicii moderne ar fi un oraş, atunci Pink Floyd ar fi rondul principal al oraşului. Cumva faci ce faci şi tot la ei ajungi. Şi am gândit că ultima copertă a anului ar trebui să ne facă să ne dorim şi mai mult de la anul care vine. Punem Pink Floyd pe coperta ultimei ediţii din acest an ca o poză a cuiva drag pe care o punem la portofel – un talisman care să ne amintească tot timpul nivelul de performanţă creativă la care se poate ajunge. Recentul lansat album a stârnit, după cum era de aşteptat controverse, pe unii i-a mulţumit, pe alţii i-a scandalizat. Scandalizaţii sunt cei cărora nu le pică prea bine ideea recilării înregistrărilor neincluse pe selecţia finală a playlistului de la The Division Bell, faptul că nefiind Roger Waters nu mai e vorba de PF ...etc. ; cei liniştiţi şi bucuroşi de un nou titlu în colecţia lor au argumente mai umane – un nou material PF. Ce mai vrei? O iarnă numai bună de sorbit un album liniştit. Analiza albumului a făcut-o Ştefan Tivodar în ediţia trecută, check it out. În prezenta l-am rugat pe Rocca de la Firma să ne împărtăşească opiniile lui despre Pink Floyd. Andra Vasile are trei pagini roz şi fluide, cu informaţie primită de la prima mână, de către Warner Music România, a căror reprezentant este. În paginile ce urmează vrem să îţi dăm nişte ponturi cu muzicile bune de anul acesta. Nouă oameni din redacţie au recapitulat pe scurt ce i-a fermecat în anul de graţie. Anul s-a încheiat. Mai stai încă unul cu noi?

George DURBĂLĂU

Decembrie, 2014 www.sunetelive.ro | Sunete | 3

Nu poţi întotdeauna să învingi vremea rea şi comoditatea publicu-

lui, însă poţi să faci tot ce-ţi stă în putinţă

pentru ca cei de-acasă să n-aibă altă alternativă decât să-şi ia inima-n dinţi şi să vină în faţa scenei. În seara zilei de 5 decembrie 2014, Bucureştiul se zbătea, zgribulit, sub o ploaie înghe-

ţată. În sinea mea, mă temeam că va fi greu să aducem iubitorii de muzi-că faina în Colectiv. Temerea mea s-a dovedit nefondată: locul a fost plin şi ne-am bucurat de o seară cu adevărat specială.

Nu poţi întotdeauna să învingi re-

zistenţa publicului la nou. Suntem tentaţi să căutăm mereu similitudini în stări, acţiuni şi reacţiuni pentru a le face mai uşor de gestionat. La fel facem şi cu ceea ce ne place: puţini ascultători mai au răbdarea de a face cunoştinţă cu trupe noi, la început de drum. Prima ediţie a Pariului Su-

nete făcuse valuri, însă continuam să mă tem în sinea mea că rezistenţă la schimbare, la nou va aduce la ediţia a doua din Colectiv doar prieteni ai ce-

lor 4 trupe aflate pe afiş. Temerea mea s-a dovedit nefondată: locul a fost plin şi ne-am bucurat de o seară în care mulţi dintre cei prezenţi au avut răbdarea şi curiozitatea să descopere o muzică pe care n-o mai întâlniseră.

Clujenii de la Satellites au deschis seara energic, propunând un set cu nerv şi priză la public. Am reuşit să mă conectez ceva mai greu la muzica lor decât mă aşteptam – live, multe din detaliile atent studiate în produc-

ţia de studio se pierd sau se diluează. Efortul duo-ului alcătuit din Cosmin Hosz (chitară/voce) şi Dorin Marcu (tobe/voce) n-a trecut, însă, nesanc-

ţionat de public: aplauze sănătoase au completat finalul fiecărui cântec din momentul lor pe scenă. După un prim EP („Bastion”) care sună bine, Satellites se pregătesc pentru o nouă lansare în 2015. Să fie aceasta „lansa-

rea lor pe orbită”? Vom afla împreună.

4 | Sunete | www.sunetelive.ro Decembrie, 2014

RETROSUNETE

Ştefan Tivodar


mit de talentul grupului ce a plecat să cucerească underground-ul românesc direct de pe băncile şcolii. Mi-a plăcut vocea Teodorei Retegan (sufocată pe alocuri, ce-i drept, de mici probleme de monitorizare), versatilitatea lui Andrei Sincraian în lucrul cu bas-ul şi chitara, energia molipsitoare a Oanei Pop (aflată când la tobe, când în mij-locul publicului, după ce programase sample pad-ul) dar şi discreţia cu care chitara lui Andrei Bobis a întregit sunetul Lights Out. Am ascultat cu atenţie şi plăcere, găsindu-mă nu de puţine ori furat de peisajele sonore pe care cei patru au reuşit să le dese-

neze. Lipsa experienţei e încă vizibilă, însă Lights Out! au absolut tot ce e necesar pentru a răzbate – îndrăznesc chiar să pariez pe o posibilă carieră internaţională.

A fost o seară lungă, intensă. A fost ultimul eveniment marca Sunete în 2014. Multe aventuri frumoase ne aşteaptă în anul muzical ce vine. Să ne-auzim cu bine!

lor de la Baba Dochia. Narcis Axinte (voce/chitară), Alex Doppelgänger (keyboards/synth) , Claudiu Ţîrcov-

nicu (tobe) şi Lazăr Enescu (bas) au oferit şi ei un moment dinamic, plăcut de public şi răsplătit cu un bis de final – mie, însă, „arlechinii” mi-au părut o trupă bună ce ar putea reuşi mult mai multe dacă ar îmbrăţişa mai sincer muzica pe care o promovează. În mod cert vorbim de gusturi şi ener-

gia momentului, însă Harlequin_Jack mi-au părut în multe momente mai atenţi la imaginea de promovat decât la propriile piese. Dincolo de aceste piedici subiective în conectarea la mu-

zica lor, alternative-ul celor de la Har-

lequin_Jack a sunat bine pe scena din Colectiv – creşterea echipei merită ur-

mărită cu siguranţă şi-n anul ce vine.

Lights Out! au închis ediţia a doua a Pariului Sunete cu o explozie sonoră de indie progressive ce mi s-a scurs direct în vene într-un slow motion ne-

iertător. Deşi i-am auzit de câteva ori până acum, nu-ncetez să mă declar ui-

Baba Dochia au fost, pentru mine, re-

velaţia serii. N-am mai auzit de mult o trupă românească atât de bine aşezată pe scenă. Meritul echipei este unul in-

contestabil: Baba Dochia sunt irezis-

tibili live, propunând un mix proas-

păt, contemporan dar în acelaşi timp adânc înrădăcinat în istoria trip-urilor muzicale cu tobe şi distors. Imaginile aduse pe ecranul din spatele scenei de Cristian „No Bijoux” Canpean au completat perfect călătoriile muzicale pe care mi le-au prilejuit Marius Pop (programming, synth, chitară), Leon Lototchi (programming, synth) şi Andrei Voicu (tobe). Pe alocuri, volu-

mul a fost o picătură prea tare pentru gustul meu, însă vorbim de un detaliu ce nu scade cu nimic momentul Baba Dochia în ochii mei. Cu siguranţă voi urmări atent trupa în 2015.

Ultimii în lista oficială a Pariului Su-

nete au fost bucureştenii de la Har-

lequin_Jack. Pentru mine, neajunsul major a fost acela că prestaţia lor a urmat după set-ul fenomenal al ce-


menţin pe val, vorba aia. Iar dacă prima ediţie a fost un succes din punctul de vedere a ce şi-a propus să facă, şi anume să promoveze ceea ce merită promovat, cum the fuck să nu ne ţinem tare şi să nu facem mambo no. 2?! Enter, Pariul SUNETE 2015! Am ajuns ceva mai devreme, aşa cum se cuvine, pe când lumea-şi pregătea sculele pentru mai târziu. Am apucat să mă revăd cu unii şi să mă cunosc cu alţii, am schimbat câteva cuvinte şi impresii despre vreme, am aflat că băieţii din Cluj au văzut soarele spre deosebire de mine… Oameni de tot felul – care mai comunicativ, care mai retras, fiecare cu propriul stil în acele momente premergătoare unei cântări. Cât timp unul îşi calibra instrumentul, altul îi făcea calibrarea şi se omogenizau percepţiile despre cum ar trebui să sune(te) setul fiecare. Fastforward peste câteva guri de bere şi de ţigară până la primele acorduri ale serii, undeva prin jurul lui 22 şi 30 (pentru că societatea noastră euforică instigă la orice, numai

Anul trecut, prin perioada aceluiaşi eveniment care se afla atunci la ediţia cu numărul unu, nu eram

de faţă şi nu ştiam ce înseamnă cu exactitate acesta. Cam care-s ideile din spatele lui, cam ce se vrea a face şi câtă pasiune-i necesară pentru a aduce în faţa oamenilor ceva bun, ceva în care crezi cu adevărat. Nu prea mai vreau să despic şi să iau la puricat trecutul, că nu mi-a plăcut nici în liceu istoria, dar găsesc că-i relevant să vorbesc în scris puţin şi despre ce a fost atunci, din auzite şi, mai ales, din observate. Suntem în 2013 şi tocmai am plecat de la evenimentul Pariul Sunete, first edition. Mergem spre casă, uşurel ameţiţi şi numărând cu teamă ţigările rămase în pachet, făcând acel calcul pentru a ne da seama câte mai putem fuma pe drum până acasă încât să mai avem şi a doua zi la cafea. Ne amintim de ceea ce s-a întâmplat în seara ce trecuse… Scena Atelierului de producţie a făcut faţă cu stoicism celor şase formaţii cu parfum de prospeţime care urmau în scurt timp să fie

iubite de mult mai mulţi oameni şi să ajungă mult mai departe în lumea asta gri pentru a-i oferi culoare. Loungerie II, Pinholes, Shadowbox, Theory of Mind, Velosonics şi YellLow au urcat una câte una în dreptul instrumentelor şi a microfoanelor şi au făcut ce-şi propuseseră – să insufle hazardare în inima publicului. Rememorăm toate momentele serii şi ale nopţii, ne certăm că ţie ţi-a plăcut aia mai mult, iar mie, ailaltă, plănuim să descărcăm mai mult sau mai puţin legal piesele preferate, să le putem băga în playere şi să le ascultăm în plimbări solitare. Conchidem că n-are rost să ne mai facem de râs pe strada orei târzii cu certuri futile pentru că, într-un final, ne-au plăcut toate cele şase, întreaga sfântă şesime a Pariului. Revenind la prezentul nostru, avem de observat numai lucruri faine despre cei ce au fost atunci subiectul dialogului. Treptat se nasc albume, le ascult, le apreciez şi chiar le iubesc pe unele. Treptat, observ cum acele trupe sunt chemate la festivaluri de tot felul, peste tot, pentru că au urcat şi se

Pariul SUNETE 2015Edward Ciurea

RETROSUNETE


uitării zilele de mâine şi poimâine, să-i oblige prin muzica lor să trăiască în moment. And then, the Lights (went) Out! Alţi clujeni care au avut parte de soare pe cer! A fost, pe bune, un an foarte bun pentru Cluj, felicitări sincere şi oleacă invidioase! Lights Out, invitaţii speciali ai evenimentului, au ocupat poziţia finală în lineup-ul nostru din acest an şi, după cum le spune şi numele, am observat că au închis ochii celor din sală şi au povestit o serie intimă de filme prin sunet. După o seară de zbenguială obositoare, lumea a primit întocmai ce şi-a dorit – un moment de meditaţie şi de mişcări calme (din când în când zdruncinate, dar numai în momente cheie). Un final absolut perfect pentru o noapte fără adjectiv din partea mea. Vă las pe voi să o notaţi. Dar un lucru ştiu – am atins scopul, am propulsat pe cine trebuia şi mai mult nu-mi puteam dori. And then… the lights turned back on again.

nu la punctualitate, hehe-he), iar cei ce aşteptau ori de abia intrau pe uşă din exteriorul ploios au început să-şi dezmorţească opincile în faţa celor doi Satellites. Un început de eveniment perfect, cu un ritm ceva mai lent în prima parte, numai pentru a urca puţin către a doua. Despre aceştia, numai gânduri bune! Sunet fain, închegat armonios, chiar o idee în spatele fiecărei piese, una ascunsă şi strict subiectivă. Am avut ceva treburi de rezolvat, incendii de stins prin câteva colţuri, ceea ce mi-a răpit din plăcerea de a-i asculta cap-coadă, însă pe oriunde mă plimbam îi purtam în urechi. Au pus publicul în picioare şi l-a hipnotizat cam bine cu ceea ce au avut de oferit, pregătind predarea ştafetei celor din Baba Dochia. Aceşti alţi câţiva clujeni care au avut parte de soare pe cer au urcat apoi pe scenă şi… recunosc că nu mă aşteptam la asta din partea lor, pentru că nu-i ascultasem decât prin înregistrări, dar au luat acel public hipnotizat şi l-a dat cu capul de pereţi şi de podea într-un flow continuu de îmbârligări fonice şi

vizuale. Cu mine cu tot! Mă uitam la cei din faţa scenei şi păreau a fi adânciţi într-un fel de limbo electronic din care se hrăneau cu energii pozitive. Au fost prea buni, prea ca la Cluj! Şi s-au lungit puţin cu setul, lucru pe care probabil nu l-a observat mai nici dracu’ de vreme ce totul era atât, atât de fain. Într-un final, după câteva ultime clipiri, au coborât pentru a face loc celor din continuare. Harlequin_Jack (nu Harlequim Jack, greşeală pe care am observat-o prea târziu pentru a o remedia şi pentru care sper că nu rămâne vreun fel de supărare, right guys?), reprezentanţii capitalei la Pariul SUNETE 2015, şi-a luat instrumentele în primire şi au transformat încă o dată publicul. Groovy, baby! Gloata s-a repezit imediat la dans pe-un ritm funky-jumpy care, în afară de linia melodică a unor piese, n-avea cum să sune la fel fără stilul interesant al solistului. Are omu’ ală ceva lipici la public, aşa-mi pare mie cel puţin, şi per total, arlechinii au făcut ce era nevoie să facă – să anime spectatorii şi să-i facă să dea

8 | Sunete | www.sunetelive.ro Septembrie, 20148 | Sunete | www.sunetelive.ro Septembrie, 2014

De ce s-a lansat „The Endless River”? Solicitările fanilor şi dorinţa de a reactiva propriile memorii. De ce toc-mai acum? David Gilmour: „Pentru că au trecut 20 de ani şi a sosit mo-mentul să privim înapoi şi să vedem dacă a rămas ceva valoros în urmă care merită să fi e împărtăşit cu fanii […] „The Endless River” este conti-nuarea lui „Division Bell”, continua-rea a ceea ce noi am început acum 20 de ani. Nu întregeşte discografi a PF, dar îşi aduce contribuţia la ea.”

Însă principala motivaţie în a lansa albumul este de a-i aduce un tribut lui Rick Wright, de a-i mai asculta clapele pentru o ultimă oară. Gilmo-ur spune: „Ascultând înregistrările din urmă, realizez cât de mult am pierdut. Rick m-a însoţit în ultimul meu turneu solo, în perioada aceea a renăscut, avea parte de cea mai fru-moasă perioadă din viaţa lui şi eu eram entuziasmat de viitorul nostru împreună, de a lucra cu el pentru mu-zica mea solo, dar n-a fost să fi e.”

Mason l-a completat: „Este o mare oportunitate să recunoaştem ceea ce a făcut. Poate că, dintre toţi, Rick era cel mai puţin apreciat în trecutul Pink Floyd, deci este o mare şansă

Pink Floyd ne aduce albu-mul „The Endless River” care îşi are rădăcinile într-o perioadă care acum pare deja apusă, în care mu-

zicienii se adunau fi e în studio, fi e într-un simplu garaj sau apartament şi creau muzică. O muzică naturală, spontană, nealterată de miracolele tehnologiei moderne. În 1992, Gil-mour şi Wright s-au strâns în stu-dioul lui Nick Mason din Britannia Row şi au început să cânte împreu-nă până când s-au „închegat” piesele incluse apoi pe „The Division Bell”. Înregistrările de atunci nu s-au epu-izat în totalitate, iar o parte au fost recuperate şi rearanjate în 2014, fi ind integrate în materialul cunoscut sub numele de „The Endless River”. Mare parte din muzică a luat forma fi na-lă în boemul studio Astoria, iar altă parte în studioul Olympia.Plăcerea şi „chimia” dintre Gilmour şi Mason nu s-a diminuat de-a lun-gul timpului, deşi nu mai practicase-ră acest exerciţiu de mai bine de 20 de ani. Atunci când îşi reunesc forţele creative, Gilmour şi Mason cântă na-tural, comunicarea muzicală dintre ei fi ind aproape telepatică, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc.David Gilmour a dezvăluit că albu-

me ca „Wish You Were Here” sau „Animals” s-au născut tot în urma unor jam sessions făcute într-o sală de repetiţii din cartierul londonez Kings Cross. Conform lui Gilmour, apelau la jam session-uri pentru că le permitea să dezlănţuie toata forţa creativă cu scopul de a inova, de a descoperi armonii noi şi combinaţii ce nu mai fuseseră încercate până atunci. Nick Mason adaugă ideea că cel mai mare avantaj în a cânta îm-preună este faptul că se pot infl uenţa reciproc, pot altera dinamica, când pot încetini sau accelera un riff, un ritm sau un solo.

„The Endless River“ a fost lansat după o pauză de 20 de ani, însă pregătirile pentru alte albume nu au avut întotdeauna pauze consis-tente între ele. Înregistrările pentru „WYWH”, de exemplu, au început imediat după lansarea „Dark Side of The Moon”. Nick Mason admitea că a fost prea devreme, că ar fi trebuit să se concerteze mai mult în acea perioadă, să se relaxeze puţin, însă îşi doreau nespus să creeze ceva nou şi diferit faţă de „Dark Side of The Moon”. La Pink Floyd a existat întot-deauna teama de a se repeta.

Pink FloydAndra Vasile

COVERSTORY


există multe momente de tăcere şi se iscă multe neînţelegeri. Deci, ea a scris aceste cuvinte şi noi am consi-derat că se potrivesc de minune pe fundalul piesei. Polly nu a scris ver-

surile fix pentru muzica respectivă, dar s-a potrivit de minune. Atunci când asociezi cuvinte unei părţi mu-

zicale, acestea capătă un sens la care nu te aşteptai.” Mason a completat: „Louder than Words este un exem-

plu puternic în susţinerea ideii că „The Endless River” este o continu-

are, dar în acelaşi timp este o dovadă că mergem mai departe. Un caz interesant în tracklist-ul al-bumului este Alons-y care se compu-

ne din Alons-y 1 şi Alons-y 2, fiind despărţite de Autumn ’68. Aceasta este o bucată muzicală în care îl pu-

tem auzi pe Rick cântând la orgă la Albert Hall în 1968, într-o perioadă în care Gilmour era în primele lui 6

pentru noi să ne reamintim şi să aducem şi la cunoştinţa oamenilor ce lucruri minunate a făcut şi ce contri-buţie uriaşă a avut la opera PF. Ăsta mi se pare a fi unul dintre cele mai importante aspect ale albumului.”

În mare parte, muzica de atunci, din 1993, a fost păstrată, dar s-au adău-

gat şi câteva părţi noi (de tobe şi chi-tară). Gilmour explică: „Ne-am gân-

dit să-l lansăm într-o formă pură aşa cum era în înregistrările din 1993, dar am ales să îl mai modificăm tocmai din ideea de a a-l face cât mai bun posibil. Când l-am ascultat nu m-am putut abţine să iau chitara şi să cânt pornind de la ceea ce auzeam. Am lă-

sat notele să curgă de la sine pe grif.”De pe material, în ciuda faptului că este un tot bine închegat, se remar-

că şi câteva piese. Una dintre ele este Anisina, despre care Gilmour a spus că este o bucată de pian pe care

a scris-o şi cântat-o acum 20 de ani, a revizuit-o de multe ori, dar abia acum a găsit o formulă potrivită pen-

tru ea. „L-am găsit pe Gilad Atzmon, un excelent muzician de saxofon şi clarinet, care mă acompaniază. Acum câţiva ani îi spuneam Imnul, iar apoi am ales să folosim traduce-

rea în turcă: Anisina. Nu ştiu exact de ce turcă…”

O altă piesă interesantă, singura care se bucură şi de versuri, este Louder than word. Gilmour a povestit: „Am luat în considerare să scriem versuri pentru mai multe piese şi am rugat-o pe cunoscuta autoare Polly Samson care a semnat versurile şi pentru „Divion Bell” să ne ajute cu asta, iar ea a considerat că ar trebui să scrie câteva cuvinte care să descrie relaţia uşor disfuncţională pe care noi, ca oameni, o avem în Pink Floyd, unde multe lucruri rămân nespuse, unde


COVERSTORY


tehnologice. Era o perioadă în care muzicienii se adunau şi cântau, fără constrângeri, cu o dorinţă aprigă de a inova şi nu de a imita o reţetă a suc-

cesului, nici măcar pe a lor.Eforturile lui David Gilmour şi Nick Mason de a readuce la viaţă părţi mu-

zicale de acum 20 de ani au şi rolul de a reda ascultătorului (mai tânăr sau nu) plăcerea de a asculta un al-bum de la cap la coada, de a-l privi în ansamblu şi nu fragmentat, de a-l savura şi nu de a-l „înfuleca” exact ca la fast-food.Şi nu în ultimul rând, „The Endless River” îl readuce la viaţă la Richard Wright, plecat dintre noi în 2008, îl readuce în auzul nostru, îl redezvă-

luie ca muzician şi membru marcant al unei trupe legendare nu numai în faţa fanilor, ci chiar şi în faţa colegi-lor săi din Pink Floyd.

luni în formaţie. „Este o bucată mu-

zicală foarte veche pe care am găsit-o, aproape întâmplător, pe o casetă”.Despre producători, Gilmour şi Ma-

son au spus: „Andy a fost parte din PF de mult timp, de la „The Wall”, iar opiniile şi sfaturile sale au fost me-

reu valoroase, ca şi serviciile sale de la mixer. Phil Youth ne-a fost sugerat de către Polly Samson, este un vechi prieten care abordează totul dintr-un unghi diferit faţă de al nostru sau al lui Phil Manzanera”.

Cei doi membri Pink Floyd, întrebaţi cum ar descrie „The Endless River”, au declarat că nu există o temă pre-

cisă pe care să i-o poată aronda, care să fie valabilă pe parcursul întregului disc. Sunt părţi separate de muzică înregistrate acum 20 de ani. „Ar fi pă-

rut artificial să încercăm să le legam într-o idee, un concept. Constanta materialului este acea magie care se formează atunci când cântam împre-

ună şi de acolo este doar o chestiune de a încerca să îmbinăm părţile într-un mod frumos ăi să capete un flux armonios, care să curgă, asemenea unui râu”. Un râu nesfârşit, cu izvo-

rul în istoria muzicii.

„The Endless River” a înregistrat re-

corduri de vânzări încă dinainte de lansarea oficiala, fiind albumul cu cele mai multe pre-comenzi plasate în 2014. În plus, versiunea vinilului a avut şi ea parte de vânzări consisten-

te. Gilmour şi Mason au comentat puţin acest reviriment interesant al vinilului în era mp3-ului.Surprinzător sau nu, David Gilmour a mărturisit că nu mai ascultă vini-luri de mulţi ani. „Sunt mai ancorat în ceea ce înseamnă revoluţia digi-tală, tehnicile digitale de înregistrare sunt un soi de minune şi magie pen-

tru mine. Vinilul continuă să aibă un mare avantaj, acela că nu te opreşti asupra unei singure piese, ci tinzi să asculţi tot materialul. Trebuie să fie o experienţă diferită, nu doar prin cali-tatea audio, dar şi încurajarea parcur-

gerii unui album în totalitate.”Nick Mason, în schimb, rămâne fidel pick-up-ului: „Este interesant modul în care vinilul ne-a făcut să lucrăm ţinând cont de durate specifice. Con-

sider că e ceva frumos să decizi cât de lungă să fie o bucată muzicală, bazându-te în întregime pe muzi-că, iar nu pe software-ul prin care este produs. Ar fi bine să existe un entuziasm pentru a asculta muzică într-un mod mai sofisticat decât să foloseşti o pereche de căşti de la un mp3 player”.

„The Endless River” este ultima noutate discografică pe care o vom mai asculta de la Pink Floyd, Mason şi Gilmour afirmând că nu pot să continue povestea trupei fără Rick Wright. Aşa că, lăsând la o parte opiniile critice, comentariile pozitive, negative sau neutre, „The Endless Ri-ver” este un artefact al unei perioade în care industria muzicală nu trăia sub presiunea crizei şi nu deţinea acest instinct al supravieţuirii dez-

voltat de adaptabilitatea la noutăţile

COVERSTORY

Salutare! Aceasta este o poveste despre mine şi numai despre mine! Orice asemănare cu alte poveşti

este pur întâmplătoare, posibilă, încântătoare, necesară, relevatoare, revelatoare şi reală.

Am făcut cunoştinţă cu muzica

celor de la Pink Floyd în ultimul an de liceu. Nu era pentru prima dată când îi ascultam, însă a fost prima apăsare pe butonul de rewind al casetofonului. Se ascundea ceva acolo, printre note, cuvinte şi acid. Un semnal slab, un mesaj codificat al unei sonde temporale ce încerca să stabilească o conexiune cu

mine. Astfel, la aproape 25 de ani de la lansarea albumului cu numărul 8, Pink Floyd descoperea de partea întunecată a lunii o nouă piatră vorbitoare şi plimbătoare. M-a găsit tânăr şi flămând şi a acometizat aici pentru 5 ani, timp în care mi-a răscolit şi definit toate trăirile din miez de tinereţe.

Deveneam student şi, alături de prietenii mei, pentru o scurtă perioadă de timp, nemuritor. Asemenea invenţiilor altor clasici, creaţia celor patru nu m-a marcat, ci doar m-a descris în detaliu, aşa cum eram şi mi-aş dori să mai fiu şi într-o altă viaţă: tânăr, progresiv, psihedelic şi frumos.

Banda s-a agăţat într-un târziu şi casetele au ajuns la muzeu alături de viniluri, însă muzica aceea a continuat să rezoneze pe CD-uri până în era exclusiv digitală.

Cei care ştiu, ştiu. N-am să ascund printre aceste rânduri nici un nume de piesă, album sau membru al trupei. Istoria lor nu mă interesează şi nu este rolul meu să descriu altceva decât ceea ce am trăit. Pe cei care nu au devenit încă tineri îi sfătuiesc să nu caute nicio informaţie despre trupa, să nu asculte nicio piesă şi să nu vizioneze vreun material video biografic. Să aştepte cuminţi, la umbra întrebărilor.

Studenţii aceia inconştienţi, care au reuşit să traducă în sunete neliniştile misterioase ale tinereţii s-au stins demult şi au devenit o mână de înţelepţi, ascunşi sub o titulatură celebră. Lumea are însă nevoie de ceva mai mult decât o mână de înţelepţi.

În timp ce tu citeşti aceste rânduri, muzica de atunci a eroilor mei continuă să călătorească prin timp şi spaţiu descoperind, printre resturi, noi pietre vorbitoare, private de atingerea soarelui, nedescrise încă, aşteptând în umbră.

Gaudeamus igitur...


Povestea unei comete desprinsă din/de realitateRocca

COVERSTORY


2014MUSICALROUNDUP

TOP 10 ALBUME

1. The Black Keys – „Turn Blue”2. U2 – „Songs of Innocence”3. Bruce Springsteen – „High Hopes”4. The War On Drugs – „Lost In A Dream”5. Afghan Whigs – „Do to the Beast”6. Ben Watt – „Hendra”7. KAsabian – „4813”8. Sinkane – „Mean Love”9. Sebastian Spanache Trio – „A Pasha’s Abstinence”10. Future Islands – „Singles”

TOP 7 MOMENTE LIVE

1. Recurring/We Could Forever@ Bonobo – Live DVD 2. Tom Odell @ Summer Well3. Calibro 35 @ Mediterraneo Film Festival Carbonia4. Aria Urbană şi Fernet Blues Company @ Dracula Film Festival5. U2 – Every Breaking Wave Live @ Jools Holland6. Chet Faker @ Arenele Romane7. Daft Punk feat. Stevie Wonder @ Grammy Awards8. Premiile Sunete @ Atelierul de Producţie9. Pretty Lights Live @ Red Rocks10. Ben Howard @ T IN the PArk

TOP 10 CÂNTECE

1. U2 – Volcano2. Future Islands – Seasons3. Coldplay – Midnight4. Ben Watt – Forget5. Pharell – Happy6. Sinkane – New Name7. Silent Partner – Parasail8. TV On The Radio – Happy Idiot9. Placebo – A Million Little Pieces10. Kasabian - Bumblebee

Vlad Popescu

De profesie inginer fiind, bulett-urile şi listele sunt cei mai buni prieteni ai mei. Drept urmare, in cel mai sintetic mod cu putinţă, ce a însemnat anul 2014 pentru mine:


EVENTSTORY

CEL MAI BUN MOMENT MUZICAL 2014:

Cea mai mare operaţiune de spam din toate timpurile: noul album U2 gratis pentru toţi utilizatorii ITunes. 80 de milioane de ascultări. Deci, chapeau pentru găselniţă şi nu în ultimul rând pentru album!

CEL MAI PROST MOMENT MUZICAL 2014:

Uitându-mă în playlist-ul fi ului meu de 10 ani şi necunoscând nici o melodie. Getting old!

La Anu’ şi La Mulţi Ani!

Oldfield. În rest, puţine amintiri sonore – niciunul dintre puţinele concerte la care-am ajuns nu m-au convins prea tare. Sărbătorile plu-teau încă în aer.Lucrurile s-au schimbat radical în Februarie. Calitatea tehnică şi componistică a albumelor noi a crescut simţitor. Amintesc, pe cât de subiectiv îmi e permis, de „The Royal Sessions” (un excelent ma-terial de cover-uri înregistrat de Paul Rodgers alături de o mâna de instrumentişti şcoliţi într-ale blues-ului din Tennessee), „Kudos to You!” şi „Thanks For The Feed-back” (două neaşteptate materiale venite din partea The Presidents

Întreabă-mă când s-a scurs 2014 şi-am să ridic din umeri, nedumerit: n-am nici cea mai vagă idee. Încercând să com-

pun planurile de sezon, îmi pare că mai ieri mă dezmeticeam din amorţirea Revelionului, încercând să rezist revelaţiei că Ianuarie mi-a invadat calendarul.

Mda, ianuarie a fost o lună interesantă. M-am trezit pe nepusă masă în faţa unuia dintre cele mai intense albume pe care le-am as-cultat în ultimii ani: „High Hopes” al lui Bruce Springsteen e un disc demn de ascultări repetate. Ma-terialul, o colecţie amestecată de

cover-uri, variante noi pentru piese mai vechi sau piese ce n-au intrat pe albumele precedente sună al naibii de bine. Poate că de vină e chitara lui Tom Morello sau poate că pur şi simplu am ascultat piesele potriv-ite în momentele potrivite – cert e că „High Hopes” e (aproape inte-gral) şi acum în playlist-ul meu.Ianuarie a mai adus câteva mici bijuterii sonore: m-am delectat cu fenomenalul „Croz” a lui Da-vid Crosby (un prim album solo pentru fostul membru al CSNY după o pauză de 20 de ani) sau cu surprinzător de uşor ascultabilul „Man on the Rocks”, albumul cu numărul 22 pentru domnul Mike

16 | Sunete | sunetelive.ro Decembrie, 2014

Ştefan Tivodar

2014MUSICALROUNDUP

plu perfect în cheia rock-ului româ-nesc sănătos.În Aprilie, am avut din nou mate-rial frumos pentru audiţie. Mi-au plăcut „Enclosure” (o nebunie totală izvorâtă din dictatura lui John Frusciante asupra instrumen-telor din studio), „Caustic Love” (albumul lui Paolo Nutini merită atenţia voastră nedistribuită), „Everyday Robots” (Damon Al-barn face o treabă grozavă la primul sau album solo după mate-rialele lansate cu Blur şi Gorillaz). Din păcate, evenimente ce ţin de producţia pentru „Autoportret” m-au ţinut departe de calendarul evenimentelor live.Am recuperat, însă, în Mai. O de-plasare inopinată la Iaşi mi-a făcut cunoştinţă cu sunetul live al ce-lor de la The Brad Pits – proiectul „solo” al lui Bobo Burlăcianu de la Fără Zahăr. Pe 9 mai a urmat întâlnirea cu Pinholes în Question Mark Bucureşti – cele două trupe îl au în comun pe Alex Neagu, un toboşar energic şi versatil. Pe 28 mai, scena Teatrului Elisabeta a găzduit lansarea primului album al Proiectului Tivodar – o întreprin-dere complicată ce mi-a revelat

compoziţie, producţie de studio, invitaţi la înregistrări. Tare-aş vrea să ştiu cum s-a ajuns din punctul A în punctul B la înregistrările pentru Happy sau Gust of Wind, tare-aş vrea să aflu cum e să înregistrezi alături de Daft Punk, Hans Zim-mer sau Alicia Keys...Mi-au mai plăcut „The Take Off And Landing Of Everything” (un alternative rock sănătos marca Elbow), „Symphonica” (primul al-bum live al lui George Michael din care vă recomand să ascultaţi ex-celenta You Have Been Loved). De ziua mea, Wolfmother mi-au făcut cadou „New Crown”, unul dintre cele mai frumos scrise materiale sonore pe care am avut norocul să le ascult.Pe 25 martie, Sala Palatului a găzduit concertul de lansare oficială a proiectului Pasărea Rock. Cârcotaşii pot spune orice despre grupul condus de Ioji Kappl: că e „Phoenix fără Covaci”, că e o „Pasărea Colibri” mai rock sau că grupul ar fi avut nevoie să compună mai mult material nou înainte să apară în public. De pe locul meu din rândul 2 al Sălii Palatului, Pasărea Rock au sunat... pur şi sim-

of the United States of America) sau „Morning Phase” (fenomenalul al doisprezecelea album de studio al lui Beck din care ascult şi acum Heart is a Drum cu aceeaşi plăcere).Pe 9 februarie, am făcut prima vizită la Sala Palatului. Am spus atunci prezent! întâlniri cu fado-ul interpretat de Dulce Pontes şi bine-am făcut: am primit în dar o seară încărcată de emoţie şi sincer-itate muzicală cum rar ai ocazia să întâlneşti pe meleagurile mioritice. Martie 2014 a fost ultima lună de eforturi intensive pentru înregis-trarea primului album de studio al proiectului meu muzical. A fost un efort intens, din care-aveam nevoie îndeajuns de des să pot fugi măcar câteva clipe. N-am reuşit niciodată să mă ascund în tăcere: de fiecare dată am apăsat „play” şi din fericire m-am bucurat că am făcut-o de cele mai multe ori. Iată lista albumelor mele de Martie.N-aveţi decât să spuneţi ce vă trece prin minte, însă voi rămâne la părerea mea: „GIRL” e un album de nota 10. Talentul lui Pharrell Wil-liams e de netăgăduit, iar cel de-al doilea material de studio al lui stă în picioare la toate capitolele:


multe din culisele până atunci necunoscute ale organizării unui eveniment de anvergură.Mi-am făcut timp şi pentru câteva albume. N-avea cum să lipsească din playlist „Xscape”, cel mai recent produs ce valorifică înregistrări postume ale lui Michael Jackson. Albumul sună mai bine decât mă aşteptăm şi m-am descoperit as-cultând demo-urile originale (dis-ponibile în versiunea De Luxe a materialului), spre a încerca să înţeleg cât de multe adăugiri s-au operat. M-a mai impresionat „Un-repentant Geraldines” (un nou ma-terial ireproşabil marca Tori Amos) şi „Behind The Light”, un material acustic rock propus de câştigătorul sezonului 11 al American Idol, Phil-lip Phillips.În iunie, m-am bucurat de toate evenimentele muzicale din cadrul Street Delivery. Spre sfârşit de lună, a urmat o tentativă de Sala Palatului overdose: pe 25 iunie m-am bucurat de al doilea concert Bob Dylan la Bucureşti, urmând ca trei zile mai târziu să aplaud, în aceeaşi locaţie, ultima reprezentaţie a echipei Buena Vista Social Club în România.Albumele lunii în ceea ce mă priveşte au fost „Akeda” (e greu să

fii un artist cu identitate proprie în curentul reggae, dar Matisyahu reuşeşte asta din plin), „Laza-retto” (rar mi-a fost dat să ascult o îmbinare atât de perfectă între ritmurile contemporane şi filonul clasic de rock'n'roll că în cel de-al doilea album solo Jack White) şi „The Hunting Party” (un album Linkin Park excelent, ce reuşeşte să readucă trupei vitalitatea pierdută odată cu experimentele electro de pe materiale ca Living Things sau A Thousand Suns).În iulie am mai avut o întâlnire pe care n-aş fi contat la început de 2014: Hugh Laurie şi-a adus muzica pe scena Sălii Palatului. Concertul a fost sold out pentru că publicul venise să-l vadă pe Dr. House, însă ce-am primit de la actorul britanic a fost mai mult decât o porţie de relaxare. Din punctul meu de ve-dere, concertul lui Hugh Laurie (alături de colegii din Copper Bot-tom Band) la Bucureşti e în top 5-ul personal all-time.În vara ce-a urmat, am ratat multe. N-am fost în Bucureşti să pot ascultă pe viu Dream Theater sau The Cat Empire, n-am reuşit să ajung nici la SummerWell. Am re-cuperat, însă, cu Folk You de Vama Veche şi o sumă de albume foarte

faine, dintre care vă recomand să prindeţi Sia cu „1000 Forms of Fear”, Manic Street Preachers cu „Futurology”, Yes şi neaşteptatul „Heaven Earth”, Tom Petty şi incredibil de complexa lucrare botezată „Hypnotic Eye”. N-au sunat rău nici materiale precum „1000hp” (Godsmack) sau „Re-deemer of Souls” (Judas Priest).Septembrie a însemnat, din punct-ul de vedere al experienţelor live, prima mea întâlnire cu Balkanik Fest. Nu eram sigur că o să-mi placă, însă energia locului şi pasiu-nea cu care oamenii îşi dezvăluiau pe scenă influenţele muzicale m-au convins că Balkanik Fest e un even-iment ce nu trebuie ratat.În septembrie m-am bucurat şi de o neaşteptată surpriză din partea lui Leonard Cohen: „Popular Prob-lems” şi al său tracklist de 9 piese mi-au reamintit de ce sunt depend-ent de tristeţea dulce-amară pe care muzica lui mi-o trezeşte invariabil. Cel mai recent album de studio Co-hen e o bijuterie pe care n-ar trebui sub nici o formă să o rataţi. Nu ştiu dacă-l vom mai vedea pe Leonard Cohen live, dar există un substitut decent şi pentru această nevoie: începând cu 2 decembrie, puteţi cumpără „Live în Dublin”, un nou

18 | Sunete | sunetelive.ro Decembrie, 2014

2014MUSICALROUNDUP

tru un interviu cu totul special pe care am avut norocul să-l pot lua lui Andy Jackson, inginerul de studio al Pink Floyd din '80 încoace. Iată cum ajungem încet-încet şi în prezent. Decembrie nu-i încă gata, dar nu par să mai fie prea multe pla-nuri de dus la capăt. Deja am avut parte de lansarea celui mai recent album AC/DC – „Rock or Bust” sună exact aşa cum mă aşteptam, solid şi ireproşabil. Singura altă lansare demnă de menţionat în De-cembrie este cea a noului material Smashing Pumpkins, „Monuments To An Elegy”. Criticile pozitive sunt extrem de îndreptăţite, căci Billy Corgan pare să fi găsit soluţia perfectă spre a reinventa muzica echipei sale, păstrând-o în acelaşi timp în coordonatele ei clasice.Decembrie a fost însă o lună plină (pun intended) din punct de vedere al muzicii live: Pariul Sunete a de-schis o serie de concerte ce-a contin-uat pentru mine cu cele două întâl-niri şi lansări de materiale Celelalte Cuvinte şi extraordinarul concert 2Cellos de la Sala Palatului. Eram pregătit şi pentru reîntâlnirea cu Pasărea Rock la Cinema Patria, însă n-a fost să fie – concertul a fost anu-lat din motive obiective.Ne pregătim de Crăciun şi Revelion şi ne apucăm cu toţii, mai mult sau mai puţin conştient, de topuri. În privinţa subsemnatului, cei mai buni artişti se adună în CD player fără o ierarhie anume, căci muzica e tot ce contează. 2015 se anunţă cel puţin la fel de frumos (deja ştiu ce concert mult-visat voi trăi pe viu în februarie...). Tot ce va pot dori e să visaţi frumos şi visele să vi se împlinească. Să ne vedem sănătoşi şi-n 2015!

material de excepţie înregistrat în concert.În octombrie am ajuns la Sala Palatului pentru o nouă întâlnire de suflet: Dani Klein şi ai săi co-legi din Vaya con Dios au oferit Bucureştiului o nouă mostră de profesionalism şi emoţie artistică trăită până la capăt. Concertul din România a fost ultimul pentru gru-pul belgian în afara graniţelor ţării lor natale.Abia aşteptam să vină noiembrie, însă am avut destule surprize muzicale şi-n început de toamna. „Songs of Innocence” a erupt de nicăieri în ITunes, schimbând pentru totdeauna felul în care promovarea unui nou produs mu-zical va fi făcută. Noul album U2 e ascultabil, însă cred şi acum, la nenumărate ascultări de la acel mo-ment, că valoarea albumului e mai mare din perspectiva comercială decât artistică. Nu acelaşi lucru se poate spune despre „Lullaby and... The Ceaseless Roar” – albumul este unul dintre cele mai bune din epoca post-Zeppelin a lui Robert Plant. Tot pe marketing-ul diferit a contat şi Thom Yorke cu „Tomor-row's Modern Boxes”. Mai trebui-esc amintite materiale ca debutul irlandezului Hozier, noul material Weezer („Everything Will Be All-right In The End”).Octombrie a fost, în fapt, o lună foarte bogată în lăsări discografice. Abia apucam să-mi trag sufletul că răsăreau în rafturile magazinelor noi tentaţii. M-am delectat, deci, cu „Rose Ave” (albumul de debut al duo-ului american Folk You Me din care face parte Pink), „Nostalgia” (un neaşteptat şi surprinzător pro-dus solo marca Annie Lennox)...

...şi-a venit şi Noiembrie. Am de-vorat cu nerăbdare „The Endless River” (noul album Pink Floyd după o pauză de 20 de ani), am ascultat cu curiozitate cele 3 piese în care apare vocea lui Freddie Mercury, publicate în cadrul noii compilaţii „Queen Forever”. În lista materialelor de noiembrie pe care va recomand să nu le rataţi se află noul „Sonic Highways” al celor de la Foo Fighters, „Avonmore” al lui Bryan Ferry, colecţia live REMTV a lui Michael Stipe sau „Big Music” al celor de la Simple Minds.În privinţa scenei live, Noiembrie a însemnat pentru mine un spectacol pe cinste marca Premiile Sunete. N-o să vă mai povestesc despre asta – deja ştiţi cât de frumos a fost. Pen-tru ediţia a două, planurile sunt şi mai ambiţioase şi aţi face bine să va pregătiţi din vreme. Vă spuneam că „Lazaretto” mi-a plăcut tare mult – ei bine, vă pot mărturisi că dacă aţi ratat concer-tul Jack White ce-a avut loc pe 9 noiembrie la Romexpo, aţi făcut o mare greşeală. White este unul dintre acei rari artişti care „ard” pe scenă într-un fel atât de pasional încât îţi transmit starea fără prea mare efort. Domnul White ne-a purtat pe tot soiul de tărâmuri mu-zicale din care n-aş fi vrut în rup-tul capului să mă-ntorc la cenuşiul Bucureşti. Au fost două ore de muzică live extraordinară.De poveste a fost şi concertul Tar-jei Turunen la Sala Palatului – mai multe despre cât de mult mi-a plăcut evenimentul puteţi afla din numărul de noiembrie al Sunete. Că tot vorbeam despre subsem-natul şi Sunete, vă recomand să căutaţi numărul de noiembrie pen-



care anul 2014 ar fi fost mult mai sărac şi anume noul album Beck „Morning Phase”. Un album care recomand să fie ascultat de cel puţin 10000 de ori. Album pe care-l consider ca şi o călătorie din care de fiecare dată m-am întors destul de greu înapoi acasă. Dacă sunteţi fani Beck cu siguranţă aţi fost mulţumiţi de ceea ce a scos domnul Beck David Campbell multă lume considerându-l ca şi o „parte a doua” a lui „Sea of Changes” din 2002. „Morning Phase” a fost nominalizat şi la 2 premii Grammy pentru februarie 2015 deci domnul Beck este pe drumul cel bun. Eu îi urez succes şi îi mulţumesc pentru muzică.

Când am auzit că noul album Angus and Julia Stone va fi produs

Toamna se numără bobocii iar iarna se numără albumele cele mai frumoase ale unui an ce tocmai a trecut. Sincer nici nu ştiu cum să încep şi cu cine de frică să nu uit pe careva. A fost un an lung cu multe albume bune, şi cine zicea că nu se mai face muzică bună sau că rock-ul a murit sau că hip-hop-ul a murit sau că toată muzica bună s-a scris deja cred ca s-a cam grăbit şi am găsit în anul ce tocmai a trecut o grămadă de motive care să contrazică afirmaţiile de mai sus, şi sincer mă bucur tare de 2014.O să încep cu probabil albumul pe care l-am ascultat cel mai mult în anul ce tocmai se termină. După o pauză de 23 de ani de la ultimul album cei de la Pixies au pus pe piaţă un nou material, „Indie Cindy” un album

pe care sincer l-am îmbrăţişat după prima ascultare. O grămadă de voci în jurul lui cum că „nu mai e ce era”,că „nu sună ca în anii 90” sau alte poveşti. Sincer? Nu mă interesează foarte tare ce zic alţii „l-am ascultat şi personal mi s-a părut o gură de aer proaspăt aşa că mă bucur tare de el. Un alt material care mi-a stat pe repeat a fost albumul de debut al celor de la Crosses, o trupă care îi are în componenţă pe Chino Moreno de la Deftones şi Shaun Lopez de la Far.

Mai bine zis un proiect în care se vede clar dragostea celor doi pentru Depeche Mode şi în general pentru muzica new wave a anilor 80. Mergem mai departe şi vreau să menţionez un alt album fără de

Toamna se numără bobocii

Hefe

2014MUSICALROUNDUP

şansă. Una dintre cele mai cult trupe

i n d u s t r i a l -a r ty - e x p e r i m e n t a l , Einsturzende Neubauten revine cu un nou album intitulat „Lament” şi conţine tot ceea ce mi-aş fi dorit să ascult pe noul Einsturzende. Nu pot decât să-i felicit, să mă bucur şi să le mulţumesc. A fost un an în care am fost impresionat şi de câteva albume hip-hop pe care vreau să le menţionez acum. În primul rând Chuck D, leader-ul trupei Public Enemy a scos al doilea album solo din carieră intitulat „The Black in Men” şi nu pot să nu-l includ pentru că am fost de când mă ştiu fan Public Enemy, iar albumul solo a lui Chuck merită să-l ascultaţi sau să-l împrumutaţi şi să nu-l mai daţi înapoi. Alte albume de hip-hop foarte reuşite în 2014 pentru mine au fost „Prhyme” a lui DJ Premier cu Royce da 5’9”, „If There's a Hell Below”a lui Black Milk, „Illest The Most” semnat de Del The Funkee Homosapien ,superbul „And Then You Shoot Your Cousin” a celor de la The Roots, „Directors of Photography” a celor de la Dilated Peoples şi nu în ultimul rând colaborarea dintre

de Rick Rubin mi-am zis că nu poate să fie decât de bine. Şi nu m-am înşelat absolut deloc chiar dacă rotiţele au început să se învârtă în capul meu după a 3-a ascultare completă a albumului în final constatând că nu l-am mai putut scoate din playlisturile mele pentru săptămâni bune. Urmează Killer Be Killed. Un all star metal group cu Max Cavalera (Soulfly), Troy (Mastodon) Dave (Mars Volta) şi Greg (Dillinger Escape Plan) cu un album absolut minunat care a intrat fără nicio problemă în „Best of 2014”. Pe la jumătatea lui 2014 apărea pe piaţă albumul trupei Antemasque. Un alt super proiect ce îi are în componenţă pe Cedric, Dave şi Omar de la „The Mars Volta” plus basistul Red Hot Chili Peppers, domnul Michael Balazary sau mai corect zis Flea. Un album ce merită ascultat cu volumul la maxim şi cu căştile pe urechi. Despre albumul ce urmează nu am cuvinte la îndemână pentru că sincer nici nu cred că există cuvinte pentru a descrie ce s-a întâmplat pe acest ultim material Mogwai „Rave Tapes” şi sincer cred cu tărie că atunci când scrie Mogwai pe un album este imposibil să nu-ţi placă şi aşa s-a întâmplat şi de data asta. Faceţi-vă rost de acest album cât de repede puteţi.

Mergem mai departe şi includ pe lista albumelor minunate ale lui 2014 şi noua realizare a trupei Mastodon „Once More Round The Sun” un album în care am intrat destul de greu în povestea lui dar atunci când am intrat a devenit cel mai bun album Mastodon ascultat de mine. În anul 2014 am descoperit nişte băieţi din Baltimore ce cântă în lume sub numele de Pianos Become the Teeth şi bine am făcut că i-am descoperit pentru că altfel nu aş fi dat de superbul „Keep You” al treilea album al trupei. Pentru cine nu-l cunoaşte pe Dan „The Automator Nakamura” pot să vă zic că este producătorul primului album Gorillaz,a 2 albume Kasabian plus a lucrat în proiectele Deltron 3030 ,Lovage” (alături de Mike Patton)

sau Handsome Modelling School. Anul 2014 l-a adus pe piaţă cu proiectul Got A Girl alături de actriţa Mary Elizabeth Winstead (tipa din Final Destination 3). Got The Girl este văzut ca şi un tribut adus muzicii pop franceze a la Jane Birkin iar titlul albumului este pentru mine cel mai frumos nume de album al anului „I Love You But I Must Drive Off This Cliff Now”.

Schimbăm drastic registrul şi ajungem în Florida la cei consideraţi părinţii sau deja bunicii muzicii death metal. Obituary revin în 2014 cu un foarte bun nou album intitulat „Inked in blood”. Eu personal mă tot întreb de unde au oamenii ăştia atâta energie după atâţia ani. Un album exact cum ştim că fac cei de la Obituary cu energie cât 10 hidrocentrale. În domeniul hardcore s-au întâmplat multe în anul ce a trecut dar ce am ales eu din tot teancul de trupe şi albume din acest ultim an sunt noul album Comeback Kid „Die Knowing” plus noul material Madball – „Hardcore Lives”. Găsim pe aceste două albume tot ce defineşte genul hardcore plus circle pit-urile şi stage divining–urile de rigoare. Spre sfârşitul anului mai exact în luna octombrie a apărut pe piaţă un alt album care intră fără probleme în lista albumelor mele preferate ale acestui an. „The Best Day” se numeşte şi a fost pus pe piaţa de fostul solist Sonic Youth domnul Thurston Moore alături de basista celor de la My Bloody Valentine Debbie Googe şi colegul de la Sonic Youth tobarul Steve Shelley. Un album superb care umple într-un fel golul lăsat de dispariţia Sonic Youth şi zic că merită s ă - i acordaţi o

piaţă un alt album care intră fără probleme în lista albumelor mele preferate ale acestui an. „The Best Day” se numeşte şi a fost pus pe piaţa de fostul solist Sonic Youth domnul Thurston Moore alături de basista celor de la My Bloody Valentine Debbie Googe şi colegul de la Sonic Youth tobarul Steve Shelley. Un album superb care umple într-un fel golul lăsat de dispariţia Sonic Youth şi zic că merită s ă - i acordaţi o



ROCK&ROLL

Evidence şi The Alchemist în proiectul Step Brothers cu albumul „Lord Steppington”. Big up!

Un an 2014 foarte bun, am ascultat multă muzică bună, se face muzică bună şi se va mai face muzică bună şi în 2015. Înainte de a încheia mai vreau să aduc aminte câteva albume care m-au purtat pe mine departe cu gândul în anul ce tocmai a trecut şi încep cu minunatul album Ryan Adams apărut pe data de 8 septembrie, un album care a avut butonul de repeat blocat pentru mult timp după care „Phantom Radio” a lui Mark Lanegan, „Hold It In” al celor de la Melvins, „Room Of The House” a celor de la La Dispute, „Honor Is All We Know” al punkiştilor de la Rancid, „Milking The Stars A Re-Imagining Of Last Patrol” a celor de la Monster Magnet, „La Gargola” semnat de cei de la Chevelle (personal sunt un mare fan Chevelle de când i-am ascultat pentru prima oară şi sunt convins că ei trebuiau să fie mult mai sus decât unde sunt acum, ascultaţi albumul). Pe final am lăsat ultimul proiect semnat de Mike Patton intitulat Tetema cu albumul „Genocidal” iar pentru un 2015 spre care să privim cu încredere avem single-ul Motherfucker semnat Faith No More cu un album programat pentru aprilie anul viitor.

La mulţi ani!

2014MUSICALROUNDUP


ROCK&ROLL

autentice, emoţionante, great show-

womanship ! Sharrie e recipienta premiului L’Academie du Jazz Album la Paris în 2012, şi albumul ei, I’m Here to Stay din 2007, zice adevărul, e o combinaţie de Tina Turner, Etta James şi Billie Holiday. A cîntat şi de pe discul Out of the Dark din 2011, şi cautionary tale, Jealousy, iar la final, cea mai frumoasa versiune posibilă la Purple Rain.

Din punct de vedere per-

sonal, subiectiv, dar şi muzical şi profesional, Revelaţia anului 2014,

pentru mine, este Sharrie Williams Crawford. Ca voce, ca muzician, persoană, model.

Am văzut-o pe Sharrie şi trupa ei la Festivalul de Blues de la Sighişoara, în martie a.c. Am scris după concert, tot în Sunete:

The Main Event, The Princess of The Rockin Gospel Blues, Sharrie Williams, şi trupa ei excepţională internaţională, acordată perfect, şi pe care cîntăreaţa ştie să o pună în valoare nemaipomenit, orga Ham-

mond, Fenderul mînuit de un neamţ, (n.a. Lars Kutschke), la fel de bine ca şi Clapton….fiecare muzician e din altă parte, în afara tobarului, de 21 de ani, şi el american. Gospel, poveşti

de Alin Ludu Dumbravă

Sharrie Williams – „Out Of The Dark”

2014MUSICALROUNDUP


nemţi-chitaristul Lars Kutschke, Sjan Sahm la claviaturi, şi cei doi unguri, Peter- Padá Szveti la tobe şi Attila Herr la bass).

Concertul de la Braşov (la Jazz and Blues Festival, pe 6 decembrie), a fost extraordinar, cald, emoţionant, din-

colo şi de percepţia mea subiectivă, cel mai bun pe care l-am văzut anul acesta. Au fost şi oameni care au văzut-o şi la Sighişoara şi au zis că ce a făcut Sharrie la Braşov este nec plus ultra. Am văzut oameni transfiguraţi, fericiţi, Sharrie a coborât în pub-

lic şi a făcut o incandescentă baie de mulţime, deşi avea dificultăţi la mers. La bis a cântat şi cu fetele de la Blue Family din Serbia (trupa de di-nainte), Ana Radznic la muzicuţă şi Katarina Arsenov la voce. Generoasă, minunată, şi-a împărţit şi dăruit ener-

gia tuturor celor prezenţi, a dat 200% din ea. De aceea i se spune, The Prin-

cess of Rockin' Gospel Blues. Truly inspirational.

Trebuie să mai adaug faptul că Sharrie a avut o viaţă grea. Foarte grea. Vorbeşte despre ea cu sinceritate pe scenă, şi o crezi, pentru că ceea ce spune, vine din suflet şi pentru că e 100% Adevărată. Ce s-a întâmplat cu ea, cum a descoperit calea, ieşirea din întuneric (după titlul albumului ei, „Out of The Dark”), cum crede în lumină şi în iubire şi în comuniunea universală, şi cum ne face să (ne) simţim. Spre deosebire de alţi artişti de gospel, cărora nu le simţi aceiaşi vibraţie şi sinceritate, pentru care acest tip de discurs face parte din show.

Poate de aceea Sharrie e mai apreciată în Europa. Originară din Saginaw, Michigan, a copilărit cu jazz, gospel şi blues. În 1997 a început în să cânte cu trupa The Wiseguys în zona Chicago. Apoi scena europeană a devenit favorita ei, mai întâi în Franţa, apoi Germania, acum şi în România (şi astă vară a fost şi în Bul-garia, la Burgas).

Am întâlnit-o întâmplător pe Sharrie după concertul de la Sighişoara, aştepta să plece la aero-

port, era în holul hotelului şi am în-

ceput să vorbim, şi imediat s-a format o legătură. Am vorbit şi cu manager-

ul ei, Andy şi ne-am împrietenit. Am vrut foarte tare să o aduc la Braşov, am încercat şi iată, în decembrie, am reuşit.

Înainte să vină la Braşov, lui Shar-

rie i-a murit, după o lungă suferinţă, tatăl. Cu toate acestea a venit la noi şi a cântat extraordinar. A cucerit total un public perplex, care a rămas hipnotizat de vocea şi de poveştile ei, de adevărurile pe care le spune pe scenă şi pe care le-a făcut să vibreze în Sala Teatrului Sică Alexandrescu. Sala a devenit atât de vie, o adevărată Catedrală a Blues-ului, în care a ofi-

ciat Preoteasa Sharrie – o voce unică, o prezenţă la fel , un dar divin. O ajută imens şi trupa superbă, care o acompaniază în Europa şi pe care îi pune mereu în evidenţă , cei doi

ROCK&ROLL


Pe lângă coloşii de lângă mine în materie de muzică, recunosc că sunt un mic învăţăcel, mă dau cu capu’ de multe praguri, dar am pasiune şi de-

terminare, şi îmi place muzica, şi asta mă salvează de fapt. Eh, mai greu la deal cu boii mici, fiecare cu ritmul lui doar!Aş lua-o pe etape, şi v-aş spune că pri-ma parte a anului, mi-am retrăit pen-

tru scurt timp copilăria, cântând la chitara alături de un nou prieten. Au fost piese de la Green Day, SOAD, Limp Bizkit, Blink 182, Rancid, şi câte şi mai câte. Un fel de „music con-

necting people”, doi oameni din două colţuri diferite ale lumii, întâlniţi pe un teren neutru, în Franţa, care au avut o copilărie ATÂT de asemănătoare ca muzică şi experienţe legate de ea, că era uimitor! Cu cât cântam mai mult, cu atât îmi redesco-

peream copilăria, şi el la fel. Să vezi nostalgie, empatie, bucurie, şi ce fain era că îmi aduceam aminte versuri, « oh la la » ! Logic, ne-am combinat apoi. ☺ Şi după etapa asta, am intrat într-un cu totul alt univers muzical.4 luni şi 4 zile am fost cufundată în

cultura franceză, în muzica franceză de la Brel, Aznavour şi Edith Piaf, Noir Désir până la Stromae, Chinese Man, Klub des Loosers sau hmmm Louise Attack. Avem la şcoală un curs aşa fain, n-avea treabă cu an-

tropologia, subiectul pe care-l stu-

diam, însa îl luasem opţional să-mi mai şlefuiesc franceza. Se numea „La chanson française” şi să vezi, tu, acolo ce slang ne-a învăţat profu’, şi cum ne tras prin toată mierea şi nuca muzicii franceze, de la istorie până la actualitate.

2014 a vibrat în multe feluri şi pe ritmuri cât mai diferite. 2014 a fost o combinaţie între descoperire şi redescoperire. A fost un amalgam, un du-te vino, un aliaj între diferite genuri care nu neapărat se pupă, dar pe care le-am adăugat ca pe nişte piese de puzzle într-un context personal. Am făcut un peisaj între rap, electro, alternativ, dub, rock, house, samba, folk şi probabil multe alte subgenuri. Am gustat din mai multe, pe unele le-am aprofundat, pe altele nu. Aici voi menţiona doar câteva întâmplări muzicale.Pe de-o parte am fost atât precum africanii sau oamenii din Botswana care l-au descoperit pe Sixto şi l-au transformat în zeu, însă şi precum cealaltă parte de lume care nu l-a auzit, în timp ce devenea mega cu-

noscut în Africa, Australia şi aşa mai departe. Poate spre nefericirea mea, ruşinea mea sau, cu siguranţă, mâna destinului, chiar l-am cunoscut pe Sixto Rodriguez anul ăsta, prin fos-

tul meu prieten. Şi a fost pe repeat ceva zile bune. Ştiau africanii ce ştiau când l-au făcut zeu şi i-au dat platina.

Ella Cincan

2014MUSICALROUNDUP

- 2014 A VIBRAT ÎN MULTE FELURI ŞI PE RITMURI

AŞ LUA-O PE ETAPE, ŞI V-AŞ SPUNE

CA PRIMA PARTE A ANULUI,


Legat de rap-ul francez, o sa dezvolt puţin. Pai, deştept să fii, franceză să ştii şi să îţi prinzi urechile în pătura lor bine închegata de versuri. Nu-s ca americanii, să pună accentul pe groove, pe sunet, pe balans şi bling bling-uri. Francezii, o dau dur, dar poetic! Sunt concentraţi pe ce mesaje vor să transmită, pe cum le aranjează, pe cum le „subliminează”. Pe lângă asta, au atâta rap, că l-au împărţit pe categorii, vreo 7-8: vrei să asculţi « le rap conscient » sau o cronică a vieţii sociale, mergi la MC Solar, care urmează să scoată un album, şi totul este ţinut deocamdată în secret, vrei « le rap hardcore » mergi la NTM (Nique ta mere – zice ceva de mame şi complexul lui Oedip), este o formă de rap independent care vorbeşte de greutăţile vieţii, suburbii etc. Pe de altă parte Fuzati, cunoscut artist, şi fondator al trupei Klub des Loosers, consideră că aceste categorii în care este încadrat rap-ul, « le rap bling bling », « le slam », « le rapegotrip » etc. sunt irelevante pentru a mai în-

cadra artiştii în aceste vremuri.„ L a

culture, c'est gratuit, l'ignorance, on en paye le prix.” Fuzati. Termin cu rap-u! Mă întorc pe plaiurile romaneşti, şi mai jos am făcut o tocăniţă cu câte puţin din câteva con-

certe şi trupe care m-au intrigat din contextul românesc. Din diferite motive şi împrejurări, anul ăsta pentru mine a fost slăbuţ în ma-

terie de concerte, festi-

valuri, faţa de anii trecuţi.La SummerWell am ajuns ex-

act după ce s-a terminat ART-

mania. Ne-am urcat în maşină duminică şi din Sibiu am mers direct Buftea la festival. După ce am încercat să sar garduri, să intru în cimitir, să mă lupt

cu zmei p e n t r u că fes-

tivalul e r a s o l d out şi era să-i pierd pe Pla-

cebo pentru a trei oară, am reuşit! I-am prins doar pe ei şi pe The Na t i o n a l s .

The Nation-

als, pe moment atunci, nu au reuşit să îmi transmită prea mult, i-am simţit puţin vlăguiţi or maybe it is just me…Şi apoi mult râvniţii, au urcat pe scenă. Placebo. C-o fi fost într-un fel sau că a fost în altul, am judecat con-

certul exact subiectiv, prin propriile-mi sentimente şi mi-a plăcut la nebu-

nie! Au ştiut să ofere, au ştiut să primească. Au încercat să mai aducă ceva nou la piesele vechi, unele su-

nau bine, altele parcă aş fi vrut să rămână cum erau, pure. Au ştiut cum să crească spectacolul, cum să poarte publicul prin diferite stări

şi cum să îl trezească. A meritat toată tevatura!Spuneam de ARTmania. Nu pot afirma că festivalul este în totalitate pe direcţia mea, însă iau muzica exact ca pe o experienţă; trebuie ascultată,

văzută cum e, de

AŞ LUA-O PE ETAPE, ŞI V-AŞ SPUNE

CA PRIMA PARTE A ANULUI,

4 LUNI ŞI 4 ZILE AM FOST CUFUNDATĂ

ÎN CULTURA FRANCEZĂ

LA SUMMERWELL AM AJUNS EXACT DUPĂ CE

LEGAT DE ARTMANIA

LEGAT DE RAPUL FRANCEZ


ROCK&ROLL

ce, şi dacă e să o judeci, să o ju-

deci după complexitate, după ceea ce transmite, după frumuseţe, şi cred că sunt momente în care pentru a o ve-

dea exact cum e bună, rea, whatever, trebuie să te detaşezi de tine, de gus-

turile tale, ideile tale preconcepute, tocmai ca să o vezi, sau mai bine spus să o auzi şi să o asculţi. Închid par-

anteza.Am ajuns în public când cântau Elu-

veitie. Ce să spun?! Că abia aştept să aibă concert în Bucureşti

în 2015, pe 16 februarie!! Un show excepţional, dinamic, bine închegat, nişte voci răsunătoare, care se împleteau fru-

mos pe acorduri de vioara, pe trecerile dintre folk, irish, în hardcore. O sim-

fonie… de au vibrat toate părticelele din hala aia unde a fost mutat ART-

mania. Si ca să revin cu picioarele pe pământ, ies de la concert şi vis-a-vis la maxim răsunau manele, iar oamenii petreceau. Forme culturale diferite, în

contexte diferite, dar spaţii anormal de apropiate, care pot naşte conflicte.Cât despre trupele româneşti, acum în toamnă, într-un concert la MTR, am descoperit trupa Domino. Văd oarecum o „tendinţă” să reînviem piesele vechi populare, de folclor, s-a mai făcut, nu e nou. Totuşi, Dom-

ino o dă altfel. Cu foarte multă prezenţă de spirit, cu dăruire, sin-

ceritate şi modestie faţă de ceea ce fac, şi un ţambal autentic, trupa din Sibiu, simt că îţi conturează bine muzica.Ce vorbeam de copilărie şi mu-

zica de atunci? Anul ăsta am re-

descoperit Firma. Sau Firma s-a redescoperit? Au stat ascunşi sub o

cuvertură şi anul ăsta au dat-o jos şi s-au dezvăluit printr-un nou album. Am revăzut acea hotărâre din piesele vechi, mesajele ascunse sub versuri şi sunetul întrepătruns de simţ.Din cauza că

s a u …mai bine datorită faptului că am întârziat cu deadline-ul articolului, dau vina pe karma şi spun că aşa trebuia să fie, să ajung să-i ascult pe Baba Dochia live înainte şi sa scriu despre ei. De ce? Pentru că au sunat într-un mare fel şi trebuia să spun asta aici. Când spun că „au sunat într-un mare fel”, nu includ calitatea sunetului ca atare

din Colectiv, şi doar spun de ce au reuşit să îmi transmită prin show-ul lor. Sunt o trupă promiţătoare, cu perspectivă. Aduc simţământul elec-

tro, riff-urile de chitară şi tobe live, fiecare element în bune proporţii do-

zat, construind.Tot pe scena de mixtură electro, unde se adaugă instrumente live, ar fi de menţionat Golan. Pornit dintr-o joacă de sunete, zic băieţii, s-a născut ceva fain, creativ şi care ia din ce în ce mai mare amploare. Deja cu ceva

răspândire în România, şi cu ţinte internaţionale de propagare; cu multe vizualizări pe youtube, meritate într-adevăr, well, trupa aduce cu ea noi direcţii în contextul nostru naţional.Pe de altă parte, trebuie aici să îl pomenesc pe Dj K-lu. S-a întâmplat să ajung la Control, iar el să cânte în deschiderea unei trupe franţuzeşti, şi ea tare simpatică, Algoritmik. A fost o seară genială! Deşi vedem cu toţii că mix-ul între audio (DJ) şi visuals merge foarte bine şi mulţi îşi constru-

iesc evenimentele aşa, Dj K-lu are un stil autentic, creativ şi plin de umor. Muzica lui este combinată cu replici celebre din filmele romaneşti, pe care le alipeşte foarte bine la muzică şi transformă set-ul lui într-un specta-

col!Şi cum muzica are puterea de a conecta oamenii, de curând am ajuns la concertul Stereo MC’s. În

turneul lor de promovare a noului album „Collected” – compilaţie cu toată munca lor de până acum, au cântat albumul lor de succes, „Connected”! A fost excepţional! Energie cât cuprinde, artiştii şi-au dat sufletul publicului şi publi-cul a dansat de a tocit podeaua clubului.Un sigur concert mai menţionez,

şi anume Chinese Man! Da! Tru-

pa a reuşit să umple efectiv Colectiv-ul şi să ducă publicul pe culmile ex-

tazului muzical. N-am cuvinte, jos cu pălăriile!Poate ca o încheiere, aş spune că pe lângă trupele şi concertele de mai sus menţionate, 2014 a fost cu adevărat o experienţă muzicală, pe care am trăit-o pe propria-mi piele. Am simţit mai mult ca niciodată ce înseamnă energia muzicii, groove-ul şi interacţiunea cu oamenii prin ritm şi sunet; ce înseamnă studiul, munca, oboseala. Este o experienţă personală, pe care deocamdată nu o voi dezvolta aici, însă check out for the samba band in town!

2014MUSICALROUNDUP


FIRMA

BABA DOCHIA

BABA DOCHIA

ULTIMUL PARAGRAF

ROCK&ROLL


… sau „Ce m-a făcut pe mine în 2014, anno domini, să vreau să mă urc cu picioarele pe tavan şi să urlu din toţi rărunchii că m-am udat” – da’ ar fi fost un titlu prea lung.

Ar fi normal, probabil, să încep cu începutul, să înaintez odată cu trecerea lunilor şi să ajung, în cele din urmă, la acest decembrie în care discutăm. Naah! Drept să zic, habar n-am care, când s-a întâmplat şi nici nu voi pierde timp pentru a calcula aceste detalii. Am descoperit câteva albume extraordinar de faine, din alea care m-au scos din orice stare şi m-au înfundat într-o alta, am reuşit să as-

cult mai mult sau mai puţin live noi artişti care mai de care mai coloraţi sau mai monocromi. Am avut prile-

jul de a face nişte excursii grozave, pe la tot felul de cântări ale unor trupe de care habar n-aveam. Am… am trăit un an mai mult prin urechi decât prin ochi, spre deosebire de toţi anii trecuţi.

În momentul de faţă, în timp ce scriu aceste câteva rânduri, îmi cântă ăl din urmă album Pink Floyd, „The Endless River”, care-i unul dintre ace-

lea care m-au minunat şi întristat atât de mult şi care mi se pare că începe în-

tr-un mod perfect încă din titlu. Sunt

un set de piese şi o cârcă de muncă depusă care vor rămâne cu siguranţă în amintirea multora şi a mea ca fi-

ind etern. N-am de gând să lungesc descrierea acestuia, întrucât aveţi ori-cum păreri mai interesante de citit în acest număr despre omagiul adus lui Rick Wright.

Damien Rice, unul dintre artiştii care mi-au plăcut prin toate mate-

rialele scoase, a reuşit să-mi pună în faţă în sfâr-fucking-şit un nou al-bum! „My Favourite Faded Fantasy”

este şi nu este tipic. Am simţit cu o oarecare dezamăgire lipsa aproape absolută a pianului trademark Rice, am strâmbat uşor din bot când i-am auzit vocea modificată pe prima piesă (de parcă tocmai el ar avea nevoie de o voce şi mai feminină), însă cu toate aceste lucruri pe care le-am înghiţit oleacă în sec, „My FFF” rămâne in-

tegral în playlist. Ah, şi ar mai fi un lucru de adăugat, tot de rău – opt piese? Şapte ani de aşteptare tacită şi răscolită pentru ceva nou şi tot ce primim este un album EPish de opt piese?! Habar n-aveam câte piese conţine tracklist-ul, dar după ce s-a terminat mi s-a părut că a durat cam puţin… Aaanyway, great piece of art!

Ceva ce nu ascult foarte des şi s-ar părea că ar cam trebui, jazz-ul minu-

nat alterat cântat de Sebastian Spa-

nache Trio. „A Pasha’s Abstinence” a fost cu adevărat albumul anului, după cum au spus destul de mulţi oameni mai experimentaţi decât mine. Ar mai fi destul de multe al-bume care m-au atins plăcut pă peste tăt. În fine, le ştiţi probabil de prin alte articole, n-are rost să mă plagiez singur. Încă n-am avut plăcerea să ascult „Rock or Bust” de la AC/DC, deci nu mă bag să scriu încă despre.

Edward Ciurea

DAMIEN RICE

2014MUSICALROUNDUP


Ultimul concert la care am fost a

avut loc în Control, unde au venit pat-

ru inşi din Polonia. Băieţi buni, faini, cu muzică bine pusă la punct. Dar ce m-a surprins a fost trupa din Cluj (yet

again) cu nume extraterestu – Nava

Mamă. Să zicem că dacă ultimele 20 de zile din acest an nu-mi aduc altă tresărire puternică, această formaţie va fi ultima revelaţie muzicală a anu-

lui. I-am lăudat destul în recenzia evenimentului, trecem mai departe.

Mai departe unde?? Ar mai fi o grămadă de spus, dar se termină anul, se termină spaţiul alocat articolului, deci ar cam trebui să termin şi eu. No pun intended. Ne auzim la anul care vine cu tot ce are bun pentru noi toţi. Sărbători fericite după preferinţele fiecăruia, oricât de ridicole!

Preconizez totuşi că-mi va plăcea.Ce-am mai făcut, ce m-a mai inspirat?

Ziceam de artişti de tot felul, de peste tot (mai ales Cluj, care aparent ar putea

să nu mai producă nimic altceva în afară de muzică), care mi-au rămas întipăriţi în minte. Nu facem vreo discriminare, deci amintim toţi cei care au urcat la vreun moment dat pe scena evenimentelor Su-

nete, şi nu-s deloc puţini! E adevărat că unii mi-au plăcut subiectiv mai mult, dar cine sunt eu să arăt cu degetul? Şi dacă tot vorbim de evenimentele astea concept

ale noastre, pot spune că în 2014 m-am cunoscut şi/sau împrietenit cu mai mulţi oameni al dracului de interesanţi decât în 2010, 2011, 2012 şi 2013 la un loc. Sunetişti, vizualişti, care mai de care mai artişti, semne bune anu’ o avut! Patroni de cluburi super deschişi la minte, PiaRişti, HaşeRişti, oameni de radio, de televiziune, what have you. Probabil acest paragraf nu se referă neapărat la revelaţiile muzicale ale anului, ci joacă mai mult un rol de mulţumire, apreciere, ceva de prin zona asta. Să ne ciocnim la pahare şi în anul care ne aşteaptă după colţ, noroc!

Anul trecut am reuşit să ajung la două concerte extraordinare, iar anul ăsta nu s-a lăsat deloc mai prejos. Începând cu The Cat Empire, formaţie la care voiam să ajung încă dintr-a 9-a, când am as-

cultat pentru prima oară Two Shoes, trecând mai departe prin multe altele, Jack White, nebunu’ ăla, utima strigare Vaya con Dios şi iar altele. Tot în acest an am redescoperit Firma! Am fost în Silver Church şi le-am auzit revenirea pe scenă şi a sunat cum nu se putea mai bine! Şi, ieşind puţin din ideea de concert, am avut norocul pe anul ăsta să ajung şi la Rock-

stadt, să-mi pun cortul şi să zac sau să mă demonizez prin ceata de alţi posedaţi. Am învăţat cum se pronunţă Hteththem-

eth, hehe. Hth…Cortul mi l-am pus ca şi în alţi ani

şi la Folk You, în Vamă (da, i se spune doar Vama acum, pentru că, asemenea formaţiei, nu mai este ce a fost atunci când se numea Vama Veche – sorry not sorry). De data asta, însă, a fost un fel de corcitură între Folk şi orice altceva ar fi venit la Stuf, deci un fel de FolkStock… plăcut pe alocuri, aproape pe toată dura-

ta, da’ nu ăsta era laitmotivul festivalului. Da’ n-o fost bai, că oricum aveam alcool de la bulgari.

SEBASTIAN SPANACHE TRIO

CAT EMPIRE

PINK FLOYD


Dragi prieteni am ajuns şi la finele acestui an. A trecut ca prin vis. Evident, de dimineaţa

de la trezire şi până la culcare, trecând desigur prin toate momentele zilei şi ale carierei sunetul armonic mă însoţeşte oriunde merg. Muzica e multă, fără număr! Nu ai cum să o cuprinzi pe toată. După care, îţi dai seama dragule de cetitoriu carele eşti, că dacă dai la o parte mizeria multă şi zgomotul cotidian rămân în memo-

ria afectivă acele momente de fericire pură, de revelaţie. Dacă nu ştiai, mu-

zica este cel mai bun transport în timp, spaţiu şi în gând. Momentele de revelaţie muzicală nu sunt mai prejos de alte tipuri de revelaţii, căci prin natura ei, vibraţia sonoră ne aduce mai aproape de esenţa timpu-

lui şi a propriei noastre firi. Music soothes even the savage beast spune artistul, bestia din mine e pusă cu botul pe labe la hibernat şi în agitaţia zilnică muzica şi căştile sunt sunt calmantele/energizantele cu care mă doftoricesc când stresul/oboseala

vor să preia conducerea. Anul ăsta? Fuck. Păi cu ce să încep? Eu în cele doua pagini pe care mi le-am so-

licitat (!) nu am cum să menţionez prea mulţi artişti de pe afară. Că nici nu am cum. Am să menţionez totuşi excelentul The North Borders Tour Live al lui Bonobo, un muzi-cian britanic mutat relativ recent la NY, unul dintre artiştii mei fetiş, de la care aveam info cum că odată cu cântarea de excepţie de la Alexandra Palace din 28 noiembrie, se termina un turneu de 200 de show-uri, cam un spectacol la 3 zile am calculat eu,

cu sălile cam pline. A fost şi la noi la Arenele Romane. Bonobo se află deja la al doilea turneu ce a inclus o listă generoasă de locaţii balcanico-slave, la Bucureşti venind mai mulţi fani ca acum patru ani - în 2010. Anul trecut am avut parte de la Simon Green de un regal muzical live ce a descris fidel şi inspirat cel mai proaspăt lansat album – „North Borders”. Anul acesta în schimb pe 21 iunie, la Cluj, am avut grija să aprofundez sunetul live la Electric Castle (deh, am avut

şi pe ce), unde a fost dezlănţuire sâmbăta în care a băgat. Nu vreau să acaparez textul doar cu Bonobo, el este cu siguranţă un all-time-fave şi un foarte fin iniţiator şi observa-

tor al unor trenduri în muzică, fi-

ind celebră de altfel minuţiozitatea de chinez bătrân cu care lucrează la creaţiile sale.

Pe de altă parte se află muzica românească - pe care o să îmi con-

centrez textul rămas. Fiind la capătul uni an plin de evenimente marca Sunete, evenimente-concept care au urmărit să îi descopere şi să-i urce pe

artiştii care merită să vă mângăie şi vouă „urechile într-un mod plăcut”. Am numărat – 27 de artişti/trupe am adus pe scenă anul acesta în cadrul a patru evenimente dedicate genurilor culturii POP (Rock, Hip-Hop, Elec-

tro). De asemenea am dedicat două eventuri unor sequel–uri - Pariul Sunete Ediţia a II-a 2015 şi Premiile SUNETE Ediţia I 2014 (anul trecut

l-am numit Maraton Muzical 10 ani Sunete) – ele făcând parte din politica noastră de a scoate artis-

George DURBĂLĂU

// revelatio / revelare // 2014

2014MUSICALROUNDUP


bun album al anului din orice gen muzical – industria atotcunoscătoare a votat un album de jazz! Şi asta ar trebui să însemne ceva. Think about it! Ah şi a scos şi U2 album. Pe care a doua zi, 86 de milioane de oameni l-au deschis măcar să asculte o melo-

die. Restul deţinătorilor de iTunes a ales să se simtă deranjat de market-

ing stunt-ul, impecabil de altfel, al industriei care se numeşte U2. Şi care uuups, a făcut-o din nou, cu un album pe care nu l-aş băga la revelaţii but still, este de menţionat! „A Col-our Map of the Sky” este o reuşită discografică demnă de menţionat a talentatului american Pretty Lights Şi ca să termin fără să uit pe cineva, am să mai menţionez aşa, de la româ-

nii mei – staţi cu ochii, urechile, ste-

toscopul pe Velosonics, Dream Dig-

gers, Kaleidonescu, Superbul album al lui Silent Strike – „Simtetizator”, Crowd Control şi deja remixatel lor

producţii – growing and growing! Temple Invisible, o trupă proaspătă care aduce un iz îmbietor din ţările unde charturile muzicale există de pe la 1907, când la noi se alerga cu furca la revoluţie! Trupa bucureşteană Firma urmează să îşi prezinte super-

bul material discografic pe la festurile mari (care vor mai fi ele) şi Măria Mea spune că vă ordon să mergeţi să vă lămuriţi.

pe Satellites (un duo masculin – im-

agine fraţii Gallagher..- cu chitară şi tobă) şi Harlequin_Jack, care au reuşit ca la Pariu să ne dea motive să povestim cum fu mult după. La domeniul revelaţii, deşi nu s-au for-

mat de anul ăsta, cei patru rămaşi în formulă de trio (DJ Charlie Boy a ales să i se alăture noii formate Nopame), GOLAN este fără doar şi poate flavour-ul inconfundabil al anului. Cu o importantă activitate în zona mainstream-ului, doi din cei trei golani vin înspre alternativul urban românesc cu know-how de live set, producţie şi compoziţie, un sunet greu, inedit, care combină ritmul en-

ergic al cluburilor dedicate, al marilor dancefloors cu fineţea şi eleganţa interpretării (impecabile) live, pe in-

strumente precum trompetă, clape, tobă, percuţie. Nopame este de ase-

menea un proiect de vazut şi ascultat fără doar şi poate, un proiect tot din

zona muzicii electro-live. De aseme-

nea pot spune că am avut o revelaţie autentică foarte recent cu Exit Oz din Timişoara, care m-au lăsat cu gura căscată la melanjul lor de Dead Can Dance cu imnuri new age, saxofon şi mult element de tradiţie românească. Thy Veils de asemenea este un punct pe harta descoperirilor româneşti la care aş vrea să mă opresc, şi pentru că are acelaşi tobar, am să vorbesc puţin şi de Sebastian Spanache Trio, care sunt deţinătorii titlului de cel mai

tul din octeţi, din pdf şi mp3-uri şi să-l punem pe scenă, şi ne referim în special la artiştii noului val. Or-

ganizarea şi audierea acestor con-

certe m-au făcut să îmi direcţionez atenţia, pentru prima oară de ex-

emplu, către trupe necunoscute din Republica Moldova. Duplexul Chişinău=SUNETE=Bucureşti a adus pe scenă două nume moldoveneşti şi două din Bucureşti,tot la început de drum, dar care vă asigur că au ceva de spus. Revelaţie românească anul acesta a fost Baba Dochia. Prezenţi la Pariu, clujenii de la Baba Dochia şi-a pus co-

joacele acustice şi au pus sala pe jar. Baba Dochia could be the neeeext bii-iiiiiiig thing! Iar mixul de elemente de rock cu electronica, rock-ul este chiar rock la un moment dat- să nu credeţi că e chill – ba dimpotrivă – îmi vin în cap asemănări (proporţiile păstrate!) Death in Vegas (pe care am văzut că

si ei îl dau exemplu de inspiraţie) sau Massive Attack (la sound-ul de live), unde excelează cei patru. Sunetul este cărnos şi setup-ul pe scenă este spec-

taculos, trupa reuşind alături de un VJ foarte inspirat să creeze un show intens şi acea materie foaaaarte fină întreţesută printre sunete, acel feel de muzică serioasă, grea şi occidentală. Aşadar, asta este o babă pe care vreţi vrea să o stalk-uiţi constant :). De asemenea printre cei care mi-au atras atenţia aş putea să-i mai menţionez


Oh, dragilor, am ajuns şi în luna decembrie. The joy, the joy, deşi nu a fost o lună atât de prietenoasă ci una foarte capricioasă pentru că nu prea ne-am putut bucura nici măcar de un colţişor de soare. Ploaia, tentative de zăpada, mocirla şi iar ploaia ne-a cam dat bătăi de cap, nu de alta, dar parcă ţi se taie de toate când ştii că urmează un mare party, te pregăteşti intens şi vorba aceea – frig, ploaie, vânt dar coafura nu prea rezistă. Noroc cu mu-

zica, care ne încălzeşte atât fizic cât şi psihic. Şi… bineînţeles, cu piesa lui Pharrel – Happy – care se auzea din toate colţurile şi te umplea de fericire până ţi se făcea rău.

Anul 2014 a fost bogat în eveni-mente, în lansări de album şi clipuri care mai de care mai interesante, pentru toate gusturile muzicale româneşti şi nu numai. O să devin un pic subiectivă (nu e ca şi cum tot ceea ce e scris acum nu se înclină în aceea direcţie) şi o să spun că am avut parte de momente de nepreţuit, distracţie şi în cadrul multor eventuri am legat nişte prietenii care sper eu să se înrădăcineze adânc şi să persiste în timp. Asta pentru că – e adevărat – muzica chiar uneşte suflete. Ca foto-

graf şi redactor, am reuşit să surprind şi să trăiesc pe propria piele anumite stări pe care nu le pot descrie prin cu-

vinte, nu am putut să le transmit mai departe în exactitatea lor însă cei ce au fost prezenţi vor purta cu ei frân-

turi de amintiri care să le însenineze tocmai zilele acelea gri.

Sigur, au fost multe pe care le-am ratat, n-am avut ocazia sau timpul necesar să ascult anumite albume, dar asta o să fie o rezoluţie pentru ceea ce mă aşteaptă în faţă. Ceea ce vă recomand şi vouă, dragi cititori fideli, să vă faceţi timp să apreciaţi ceea ce artiştii încearcă să vă ofere – munca lor, muzica lor şi consecvenţa sunt cele ce arată respectul şi mulţumirea pentru fani.

Nu pot să nu aduc, la rândul meu, mulţumiri oamenilor care au făcut

Andreea Chirilov

2014MUSICALROUNDUP


posibil evenimente precum Balkanik

Festival, Hospitality, Sonor, celor de

la Sabotage, artiştilor naţionali şi internaţionali care m-au delectat şi încântat cu prestaţia lor, de altfel prea mulţi ca să încapă în rândurile mele. Ca să fac şi o scurtă retrospectivă a ceea ce m-a încântat în mod deosebit anul acesta, sunt câteva albume ce îmi

bântuie stările de fericire, nelinişte, agasante sau whatever.

Pot să spun cu mâna pe inimă că, deşi nu sunt cea mai mare fană a muzicii electronice, Clean Bandit

au reuşit nu numai să îmi capteze atenţia ci să îmi facă probabil veci-nii să mă urască pentru faptul că am tot dat repeat noului lor albumului,

„New Eyes”. Sublim, reuşesc perfect să echilibreze beat-urile electro cu influenţe din muzica clasică şi poate acest lucru este cel care îi deosebeşte de alţi artişti. Bineînţeles, nu sunt singurele ritmuri pe care le regăsim, adăugând şi un pic de dance, house sau chiar funk dar sunt atât de bine închegate încât reuşesc să te facă cu-rios să afli povestea din spatele piese-lor lor.

Pot spune că este un deliciu pen-tru timpanele mele, iar acordurile de

vioară, nelipsite în majoritatea piese-lor, mă fac să vreau să îmi ies din corp şi să privesc lumea de sus. Jocul instrumentelor e creat în aşa fel încât te injectează direct cu doze constante de energie. Iar ceea ce am remarcat, şi uneori privesc cu dezamăgire spre alte trupe consacrate mie cărora le lipseşte asta, e că oamenii ăştia chiar cântă cu mult suflet şi se dedică total muzicii lor.

În ceea ce priveşte vocalul, Grace Chatto se completează reciproc cu Jack Patterson: o voce angelică, firavă şi care lasă impresia că în spatele ei se ascunde o tipă timidă, împreună cu rap-ul unui bad boy.

Example, aka Elliot Gleave, a reuşit să ne surprindă, din nou, prin stilul experimental pe care îl

abordează în cel de-al cincilea album lansat la începutul lunii iulie, „Live

Life Living”. Am auzit şi ritmuri elec-tro dance dar şi bass, iar toate astea îmbinate cu puţin rave de-al anilor ‘90 pe alocuri, îl transformă într-un artist deloc ordinar pentru vremurile


să îl ating şi să îl modelez după pro-

priile percepţii, călăuzindu-mă într-o călătorie muzicală intrigantă

Pot să jur că Silent Strike nu şi-ar fi putut alege (cel puţin în concepţia mea) un nume mai potrivit pen-

tru EP-ul nou lansat. Asta pentru că nu ştii ce îţi rezervă fiecare piesă în continuare, ce poveste poate să îţi trezească în suflet şi ce sentimente pot încolţi în acelaşi lăcaş. Iar acor-

durile firave de vioară, damn it, pot să electrizeze şi cele mai reci persoane, ameţindu-le în tripuri necunoscute. Sigur, există şi o parte care pe mine, sincer, mă întristează: şase piese nu sunt de ajuns ca să îmi proiectez amalgamul de memorii care îmi răsar în minte.

În orice caz, Silent Strike a reuşit să dăruiască fanilor lui – şi să îşi facă personal - unul dintre cele mai frumoase cadouri, lansarea oficiala a EP-ului fiind pe 27 septembrie în Co-

letiv, zi ce a coincis cu data de naştere a artistului.

Nu vreau să spun că voi trage linie aici, pentru că nimic nu se opreşte aici (asta dacă nu se anunţă vreo apocalipsă subită sau suntem înghiţiţi de vreo gaură neagră). Anul ce urmează se anunţă la fel de promiţător, la fel de bogat în eveni-mente şi cu siguranţă că surprizele nu vor aştepta să apară. Nu vă mai rămâne decât să staţi să ascultaţi în continuare muzică bună, să rămâneţi în continuare cu ochii pe Sunete şi să profitaţi de odihna binevenită de sărbători. De ce? Pentru că vom intră în forţă în Noul An şi e musai să ne dublăm energia şi să ne relaxam mintea ca se le putem întâmpina pe toate cu braţele deschise. Soo… gân-

duri bune vă transmit, dragii mei, şi ne revedem în ianuarie cu alte eveni-mente explozive. Noi nu o să tragem chiulul, aşa că printre sărmăluţe şi vin fiert, o să tragem cu urechea şi o să fim cu ochii în patru la ce se mai întâmplă în industria muzicală, ca să vă putem ţine la curent!

Mi-a picat în mână noul album Kimbra – „Golden Echo”. Deşi mă aşteptam să aud altceva, ţinând cont de hitul cu Gotye care practic i-a adus notorietate, am remarcat că stilul ei indie pop, mai cu influenţe de funk, electro şi chiar jazz pe alocuri chiar prinde bine.

Kimbra încearcă un stil mai jovial, prin care pare-mi-se că în fiecare piesă încearcă să surprindă o atitudine diferită. Ceea ce nu e deloc rău, mai ales că e chiar plăcută auzului şi parcă simt că mă inundă de optimism. De-

spre ce vorbim? E tipul ăla de album care, dacă te prinde în dispoziţia potrivită, te face să te ridici din pat şi să dansezi prin casă. Iar nuanţele de jazz par să redea echilibrul necesar ca să armonizeze un pic beat-ul.

Un pas îndrăzneţ pentru cântăreaţă, fiind de aplaudat ambiţia cu care îşi doreşte să cucerească topu-

rile. Cât priveşte această lansare, care este a doua la număr, pare că a încercat să dea tot ce e mai bun din ea, explorând cât mai multe stiluri pe care a reuşit să le îmbine frumos. Iar vocea ei, destul de impunătoare, are acel ceva care încearcă să îţi seducă mintea, astfel încât, după cum şi nu-

mele albumului menţionează, să îţi răsune ca un ecou pentru un timp îndelungat. Altfel spus, sunt curioasă când o voi ascultă live în România. Până una-alta, cred că e combinaţia perfectă pentru a mă bucura liniştită de amintirile de astă vară.

M-am hotărât să ascult „Car-

ousel” într-o zi de duminică, o zi de septembrie instalată poate prea devreme. Ştii acest lucru pentru că îţi lipseşte cheful cu desăvârşire şi te pierzi printre momentele anoste. Acum, cred că toată lumea a auzit de vorba străveche – muzica te unge pe suflet. Tocmai de asta spun că am fost plăcut surprinsă că piesele de pe cel de-al doilea EP, lansat de Silent Strike, să rezoneze cu starea mea de spirit şi într-un final să mă ajute să îmi înfrâng plictisul. Ascultându-l, parcă am putut să vizualizez sunetul,

noastre destul de copiate.Deşi tonul pe care îl abordează

are câteva accente sobre faţă de cel cu care şi-a obişnuit fanii, până la urmă contează vibe-ul pe care vrea să îl transmită. Încă de la prima ascultare, piesele lui te fac să călătoreşti cu toate simţurile, te îndepărtează de cotidian şi te transpun parcă dincolo de stările obişnuite. Este o bună modalitate să mai scapi un pic de angoasa urbană şi să redescoperi copilul din tine printr-o doză revigorantă de energie muzicală.

E o abordare mult mai diferită faţă de „Playing in the Shadows”, album al cărui ecou va rămâne în capul meu pentru acordurile electro mult mai agresive şi pentru frânturile de amin-

tiri pe care le am on the dance floor. Însă şi noul album are şanse foarte mari să ajungă în topuri, mai ales că abordează un stil apropiat de cei cărora le place să îşi trăiască viaţa la cote maxime şi profită de orice prilej care să îi scoată din rutina ameţitoare. Mai vorbeşte şi despre dragoste: sună glossy, doar că felul în care îmbrăca sentimentul prin muzică şi cuvinte îl face să devină mai puternic ca orice stimul din lume. Până la urmă, la asta se rezumă toată viaţă noastră, suntem încercaţi de tot soiul de fee-

linguri şi ne simţim mult mai relaxaţi când omul din boxe ne gâdila orgoliul şi rezonează cu gândurile noastre.

Orice album trebuie să aibă acea melodie pe care să o fredonezi până şi în somn şi cu care te şi trezeşti a doua zi în cap. Take me as I am a reuşit să îmi atragă atenţia prin combinaţia de ritmuri: pian, chitară, bass – dacă la început părea o secvenţa ruptă dintr-un film siropos şi mă aşteptam să îmi umplu timpul cu o baladă, pe la mijlocul piesei răbufneşte o explozie de beaturi care pe mine, personal, m-a electrizat până în vârful degete-

lor. Întotdeauna mi-a plăcut muzica care reuşeşte să îţi golească mintea de inhibiţii şi să îţi contureze diverse tripuri care să îţi dirijeze corpul în rit-

muri de dans.

2014MUSICALROUNDUP


RECENZIILE LUI BERTI

Încă din primele momente ale unei întâlniri cu The Bad Plus se instalează siguranţa, sensul, aventura şi misterul muzicii lor. Înregistrările pentru „In-

evitable Western” i-au prins într-un mediu bun, în care au reuşit să final-izeze nouă compoziţii, egal împărţite numeric între pianistul Ethan Iver-

son, basistul Reid Anderson şi bater-

istul Dave King. După ce au debutat într-un iureş improvizaţional pe teme foarte diverse şi după ce au trecut prin rigoarea înregistrării propriei variante la provocatoarea lucrarea semnată de Stravinsky, „The Rite of Spring”, iată-i pe cei trei iconoclaşti desfăşurându-se pe propriile lor piese, în aceeaşi manieră intrigantă, de o dinamică surprinzătoare, care duce tehnica instrumentului şi fluxul improvizaţiei dincolo de estetica jazz-ului, cu personalitate şi fluenţă. In-

La fel ca în misterele ştiinţelor oculte, cifra 3 creează în jazz-ul modern cele mai echilibrate confluenţe sonore, o relaţie magică în care s-au implicat majoritatea marilor muzicieni. Unul dintre cele mai bune ale anului 2014 celebrează tripticul printr-o triplă baterie. Bateristul Antonio Sanchez prezintă trei formule de trio, cu trei idei muzicale diferite, adunând un grup de instrumentişti iluştri, pe al-bumul concept „Three times three”. Trei formule diferite, dezvoltate şi încredinţate celor şase uimitori şi sensibili companioni. În prima parte, Sanchez este cu Brad Mehldau la pian şi Matt Brewer la contrabas, prezentând două compoziţii proprii şi o preluare personală a temei lui Miles Davis, „Nardis”, renumită „Nar-this”. Mehldau iese în faţă pe cele trei piese, susţinut de fluenţa secţiei ritmice, cu discursul lui Sanchez, la un incredi-bil nivel de tehnică şi muzicalitate. A doua formulă repetă cumva maniera, cu John Scofield la chitară şi Chris-

tian McBride la bas. O atmosferă diferită, o stare diferită, dezvăluind a doua personalitate a albumului. A treia variantă de scenariu îi aduce împreună pe Joe Lovano la saxofon tenor, pe John Patitucci la contrabas şi pe liferul proiectului la acelaşi set de tobe, cu care a înregistrat trei se-

siuni diferite la New York. Alte două compoziţii semnate de Sanchez curg spre noi la fel de ritualic, spre finalul care e marcat de celebra temă a lui Monk, „I mean you”. „Three times three” s-a dezvoltat frumos din ideea originală, aproape amuzantă, de a aduna asemenea muzicieni şi de a face un album uniform şi multiform, fin la ascultare şi uimitor în formare, precum jucăria sofisticată a unui muzician genial, care-şi permite orice răsfăţ.

Timp de mai bine de două decenii, claviaturistul John Medeski, bateristul Billy Martin şi basistul Chris Wood, în fascinaţia lor legată de posibilităţile nenumărate de a explora muzica improvizată, bazată pe groove, au trecut şi prin cluburi intime şi pe la festivaluri ci scene mari, efortul lor complex fiind uneori îmbogăţit de câte un colabora-

tor remarcabil. Cel mai de succes şi prolific proiect comun este cel alături de chitaristul John Scofield, a cărui imensă personalitate oferă nuanţele cele mai potrivite care să pulseze pe un groove energic şi să se îmbine cu timbrul orgolios al orgii Hammond. În 2014, ei au înregistrat zece piese pentru albumul „Juice”, al patrulea

diferent de tema explorată, The Bad Plus au dezvoltat un concept unic de grup şi sound, complex în conţinut, exploziv şi bine articulat. „Inevitable Western”, al zecelea album de stu-

dio al grupului, extinde semnificaţia noţiunii de „piano trio”, prin cele trei voci diferite care se manifestă unitar în noile spaţii deschise de muzica de azi.

de la debutul din 1998, numit „A Go Go”. Setul cuprinde câteva piese proprii, intercalate de câteva preluări bine alese, unificate de un trunchi ritmic dens, dominat de accente afro-latine şi de funk. Starea de celebrare şi de camaraderie se instalează încă de la început, se intră într-o temă, după care ritmul susţine cele mai con-

sistente desfăşurări de compoziţie spontană, întărite de tonul matur al chitarei lui Scofield, de balansul tan-

demului Martin-Wood şi de căldura instrumentelor analogice mânuite de Medeski. „Juice” înseamnă o co-

laborare inspirată dusă la apogeu şi o combinaţie de accesibil şi virtuoz într-una dintre cele mai fericite vari-ante.

THE BAD PLUS - „INEVITABLE

WESTERN”

ANTONIO SANCHEZ - „THREE

TIMES

THREE”

MEDESKI, SCOFIELD, MARTIN & WOOD - „JUICE”


CLASSIX BEST OF 2014

YUJA WANG INTERPRETEAZĂ CONCERTE DE PROKOFIEV ŞI RAHMANINOV

Acesta este probabil discul care m-a impresionat cel mai mult dintre toate. Celebra pianistă chineză de 27 ani interpretează pe acest disc două dintre

cele mai grele concerte din literatura pentru pian: nr.2 de Prokofiev şi nr.3 de Rahmaninov. Nu avem aici doar o virtuozitate tehnică uimitoare (tempo-urile, adică cât de repede se cântă, te lasă pur şi simplu cu gura căscată), dar şi o înţelegere profundă a muzicii. Înregistrările de pe disc au fost realizate

în concerte live susţinute la Caracas de Yuja Wang alături de Orchestra Simon Bolivar din Venezuela, dirijată de nu mai puţin cunoscutul Gustavo Dudamel. Este o atmosferă cu totul specială creată în aceste înregistrări – un foc de artificii exploziv, copleşitor. Recomand mai ales partea a III-a din Concertul nr.3 de Rahmaninov dacă sunteţi curioşi să aflaţi cum pot să interpreteze doi muzicieni cu adevărat geniali ai timpurilor noastre, la vârste tinere (Dudamel are şi el doar 34 ani). Şi de notat că Yuja Wang va reveni la Bucureşti pentru un concert în Festivalul Enescu 2015. Aviz amatorilor!

LISA BATISHVILI INTERPRETEAZĂ BACH

Multe discuri cu muzica lui Bach au apărut anul acesta – presupun că există o cerere specifică din partea unui public care descoperă calităţile antistres ale muzicii lui Johann Sebastian Bach, dacă nu şi dimensiunile estetice şi spirituale ale lucrărilor lui. Cu mine a rezonat cel mai mult discul violonistei georgiene Lisa Batiashvili – o excelentă violonistă de 35 ani, care a cântat la Bucureşti în 2013, alături de Orchestra Concertgebouw din Amsterdam. Poate nu toate lucrările de pe acest disc m-au impresionat la fel – chiar şi pentru mine lucrările pentru vioară solo de Bach nu sunt tocmai cele mai accesibile. Însă am fost vrăjită de muzicalitatea şi frumuseţea interpretării dintr-un concert pentru vioară, oboi şi orchestră, pe care Lisa îl interpretează alături de soţul ei, oboistul Francois Leleux. Dacă vreţi să vă imaginaţi cum arată o căsnicie perfectă în muzică, e de ascultat partea a doua a acestui concert. Unii au spus că acest concert nu este interpretat în stil baroc autentic: eu spun că muzica nu ţine cont de asemenea categorisiri. Cred că scopul muzicii este să trezească emoţie – şi cred că Lisa Batiashvili şi Francois Leleux exact asta fac.

AVI AVITAL – „BETWEEN WORLDS”

Sigur că nu ne-am aştepta ca mandolina să fie vedetă a scenei de muzică clasică. Şi totuşi… israelianul Avi Avital a reuşit acest lucru care

Un clasament subiectiv al discurilor de muzică clasică ale anului 2014Spun din start că sunt subiectivă – discurile prezentate mai jos sunt cele care mi-au atras mie atenţia; nu am ţinut cont de alte clasamente, preferinţe, cronici. Sunt acele discuri pe care am ales să le ascult şi pentru propria delectare, nu doar în calitatea mea de jurnalist şi critic de disc. Între 29 şi 31 decembrie, de la ora 17.00, veţi putea asculta selecţiuni de pe aceste discuri, aşa că am ales să vi le prezint exact în ordinea în care se vor auzi la Radio România Muzical.

Cristina Comandaşu


VIVALDI RECOMPOSED BY MAX RICHTER

Anotimpurile de Vivaldi, nu aranjate de britanicul Max Richter, ci pur şi simplu reinventate cu mijloacele limbajului compoziţional de astăzi. O realizare remarcabilă ce ne arată că muzica clasică contemporană poate fi accesibilă, interesantă şi se poate bucura de succes la nivel global.

BEHZOD ABDURAIMOV – CONCERTE DE CEAIKOVSKI ŞI PROKOFIEV

Are doar 24 ani şi vine din Uzbekistan. A fost asemănat cu Vladimir Horowitz. Eu cred că este un adevărat fenomen al pianisticii actuale. Dacă vreţi o interpretare a Concertului nr.1 de Ceaikovski (unul dintre cele mai cunoscute concerte pentru pian) într-o interpretare care să vă taie respiraţia, atunci aţi găsit-o pe acest disc apărut la casa Decca în septembrie 2014.

CECILIA BARTOLI – ALBUMUL „ST PETERSBURG”

Cea mai bine vândută cântăreaţă de operă a timpurilor noastre, Cecilia Bartoli, un fenomen vocal remarcabil şi una dintre cele mai inteligente muziciene din prezent, pe un album ce cuprinde arii cântate la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg în secolul al XVIII-lea, lucrări comandate de marile ţarine ale Rusiei. O muzică redescoperită de Bartoli (la propriu, căutând prin arhivele teatrului), o muzică valoroasă şi emoţionantă, interpretată în stilul inconfundabil al Ceciliei Bartoli. Inclusiv două arii cântate în limba rusă de Cecilia Bartoli. Festin!

Discurile prezentate sunt disponibile şi în România, în magazinele de specialitate sau la www.getmusic.ro şi www.emag.ro.

între timp o legendă. Iar versiunea Alisei Weilerstein pentru Concertul în si minor de Dvorak, una dintre cele mai cunoscute lucrări din istoria muzicii, cred că poate fi considerată un etalon.

BENJAMIN GROSVENOR – „DANCES”

O adevărată isterie în Marea Britanie, anul acesta, legată de acest pianist de doar 22 ani, Benjamin Grosvenor. Da, demult nu a mai apărut un pianist britanic care să aibă talentul lui Benjamin Grosvenor şi care să fie atât de matur, la o vârstă atât de fragedă. Dincolo de calitatea evidentă a interpretării, mie mi-a mai plăcut ceva în mod deosebit la albumul său „Dances” apărut la casa Decca în august 2014: selecţia repertorială. În general, e dificil pentru un pianist să compună un program de recital interesant, care să cuprindă nu doar piese-hit pe care le cântă toţi, ci şi piese care ar constitui o surpriză pentru public. Iar Grosvenor reuşeşte pe acest disc să găsească o serie de dansuri acoperind 300 de ani de muzică pe care alţii nu le-au cântat niciodată, cum e de exemplu o parafrază după valsul Frumoasa Dunăre albastră de Johann Strauss.

înainte de el părea chiar imposibil. Publicul de pe 4 continente se înghesuie la concertele lui Avi Avital, pentru că dincolo de măiestria lui (mandolina nici nu sună ca o… mandolină, ci după tipul de repertoriu, ca o chitară, o vioară, un flaut), impresionează mai ales energia pe care o emană apariţiile lui. „Between worlds” reuneşte lucrări dintr-un areal geografic amplu: de la Georgia, în Statele Unite ale Americii (inclusiv cele 6 dansuri româneşti de Bela Bartok), cu un numitor comun: elementul folcloric transfigurat în muzica clasică.

ALISA WEILERSTEIN INTERPRETEAZĂ DVORAK

O mare descoperire această violoncelistă americană de 32 ani, pe care am ascultat-o prima dată pe un disc apărut în aprilie 2014 la casa Decca, cu un repertoriu alcătuit exclusiv din lucrări de Antonin Dvorak. Cred că violoncelul este unul dintre cele mai dificile instrumente (măcar prin faptul că se apropie cel mai mult de vocea umană), însă Alisa Weilerstein reuşeşte să facă să pară că cel mai uşor lucru din lume este să cânţi la violoncel. Pasiunea interpretării sale mi-o aminteşte pe Jacqueline Du Pre, regretata violoncelistă britanică, stinsă din viaţă prematur în 1987, devenită

ROCK&ROLL

Aventura organizării a două concerte conse-

cutive pentru o trupă românească de rock

mi s-a părut una extrem de riscantă. Într-o vreme în care nici Bănică Ju-

nior nu mai umple Sala Palatului ca odinioară, întreprinderea celor de la Celelalte Cuvinte mi-a părut un test perfect legat de normalitatea pieţei muzicale mioritice: mai are rock-ul cu mesaj un public?

Nu mai călcasem prin Fabrica de ceva vreme. Mi-am închipuit că acolo se vor aduna ceva mai mulţi fani ai orădenilor, întrucât primul concert din seria celor două avea legătură cu aniversarea a 20 de ani de la lansarea „Armaghedon”. Nu mi-am închipuit, însă, că voi vedea o asemenea desfă-

şurare de forţe: peste 500 de oameni au umplut până la refuz spaţiul sălii de concert, făcând aproape imposibi-lă orice fel de mişcare. A fost literal-mente prăpăd.

Dincolo de aglomeraţie, a fost miş-

to. A fost ca-n vremurile faine în care singura grijă a corporatistului de azi

era să pună mâna mai iute pe-o bere rece... şi pân’ la urmă, de unde atâta fandoseală? Aglomeraţia la un con-

cert Celelalte Cuvinte e bună – e un semn că publicul bucureştean încă mai preţuieşte o orchestraţie iscusit dublată de versuri cu miez.

Experienţa de la Fabrica mi-a fost viciată de sunet – subsemnatul şi-ar fi dorit, poate, un reglaj mai fin al frec-

venţelor şi poate un volum o picătură mai scăzut. Dincolo de toate aceste neajunsuri pur subiective, evenimen-

tul mi-a deşteptat un zâmbet interior pe care-l pierdusem de mult în ceea ce priveşte prestaţia scenică a lui Călin Pop&co.

A două seară, m-am îndreptat spre Hard Rock Cafe pentru partea a doua: lansarea DVD-ului „Trup şi su-

flet” ce conţine înregistrarea concertu-

lui acustic de la Cinema Patria. Am avut parte de aceeaşi energie frumoa-

să, oferită de asta dată unui public ceva mai liniştit, aşezat cuminte la mese. De data asta n-a fost sold out, însă am remarcat că puţinele locuri rămăseseră libere.

Lansarea de duminică a fost îm-

părţită în 2 set-uri, unul acustic şi celălalt electric. Din păcate n-am fost prezent în sală la concertul din 2013, astfel că set-ul acustic a fost prima mea întâlnire cu această „întrupare” a muzicii Celelalte Cuvinte. Surprin-

zător de bine executat tehnic, setul acustic mi-a plăcut mai mult decât cel electric – asta nu-nseamnă că pu-

blicul n-a primit cu bucurie distorsul activat în partea secundă.

De asta dată, sunetul a părut să fie de partea trupei. M-am putut bucura de mici detalii instrumentale uşor înceţoşate la concertul din Fabrica şi-am înţeles mai multe din cele 2 piese noi: 3 în 1 şi Muza mea.

Au fost două seri neaşteptat de frumoase. La capătul lor, pot spune că mă bucur: nu sunt singurul nebun căruia îi lipseşte rock-ul românesc bine făcut. Celelalte Cuvinte au avut un public numeros la ambele eveni-mente de final de an. Sunt curios tare ce va face acest public în 2015...

Celelalte cuvinteŞtefan Tivodar

RE:LIVE



Muzica bună n-are mereu nevoie de straie ţesute într-o structură com-plexă. Câteodată, e de ajuns să ai pe o scenă doi violoncelişti pentru ca publicul s-o ia razna – aşa s-a întâmplat pe 8 decembrie, când Ro-mânia a fost vizitată pentru întâia oară de 2Cellos.Pe scena Sălii Palatului au urcat, în faţă noastră, doar doi oameni (trei pe partea de final, când celor doi violoncelişti li s-a alăturat toboşa-rul Dušan Kranjc). Cu toate astea, n-am avut nicio clipă senzaţia că scena în cauză era prea mare pentru ei. S-a cântat cu pasiune, iar publi-cul capitalist a răsplătit cu neobiş-nuită dărnicie fiecare secundă de efort a celor trei.Sunt gata să pariez că instrumen-tiştii croaţi nu se aşteptau la primi-rea oferită de publicul bucureştean. Surpriza a fost tare frumoasă, căci Sala Palatului a fost aproape pli-nă şi nimeni n-a venit la concert aşteptând muzică de cameră. S-a aplaudat frenetic, ba chiar s-a şi cântat ici-colo. A fost, fără doar şi poate, o seară de luni neobişnuit de energică.N-am avut parte de compoziţii pro-prii ale celor doi croaţi - sunt foarte curios cum va suna un album 100% original din partea celor doi. Am primit, însă, tot ce aşteptam de la un duo care şi-a construit succesul pe reinterpretări ale unor piese clasice: Smooth Criminal, Thun-derstruck, Welcome to the Jungle, Satisfaction. Clasicul şi rock-ul şi-au împărţit frăţesc aplauzele odată cu mix-ul între The Trooper a celor

de la Iron Maiden şi uvertura din Wilhelm Tell de Gioachino Rossini. Ne-am bucurat şi de momente ceva mai liniştite, publicul aplaudând cu convingere variante la Fields of Gold sau With or Without You.Nu mă aşteptam ca 2Cellos să-mi placă atât de mult. Ce s-a întâmplat la Bucureşti a fost mai mult decât o reinterpretare pe violoncel a unor hit-uri. 2Cellos merită văzuţi pe viu – dacă videoclipurile celor doi vi se par încărcate de energie, trebuie să ştiţi că n-aţi văzut nimic din ce pot cei doi cu adevărat. Te-ai gândi că ce fac ei trebuie să fie simplu - ei bine, nu-s tocmai sigur că-i aşa. Dincolo de inspiraţia în alegerea unor piese pe care ascultătorii le iubesc, din-colo de munca de reorchestrare, dincolo de orele de repetiţii se află profesionişti care au studiat muzi-ca în cele mai mici detalii tehnice.E bine să ştiţi că Luka Šulić şi Stje-pan Hauser au reuşit acolo unde cred că puţini dintre noi ar face-o: au transformat o rivalitate crescută în ani de competiţii pe sectorul mu-zicii clasice într-o prietenie solidă, într-un grup de succes, în „enter-tainment” pentru mase. Luka Šulić a studiat la Academia de Muzică

din Zagreb, completându-şi apoi experienţa la Royal Academy of Music din Londra. Stjepan Hauser a început şi el aventura muzicală în Marea Britanie, la Trinity College. Ulterior, drumurile aveau să-l poar-te de la Londra către Manchester, pentru studii în cadrul Royal Nort-hern College of Music. Concertul lor a fost un produs comercial de nota 10, dar parte din această reuşi-tă se datorează unor ani de muncă şi educaţie ca instrumentist de mu-zică clasică.Astăzi, cei doi au deja două albume la activ („2 Cellos” şi „In2ition”) şi se pregătesc pentru lansarea celui de-al treilea, în 2015: „Celloverse”. La final de concert, Luka Šulić şi Stjepan Hauser ne-au promis că vor reveni la Bucureşti în 2015, poa-te cu prilejul lansării de album. Ar fi bine să nu lăsaţi întreprinderea asta pe ultima sută de metri: luaţi-va bilete la spectacolul lor de-ndată ce acestea se vor pune în vânzare. Va mărturisesc din proprie experi-enţă: e de ajuns să ai pe o scenă doi violoncelişti asemeni lor pentru ca seara voastră să se transforme într-o experienţă greu de cuprins în cu-vinte.

Ştefan Tivodar

2 CellosRE:LIVE


Am ajuns la fix. Şi la răsărit şi apoi, la benzinăria din Mangalia, deşi ne vedeam deja împingând maşina.

„După ce am îngheţat, filmând răsăritul, am pornit spre Bulgaria. Complexul de căsuţe părăsit era cu adevărat spectaculos. Modul în care clădirile acelea au murit, lăsându-şi conţinutul împrăştiat pe jos: cărţi, pă-

turi, scaune, canapele, ta-

pet scrijelit ne-a făcut să s c h i m b ă m puţin planul iniţial”.

Restul poveştii o veţi vedea în clip. „Speram să vă placă, e muncit şi lucrat cu suflet, trecut prin multe peripeţii”.

Echipa: Producător şi realizator: Sergiu Prundurel/ Make-up şi Hair: Andreea Matran/ Outfit: La Chatterie (Isabelle Vijiiac).

DEKADENS înseamnă: Andreea Lupescu (voce), Janin Pasniciuc (chi-tară), Augustin Nicolae (bass), Nina Neagu (tobe).

până acum) şi în Krapets, o plajă pus-

tie din Bulgaria. Am descoperit plaja pustie în această vară, când ne-am ră-

tăcit pe un drum extrem de poetic, în câmp, cu pomi de o parte şi de alta. Tot mergând, am ajuns spre plajă, într-un complex de clădiri părăsite cu obiecte şi mobilă încă rămase acolo. Atunci am zis că trebuie să filmăm

un clip în acest spaţiu”.Nu am dormit de frică să nu ratăm

răsăritul.„Cat despre filmări... a fost frig, ex-

trem de frig. Nu am dormit în noap-

tea de dinainte, de frică să nu ratăm ora răsăritului. Ne-au alergat câinii prin Costineşti, aşa că ne-am urcat în maşină spre următoarea staţiune, cu frică să nu ratăm apariţia soarelui. Cu puţin înainte să facem stânga spre Neptun-Olimp am rămas fără benzi-nă. Nu era nimic în apropiere, aşa că am continuat lungul drum spre plajă.

HEFE means ROCK

Povestea piesei, sugerată minimalist prin versuri, vorbeşte despre sfârşit – e apăsarea, conştientizarea

faptului că totul are un final, impla-

cabil, de neevitat.Povestea clipului porneşte de la

renunţarea la artificial, la viaţa noas-

tră frumos accesorizată a în favoarea naturii. Mai vorbeşte des-

pre conştienti-zarea oboselii planetei şi in-

sistenţa omu-

lui de a polua şi de a strica, uneori, fără să îşi dea seama. Personajul feminin este sin-

gura prezentă care apare, renunţând la haine, la bijuterii, luându-şi rămas bun de la clădirile aflate în „moarte clinica”. Totul, pentru a ajunge într-o formă cât mai pură, spre ocean. Este, într-o anumită măsură, un viitor dis-

topic. Dar unul în care tehnologia moare, nu ia amploare, ca în majori-tatea filmelor SF.

„Clipul The Ocean a fost filmat în staţiunea Neptun-Olimp (unde am prins cel mai spectaculos răsărit de

DekadensPOVESTEA The Ocean

Hefe

Dekandens şi-a lansat cel mai nou clip, The Ocean, piesa care vorbeşte despre sfârşit.The Ocean face parte de pe următorul album „Dekadens Airlines”, la care se lucrează intens, Piesa a fost masterizată în Vancouver de George Badea aka D.J Fobee, iar videoclipul, realizat şi produs de Sergiu Prundurel.

www.facebook.com/dekadensbandwww.youtube.com/dekadensband

https://www.youtube.com/watch?v=1913Rpgz5c4


Majoritatea fanati-cilor de muzică îşi doresc să cânte într-o trupă, iar

atunci când eşti mic şi nu ştii la ce să te aştepţi visezi doar scena şi lumina reflectoarelor. După 12-13 ani şi mai multe trupe mici, locale, încă mai simţim acel sentiment co-pleşitor şi entuziasmul înainte de o cântare.

Toţi 4 am început să cântăm, în diverse formule, din perioada lice-ului. Cătă (tobe) şi Babu (chitară/synth), se cunosc din clasa a 10-a, prin 2003, când au înfiinţat trupa Lucky 13 (alta decât actuala tru-pă de coveruri), nume luat de la o serie de pene de chitară care nu apăruseră încă la noi. Laura (voce) a început cu A.c.l. de siguranţă şi IOD iar Mihai (bass) a urcat pe scenă cu Combustie Spontană, ală-turi de care a filmat şi un video pe care ni l-a împărtăşit de curând pe youtube.

Ideea proiectului Grey Matters a venit undeva la mijlocului anului 2013, din dorinţa de a combina sti-lul alternativ care ne plăcea mult,

în toată mărimea şi varietatea lui, cu stilul electronic pe care abia în-cepeam să-l cuprindem (Prodigy, Pendulum şi Rammstein nu se pun), dar care ne atrăgea mult.

Abia prin noiembrie s-a început lucrul serios pe piese odată cu veni-rea Laurei la voce. Ne-a plăcut foar-te mult de ea când am descoperit că poate să cânte cald şi frumos, dar şi să puncteze anumite pasaje în mare forţă (atunci când se exorcizează, cum ne mai place să râdem de ea). Unde mai pui că este şi un om cu suflet imens :)

În momentul acela eram în că-utare de basist şi de cineva care să se ocupe de partea electronică dar e foarte greu să găseşti oameni, puşi pe treabă şi să mai existe şi chimie. Până la urmă partea de fx şi sam-ple-uri a fost preluată de Babu, iar Mihai s-a alăturat proiectului unde-va la finalul verii 2014. Ne-a cucerit imediat cu zâmbetul lui şi basul fender alb.

Astfel, după multă iubire şi şi mai multe înjurături, am pus la punct ultimele detalii şi am avut prima cântare în club fabrica ală-

turi de Axial Lead, în deschiderea concertului Implant pentru Refuz, pe 29 noiembrie.

În momentul de faţă lucrăm la următoarele 2-3 piese în formulă completă. În paralel încercam să setam proiecţiile, un main focus in show-ul pe care dorim să-l constru-im şi undeva în ianuarie-februarie vrem să înregistrăm primele piese şi să filmăm un video.

Ca şi influenţe cred că ar mai fi nevoie de o pagină pentru fiecare să-şi înşire trupele preferate. Toţi 4 ascultăm foarte multă muzică, din toate genurile, lucru care ni se pare foarte important pentru oricine în-cearcă să producă ceva. După câteva ore în sala de repetiţie sigur se aud nişte referinţe de genul: Tool, Alice in Chains, Kidney Thieves (Laura), Slipknot şi Rancid (Mihai), Enter Shikari şi Bring me the Horizon (Cătă), Deftones, Korn şi Ramm-stein (Babu). Pe partea electronică, câţiva producători care ne-au atras atenţia: Dank, Diplo, Excision, Infected Mushroom şi trupa Des-troid.

Hefe

HEFE means ROCK


Salutare!Sunt Sorin, cânt cu bassul în Luna

Amară, dar în rândurile următoare vreau să vă prezint un proiect per-

sonal, trupa Holy Motors.Dacă nu ştiaţi deja, Holy Mo-

tors e în primul rând un film ciudat. Ciudat în toate sensurile bune ale cuvântului, în toate sensurile pe care spectatorul Ie intuieşte sau le găseşte în acest film. M-a intrigat atât de mult încât am gravitat în ju-

rul filmului timp de câteva săptămâni. Într-un interviu, Leos Carax, regi-zorul Holy Mo-

tors explică meta-

fora din spatele limuzinei albe, un element important din film. Pentru el limuzina este sim-

bolul spaţiului în care trăim: confortabil şi perfect izolat. Am să continui metafora: de multe ori e mai bine să mer-

gi pe jos si cam asta înseamnă pentru mine trupa Holy Motors.

Nu suntem un tribut muzical al acestui film, cel mai probabil nu vom avea acordeoane pe scenă şi nici nu vom dansa în costume cu beculeţe. E un proiect pe care l-am iniţiat având câteva idei care fie nu şi-au găsit locul

în piesele Luna Amară, fie ar fi trebuit să aştepte destul de mult până să in-

tre în lucru deoarece cu Luna Amară eram şi suntem în faza de promovare a albumului şi în curând

a DVD-ului Live la Conti.În acest proiect cânt la chitară şi

îi am alături pe fratele meu, Cătălin

(voce), Tudor (tobe), Paul (bass) şi Doru (chitară). Fiecare dintre ei cântă sau au mai cântat în trupe clujene: Cătălin a cântat cu Skullp. Tudor cântă cu Relative, Paul cu Sky Swallows Challenger, Doru cu Front. Cu ajutorul lor am dus mai departe ideile despre care vă ziceam, ba mai

mult am compus împreună şi piese noi.

Până acum am lansat două piese, The Show-

down şi The Positive One. Piesele le puteţi downloada gratuit de aici: http://goo.gl/yx3byp. Ne găsiţi şi pe Facebook: https://www.face-

book .com /Holy -

MotorsRO. Dat fiind progra-

mul încărcat al tu-

turor membrilor tru-

pei, ne propusesem la începutul anului să

cântăm live cel puţin o data. Până la urmă am

cântat de trei ori, de două ori cu Stoned Jesus, la Cluj şi

Bucureşti şi a treia oara cu priet-

enii de la Front şi Kaindun, la Cluj.Compunem în continuare, se nasc

piese din ce în ce mai interesante şi sperăm că în 2015 să terminăm mate-

rialul pentru primul album.

Holy MotorsHefe

HEFE means ROCK


BABA DOCHIA

Concertul Valerinne din 10 ianu-

arie 2014 din The Shelter, Cluj, reprezentând lansarea ultimului lor album, Arborescent, a fost o călătorie transcendentală. Neştiind la ce să ne aşteptăm, am fost măturaţi de forţa setului; piesele, deşi strict instru-

mentale şi nu întocmai de scurtă durată, ne-au distrus noţiunea de timp-spaţiu. Au flirtat agresiv cu noi: tachinându-ne întâi cu pasaje me-

lodioase, apoi lovindu-ne cu riffuri grele, murdare, nemiloase. Delirul in-

strumental te copleşea, doreai o mică gură de aer, însa băieţii n-au avut de gând să ne lase moale. Post rock-ul, un stil care riscă să obosească, nu a sunat nicicând mai revitalizat.

SATELLITES

Astronautalis, un artist care provine de pe me-

leaguri „americăneşti” produce muzică de 11 ani având la activ 4 materiale discografice. A fost numit de către presa americană ca fiind noul Beck, cel mai probabil prin stilul eclectic cu care artistul se prezintă atât audio cât şi vizual. Turneul său european l-a avântat şi în Cluj pe 23 mai. Artistul a urcat pe scenă în formulă de trio, acompaniat de un ghitarist şi un tobar care au reuşit să facă un foarte bun echilibru cu sample-urile folosite pe fundalul pieselor. În pauze am ascultat câteva poveşti personale care au avut lipici la public, din păcate nu foarte mare la număr. Finalul concertului l-am

sigilat glorios cu greutatea track-ul meu preferat The river the woods. Cu siguranţă un artist „organic” cu multe de spus şi în viitor.

EDWARD

Bun, bun… Să zic şi eu câte ceva dacă tot mă ocup de rubrica asta şi merg şi eu, şi am mers, la concerte. Începem cu The Cat Empire de anul acesta, concert care a suit totul la un alt nivel pentru ăi mai fani dintre fani. Şi nu numai, evident. După ce am trecut cu vederea organizarea indecent de nepotrivită am putut savura, într-un final, trupa care îmi place atât de

mult şi care-mi ocupă destul de mulţi megabaiţi în playere. Şi, băieţi buni ce sunt, au oferit României două concerte în acelaşi an, ca să se poată bucura şi mai multă lume de prezenţa lor. Real fucking great. And also sly…

EDWARD

Şi, pentru că numărul acesta al re-

vistei a început într-un fel, zic să-l

încheiem cam în aceeaşi nota – Pink Floyd! Eh, cât de cât. Roger Waters! Unul dintre cele mai impresionante, mai mari, mai detaliate şi pur şi sim-

plu mai faine concerte la care am avut plăcerea să ajung a fost The Wall, din 2013. Ţin minte că îmi făceam cu greu loc prin mulţime, cu două pahare în mână, pentru a ajunge în faţă înainte să înceapă, iar când am văzut avionul în picaj… Dacă se întâmplă să citească asta şi vreo două băbuţe simpatice, le cer oficial scuze pentru îmbrânceli. Concertul lui Waters a meritat fiecare ban economisit şi va rămâne mult timp în amintirea mea ca fiind cea mai impozantă piesă de teatru la care

am fost vreodată.

EDWARD

N-am văzut atât de mult al-bastru ca ultima oară când am intrat în sala de la Romexpo, la concertul lui Jack White. În deschidere au cântat priet-

enii din Omul cu şobolani şi a fost prima dată când i-am văzut acoperind o scenă de asemenea dimensiuni, fapt care m-a făcut să-i apreciez şi mai mult pentru ceea ce cântă şi mai ales în ce fel demenţial!

Jos cortina, sus cortina – a intrat şi Pi-ratul Jack cel Alb. Ce a făcut pe scena aia, cum ne-a îmbârligat minţile prin felul de a cânta şi de a se juca perv-

ers cu ritmurile… delicios. M-am lins pe dejte! (în încheiere vreau să fac o paranteză şi să precizez şi prestaţia celor de la Pinholes şi de la Nişte Băieţi din cadrul evenimentului Fenomental 15. Au fost incredibili în absolut!)

TOP

LIVE

TOP

MulţumiriFaptul că revista SUNETE este singura în print

în această specialitate jurnalistică adeseori ignorată spune multe despre oamenii care sunt implicaţi. Adică această revistă iese doar cu ajutorul unor oameni care au încredere în noi. Lucru mare, azi. De aceea pentru toţi cei care ştiu că existăm, ne ajută să existăm şi dau mai departe vestea că existăm, această umilă ultimă pagină din an vă este dedicată!

Documents

SUNETE Live Decembrie 2014