EDUCAŢIA PENTRU PREVENIREA CRIMINALITĂŢII

Conf. univ. dr. OLTEANU GABRIELAcademia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Doamnelor şi domnilor, am onoarea să prezint, în cadrul acestui prestigios forum

ştiinţific, consideraţii cu privire la importanţa elaborării unui nou model educaţional care să faciliteze adoptarea unui comportament normal care să excludă crima.

De ce mi-am permis asocierea a două noţiuni care ar trebui să se excludă reciproc – comportament normal – crimă ?

Pentru că în societatea actuală crima a început să fie percepută ca făcând parte dintr-o anumită normalitate. De interes este nu dacă, ci, ce fel de crimă accepţi să săvârşeşti. Din nefericire acest lucru nu numai că ne este cunoscut dar este şi acceptat, direct, ori, cel puţin, tacit. În contextul unei reforme, ce, probabil, şi-a propus concentrarea resurselor financiare, după 1990 s-a dat startul unei competiţii acerbe pentru capitalizarea resurselor financiare din România. Mai mult, sub influenţa unor tendinţe, mai degrabă, aculturale, decât culturale s-a început la denaturarea valorilor tradiţionale şi înlocuirea lor cu un modernism, care, pentru a prinde, a fost conceput deosebit de permisiv şi de flexibil.

Mai concis, există un bine, ce ţine de scopurile sociale pe termen scurt, ce este încurajat şi un rău care este manevrat ca o etichetă, ce se pune pe orice ar putea deranja. Cei mai mulţi dintre actorii sociali au o opţiune intermediară, ce trebuie respectată ca atare – binele include, în primul rând, ceea ce nu este „rău” şi, abia, după aceea ceea, ce este declarat „bine”. Pare a fi un efort prea mare respectarea regulilor aşa că devine rezonabil să faci echilibristică la limita regulilor, să le încalci, dacă este nevoie, important fiind să nu fii prea vizibil în ceea ce faci.

De ce este necesară elaborarea unui nou model educaţional care să faciliteze adoptarea unui comportament normal care să excludă crima ? Pentru că, cel puţin în opinia mea, am ajuns în punctul dincolo de care nu se mai poate. Fără să introduc, în prezentul discurs ştiinţific, concepte de sorginte marxistă, îmi permit să spun că, în mod previzibil, evoluţia societăţii româneşti pare să se îndrepte spre dezvoltarea – ce poate scăpa de sub orice control – spre escaladarea, unor conflicte sociale; dezvoltarea unui model conflictual de societate s-a dovedit, în plan istoric, a fi de natură să provoace crize sociale majore, până la nivel de război. Soluţia de actualitate, ce presupune, ca exemplu:

- bugetari versus angajaţi în mediul privat;- reducerea salariilor, pensiilor, etc. versus mărirea impozitelor sau impozitarea

suplimentară a celor cu venituri mari;- oameni de afaceri deveniţi politicieni veroşi versus cetăţeni sărăciţi ce par a nu mai

înţelege nimic din ce se întâmplă;- oameni „orientaţi” ce par să îşi cumpere funcţiile, ca o investiţie aducătoare de profit

versus capacităţi intelectuale ce îşi dezvoltă competenţe profesionale de excepţie ce nu pot suporta gândul de a obţine altceva decât recunoaşterea meritelor şi realizărilor proprii.

conţine riscuri majore şi nu poate justifica venirea unui „mântuitor” care să pună lucrurile la punct şi să garanteze pacea socială.

Este de aşteptat ca şi la nivel internaţional lucrurile să evolueze asemănător; disputele între săraci şi bogaţi, între mai puţin bogaţi şi bogaţi, între cei toleraţi la masa bogaţilor şi cei care tolerează, ar putea să devină mai efervescente şi cum „comunismul” a căzut, războaiele locale s-au demonetizat nemaiputând convinge că au un sens rezonabil … ar trebui altceva.

Care ar trebui să fie coordonatele noului model educaţional ?Cred că ar trebui început cu reevaluarea rolului minciunii în societate. De ce despre

minciuna ? Pentru că fiecare individ, fiecare element structural al societăţii contemporane, deşi urmăreşte şi, efectiv, îşi doreşte să promoveze, să descopere adevărul în tot ceea ce întreprinde şi în legătură cu întreaga realitate cu care ia contact acceptă că o parte importantă din toate acestea nu sunt adevărate.

1

Adevărul, acceptat ca o corespondenţă apriorică între cele relatate şi realitatea obiectivă, este imposibil de apropiat de către oameni – în primul rând datorită imperfecţiunii simţurilor şi, apoi lipsei de performanță a proceselor de memorare, stocare şi redare. Probabil, că este bine, cel puţin în conţinutul prezentului demers ştiinţific să depăşim un prag firesc al limitelor atingerii adevărului absolut în cadrul relaţiilor sociale şi să acceptăm ca soluţie rezonabilă rezultatul unui demers personal, atât la nivel individual cât şi la nivel profesional desfăşurat cu bună credinţă şi cu competenţă care să aibă ca principale caracteristici respectarea celor mai elementare concepte de logică şi diversitate a împrejurărilor şi elementelor ce fundamentează concluziile.

Dincolo de tema filosofică, în sine, şi de provocarea pe care o promovez în cadrul acestui material, cred că trebuie lămurite câteva aspecte în legătură cu deraierile de la adevăr – ceea ce, în general, oamenii acceptă ca fiind minciună.

Este acceptat, în cele mai multe dintre lucrările ştiinţifice care abordează tematica, că omul este o fiinţă bio-psiho-socială, o fiinţă echilibrată cu o latură brută, instinctivă, pulsională, senzuală care se armonizează sau se destramă în funcţie de bunul plac al biologicului şi o a doua latură educată, rafinată, condiţionată, în manifestare, de autocontrol. Pertinent temei se poate spune că omul una gândeşte şi alta spune – spune ceva şi, până la urmă, alta face. Ceea ce spune, cel puţin principial, este mesajul socialului, în timp ce prin corpul său se manifestă ceea nu poate fi cenzurat.

Omul, prins între dorinţe şi realitate, acceptă haina travestirii, acceptă să denatureze realitatea – pentru a fi acceptat sau/şi admirat în societate – căutând justificări chiar şi pentru cele mai mici greşeli sau inadecvări ale sale. De fiecare dată când refuză contextul, omul resimte nevoia de a substitui realitatea cu adevărul pe care îl fabrică. Se poate accepta că omul 1

este singura specie care a integrat filtrul minciunii în ordinea nevoilor sale cotidiene şi care este în stare să mintă în mod „natural” oricând îi este necesar. Realitatea este falsificată atunci când individul realizează că micile sau mai puţin micile sale slăbiciuni îl împiedică să corespundă imaginii sau, mai degrabă, aşteptărilor pe care le are în legătură cu propria persoană şi propria existenţă. Zi de zi sunt construite motive care să justifice minciuna, care să facă dezirabil ce se întâmplă cu el şi în jurul lui. La om, arta travestirii 2 atinge apogeul: iluzie, linguşire, minciună, înşelătorie, bârfă, paradă, strălucire de împrumut, măşti, convenţie ipocrită, comedie jucată în faţa celorlalţi şi a propriei persoane – toate acestea îşi pun atât de bine amprenta încât acceptarea posibilităţii ca printre oameni să se nască un instinct a adevărului este, cât se poate de, hazardată.

Minciuna este acceptată ca o certitudine necesară; şi asta în condiţiile în care, aşa cum am arătat, toate modelele consolidate la nivel social au, în comun, excluderea minciunii. Dreptatea, echitatea, onestitatea sunt considerate valori de o perenitate ce nu poate fi pusă în discuţie, însă … nu cumva tocmai acestea sau acest mod de a privi lucrurile generează, acceptă şi consolidează minciuna.

Omul ca fiinţă imperfectă conştientizează faptul că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor, condiţii în care, totuşi, trebuie să facă ceva pentru a reuşi în societate. Cel mai uşor, dar şi cel mai eficient este să mintă – probabil societatea a pus individul într-o asemenea încurcătură. Este greu să accepţi onestitatea, care este asociată cu umilinţa faptului ca nu suntem decât ceea ce suntem, atunci când obiectivul, absolut, normal este reuşita personală ce obligă la a afirma că suntem mai mult decât ceea ce suntem.

Aşa ajungem la minciuna de supraevaluare care, din nefericire, lucru greu de acceptat, este însăşi esenţa sistemului social, dă sens pentru tot ceea ce se înţelege prin reuşită socială. Succesul poate fi apropiat dacă faci ceea ce trebuie şi eşti aşa cum trebuie. Reuşita socială, cultivată în toate sistemele educaţionale, încă de la vârste fragede, are, ca esenţă, o programare a imaginii noastre proiectate spre o apriorică fiinţă superioară – care ne dorim să devenim, ne străduim să fim dar care nu suntem şi nici nu vom putea fi vreodată.

1 Philippe Turchet – Sinergologia, de la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt, Edit. Polirom, 2005, pag. 222 Friedrich Nietzsche – Verite et mensoge au sens extra-moral, Lemeac-Actes Sud, Col. Babel, Montreal, Paris, 1998, pag. 218

2

Omul minte şi, întrucât toată lumea minte, nimeni nu-i poate găsi, cu adevărat, o vină – toată lumea acceptă în limite rezonabile minciuna, fiecare individ procedând în consecinţă. Şi …, totuşi, minciuna de supraevaluare nu este suficientă – bunăoară, pentru a păstra şi dezvolta relaţii sociale trebuie să fii de acord să foloseşti minciuna de încuviinţare. Dacă nu sunt puse în joc, interese cu adevărat, importante nu este bine să contrazici. Într-un grup sau într-o discuţie cu o singură persoană, dacă realizezi că relaţia ar putea fi pusă în pericol, este bine să fii de acord, să accepţi valoarea celor afirmate, chiar dacă o faci tacit. Socoteala este simplă, dacă observi că cel care afirmă crede în ideea sa, este contra firii să faci un efort pentru a demonstra adevărul pentru că, pe lângă relaţia pe care o pui în pericol, anticipezi că totul poate fi în zadar întrucât cel care afirmă nu îşi va schimba opinia pentru că înainte de toate … nu poate să o facă. Minciuna de încuviinţare este promovată de fiecare dată când stabilitatea situaţiei şi, de ce nu, a relaţiei este preferabilă (chiar dacă nu aduce beneficii directe, cel puţin, nu aduce pierderi) modificării sale, şi … asta o face fiecare în parte pentru că toţi înţeleg această minciună ca o scuză, un fel de mică laşitate cotidiană care ajută un bărbat să rămână bărbat şi o femeie să rămână femeie.

Mai mult, dacă este agreată minciuna de încuviinţare – poate şi datorită faptului că omul, o fiinţă hedonistă fiind (ce caută şi se bucură de plăcere tot timpul) găseşte plăcere şi în comoditate, în lipsa de efort ce ar trebui depus pentru a pune lucrurile la punct – poate fi acceptată şi minciuna prin omisiune, pentru că şi aceasta presupune o „economisire” a energiei. În căutarea armoniei şi echilibrului oricine poate accepta că a greşit fără să accepte în ce a constat greşeala. De exemplu, auzim şi folosim, adesea, expresia „m-am întâlnit cu …”. Persoana care afirmă, şi aceasta se întâmplă şi în faţa unui anchetator (şi afirm aceasta în cunoştinţă de cauză) omite, deliberat, să spună ce a făcut sau/şi discutat cu persoana cu care s-a întâlnit. În general, minciuna prin omisiune ajută la a evita în a arăta costurile, partea mai puţin plăcută – ilicită, imorală, neeconomică, etc. – a fiecărei activităţi, succes sau alt plus obţinut. Minciuna prin omisiune îţi permite să te lauzi, să îţi asumi succese şi … să ai orgoliu, să te simţi mândru de tine – stare pe care ai pierde-o foarte repede dacă ai fi corect şi ai spune totul. Este prea plăcut pentru ceilalţi să se lase seduşi de farmecul celui care are realizări astfel încât este mai de preferat să lauzi inteligenţa şi realizările decât să critici minciuna.

În mod firesc, ne putem pune întrebări în legătură cu esenţa umanului – mai este loc şi pentru adevăr ? În esenţa noastră, avem – sau, poate, mai corect spus – mai avem nevoie şi de adevăr sau ne putem mulţumi cu minciuna. Pentru a da răspunsuri pertinente, dincolo de riscurile pertinente actualei evoluţii a societăţii, poate că va trebui să ne analizăm spontaneitatea – ştim prea bine că pentru foarte mulţi a plânge este un gest de slăbiciune iar a râde este ceva deplasat; homo erectus aproape că este urât fiind adulat un soi de homo economicus sau, de ce nu, homo pragmaticus, care este mai degrabă tentat să se îndoiască de sentimentele sale decât de calculele pe care le face. Este evident că omul civilizat, cel bine integrat social nu mai poate fi complet sincer dar ... poate fi spontan, astfel încât poate convinge cu privire la o anumită doză de adevăr a celor pe care le face sau spune. Important este să credem în forţa imensă a sentimentelor umane.

Acest lucru este greu de realizat – educaţia modernă deturnează sentimentele de la semnificaţia lor firească. Sentimentele sunt considerate slăbiciuni iar aproape cu toţii credem că omul sensibil are ... nervii zdruncinaţi. În comunicarea interpersonală, indiferent de situaţia în care se manifestă, remuşcări care să fie resimţite de conştiinţa fiecăruia la minciunile spuse nu se pot manifesta decât în măsura în care cel ascultat crede în sentimentele pe care le acceptăm şi le numim, în mod obişnuit, profunde. Pe măsură ce omul dobândeşte experienţă socială constată că este necesar să lase deoparte sentimentele atunci când i-a decizii importante. Lacrimile unei persoane dezvăluie slăbiciuni iar râsul pare o reacţie deplasată. Apreciat este cel care a reuşit să îndepărteze sau, cel puţin, să controleze la un nivel satisfăcător, tot ceea ce înseamnă manifestare a pulsiunilor interne ce stau la baza sentimentelor.

Omul raţional trebuie să ştie să-şi ascundă sentimentele – şi, efectiv, să facă asta – să se ascundă pe sine. Echilibrul este asigurat prin ceea ce trebuie „încărcat” în spatele noţiunii de

3

„viaţă privată”. Din punct de vedere practic, trebuie observate aşa numitele filtre ale spontaneităţii3.

Denaturarea realităţii – realitatea este una singură, oamenii, însă, au grijă să o împartă în mai multe felii: ceva aparţine socialului; ceva aparţine zonei private; ceva ţine de o realitate care se petrece undeva, care este plină de semnificaţii, dar, care nu mă afectează direct şi, ca atare poate intra în categoria spectacolului şi oamenii, într-un fel sau altul devin, doar, actori; ceva face parte din realitatea din care fac parte şi eu, mă afectează direct, şi eu vreau să hotătrăsc dacă şi în ce condiţii alţii trebuie să se implice ori să fie implicaţi. Putem stabili şi accepta că asta este problema mea, asta este problema ta, asta a lui X, asta a lui Y şi, tot aşa putem multiplica realitatea la nesfârşit cu rezultatul asumării unei porţiuni cât mai mici de realitate, ceea ce se poate, efectiv, controla sau, mai bine ... ce ar fi să nu, să nu mai ne asumăm şi, poate, să nu mai controlăm nimic din ceea ce ne înconjoară.

Negarea propriilor sentimente – oamenii îşi neagă sentimentele punând oprelişti în calea spontaneităţii. Este evident că o lume a sentimentelor ar nega întreaga ierarhie construită şi consolidată prin apropierea de valori materiale şi financiare. Totuşi, fiecare individ se naşte într-o lume care există de dinainte de manifestarea oricărui potenţial de schimbare care să fie promovat de fiinţa sa. Educaţia şi confortul asigurat, ori care ar putea fi asigurat, de prosperitatea materială şi financiară conduce la înstrăinarea individului, la respingerea sentimentelor; există tendinţa şi s-au găsit şi formule juridice care să reducă sau, chiar, să excludă sentimentele până şi în cadrul vieţii de cuplu.

Acceptarea stereotipurilor – oamenii, din comoditate, acceptă idei apriorice; dacă toată lumea acceptă de ce să depun fac un efort suplimentar pentru a verifica ? Oare, chiar, merită să contrazic, ceea ce acceptă cei mai mulţi dintre semenii mei, dacă, după ce am verificat, am constatat că lucrurile stau altfel ?

Omul, ca şi concluzie, minte din datorie şi nu se încrede în propriile sentimente din rigoare.

Cum rămâne cu relaţiile inter-umane ? Instinctual oamenii se apropie unii de alţii în căutarea alter ego-ului. Dar4

... atunci când omul întâlneşte un alt om se pune în mişcare un proces de evaluare ce are ca obiect tot ceea ce se poate percepe direct; ceea ce nu se poate percepe direct se completează cu stereotipuri: „ este prea frumos ca să fie cinstit”, „este tuns prea scurt pentru a gândi liberal”, „are părul prea mare pentru a fi riguros”, „este prea sărac pentru a avea o educaţie bună”, ş.a. Toate stereotipurile acceptate, la un moment dat, în societate ne organizează viaţa şi ne împiedică să fim autentici – impunem bariere de comunicare şi comportament.

Am condiţionat însăşi conservarea societăţii, tot ceea ce depinde de cele mai autentice valori umane, comportamentul cotidian, inclusiv cel în zona privată, de minciună – este totul o MINCIUNĂ ?

Răspunsul nu poate fi decât nuanţat. DA şi în acelaşi timp NU.DA pentru că, aşa cum am arătat, minciuna face parte din noi din viaţa noastră socială.

NU pentru că societatea, la nivel global, şi oamenii, la nivel individual, nu pot accepta minciuna decât în anumite limite.

Care sunt acestea ? Aici, este bine să observăm că minciuna nu presupune o falsificare totală a realităţii – o asemenea minciună nu poate fi credibilă. În ultimă instanţă realitatea este evidentă şi poate fi apropiată – cât, cum şi în ce condiţii este o altă discuţie – condiţii în care, ca regulă, un mincinos susţine adevărul până la limita interesului său, limită dincolo de care apar deviaţii care nu trebuie să se îndepărteze de la ceea ce se poate accepta ca adevăr. Falsul, deci, vizează aspecte, elemente, niciodată stări de fapt ori situaţii complexe privite la nivel de ansamblu.

Mai clar, cum poţi să minţi ? În primul rând, trebuie să cunoşti adevărata stare de fapt; trebuie să clarifici scopul pe care îl urmăreşti şi să accepţi că poţi să-ţi atingi scopul folosind minciuna; apoi folosind fantezia denaturezi acele elemente care sunt importante pentru situaţia 3 Philippe Turchet – Sinergologia, de la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt, Edit. Polirom, 2005, pag. 274 Gregory Bateson – Vers une ecologie de l`esprit, vol. 2 Seuil Paris, 1977, pag. 152

4

falsă care îţi permite realizarea scopului urmărit; verifici credibilitatea, din punct de vedere formal, uneori, chiar încercând să te autoconvingi că ceea ce prezinţi este credibil pentru că ... era normal ca lucrurile să se petreacă aşa cum le expui. Ce devine important pentru anchetă este faptul că în interiorul persoanei mincinosului se va escalada, dacă interlocutorul va şti să o provoace, o luptă între – culmea, nu între exprimarea naturală, firească, instinctuală şi cea artificială – tendinţa, firească pentru orice sistem, de a-şi conserva energia şi dispoziţia, ordinul, impunerea de a convinge cu privire la „realitatea mincinoasă” ce trebuie susţinută. De fiecare dată când minţi îţi trebuie un consum de energie suplimentar, trebuie, de fiecare dată, păstrate aceleaşi corelaţii între fapte, evenimente şi persoane astfel încât credibilitatea să fie conservată.

Oare, suntem pregătiţi să facem faţă la o aşa provocare ? Dacă este să analizăm „miza pusă în joc” – de cele mai multe ori sume de bani, imaginea, ani de închisoare, ş.a. – este necesară o mobilizare generală a persoanei care comunică şi, de cele mai multe ori prestaţia este pe măsura efortului.

Totuşi, cel ce minte trebuie să fie puternic răscolit, la nivel intern, în el se dă o luptă deosebită atunci când de reuşita minciunii sunt legate consecinţe deosebite – şi ne putem gândi, aici, la fiul sau fiica ce îşi minte părinţii în legătură cu fapte sau evenimente grave la care a luat parte; funcţionarul care îşi minte şeful în speranţa că va găsi o portiţă de scăpare în legătură cu ceva ce nu a făcut ori nu a făcut corespunzător şi care are consecinţe deosebite pentru structura administrativă din care face parte; la infractorul ce minte anchetatorul sau/şi judecătorul în speranţa de a scăpa nepedepsit ori cu o pedeapsă mai mică; la soţul sau soţia ce îşi minte partenerul cu privire la sentimente ori alte aspecte importante ale vieţii de familie; etc. El este din plin conectat la evenimente iar randamentul sau intelectual se află sub influenta reţinerilor emoţionale, a trăirilor intense şi a tensiunilor. În esenţă, nu se cunosc, nu se poate vorbi despre „simptomele” minciunilor. Pot fi stabilite doar stări emoţionale şi de tensiune care rezultă din minciuni; stări care, însă, nu sunt obligatorii ca apariţie, manifestare ori intensitate. S-a constatat, mai ales în cazul „profesioniştilor”5, că aceştia pot să-şi stăpânească foarte bine trăirile emoţionale şi tensiunile, practic să le reducă la minim.

Dacă am afirmat că minciuna face parte din societate, face parte din noi, din fiecare în parte, aici este locul să observăm şi, probabil, să acceptăm că minciuna face parte şi din tot ce înseamnă sau, cel puţin, ce acceptăm a fi, educaţia. Departe de mine gândul să pun la îndoială corectitudinea demonstraţiilor ştiinţifice, modul cum este construit un concept ori cum se demonstrează corectitudinea unei metode. Însă … nu cumva noi, în considerarea unor valori şi standarde sociale declarate, aprioric, „bune”, „necesare”, „fără de care societatea nu poate exista” am impus ceea ce nu se poate realiza şi, astfel, am generat, am încurajat, am determinat oamenii să mintă ? Nu cumva este prea puţin raţional să impunem unui cetăţean, chiar de vârstă mică fiind, să fie într-un anumit fel în care, noi cunoaştem cu certitudine, că acesta nu poate fi ?

Desigur, pot apare multe puncte de vedere, se poate pune problema fundamentalului în societate, ne putem întreba, veşnic şi filosofic, despre ce este bine şi ce nu este bine. Un lucru rămâne cu adevărat important: elaborarea unui nou model educaţional care să excludă conflictul şi să evite minciuna; conflictul şi minciuna ţin de zona fundamentalului, dincolo de care, de fapt, se poate construi cu adevărat.

Oare se poate concepe un model educaţional construit pe conceptul de „comportament normal” care să excludă apropierea de crimă ?

TREBUIE !!!Comportamentul normal trebuie să fie un comportament acceptat şi dezirabil. Este sau

poate deveni acesta un comportament universal ? Cine poate stabili criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta mai puţin normală ?

În realitate, nu pot exista criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite graniţe ferme între ceea ce este normal, deviant sau, poate, chiar, patologic. Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi nu există grupuri sociale care să utilizeze aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă. Pe cale de consecinţă, există structuri sociale mai tolerante, mai permisive şi structuri care, din contră, sunt mai puţin

5 N.A. – o expresie care se referă la persoane care folosesc minciuna în mod curent pentru a-şi face meseria precum actorii, politicienii, agenţii de vânzări, etc.

5

tolerante în admiterea unor comportamente de natură a forţa limitele. De exemplu, comportamentul sexual şi industria petrecerii timpului liber. Unele structuri sociale încurajează şi includ în sfera normalului manifestări libertine, uneori duse la extrem, ce „deranjează” pe mulţi dintre membrii tradiţionalişti a societăţii. Ceea ce este de acceptat în găştile de cartier şi, chiar, în unele familii, nu poate fi de acceptat în viaţa altor familii şi persoane individuale. În astfel de condiţii atât normalitatea cât şi devianţa capătă accente de relativitate, aspect de natură a crea confuzie şi a face posibilă escaladarea a tot ce, în prima fază, este deviant şi care poate deveni, ulterior, criminal.

Un comportament deviant, primul pas în încălcarea normalului, poate fi definit ca fiind un comportament „atipic”, ceva care se abate de la ceea ce se consideră a fi standard, încălcând „câte ceva” din ceea ce se consideră a fi respectabil la nivelul societăţii. Dincolo de comportamentul normal, există o mare masă de cetăţeni ce se abat de la exigenţele convenţionale, se poate spune că, într-un fel sau altul, toţi membrii societăţii, într-o perioadă sau alta a vieţii lor, într-o împrejurare sau alta, sunt, într-un fel sau altul, devianţi – nici, chiar, cei care elaborează şi aplică legile nu pot, deşi nu se poate spune că nu se străduiesc, să respect, în mod absolut, toate normele societăţii. Nu este raţional să concepem sau să imaginăm o societate de sfinţi, un schit exemplar şi perfect6 pentru că nici o ordine socială nu este ideală, după cum nici devianţa nu are, exclusiv, un efect distructiv – existând posibilitatea unor conduite creative, unor acţiuni novatoare care se abat de la reguli (reguli tradiţionale) adoptând sau elaborând noi căi, mai eficace, de atingere a unor scopuri.

Totuşi, este necesară o anumită legitimitate a ceea ce trebuie acceptat ca şi comportament normal, legitimitate ce poate fi dată de „conştiinţa colectivă” a societăţii, rezultatul stimulării solidarităţii morale şi asigurarea generalităţii comportamentelor membrilor societăţii. Previzibil, sunt necesare două caracteristici de bază: acordul nu normativitatea impusă şi sinteza generalului, a comportamentului comun din societate. Indiferent dacă ne place sau nu, comportamentul normal se confundă cu media, normalitatea în jurul căreia se pot dezvolta elemente de individualitate – implicit se introduce în discurs un element de statistică. Şi atunci … am obţinut un model ce presupune un standard mediu, un standard de comportament care, mediu fiind, va fi facil de accesat şi de depăşit de către o parte importantă de indivizi, va putea fi acomodat de o altă parte de indivizi şi greu sau imposibil de accesat de către o altă parte de indivizi. Este greu de anticipat, de fiecare dată, numărul de indivizi ce ar putea să se afle într-una sau alta dintre cele trei categorii la care am făcut referire. În aceste condiţii, nu facem decât să obţinem un nou model care, de fapt, este tot cel vechi – vechi pentru că se caracterizează prin excluderea unor indivizi care îşi doresc, însă, nu pot ajunge la nivelul standardului.

Cum şi, mai ales, ce se poate face pentru a se depăşi ceea ce pare a se constitui într-un obstacol şi, în acelaşi timp, în cauză generatoare de rău în societate ?

Pe fond, se pune problema în legătură cu ceea ce este de făcut cu cei care nu pot ori nu vor să se manifeste la nivelul modelului socialmente agreat, pentru că în legătură cu cei cărora le este facil ori cei care se pot încadra, în mod normal, în exigenţele impuse de model lucrurile sunt clare şi nu vor apare probleme.

În cele din urmă, este necesară sau nu construirea unui model la nivel social, de tipul celui la care am făcut referire ?

Am preferat să enunţ şi a doua întrebare, fără să răspund la prima, pentru a delimita mai clar zona de interes pentru problema în discuţie.

În opinia mea, primul pas presupune simplificarea la minimul posibil a standardului. Comportamentul normal nu trebuie să fie o noţiune care să aibă, în spate, un standard foarte complex – cu cât este mai complex cu atât mai greu devine de accesat.

Aici, consider că este locul să introduc, în discurs, noţiunea de „esenţial” – acel minim dincolo de care realitatea socială se denaturează. Esenţialul trebuie să se situeze, faţa de standardul mediu, undeva, foarte jos, un reper dincolo de care începe patologicul. Ce se poate cere individului care se doreşte integrat, parte a societăţii, care oferă şi vrea să primească de la

6 Durkheim E – Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 34

6

societate, dincolo de ce are nevoie pentru nevoile primare, recunoaştere şi respect ? Înţelegerea principiilor şi un efort evaluabil sau/şi controlabil pentru depăşirea propriei condiţii. Nu este vorba despre transformarea mecanică a unei obligaţii de rezultat – asimilarea şi respectarea standardului – într-o obligaţie de efort, de diligenţă, care s-ar putea reduce la un efort formal, fără consistenţă şi fără relevanţă, în plan social. Este necesară apropierea continuă, un efort de adaptare perpetuu la valori de sociale superioare.

Mai clar, principalele repere pe care le propun sunt următoarele:- elaborarea unui model comportamental, pe care l-am numit „comportament normal”,

simplificat care să excludă minciuna şi să evite apropierea de crimă adresabil celor mai mulţi dintre indivizi;

- acceptarea unui minim esenţial pentru indivizii care nu pot ori nu vor să accepte standardul normalului pe care li-l propune societatea;

- provocarea unui efort consistent şi continuu, evaluabil sau/şi controlabil, pentru depăşirea propriei condiţii, la nivelul fiecărui individ.

Din considerente ce ţin de eficienţa discursului ştiinţific, consider necesar să prezint, aici, câteva consideraţii ce ţin de evitarea apropierii de crimă, de rolul educaţiei în prevenirea criminalităţii. Modelul comportamental pe care îl propun implică „depăşirea” oricărui nivel de abordare ce acceptă ca normală existenţa şi dezvoltarea unei culturi ce include şi acceptă ca mod normal de manifestare al individului infracţiunea 7. Acest tip de cultură conţine valori şi norme înplementate într-un stil de viaţă dominat de încălcarea legii penale. Este adevărat că un asemenea comportament se dezvoltă „din nevoie” – nevoia de a se apăra într-un mediu perceput ca ostil şi nevoia de a adera la valorile şi normele „oficiale” 8, la ceea ce se respectă şi este respectabil în porţiunea de societate din care individul simte că face parte. Nu se pune problema ca un asemenea individ să încalce legea penală în tot ceea ce face, să caute ilicitul penal în fiecare gest sau activitate pe care o desfăşoară – sistemul de valori şi norme acceptat face ca ceilalţi membrii ai societăţii să aibă aşteptări în zona ilicitului şi, chiar, a comportamentului violent faţă de un asemenea individ. Răspunsul ilicit este, astfel, fie aşteptat, fie solicitat, in terminis, de către indivizii din cercul social. De exemplu, există studii 9 potrivit cu care persoanele implicate în activităţi ilicite violente, inclusiv omorul, fac parte, cel puţin, ca principiu, din cadrul aceleiaşi subculturi în care comportamentul violent reprezintă regula.

Mai mult, este de aşteptat ca numărul şi varietatea situaţiilor în care un individ recurge la infracţiune pot fi considerate ca un indicator al nivelului de asimilare a valorilor şi normelor asociate cu violenţa. Percepţia diferită a stimulilor societăţii şi, în consecinţă, varietatea de comportamente infracţionale, de la loviri uşoare până la formele complexe ce ţin de crima organizată ori terorism ţin, în primul rând, de asimilarea la nivel personal a nucleului dur de valori şi norme specifice ce se regăseşte la tóate categoriile de vârstă, însă, este mai prezent în perioada cuprinsă între adolescenţa târzie şi maturitatea deplină. Nu trebuie să înţelegem că toţi cei care aparţin acestei categorii de vârstă sunt infractori ori, într-un fel sau altul, aderă la stilul de viaţă ce acceptă infracţiunea ca mod firesc de manifestare; frecvenţa ridicată a comportamentelor infracţionale la această vârstă reflectă, mai degrabă, anumite diferenţe de asimilare, de învăţare a acestor comportamente, perceperea lor ca o oportunitate în a rezolva o problemă individuală sau de grup10. Cel care refuză ori eşuează să trăiască conform aşteptărilor riscă să fie respins – barbatul care nu se manifestă violent atunci când este vorba despre onoarea, orgoliul sau imaginea sa ori a aproiaţilor să-i devine „laş”, care un-şi respectă primisiunea riscă să fie stigmatizat, să fie, chiar, executat, în mediul crimei organizate.

7 N.A. – în doctrină se dezvoltă noţiunea de subcultura violentă ca variantă a subculturii delincvente; a se vedea, ca exemplu: M. Wolfgang and F. Ferracuti, The Subculture of Violence, California, Beverly Hills: Sage Publications, 1982, pag. 4-5. 8 Wolfgang şi Ferracuti, op. cit. pag. 158-161.9 D. Szabo, F. Goyer, D.Gagne – Jugements morawc et milieu socio-culture hetude pilote, Departement de Criminologie, Universite de Montreal, 1964, citat de M. Wolfgang, F. Ferracuti, op. cit. pag. 129 şi urm. 10 J.E. Holman, J.F. Quinn – Criminology, applying theory, West Publishing Company, 1992, pag. 315

7

Cum se poate explica faptul că un individ într-o anumită împrejurare găseşte, repede şi direct, soluţia ilicitului penal, iar, în alte împrejurări se străduieşte să se comporte la nivelul unui „normal” cât se poate de moral, fiind de aşteptat gesturi de onoare care să uimească ?

Este de aşteptat ca individul să tindă, să caute moralitatea, să caute normalitatea la nivel instinctual iar ceea ce îl poate determina să aibă succes în demersul său – autocontrolul, ca mecanism şi capacitate, în acelaşi timp, de continuă supraveghere şi evaluare a comportamentului propriu care are rolul de a pondera, modifica sau frâna, la nevoie, ceea ce tinde spre nesocotirea normelor – uneori, este posibil să nu funcţioneze sau să nu funcţioneze la nivelul de performanţă necesar. Trebuie acceptat că este imposibil şi, oricum, nefiresc ca o persoană să poată controla integral propria conduită – influenţa comportamentului altor persoane, apariţia unor evenimente sau împrejurări, imposibil de prevăzut, îşi va pune amprenta, inevitabil, asupra individului iar ceea ce acceptăm a fi şi numim „autocontrol” este rezultatul influenţei sociale exercitate de alţii în situaţia concretă. Şi atunci … ? Cu toate că instinctul ar impune o tendinţă de căutare şi acceptare a regulilor, ceea ce ar trebui să se constituie într-un adevărat sistem de protecţie se transformă, tocmai, într-un factor favorizator, adesea, determinant în acceptarea şi promovarea comportamentului în zona ilicitului penal.

Pare că viaţa unui asemenea individ să fie o luptă între firescul vieţii şi comportamentul normal viciat prin influenţa mediului. De exemplu, individul are „la dispoziţie” variante precum: amânarea satisfacerii dorinţelor sau satisfacerea dorinţelor „aici” şi „acum”; satisfacerea dorinţelor pe căi mai drepte şi mai simple, chiar, dacă trebuie încălcată legea ori acceptarea birocraţiei, regulilor administrative, impozitelor şi taxelor, etc. şi, bunăoară, un profit foarte mic; comportament convenţional, previzibil, supus unor aşteptări mediocre, permanent terorizat de consecinţe inacceptabile sau un comportament excitant, riscant, palpitant, caracterizat prin agilitate, dedublare, viteză de reacţie, forţă, putere de convingere; comportament dezvoltat pe baza unor relaţii trainice, de lungă durată, tradiţionale, în legătură cu locul de muncă, cuplul, cercul de prieteni ori relaţii neconformiste care permit orice, de la agresivitate, trădare şi minciună până la disperare, patetic ori meschin.

Paradoxal sau nu, satisfacţiile comportamentului infracţional au câştig de cauză în faţa consecinţelor negative, care nu pot fi considerate ca fiind de ignorant dacă ne gândim la – de exemplu – căsătorii destrămate, copii abandonaţi, cariere eşuate, vieţi risipite, destine distruse. În aceste condiţii, se pune problema în ce măsură comportamentul infracţional trebuie analizat şi explicat prin el însuşi ori prin „defecţiuni” ale indivizilor şi nu în legătură cu educaţia şi filonul cultural, ambele determinate în timp şi spaţiu 11. Personal promovez o abordare care să ofere soluţii. Dacă acceptăm că indivizii sunt defecţi, prin natura lor, ori că există un firesc în tot şi în toate, inclusiv în ceea ce priveşte manifestările infracţionale, ajungem, cu uşurinţă, la nivelul implacabilului – dacă orice am face răul tot există şi se dezvoltă, de ce să mai facem ?

Perfecţionând sau, la nevoie, transformând, modelele educaţionale, modelând tendinţele culturale avem o şansă. Nici o fiinţă umană nu poate fi fericită decât dacă nevoile sale conştientizate şi declarate sunt proporţionale cu mijloacele sale, ori pentru acceptarea acestui lucru este nevoie de educaţie, este nevoie de o cultură care să încurajeze efortul şi satisfacţia rezultatului demersului în detrimentul nevoii absolute care trebuie satisfăcută. Evenimente sociale precum crizele generează o discrepanţă evidentă între nevoile individului şi mijloacele disponibile pentru a fi satisfăcute. Există riscul de a observa că un anumit individ sau un grup de indivizi poate să-şi satisfacă un anumită categorie de nevoi şi că „eu nu pot”; pe cale de consecinţă apare frustrare şi … „eu de ce să nu pot ?” Sigur că există o lege a imitaţiei care nu poate să nu acţioneze la nivel social iar „soluţia pozitivă” trebuie să ţină seama şi de faptul că imitaţia poate să aibă ca obiect comportamentul cel bun, nu, neapărat cel rău, cel infracţional. Angajarea individului pe calea nesocotirii regulilor sociale nu se poate datora numai unor

11 E. Durkheim – De la division du travail social, Paris, Alean, 1983; idem, Les regles de la methode sociologique

8

pulsiuni organice, chiar, dacă se paote accepta şi importanţa unei bariere pe care mulţi nu o trec12, o importanţă deosebită având-o influenţele psihologice preluate prin imitaţie 13.

Concluzionând, apreciez că societatea contemporană parcurge o etapă dificilă existând posibilitatea unei escaladări periculoase spre zona incontrolabilului. Soluţia pe care o promovez este fundamentată pe un nou model educaţional care să excludă minciuna, conflictul şi tentaţia comportamentului infracţional. Demersul nu poate fi simplu sau uşor, fiind necesară spargerea unor bariere, individul trebuind să aibă locul central şi nu standardele apriorice impuse de o societate auto-declarată modernă. În funcţie de cum şi când vom reuşi să reducem semnificativ înstrăinarea individului, vom putea avea o societate care să nu mai fie preocupată de evitarea, ascunderea ori sublimarea conflictului dintre ea şi individ.

Nu consider că promovez elemente de noutate absolută, prezentul demers trebuie să se constituie doar într-o provocare, în propunerea unei teme de meditaţie ce va trebui să-şi găsească răspunsul în dezvoltări ulterioare care să permită dezvoltarea socială.

12 J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, t. III, Criminologie, Paris,

Dalloz, 1963, pag. 65. 13 A se vedea J. Pinatel – Introduction, în G. Tarde, La philosophie penale, Paris, Cujas, 1972.

9