Receptarea biografică a lui Eminescu s-a realizat din perspectivă contextual-

istorică şi recontextualizantă în studiile lui Titu Maiorescu, Constantin

Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, I. Scurtu, Vladimir Streinu, Tudor

Vianu, George Călinescu, Eugen Simion, George Munteanu, N. Georgescu,

George Gană, Ioana Em. Petrescu, Caius Dodrescu şi alţii, traseul receptării critice

ajungând, treptat, spre zonele abisale ale fiinţei (Svetlana Paleologu-Matta, Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Cimpoi, Th. Codreanu ş.a.).

O primă contribuţie este circumscrisă efortului critic al lui Titu Maiorescu,

care, prin Prefaţă la ediţia d’întâi (decembrie 1883) a operei poetului şi prin

studiul său Eminescu şi poeziile lui (1889), a schiţat o imagine reprezentativă a

poetului, a cărui creaţie se plasează la congruenţa unor factori definitorii:

personalitatea poetului, cultura sa vastă şi cunoaşterea/valorificarea literaturii

româneşti anterioare şi a folclorului, ca factori de formare. Mentorul Junimii

explica reprezentativitatea eminesciană în cultura română prin faptul că fondul

acestei creaţii este o sinteză a naţionalului („îmbrăţişează şi reprezintă un

simţimânt naţional”, pe care cititorul îl resimte ca al său) şi a universalului („arată

în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită, deopotrivă, toată

inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie... ”), iar forma ei este realizată

într-o „limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări”.

Exegetul remarca, de asemenea, înrâurirea profundă a operei eminesciene şi relaţia

deosebită care se stabileşte între autor şi cititor, manifestată prin: efectul

catharsisului provocat de opera scriitorului „de geniu” („această scăpare a

suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de

geniu asupra oamenilor ce-l ascultă”); efectul reprezentativităţii („ei au simţit în

felul lor ceea ce a simţit Eminescu..., în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor”),

efectul stimulării potenţialului creator al lectorului, în sens larg al poporului („nu

numai că el îi rezumă pe toţi, ... are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti

cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă

totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit”); efectul identificării profunde a

cititorului cu opera poetului şi a poetului cu poporul său („poezia lui devine o parte

integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”).

Exegeza maioresciană a marcat începutul eminescologiei ca ştiinţă, născută,

aşa cum precizează Nicolae Georgescu, „din refuzul ediţiei princeps” întocmită de

un critic indiferent la „voinţa auctorială”, dar şi a eminescianismului.

Cercetările sociologizante ale lui C. Dobrogeanu-Gherea

Exegeza lui Garabet Ibrăileanu semnalează exemplaritatea creaţiei

eminesciene

Critica poetică presupune studiul intrinsec al textului, afirmat la Mihail

Dragomirescu. Realizarea cea mai amplă aparţine, în perioada interbelică, lui

George Călinescu (Viaţa şi opera lui Eminescu), care, prin sondarea

manuscriselor, cercetarea integratoare a operei (poezia, proza şi dramaturgia),

cercetarea formei poetice eminesciene ca justificare a Ideii etc., şi-a revendicat

statutul de exegeză-reper în domeniul eminescologiei. Criticul susţine, de

asemenea (în Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu) deschiderea poetului spre

universalitate, nu doar ca factor de formare, cât şi ca formă a eminescianismului

intrinsec creaţiei.

Direcţia estetizantă

Prin studiile estetizante ale lui Tudor Vianu se afirmă, în perioada

interbelică, o nouă etapă în receptarea critică a creaţiei eminesciene

Critica simbolică cercetarea simbolisticii din textul poetic eminescian

(Vladimir Streinu),

Critica genetică a lui D. Caracostea,

analiza prozei realizată de Eugen Lovinescu

Analiza critică asupra fenomenului eminescian, în perioada postbelică

(1960-prezent), se poate structura din două perspective: cea asupra biografiei şi a

efectului acesteia asupra receptării „fenomenului eminescian” şi cea estetică sau a

imaginarului poetic.

Se realizează receptarea antumelor şi a postumelor eminesciene (Ion

Negoiţescu).

Critică structuralistă (D. Popovici 1947-1948),

Critica tematică Stabilirea unor dominante ale creaţiei eminesciene, definite

prin sintagme care s-au clasicizat în domeniul eminescologiei: „fir tematologic”

(George Călinescu), „neptunic şi plutonic” (Ion Negoiţescu), „modele

cosmologice” (Ioana Em. Petrescu), „melancolia” ca stare definitorie a poetului

romantic şi motiv recurent în textul poetic eminescian (George Gană), „demonicul”

(Eugen Todoran),

zbaterile dureroase, trăirile extatice până la absenţă şi ieşirea din sine,

eliberarea din finitudine şi intrarea abisală în „noaptea nefiinţei”, în acel timp mort

care „devine veşnicie”, acoperă bogăţia imaginarului eminescian, purtând germenii

unui vizionarism fabulos, de insuportabilă intensitate şi profunditate

Cuvântul poetic eminescian poate fi surprins în forma sa artistică (la Dumitru

Caracostea), ca vers (la G. Ibrăileanu), ca monolog dramatic (de la Tudor Vianu la

Vladimir Streinu), ca taină (la G. Munteanu), ca melancolie (la George Gană) sau

în geneza lui interioară (la A. Guillemou).

Direcţia recontextualizantă afirmată în perioada postbelică, implicând

prezentarea gazetăriei şi a jurnalisticii (D. Vatamaniuc, Monica Spiridon),

cercetarea textului între estetic şi social (Matei Călinescu) etc., este continuată, la

începutul mileniului trei, de cercetările lui Iulian Costache, care urmăreşte

« negocierea imaginii eminesciene », Caius Dobrescu cercetând fenomenul

eminescian între « spaţiul public şi privat » etc.).

Menţionăm, totodată, Cercetările transdisciplinare realizate de Crăciunescu

(Eminescu şi transcosmologia)

Acribia documentării (N. Georgescu, Th. Codreanu) instituţionalizată de

aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi” (Adrian Dinu-Rachieru): Nicolae Georgescu,

Călin L. Cernăianu, cu o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu,

cu impozantul corpus de documente Codul invers, Ov. Vuia, Spre adevăratul

Eminescu (2 vol.), Theodor Codreanu, Eminescu în captivitatea „nebuniei”,

2011, volum aflat la a şaptea ediţie şi cunoscând mai multe titluri: Dubla

sacrificare a lui Eminescu, De ce a fost sacrificat Eminescu, Mitul Eminescu,

Eminescu – martor al adevărului, Eminescu şi mistica nebuniei. Prin analize

documentate aceştia au care a instituit o nouă paradigmă eminesciană, acreditând

ideea unei campanii antieminesciene ce a dus la „moartea antumă a poetului”

(Nicolae Georgescu), moment pe care însă unii cercetători nu-l recunosc, susţinând

că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui

Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa

coaliţie liberalo-junimistă” (Nicolae Manolescu).

Această „râvnă rectificatoare”[xxx], cu ţintă biografică, expediată în rizibil

de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către

alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a

genialului poet-gazetar.

Redescoperirea biografiei interioare a poetului (George Munteanu,

Eminescu şi eminescianismul)

relectura textului: revenirea la proza eminescienă (Eugen Simion, Gh.

Glodeanu), vizitarea unor zone lăsate deoparte de exegeză ca fiind „inentiligibile”

(atelierul Odei în metru antic), „incoerente” (Gemenii, Odin şi poetul),

„insuficient de valoroase” (erotica de tinereţe, poeziile pastişe după paşoptişti) sau

„comentate urmând prea îndeaproape îndrumările discursurilor de escortă”

(Epigonii, Mureşanu) (Ioana Bot Eminescu explicat fratelui meu, 2012) etc.

Direcţia fiinţială

Abordări din perspectivă modernă, în special, existenţialistă, fiinţială (Edgar

Papu, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi ş.a.).

Exegezele mai proaspete pledează pentru ipostaza postromantică (cum a spus,

primul, Vl. Streinu) sau cea existenţialistă (Edgar Papu); se înţelege, e vorba de

„un existenţialism nativ, observa Mihai Cimpoi, interesat (încă din 1998, când îşi

susţinea un doctorat despre poetul Fiinţei) de dorul plenitudinii şi acel terorizant

„vis al nefiinţei”, proiectat pe fundalul deznădejdii cosmice. Eminescu trăieşte „în

zarea dorului” Esenţa fiinţei: (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Ediţia

a II-a revăzută, Princeps Edit, Iaşi, 2007, p. 34.

, într-un copleşitor – prin vastitate – orizont cultural, testând limitele prin

cunoaşterea hyperionică, spunea George Munteanu p. 281; întrezăririle,

nedumeririle şi întrebările care foiesc şi germinează în acest urieşesc şantier

converg, finalmente, spre a tensiona drama cunoaşterii, convocând suferinţa,

singurătatea, melancolia, dorinţa (dorul) şi, inevitabil, angoasa. Fiindcă, în evoluţia

imaginarului poetic, pe ruta Destin-Legendă-Fiinţă, propusă de Dan Mănucă,

punctul terminus ar fi o „interioritate esenţializată” Dan Mănucă, Pelerinaj spre

fiinţă: eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.

7. ; căutarea Fiinţei presupune efortul iniţierii dar acest „pelerinagiu” („din fiinţă în

fiinţă”, scria însuşi Eminescu) nu este „nicicând încheiat” p. 283.

Direcţia comparativistă

Un aspect important aflat în vizorul eminescologilor îl constituie relaţia

dintre opera eminesciană şi alte literaturi, fapt ce implică un dublu traseu de

cercetare: pe de o parte, modelele străine ale creaţiei lui Eminescu (cunoscute,

valorificate, asimilate creator), iar pe de altă parte, popularizarea creaţiei poetului

român pe alte tărâmuri prin intermediul traducerilor şi a studiilor critice semnate de

cercetători străini. Ambele perpective pun în evidenţă universalitarea operei

eminesciene şi amploarea fenomenului eminescianismul.

Sunt cunoscute numeroasele lucrări ştiinţifice care surprind, prin metodele

comparativismului, minuţios argumentate prin,raporturile operei lui Eminescu cu

alte literaturi (stabilirea izvoarelor, analogii, afinităţi elective etc.).

Recontextualizarea romantică este principiul de elaborare a studiului Eminescu şi

romantismul german semnat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar perspectiva

intertextuală îi oferă cercetătoarei Marina Mureşanu-Ionescu temeiul stabilirii unor

afinităţi şi concordanţe dintre Eminescu şi poetul francez Gerard de Nerval

(Eminescu şi intertextul romantic). Eminescu şi Leopardi. Iosif Cheie-Pantea,

I.M. Raşcu.

Din cealaltă perspectivă, traducerile operei eminesciene şi studiile

cercetătorilor străini mediază stabilirea unei relaţii cu opera poetului romantic

român, ca reprezentant al romantismului european, şi oferă, totodată, oportunitatea

descoperirii literaturii/culturii române, ca bun public al patrimoniului european, în

contextul aderării României la Uniunea Europeană. Contribuţii remarcabile în

acest sens au adus Rosa del Conte, Amita Bhose, Allain Guilermou, D.

Vatamaniuc, Eugen Simion, Dan Mănucă, Ioana Em. Petrescu, Ştefan Avădanei,

Vasile Voia şi alţii.