Epistemologia constructivistă

Relaţia dintre epistemologie şi practica ştiinţificã

Dawn Darlaston-Jones (2007) remarcã faptul cã abilitatea de a identifica relaţia

dintre fundaţia epistemologicã a oricãrei practici (cercetãri) ştiinţifice şi metologia

folositã este de o importanţa crucialã; totuşi acest aspect este de multe ori neglijat în

pregãtirea academicã a viitorilor cercetãtori. Sistemul filozofic care constitue baza unei

anumite metode ştiinţifice şi care influenţeazã alegerea acesteia din mulţimea metodelor

disponibile rãmâne deobicei ascuns, sau presupus. Acest lucru se întâmplã, dupã pãrerea

autorului, şi din cauza dominanţei empiricismului, pozitivismului în rândul cercetãtorilor,

considerându-se cã nu este nevoie ca asumpţiile filozofice sã fie menţionate explicit.

De fiecare datã când sunt vehiculate concepte precum “obiectivitate”, “validitate”,

se vorbeşte defapt despre un anumit cadru epistemologic, despre o anumitã viziune

asupra naturii cunoaşterii ştiinţifice, viziune materializatã atât în teorie cât şi în practicã.

Sistemul filozofic se manifestã în toate etapele şi elementele cercetării: în

construirea cadrului conceptual, în metodologia folositã, în raportul stabilit între

cercetãtor şi participanţi, în design-ul cercetãrii, în interpretarea rezultatelor. Calitatea

unei cercetãri derivã astfel şi din gradul de coerenţã, de concordanţa şi puterea ideilor

filozofice din umbrã, de implicaţiile acestora.

Paradigma, concept epistemologic propus de Thomas Khun, reprezintã un astfel

de sistem de asumpţii filozofice care ghideazã, orienteazã, susţin, justificã şi integreazã

teoriile şi practica ştiinţificã. Donna Mertens (2005) evidenţiazã trecerea de la ideile

filozofice la practicã, de la ontologie, epistemologie la metodologie, prin cele trei

întrebãri necesare pentru a defini o paradigmã:

1. Întrebarea ontologicã: “Care este natura realitãţii?”

2. Întrebarea epistemologicã: “Care este natura cunoaşterii şi ce relaţie existã

între cunoscãtor şi cunoscut?”

3. Întrebarea metodologicã: “Cum se poate ajunge la cunoaştere?”

Pornind de la aceste întrebãri, autoarea identificã patru paradigme principale

utilizate în cercetãrile psihologiei şi ale ştiinţelor educaţiei, conturate în tabelul urmãtor:

1

Pozitivism Constructivism Transformativ Pragmatism

Ontologie

O singurã realitate

universalã, cuantificabilã

Realitãţi multiple

construite social

Realitãţi multiple

modelate pe considerente, valori etnice,

culturale, economice, politice etc.

Ceea ce este util determinã ce este real,

adevãrat

Epistemologie

Obiectivitate; Cunoaşterea are

un caracter probabilistic,

general;Asumpţii filozofice empiriste, raţionaliste

Subiectivitate; Cunoaşterea are

un caracter particular; Legãturi

interactive subiect-obiect

Cunoaşterea este plasatã

într-un context social-istoric; se ţine cont de

fenomenul discriminãrii

Relaţiile dintre cunoscãtor şi

ceea ce este de cunoscut sunt

stabilite în funcţie de scopuri, obiective specifice

Metodologie Cantitativã Calitativã Mixtã

Metodele sunt alese în funcţie de scopurile, obiectivele

fiecãrei cercetãri

Termeni descriptivi

asociaţi

ExperimentalQvasi-

experimentalStudii

corelaţionaleComparaţii

cauzale

Experiment natural

FenomenologieHermeneuticãInteracţiuni simboliceEtnografie

Teoria criticãNeo-Marxism

Mişcarea feministã

ParticipativEmancipativ

Metode mixteModele mixte

2

Evoluţia ideilor epistemologice

Raskin (2002) prezintă concepţia lui Sexton care, în urma unei analize istorice

asupra naturii schimbãtoare a cunoaşterii, împarte istoria umanitãţii în trei perioade:

premodern, modern, postmodern. Fiecare perioadă accentuează viziuni ontologice

distincte care influenţeazã modul în care omul se raporteazã la evenimente, probleme,

soluţii. Astfel, premodernismul (care se întinde din Antichitate pânã în Evul Mediu) a

fost dominat de dualism, idealism, rationalism, credinţe religioase etc. Modernismul (de

la Renaştere până în secolele IX-XX) aduce în centrul atenţiei empiricismul,

pozitivismul, logica etc. Conceptele cele mai vehiculate în modernism sunt: adevăr,

raţionalitate, obiectivitate, dovezi, progres ştiinţific etc O consecinţã a epocii moderne a

fost aceea de a consolida ştiinţa ca o sursă legitimă de cunoaştere a lumii. Se presupune

că ştiinţa este imaginea oglindită a realităţii obiective. În modernism este specific

întregul, unitatea. Prin contrast, postmodernismul ignoră, uneori chiar neagă realitatea

obiectivă, precum şi posibilitatea unei cunoaşteri obiective, mutând accentul pe realităţile

construite personal sau social; ştiinţa este o realitate construită. Fragmentarea este

specifică postmodernismului. Adevărul devine relativ; printre criteriile de validare a

ştiinţei mai importante sunt cele de ordin pragmatic, coerenţa, consensul (Gergen, 2001).

Murphy E. (1997) observã faptul cã în istoria epistemologiei existã tendinţa de a

trece de la o viziune staticã, rigidã, pasivã asupra cunoaşterii, spre una flexibilã,

adaptativã, activã. Pe un continuum epistemologic, obiectivismul (promovat de

modernism) şi constructivismul (aparţinând curentului postmodernist) ar reprezenta

extreme opuse. Asumpţia metafizicã importantã a obiectivismului este aceea cã lumea

realã are o structurã relativ stabilã, cã proprietãţile obiectelor sunt în esenţã constante şi

pot fi cunoscute; cunoaşterea validã, adevãratã, oglindeşte obiectiv acea structurã,

semnificaţîa ei fiind exterioarã celui care o percepe şi întelege într-un mod pasiv.

Constructivismul priveşte natura cunoaşterii ca fiind relativã; fenomenele nu pot fi

separate de contextul specific în care se manifestã. Procesul cunoaşterii este unul

inductiv, hermeneutic, creativ, activ. Nici o cunoaştere nu poate fi obiectivã în sens

absolut întrucât orice semnificaţie atribuitã obiectelor sau fenomenelor este una construitã

personal şi social, reflectând doar un anumit punct de vedere. Constructivismul se

3

aproprie în acest sens de scepticism, prin ideea cã singura lume pe care o putem cunoşte

este cea a experienţelor noastre.

Raskin (2002) vede în constructivism o încercare de a împãca realismul cu

idealismul, de a contura o cale de mijloc între cele douã poziţii opuse (realismul- credinţa

în existenţa unei realitãţi exteriore minţii şi în posibilitatea acesteia de a o cunoaşte;

idealismul- credinţa că nu există o lume reală independentă de conştiinţă).

Ontologia constructivistă

Cercetătorii constructivişti resping ideea conform căreia există o realitate

obiectivă ce poate fi cunoscută; ei studiază multiplele interpretări, semnificaţii, atribuite

lumii. Natura acestor realităţi este subiectivă (Mertens, 2005).

Nu este negată existenţa lumii independente de subiectul cunoscător, ci doar

posibilitatea acestuia de a o întelege cu adevărat

Asumpţiile ontologice ale constructiviştilor sunt, de cele mai multe ori, aproape

inexistente. Întrebarea ontologică nu poate primii un răspuns din perspectiva

constructivistă deoarece se consideră că orice răspuns ar implica asumpţii metafizice

excesive şi nejustificate.

Neasumarea unei poziţii ontologice este unul dintre punctele cele mai criticate ale

constructivismului. În lipsa unei ontologii rezonabile şi în lipsa unei doctrine clare cu

privire la ordinea din natură dispare orice posibilitate de a mai înţelege lumea.

Lipsa asumpţiilor ontologice ferme şi contestarea existenţei unei legături necesare

între fenomenele naturii şi structurile ce exprimă legi, teorii ştiinţifice poate conduce

constructivismul (forma sa radicală în special) în imposibilitatea de a mai justifica

raţional condiţiile de posibilitate a două dintre funcţiile majore ale ştiinţei: funcţia

explicativă şi cea predictivă. Dacă legile ştiinţei sunt simple construcţii ale minţii umane,

cum poate fi justificat faptul că reuşesc în multe situaţii să servească drept suport ferm

pentru explicaţii şi predicţii foarte exacte în condiţiile în care realitatea obiectivă nu poate

fi cunoascută?

Constructiviştii răspund acestei critici astfel: simplul fapt că o teorie, lege

ştiinţifică ne permite să ne adaptăm la realitatea unui anumit context fizic, social, cultural

prin descrierile şi predicţiile verificabile care derivă din acestea nu justifică credinţa

4

pozitivistă în corespondenţa dintre respectivele constructe ştiinţifice şi legile lumii

obiective, nu justifică ontologia empiristă a unei realităţi sau adevăruri absolute;

respectiva teorie sau lege ştiinţifică poate fi doar considerată adecvată contextului în care

ea se aplică; nu este justificată echivalarea respectivului context cu o realitate singulară,

universală, obiectivă (Matthews, 1992).

Epistemologia constructivistă

Elizabeth Murphy (1997) remarcă faptul că identificarea legăturilor dintre

epistemologie şi activitatea de învăţare a provocat dezbateri încă din antichitate, în

special prin dialogurile socratice. Din punctul de vedere al psihologiei, epistemologia,

discurs asupra naturii, genezei, evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice, include în mod natural şi

un discurs asupra activităţii de învăţare. Expresia „constructivism epistemologic” a fost

folosită prima oară în lucrarea Logica şi cunoaşterea ştiinţifică lui Jean Piaget, a cărui

epistemologie genetică utilizează principii constructiviste, şi constitue o generalizare a

teoriei învăţarii cognitive.

Constructivismul este considerat o problemă de epistemologie, o teorie a

cunoaşterii, o teorie a învăţării, un principiu asupra modului de cunoaştere.

Constructivismul este privit uneori ca fiind un curent post-epistemologic, oamenii

nemanifestându-se în funcţie de realitate ci în funcţie de felul în care percep realitatea.

Indivizii percep şi reinventează realitatea în manieră proprie, sub forma constructelor

sociale.

Termenul de „construcţie socială” este parte din titlul lucrării Construcţia socială

a realităţii publicată de Peter L. Berger şi Thomas Luckmann în 1966, o lucrare de

sociologia cunoaşterii (Raskin, 2002). O construcţie socială sau un construct social este o

idee sau obiect ce ne apare în mod obişnuit drept natural, dar care, în realitate, este o

invenţie sau un artefact al unei culturi sau societăţi particulare. Constructivismul

valorifică perspectiva sistemică şi cea structurală asupra fenomenelor socio-umane.

Epistemologia constructivistă insistă pe centrarea pe subiect, pe experienţele

acestuia, pe relativitatea cunoaşterii, pe diferenţele individuale în cunoaştere (Joiţa,

2007).

5

Faptele cunoaşterii nu sunt simple copii, reprezentări ale lumii, ci moduri distincte

de înţelegere, de interpretare a ei. Cunoştinţele se construiesc prin interacţiunea

subiectului cu obiectele, cu realitatea, în mod direct , urmând ca aceste experienţe să fie

prelucrate, integrate, generalizate la nivel mental.

Subiectul cognitiv trăieste si operează în domeniul experienţelor sale, care este

întotdeauna ceva subiectiv. Constructivismul dărâmă astfel “mitul” obiectivităţii.

Constructiviştii propun în locul conceptului de obiectivate conceptul de

confirmabilitate. Asumpţia este aceea că rezultatele, datele, interpretările au surse

independete de cercetător, şi anume în contextul şi participanţii unui studiu.

Produsele ştiinţei, teoriile, legile, metodele sunt, din perspectiva constructivistă,

supuse multor constrângeri de natură pragmatică; ele sunt mai degrabă “viabile” decât

valide, adică ele funcţionează într-un anumit context social-istoric care le condiţionează

acceptarea de către o cultură sau comunitate. Acceptarea se face pe considerente care ţin

mai degrabă de nevoia de consens între construcţia nouă, cele deja existente şi experienţa

actuală. Pentru un constructivist, teoriile, metodele, conceptele, modelele ştiinţifice sunt

viabile atâta timp cât ele se dovedesc a fi adecvate contextului în care ele au fost create

(Murphy, 1997).

Procesul de construire a realităţii este un proces de adaptare dinamică spre

interpretarea viabilă a mediului înconjurător. Omul, chiar şi cel de ştiinţă, nu construieşte

neapărat imaginea unei lumi reale. Acest ultim principiu este specific constructivismului

radical.

Viziunea constructivistă consideră că „obiectul" unei ştiinţe nu este un dat

aprioric, o stare finită care trebuie constatată, explicată, ci o construcţie practic nelimitată.

Prin „conjuncturi si refutari" (Popper), prin interacţiunea realului cu imaginarul

(Bachelard), prin asimilări si acomodări (Piaget), fiecare ştiinţă îşi construieşte propriul

„obiect" şi, în acelaşi timp, se construieste pe sine însăşi (Joiţa, 2007).

Aceasta flexibilitate epistemologică permite multor domenii controversate, care

nu satisfăceau toate criteriile empirice, să-şi consolideze statutul de ştiinţă (cum este

cazul pedagogiei, psihologiei, ciberneticii). În cazul psihologiei, obiectul – psihicul, este

privit în general ca un “construct”, un sistem complex, dinamic, bio-psiho-social. De-a

lungul isoriei psihologiei, s-a remarcat faptul că epistemologia pozitivistă nu este tocmai

6

adecvată; perspectiva constructivistă pare a fi mai potrivită specificului acestui domeniu,

mai ales prin accentuarea şi legitimizarea subiectivităţii ca principiu al cunoaşterii.

Metodologia constructivistă

Predomină în această paradigmă metodele calitative (interviuri, observaţii,

întrebări deschise, tehnici proiective etc.). Acestea sunt aplicate în corespondenţă cu

ideea conform căreia cercetarea se poate realiza doar prin interacţiunea dintre cercetător

şi participanţi. Eforturile sunt direcţionate spre obţinerea mai multor perspective asupra

aceluiaşi fenomen sau situaţie, astfel încât să se poată interpreta cat mai bine diferitele

semnificaţii (proces hermeneutic). Aceste semnificaţii sunt comparate, contrastate într-un

demers inductiv, dialectic. Cercetătorul construieşte o realitate pe baza interpretării

datelor cu ajutorul participanţilor la studiu care au furnizat datele respective. Se dezvoltă

astfel clasificări, descripţii ale credinţelor unui grup (Mertens, 2005).

Implicaţia metodologică care derivă din faptul că există mai multe realităţi într-o

cercetare este aceea că întrebările, ipotezele, obiective nu pot fi stabilite precis de la

început. Ele vor evolua, se vor schimba pe măsură ce progresează cercetarea, care apare

şi ea ca o construţie socială complexă. În general, cercetătorul constructivist propune un

concept, o temă, un subiect al studiului fără a preciza şi viziunea, poziţia sa (personală

sau ştiinţifică) faţă de acesta, acordând libertatea de a interpreta participanţilor, pentru a

permite emergenţa perspectivelor individuale construite de aceştia. La sfârsitul unei astfel

de cercetări se va evidenţia modalitatea în care experienţele trecute, concepţiile

cercetătorului (ipotezele sale) interacţionează cu experienţele participanţilor (cu datele

furnizate de ei, constructele lor personale) şi se contopesc într-o singură perspectivă, mai

generală (Darlaston-Jones, 2007).

Se folosesc strategii multiple şi extensive de adunare a datelor, majoritatea de

natură calitativă, în special descripţii narative. Se valorifică limbajul, nu ca simplu mijloc

de transmitere a informaţiilor, ci ca un proces activ, creativ, de structurare a lumii

experenţiale prin manipularea simbolurilor, semnificaţiilor. Multe dintre astfel de

cercetări se întind pe perioade îndelungate de timp.

Toate elementele care ţin de contextul studiului sunt descrise în detaliu (cultura,

factri demografici, etnici, datele biografice ale participanţilor, statutele sociale şi

7

economice etc.). Independenţa individului în formarea reprezentărilor despre realitate

este fundamentală, activitatea sa fiind experienţială, iar constructivismul are atunci rol de

instrument metodologic. Calitatea cunoaşterii depinde de autenticitatea înţelegerii

situaţiei şi contextului, de valorificarea experienţelor anterioare (Joiţa, 2007).

Se pune accent pe faptul că cercetătorul (subiectiv, cu personalitatea, cu viziunea

şi experienţele sale personale) participă activ la construirea studiului, în aceeaşi măsură

ca şi participanţii. Implicarea sa nu trebuie ignorată ci exploatată (Darlaston-Jones, 2007).

De asemenea, Darlaston-Jones (2007) propune ca membrii comunităţii ştiintifice

să fie implicaţi, consultaţi pe toată durata procesului unei cercetări, nu numai în faza

finală când aceasta este evaluată, validată de către o comisie specifică. S-ar creea astfel

oportunităţi de a explora idei care în izolare nu ar fi în mod normal luate în considerare.

A avea perspective multiple asupra aceluiaşi fenomen este un deziderat care lărgeşte aria

cunoaşterii şi întelegerii.

Formele constructivismului

Constructivismul nu este o doctrină unitară, existând mai multe forme sub care se

manifestă. Murphy (1997) îl citează pe Ernest P. (1995) care remarcă faptul că există

atâtea variaţii ale constructivismului câti cercetători îl aplică. Afirmaţia corespunde

credinţei în realităţile multiple construite de fiecare individ care interacţionează cu aceaşi

lume.

Formele constructivismului se diferenţiază prin mai multe aspecte; unul dintre

acestea este modul în care abordează problema ontologică, gradul manifest de opoziţie

faţă de empiricism. Se pot contura astfel două poziţii fundamentale: constructivismul

„tare”, radical şi cel „slab”, social.

O formă de constructivism este considerată a fi şi epistemologia genetică a lui

Jean Piaget.

Constructivismul radical ( E. Von Glasersfeld)

Este tipul de constructivism care schimbă radical modul de înţelegere al realităţii,

atribuind experienţei proprii, prin explorare directă, situaţiei autentice rolul fundamental

8

în înţelegerea semnificaţiilor, esenţelor. Orice cunoastere nu reflectă de fapt realitatea

obiectivă, ci arată modul subiectiv de percepere, de organizare a realităţii supusă

cunoaşterii, ca bază a experienţei cognitive. Cunoaşterea astfel realizată subiectiv, se

“obiectivizează” apoi prin comunicare, colaborare, negociere, generalizare în grup (Joiţa,

2007).

Conform constructivismului radical, ştiinţa este elaborată într-o mare măsură ca

un set de convingeri ce ţin de o cultură anume, de anumite circumstanţe şi de o perioadă

particulară.. Discursul şi termenii utilizaţi în orice ştiinţă sunt creaţi într-o complexă reţea

de circumstanţe sociale, opinii politice şi economice, într-un anumit climat ideologic.

Implicit toate aceste condiţionări vor forma un climat în care omul de ştiinţă îşi va

desfăşura activitatea.

Prin urmare, tradiţia ştiinţifică exprimă mai degrabă nu un şir de aproximări ale

unei realităţi obiective, ci relatează modul în care anumite comunităţi istorice au existat şi

s-au raportat la mediul înconjurător. Legile ştiinţei sunt mai degrabă simple instrumente

de care se folosesc oamenii de ştiinţă pentru a realiza predicţii, instrumente tributare

mediului social şi cultural în care au apărut, şi nu structuri ale fenomenelor aşa cum se

petrec ele în natură. Teza centrală a acestei abordări este că standardele după care

comunităţile ştiinţifice judecă lucrurile, fenomenele şi procesele naturii sunt construcţii

ale minţii umane Instrumentalismul sau constructivismul legilor ştiinţei, ca tip de

abordare filosofică, nu îşi dobândeşte specificitatea datorită asumpţiilor sale ontologice;

în fapt, această abordare nici nu are în vedere legile naturii, cât, mai ales, ceea ce savanţii

numesc legi ale ştiinţei. Altfel spus, filosofii constructivişti nu iau în calcul niciodată

ordinea reală a fenomenelor sau a proceselor naturii deoarece consideră că o astfel de

poziţie ar implica asumpţii metafizice excesive şi nejustificate. În fapt, spun ei, nimic nu

poate garanta existenţa efectivă a legilor naturii; ordinea pe care omul de ştiinţă o poate

constata în natură este cea pe care mintea sa a gândit-o şi a proiectat-o asupra

fenomenelor studiate. Asumarea unei ordini obiective nu poate fi justificată raţional, este

o perspectivă ce nu derivă din modul omenesc de a cunoaşte natura, este o „perspectivă a

ochiului divin”, putând fi acceptată doar ca act metafizic de credinţă.

În consecinţă, propoziţiile care sunt considerate drept legi nu îşi dobândesc acest

statut nici pentru că ar exprima anumite regularităţi obiective ale naturii, nici pentru că ar

9

exprima raporturi necesare surprinse în desfăşurarea fenomenelor naturii; mai degrabă,

statutul de lege al unor propoziţii s-ar datora capacităţilor constructive ale minţii umane.

Dacă acceptăm faptul că legile din natură nu există, aşa cum procedează

majoritatea constructiviştilor, una dintre cele mai importante consecinţe ar fi aceea că nu

ar mai exista nici o raţiune pentru a explica relativa constanţă a desfăşurării fenomenelor

naturii. Altfel spus, perspectiva constructivistă nu exclude ferm posibilitatea ca mersul

naturii să se poată modifica radical de la o zi la alta. Dar această consecinţă vine în

contradicţie cel puţin cu acele cunoştinţe extrase din experienţa noastră de zi cu zi şi din

rezultatele ştiinţei factuale; ambele tipuri de experienţe ne îndreptăţesc să credem în

constanţa şi uniformitatea proceselor şi fenomenelor naturii. Iar constanţa şi

uniformitatea proceselor naturale nu pot fi justificate raţional decât dacă luăm în calcul

existenţa efectivă a legilor naturii.

Chiar dacă există o ordine a lumii, chiar dacă există anumite regularităţi

perceptibile senzorial, forma pe care această ordine o primeşte prin intermediul

propoziţiilor ştiinţei este una construită de mintea umană. Constructivismul trebuie

înţeles nu în sensul că ordinea naturii ar fi una construită de mintea umană, ci în sensul că

ordinea pe care comunitatea cercetătorilor o exprimă prin propoziţiile ştiinţei este o

construcţie a minţii umane ce poate sa corespundă sau nu realităţii. Dar problema

corespondenţei dintre realitate şi constructele minţii este, după cum remarcă Matthews

(1992), una empirică. Constructivismul apare ca un “vin vechi într-o sticlă nouă”, ca o

nouă formă de empiricism, empiricism căruie i se opune în mod manifest.

Constructivismul cognitiv (J. Piaget)

Îşi are originea în psihogeneza dezvoltării intelectuale, a inteligenţei şi în

cercetările ulterioare ale psihologiei cognitive. Porneşte de la teza conform căreia

realitatea obiectivă nu se descoperă de la sine, ci doar dacă individul procesează mental

informaţiile acumulate, recurgând la o construcţie mentală de prelucrare a lor, prin

acomodare si asimilare progresivă. Acumularea informaţiilor se realizează si prin

experienţă directă, dar se valorifică si datele contextului cultural, alte experienţe

cognitive deja onsolidate, ca puncte de plecare. Construcţia este colaborativă, dar si

motivaţională, metacognitivă, atitudinală, deschizând mai multe soluţii de rezolvare,

10

variante, perspective (Joiţa, 2007). Se accentuează modul de prelucrare a informaţiilor, a

structurilor şi proceselor cognitive.

Constructivismul social (Vîgotski)

Completează celelalte forme, prin sublinierea naturii si sociale a cunoasterii, pe

baza interacţiunilor sociale, a limbajului, ca mijloc de comunicare si îmbogăţire a

experienţei individuale cognitive, la care se adaugă rolul culturii, al contextului cultural,

al grupului.

Adevărata cunoastere este în realitatea autentică, nu doar la nivel mental, iar

activitatea mentală progresează în baza utilizării variatelor forme ale limbajului,

interacţiunilor sociale, ale diferitelor interpretări individuale, devenite instrumente.

Corelează strâns cu abordarea situaţională a cunoaşterii, cu accent pe rolul unor

instrumente culturale ale contextului acesteia: limbajul, normele, credinţele, simbolurile,

creaţiile, acumulările nonformale, modele, surse.

Relaţiile interpersonale, negocierile, confruntările, dezbaterile, rezolvările în grup

mediază construcţia cunoasterii individuale si constientizează fiecăruia care-i este “zona

proximei dezvoltări”, care pot fi remediile si soluţiile de atingere a ei, rolurile potrivite

pentru afirmarea competenţelor (Joiţa, 2007).

Constructivismul social valorifică atât rolul individualităţilor în sistemul social de

care aparţin, cât şi rolul comunităţii în modelarea realitaţii subiective, singulare, a fiecărui

individ; el valorifică atât libertatea, independenţa, cât şi constrângerile, dependenţa de un

anumit sistem, constituindu-se într-o cale de mijloc între două extreme.

Accentul în constructivismul social este pus pe interacţiunile dintre subiectul

cunoscător, pe semiotică, prin referire la structurile şi instituţiile sociale.

11

Consideraţii asupra naturii şi aplicării unei epistemologii constructiviste

În esenţă, constructivismul poate fi descris ca o teorie despre limitele cunoaşterii,

privită ca un produs al activităţii cognitive a oamenilor, care îşi construiesc înţelegerea

prin experienţele trăite subiectiv. Stiinţa pare a fi efectul unei activităţi menite să producă

un consens între multiplele înţelegeri subiective, să integreze observaţiile individuale

într-un demers controlat, sistematic al comunităţilor umane (Matthews, 1992).

Tezele principale ale curentului sunt descrise de Michael R.Matthews astfel:

1. Cunoaşterea este un construct personal şi social activ, nu un simplu act de

receptare sau transmitere pasivă. Acest enunţ exprimă o asumpţie psihologică ce a

avut un impact considerabil mai ales în ştiinţele educaţiei (prin reconsiderarea

metodologiei cercetărilor, evaluărilor şi procesului de predare-învăţare).

2. Activitatea de cunoaştere este un proces adaptativ care organizează lumea

experenţială a subiectului cunoscător; prin cunoaştere nu se descoperă o lume

independentă, pre-existentă subiectului.Aceasta este o poziţie epistemologică.

Ştiinţa nu identifică adevăruri absolute, ci construieşte explicaţii viabile pentru

experienţele umane.

Printre valorile importante în constructivism se numără relativitatea, flexibilitatea,

subiectivitatea, menite să depăşească, să acopere problemele doctrinei empiriciste şi să se

opună acesteia Matthews (1992) remarcă însă pericolul de a radicaliza aceste valori, de a

se ajunge la o poziţie anti-ştiinţifică prin accentuarea relativismului cunoaşterii. O altă

critică a autorului este aceea că mulţi constructivişti ajung să vorbească despre cunoaştere

în termeni de “a vedea lumea prin lentile” condiţionate social (printr-o cultură specifică),

situaţional, personal (prin caracterul specific, unic, al personalităţii şi a funcţionării

cognitive a fiecărui individ). Această metaforă este în esenţă una de natura empiricistă,

derivată din gândirea aristotelică şi anulează opoziţia constructivism-pozitivism.

Este discutabil dacă o epistemologie constructivistă poate fi implementată cu

succes; ea nu poate înlocui multe dintre principiile empiriste care si-au dovedit utilitarea

şi valoarea practică. Fiind ea insăşi o construcţie socială, dispune de atât de avantaje, cât

şi de limite. Cu toate acestea, numeroşi autori, cercetători folosesc principiile

constructiviste în lucrările lor, în design-ul cercetărilor etc. De altfel, constructivismul,

12

susţine E. Von Glasersfel, nu are pretenţia de a fi inventat ceva nou, îşi propune doar să

ofere o bază conceptuală solidă pentru lucruri pe care oamenii de ştiinţă le făceau oricum

fără o bază teoretică (Murphy, 1997).

Cel puţin aşa cum este ea descrisă în această lucrare, pare a fi adecvată pentru

ştiinţele socio-umane, în special pentru psihologie, ţinând cont de faptul ca multe dintre

principiile sale sunt formulate în termeni sociologici şi psihologici. De asemenea, în

psihologie o problemă importantă o constitue delimitările relative dintre ce este obiectiv

şi ce este subiectiv în această ştiinţă. Perspectiva constructivistă propune o rezolvare, prin

renunţarea la pretenţia de a atinge obiectivitatea absolută, prin acceptarea

subiectivismului ca parte a cunoaşterii.

Epistemologia constructivistă funcţionează latent şi în psihoterapie, în special în

cazul abordărilor umaniste, experenţiale, centrate pe subiect (client).

Cea mai importantă realizare a constructivismului o consider a fi sesizarea

neajunsurilor absolutizărilor şi identificarea necesităţii găsirii unei căi de mijloc. Astfel,

principiile constructiviste le depăşesc şi le completează pe cele empiriste. Ideal ar fi

construirea unei viziuni unitare, prin îmbinarea mai multor perspective: reconsiderea şi

formularea unei ontologii pe baze empiriste, valorificarea lumii subiective, experenţiale

şi, în acelaşi timp, asumarea, acceptarea faptului că omul va tinde mereu la absolut

(inclusiv la valori precum obiectivitatea) chiar dacă este conştient că absolutul nu îi este

accesibil.

Până la urmă, formularea oricărei ştiinţe, epistemologii, ontologii este în primul

rând un proces constructiv, creativ, transformativ.

13