1.IntroducereGuvernanta corporativă este un subiect extrem de greu de definit într-o singură propozitie. Unii au o viziune restrânsă asupra guvernantei corporative, considerând că are de-a face cu functionarea grupului de conducere si relatia acestuia cu departamentul de management. Această definitie este cea care se găseste în codul de guvernare si în Principiile de guvernantă corporativă a OECD, pusă în discutie în 2004. O definitie mai amplă include relatia companiei cu actionarii săi, mai ales în cadrul organizatiilor cu drept de proprietate ridicat. În cele din urmă, studiile academice care au de-a face cu guvernanta extind definitia până la toate relatiile din interiorul unei afaceri, incluzând si problemele ridicate de actele actionarilor săi , mai ales ale institutiilor de investitii, functionarea adunării generale si relatia companiei cu pietele financiare (Wymeersch, 2006).

Indiferent cât de complex este conceptul de guvernantă corporativă, poate fi redus, în cele din urmă, la o formulă simplă prin care să se optimizeze principalul său obiectiv, crearea si distribuirea bogătiei. Legea corporativă si autoritătile care se ocupă cu reglementarea pietelor financiare încearcă să formuleze această ecuatie de optimizare, ajutând în acest fel conceperea regulilor prin care să se ajungă la un echilibru între diverse interese ale investitorilor corporatisti. Diferite sisteme legislative ale Uniunii Europene sunt implicate într-un proces de convergentă: în fiecare Stat Membru, companiile functionează corect datorită armonizării capitalului, a structurii de personal, oportunitătilor de vânzare si productie. Diferentele conceptuale sunt asociate cu un aspect aparte: implicarea actionarilor este legată de postulatul că managerii sunt în principal apreciati pentru atentia acordată intereselor investitorilor decât cele ale actionarilor, adică gradul de protejare a anagajatilor si a creditorilor.

În domeniul financiar, una din definitiile guvernantei corporative domină lumea vorbitoare de limba engleză si trece dincolo de aceasta. Aceasta este dată de Shleifer si Vishny (1997), care argumentează că acest sistem de concepte si practici includ o serie de mecanisme pentru a asigura finantatorii cu returnarea investitiilor făcute. Un sistem eficient caută să elimine manipularea excesivă a valorilor prin intermediul managementului si a actionarilor majori. În viziunea teoretică si pragmatică a lui Charreaux (1997), guvernanta corporativă este analizată ca un set de mecanisme organizationale si institutionale care au ca tintă puteri diferite, de a influenta deciziile directorilor si de a reduce domeniul facultativ al acestora.

În Satele Unite, în decursul ultimului deceniu, guvernanta corporativă a fost subiectul unor intense dezbateri printre nenumărate propuneri de definire. În scopul acestei discutii preliminare, guvernanta corporativă se referă la organizarea internă a unei corporatii, a cărei obiectiv este de a asigura o garantie rezonabilă pentru conducătorii corporatiei care iau decizii pe baza anumitor atribute organizationale.

Bazele legale ale companiilor din Statele Unite sunt cuprinse în Legea Generală Corporativă din Delaware. Acest act este adesea dezbătut, rareori înteles, în principal datorită faptului că nu este o lege federală, si datorită lipsei unei agentii guvernamentale responsabilă cu asigurarea unei aplicari mai stricte. Clauzele sale pot fi împătite în trei teme principale: (a) crearea unei corporatii; (b) legile unei corporatii (statute, carta); si (c) potentiala răspundere a comitetului director. În mod contrar, cosiderând Legea Valorilor Mobiliare a Statelor Unite, acest document de reglementare este cu sigurantă mult mai bine perceput, în principal datorită faptului că este o lege federală a cărei implementări este atent supravegheată de o agentie guvernamentală.

În Statele Unite, dilemele guvernantei corporative sunt în parte concentrate pe durata activitătii de supraveghere pe care o întreprind directorii, iar în parte pe deficientele lgate de functionarea consiliului de conducere, cauzate în principal de riscurile inerente de asigurare a răspunderii pentru investitorii corporatisti. În mod asemănător, se poate spune că, în UK, probleme asemănătoare au fost puse de Banca Angliei, relativa pasivitate a directorilor, care a dus la mai multe scandaluri corporatiste în anii '70.

Tările anglo-saxone, adică UK, Canada sau Australia, sunt clasificate ca fiind tări de „drept comun”, în contrast cu multe tări ale Europei Coninentale, cum ar fi Franta, care se consideră că au un sistem de „drept civil”. În tările de lege comună, libertatea de a formula acte de încorporare si carte este mult mai pronuntată decat în tările cu sistem legislativ civil, fiind astfel folosită ca o barieră împotriva uniformitătii în domeniul legilor comerciale. Ceea ce întăreste puterea unui cod ale „celor mai bune practici”, ca cel propus de Cadbury (1992), este, împotriva caracterului său non-constringent, Bursa de Valori din Londra cere companiilor cu actiuni cotate dezbaterea unei declaratii de acord cu principii de cod. Neconformarea cu aceste standarde este posibilă, dar orice deviere ar trebui explicată pe baza principiului conformare-sau-explicare (Wirtz, 2008).

Făcând referire la Franta, în perioada de la mijlocul anilor '90 tara a fost martora aparitiei unor formule si fenomene de guvernantă corporativă, luând în considerare influenta unor factori majori: globaizarea necontrolată a pietelor financiare (în ciuda socului de piată cauzat de criza financiară internatională), internationalizarea pietei franceze de capital , privatizarea si implicarea politică a companiilor private si publice.

Aproximativ acum două decenii, sistemul canadian de gurvernantă corporativă a fost supusă reformei pentru a se ridica la cele mai înalte standerde din domeniu. În 1994, Bursa de Valori din Toronto (BVT) a publicat raportul Zilei intitulat „Unde erau directorii?”, care a devenit un punct de referintă în domeniul guvernantei corporative. Conform acestui raport, esecurile de guvernare sunt consecintele unor scandaluri rezonante (Banca Comercială Canadiană, Banca din Nothland etc.). Codul canadian include 14 dispozitii, care sunt considerate a fi stadndarde ale bunei guvernantei corporative în Canada, si chiar internationale (Brown, 2006). Acest cod de guvernantă a luat în considerare, dincolo de principii si reguli, interesele diferitelor elemente constitutive (legislatori, investitori, corporatii si guvernul).

Prezenta lucrare îsi prpune să asigure o interpretare a principalelor paradigme ale guvernantei corporative, prin interemediul mai multor studii de caz care implică economii dezvoltate care au implementat sisteme de guvernantă corporativă care sunt bazate fie pe principii practice, fie pe reguli teoretice. Din punct de vedere metodologic, abordarea comparativă si critică are întâietate. În cele din urmă, ne punem următoarea întrebare: care sunt cele mai potrivite metode de a garanta cristalizarea aspectelor legale cu prvire la guvernanta corporativă, în contextul diversitătii internationale, si uneori, a divergentelor? Un studiu de caz făcut pe sistemul românesc de guvernantă corporativă sugereaza faptul că, desi presiunile externe se pot dovedi fi decisive în crearea unor institutii specifice, convergenta practicii internationale este problematică în cazul economiilor în crestere.

2. Analiza guvernantei corporative orientată spre piată

Separarea proprietătii de control a dus la o neîncetată suspiciune legată de conduita managerilor. Totusi, nimic nu ne opreste să credem că, în unele situatii, managerii ar putea fi victimele unor calcule gresite provenite din strategiile actionarilor, când abuzul primului este incompatibil cu crearea de valori.

Scopul acestei relatii între agenti este de a obtine mecanisme interne si externe implementate ca interese manageriale, cautând să satisfacă în mod exclusiv interesele actionarilor. Pe de altă parte, acestă relatie este deasemenea concentrată pe un sistem de remuneratie pentru directori bazat pe performantă. În plus, o forta de muncă, presupusă a fi eficientă, constituie o modalitate de disciplinare a managerilor (Fama, 1980). Performanta financiară a unei întreprinderi este baza pentru cresterea remunerarii managerilor sub diverse forme, de exemplu asigurându-le planuri pentru optiuni de bursă. Acest tip de remuneratie îi stimulează pe agenti să maximizeze valoarea actiunii pentru a profita din plin de o posibilitate de a câstiga cât mai mult posibil. Dacă ationarii si managerii au interese care sunt formulate în acelasi scop, ar putea facilita manifestarea unui conflict cu creditorii, din moment ce entitatea ar putea beneficia din proiecte mai riscante pentru a creste bogătia actionarilor.

Numit în urma votului actionarilor, consiliul de directiori ia decizii asupra unor prerogative importante legate de controlul si suprevegherea internă. În mod evident, este aproapre imposibil ca puterile decisive, pe de-o parte si prerogativele de control, pe de altă parte, să fie detinute de aceleasi persone; de unde nevoia de a numi directori externi în consiliul de conducere. Dacă aceste două atribute sunt bine separate, costurile actiunilor sunt reduse la minim, iar managerii vor fi controlati în mod eficient. În cazul în care consiliul nu este capabil să supravegheze în mod eficient actiunile celor care executa, investirorii sunt rugati să facă această îndatorire, votând prin delegati si prin actiuni colective efectuate în timpul întrunirii generale a actionarilor.

Pentru rezolvarea conflictelor dintre actionari si creditori, două metode par a fi cele mai utilizate: clauze preventive si aranjamente de tradeoff (sau compromis). Chiar dacă protectia generată de caluzele preventive este doar partial eficientă, creditorii ar putea încerca să reducă riscurile de investitie prin propunerea diferitelor clauze care ar putea reduce aparitia unui comportament blamabil din partea actionarilor sau a executivilor. În această categorie de clauze legate de apărare creditorii pot include restrictii asupra: politicii de finantare, politicii de dividende, a celei de investitii, rambursare timpurie si posibilitatea de schimbare si folosire a asigurărilor hibride (actiuni).

Referitor la aranjamentele de schimb, controlul companiei ar trebui preluat de creditori în momentul în care valoarea companiei este egală cu sau mai mică decât valoarea sa de lichidare. Împrumutătorii nu sunt lipsiti de apărare din moment ce actiunile lor nu le asigură drepturi de control în caz de falimentare (Grossman & Hart, 1986). Se poate spune că aranjamentul de schimb ar putea duce la scăderea costului actiunilor prin restrictionarea conflictelor de interes dintre actionari si creditori, cei din urmă devenind ei însisi actionari. Pozdena (1987) arată că aranjamentele de schimb sunt avantajoase mai ales în cazul fuzionărilor si a achizitiilor. Aceste evenimente ar putea încuraja restructurarea, care este absolut necesară în cazul eficientei manageriale si a distribuirii bogătiei între creditori sa actionari.

Pentru a analiza evenimentele care au avut loc începând cu al doilea trimestru al anului 2000, si luând în considerare influenta acestora asupra sitemelor de guvernare corporativă, este posibil să se mai facă pasi spre îmbunătătirea acestor sisteme, si anume componentele institutionale si modul de implicare al agentilor aflati în cauză. Cele două etape trebuie combinate, din moment ce reducerea integrării institutionale este o componentă fundamentală a profilului si a agentilor de corporatie. Totusi, atât esecurile comportamentale cât si cele institutionale ar putea fi examinate pentru fiecare dintre conducătorii sistemului de guvernare corporativă. În acest sens, ar putea fi examinate nu doar componentele corporative implicate, dar si elementele de sutinere, a căror scop este important în guvernarea corporativă. Câteva dintre aceste componente poartă atributele dispozitivelor de reglementare (Pérez, 2009).

Dacă managerul unei entităti este si cretorul ei si uneori principalul actionar, mecanismele guvernării sunt fie cvasi-inexistente, fie strict periferice. Situatia opusă, când implicarea investitorilor duce la formarea a unor companii mari, ruland bogătii considerabile, este legată de două elemente fundamentale, ambele fiind bine stabilite ca valori americane. În primul rând, cultura antreprenoriatului le permite managerilor să-si atingă scopurile de investitie în momentul în care sunt pusi fată în fată cu noi provocări legate de cererile actionarilor. În al doilea rând, întâietatea drepturilor de proprietate duce la stabilirea mai multor mecanisme de guvernare, concepute pentru a asigura că proprietarii nu sunt vătămati si că activitătile entitătii decurg în avantajul lor. Aceste două elemente sunt mai mult sau mai putin compatibile, dar cu sigurantă fac parte din imaginea de ansamblu a valorilor politice, ideologice si culturale a mediului economic american. Acestea justifică implementarea anumitor sisteme de guvernare corporativă în Statele Unite, luând în cosiderare multiplele imagini ale unor perioade istorice diferite.

Implicatiile media a evolutiilor de pe bursă din utlimul deceniu si implicarea din ce în ce mai semnificativă a analistilor financiari au dus la expansiunea oportunismului managerial care, în unele cazuri, a fost un pion esential care a dus la falimentarea entitătilor. Unele cazuri de evaluare si revizie a fraudelor au fost publicate în masă, adică Enron si Worldcom. Viziunea pe termen lung a companiei implică o directie strategică de natură ratională, care să ducă la o performantă sporită a entitătii. Astfel, alegerile profitabile vor contribui la îmbunătătirea situatiei competitive pentru un grup de companii, având ca scop principal reducerea riscurilor tuturor activitătilor acelui grup. Reprezentarea legală pe termen scurt derivă din faptul că actionarii au legături de contractare fixe cu entitatea, astfel că ei pot renunta usor la capitalul investit. În cazul revânzării, costurile vor include orice pierderi ale valorilor (când pretul de vânzare este mai mic decât cel de cumpărare) si costurile de tranzactie (costuri care au intervenit în timpul vânzării si cumpărării actiunilor). Actionarii vor fi orientati spre indicatorii financiari (fluxul numerar, câstig per actiune), si nu vor lua în considerare alti indicatori care duc la performante pe termen lung a entitătii (Finet, 2005).

3. Interpretarea modelului de piaţă pentru guvernanţa corporativă din SUA

3.1. Paradigma conflictelor de agenţie în guvernarea corporativă americană

În conformitate cu teoria managementului întreprinderii, managerii folosesc toate mijloacele pentru a creşte beneficiile pe care le pot obţine prin experienţa/expertiza lor, chiar prin luarea de decizii riscante pentru afaceri sau prin limitarea puterii managerilor de nivel inferior de a lua decizii importante.

În ceea ce priveşte finanţarea disponibilă, teoria fluxurilor de numerar gratuit dezvoltată de Jensen (1986) sugerează că managerii sunt adesea mai puţin motivaţi să distribuie dividende către acţionari, preferând mai degrabă să investească în proiecte mai puţin profitabile, în scopul de a menţine controlul asupra unor rezerve corporative semnificative. Într-un document fundamental bazat pe teoria agenţiei, Jensen şi Meckling (1976) au arătat cum se comportă managerii în relaţie cu capitalul pe care îl deţin. Cu cât deţin mai multe acţiuni, gestionează cu mai multă atenţie entitatea căutând, printre altele, să îi maximizeze valoarea.

S-a observat că un astfel de conflict nu duce la separarea dintre proprietate şi control. Teoria consideră că acţionarii au dreptul de a investi cu putere de decizie managerii, chiar dacă acest lucru implică costuri de agenţie. Conflictul de interese între acţionari şi manageri se poate manifesta ca o disputa pentru piaţa de bunuri şi servicii, deoarece aceasta nu constituie o modalitate de a motiva liderii-conducerea să acţioneze în interesul acţionarilor. Dincolo de aceasta, baza proprietarilor de companii mari constă intr-un număr semnificativ de acţionari care deţin în mod individual numai anumite părţi foarte mici din capitalul unor astfel de entităţi. Dispersarea acţionariatului se caracterizează prin conducere liberă, atunci când nici un proprietar individual nu este dispus să suporte costurile legate de supravegherea activităţilor manageriale. Acesta din urmă ar trebui să primească în mod normal, un sprijin pentru că a fost acord să investească o sumă care ar asigura controlul chiriilor prin care să plătească pentru capitalul lor managerial (Charreaux, 1997).

În ceea ce priveşte creditorii, aceştia sunt protejaţi numai într-o anumită măsură, de contractele lor cu companiile debitoare. Înainte de semnarea contractului de credit, investitorii deţin doar informaţii financiare fragmentate care nu sunt în totalitate de încredere. După semnarea acordului, creditorii suportă riscul de a descoperii că acţionarii iau decizii care vin în contradicţie cu interesele anterioare, fiind astfel expuşi la "hazard moral" (Diamond, 1984). În cadrul cercetării efectuate de către Smith & Warner (1979), patru surse de conflict între acţionarii şi creditorii au fost identificate: politica de distribuire de dividende, riscul de diluare a datoriei, substituirea activelor şi investiţiile insuficiente.

Statele Unite ale Americii este locul de origine pentru guvernarea corporativă acţionar-orientate. Punerea în aplicare a acestui model orientat către piaţă a condus la o răspândire mare a portofoliilor de acţiuni. Cu peste patruzeci de milioane de acţionari legaţi direct de gospodărilei americane, planurile de pensionare şi unele venituri curente sunt realizate în principal, prin capitalizarea piaţei. Înainte de criza actuală, aparenta stare bună de sănătate a pieţelor financiare a fost un stimulent puternic pentru gospodării de a creşte mai mult nivelul datoriilor pentru a cumpăra mai multe titluri de valoare şi, astfel, să beneficieze de o rata de returnare crescută şi de consecinţele efectului de levier financiare. În acest sens, managerii fondurilor mutuale şi fondurilor de pensii, bancheri comerciali şi de investiţii, analiştii financiari şi brokerii (ca intermediari pentru pieţele financiare) sunt vectorii principali ai sistemului de guvernanţă corporativă orientată către piaţă (L'Hélias, 1995).

În multe ţări dezvoltate ale lumii, dispozitivele de guvernanţă corporativă au fost îmbunătăţite în mod constant pentru a face loc modelul de guvernanţă orientată către piaţă. Experienţa americană de guvernanţă acţionar-orientate este de succes numai în acele ţări dominate de finanţarea de stocuri şi piaţa de capital, care sprijină companiile listate care pun în aplicare acest model. Ţările care fac parte din structura OCDE, care au format G7 (acum G8) au fost practic statele care s-au dovedit cele mai bune la aplicarea acestor reforme privind adoptarea de noi reguli privind guvernanţa corporativă. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în ciuda faptului că intenţiile au fost proclamate cu claritate mare şi că dispozitivele instituţionale au fost puse în aplicare corect, comportamentul real al corporaţiilor în acest domeniu este încă în evoluţie.

3.2. Provocări legale de guvernanţă corporativă în SUA

Max Weber (1964) a făcut unele observaţii remarcabile cu privire la implicarea factorilor religioşi, în special protestantismul, în dezvoltarea guvernanţei corporative. Aceste comentarii se referă la faptul că naşterea şi dezvoltarea întreprinderilor pot fi afectate de influenţe neaşteptate, mai ales în Statele Unite, mai degrabă decât în Europa continentală. Este posibil ca unele grupuri de imigranţi (catolici sau evrei din Europa Centrală, catolici din America Latină, sau budişti asiatici) au servit ca un catalizator pentru întreprindere, care vorbeşte despre specificitatea colonizării americane (Perez, 2003).

Aspectele cele mai semnificative ale sistemului american de guvernanţă sunt reflectate în directivele Bursei din New York (New York Stock Exchange) şi dispoziţiile actului Sarbanes-Oxley. Iniţiativele NYSE ale acestui deceniu nu au o forţă juridică obligatorie, dar pledează pentru o mai mare independenţă pentru directorii de corporatii listate pe piaţa de capital. Acest lucru conduce la respectarea practicilor de guvernare de către managerii de astăzi, în principal ca urmare a prevederilor dreptului societar şi obligaţiile care le revin de diligenţă şi onestitate (Naciri, 2006).

Este clar că o societate este o persoană fictivă care decide cu privire la aspectele juridice legate de proprietate, utilizarea de capital şi conservarea averii acţionarilor. Mai mult decât atât, este responsabilă pentru toate angajamentele care decurg din comportamentul său de afaceri (Nelson, 2006). Cu toate acestea, există o separare totală între proprietatea-deţinerea investitorilor peste titlurile companiei (actiuni, obligatiuni), şi proprietatea firmei asupra activelor sale nete.

Spre deosebire de membrii unei asociaţii, investitorii corporativi nu pot lua măsuri în numele entităţii lor, fără a fi primit un mandat în această direcţie. Singura persoană care are dreptul legal şi obligaţii în acest sens este directorul general (CEO). Ca o consecinţă a aplicării dreptului societar, directorii intră într-o relaţie cu directori de corporatii, care sunt persoane delegate care acţionează în numele acţionarilor. Deoarece directorii sunt în principal implicaţi în monitorizarea realizării obiectivelor de performanţă operaţională, un astfel de angajament legal se bazează pe întocmirea de către directori a unui raport de management care prevede separarea proprietăţii corporative şi controlul acesteia.

Ca o obligaţie menţionată în statutul corporativ, directori executivi pot instrui alţi directori să

exercite responsabilitatea pentru anumite decizii. Acest lucru se aplică directorului financiar - Chief Financial Officer (CFO) şi directorului juridic-Chief Legal Officer (CLO). În special, în ceea ce priveşte poziţiile de director financiar şi juridic, directorul general vrea să aibă ultimul cuvânt de spus în nominalizarea persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii. Prin asumarea angajamentelor de diligenţă şi sinceritate, directorii sunt la acelaşi nivel de responsabilitate ca şi managerii. Cu toate acestea, acest fapt conduce la unele diferenţe semnificative. În timp ce normele aplicabile directorilor de corporaţii sunt de natură ”profesională”, competenţa tehnică a directorilor non-executivi este acoperită de un nivel mai scăzut de responsabilitate.

Dreptul societar este reprezentativ pentru că permite formularea unui model mai clar şi mai precis de guvernanţă corporativă. De asemenea, este important să înţelegem reglementările SUA privind valorile mobiliare, care sunt cruciale, deoarece nu există nici o lege federală privind corporaţiile. În timp ce dreptul societar promovează integrarea ca o instituţie juridică, reglementarea valorilor mobiliare promovează instituţia pieţelor de capital, care nu poate funcţiona fără suport legal. Dreptul societar se referă în principal la interesele acţionarilor (adică investitori în corporaţii), pe când reglementarea valorilor mobiliare are drept scop satisfacerea intereselor comercianţilor şi speculatorilor. În cele din urmă, în timp ce dreptul societar sfinţeşte responsabilitatea directorilor executivi în faţa directorilor şi acţionarilor, reglementarea valorilor mobiliare impune ca informarea corporativă să fie adresată direct publicului, deoarece aceasta este singura modalitate de a avea informaţii suficiente pentru potenţialii vânzători şi cumpărători.

În consecinţă, dreptul societar se bazează pe încredere, în timp ce reglementarea titlurilor financiare se bazează pe informaţii. Legea Sarbanes-Oxley (SOX), ce poartă numele a doi membri ai Congresului şi a fost adoptată în iulie 2002, a fost menită să consolideze măsurile de control şi au încercat să restabilească climatul de încredere în ceea ce priveşte societăţile cotate la bursă.

Principalele prevederi ale acestui act sunt axate pe următoarele aspecte: (a) directorii executivi îşi asumă responsabilitatea individuală pentru exactitatea şi caracterul complet al rapoartelor corporative; (b) se impune supravegherea independentă de firme de contabilitate publice care furnizează servicii de audit; (c) creşte sancţiunile penale asociat cu infracţiunile gulere-alb şi conspiraţii. Proiectul de lege a fost adoptat ca o reacţie la o serie de scandaluri majore corporative şi de contabilitate, inclusiv cele care au afectat Enron, Tyco International, Adelphia, Peregrine Systems şi WorldCom. Aceste scandaluri, care au diminuat drastic averea investitorilor, atunci când preţurile acţiunilor au scăzut brusc, au zguduit încrederea publicului în pieţele de valori mobiliare ale naţiunii.

Actul SOX conţine mai multe prevederi care vizează restabilirea încrederii în pieţele financiare. Acest lucru înseamnă că emitenţii străini au avut de a face cu interpretări problematice a patru puncte cheie: (a) controale interne pentru a asigura acurateţea rapoartelor financiare şi prezentările de informaţii; (b) interacţiunea dintre auditorii externi şi comitetele de audit corporative; (c) responsabilitatea directorilor de corporaţii pentru acurateţea şi valabilitatea rapoartelor financiare corporative; (d) codurile de conduită pentru analişti de valori mobiliare şi divulgarea conflictelor de interese.

Secţiunea 406 din SOX le cere emitenţilor înregistraşi să dezvăluie dacă emitentul a adoptat sau nu un cod de etică pentru directorii financiari seniori. Termenul „cod etic” înseamnă că astfel de standarde sunt necesare pentru a promova (1) conduita onestă şi etică, inclusiv manipularea etică de conflicte efective sau aparente de interese între relaţiile personale şi profesionale; (2) informaţii complete, corecte, exacte, la timp, şi uşor de înţeles în rapoartele periodice care trebuie depuse de către emitent; şi (3), conformitatea cu normele şi reglementările guvernamentale.Legea a impus formarea Consiliului de Supraveghere al Companiilor Publice de Contabilitate (PCAOB) pentru a „supraveghea auditul companiilor publice care fac obiectul legilor privind valorile mobiliare, în scopul de a proteja interesele investitorilor şi interesul public în pregătirea de rapoarte de audit informative, precise, şi independente” (secţiunea 101.a). Independenţa contabililor ar trebui să fie garantată prin introducerea PCAOB, cu alte cuvinte, aceasta este o instituţie suplimentară care

supraveghează supraveghetorul (Yakhou & Dorweiler, 2004).Există dezbateri aprinse cu privire la beneficiile şi costurile de punere în aplicare a SOX.

Susţinătorii acestei legislaţii susţin că a fost necesar şi că acesta a jucat un rol cheie în reinstaurarea încrederii în pieţele de capital din SUA, consolidând mecanismele de control corporative. Cu toate acestea, această lege a fost controversată, şi a fost considerat excesiv, chiar brutală; adversarii susţin că a redus avantajul competitiv al Americii pe plan internaţional împotriva furnizorilor străini de servicii financiare, susţinând că SOX a introdus un mediu extrem de complex de reglementare în pieţele financiare din SUA.

3.3. Crizele financiare şi interpretări moderne de guvernanţă corporativă

Se poate spune că actuala criză poate fi o nouă etapă în istoria capitalismului? Sau este doar un alt accident, în contextul unei pieţe financiare turbulente, în care perioadele de excitare sunt în mod necesar urmate de momente de dezamăgire? Crizele financiare de acum mai mult de un deceniu - în Japonia (1990-2000), în ţările asiatice (1997-1998) şi bula Internetului (2000-2002) - au fost primele simptome. Cu alte cuvinte, perioada de expansiune pe pieţele financiare globale, care a avut loc în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, nu a creat condiţiile pentru stabilitate. Criza financiară actuală poate fi interpretată pe patru nivele: o criză bancară, o criză de finanţare globală, o criză de la un model de creştere inconsecvent, şi o criză de productivitate. Dereglementarea, dezintermedierea şi desecuritizarea sunt cele trei ajutoare de bază pentru ocuparea forţei de muncă de un nou dinamism axat pe instrumente financiare, cu răsturnări periodice care agită activităţile economice la nivel macro şi micro.

Bula dot-com a fost o bulă speculativă care acoperă aproximativ anii 1998-2000 (cu un punct culminant pe 10 martie, 2000) în timpul căreia pieţele de capital din ţările industrializate au văzut ascensiunea rapidă a valorii capitalurilor proprii în sectorul de Internet şi domenii conexe. Pe pieţele financiare, o bulă a pieţei de capital este o creştere auto-perpetuă sau boom în preţurile acţiunilor unei anumite industrii. Termenul poate fi utilizat cu certitudine doar în retrospectivă, atunci cand preturile actiunilor s-au prăbuşit. Un balon apare atunci când speculatorii observă creşterea rapidă în valoare şi decid să cumpere în anticiparea unor majorări viitoare, mai degrabă decât că actiunile sunt subevaluate. De obicei, multe companii devin astfel grosolan supraevaluate. Când bula se “sparge”, preţurile acţiunilor scad dramatic, iar multe companii ies din afaceri.

Noua formulă a crizei financiare în perioada 2001-2002: de la domeniul de marketing pe Internet, criza a trecut la alte domenii mai largi de tehnologie, şi anume domeniul mass-media şi al telecomunicaţiilor, creând o pieţă virtuală pentru procesele implicate în dezvoltarea noii economii . Această piaţă nouă, care a inclus mai multe valori mobiliare cotate la bursă (NASDAQ) a fost în cea mai mare parte afectată de ratele de schimb, în timp ce multe alte titluri au fost influenţate în contextul pieţei de referinţă (NYSE). Scandaluri de afaceri răsunătoare au fost rezultatul direct al fraudei contabile (de exemplu, Enron, Worldcom, Xerox, etc); în consecinţă, au adâncit criza bursei în prima jumătate a anului 2002. Unii analisti au crezut că a fost o criză sistemică, care a afectat bazele filozofice ale pieţelor de capital şi, prin urmare modelul orientat către piaţă, al guvernanţei corporative.

Criza creditelor ipotecare subprime din 2007-2008 este în curs de desfăşurare o criză imobiliară şi financiară declanşată de o creştere dramatică a creditelor ipotecare neperformante şi prescrierilor de ipoteci în Statele Unite, cu consecinţe negative majore pentru băncile şi pieţele financiare din întreaga lume. Prin simplificarea formulei, putem observa evoluţiile şi unicitatea a acestei noi crize financiare prin dezmembrarea a trei vectori: crearea unui sector de credit imobiliar, pentru a influenţa alte sectoare financiare, precum şi impactul global. Criza poate fi atribuită unui număr de factori omniprezente atât pe pieţ de locuinţe cât şi pe cea de credit, factori care au apărut într-un anumit număr de ani. Aceştia includ: incapacitatea proprietarilor de case pentru a face plăţile ipotecare, datorită în primul rând ratelor ipotecare ajustabile, împrumut de ruinare, speculaţii şi supraconstruire în timpul perioadei de boom,

urmate de produsele ipotecare riscante, nivel personal şi corporative ridicat al datoriilor, produse financiare care au ascuns riscului de neplată a ipotecii, politica monetară, dezechilibrele de comerţ internaţional, precum şi lipsa unei reglementări guvernamentale. Multe instituţii financiare, bănci de investiţii, în special, au emis o cantitate mare de datorii-credite în perioada 2004-2007, şi a investit veniturile din titluri de valoare ipotecare (MBS), în esenţă pariind că preţurile caselor vor continua să crească, şi că gospodăriile vor continua să-şi facă plăţile ipotecare. Începând din 2007, instituţiile financiare şi investitorii individuali care deţin MBS au suferit, de asemenea, pierderi semnificative de la valorile implicite de plată ipotecare şi declinul rezultat al valorii MBS. Pentru un specialist în guvernarea corporativă, este clar că această criză mondială necesită diferite perspective, uneori explicit, uneori implicit, în raport cu modelele de funcţionare a sistemelor economice şi financiare, privite într-un context european şi internaţional.

4.Reflecţii pe modelul unui singur nivel de guvernanţă corporativă în Marea Britanie Analiza de paradigme diferite de guvernare corporativă permite specificarea diferenţelor dintre cele cunoscute ca ţările anglo-saxone, în cazul în care pieţele financiare joacă un rol crucial, şi aceste ţări denumit European Continental. Alte ţări similare cu al doilea grup, cum ar fi Japonia, au un sistem economic bazat pe finanţarea bancară, chiar dacă bursele de valori au câştigat din ce în ce mai mult teren şi contribuie la fluxul de fonduri către companii mari. Într-o ţară ca Marea Britanie, guvernanţa corporativă este structurată pe un model monist, comitetul director desfăşoară activitatea de zi cu zi, în timp ce unii directori sunt, de asemenea, membri ai consiliului de administraţie. În Marea Britanie, dreptul societăţilor comerciale a recunoscut întotdeauna acţionarii companiei în calitate de proprietari unici. (Beaufort, 2006). Întreprinderile din Marea Britanie sunt configurate din punct de vedere economic, financiar, social şi cultural pe modelul monist: consiliul de administraţie supraveghează activităţile companiei, prin delegarea managementului de zi cu zi a directorilor executivi. dreptul societăţilor comerciale britanic a perceput întotdeauna acţionari în calitate de proprietari unici ai companiei, întregul sistem fiind puternic influenţată de o astfel de postulaţie. Companiile Act din 1985 a propus unele măsuri de reformă şi a recunoscut că este necesar ca managerii să ia în considerare, de asemenea, cererile de angajaţi. Cu toate acestea, nu au existat dispoziţii obligatorii care să permită angajaţilor să ia parte la conducerea companiei sau de a supraveghea managerii corporaţiilor. Mai mult, este foarte clar că sarcina principală a managerilor este de a orienta entitatea în interesul acţionarilor. Creşterea economică optimă se referă la interesele tuturor şi nu doar de un grup de părţi interesate. Probleme de guvernanţă corporativă implicate în relaţii de putere economică, uneori, au fost abordate de coduri de bune practici de guvernare. Cu toate acestea, spre deosebire de conceptul de independenţă disciplinară, acestea din urmă au dat naştere la un număr foarte mare de recomandări practice. Scandalurile financiare din ultimul deceniu au demonstrat faptul că delincvenţa managerială poate fi o sursă de distrugere având valoare masivă. Cu toate acestea, o sursă de creare de valoare este de economii de costuri în domeniul conflictelor de agenţie. În consecinţă, cele mai bune sunt doza de independenţă şi de competenţă în cazul în care compromisul a căutat de către toate părţile interesate. Piaţa de capital foloseşte propriul mecanism pentru impunerea, respectării principiilor de guvernanţă,iar codurile dedicate sunt părţi ale acestor mecanisme. Codurile de guvernanţă pot fi clasificate ca "soft law", spre deosebire de dispoziţiile obligatorii de instrumente standard juridice, în general, s-au adunat sub termenul de "hard law" (Wirtz, 2008). Atributul dominant de soft law este dependent de sursele extrajudiciare (Dragomir, 2008). Cu toate acestea, din punct de vedere de reglementare, acestea operează pe principiul respectă sau explică, care acordă dreptul societăţilor supuse a se conforma cu prevederile specifice ale codului. În ultimele două decenii, Regatul Unit a obţinut o reputaţie solidă în domeniul de reflecţie şi de reformă legate de guvernanţă corporativă. Marea Britanie este prima ţară europeană care a contribuit cu

o serie de coduri de bune practici pentru optimizarea comportamentului managerial. Comitetul Cadbury publicat în 1992, este codul de guvernanţă corporativă sub protecţia London Stock Exchange şi Ordinul Auditorilor Financiari. Acest cod este o realizare având capunct de reper la nivel mondial încurajarea companiilor cotate pentru a se conforma în general recunoscute ca"cele mai bune practici", în conformitate cu principiul respectă-sau-explică (Feleaga et al, 2009.). În iulie 1995, Comitetul Greenbury a emis un raport şi un cod ataşat cu privire la divulgarea de remunerare, care, de asemenea, a devenit obligatoriu pentru piaţa de valori. În ianuarie 1998, Raportul Comitetului Hampel a evaluat stadiul de punere în aplicare a recomandărilor Cadbury, şi a decis să îndemne adoptarea unui Cod Combinat (iunie 1998), care ar rezuma dispoziţiilor prevăzute la codurile care au fost într-un mod mai puţin birocratic. În septembrie 1999, a fost publicat Raportul Turnbull, oferind linii directe cu privire la set-upul de control intern. În ianuarie 2003, Raportul Higgs revizuie "rolul şi eficacitatea directorilor non-executivi", în lumina prăbuşirii pieţei de capital american. Codul combinat din 2003 este încă în vigoare în prezent, cu modificări minore în 2006 şi 2008. Guvernul britanic a fost implicat în modernizarea dreptului societăţilor comerciale, pentru a integra aceste elemente de bună practică în general aprobat. În iulie 2001, un comitet de înţelepţi a fost delegat la proiectul de raport privind "o companie moderna pentru o economie competitivă". Ca o consecinţă directă a acestei propuneri, Guvernul a întreprins procesul de revizuire pentru o serie de norme, în special cele privind răspunderea directorilor, transparenţa financiară şi de notificare a acţionarilor, însoţite de o versiune redusă pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Regatul Unit, ca unul dintre centrele europene de finanţare, a urmat direcţia de analize pe termen lung şi a emis o interpretare specifică pentru modelul său de guvernare, unic axat pe acţionari (Ferrar, 2001). Guvernarea britanică corporativă este adesea descrisă ca un sistem de control de către străini acest lucru reflectă, printre altele, rolul jucat de mai mare piaţă de capital din Marea Britanie şi o structură de proprietate diferită. În Marea Britanie, multe asociaţii au o implicare activă în procesul de guvernanţă corporativă. Printre acestea se numără Asociaţia Asiguratorilor britanici, Asociaţia Naţională a Fondurilor de Pensii şi Institutul Contabililor Autorizaţi din Anglia şi Ţara Galilor (ICAEW). Aceste organisme publice au propriul lor target"cele mai bune practici", mai stricte decât cele prevăzute în Codul combinată (Beaufort, 2006). Disciplinarea managerilor este recomandată de codurile de guvernanţă corporativă din Marea Britanie şi alte ţări ale Uniunii Europene, pentru a evita existenţa unor acţionari privaţi de partea lor de profit. Dar, înainte de orice, acest lucru necesită existenţa unei reale valoari corporative, care nu trebuie să fi fost create de impunere unor măsuri disciplinare, ci prin urmărirea acele proiecte care creează produse şi servicii care urmează să fie vândute la preţuri competitive. Aceasta depinde în mare măsură de capacitatea managerială de a construi un avantaj competitiv pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Concret,a lucra la un proiect destinat creări valoarii depinde în mare măsură de capacităţilor manageriale. Pentru a stăpâni arta de a lucra ca o echipa nu este doar o problemă de evitarea conflictelor de interese. O astfel de decizie implică mai presus de toate o anumită competenţă Competenţa (recunoaşterea / construirea de oportunităţi strategice / capacitatea de gestionare a) apare ca un factor fundamental de creare a valorii de management. În măsura în care mecanismele de guvernare, în general, şi panouri, în special, afectează comportamentul managerilor, impactul acestora pe crearea de valoare este cu adevărat tributară competenţelor manageriale specifice. Întrebarea este dacă administratorii nonexecutivi sunt capabili să înţeleagă viziunea strategică propusă de manager.

5. Aspecte juridice ale guvernării corporative în Franţa

Guvernarea corporativă în Franţa poate fi judecată din perspectiva unui sistem de management

"democratic". În 2001, Franţa a adoptat Regulamentele Noi Economii, care a abordat elemente referitoare la statutul şi funcţionarea consiliului de administraţie. O altă lege cu o semnificaţie deosebită pentru guvernarea corporativă, este cunoscută sub numele de Securitatea Dreptului Financiar şi a fost adoptată în vara anului 2003 (Wirtz, 2008). De la mijlocul anilor 1990, dreptul companiei franceze s-a bazat pe o serie de rapoarte, unele de origine interne, altele de origine europeană, care vizează atât aspectele teoretice şi practice de guvernanţă corporativă (Delga & Bien, 2006).Rapoartele interne sunt de direcţionare a aspectelor conceptuale de guvernanţă corporativă:I Viénot (CNPF & AFEP) Raport, iulie 1995, intitulat "Consiliul de administraţie al societăţilor cotate";- Raportul Marini, 1996, cu privire la modernizarea dreptului societăţilor comerciale;- II Viénot (MEDEF & AFEP) Raport, iulie 1999, intitulat "Raportul comisiei privind guvernarea corporativă";- Bouton (MEDEF, AFEP, AGREF) Raport, septembrie 2002, intitulată "Pentru o mai bună practică de guvernanţă corporativă pentru companiile listate";- Institutul Montaigne Report, martie 2003, intitulată "Pentru a gestiona mai bine o întreprindere";- Raportul Cercul Economiştilor a consiliului de administraţie";- Raportul Parlamentului membru Pascal Clément, decembrie 2003, "Cu privire la rezultatele unei misiuni de cercetare de către Adunarea Naţională în ceea ce priveşte reforma dreptului societate";Rapoartele MEDEF, mai 2003 şi mai 2004, privind etica de remunerare executivă.Legislaţia naţională a Franţei este, de asemenea, rezultatul de convergenţă cu normele aplicate în Uniunea Europeană, dincolo de rapoarte interne care dau glas dilemelor locale. Politicile europene privind guvernanţa au fost analizate pe larg în Raportul de iarnă (2002). Acest document a fost produs de un corp de experţi în drept, care a propus noi modalităţi de monitorizare şi consolidarea standardelor companiei de guvernare în Statele membre UE. În scopul de a dezvolta bune practici de guvernare, un proiect european de acţiune a pus un accent deosebit pe "cele mai bune practici" codurile. Instrumentele cele mai recente de reglementare europene privind dreptul societăţilor comerciale şi guvernării corporative, au fost incluse în legislaţia franceză ca cele mai bune practici (Delga & Bien, 2006):- Recomandarea Comisiei din 6 octombrie 2004, pe promovarea unui regim adecvat de remunerare a directorilor societăţilor cotate;- Recomandarea Comisiei din 15 februarie 2005, privind rolul directorilor non-executivi sau de supraveghere al societăţilor cotate la bursă şi comitetele consiliului (de supraveghere);- Directiva 2004/109/CE privind armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată;- Directiva 2006/46/CE privind publicarea anuală a declaraţiilor de guvernare corporativă, în rapoartele anuale ale companiilor şi responsabilitatea colectivă a consiliului de administraţie. Directiva sprijină punerea în aplicare principiul a se conforma-sau-explica, şi, astfel, punerea în aplicare a legii soft.

6.Particularităţile sistemului canadian de guvernanţă corporativă bazat pe principii

Experienţa canadiană arată că guvernanţa corporativă este un set de procese şi structuri de supraveghere, gestiune şi informare. Particularităţile modelului canadian sunt: natura competitivă a sistemului; dreptul de a accesa cu uşurinţă pieţele de capital, muncă, şi resurse; precizia cu care administratorii îşi îndeplinesc atribuţiile dintr-o perspectivă strategică; relaţiile corporative ce favorizează cooperarea şi specificul de influenţare a venitului net din punct de vedere contabil.

Primă instanţă/etapă a reformelor de guvernanţă corporativă canadiană a fost influenţată de evenimente şi rapoarte care au reprezentat principalele puncte de cotitură globale (de exemplu, Comisia Treadway, în Statele Unite în 1987, şi Comitetul Cadbury in Marea Britanie in 1992). Dincolo de aceste

exemple, raportul canadian emis de Dey merge mai departe în a propune linii directive pentru reorientarea guvernanţei şi responsabilităţile consiliului de administraţie, în probleme cum ar fi strategia şi riscul corporativ, independenţa consiliului de administraţie, evaluarea şi comunicarea. Mai mult decât atât, raportul Dey este bazat pe principii, spre deosebire de practicile care predomină în SUA (Actul Sarbanes-Oxley din 2002) şi Marea Britanie (Codul Combinat, precum şi Raportul Higgs în 2003), şi subliniază faptul că aceste produse legale ar trebui să promoveze judecăţi fundamental care să fie luate în considerare de către orice consiliu de administraţie.

A doua instanţă/etapă a reformelor din guvernanţa canadiană a fost bazată pe rapoartele Greenbury, Hampel şi Turnbull în Marea Britanie, şi panourile Blue Ribbon în Statele Unite. Aceste piese de auto-reglementare s-au axat, printre altele, pe responsabilităţile comitetului de audit. Ca rezultat al acestor influenţe externe, în 2001, raportul Saucier a fost co-elaborat de Bursa din Toronto (TSX) şi Institutul Canadian al Contabililor Autorizati.

În timpul primului deceniu al acestui secol, organele însărcinate cu gestionarea şi controlul titlurilor de valoare canadian (de exemplu, Administratorii Valorilor Mobiliare canadiene: CSA) au publicat o serie de instrumente de reglementare, ca urmare a cele de a treia instanţă/etapă a reformelor de guvernanţă influenţate de Actul SOX din Statele Unite. Întrucât sistemul de guvernanţă canadian presupune existenţa unui consens printre cei mai importanţi jucători, principiile fundamentale sunt stabilite de către autorităţile de reglementare şi organizaţiile profesionale specializate în elaborarea de elemente eficiente de soft-law (cutumă) (de exemplu, coduri de bune practici). Institutul de Administratie Corporativă este reprezentantul membrilor consiliilor de administraţie canadieni. Acesta a intrat în colaborare cu Bursa din Toronto şi Institutul Canadian al Contabililor Autorizati, recunoscând necesitatea de reformă în domeniul guvernării corporative, în special în ceea ce priveşte comitetul de audit/comisia de cenzori. Unul dintre principiile fundamentale de bună practică este că auditorul este al treilea pilon al guvernanţei corporative, alături de manageri şi directorii independenţi.

Comparativ cu abordarea SUA bazată pe reguli privind guvernarea, abordarea canadiană se bazează pe implicarea indivizilor şi instituţiilor, în scopul de a căuta un echilibru între acele opinii care apără sistemul relativ imuabil bazat pe principii de guvernanţă, şi acele opinii care susţin că pentru Canada fi mai bine potrivită recurgerea la reguli radicale, cum ar fi cele derivate din legea SOX. Următoarele principii sunt reprezentative pentru abordarea echilibrată a guvernanţei corporative promovate de sistemul canadian şi principalele sale instituţii şi actori:Principiile de conducere şi performanţa managerială acoperă următoarele domenii de guvernare:- Stabilirea de orientări clare şi precise privind obiectivele, strategia, politica, şi alte criterii;- Supravegherea managementului şi modului de utilizare a resurselor;- Furnizarea cel mai bun model pentru a fi utilizat de către lideri de corporaţii.Principiile de delegare şi responsabilitate ţin seama de:- Consiliul de administraţie deleagă autoritatea pentru a realiza eficient obiectivele de management al organizatiei;- Responsabilitatea acoperă următoarele arii ale guvernanţei: enumerarea drepturilor, rolurilor şi responsabilităţilor directorilor, asigurându-se că atât consiliul de administraţie şi managementul funcţionează eficient.Principii de comunicare şi informare (transparenţă) acoperă următoarele domenii:- Integritatea procesului de colectare a datelor;- Comunicarea bidirecţională eficientă;- Eficacitatea informării, transparenţă totală, claritate şi responsabilitate financiară.Principiile de onestitate acoperă următoarele domenii de guvernanţă:- Sprijinirea relaţiilor pe termen lung şi benefice cu clienţii, personalul şi terţii;- Mediul de afaceri caracterizat de integritate, etică si profesionalism;- Promovarea dezvoltării durabile şi protecţia mediului. Pentru ca o entitate să reuşească, ar trebui să respecte eficient şi sincer toate interesele legitime.

Principiile de măsurare acoperă următoarele domenii de guvernanţă:- Măsurarea eficientă a performanţei, managementului şi consilierii corporative;- Obţinerea unor rezultate financiare şi de succes general în afaceri;- Livrarea efectivă a obiectivelor strategice şi misiunii companiei.Principiile de formare şi de creştere acoperă următoarele domenii de guvernare:- Învăţarea din experienţa din trecut;- Contribuţia la dezvoltarea resurselor umane;- Promovarea nevoii de inovaţie.

Cele şase principii generale ale guvernanţei corporative analizate de Brown (2006) şi sistematizate, în contextul experienţei canadiene sunt organic legate de cele mai bune practici general acceptate. Ele sunt judecate şi plasate dincolo de rapoartele internaţionale majore de guvernare, şi anume principiile OCDE, Codul Combinat din Marea Britanie şi principiile Bursei din Toronto (TSX).

7. Guvernata corporativa in Romania: intarzieri si inadecvente

Guvernanța corporativă a devenit parte a vieții economice din România, din două puncte de vedere, cel conceptual dar și cel legal, în anul 2000. Această intarziere a fost rezultatul eforturilor neconcludente ce vizau reformele politicce, juridice, sociale si economice. Politica gurvernamentala ce trebuia sa liberalizeze economia dupa revolutia anti-comunista, era inca nefinalizata după aproape o decada de quasi-capitalism. La acel moment, nu era implementata o strategie coerenta de valorificare a resusele umane si a celor tehnologice. Bursa de Valori Bucuresti s-a deschis pentru investitori in anul 1995, pe cand Comisia Nationala pentru Securitate mai avea un lung drum de parcurs pana la a fi operationala. Lipsa de implicare in cercetarea calitatii situatiilor financare si imposibilitatea implementarii de politici contabile moderne, au dus la puternice inadecvente pe piata.

Pe de alta parte, dificultatile cu care se confrunta sistemul bancar erau principala cauza a lipsei de implicare in mecanismul pietei. Lipsa de incredere a stakeholderilor bancilor si a shareholderilor minoritari au impiedicat bancile sa fie implicate activ in oferirea si intermedierea capitalului national. In consecinta, ipoteza conform careia Romania avea o economie de piata functionala inainte de inceputul secolului nostru, este inacceptabila din punctul nostru de vedere, chiar daca partenerii nostrii europeni pareau ca tolerau acea trecere dificila la capitalism.

Implementarii guvernantei corporative in Romania nu i-au lipstit totusi cateva defecte si inadecvente fundamentale:

- Lipsa de analize precise privind relatia dintre shareholders si manageri;- Implicarea minima a tuturor stakeholderilor in procesul de luare a deciziilor;- Omisiunea cadrului conceptual pentru o piata eficienta si implicarile sale sociale;- Implicarea dubioasa a auditorilor financiari in promovarea guvernantei corporative;- Esecul reformelor pentru implementarea unui sistem contabil in concordanta cu normele

internationale;- Mecanisme de control insuficient de puternice in ceea ce priveste corectitudinea, relevanta,

comparabilitatea si intelegerea rapoartelor financiare;In Romania, coordonatele politico-contractuale ale teoriei contabile pareau a fi aplicabile.

Trebuie sa recunoastem ca orice persoana, confruntata cu o decizie politica in contabilitate, va alege acea solutie care va maximiza propria avere. Daca managerul considera ca propria-i prosperitate depinde de valoarea de piata a companiei, atunci el va fi interesat cu siguranta in orice initiativa regulamentara care ar putea afecta pretul.

Economistii romani, care au fost adeptii teoriei stakeholderilor, au respins inca dintr-o faza incipienta teoria monista a guvernantei corporative. Seminarul intitulat ”Perspective de dezvoltare a

reglementarii guvernantei corporative romanesti”, ce a avut loc la Ministerul de Justitie in 12 Octombrie 2005 sub auspiciul Bancii Mondiale, a cautat sa identifice solutii pentru integrarea teoriei guvernantei corporative in legea contabilitatii din Romania.

Rapoartele prezentate Respectarea Standardelor si Codurilor (ROSC), cu rolul de a evalua guvernanta corporativa in Romania prin intermediul aplicarii Principiilor OECD, au ajuns la concluzia ca trebuie luate masuri de urgenta.

Vom aproba punctul de vedere al organizaţiilor internaţionale menţionate mai sus, şi ne exprimăm preocupările noastre privind evoluţia guvernării corporative în România. Academicienii sunt intr-un stagiu incipient de asimilare a teoriei si practicii de buna guvernare corporativa; un nou curriculum ar trebui să se adapteze şi să integreze această nevoie de cunoaştere, prin prelegeri documentate, studii de caz, şi evoluţii moderne în educatie, in ceea ce priveste contabilitatea si managementului.

Reformelor instituţionale în domeniul guvernanţei corporative trebuie să fie încorporate rapid în cadrul de reglementare naţionala; cu toate acestea, acest lucru nu ar fi de ajuns: afacerile, de asemenea, trebuie să se adapteze la noile cerinţe şi sa sporeasca mecanismele interne.

Legea companiilor romanesti ar trebui în primul rând sa faciliteze funcţionarea întreprinderilor eficiente şi competitive. Acest lucru nu trebuie sa omita faptul că protecţia acţionarilor şi creditorilor este o parte integrantă a oricărei societăţi comerciale. Mecanismele adecvate de protecţie a acţionarilor şi creditorilor se adăuga la eficienţa reglementării dreptului societăţilor comerciale, deoarece acestea reduc riscurile şi costurile implicate pentru cei care participă si fac afaceri cu companiile. Consiliul European se teme că armonizarea dreptului societăţilor comerciale, prin directive pote duce la o anumită "fosilizare" (Winter, 2002). După ce statele membre au convenit asupra unei abordări anumite într-o zonă a dreptului societăţilor comerciale şi au pus în aplicare o directivă sau o recomandare în consecinţă, devine foarte dificil sa schimbi directiva şi abordarea sa de bază.

Normele stabilite în legislaţia primară pot oferi beneficii de certitudine, legitimitate democratica şi de obicei, posibilitati puternice de executare. Dar aceasta vine la costul putinei sau chiar lipsei de flexibilitate, şi handicap in a ţine pasul cu schimbările de situaţie. Deşi avem în vedere starea actuală a dreptului societăţilor comerciale pentru a afişa un anumit grad de maturitate privind practicile de guvernare corporativă, este încă un regulament departe de a fi perfect. În acest sens, Consiliul European recomandă punerea în aplicare a formelor alternative de reglementare, cum ar fi:

- Reglementările secundare emise de către organismele guvernamentale sau subordonate şi comisii, în care ar fi stabilite obiectivele generale şi principiile; regulamentele secundare pot fi modificate mai repede atunci când circumstanţele o cer. În acest sens, reglementarea romaneasca a valorilor mobiliare (Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare sau CNVM) supraveghează activităţile burselor de valori, intermediarilor financiari, aplică cerinţele de prezentare şi legile privilegiate, şi supraveghează fuziunile. Ca o agentie independenta, CNVM poate emite reglementari cu caracter obligatoriu, avand puteri administrative, cum ar fi autoritatea de a impune amenzi. CNVM a pus recent o prioritate mai mare pe reforma guvernării corporative;

- Setarea standard de către participanţii la piaţă, sau în parteneriat între guvern şi participanţii la piaţă, prin care cele mai bune practici pot fi dezvoltate, au fost adaptate şi aplicate; monitorizarea şi recurgerea la răspunsului pieţei şi competenţele generale de guvernare pe baza unui reguli de genul "respectă sau explică", poate de multe ori sa înlocuiască aplicarea legala, formală în dreptul societăţilor comerciale. Aici găsim nevoia să subliniem necesitatea emiterii unuia sau mai multor coduri general acceptate de guvernanţă corporativă nationala, care ar trebui să adreseze aspecte specifice si sa fie de asemenea flexibile la schimbare;Sistemul de guvernanţă corporativă, pentru care companiile romanesti vor opta este încă în curs

de examinare; în cazul în care modelul de piaţă va fi preferat de marile companii, trebuie să admitem că, în acest moment, bazele instituţionale sunt încă imperfecte. Noi credem că modelul de piaţă nu este

potrivit pentru companiile romanesti, prin urmare, modelul părţilor interesate este mult mai probabil să prevaleze la un moment dat în viitor, în funcţie de gradul de soliditate a economiei româneşti. Cu toate acestea, România nu este singur pe continentul european; procesele nationale de guvernare corporativă sunt monitorizate de către partenerii noştri din UE, şi este probabil ca orice sistem de guvernare corporativă adecvată pentru România, se va realiza după un proces de convergenţă regională. Şi noi, de asemenea, sperăm că evenimentele dezastruoase care au lovit tanara economie în anii 1990, datorită unui sistem de slabă şi ineficientă guvernanţă corporativă, va rămâne întotdeauna în trecut.

8. Concluzii

Managerul are un rol important în dezbaterile privind guvernanţa coorporativă deoarece ea/el este un jucător important în procesul economic care vizează creeare şi distribuirea de valoare. Teoria Agenţiei, într-un sens formal îşi are originile la începutul anilor 1970 în Statele Unite, dar conceptele din spatele acestei teorii au o istorie lungă şi variată. Cele mai puternice influenţe se găsesc teoria dreptului de proprietate, economia organizaţională, dreptul contractual şi filosofia politică, inclusiv în lucrările lui Locke şi Hobbes. Dintre certătorii demni de remarcat, implicaţi în teoria Agenţiei în perioada de formare din 1970, îi amintim pe Armen Alchian, Harold Demsetz, Michael Jensen sau William Meckling.

Teoria agenţiei ridică o problemă fundamentală în organizaţii. Managerii unei corporaţii pot avea obiective personale care sunt în concurenţă cu obiectivul proprietarului de maximizare a bunăstării/averii acţionarilor. Atât timp cât acţionarii autorizează managerii să administreze activele firmei, există un potenţial conflict de interese între cele două grupuri. Ţările cu o structură de proprietate mai concentrată au adesea acţionari majoritari care influenţează în mod semnificativ bordul. În consecinţă, un conflict al „agenţiei” apare când acţionarii cu un control „majoritar” încearcă să obţină beneficii private pe cheltuiala proprietarilor minoritari. În Marea Britanie şi în SUA sistemul de reglare pune accent pe creeare bunăstării pentru acţionari. Aceasta spune că, în timp abordările diferă, există o apreciere grobală a principiilor de guvernanţă coorporativă OECD de responsabilitate, contabilitate, transparenţă şi corectitudine.

Corporaţia a fost obiectul cercetării ştiinţifice până în primele decade ale secolului 20. Managementul profesioanal şi dispersia proprietăţii au făcut ca corporaţia să devină principala formă de organizare a afacerilor, în special deoarece se consideră că favorizeză o mai bună alocare a resurselor. Cu toate acestea, teoria clasică potrivit căreia ultimul scop al unei corporaţii este maximizarea valorii acţionarilor a fost contestată de susţinătorii teoriei părţilor interesate, care susţin că saisfacerea circumscripţiilor corporaţiei este principalul interes al managerilor şi directorilor.

Instituţionalizarea acţionariatului în masa prin implicarea fondurilor de investiţii a condus la dezvoltarea unor noi perspective ale guvernanţei coorporative. Creşterea proporţiei economiilor oamenilor prin intermediul achiziţiei de instrumente financiare a îndreptatat atenţia unor grupuri sociale mai mari către principiile guvernanţei coorporativă şi către problema protejării valorii acţionarilor. Pe de altă parte, o piată cu capital transnaţional şi lichid este o ţintă uşoară pentru speculatorii şi investitorii pe termen scurt. Ultimele două decenii ale secolului 20 au fost martore a bulelor şi contracţiilor pieţei, uşor atribuibile unei „exuberanţe iraţionale” (Greenspan, 1996).

Având în vedere titlul comunicări noastre, comparăm două modele aparent opuse: modelul bazat pe reguli al guvernanţei coorporative, care este în mare parte bazat pe exerienţa S.U.A., şi principiile de bază ale implementării, reprezentate în principal de codul Canadian de buna practică. Elemente controversate apar, în plus, cu analiza sistemului de guvernanţă pentru ţările incluse într-un eşantion reprezentativ: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Canada. Modele divergente de guvernare sunt prezente adesea când se compară sistemul Americii de Nord cu cel al Uniunii Europene,

unde axa centrală este dominată de principiul de conformare sau explicare şi , în general, de codurile celei mai bune practici. Aspecte al divergenţei pot fi de asemenea găsite în cadrul Uniunii Europene: Marea Britanie a implementat un model monist, concentrat strict pe rolul decisiv jucat de pieţele financiare, în timp ce în Franţa sistemul este adânc înrădăcinat în influenţele guvernului, care a impus un model acţionarilor fără a neglija bursa de valori de la Paris şi rolul său în „jocul” guvernanţei coorporative.

Sistemul canadian de guvernanţă coorporativă are o anumită particularitate. Se bazează pe o viziune echilibrată între principiile de bază ale modelului de guvernanţă şi tendinţa implementării unor reguli radicale ale SOX. Aceste două viziuni sunt în mare explicate de:

- Paradigma bazată pe principii: consensul se realizează în primul rând printr-un număr mare de elemente fundamentale şi, în al doile rând, prin intermediul precticienilor şi a corporaţiilor total libere în selectarea şi utilizarea implementărilor curente. În acest sens, Canada a aplicat o singură regulă care se aplică tuturor practicilor de guvernanţă corporativă spre difuzare.Raportul Dey dovedeşte că este cel mai bun exemplu de a confirma consensul ipotezei.

- Paradigma bazată pe reguli: un număr de cereri prescriptive sunt impuse de către o autoritate reglementatoare, a cărei rol este să suprevegheze practicile corporatiei. Actul SOX , inclusiv dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă şi penală, este un exemplu perfect al acestei abordări în SUA, dar şi în alte ţări, inclusiv Canada, unde majoritatea corporaţiilor au adoptat deja elementele esenţiale ale acestei legi.

Pentru a extinde mecanismele de guvernare în general, şi consiliului de administratie în particular, se influenţează comportamentul directorilor, influenţa lor în creearea de valoare fiind dependentă în întregime de anumite competenţe ale directorilor independenti sau supraveghetori. Întrebarea care apare este dacă aceştia din urmă sunt capabili să înţeleagă viziunea promovată de manageri. Aceste probleme ale guvernanţe implică competenţe care sunt adesea recunoscute de coduri de bună practică ale guvernanţei. Cu toate acestea, contrar conceptului disciplinar de independenţă, conceptele legate de competenţă au generat doar puţine recomandări concrete. Scandalurile corporaţiilor din ultimele decenii au arătat că delictele manageriale există şi pot fi o sursa a pierderii de valoare. Cu alte cuvinte, provocările generate de practicile guvernanţei contribuie la obţinerea celui mai bun mix dintre independenţă şi competenţă.

În concluzie, guvernanţa corporativă este strâns legată de efectul deciziilor strategice asupra creeari de valoare (Pérez, 2009). Având în vedere că managerii sunt autorii oricărei politici corporative, procesul maximizării de valoare este aproape în întregime responsabilitatea lor. Fără un model orientat pe piaţă, rolul guvernanţei corporative este de a utiliza diverse stimulente şi mecanisme de control adaptate comportamentului managerilor pentru interesele acţionarilor. Supremaţia acţionarilor nu poate fi separată de paradigma economică a pieţei de valori, prin urmare, piaţa de valori are un rol primordial în disciplinarea managerilor şi în reducerea costurilor agenţiei, creeând astfel o valoare pentru societatea păriţilor interesate în general.