1

Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

MARTIRI CREŞTINI DIN PROVINCIILE

SUD-DUNĂRENE

Coordonator: Masterand:

Conf.univ.dr. pr. Ion Vicovan Pădurariu Mircea

Iaşi 2009

2

MARTIRI CREŞTINI DIN PROVINCIILE SUD-DUNĂRENE

După cum se cunoaşte îndeobşte, în primele trei secole, creştinii au întâmpinat piedici,

au îndurat persecuţii sângeroase până la sacrificiul suprem. De la împăratul Nero (54-64) şi

până la anul 313, persecuţiile s-au succedat, iar edictele urmăreau pedepsirea creştinilor. Sub

Diocleţian (284-305), mulţi creştini din ţinuturile dunărene au suferit moartea martirică.

Instigat de cezarul Galeriu, edictele împăratului Diocliţian porunceau dărâmarea lăcaşurilor de

cult, arderea cărţilor sfinte, uciderea preoţilor şi chiar a tuturor credincioşilor. Au primit

cununa muceniciei slujitori ai altarului, dar şi credincioşi atât din spaţiul carpato-ponto-

danubian, cât şi din spaţiul carpato-balcanic, numit şi spaţiul romanităţii orientale. Au existat

creştini izolaţi chiar înaintea cuceririi Daciei de către romani, dovadă fiind numele autohtone

traco-geto-dacice ale martirilor.

Printre cei ce au suferit moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie se numără şi

mulţi stămoşi ai noştri daco-romani din provinciile romane din dreapta Dunării1. Trebuie să

ştim că daco-romanii trăiau atât în dreapta cât şi în stănga Dunării, deci pe un teritoriu foarte

întins, pe care s-au şi format poporul român şi limba română. De aceea, vom pomeni multe

nume de martiri daco-romani, chiar dacă ei n-au pătimit pe teritoriul actual al ţării noastre, ci

la sud de Dunăre, în Serbia şi Bulgaria de azi. Numele unor martiri ne sunt cunoscute din

„actele martirice”, care erau scurte lucrări ce povesteau pătimirea lor, sau din aşa numitele

Martirologii, adică un fel de calendare, în care erau trecute zilele de sărbătoare închinate

martirilor şi sfinţilor. Unii dintre ei au fost bine cunoscuţi şi preţuiţi pentru viaţa lor

desăvârşit creştină, fiind canonizaţi adesea de alte Biserici decât cea naţională şi de alte

neamuri, ceea ce a demonstrat dintru început şi perpetuu, caracterul de universalitate al

sfinţeniei.2

Printre martirii daco-romani se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor

sociale: slujitori ai altarului – episcopi, preoţi, diaconi, citeţi; funcţionari de stat, negustori,

ţărani, barbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile (oraşele) de pe malul drept al

Dunării, în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior,

1 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 21; 2 Dr. Nestor Vornicescu, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 12;

3

în care locuiau strămoşii noştri daco-romani 3.

În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad, în Serbia), au fost condamnaţi la

moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus

şi soţia sa Maxima, înecati în râul Sava, la 26 martie 3044. Martiriul lor s-a petrecut astfel:

preotul Montanus văzând prigoana ce se pornise împotriva creştinilor, a plecat din

Singidunum (azi Belgrad) la Sirmium, reşedinţa provinciei în care locuia, unde a fost prins de

către prigonitori şi adus în faţa lui Probus. Acesta l-a judecat pe preotul Montanus,

îndemnându-l să se supună poruncilor împăratului şi să aducă jertfă zeilor.

Interogatoriul a fost înregistrat într-un proces verbal la grefa tribunalului din

Singidunum, după care s-au păstrat unele informaţii corecte în diferite martirologii.5

Ameninţat cu chinuirea, Montanus a stat curajos în faţa guvernatorului, spunându-i că se

bucură de chinuiri, deoarece îl fac părtaş la Patimile Domnului.

Probus a poruncit deci ca Montanus să fie chinuit, iar în timpul acestora îl întreba dacă

va aduce jertfă zeilor. Răspunsul a fost dat cu bărbăţie: „Mă aduc jertfă, prin chinurile

acestea, Dunmnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit”6. Văzând această îndârjire, Probus a

chemat pe Maxima, soţia preotului, crezând că femeia, mai slabă de fire fiind, se va înduioşa

de chinurile soţului, şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Spre uimirea păgânului însă, Maxima

a cerut şi ea dusă la chinuiri, spre a fi părtaşă Patimilor Mântuitorului.

Uluit de curajul celor doi, Probus a afirmat că: „Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi

viaţa”. Înfuriat şi mai tare, Probus a poruncit ca preotul Montanus să fie aruncat în râu,

împreună cu soţia sa. Astfel, slujitorii păgâni i-au dus pe cei doi la malul râului Sava, unde le-

au legat câte o piatră de gât, şi i-au aruncat în apele învolburate. Apele însă au scos la mal

trupurile celor doi mucenici, astfel încât credincioşii le-au ridicat, în ascuns, şi le-au păstrat cu

sfintenie, ca pe nişte odoare de mare preţ, ca fiind ale celor ce au primit cununa de martiri ai

Domnului nostru Iisus Hristos7

Martirologiul Ieronimian pune pomenirea lor la 26 martie si 26 aprilie.8

3 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 25; 4 Ibidem, p. 26; 5 PSB, vol.11, Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 185; 6 Pr. Prof Dr. Ioan I. Rămureanu, Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, în vol. „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 142; 7;Ibidem, p. 143; 8 PSB, vol.cit., p. 185, apud.Martyrologium Hieronymianum, ed.J.B. de Rossi-L. Duchesne, t. II, 1, p. 36, 59 şi t. II, 2, ed. H.Delehaye et H. Quentin, p. 163;

4

Deşi procesul-verbal de judecată, întocmit la grefa tribunalului din Singidunum s-a

pierdut, refacerea lui de către pr. prof. Nicolae M. Popescu, după documentele vremii,

corespunde realităţii istorice.

Trebuie să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu

numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti.9

Tot de numele localităţii Sirmium se leagă şi amintirea martiriului episcopului Irineu şi

a diaconului său, Dimitrie10. Din Actul martiric, scris în limba latină, aflăm că au fost

judecaţi şi condamnaţi la moarte de acelaşi guvernator al provinciei, Probus, care condamnase

şi pe soţii Montanus şi Maxima. Acest act martiric ne-a fost transmis aproape cuvânt cu

cuvânt după procesul-verbal de judecată de la grefa tribunalului roman din Sirmium. Doar

introducerea şi încheierea sunt adăugate de un autor creştin necunoscut, martor ocular al

martiriului.11

Acest act martiric arată că Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium, că era căsătorit şi

avea copii mici, deci era un ierarh tânăr. Nu ştim dacă el a fost primul episcop al Bisericii de

Sirmium până în 304, sau dacă înaintea lui au mai păstorit acolo şi alţi episcopi. Pentru

credinţa sa în Hristos, ca şi pentru slujba pe care o avea, a fost arestat şi dus înaintea lui

Probus. Poruncindu-i să jertfească zeilor, tânărul episcop a răspuns: „Cel ce jertfeşte zeilor şi

nu lui Dumnezeu, să se piardă” (Ieşire 22, 20). Stăruind în refuzul său, Probus a dat sentinţa

de condamnare, ca să fie aruncat în râul Sava, afluent al Dunării.

Spre uimirea lui Probus, episcopul l-a rugat să fie ucis cu sabia ca să cunoască toţi „în ce

fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu”.

Guvernatorul i-a îndeplinit această ultimă rugăminte, lucru pe care Irineu l-a considerat ca o

biruinţă, mulţumind lui Dumnezeu. Şi astfel a fost tăiat cu sabia de ostaşi şi aruncat în râul

Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304.

Actul martiric al Sfântului Irineu are o mare valoare istorică, atât pentru istoria

pătrunderii creştinismului în provinciile dunărene ale Imperiului roman, cât şi pentru limba

latină vorbită şi folosită în aceste provincii. Este primul model de limbă latină creştină în

provinciile dunărene, deci şi la nord de Dunăre, în Dacia Carpatică.12

Martiriul este menţionat de Martirologiul Ieronimian şi de Sinaxarul Bisericii de

Constantinopol. Martiriul Sfântului Irineu de Sirmium este cel mai vechi act martiric în limba

latină din provinciile dunărene ale Imperiului roman şi de aceea valoarea lui istorică şi

9 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 18; 10 Diana Nedelcea, Ȋnceputurile creştinismului „scitic”, în „Daco-România”, Bucureşti, 2005, p. 14; 11 PSB, vol. cit., p. 208; 12 Ibidem;

5

filologică este foarte mare pentru cunoaşterea simbiozei daco-geto-romane de la sudul şi

nordul Dunării.13

Istoricul francez J. Zeiller afirmă faptul că Actul martiric al Sfântului Irineu, „este unul

dintre cele mai bine garantate dintre acelea care se pastrează din persecuţia lui Diocleţian în

Illyricum,iar noi apreciem, datorită circumstanţelor care l-au însoţit şi renumelui postum al

martirului, locul pe care îl deţinea întâistătătorul Bisericii de Sirmium în cetatea sa

episcopală, precum şi locul pe care l-a păstrat el apoi, în istoria bisericească a regiunii

danubieneˮ.14

Anumite Martirologii arată că, după câteva zile, la 9 aprilie 304, a fost ucis cu suliţa

tânărul Dimitrie, diaconul episcopului Irineu. Moaştele lui au primit curând darul unor

vindecări minunate de boli şi neputinţe. Unii istorici consideră că Sfântul Dimitrie sau

Dumitru pe care noi îl sărbătorim la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din

Sirmium. Prăznuirea lui la 26 octombrie s-ar datora faptului că, în acea zi, i-au fost aşezate

moaştele în biserica din Tesalonic15.

În aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie

un credincios cu numele Secundus. La data de 20 august 304 a suferit martiriul fecioara

Basilla.16Tot aici şi-a dat viaţa pentru Hristos, în ziua de 25 decembrie, poate în acelaşi an

304, tânăra Anastasia, în cinstea căreia sora cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel

Mare, a zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele ei fiind aşezate în biserica cu hramul

Sfânta Anastasia din Constantinopol17.

După toată probabilitatea, la 23 februarie 305, a pătimit la Sirmium, grădinarul Sineros

sau Sinerotas.18

S-au mai păstrat şi numele a cinci meşteri creştini, ce lucrau într-un loc numit Fruska

Gora19, în apropiere de Sirmium, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus,

Sempronianus şi Simplicius, aceştia fiind conducătorii unui vestit şantier. Ȋn mai multe

locuri ei sunt amintiţi ca „cei patru incoronaţi”20, în realitate ei fiind cinci. Ei executau

diferite statui şi alte lucrări în marmură pentru un palat al împăratului Diocleţian din cetatea

13 Ibidem, p. 210; 14 PSB, vol.cit., p. 211, apud. J. Zeiller, Les origine chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p. 80; 15 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p.p. 26-27; 16 Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii Ortodoxe Romȃne, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi completată, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 93 ; 17 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 27; 18 Istoria Bisericească Universală..., p. 93; 19 Ibidem, p. 93; 20 Ibidem, p. 93, şi André Grabar, Iconoclasmul bizantin, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p. 19;

6

Salonae (azi Split, în Croaţia, pe ţărmurile Mării Adriatice). Datorită lucrărilor de calitate ce

se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600

de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, şi nu vedeau cu ochi buni viaţa

religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori

începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui

Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din

mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla şi el surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4

mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe

nume Simplicius, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5

meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor

să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nicio măsură împotriva

lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit

vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că „În toate ne-am arătat

ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem”. Împăratul însă,

nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va

face statuia, dar că acesta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi

meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat

statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte

duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui

dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a

poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a

arestat şi închis, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat

răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală

generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în

sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de

supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu

numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor

sfinţilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie21.

21 Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfinţii mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 205;

7

În localitatea Cibalae (Cibales), azi Vinkovţi, în apropiere de Sirmium, au primit moartea

pentru Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus22, diaconul

Silvanus (Silvan)23, diaconul Donatus (Donat) 24 şi fratele său Venust25. Tuturor li s-a tăiat

capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, în timpul lui Diocleţian, pentru că au mărturisit

că sunt creştini şi au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni26.

Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie)

Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu.

Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub

motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii.

Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că

dispreţuia zeii romani. Întrebat fiind de ce nu slujeşte zeilor păgâni, Sfântul a răspuns că

slujeşte numai Dumnezeului nevăzut, nu zeităţilor surde şi neînsufleţite, făcute de mâini

omeneşti, din lemn ori din pietre, despre care „mai curând te apucă râsul cât de neputincioase

sunt, iar nu să te închini lor”.27

La aceste vorbe, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, după care

să fie chinuit şi mai tare, iar mai pe urmă a poruncit să fie întemniţat timp de trei zile,

nădăjduind că astfel se va lepăda de credinţa creştină. În temniţă, Sfântul a primit întărire de

la Dumnezeu, că va birui pe tiran şi va lua cununa muceniciei.

După cele trei zile de stat în temniţă, Sfântul a fost adus iarăşi la judecată în faţa

împăratului, şi întrebat fiind dacă s-a răzgândit, a răspuns că „eu de Domnul Hristos nu mă voi

despărţi, ci numai Lui îi voi sluji”. Astfel, împăratul s-a înverşunat şi mai tare, şi a poruncit

către 6 ostaşi să-l ia pe Sfânt şi să-l întindă la pământ, bătându-l până se va răzgândi. Supus

acestor chinuri, sfântul nu a scos nici măcar un geamăt, ci numai se ruga Domnului să-l

întărească până la sfârşit

În faţa celor întâmplate, temnicerul încredinţat cu paza sfântului, pe nume Stratonic s-a

înduioşat, căci în taină era şi el creştin, doar că un timp nu s-a arătat pe faţă. Când Ermil a fost

dus a treia oară la judecată, împăratul, văzând că acesta nu se leapădă de credinţa sa, a

poruncit ostaşilor să rupă cu unghii de fier pântecele Sfântului, ca să se vadă măruntaiele din

22 Pr. Prof. Dr. Vasile Gh. Sibiescu, Preotul Romulus, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 185; 23 Idem, Sfântul Mucenic Silvan, Diaconul, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 186; 24 Idem, Sfântul Mucenic Donat, Diaconul, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 184; 25 Idem, Sfântul Mucenic Venust, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 188-189; 26 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 28; 27 Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfinţii Mucenici Ermil Diaconul şi Stratonic Temnicerul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 201

8

el. Văzând acestea, Stratonic a izbucnit în plâns şi a început să îngrijească rănile Sfântului. El

a fost văzut însă de unul din ostaşi, care l-a pârât împăratului. Auzind aceasta, împăratul i-a

poruncit lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. Stratonic însă a mărturisit că este vechi prieten

cu Ermil şi că şi el este creştin, ca atare refuză să jertfească idolilor. Înfuriat peste măsură,

împăratul a poruncit ca Stratonic să fie dezbrăcat de haine şi să fie bătut. În acest timp,

Stratonic îşi ridica privirea către diaconul Ermil, cerându-i ca să se roage lui Dumnezeu să

poată păzi credinţa sa întreagă, pentru a răbda chinurile până la capăt.

Văzând împăratul că nu-i poate îndupleca în nici un fel pe cei doi mucenici, a poruncit ca

diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul să-i fie ciopârţit cu cuţitele, după care

să fie aruncat în valurile Dunării. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească, în ziua de

13 ianuarie 30328, la circa 3 kilometri de oraşul Singidunum (Belgradul de azi), poate spre

localitatea Panciova unde şi astăzi mai există populaţie românească. La trei zile după aceasta,

trupurile Sfinţilor Mucenici au fost adunate laolaltă într-un sicriu, ca să rămână veşnica

pomenire a lor, în acelaşi chip în care şi dragostea lui Hristos i-a unit pe amândoi29.

Redactarea pătimirii lor pe care o avem noi astăzi este aceea întocmită în secolul X de

către Simeon Metafrastul.

Martirii Ermil si Stratonic au fost canonizţi de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992,

împreună cu alţi treizeci şi doi de sfinţi daco-romani, iar data execuţiei lor a fost fixată ca zi

de prăznuire30.

Sf. Mucenic Emilian de la Durostorum (18 iulie)

Baza informaţiei noastre despre viaţa şi mucenicia Sf. Emilian o constituie actul său

martiric, alcătuit de către un autor necunoscut pe la sfârşitul secolului al IV-lea sau mai

devreme, de un contemporan al evenimentelor şi păstrat într-o copie în Biblioteca

Vaticanului. Actul martiric a fost mai întâi redactat în latineşte, după care s-a făcut şi o

traducere în limba greacă.

Sfântul martir Emilian a pătimit în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian

Apostatul (361-363). Acesta era fiul prefectului din Durostorum31, pe nume Sabbatianus, dar

Emilian a îmbrăţişat cariera militară, devenind astfel oştean în armata romană.

28 Ibidem, p. 204; 29;Ibidem; 30 Pr. Nicolae-Cristian Câdă, Sfinţii Martiri Ermil si Stratonic,în „Viaţa Parohială – buletin al Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Sydney, an XXXII, ianuarie - februarie 2007, p. 6; 31 Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Editura Trinitas, 2002, p. 45;

9

În aceea vreme a venit la Durostorum (azi Silistra în Bulgaria) vicarul Capitolinus, un om

cu mintea întunecată de răutate şi invidie şi un aprig persecutor, care se lăuda că toată cetatea

aduce ofrande zeilor păgâni, fiind râvnitoare „credinţei strămoşeşti”. De aceea, a poruncit să

se facă un mare ospăţ, la care să fie chemate toate căpeteniile sale.

În timpul petrecerii, Emilian, a luat un ciocan şi a intrat în capiştea idolească din acel

oraş, unde a sfărâmat toţi idolii care se găseau acolo, a răsturnat altarele, a doborât sfeşnicele

şi a vărsat toate vasele şi jertfele, după care a plecat de acolo, nefiind aflat de nimeni.

Auzind despre cele întâmplate cu capiştea idolească, Capitolinus s-a umplut de mânie şi a

poruncit să fie adus făptaşul imediat, oricine ar fi el. Ieşind ostaşii, aceştia au văzut pe un

oarecare ţăran ce trecea pe acolo de la câmp, pe care ostaşii l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus

la Capitolinus. Văzând aceasta, Emilian a recunoscut înaintea ostaşilor, spunându-le ca să-l ia

pe el în locul acelui om nevinovat, căci el era făptaşul căutat de ei.

Astfel, Sfântul Emilian va ajunge în faţa lui Capitolinus, unde va mărturisi cele

întâmplate. Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul să fie dezbrăcat de hainele sale,

după care a poruncit să fie aspru bătut. Neîncetând a-l mărturisi pe Hristos, Sfântul a răbdat cu

bărbăţie toate acele chinuri. Văzând Capitolinus că Sfântul este de neînduplecat, a poruncit să

fie luat şi dus în afara cetăţii, unde să fie aruncat în cuptor. Înainte însă de a fi aruncat în foc,

Sfântul a cerut să fie lăsat să facă puţină rugăciune, după care, aruncat fiind în foc, dându-şi

sufletul în mâinile lui Hristos, la data de 18 iulie 362, aşa cum arată actul său martiric, păstrat

până în zilele noastre, dată care a rămas şi în Minee ca zi de prăznuire a Sfântului Mucenic32.

Martiriul sfăntului a fost pomenit şi de unii părinţi şi scriitori bisericeşti, referindu-se la

acesta ca la un fapt real. Eusebiu de Cezareea spune în Cronica sa, tradusă de Ieronim în

latină, că în anul de la Avraam 2379 (=362), în timpul domniei lui Iulian „a fost ars de viu

Emilian la Durostor, din ordinul vicarului, pentru că a răsturnat altareleˮ. Theodoret al

Cyrului precizează că „în Durostorum, oraş însemnat al Traciei, Emilian, luptătorul biruitor,

a fost dat focului de către Capitolinus, conducătorul întregii Traciiˮ. Această ştire a fost

preluată în secolele XIII-XIV de istoricul Nichifor Callist, şi apoi de Teofan Mărturisitorul.

Unii învăţaţi consideră că la martiriul sfântului Emilian s-a referit şi Sfântul Ambrozie,

episcopul Mediolanumului, în scrisoarea a XL-a.

32 Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfântul Mucenic Emilian din Durostorum, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 179-182;

10

Cercetătorul român Radu Constantinescu, fără niciun temei istoric serios, socoteşte în

mod eronat arderea Sfântului Emilian de la Durostorum „legendăˮ.33 Opinia sa a fost, însă,

combătută temeinic de mai mulţi istorici şi arheologi români, mai ales de Ion Barnea.34

Martiriul Sfântului Emilian de la Durostorum, este un document istoric important pentru

cunoaşterea procesului de creştinare a populaţiei autohtone doco-romane de la sudul şi nordul

Dunării în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Sfinţii mucenici militari din Durostorum

În anii 297-298, în cursul unui război purtat de imperiul roman împotriva perşilor,

împăraţii Diocleţian (284-305) şi Galeriu (293-311) au hotărât să îndepărteze pe toţi soldaţii

creştini din armată, socotind că nu luptă cu destulă vitejie şi că ei ar fi vinovaţi de slăbirea şi

căderea imperiului.

Printre cei care au avut de suferit în urma acestei hotărâri se numărau mai mulţi ostaşi

creştini din legiunea aflată în Durostorum, oraş în provincia Moesia Inferior (azi Silistra, pe

frontiera româno-bulgară). Sinaxarul Bisericii din Constantinopol aminteşte ca martiri pe

fraţii Pasicrat şi Valentin, primul de 22 de ani, iar celălalt de 30, amândoi soldaţi în legiunea

din Durostorum. Fiind arestaţi, deoarece au mărturisit că sunt creştini, comandantul legiunii

lor i-a obligat să aducă jertje zeilor. Amândoi au refuzat şi L-au mărturisit din nou pe Hristos.

Aşadar, comandantul lor i-a osândit la moarte, prin tăierea capului. Pe când slujitorii

păgâni îi duceau spre locul de osândă, în afara cetăţii, mama lor îi însoţea, dar în loc să verse

lacrimi sau să-i îndemne să jertfească idolilor, dimpotrivă, îi încuraja, îndemnându-i să stea cu

seninătate în faţa morţii şi să-şi dea viaţa pentru Hristos, care a pătimit pe cruce pentru noi. Şi

astfel, li s-au tăiat capetele, în ziua de 28 aprilie a anului 298. Evlavioasa lor mamă le-a

îngropat apoi trupurile după cuviinţa şi rânduiala creştinească, preamărind pe Dumnezeu

pentru toate35.

Tot în acel an, în ziua de 27 mai, a murit ca martir şi Iuliu, acesta fiind un fost soldat

lăsat la vatră. Aflându-se că este creştin şi refuzând să aducă jertfe zeilor păgâni, a fost dus la

judecată în faţa unui dregător din Durostorum, pe nume Maxim. Acesta a încercat, prin

cuvinte blânde, să-l înduplece să aducă jertfe idolilor.

33 PSB, vol. cit., p. 302, apud. Radu Constantinescu, Les martyrs de Durostorum, în „Revue des Etudes Sud-Est Européenesˮ, V (1967), nr. 1-2, p. 12; 34 Ibidem, p.302, apud. Ion Barnea, A propos des origins du christianisme et Scythie Mineure, în „Daciaˮ, XII (Bucureşti, 1968), p.p. 417-420; 35 Pr. Prof. I. Rămureanu, Sfinţii Pasicrate şi Valention, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 133-134;

11

Toate încercările au fost însă, zadarnice, acesta refuzând cu hotărâre. Văzând credinţa lui

neclintită, dregătorul Maxim a hotărât să i se taie capul. În închisoare cu el se mai găsea un alt

ostaş creştin pe nume Isihie. Şi pe când slujitorii păgâni se pregăteau să-l ducă pe Iuliu spre

locul de osândă, Isihie i-a zis: „Te rog să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti

cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi şi să-ţi aminteşti şi de mine, căci

curând te voi urma şi eu. Te rog salută pe Pasicrat şi Valentin, slujitorii lui Dumnezeu, care

au pornit înaintea noastră către Domnul, prin buna lor mărturisire”36. Atunci Iuliu i-a

răspuns: „Grabeşte-te frate, să vii, căci au auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi

astfel s-a tăiat capul dreptmăritorului ostaş al lui Hristos, Iuliu Veteranul, la Durostorum, în

ziua de 27 mai a anului 298. Iar prietenul său Isihie s-a mutat la Domnul, prin aceeaşi moarte

mucenicească, la 15 iunie.37

Tot în cetatea Durostorum au mărturisit pe Hristos alţi doi ostaşi din armata romană,

Marcian şi Nicandru38. Au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să tăgăduiască pe Hristos

şi să jertfească idolilor. Refuzând aceste îndemnuri, au fost supuşi la multe chinuri: bătuţi cu

toiege, împunşi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi, târâţi prin cioburi

ascuţite şi multe altele. Toate aceste cumplite chinuri nu i-au putut clinti din statornicia

credinţei lor. Şi astfel, din poruncă împărătească, în ziua de 8 iunie li s-au tăiat capetele, aşa

cum se întâmplase, cu puţin înainte şi cu ceilalţi soldaţi mărturisitori: Pasicrat şi Valentin,

Iuliu şi Isihie. Biserica îi cinsteşte pe toţi în ziua pătimirii lor pentru Hristos39

Tot în Durostorum a suferit martiriul şi soldatul Dasius. Arestarea şi condamnarea la

moarte a sfântului martir Dasius este legată de sărbătoarea Saturnaliilor, celebrată timp de

şapte zile în fiecare an - la început între 17 şi 24 decembrie, apoi între 1 şi 8 ianuarie - în

cinstea zeului timpului numit de romani Saturn, iar de greci Cronos.

La 17 noiembrie 304, cel ales prin sorţi dintre ostaşii Legiunii XI Claudia pentru a

împlini ritualul zeului timpului până în luna ianuarie a fost Dasius. Atât în faţa camarazilor

săi, care îl obligau să se supună sorţilor, cât şi în faţa legatului Bassus, care 1-a judecat pe

Dasius, martirul a refuzat categoric rolul de rege al Saturnaliilor, mărturisind credinţa în

Sfânta Treime. Ameninţările judecătorului său, nu au schimbat opţiunea definitivă a

soldatului: „Eu păstrez credinţa mea, pe care am făgăduit Dumnezeului meu, odată pentru

totdeauna, să o păstrez, şi o păstrez, şi cred cu putere şi tărie ca să rămân în această

mărturisire a meaˮ . În cele din urmă, pentru că a persistat în alegerea sa sfidând prin mărturia

36 Idem, Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 137; 37 Idem, Sfântul Mucenic Isihie, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 140; 38 Idem,Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian, , în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 139; 39 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op. cit, p. 31;

12

credinţei sale porunca împăratului şi cultul zeităţii păgâne, Dasius a fost supus mai multor

chinuri, iar în cele din urmă i-a fost tăiat capul la 20 noiembrie 304.

Textul Martiriului Sfântului Dasius, nume de origine ilirică, ridică unele probleme

serioase pe care voi încerca sa le expun pe scurt.

Există mai întâi îndoiala cu privire la locul martiriului, dacă într-adevăr acesta este

Durostorum sau Axiopolis (Hinog, Cernavodă, jud. Constanţa), unde Martirologiul

Ieronimian menţionează la 5 august, 4 şi la 18 octombrie, precum şi la 20 noiembrie

sărbătoarea Sfântului Dasius.40

Anumiţi istorici şi aghiografi, printre care J. Geffcken, H. Delehaye şi J. Zeiller au

exprimat serioase îndoieli asupra atenticităţii actului martiric al Sfântului Dasius. Cu totul

lipsită de temei este şi părerea lui Radu Constantinescu, care, în mod eronat şi tendenţios

afirmă că Passio Dasii „nu este decât un delir miticˮ.41 Tot fără vreun temei istoric serios, Ch.

Auner a făcut din Dasius un episcop martir.42

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor susţin autenticitatea documentului, plasându-l

între 325- 380. Aşa cum a ajuns până la noi, în versiunea greacă, Martiriul Sfântului Dasius

este un document de mare valoare istorică, pentru faptul că ne procură informaţii preţioase

despre cultul zeului Cronos sau Saturn şi despre practicile sărbătorii Saturnaliilor printre

soldaţii romani de la Dunăre în secolele III şi IV, şi totodată despre răspândirea creştinismului

la populaţia geto-daco-romană autohtonă la începutul secolului al IV-lea, de la sudul şi

nordului Dunării.43

În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir creştinul Hermes din cetatea Bononia

(azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu sabia. În cetatea Novae (azi oraşul Svistov), pe

atunci în provincia Moesia Inferior, şi-a dat viaţa pentru Hristos sclavul Lupus (Lup),

străpuns de ascuţişul sabiei la 23 august 30444, în vremea împăratului Diocleţian. De atunci a

fost cinstit dupa cuviinţă în Novae, iar mai târziu în toată Biserica răsăriteană.

Sfinţii mucenici Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia

În timpul persecuţiei aceluiaşi împărat Diocleţian, Martirologiile pomenesc şi numele a

trei mărturisitori ai lui Hristos dintr-un sat de lângă Durostorum, capitala provinciei Moesia 40 PSB, vol. cit., p. 243, apud. Martyrologium Hieronymianum, t. II, pars prior, ed. J.B. de Rossi et L. Duchesne, Bruxellis, 1894, p. 101; t. II, pars posterior, ed. H. Delehaye et H. Quentin, Bruxellis, 1931, p.418; nr. 3, 5 şi 15, la 5 august; 41 Ibidem, p. 245, apud. Radu Constantinescu, op. cit., p.p. 5-20; 42 Ibidem, p. 245, apud Ch. Auner, Dobrogea, în „Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de Liturgieˮ, IV (Paris), 1920, col. 1231-1260; 43 Ibidem, p. 247; 44 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 28 ;

13

Inferior. Înseamnă că învăţătura creştină era cunoscută nu numai în oraşe, ci şi la sate, între

ţăranii daco-romani de atunci. Aceştia erau: Maximus (Maxim), Quintilianus (Cvintilian) şi

Dadas (Dada), originari din satul Ozovia (Ozobia) situat probabil între localităţile de azi

Silistra şi Ostrov. Primii doi aveau nume romane, iar ultimul purta un nume dac, semn că ei

aparţineau populaţiei din acel sat. Chiar şi numele de Ozovia sau Ozobia este dacic. Se pare

că unul din ei, Maxim, era citeţ sau lector, deci un cleric de grad inferior care citea din Sfânta

Scriptură la anumite slujbe.

Din sinaxarul zilei de 28 aprilie, ziua pătimirii lor, aflăm că au fost pârăţi de cineva că

sunt creştini.45

Din ordinul guvernatorilor provinciei Moesia Inferior – Tavrinius şi Gavinius – au fost

arestaţi, legaţi în lanţuri şi duşi în cetatea Durostorum. Cei doi dregători le-au propus să se

lepede de credinţa în Iisus Hristos şi să aducă jertfe „mamei zeilor”, făgăduindu-le chiar că îi

vor face preoţi la un templu păgân închinat acesteia. Au refuzat toţi trei şi au rostit chiar

cuvinte jignitoare la adresa acelor dregători şi a zeilor la care se închinau. De pildă, Maxim

spunea, între altele: „Hristos este împăratul cerurilor, Care poartă de grijă de toată făptura şi

ţine în palmă toate câte sunt, iar noi nu ne vom închina niciodată la idoli făcuţi de oameni”.

În faţa acestui refuz, dregătorii au poruncit să fie aruncaţi în închisoare. Văzând că nu vor nici

într-un chip să aducă jertfe şi să se închine zeilor, au fost duşi în satul lor, în Ozovia, unde li s-

a tăiat capul. Pătimirea lor s-a petrecut în ziua de 28 aprilie, probabil în anul 30446.

Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor

ne-au rămas necunoscute. Dacă în secolele anterioare creştinismul era cunoscut sporadic în

secolul al IV-lea se generalizează.

Prin viaţa, şi mai ales prin pătimirea lor, aceşti martiri de la începutul secolului al IV-

lea, cei mai mulţi cu nume romane, ceea ce arată că erau daco-romani, pun în lumină nu

numai vechimea creştinismului românesc, dar mai cu seamă strălucirea sufletului lor,

împodobit cu cea mai aleasă dragoste faţă de Hristos.

Numărul mare al martirilor care au primit mucenicia pe aceste meleaguri în timpul

persecuţiilor este o dovadă puternică a numărului mare de creştini vieţuitori în provinciile

daco-romane la acea dată. Aceasta este, pe de o parte, urmarea vechimii comunităţilor creştine

locale iar, pe de altă parte, a bunei organizări bisericeşti pe care aceasta o avea deja în acele

timpuri.

45 Ibidem, p. 32; 46 Ibidem, p.p. 32-33;

14

Actele martirice sunt, deasemenea, izvoare importante din punct de vedere istoric şi

filologic, ajutând la cunoaşterea şi înţelegerea simbiozei daco-geto-romane de la sudul şi

nordul Dunării.

Istorisirea pătimirii martirilor are nu numai o valoare istorică, ci şi una doctrinară şi

morală . Prin mărturisirile lor în faţa judecătorilor păgâni, martirii ne arată credinţa lor

nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este

de mare preţ, căci ei ne arată modul de a ne conduce în viaţă după poruncile Mântuitorului

păstrate în Evanghelia Sa.

„Sămânţa credinţei creştineˮ a fost chiar sângele creştinilor, după cum scria în secolul

al II-lea scriitorul creştin Tertulian. Realitatea acestei afirmaţii s-a confirmat şi în cazul

provinciilor dunărene, în care persecuţiile nu numai că nu au periclitat existenţa credinţei

creştine, ci dimpotrivă, au întărit şi mai mult Biserica locală

15

Bibliografie

1. Câdă, Pr. Nicolae-Cristian, Sfinţii Martiri Ermil şi Stratonic,în „Viaţa Parohială –

buletin al Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Sydney, an XXXII, ianuarie -

februarie 2007.

2. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1991.

3. Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii

Ortodoxe Romȃne, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi completată, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1975.

4. Nedelcea, Diana, Începuturile creştinismului„scitic”, în „Daco-România”, Bucureşti,

2005.

5. Patriarhia B.O.R., Volumul „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Editura

Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987

6. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” Editura

Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996.

7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei

Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994.

8. Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11, Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere,

note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic Şi De

Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;

9. Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Editura Trinitas,

2002.

10. Vornicescu, Dr. Nestor, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.