Curs Management

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

Partea 1 Conf. univ. dr. Elena-Mihaela Carausu

I.1. Definirea conceptului de management

! Baza obiectivă a apariţiei şi dezvoltării managementului a constituit-o activitatea comunităţilor umane, managementul fiind procesul de orientare a activităţii oamenilor în scopul realizării unor obiective.

Philip W. Shay

!  Referindu-se la importanţa procesului de management în ţările în curs de dezvoltare, Philip W. Shay afirma: „pentru ca aceste ţări să progreseze în libertate şi demnitate umană, managementul trebuie să constituie resursa primordială a dezvoltării, iar managerii trebuie să acţioneze ca principali catalizatori ai acestui proces.

!  Dacă rezolvarea problemelor legate de dezvoltarea lor se va baza numai pe experienţă, ele vor fi inevitabil împinse spre centralism excesiv, prin concentrarea deciziilor manageriale în mânile câtorva decidenti la nivel înalt, experimentaţi, pe care îi au şi a căror număr nu poate fi uşor sporit”.

Tipuri de definiţii

! În literatura de specialitate au fost exprimate diferite opinii, definiţiile formulate fiind generale sau analitice.

“Managementul presupune: !  - a obţine rezultate prin alte persoane, asumându-se

responsabilitatea pentru rezultatele respective; !  - a lua decizii având permanent în vedere viitorul

organizaţiei; !  - a avea încredere în colaboratori (priviţi ca resurse

umane) atribuindu-le responsabilităţi şi a le primi favorabil iniţiativele;

!  - a aprecia resursele umane în funcţie de rezultate; !  - a descentraliza sistemul organizatoric; !  - a fi deschis spre mediul înconjurător”.

Definiţia de referinţă formulată de Asociaţia Americană de Management

Mari teoreticieni

! În ultimul secol teoreticieni de mare valoare au încercat să formuleze/ reformuleze definiţia conceptului de management astfel încât să se apropie cât mai mult de esenţa teoriilor propuse de fiecare în parte.

Fr. Kedouri

Astfel: Fr. Kedouri defineşte managementul ca fiind

„procesul de planificare, organizare, antrenare şi control al eforturilor membrilor unei organizaţii şi folosirea altor resurse organizaţionale pentru atingerea scopurilor acesteia.”

R. L. Draft Afirma că: „managementul presupune atingerea

scopurilor organizaţionale printr-o conducere efectivă şi eficientă, ca urmare a planificării, organizării, coordonării şi controlului resurselor organizaţiei”.

P. Hurmel ! consideră că: „managementul este

ansamblul demersurilor, metodelor, şi proceselor de planificare, organizare, alocare a resurselor, control, activare şi animare a unei organizaţii”.

Modelul dinamic al managementului (după Moran şi Reflet)

Cea mai sugestivă definiţie a managementului a fost formulată (grafic de această dată) de Moran şi col. (fig. 1).

PLANIFICARE

ORGANIZARE

REALIZAREA CONDUCERII

CONTROL

EVALUARE

Fig. 1.

Simon şi Larose

! Aplicând teoria generală a sistemelor (formulată iniţial de biologul Ludwig von Bertalanffy) la domeniul managementului, Simon şi Larose introduc conceptul de sistem managerial (fig. 2.)

Schema conceptuală a sistemului managerial- după Simon şi Larose

!  Sistemul managerial Sistem de valori

Sistem decizional

Planificare Organizare Conducere Control şi Evaluare

Previziune Programe Buget Etc.

Structurare Definirea relaţiilor interne Etc.

Leadership Motivare Formare Etc.

Informaţii Comparaţi Corecţii Etc.

legături funcţionale retroacţiune

Fig. 2.

Rolul sistemului managerial

! Conform acestei noi accepţiuni sistemul managerial are rolul de a asigura acordarea organizaţiei la cerinţele mediului astfel ca elementele componente ale sistemului să fie sinergic integrate.

! Sistemul managerial se constituie astfel ca o modalitate globală, complexă, de gândire şi acţiune a managerului.

Avantajele abordării sistemice

! Conceptul de sistem îl ajută pe manager să interpreteze fenomenele generale şi să reacţioneze într-o manieră mai eficace.

! Astfel, prin procesul de management se urmăreşte:

!  - abordarea unei strategii competitive şi o judicioasă stabilire a obiectivelor;

!  - organizarea mijloacelor; !  - implementarea unor structuri dinamice; !  - un control consecvent şi eficient.

I.2. Scurt istoric al gândirii manageriale

În dezvoltarea sa ca ştiinţă, managementul a cunoscut mai multe etape de evoluţie.

Herbert G. Hicks identifică în evoluţia managementului următoarele etape:

- managementul preştiinţific (înainte de 1880); - managementul ştiinţific (între 1880-1930); - şcoala relaţiilor umane (în perioada 1930-1950); - transformarea într-o ştiinţă interdisciplinară

(perioada de după 1950), caracterizată printr-un proces de extindere, rafinament şi dezvoltare a managementului.

Philip W. Shay delimitează în evoluţia managementului următoarele etape:

- abordarea ştiinţifică a managementului, în primele două decenii ale secolului al-XX-lea. Perioada este marcată de apariţia unor lucrări de referinţă (scrise de Frederic W. Taylor, care s-au constituit în premise ale debutului conducerii ştiinţifice, eficiente: „The principles of Scientific management” şi „Elements of Administration”. Henry Fayol publică lucrarea „Administration industrielle et generale”);

- abordarea organizatorică a managementului- anii ‘30; - managementul bazat de obiective – activitatea de conducere

este un proces complex bazat pe definirea şi identificarea următoarelor elemente: stabilirea obiectivelor; formularea politicii, în vederea orientării activităţii şi gândirii manageriale; planificarea, în scopul atingerii obiectivelor; organizarea vizând realizarea planului; orientarea şi motivarea personalului în scopul realizării planului; controlul desfăşurării activităţilor.

- preocupări pentru conturarea unei teorii generale a managementului- perioada de după 1950.

în România

În literatura de specialitate apărută în România în ultimii ani, se iau în considerare următoarele trei etape în evoluţia managementului ca ştiinţă:

!  managementul timpuriu (conducerea empirică)– caracterizat prin faptul că intuiţia şi experienţa deţineau rolul determinant în direcţionarea activităţii manageriale;

!  începuturile conducerii ştiinţifice – etapă marcată de lucrările de specialitate publicate de F.W.Taylor şi H.Fayol care s-au constituit ca premise ale dezvoltării ştiinţifice ulterioare a managementului;

!  concepţia modernă a managementului (conducerea ştiinţifică) – acestei etape, începute în anii 50, îi este caracteristică abordarea complexă a proceselor manageriale.

în România

! O privire aparte asupra delimitării etapelor de dezvoltare a managementului ca ştiinţă o întâlnim în lucrarea „Management” a prof. univ. Liviu Vulcu.

L. Vulcu propune o delimitare exactă a acestor etape:

!  conducerea empirică – perioadă de începuturi, având la bază individualitatea intuitivă a managerilor, perioadă care ia sfârşit odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial;

!  managementul clasic – etapă în care Taylor şi Fayol pun bazele conducerii ştiinţifice;

!  etapa managementului socio-psihologic – caracterizată prin importanţa acordată resurselor umane;

!  etapa statistico-matematică – ai cărei principali exponenţi au fost A.Kaufman şi I.Starr, etapă focalizată pe creşterea productivităţii;

!  etapa sistemică modernă – în care managementul este înţeles ca o ştiinţă complexă, inter- şi multidisciplinară cu un puternic caracter aplicativ.

Şcoli de gândire

! Sintetizând, putem afirma că, în evoluţia gândirii şi practicilor manageriale, se pot identifica câteva teorii de mare valoare pe fundamentul cărora s-au clădit adevărate „şcoli” de management.

Şcoli de gândire

! Având în vedere problematica abordată şi poziţiile definitorii faţă de principalele elemente ale managementului, pot fi considerate ca principale „şcoli” de gândire managerială, şcoala clasică, cea a relaţiilor umane şi cea a managementului modern, în cadrul fiecăreia delimitându-se o serie de curente specifice.

Şcoala clasică

În cadrul „şcolii clasice” s-au dezvoltat trei curente distincte:

1. managementul ştiinţific - reprezentat de F.W.Taylor, Frank şi Lillian Gilbreth şi Harrington Emerson;

2. managementul administrativ (dezvoltat pe teoria managementului operaţional) – creatorul acestui curent fiind H.Fayol;

3. managementul birocratic – creat şi dezvoltat de Max Weber.

Şcoala relaţiilor umane

!  „Şcoala relaţiilor umane” – s-a dezvoltat având l-a bază teoria ştiinţelor comportamentale (behavioristă) formulată de Elton Mayo.

Contribuţii importante la abordarea managementului prin prisma comportamentului uman au fost aduse şi de Abraham Maslow, Curt Lewin, Frederick Herzberg ş.a.

Şcoala modernă

! „Managementul modern” – printre exponenţii cei mai importanţi ai acestei şcoli de gândire managerială menţionăm: Herbert A. Simon, Peter F. Drucker, Henry Mintzberg ş.a.

! La teoriile clasice şi la cea a ştiinţelor comportamentale s-au adăugat elemente din alte ştiinţe, ca de exemplu, matematică, teoria informaţională ş.a. conturându-se astfel o teorie managerială integratoare care a permis orientarea strategică a activităţilor de conducere.

I.3. Managementul viitorului

! Aflându-se la început de secol, managementul tinde să integreze o multitudine de fenomene socio-economice, ecologice, de dezvoltare – inclusiv sanitară – într-un concept global complex care să se constituie ca premiză ştiinţifică a „conducerii viitorului” (managementul global integral).

Eugen Tampa ! Aflându-se la început de secol, managementul tinde

să integreze o multitudine de fenomene socio-economice, ecologice, de dezvoltare – inclusiv sanitară – într-un concept global complex care să se constituie ca premiză ştiinţifică a „conducerii viitorului” (managementul global integral).

!  În acest context general Eugen Tampa afirma că: „managementul integral reprezintă un proces conştient de realizare a obiectivelor propuse (indeosebi a celor economice) în condiţii de protecţie maximă, directă şi indirectă, a mediului şi a sănătăţii populaţiei” .

Managementul viitorului

În această etapă de dezvoltare a managementului, accentul se va pune pe gestionarea celei mai importante resurse, creativitatea (aşa–numitul management al ideilor).

Se insistă pe un comportament managerial creator care, în sinteză, presupune:

- o abordare globală, pluridisciplinară; - anticiparea nevoilor consumatorilor; - creativitatea permanentă în activitatea de cercetare; - stimularea creativităţii; - reactualizarea ideilor „uitate”. !  Strategiile manageriale ale viitorului vor fi caracterizate de

trei atribute: creativitate, adaptare la context şi flexibilitate.

2015-2016

Curs Management aplicat în CMD LP- Eficienta medicala si economica a CMD- proiect

Conf.univ.dr.Elena Mihaela Cărăuşu E-mail: [email protected]

Structura cursului

I. Introducere Furnizori de servicii de sănătate oro-dentară

II. Stilul managerial în practica CMD "  Stilul managerial autoritar "  Managementul liber "  Managementul participativ

III. Stabilirea scopurilor şi obiectivelor

Structura cursului

IV. Activităţi care promovează un serviciu de sănătate oro-dentara

V. Managerul CMD şi aptitudinile necesare pentru dezvoltarea sistemului relaţional

Structura cursului

VI. Managementul conflictelor în CMD " Principalele cauze generatoare de conflicte într-o

echipă stomatologică " Tipuri de conflicte profesionale " Rezolvarea situaţiilor conflictuale

VII. Principii ale managementului stomatologic modern

VIII. Maximizarea funcţionalităţii echipei stomatologice

Structura cursului

I. Introducere

Medicina dentara este o profesie medicală care are un dublu scop: ! de a oferi servicii de sănătate oro-dentara

populaţiei; ! de a obţine profit ca o mică afacere.

Ca serviciu de îngrijire a sănătăţii oro-dentare, medicina dentara oferă asistenţă specializata de calitate pentru fiecare pacient, respectând standardele stabilite atât de agenţiile guvernamentale cât şi de profesia însăşi.

Ca profesie medicală, urmăreşte următoarele obiective:

a)  menţinerea unei bune stări de sănătate oro-dentară a pacientului;

b)  calmează şi/sau combate cauza unor dureri de origine dentară;

c)  prevenirea durerii; d)  conservarea funcţiei masticatorii; e)  menţinerea şi/sau corectarea fizionomiei.

Ca afacere, ne referim la iniţiativa privata prin care CMD desfasoara o activitate medicala profitabila.

Pentru aceasta, practica dentară trebuie să urmărească următoarele obiective: " eficienta; " să fie productivă; " să creeze profit.

Obs.!

Educaţia universitara tradiţională s-a focalizat pe formarea unor abilităţi clinice diagnostice şi practice terapeutice de o competenţă crescută, dar a înregistrat carenţe în domeniul managementului si marketingului CMD.

Obs!

! Este important de menţionat că Medicina dentară a intrat în secolul XXI marcată de semnificative schimbări în sănătatea oro-dentară a populaţiei, de creşterea drepturilor consumatorilor, de creşterea nivelului de cunoştinţe generale medicale şi stomatologice ale populaţiei, şi, nu în ultimul rând, de creşterea numărului de practicieni.

Practica stomatologică concurenţială impune ca o necesitate prioritară practicarea managementului.

Astfel, managerul afacerii (medic dentist specializat în management) devine persoana vitală pentru: " menţinerea şi/sau creşterea cifrei de afaceri; "  implementarea sistemului de afaceri; " managementul afacerii, " şi, nu în ultimul rând, în menţinerea unei bune

comunicări între medic dentist si tehnician dentar (care acordă serviciile de protetică dentară populaţiei), resursele umane implicate, pacient şi comunitate.

In acest context dat acesta acceptă rolul de coordonator şi de antreprenor şi delegarea responsabilităţilor astfel: "  împarte din activităţile între colaboratori; " delegă responsabilităţi cadrelor cu pregătire

medie sanitară; "  responsabilitatea adiţională managementului

afacerii managerului (asistent manager).

II. Furnizorii de servicii de sănătate oro-dentară II.1. Introducere

Tendinţa în secolul XXI Este evident că anii industriali care au dominat

dezvoltarea societăţii umane au determinat o anumită orientare a serviciilor.

În acest context general trebuie privită şi medicina dentară ca domeniu medical de importanţă majoră, destinat să ofere îngrijiri de sănătate oro-dentară membrilor comunităţii.

In momentul în care solicită prestarea unor servicii de sănătate oro-dentară obiectivul pentru pacient poate fi numai tratamentul, dar medicul dentist şi persoanele din echipa sa trebuie să fie în permanenţă conştienţi că la fel de important pentru pacient este modul cum i s-au oferit serviciile solicitate.

Pacientul va reveni la CMD respectiv numai dacă este mulţumit de serviciul acordat.


Este important de subliniat că într-o practică concurenţială pacientul are posibilitatea de a alege.

Medicul dentist alege să colaboreze cu un anume laborator de TD cel mai adesea datorită unei recomandări şi foarte rar din întâmplare.

Dacă va fi mulţumit de calitatea lucrărilor şi a serviciilor el va reveni şi cu alte comenzi.


II.Furnizorii de servicii de sănătate oro-dentară II.1. Introducere

! Un element esenţial pentru păstrarea portofoliului de comenzi este comunicarea eficientă; aceasta ţine de abilitatea medicului dentist de a înţelege şi de a se face înţeles.

III. Stilul managerial în practica stomatologică

Managementul, în general şi în mod special, conducerea sunt vitale pentru succesul profesional şi în afaceri al CMD.

În acest context sunt deosebit de importante stilul managerial şi comunicarea managerială.

Un medic dentist poate conduce CMD în mod: ! autoritar; ! participativ; ! liber.

III.1. Stilul managerial autoritar (managementul de comanda)

Managementul autoritar permite tehnicianului dentar să ia toate deciziile ca figură autoritară centrală.

Resursele umane sunt implicate numai în procesul propriu-zis de acordare a serviciilor, dar nu au acces la activităţile de management ale CMD.

Această atmosferă asigură o mai mică stimulare a membrilor grupului de lucru, deoarece ei sunt pur şi simplu persoane care execută ordinele primite.


Acest stil managerial are o eficienţă redusă deşi are avantajul evident de a cere mai puţină implicare decât alte stiluri manageriale.


Deşi acest stil managerial este utilizat în multe instituţii guvernamentale, administrative sau de educaţie, utilizarea sa este limitată în sistemul de sănătate, iar în practica privată stomatologică acest stil trebuie folosit cu prudenţă şi numai atunci când situaţia o impune (de exemplu, rezolvarea unor urgenţe).


Medicul dentist cu un stil managerial autoritar va lua singur deciziile ce se impun fără a consulta membrii echipei de lucru, resursele umane angajate sunt pasive şi aşteaptă indicaţii pentru rezolvarea problemelor curente ale CMD.

In contextul unui stil managerial autoritar posibilităţile de comunicare sunt reduse, medicul dentist nu va asculta şi nu va putea recepţiona corect ideile şi informaţiile care vin de la membrii echipei sale de lucru şi nu-i va lua în considerare.

III.2. Managementul liber

Acest stil managerial este caracteristic profesioniştilor ce desfăşoară o practică stomatologică de rutină.

Managementul liber nu conferă nici unei persoane responsabilităţi manageriale.

Medicul nu va oferi informaţii membrilor grupului de lucru şi fiecare persoană va executa activităţile uzuale, intrate în rutină.

Membrii echipei îşi vor face munca fără a încerca noi tehnici pentru că este mai uşor să-şi „practice" meseria într-un mod cunoscut deja.

Acest stil managerial refractar la nou şi schimbare este cel care, în timp, determină scăderea calităţii lucrărilor şi serviciilor oferite şi implicit pierderea comenzilor şi …falimentul.

III.2.Managementul liber

! Aplicarea managementului liber în România se observă mai ales în reţeaua publică şi, uneori, în privat în perioada de debut a unui CMD.


El se poate perpetua numai în contextul: !  perioadelor de criză (datorită unei penurii cronice de

resurse materiale şi financiare când CMD îşi propune doar să supravieţuiască);

!  al sarcinilor necorespunzătoare; !  sau atunci când, după o perioadă îndelungată de

practică de rutină, tehnicianul întâmpină rezistenţă din partea membrilor echipei dacă încearcă să introducă practici noi.


OBS!

Rezistenţa la nou a membrilor echipei de lucru poate fi înfrântă doar prin dezvoltarea colaborării între membrii echipei.

III.3. Managementul participativ

Dintre stilurile manageriale existente managementul participativ este considerat ca fiind cel mai avantajos pentru CMD.

Această formă de management recunoaşte importanţa fiecărui membru al echipei în atingerea obiectivelor impuse de practică şi în acordarea unor servicii de sănătate de calitate.

Managementul participativ presupune implicarea tuturor membrilor echipei de lucru în procesul de luare a deciziilor (în conformitate cu pregătirea fiecăruia şi cu rolul şi locul fiecăruia în echipă).

Fiecare membru al echipei este considerat o „resursă umană" ale cărei cunoştinţe şi informaţii trebuie gestionate printr-un management corespunzător.


Drept urmare membrii echipei este necesar să fie persoane competente profesional, capabile să achiziţioneze noi informaţii şi noi tehnici, să fie capabile să se adapteze la nou şi schimbare şi să fie dornice să-şi asume responsabilităţi şi să ia decizii în activitatea profesională cotidiană.


În concluzie,

Echipa trebuie să funcţioneze unitar pentru a oferi servicii de sănătate oro-dentară de calitate optimă, corespunzătoare nevoilor de sănătate, la un raport cost/beneficiu favorabil.

IV. Promovarea afacerii IV.1. Stabilirea scopurilor şi obiectivelor

Înainte de desfăşurarea activităţilor practice, managerul îşi defineşte filozofia practicii şi îşi stabileşte obiectivele generale şi specifice pentru desfăşurarea fiecărei activităţi.

Lipsa (neformularea) unor scopuri şi obiective evidenţiază lipsa de orientare manageriala si se reflectă în modul de funcţionare a echipei cu repercusiuni directe şi imediate asupra calităţii serviciilor de sănătate oro-dentare oferite pacientului/populaţiei de CMD.

Pentru ca practica să se dezvolte este necesar ca scopurile şi obiectivele să fie bine definite.

Este foarte important ca managerul să aibă un stil managerial participativ şi să implice membrii echipei la stabilirea şi realizarea obiectivelor.

IV. Promovarea afacerii IV.1. Stabilirea scopurilor şi obiectivelor

IV.1.1. Succesiunea de etape care ar trebui parcursă pentru stabilirea obiectivelor este următoarea:

a) dezvoltarea unei filozofii a practicii– identifică într-o formulare accesibilă conceptele

fundamentale ale practicii atât privitoare la grija pentru starea de sănătate a pacientului şi/sau populaţiei cât şi la managementul CMD, astfel încât să se poată perfecţiona practica şi să se poată adapta cerinţelor şi exigenţelor pacienţilor/populaţiei deservite;

b) identificarea scopurilor urmărite şi delimitarea intervalelor de timp în care acestea pot fi atinse;

c) stabilirea obiectivelor prioritare; d) dezvoltarea obiectivelor - în această etapă fiecare

scop este descompus în obiective operaţionale specifice diferitelor activităţi practice, totodată indicându-se modul de urmărire a realizării obiectivelor stabilite şi a rezultatelor aşteptate;

e) dezvoltarea politicii CMD - se formulează o metodă de bază la care vor adera atât membrii echipei, dar care va fi agreată şi de medicii colaboratori. Această formulare generală a metodei trebuie descompusă în metode specifice;

f) dezvoltarea metodelor procedurale - se formulează metoda de bază şi se descompune în metode specifice pentru toate procedurile CMD; rezultatul acestui efort va fi mult mai valoros şi util atunci când se constituie sub forma unui manual procedural;

g) dezvoltarea managementului financiar al CMD - pune accentul pe activitatea de afaceri;

Managerul urmăreşte costurile şi modalitatea de conducere a afacerii astfel încât să nu se depăşească bugetul, iar practica să fie rentabilă;

h) dezvoltarea practicii standard – va identifica standardul de calitate şi va defini nivelul de performanţă al practicii;

Membrii echipei trebuie să cunoască, să accepte şi să fie motivaţi de a acorda servicii de sănătate oro-dentară de calitate conformă cu standardele profesionale si de calitate agreate.

Pe măsura desfăşurării activităţii şi a introducerii tehnologiilor medicale şi nemedicale noi va fi necesară revederea şi modificarea scopurilor şi obiectivelor în acord cu noul context;

i) dezvoltarea unui program de monitorizare a calităţii serviciilor de sănătate oro-dentară oferite de CMD- a unui sistem de indicatori în acord cu indicatorii folosiţi la nivel naţional sau regional;

j) dezvoltarea unui program de apreciere a activităţi membrilor echipei- elementul cel mai important pe care se bazează întreaga activitate de furnizare a serviciilor de sănătate către populaţie este reprezentat de echipă; este vital ca această echipă să fie formată din resurse umane calificate, atent selecţionate pe criterii obiective, iar scala de salarizare a acestora să fie competitivă, să reflecte productivitatea, performanţa individuală şi conformarea la standardele de calitate adoptate.

Membrii echipei vor fi motivaţi să muncească cu rezultate mai bune dacă sunt recompensaţi şi recunoscuţi pentru activitatea şi efortul depus; nemulţumirea cea mai frecventă formulată de resursele umane dintr-o echipă este lipsa de recunoaştere a importanţei muncii lor.

In stabilirea obiectivelor, etapa premergătoare şi obligatorie este analiza nevoilor de sănătate oro-dentară a populaţiei deservite, stabilirea priorităţilor şi a nevoilor de servicii şi resurse.

Analiza nevoilor de sănătate oro-dentară a populaţiei presupune evaluarea unor factori determinanţi.

Fiecare obiectiv trebuie să îndeplinească anumite cerinţe.

IV.2 Activităţile care promovează un serviciu de sănătate oro-dentară sunt:

" asigurarea accesibilităţii la serviciul oferit (geografice, temporale şi financiare);

" asigurarea serviciilor/lucrărilor de urgenţă; "  încadrarea în graficul de programări.


" asigurarea unei comunicări eficiente cu medicul; "  informarea asupra alternativelor posibile; " oferirea unor servicii de calitate; " etica profesională; " delegarea responsabilităţilor numai către

persoane calificate ce fac parte din echipă;


" cooptarea în echipa de lucru a unor membri având calificarea necesară şi o bună pregătire profesională;

" perfecţionarea profesională permanentă; " asigurarea unei ambianţe plăcute în CMD; " păstrarea şi asigurarea întreţinerii

echipamentului, instrumentarului şi a celorlalte dotări (stare de funcţionare optimă);

" desfăşurarea manevrelor în deplină siguranţă.


Este dificil să identifici în epoca actuală un loc de muncă care să nu presupună stabilirea de relaţii interumane.

In multe domenii de activitate (medicină, educaţie, drept, servicii de presă, cercetare ş.a.) s-a observat că desfăşurarea activităţii este condiţionată de abilitatea de a comunica.

Realitatea contemporană ne arată că nu există un loc de muncă unde comunicarea să nu fie importantă.

Eşecurile unei echipe se datorează, în proporţie de 70-80%, lipsei de comunicare dintre membrii echipei şi doar în proporţie de 20-30% lipsei de informaţii profesionale de noutate sau a aparaturii performante.


De cele mai multe ori primul contact pe care pacientul îl are în cabinetul stomatologic este cu medicul sau, în occident, asistentul afacerii.

Atitudinea acestuia îi poate lăsa pacientului o impresie favorabilă, sau îl poate convinge să solicite asistenţă la un cabinet stomatologic concurent.


Pentru a se realiza o comunicare eficientă este absolut necesar să se dezvolte abilităţile de comunicare atât ale medicului cât şi ale celorlalţi membri ai echipei.

Aceste abilităţi de comunicare se pot dezvolta pe fondul însuşirii unor cunoştinţe şi înţelegerii unor concepte de bază.


OBS!

! Doar pe un fundament teoretic se pot dezvolta aptitudinile de comunicare eficientă ale membrilor echipei, aptitudini vitale pentru o practică de succes.

V.1. Aptitudinile de comunicare managerială

Aptitudinile de comunicare managerială şi de comunicare se dezvoltă pe baza unor trăsături caracteristice fiecărui membru al echipei, cum ar fi: !  deschiderea către experienţă; !  entuziasm; integritate, corectitudine; !  acceptarea valorii celorlalţi membri ai echipei; !  încredere în propriile puteri; !  amabilitate; !  simţul umorului; !  recunoaşterea nevoilor altora; !  abilitatea de a fi un bun ascultător.

! Dintre trăsăturile enumerate anterior, necesare pentru dezvoltarea abilităţilor, de comunicare, vom dezvolta în cele ce urmează doar pe cele mai importante:

a) încrederea în propriile puteri este abilitatea de a crede că poţi presta o activitate profesională de calitate. Aceasta este o condiţie esenţială pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii serviciilor acordate. Trebuie să ai o bună sănătate mentală şi să-ţi accentuezi caracteristicile pozitive pentru a consolida încrederea în propriile puteri.

V.1. Aptitudinile de comunicare managerială

Un manager care are încredere în forţele proprii îşi asumă responsabilităţi, se adaptează la schimbare, este interesat de permanenta îmbunătăţire a activităţii CMD şi se implică în procesul de decizie.

Un astfel de manager va cunoaşte şi va pune în evidenţă nevoile de marketing ale practicii pe care o va adapta la cerinţele sociale.

De asemenea, el îşi va asuma riscul schimbărilor fiind capabil să impună şi să depăşească rezistenţa la nou a membrilor echipei sale de lucru;

b) deschiderea către experienţă ! Profesiunea medicală este dinamică, pentru

a putea acorda îngrijiri de sănătate populaţiei deservite, medicul trebuie să fie deschis la experienţă, să fie motivat de a pune în practică noi tehnici, de a se adapta la noutăţile ştiinţifice, tehnice şi tehnologice din domeniu.

! Membrii echipei cu o practică de rutină îndelungată sunt înspăimântaţi de ideea de nou şi schimbare, de aici rezultând o rezistenţă la implementarea noului.

Comunicarea managerială eficientă între manager şi membrii echipei de lucru este un factor care poate reduce rezistenţa la schimbare.

Rezistenţa la schimbare poate fi opusă şi de manager, atunci când activitatea desfăşurată la nivelul CMD este în conformitate cu anumite standarde considerate acceptabile, nivel peste care schimbarea nu ar fi, în viziunea acestuia, nici acceptabilă nici necesară, supracalitatea fiind costisitoare şi investiţia nefiind justificată de îmbunătăţirea calităţii serviciilor acordate.

c) acceptarea valorii celorlalţi ! Valoarea profesională a fiecărui membru din

echipă este dată de suma cunoştinţelor şi a experienţei acumulate până la un anumit moment.

! Este important pentru manager să aprecieze cu maximum de obiectivitate valoarea profesională a colaboratorilor săi şi aceasta pentru a-i putea motiva să presteze servicii de calitate optimă către pacienţi.

! Este absolut necesar ca medicul să-şi accepte colaboratorii pentru ceea ce pot (fiecare dintre ei) şi nu pentru ceea ce ar dori managerul ca ei să fie.

OBS!

! Unul dintre secretele comunicării în grupul de lucru este tocmai această acceptare a colaboratorilor fără a se exercita presiuni de către manager de a-i schimba pe fiecare în parte conform propriei scale de valori profesionale a acestuia.

! Schimbările impuse nu au niciodată succesul scontat.

! Pentru ca o schimbare să fie posibilă trebuie ca aceasta să fie însuşită şi motivaţia să fie suficient de puternică pentru a se putea implementa schimbarea.

d) Ascultarea efectivă- presupune o ascultare gândită, managerul înţelegând mesajul transmis înainte de a formula un răspuns.

Acest tip de ascultare este ideal creând premizele unei mai bune înţelegeri a situaţiei.

Un manager trebuie să fie un bun ascultător, educat în a asculta efectiv, tocmai pentru a înţelege mesajul şi pentru a sesiza ce se poate ascunde în spatele mesajului recepţionat.

Ascultarea efectivă poate fi limitată/blocată din diferite cauze (obiective, subiective) ca de exemplu: oboseală, pierderea auzului, distragerea atenţiei către executarea manoperelor stomatologice, idei preconcepute şi premize false ş.a.

In acest context, managerul nu mai poate să asculte efectiv mesajul transmis.

Obs.!

Deprinderea folosirii tehnicilor de ascultare efectivă este un proces dificil, dar practicarea cotidiană a acestora aduce beneficii în îmbunătăţirea comunicării, conducând la îmbunătăţirea actului medical.

e) Recunoaşterea necesităţilor celorlalţi ! Toţi membrii echipei au nevoie de recunoaştere şi

apreciere pentru contribuţia profesională la buna desfăşurare a activităţii şi la succesul organizaţiei. Recunoaşterea şi aprecierea muncii colaboratorilor şi, implicit, a nevoilor lor de dezvoltare profesională creează premizele unei bune cooperări profesionale pentru atingerea obiectivelor organizaţionale propuse.

f) Trăsături de caracter necesare dezvoltării sistemului relaţional în echipă:

!  onestitate - dezvoltarea unui comportament corect faţă de ceilalţi, indiferent dacă sunt pacienţi, colaboratori sau parteneri de afaceri;

!  integritate - dezvoltarea responsabilităţii pentru acţiunile proprii, asumarea riscurilor şi a propriilor greşeli fără a-i învinui pe ceilalţi de eventualele eşecuri;

!  entuziasm — interes pentru activitatea profesională desfăşurată, dorinţă sinceră de dezvoltare profesională şi implicare în activităţile profesionale ale echipei;

!  insistenţă - luarea iniţiativei şi asumarea riscului până în momentul îndeplinirii sarcinilor profesionale sau rezolvării favorabile a unei situaţii;

!  simţul umorului - capacitatea de a trece cu o glumă inteligentă şi bine plasată peste situaţii stresante, de a rezolva conflictele şi de a diminua tensiunile existente la un moment dat între diferiţi membri ai echipei de lucru;

!  eticheta - comportamentul, sau mai bine zis „manierele" în afaceri; „bunele maniere" pot duce la promovarea activităţii CMD, la succes în afaceri şi la construirea unui bun sistem relaţional, atât cu medicii colaboratorii, cât şi cu partenerii de afaceri.

VI. Managementul conflictelor în echipă

VI.1. Principalele cauze generatoare de conflicte într-o echipă pot fi:

!  a) deteriorarea relaţiei profesionale dintre membrii echipei: aroganţă, neînţelegerea şi nerecunoaşterea nevoilor de dezvoltare profesională a celorlalţi, abuz de putere ş.a.;

!  b) probleme emoţionale: stare de spirit, viziune asupra activităţii profesionale funcţie de bunul plac, de probleme familiale, de conflicte ş.a.;

!  c) competiţie pentru resurse: atunci când sunt limitate sau afectate resursele strategice (în lipsa cărora activitatea este blocată);

!  d) incompatibilitatea obiectivelor între grupuri (echipe) de lucru.

VI.2. Tipuri de conflicte profesionale După Blake, în funcţie de nivelurile organizaţionale,

conflictele se pot grupa în următoarele categorii: ! a) conflict intrapersonal - se desfăşoară în

interiorul subiectului; ! b) conflicte interpersonale - între doi sau mai

mulţi membri ai echipei de la acelaşi sau de la niveluri ierarhice diferite;

! c) conflicte intragrup: -  între medic şi restul echipei de lucru; -  între membrii echipei;

! d) conflicte intergrupuri - se desfăşoară între membrii ai două sau mai multe echipe de lucru.

VII. Principii ale managementului stomatologic modern

Un management modern al serviciilor de sănătate oro-dentară oferite de CMD trebuie să fie fundamentat pe următoarele principii: !  orientarea serviciilor de sănătate oro-dentară oferite către

clientelă; !  flexibilitate şi adaptabilitate a serviciilor de sănătate oferite

la starea de sănătate reală şi la nevoile de sănătate oro-dentară ale populaţiei;

!  dezvoltarea competenţelor profesionale şi a capacităţilor manageriale;

!  în limitele sistemului, trebuie să se aducă permanent inovaţii şi soluţii noi pentru creşterea calităţii serviciilor prestate;

!  simplificarea activităţilor cât mai mult posibil; !  resursele umane (membrii echipei) vor fi lăsate să-şi

folosească creativitatea în rezolvarea problemelor profesionale curente;

!  se va stimula responsabilitatea personalului (angajaţilor) pentru activitatea profesională desfăşurată;

!  se vor reduce (cât de mult posibil) reglementările administrative şi birocraţia care sunt mari consumatoare de timp.

VIII. Maximizarea funcţionalităţii echipei

! Aceasta vizează următoarele obiective: !  creşterea încrederii interpersonale şi între grupurile de lucru

din organizaţie; !  crearea unui climat deschis, favorabil rezolvării tuturor

problemelor profesionale; !  localizarea nivelului de luare a deciziilor cât mai aproape de

sursele de informaţii şi de resursele pertinente; !  maximizarea motivaţiei membrilor echipei de a-şi însuşi

scopurile şi obiectivele profesionale şi de afaceri propuse; !  favorizarea conştientizării de către fiecare membru al

grupului a importanţei muncii în echipă, în vederea asigurării succesului profesional şi de afaceri.

2015

! Vă mulţumesc pentru atenţie!

2016 Conf. CARAUSU ELENA MIHAELA SANATATE PUBLICĂ ORO-DENTARĂ I. INTRODUCERE ÎN

SANATATE PUBLICĂ II. PROBLEME PRIORITARE

DE SĂNĂTATE

SĂNĂTATEA ORALĂ A POPULAŢIEI

! Medicina actuală manifestă o tendinţă de evoluţie spre aspectele preventive şi sociale.

! Această tendinţă de evoluţie poate crea în viitor premisele pentru îmbunătăţirea stării de sănătate, generală şi implicit orală, obiectivul principal al medicinii.

Introducere

! Din totdeauna idealul medicinii dentare a fost menţinerea şi/sau reabilitarea şi promovarea sănătăţii oro-dentare, modalităţile în care s-a concretizat acest deziderat de sănătate orală în contextul unei stări de sănătate optimă au variat de-a lungul timpului.

Definirea principalelor concepte

!  La acest moment există o mare varietate de concepte sau viziuni asupra sănătăţii care diferă după indivizi, profesii şi specificul valorilor culturale. Sănătatea nu este un concept absolut, dar este acel „ceva” pe care îl ştim şi pe care trebuie să-l îmbunătăţim.

!  Configurarea conceptului de sănătate s-a făcut pe două planuri: -  pe de o parte încercările pentru definire; -  iar pe de altă parte pentru descrierea unor modele ale sănătăţii. În nici unul din aceste două planuri nu s-a înregistrat un succes deplin. !  Trebuie să subliniem că, noţiunile pe care le avem despre sănătate

nu pot fi transpuse într-o definiţie scurtă, dar cuprinzătoare.

Definirea sănătăţii şi a bolii

! Pentru sănătate nu există la momentul actual o unică definiţie ci o pluralitate de definiţii, pluralitate determinată de volumul mare de cunoştinţe medicale acumulate, de specificul cultural şi de faptul că sănătatea are un caracter procesual, evolutiv.

Definirea sănătăţii- criterii de referință

Definirea sănătăţii este un demers în care se utilizează două, sau mai multe, criterii de referinţă.

Cele mai frecvent utilizate criterii pentru definirea sănătăţii sunt:

!  bunăstarea funcţională; !  capacitatea organismului de a se adapta la

condiţiile variate de viaţă şi muncă; !  condiţia umană care îl face pe individ creativ

Sănătatea - Definiția OMS

! Sănătatea este definită, în constituţia OMS, ca “….bunăstare completă fizică, mentală şi socială, care nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii”.

Caracteristicile acestei definiţii sunt: !  este acceptată ca o “aspiraţie”; !  implică responsabilitatea societăţii în realizarea ei; !  subliniază caracterul pozitiv şi multiaxial al sănătăţii. !  Definiţia înscrisă, încă din 1948, în Constituţia OMS

orientează medicina către păstrarea stării de sănătate şi creează premisele de transformare a activităţii medicale preventive dintr-o acţiune teoretică declarativă într-una aplicată pe scară largă cu mijloace eficiente.

Definiția OMS- caracteristici

Sănătatea- Definiții clasice

! Dintre definiţiile clasice o menţionăm pe cea a lui Ferber care considera sănătatea “o stare în procesul de adaptare care trebuie să garanteze funcţionarea organismului uman şi participarea lui la procesul de socializare”

OBS!

! Trebuie diferenţiate noţiunile de sănătate a individului şi sănătate a populaţiei.

Sănătatea individului

!  La nivel individual, sănătatea este rezultanta interacţiunii dintre zestrea biologică, genetică a individului şi condiţiile mediului său de viaţă şi de activitate, natural şi social. Conform definiţiei OMS, sănătatea este înţeleasă ca o capacitate morfofuncţională care asigură omului posibilitatea de a acţiona optim din punct de vedere fizic, somatic (biologic) şi mental (psihic), de a-şi exprima plenar ansamblul posibilităţilor sale potenţiale în raport cu cerinţele contextului social. În consecinţă starea de sănătate este expresia adaptării adecvate a persoanei la condiţiile mediului, încât între structurile psiho-fiziologice, resursele organismului şi circumstanţele ambientale să se poată stabili un echilibru armonios.

Conceptul sănătăţii pozitive

!  Conceptul sănătăţii pozitive a fost dezvoltat ulterior de Bowling. Nemulţumit că majoritatea instrumentelor de evaluare măsoară deviaţiile de la starea de sănătate, starea de sănătate/boală sau absenţa bolii, acesta a afirmat că sănătatea individului este bună atunci când, din punct de vedere:

!  fizic- persoana se simte bine, munceşte, se hrăneşte şi se odihneşte bine, îşi desfăşoară corespunzător activităţile în familie şi în comunitate;

!  mental- persoana nu are nici deprimări, sau nenorociri şi nici fericiri subiective;

!  social- persoana are o stare materială confortabilă, se integrează normal în viaţa familială şi comunitară, în activitatea profesională şi socială.

Cordonatele biologice ale stării de sănătate

! Cordonatele biologice ale stării de sănătate şi relaţiile dintre acestea, precum şi dintre organismul uman şi mediul natural, din care se desprinde echilibrul/dezechilibrul biologic, componentă a stării de sănătate sunt prezentate sintetic în fig.

Coordonate biologice ale sănăţii/bolii

Parametrii psihologici ai stării de sănătate

! Parametrii psihologici ai stării de sănătate (fig.) cuprind condiţiile de bunăstare psihică şi constau în integritatea şi capacitatea optimă a funcţiilor şi mecanismelor psihice ale indivizilor de a le asigura adaptarea la variaţia mediului ambiant. Totodată, diferite circumstanţe (sociale, psihologice) pot determina stres.

Parametrii psihologici ai stării de sănătate/boală

Parametrii sociali ai stării de sănătate/boală

! Parametrii sociali ai stării de sănătate permit înţelegerea condiţionării stărilor de sănătate/boală în funcţie de variabilele sociale şi culturale care se manifestă în sistemul social global (fig.); parametrii sociali ai stării de sănătate au în vedere bunăstarea socială, materială şi spirituală a membrilor colectivităţilor umane şi se referă la capacitatea lor optimă de a-şi îndeplini rolurile sociale

Parametrii sociali ai stării de sănătate/boală

Relaţia dintre parametrii stării de sănătate şi echilibrul bio-psiho-social

Sănătatea populației

!  La nivel comunitar, sănătatea reprezintă o expresie sintetică dintre populaţia umană (cu caracteristicile ei genetice, demografice, psihologice şi culturale), pe de o parte şi elementele mediului ambiant (natural şi social), pe de altă parte.

!  Prin urmare sănătatea populaţiei este un fenomen complex, de masă, biologico-social, care se studiază, de aceea, numai prin metode statistice şi se exprimă printr-o serie de indicatori statistici, ea reprezintă un indicator major al nivelului de trai al comunităţii respective.

Conceptul holistic asupra sănătăţii

! Conceptul holistic asupra sănătăţii consideră omul o fiinţă complexă, multideterminată, cu largi valenţe şi implicaţii de natură biologică, psihologică, culturală, axiologică.

!  „Ştiinţa despre om nu poate fi decât multi- şi inter-disciplinară“

Viziunea holistă bio-psiho-socială în TD-MD

!  În viziunea holistă bio-psiho-socială, în aprecierea pacientului, medicul dentist / tehnicianul dentar trebuie să elimine (sau să atenueze) nu doar contradicţia privind contactul cu pacientul, dar şi hiatusul dintre boală şi bolnav. Aceasta se realizează de medic/tehnician prin întreţinerea dialogului nu doar cu boala, dar şi cu purtătorul ei.

EWLES

Plecând de la conceptul holistic asupra sănătăţii Ewles şi col. au redefinit conceptul de sănătate individuală descriindu-i următoarele dimensiuni:

!  biologică (funcţionalitatea optimă a organismului); !  psihologică (sănătatea mentală optimă); !  emoţională; !  socială (integrare familială şi socială optimă); !  spirituală; !  ecologică (integrare optimă a individului în mediul

ambiant).

Definirea conceptului de boală

! Boala- este o stare obiectivă care poate fi verificată prin acceptarea unei dovezi în societatea noastră, dovada este determinată prin medicina ştiinţifică.

!  În raport cu sănătatea, boala se manifestă ca o formă particulară de existenţă a omului, caracterizată printr-un proces care tulbură echilibrul părţilor în organism şi al organismului în raport cu mediul şi care duce, fie la limitarea sau dispariţia libertăţii şi a capacităţii de muncă, fie la decesul celui care s-a îmbolnăvit.

Suferința

! Suferinţa este- experienţa subiectivă de pierdere a sănătăţii.

! Aceasta este privită în termeni de simptome. Suferinţa şi boala nu sunt acelaşi lucru, deși este semnalat un grad mare de coexistenţă. Se poate diagnostica o boală fără existenţa unei suferinţe sau fără raportarea unor simptome

Starea de boală

! Starea de boală- este un termen generic folosit pentru a ne referi la experienţa de boală şi suferinţă în acelaşi timp.

! Starea de boală reprezintă o inadaptare globală a persoanei, faţă de ea însăşi şi de mediu, încât răspunsurile faţă de situaţiile ambientale vor apărea depăşite

Leriche

După Leriche , boala poate fi definită în trei moduri diferite:

!  - o anumită stare a corpului; !  - o anumită interpretare a medicului; !  - şi starea de conştiinţă a bolnavului.

OBS!

! Este unanim apreciat însă faptul că nici una din definiţiile date până în prezent a sănătăţii nu este complet satisfăcătoare din punct de vedere axiologic şi gnoseologic.

Sănătatea orală

! Afecţiunile orale (boala carioasă, afecţiunile parodontale şi cancerul oral şi labial), au o mare răspândire la nivel populațional, iar prin implicaţiile medicale şi socio-economice pe care le determină se situează printre cele mai importante probleme de sănătate publică ale epocii actuale.

Dolan

! Analiza critică a definiţiilor sănătăţii formulate de-a lungul timpului l-au determinat pe Dolan să considere sănătatea orală ca fiind “prezenţa unei dentiţii sănătoase şi funcţionale, care să-i permită individului să-şi exercite rolul social”

Guyatt

!  În timp conţinutul conceptului de sănătate orală s-a modificat astfel că astăzi acesta presupune …“funcţionarea optimă a sistemului stomatognat care permite integrarea socială a individului şi desfăşurarea activităţilor zilnice” asigurând calitatea vieţii acestuia.

!  Această nouă abordare a sănătăţii orale a creat premisele corelării calităţii vieţii cu starea generală de sănătate şi cu sănătatea orală prin introducerea de către Guyatt a unui nou concept, cel de calitate a vieţii legată de sănătate.

Determinanţii sănătăţii

! Dezvoltarea semnificativă a Sănătăţii Publice constatată în cea de a doua parte a secolului XX a fost însoţită de o extindere fără precedent a studiului determinanţilor sănătăţii şi de o sinteză a acestor cercetări la nivel mondial şi european.

Factorii care influenţează starea de sănătate a populaţiei

!  Întrucât starea de sănătate este condiţionată simultan de cauze interne şi externe în raport cu organismul uman, factorii care influenţează sănătatea sunt numeroşi şi cu acţiune complexă endogenă şi exogenă.

Determinaţii stării de sănătate- influență

! Determinaţii stării de sănătate îşi exercită influenţele cu intensităţi diferite şi au o variabilitate importantă în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi culturală, nivelul atins de ştiinţă şi tehnică, condiţiile aferente de medicină, gradul accesibilitate a populaţiei la sistemul de sănătate, mediul rezidenţial (rural şi urban), zonele geografice, vârsta şi sexul etc.

! Acţiunea factorilor sănătăţii este simultană, interrelaţională şi globală, fiind foarte greu să se măsoare şi să se ierarhizeze acţiunea fiecăruia dintre ei.

! Totuşi din punct de vedere teoretic, se poate elabora o schemă generală, a factorilor care acţionează asupra stării de sănătate a populaţiei, aceasta cuprinzând, în principal, factori de ordin biologic, factori demografici, factori sanitari, factori de mediu fizic şi factori de mediu social

Determinaţii stării de sănătate- acțiune

Lalonde

! Lalonde afirma că sănătatea şi boala depind de factori (cunoscuţi sub denumirea generică de determinanţi) endogeni (biologici) şi exogeni, de mediu (mezologici), care la rândul lor se împart în factori naturali şi sociali (fig.)

Lalonde

În modelul propus, Lalonde identifică patru mari categorii de determinanţi cu impact semnificativ asupra sănătăţii:

!  biologia umană; !  stilul de viaţă; ! mediul ambiant; !  organizarea serviciilor de sănătate.

Factorii care condiţionează starea de sănătate a populaţiei

Biologic

Spiritual P

Psihologic

Social Cultural

OOM

Mediu

Mediu

Mediu

Mediu

Factorii endogeni

!  Factorii biologici, ca principali factori endogeni, îşi exercită influenţa prin variabilitatea reactivităţii organismului la provocările mediului (posibilitatea organismului uman de a se adapta la condiţiile în continuă schimbare ale mediului), precum şi prin ereditate (care poate să fie normală sau patologică).

!  Factorii de ordin biologic care au o mare influenţă asupra unor indicatori esenţiali ai stării de sănătate (ex.: mortalitatea, morbiditatea) sunt: ereditatea, sexul, vârsta, îmbătrânirea, constelaţia neuroendocrină ş.a.

Factorii demografici

!  Factorii de ordin demografic au un impact puternic asupra stării de sănătate a populaţiei şi a dinamicii acesteia, atât prin starea demografică (numărul şi densitatea, gradul de dispersie şi structura populaţiei) cât şi prin mobilitatea spaţială sau migratorie şi mobilitatea socială a acesteia. Determinând unele caracteristici şi imprimând anumite tendinţe în starea de sănătate, factorii demografici acţionează asupra întregului sistem de ocrotire a sănătăţii, cu componentele sale- medicală şi socială

Factorii exogeni

Nu trebuie uitat însă că individul şi populaţia au interrelaţii permanente cu numeroşi factori ai mediului ambiant (exogeni) a căror influenţă asupra sănătăţii este semnificativă:

!  factori fizici- pulberi, radiaţii, temperatură ş.a.; !  factori chimici- calitatea alimentelor, poluanți, toxice ş.a.; !  factori biologici- bacterii, virusuri, fungi ş.a.; !  factori socio-culturali, educaţionali, comportamentali-

sărăcia, stilul de viaţă, atitudini, obiceiuri, nivelul educaţiei, izolarea socială ş.a;

!  factori geoclimatici- relief, climă ş.a.; !  activitatea serviciilor de sănătate- preventive, curative şi

recuperatorii.

Acțiunea factorilor de mediu

!  Acţiunea fiecărui factor de mediu asupra organismului uman nu este izolată ci într-o interdependenţă permanentă. Factorii din mediul fizic sunt într-o strânsă intercondiţionare cu factorii social-economici, culturali şi sanitari, ceea ce face acţiunea nocivă a unor factori naturali să nu fie progresiv negativă asupra stării de sănătate. Oamenii pot transforma în mod pozitiv mediul natural, acesta apărând ca un mediu fizic organizat şi constituind un element al bunăstării economice, sociale, culturale şi de sănătate.

!  Acţiunea factorilor de mediu natural asupra organismului uman şi a populaţiei poate fi pozitivă (sanogenă), negativă (patogenă) şi mai rar indiferentă.

Factorii sociali

!  Totodată trebuie ţinut seama şi de influenţa factorilor socio-economici. Indivizii nu trăiesc izolaţi, ci ei îşi desfăşoară viaţa şi activitatea în societate, în comunităţile umane, de aceea trebuie acordată o atenţie deosebită influenţei exercitate de factorii sociali asupra organismului uman şi a stării de sănătate a populaţiei. Trebuie relevat conţinutul complex al noţiunii de factor social care indică interrelaţiile organismului uman cu mediul social de viaţă şi activitate. Dintre factorii sociali cu influenţă deosebită asupra sănătăţii individului şi populaţiei menţionăm: mediul social (urban-rural), nivelul de trai, profesia-ocupaţia, factorii demografici (sexul, vârsta), nivelul de instrucţie şcolară, condiţii de muncă şi de viaţă. O altă categorie de factori sociali cu deosebit impact asupra stării de sănătate este reprezentată de relaţiile interumane stabilite în procesul de muncă, în familie sau în societate.

Factorii care ţin de sistemul de sănătate

! Factorii care ţin de sistemul de sănătate, înţeleşi ca şi grad de dezvoltare şi eficientizare a serviciilor de sănătate, exercită un rol important asupra caracteristicilor stării de sănătate .

Nivelul de trai şi calitatea vieţii

!  Nivelul de trai şi calitatea vieţii influenţează semnificativ starea de sănătate a populaţiei. Expresie a volumului de bunuri şi servicii care stau la dispoziţia indivizilor şi familiilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor de viaţă ale acestora, nivelul de trai condiţionează starea de sănătate a populaţiei şi este dependent, la rândul său, de gradul de dezvoltare economică a ţării, de măsura participării la procesul de muncă a persoanelor apte, de mărimea veniturilor create în societate şi de gradul de accesibilitate al persoanelor şi familiilor la aceste venituri.

Dever ! Plecând de la gruparea determinanţilor

propusă de Lalonde, Dever a prezentat un model epidemiologic al determinanţilor sănătăţii redat în fig.

Modelul Dever al determinanţilor stării de sănătate

Starea de sănătate

Biologia umană

Comportamente

Servicii de sănătate Mediul

Social

Psihic

Fizic

Riscuri profesionale Obiceiuri alimentare şi de

consum Riscuri în

timpul liber

Maturizare şi îmbătrânire Sisteme interne

complexe Moştenire genetică

preventive

curative

de recuperare

Dever

! Dever a introdus conceptul “holistic” în analiza sănătăţii populaţiei revizuind şi sistemul de indicatori utilizat.

Determinanţii sănătăţii orale

Determinanţii sănătăţii orale se încadrează în modelul determinanţilor sănătăţii generale.

!  Semnalăm în ultimul deceniu tendinţa de reconsiderare a importanţei determinanţilor economico-sociali ai sănătăţii orale.

!  Bolile oro-dentare sunt cele mai răspândite afecţiuni din întreaga patologie umană. Dintre acestea o importanţă deosebită o au: boala carioasă, boala parodontală, anomaliile dento-maxilare, sindromul disfuncţional al sistemului stomatognat, bolile glandelor salivare, neoplaziile și traumatismele oro-dento-faciale.

Sănătatea orală a individului vs. factorii de risc ai bolilor oro-dentare

! Sănătatea orală a individului poate fi afectată negativ de acţiunea numeroşilor factori determinanți și favorizanţi (cunoscuţi în literatura de specialitate sub accepţiunea de factori de risc) ai diferitelor afecţiuni oro-dentare

Natura factorilor de risc

! Factorii de risc care rezultă din civilizaţia contemporană sunt numeroşi şi sunt de natură diferită; aceştia se referă, în special, la condiţiile de mediu necorespunzătoare, poluare, noxe profesionale, stres, contactul cu bolnavii cu boli transmisibile, alimentaţie dezechilibrată, nivel cultural-sanitar scăzut al individului şi familiei etc

Riscul de îmbolnăvire

! Riscul de îmbolnăvire– reprezintă totalitatea condiţiilor sau circumstanţelor (de ordin medical sau de altă natură) care ar putea prezenta un pericol pentru sănătate şi ar situa individul, sau grupul uman asupra căruia acţionează, într-o poziţie de inferioritate faţă de alţi indivizi sau alte colectivităţi cu caracteristici identice– constituie unul dintre elementele de bază care trebuie luate în considerare la definirea stării de sănătate.

CARIA DENTARĂ BOALA PARODONTALĂ CANCERUL ORAL

Probleme prioritare de Sănătate Publică în MD

Cele mai importante probleme de sănătate publică ale epocii actuale

! Afecţiunile orale cronice (în special boala carioasă, afecţiunile parodontale şi cancerul oral şi labial), au o mare răspândire la nivel comunitar, iar prin implicaţiile medicale şi socio-economice pe care le determină se situează printre cele mai importante probleme de sănătate publică ale epocii actuale.

CARIA DENTARĂ PROBLEMĂ PRIORITARĂ A SĂNĂTĂŢII PUBLICE

!  Caria dentară (CD) este o boală plurifactorială, cu o etiopatogenie complexă.

!  Evoluţia morbidităţii determinate de caria dentară Caria dentară a fost cunoscută încă din cele mai vechi

timpuri. Policaria exista încă din mezo-şi neolitic la 5-15% din

indivizi. Caria dinţilor temporari, care s-a dezvoltat mai lent decât

cea a dinţilor permanenţi, a fost, de asemenea, observată în mezolitic şi neolitic, în proporţie de 50% (O. Grivu).

În epoca noastră, prevalenţa cariei a atins valori maxime (Benagiano şi col.).

ORAL HEALTH DATA BASE

!  Începând cu anul 1969, O.M.S. a creat o bancă mondială de date referitoare la sănătatea oro-dentară (ORAL HEALTH DATA BASE).

!  Scopul declarat al acestei acţiuni a fost de a centraliza datele pentru a realiza comparabilitatea în analiza finală a diferenţelor intra- şi inter-ţări legate de descoperirile clinice şi de modificările sociologice. Pe baza datelor acumulate s-a dat publicităţii periodic tendinţa evoluţiei cariei dentare (CD) la nivel mondial.

!  Din 1974, a fost posibilă cunoaşterea prevalenţei CD în toate ţările dezvoltate, mai ales în marile aglomerări urbane.

!  La acea dată, un mare număr de programe de fluorizare a apei, în aceste ţări, au demonstrat că este posibil să se diminueze în medie cu 50% indicele CAO în populaţiile unde acesta era ridicat sau foarte ridicat.

Evoluţia morbidităţii determinate de caria dentară 1. în ţările dezvoltate ale lumii

Monitorizarea bolilor oro-dentare semnalează, începând cu 1978, o tendinţă generală de recul a CD în ţările dezvoltate ale lumii.

Finlanda, Canada, Irlanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie au trecut de la categoria ţărilor cu prevalenţă foarte ridicată a CD (în 1970), la categoria ţărilor cu prevalenţă moderată a CD (în 2000).

În ţările europene dezvoltate s-a observat o descreştere semnificativă a indicelui CAO (de ex. de la 4,1 în 1980 la 3,5 în 1990 - pentru vârsta de 12 ani) -fig. 3.

Fig. 3. Dinamica indicelui CAO total (DMFT la vârsta de 12 ani) –

(date oficiale OMS)

Evoluţia morbidităţii determinate de caria dentară 2. în ţările în curs de dezvoltare

O evoluţie de sens contrar se observă în decursul aceleiaşi perioade în Etiopia, Iordania, Uganda, Tailanda şi Zambia, care au trecut de la categoria ţărilor cu prevalenţă redusă a CD, în cea a ţărilor cu prevalenţă moderată a CD.

Pe aceiaşi linie se înscriu, Marocul, Nigeria şi Filipine, care au trecut de la categoria ţărilor cu prevalenţă moderată la categoria ţărilor cu prevalenţă ridicată a CD.

Evoluţia morbidităţii determinate de caria dentară 3. evoluţii particulare: pozitive vs. negative

+ Printre teritoriile şi ţările puternic industrializate se observă câteva cazuri extrem de interesante; este vorba de Hong Kong, Malaezia şi Singapore care au fost incluse în 1970 în categoria teritoriilor cu prevalenţă ridicată a CD, iar după 30 de ani de consum a apei fluorizate aceste teritorii se regăsesc în categoria celor cu prevalenţă moderata a CD.

- Pe de altă parte, două ţări puternic industrializate ca Italia şi Japonia se regăsesc acum în categoria celor cu prevalenţă ridicată a CD.

Este important de menţionat că industrializarea rapidă a Japoniei a produs în ultimele trei decenii mutaţii importante în regimul de viaţă şi alimentar al populaţiei. Un număr din ce în ce mai mare de japonezi au abandonat regimul alimentar tradiţional în favoarea unei alimentaţii bogate în glucide rafinate.

În cazul Italiei, prevalenţa ridicată a CD este o caracteristică a marilor oraşe industriale din nordul ţării.

Morbiditatea determinată de caria dentară – pe regiuni OMS

Analiza informaţiilor acumulate în banca de date ORAL HEALTH DATA BASE a permis cunoaşterea frecvenţei acestei boli în toate regiunile OMS (fig. 4 ) şi la nivel mondial (fig. 5 – 6).

Fig. 4. Indicele CAO total (DMFT la vârsta de 12 ani) pe regiuni OMS - 2000 (date oficiale OMS)

Morbiditatea determinată de caria dentară la copil – la nivel mondial

Fig. 5. Indicele CAO total (DMFT la vârsta de 12 ani) - 2003 (date oficiale OMS)

Morbiditatea determinată de caria dentară la adult – la nivel mondial

Fig. 6. Indicele CAO total (DMFT la grupa de vârsta de 35-44 ani) – 2003

(date oficiale OMS)

România – Morbiditatea determinată de caria dentară la copil 1. National Oral Health Pathfinder Survey

!  În România, informaţiile despre morbiditatea determinată de caria dentară sunt extrem de puţine.

!  În 1996, un studiu O.M.S. pentru România, National Oral Health Pathfinder Survey, a arătat că nivelul mediu al DMFT la copiii de 12 ani are valoarea de 3,1, cu mult mai mare decât cel recomandat pentru Europa (2 pentru copiii de aceiaşi vârstă) - fig. 7.

1

2

3

4

5

6

7

8

1970 1980 1990 2000 2010

Romania

Decayed, missing or filled teeth at age 12 (DMFT-12 index)

Fig. 7. Dinamica indicelui CAO total (DMFT 12 )

- date oficiale OMS

România – Morbiditatea determinată de caria dentară 2. Ancheta de sănătate a Ministerului Sănătăţii

"  Din ultima anchetă a Ministerului Sănătăţii din România (1995-1996) rezultă că:

-  91,8% din populaţia de peste 10 ani prezintă afecţiuni dentare; -  prevalenţa cariei dentare este de 60,15%; -  numai 8,16% din cei examinaţi nu au fost găsiţi cu afecţiuni dentare (din

care, procente mai mari s-au înregistrat la sexul masculin şi în mediul rural).

"  Din persoanele cu carii dentare: -  50% au prezentat 1-2 carii; -  30% au fost găsiţi cu 3-4 carii; -  iar 20% cu peste 5 carii. "  La copii, frecvenţa cariei dentare este mai mare la dinţii permanenţi

(89,1%), decât la cei temporari (67%). "  Un număr mare de persoane din cele examinate, pentru afecţiuni dentare

prezintă resturi radiculare (33%) sau dinţi absenţi (75%).

România – Morbiditatea determinată de caria dentară 3. Studii naţionale-regionale coordonate de Iaşi

!  Studiile efectuate între 1991-1997 de R. Duda şi E.M. Cărăuşu;

!  Un studiu efectuat în 1992 de P.E. Petersen şi I. Dănilă, estima prevalenţa cariilor în dentiţia temporară şi pentru dentiţia permanentă.

!  Studiile realizate de centrul de colaborare OMS Iaşi în perioada 2003-2004.

România – Morbiditatea determinată de caria dentară la copil 4. perspectiva regională

! Privind dintr-o perspectivă regională, prevalenţa cariei la copiii români este mai mare decât a celor din Bulgaria, Cehia, Slovacia şi chiar Albania.

BOALA PARODONTALĂ CA PROBLEMĂ PRIORITARĂ A SĂNĂTĂŢII PUBLICE

Definirea bolii parodontale !  Boala parodontală e o afecţiune cronică cu caracter

inflamator caracterizată din punct de vedere anatomopatologic prin distrucţia progresivă a tuturor elementelor parodonţiului, iar din punct de vedere clinic prin: mobilizarea, migrarea şi pierderea capacităţii funcţionale a dinţilor, ducând în final la pierderea acestora de pe arcadă cu dispariţia concomitentă şi a parodonţiului marginal.

Scurt istoric

!  Cercetările paleontologice au precizat că boala parodontală a apărut odată cu omul, aceasta fiind observată la craniile populaţiilor preistorice.

!  În 1921, Ruffer a semnalat existenţa semnelor de boală parodontală la mumiile egiptene de acum 4.000 de ani.

!  Babilonienii şi asirienii au lăsat scrieri cuneiforme pe tăbliţe de argilă, referitoare la tratamentul gingiilor bolnave prin masaj şi cu extracte de plante medicinale.

!  Fenicienii practicau imobilizarea dinţilor parodontotici prin ligaturi cu fir metalic.

!  În secolul al IV-lea î.e.n. (466-377), Hipocrate a descris bolile parodontale, considerând tartrul ca factor etiologic principal şi gingivoragia ca simptom principal.

Morbiditatea prin parodontopatii – la nivelul regiunilor OMS

!  Modificările semnificative ale modului de alimentaţie a populaţiei, constatate mai ales în ultimul secol, au determinat creşterea semnificativă a morbidităţii stomatologice, mai ales, prin afecţiuni oro-dentare majore cum ar fi parodontopatia şi caria.

!  Aproximativ 10% din populaţia actuală prezintă o distrucţie importantă a parodonţiului - fig. 8.

Fig. 8. Indicele CPITN pe regiuni OMS - 2000 (date

oficiale OMS)

Morbiditatea determinată de boala parodontală – gravitatea bolii

!  Datele epidemiologice oficiale OMS au relevat că din aproximativ 90 milioane adulţi examinaţi ce mai aveau dinţi, doi din patru dinţi prezentau semne de afectare parodontală uşoară sau moderată, iar la unul din patru distrucţie avansată a osului alveolar şi a celorlalte ţesuturi de susţinere care au determinat mobilizarea şi extracţia dinţilor.

România – Morbiditatea determinată de boala parodontală

!  Paralel cu cercetările epidemiologice pe plan mondial au fost făcute studii asemănătoare şi în ţara noastră, în vederea evaluării incidenţei şi prevalenţei afecţiunilor parodontale, pe baza cărora să se poată acţiona în mod corespunzător atât în sensul prevenirii cât şi în cel al tratamentului acestora.

!  Menţionăm în acest sens studiul efectuat de Severineanu şi col., (pe un lot de 2.000 persoane dintre care 55,5% de sex feminin şi 44,5% de sex masculin cu vârste cuprinse între 10 şi 75 ani din zona Timişoara), care a reuşit o estimare mai apropiată de realitate a prevalenţei bolilor parodontale.

!  Astfel, prevalenţa medie a acestei grupe de afecţiuni stomatologice la lotul investigat a fost de 51,2%, crescând paralel cu înaintarea în vârstă de la 43% la grupa de vârstă 20-29 ani, la 71,1% la grupa de vârstă 30-39 ani şi la 76% între 40-49 ani pentru a ajunge la 86% la grupa de vârstă 50-59 de ani.

România – Morbiditatea determinată de boala parodontală

!  La vârsta şcolară peste 30% dintre copii prezintă gingivite.

!  În comparaţie cu caria dentară, care afectează mai mult vârstele tinere cuprinse între 12-35 ani (având un maxim între 18-25 ani), parodontopatia se manifestă mai mult după vârsta de 35 de ani, pierderea dinţilor crescând odată cu vârsta datorită acestei cauze (Lindhe).

CANCERUL ORAL POBLEMĂ PRIORITARĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

! Cu toate progresele făcute până în prezent cancerul oro-facial rămâne o boală gravă, grevată de consecinţe negative importante (medicale, costuri mari şi mortalitate ridicată) atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar.

Definire

! Cancerul oral este una dintre neoplaziile grave care determină disabilităţi (desfigurare, tulburări importante de vorbire, masticaţie şi deglutiţie) care scad semnificativ calitatea vieţii individului.

! Cancerul oro-facial este o boală multifactorială. Sunt incriminaţi ca determinanţi factorii şi co-factorii

oncogeni, care provin din mediul ambiant, determinând modificări şi mutaţii capabile să determine cancerul.

Morbiditatea prin cancer oral – la nivel mondial

!  Frecvenţa tumorilor maligne oro-faciale este în continuă creştere.

!  Peste 90% din cazurile noi de cancer oral apar după vârsta de 45 ani.

!  Frecvenţa neoplaziei este mai mare la sexul masculin şi este asociată (la peste 75% din cazuri) cu tabagismul şi consumul cronic de alcool - fig. 9.

!  În ţările europene se înregistrează anual peste 25.000 cazuri noi de cancer oral şi oro-labial.

Fig.9. Incidenţa afecţiunilor neoplazice orale la sexul

masculin – 2003 (date oficiale OMS)

Morbiditatea determinată de neoplaziile orale - la nivel mondial

Fig.10. Incidenţa afecţiunilor neoplazice orale la sexul feminin – 2003 (date oficiale OMS)

Incidenţa afecţiunilor neoplazice orale

!  Incidenţa afecţiunilor neoplazice orale (nr. cazurilor noi de îmbolnăvire/100.000 loc.) este semnificativ mai ridicată în ţările mai puţin dezvoltate ale lumii - fig. 11.

Fig. 11. Incidenţa afecţiunilor neoplazice la sexul masculin –

2003 (date oficiale OMS)

Prognoza afecţiunilor neoplazice în perspectiva anilor 2020

!  Prognoza realizată arată că în perspectiva anilor 2020 incidenţa afecţiunilor neoplazice va creşte semnificativ la nivel global, în special pe seama creşterii semnificative a numărului de cazuri noi de cancer (între 25 -100% faţă de 2003) în ţările în curs de dezvoltare - fig. 12.

Fig.11. Prognoza privind incidenţa afecţiunilor

neoplazice (date oficiale OMS)

România – Morbiditatea determinată de neoplaziile orale

!  În ţara noastră peste 5% din totalul neoplaziilor reprezintă forme de cancer oral.

!  Dintre tumorile maligne orale, tumorile maligne ale buzei ocupă primul loc ca frecvenţă (25-30%), fiind localizate preponderent la buza inferioară.

!  Studiile clinico-statistice au stabilit ca tumorile maligne ale planşeului bucal ocupă locul al doilea între cancerele cavităţii orale (fiind situat procentual foarte aproape şi de cancerul limbii); reprezintă 25-30% din localizările cancerului oral şi 3% din totalul cancerelor umane. Apare în special la bărbaţi fumători şi/sau consumatori cronici de alcool, după vârsta de 45 de ani.

Obiectivele OMS pentru sănătate orală pe termen mediu şi lung

!  Prima grijă a programelor de acţiune ale OMS/EURO este de a încuraja furnizorii de servicii şi autorităţile sanitare din regiunea europeană să ia măsurile impuse de necesitatea ameliorării stării de sănătate oro-dentară a populaţiei şi a calităţii îngrijirilor stomatologice acordate acesteia.

!  Obiectivele OMS pentru sănătate orală pe termen mediu şi lung: "  50% dintre copii cu vârsta de 5-6 ani să nu prezinte nici o carie; "  valoarea CAO-S mai mică decât 3 pentru vârsta de 12 ani; "  85% din populaţie să aibă toţi dinţii prezenţi pe arcade la vârsta de 18

ani; "  reducerea edentaţiei cu 50% la vârstele cuprinse între 35-44 ani,

comparativ cu procentul anterior; "  reducerea cu 25% a prevalenţei edentaţiei la vârsta de 65 ani

comparativ cu procentul anterior; "  crearea unei baze de date pentru monitorizarea stării de sănătate orală.

CONCLUZII 1.

!  Modificările semnificative ale modului de alimentaţie a populaţiei, constatate mai ales în ultimul secol, au determinat creşterea morbidităţii stomatologice, mai ales, prin afecţiuni oro-dentare majore cum ar fi parodontopatia.

!  Datele referitoare la morbiditatea oro-dentară variază de la un grup populaţional la altul, dar este unanim recunoscut astăzi că peste 90% din pierderile dentare sunt datorate cariei şi parodontopatiei. Până la vârsta de 35-40 ani domină caria dentară; aceasta afectează 80-98% din populaţie cu o intensitate ce variază între 30-80%.

!  Caria dentară este considerată în prezent o problemă de sănătate publică de primă importanţă, ocupând locul al 6-lea pe lista de priorităţi a O.M.S.

CONCLUZII 2.

!  - La fel ca şi în cazul altor boli cronice cu mare răspândire în populaţie, datele incidenţei şi prevalenţei reale a CD au fost obţinute prin studii epidemiologice.

!  Prin prevalenţa extrem de ridicată, volumul enorm de resurse consumate pentru tratarea sa, focarele de infecţie cronică şi numeroasele complicaţii pe care le poate antrena, caria dentară este o sociopatie a cărei profilaxie trebuie să constituie obiectivul principal al programelor preventive stomatologice.

!  - Prevalenţa, tipurile de carie dentară puse în evidenţă, gravitatea deosebită a acestora impun instituirea de măsuri de prevenire a bolilor oro-dentare şi de promovare a sănătăţii orale la nivel comunitar.

!  - Analizând experienţa altor ţări, concluzionăm că problemele de sănătate orală nu pot fi rezolvate prin implicarea exclusivă a medicilor stomatologi. Astfel, se impune colaborarea efectivă cu alte specialităţi (sănătate publică şi management psihologie, sociologie medicală, economie sanitară) şi antrenarea comunităţii în rezolvarea problemelor de sănătate orală.

CONCLUZII 3.

!  Se poate afirma că îmbolnăvirea parodontală este o problemă prioritară de sănătate publică în domeniul stomatologiei.

!  Boala parodontală are un important caracter social, apariţia şi propagarea acesteia fiind legată de vârstă, sex, nivel de educaţie, nivel de trai, ocupaţie, şi frecvenţa controlului stomatologic periodic, factori care influenţează într-o măsură semnificativă rata depunerii plăcii bacteriene, a tartrului (supra- şi/sau sub-gingival), factori circumstanţiali care favorizează producerea bolii.

!  Studiile longitudinale (în timp), sau transversale au arătat, de asemenea, rolul diferiţilor factori etiologici în producerea bolii parodontale şi calitatea igienei orale, a vârstei, caracterul agravant al unor stări fiziologice (pubertate, sarcină, menopauză) sau patologice.

CONCLUZII 4.

!  Cancerul oral este una dintre neoplaziile grave, cu o mortalitate ridicată, şi care determină disabilităţi (desfigurare, tulburări de vorbire, masticaţie şi deglutiţie) care scad semnificativ calitatea vieţii individului.

!  Cu toate progresele făcute până în prezent cancerul oral rămâne o boală grevată de consecinţe negative importante atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar (medicale şi costuri ridicate).

!  Peste 90% din cazurile noi de cancer oral apar după vârsta de 45 ani. Frecvenţa neoplaziei este mai mare la sexul masculin şi este asociată (la peste 75% din cazuri) cu tabagismul şi consumul cronic de alcool.

!  În ţara noastră peste 5% din totalul neoplaziilor reprezintă forme de cancer oral.

!  Dintre tumorile maligne oro-maxilo-faciale, tumorile maligne ale buzei ocupă primul loc ca frecvenţă (25-30%), fiind localizate preponderent la buza inferioară.

!  Tumorile maligne ale planşeului bucal ocupă locul al doilea între cancerele cavităţii oral şi reprezintă 25-30% din localizările cancerului oral şi 3% din totalul cancerelor umane. Apar în special la bărbaţii fumători, după vârsta de 45 de ani.

Vă mulţumesc

Pentru atenţia acordată !

SISTEME DE SĂNĂTATE

Curs 1

Conf. Univ. Dr. Cărăuşu Elena-Mihaela

2015

Obiective educaţionale:

La finele acestui curs studentul va cunoaşte: !  principalele concepte privind sistemul de sănătate; !  principalele trăsături ale unui sistem de sănătate ideal; !  „actorii” implicaţi în finanţarea sistemului de sănătate şi

va înţeleage relaţiile funcţionale dintre aceştia pe piaţa serviciilor de sănătate;

!  principalele tipuri de sisteme de sănătate existente în lume;

!  va înţelege contextul politic, economic, social, cultural, demografic şi epidemiologic în care s-au derulat reformele sistemelor de sănătate şi principalele nemulţumiri care au generat aceste reforme.

Introducere

!  În ultimii zece ani, în ţara noastră, a crescut semnificativ atât interesul știinţific pentru analiza teoretică şi modelarea sistemelor în domenii dintre cele mai diverse: medicină (management sanitar şi sănătate publică), economie (economia sanitară), ecologie, biologie ş.a. cât mai ales cel pentru aplicarea noţiunilor oferite de acest domeniu într-un context economic, politic şi social, complex determinat de trecerea la economia de piaţă şi schimbarea opţiunilor politice.

1. Definirea conceptelor fundamentale

!  Sistem: ansamblu de elemente interdependente, formând un întreg organizat, care funcţionează unitar (şi/sau face ca o activitate/un grup de activităţi să se desfăşoare) conform scopului urmărit.

!  Abordarea analitică a unui sistem, indiferent de tipul acestuia, presupune într-o primă etapă, integrarea într-un alt sistem, cu un grad mai mare de cuprindere şi în a doua etapă, identificarea subsistemelor componente.

Definirea conceptelor fundamentale

! Sistemul de sănătate este definit ca ansamblu funcţional al elementelor care determină starea de sănătate a populaţiei (familie, grup, colectivitate);

! este compus din elemente (independente între ele, dar care interacţionează reciproc) ale sistemului economico-social, sistemului politic şi a celui cultural-educaţional;

! fiecare element al sistemului de sănătate funcţionează la rândul său ca un sistem;

! fiecare element component a sistemului de sănătate funcţionează şi se dezvoltă în concordanţă cu celelalte elemente;

! sistemul de sănătate este un sistem dinamic, deschis, cu obiective precizate care nu poate funcţiona şi nu se poate dezvolta în afara sistemului socio-politic;

! sistemul de sănătate poartă amprenta evoluţiei istorice şi a valorilor culturale ale fiecărei ţări.


Conceptul de sistem dinamic: ! Sistemul de sănătate are caracter dinamic datorită

atât interacţiunilor permanente dintre părţile componente, cât şi a schimburilor continui cu exteriorul (cu alte sisteme);

!  acestea se realizează în dublu sens, cunoscându-se la un sistem cel puţin un input (o intrare) şi un output (o ieşire).

! Schimburile permanente la care este supus sistemul duc în timp la modificarea acestuia.


!  Îngrijirile de sănătate: sunt activităţi specializate care au drept scop menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate a populaţiei, sau scăderea incapacităţii datorate bolii.

! Sistem de îngrijiri de sănătate: ansamblu de resurse (umane, materiale, financiare) structurate în vederea furnizării de servicii pentru populaţie în scopul ameliorării stării de sănătate a acesteia.


2. Calităţile unui sistem de sănătate corespunzător

! Scopul major al oricărui sistem de sănătate îl reprezintă îmbunătăţirea stării generale de sănătate a populaţiei având ca obiective specifice creşterea eficienţei, accesul echitabil la servicii şi reducerea costurilor (fig.1).

Fig. Sistemul de sănătate ideal şi relaţiile care se stabilesc între principalele obiective ale

acestuia Fig. 1

ACCESIBILITATE geografică socială culturală economică

SATISFACŢIE: pacientului profesionişti

ECHITATE Servicii de sănătate

LIBERTATE DE OPŢIUNE

EFICIENŢĂ Eficacitate

Starea de sănătate a populaţiei

Eficacitate Eficienţă tehnică Eficienţă alocativă Eficienţă socială

Sistemul de sănătate ideal-cerinţe

! Pentru ca un sistem de sănătate să se dezvolte şi să funcţioneze optim pentru atingerea scopului propus este necesar să îndeplinească o serie de cerinţe.

! Maxwell şi colab. au enumerat calităţile pe care ar trebui să le aibă şi condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un sistem ideal de sănătate:

1. Acoperire generală a populaţiei; 2. Accesibilitate la serviciile de sănătate (economică,

geografică, temporală);

2.1 Trăsăturile sistemului de sănătate ideal

3. Calitate înaltă a serviciilor de sănătate oferite: !  înaltă calitate profesională a forţei de muncă din

domeniul sănătăţii; !  satisfaţia populaţiei privitor la serviciile de sănătate; !  gradul de aplicare a cunoştinţelor şi tehnologiilor

medicale actuale în oferta de servicii de sănătate pentru populaţie;

Trăsăturile sistemului de sănătate ideal

4. Pertinenţa faţă de nevoi; 5. Posibilităţi de alegere a furnizorului de servicii;

Trăsăturile unui sistem de sănătate ideal

6. Echitate în asigurarea serviciilor de sănătate- echitatea reprezintă cea mai importantă problemă a unui sistem de sănătate.

Problemele echităţii sunt legate de: !  echitatea în furnizarea şi accesul la serviciile de

sănătate; !  echitatea în finanţarea serviciilor de sănătate.


Implicarea societăţii în stabilirea unei distribuţii echitabile a drepturilor de sănătate a pacienţilor include:

!  accesul egal la serviciile corespunzătoare – curative, preventive şi de recuperare;

!  echitatea stării de sănătate pentru toate grupurile sociale ca obiectiv explicit al politicii de sănătate;

! mecanisme de a monitoriza distribuţia stării de sănătate şi a nevoilor de sănătate, inclusiv serviciile de sănătate, la nivelul întregii societăţi;


7. Acceptabilitate socială largă; 8. Continuitatea îngrijirilor de sănătate acordate: !  populaţia trebuie să primească îngrijiri personalizate; !  aceeaşi echipă medicală (dentist/tehnician) să se

ocupe de starea de sănătate oro-dentară a unei persoane/unui grup cât mai mult timp;


9. Responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică;

10. Rentabilitate: !  eficienţă înaltă; !  eficacitate.


OBS.

! Până în prezent nici un sistem de sănătate nu a îndeplinit integral cerinţele enumerate de Maxwell deoarece nicăieri în lume nu s-a imaginat și implementat un sistem de sănătate perfect.

3. Structura şi funcţiile sistemului de sănătate

! M. Röemer, pionierul analizei comparate a sistemelor de sănătate, a identificat elementele componente ale infrastructurii oricărui sistem de sănătate şi le-a grupat în cinci mari compartimente.

Sistemul de sănătate

3.1 Structura sistemului de sănătate

a) Producerea şi dezvoltarea resurselor se referă la: !  resursele umane (forţa de muncă); !  facilităţile sanitare (instituţii sanitare); !  resursele materiale (echipamente de diagnostic şi

tratament, instrumentar, medicamente, materiale sanitare ş.a.);

!  cunoştinţele profesionale deţinute de resursele umane medico-sanitare;

Structura sistemului de sănătate

b) Organizarea resurselor în anumite relaţii funcţionale (de ex. în cadrul unor programe de sănătate) orientate spre o anumită finalitate;


c) Suportul economic Finanţarea sistemului de sănătate se poate face din mai

multe surse: -  guvernamentală, prin impozite şi taxe; -  contribuţii publice/private; -  plată directă a unor servicii medicale; -  co-plată; -  finanţare externă; -  organizaţii de caritate/ benevole; -  prin efortul financiar al comunităţii ş.a.;


Programele de sănătate pot fi organizate şi finanţate de: - guvern, - asigurările publice (sociale) de sănătate, - asigurările private de sănătate, - organizaţii neguvernamentale,


d) Gestionarea sistemului de sănătate (managementul) include:

!  planificarea; !  luarea şi implementarea deciziilor; !  supravegherea şi evaluarea (de etapă şi/sau finală)

programelor de sănătate; !  suportul informaţinal; !  sistemul de reglementare;


e) Serviciile de sănătate (primare; secundare; terţiare)- furnizează pacienţilor îngrijiri de sănătate.

Structura sistemului de sănătate- relatii functionale

3.2 Funcţiile sistemului de sănătate

! Deşi elementele structurale ale sistemului de sănătate sunt independente, între acestea se stabilesc o serie relaţii funcţionale.

! Funcţiile sistemului de sănătate sunt grupate în următoarele categorii (OMS):

1. Funcţia de producere de servicii de sănătate şi bunuri necesare menţinerii şi refacerii sănătăţii populaţiei cuprinde:

!  producţia directă de bunuri şi servicii; !  producţia indirectă de bunuri şi servicii de sănătate; !  funcţiile paraproductive;

Funcţiile sistemului de sănătate

Producţia directă de bunuri şi servicii cuprinde:

- servicii preventive şi de promovare a sănătăţii individului;

- servicii primare de sănătate, asistenţă primară de medicină dentară;

- servicii secundare de sănătate (asistenţă spitalizată);

- servicii terţiare de sănătate (asistenţă spitalizată acordată în instituţii medicale specializate);

- asistenţa persoanelor cu nevoi speciale; - servicii de sănătate a mediului ambiant;

- servicii şi bunuri care contribuie la producţia directă de servicii de sănătate (ex: examene de laborator, producţia de medicamente, echipamente de diagnostic şi tratament, consultanţă ş.a.);

Producţia indirectă de bunuri şi servicii de sănătate se referă la:

! Principalele funcţii paraproductive (susţin funcţiile direct şi indirect productive) sunt:

- de continuitate – asigură homeostazia sistemului; - de dezvoltare – asigură dezvoltarea cantitativă/

calitativă a sistemului; - de ajustare – asigură optimizarea funcţionalităţii

sistemului în funcţie de constrângerile şi condiţionările mediului exterior.

Funcţiile paraproductive

Capacitatea de adaptare la schimbările mediului extern este limitată de necesitatea de a se asigura simultan şi homeostazia internă a sistemului de sănătate.

2. Funcţii care asigură derularea mecanismelor de

susţinere economică: !  alocare a fondurilor pentru sănătate; !  mobilizarea surselor de finanţare;


3. Funcţii de gestiune (management) a sistemului de sănătate:

!  formularea politicii sanitare; !  planificarea sanitară; !  managementul problemelor prioritare de sănătate; !  implicarea comunitară; !  cooperarea internaţională.


4. Relaţiile economice în sistemul de sănătate

! Piaţa îngrijirilor de sănătate are trei componente (fig. 2):

- utilizatorul (beneficiarul) de servicii de sănătate; - furnizorii de servicii de sănătate; - terţul plătitor (guvernul, societăţile de asigurări

publice/private).

Fig.2. Relaţiile economice în sistemul de sănătate

(după U. Reinhardt)

Utilizatori (pacienţi)

Furnizori de servicii de sănătate

Terţ plătitor guvern, asigurări private, asigurări publice.

Plata directă

Servicii furnizate

Harison

! Harison considera că definirea clară a rolului de furnizor şi a celui de beneficiar al serviciilor de sănătate este o condiţie esenţială pentru funcţionarea oricărui sistem de sănătate.

!  În România neconturarea cu claritate a rolului de furnizor şi a celui de beneficiar determină consecinţe negative importante (ex: orientarea activităţilor în favoarea furnizorilor; lipsa stimulentelor pentru eficienţă).

Harison

Existenţa de instituţii distincte una cu rol de furnizor şi alta cu rol de cumpărător de servicii ar determina amorsarea mecanismului de piaţă care ar deveni funcţional:

!  s-ar face simţită concurenţa între producătorii de servicii de sănătate pentru a obţine resursele financiare ale cumpărătorilor de servicii;

!  s-ar ameliora performanţele sistemului de sănătate; !  ar creşte calitatea serviciilor de sănătate oferite pe

piaţă.

Harison

Pe de altă parte, instituţiile cumpărătoare de servicii de sănătate:

!  ar examina cu atenţie nevoile de sănătate ale populaţiei şi ar stabili priorităţile;

!  ar selecţiona ofertele de pe piaţa serviciilor de sănătate în funcţie de calitatea şi eficacitatea acestor servicii, la un moment dat şi în timp, alegând servicii eficiente, de cea mai bună calitate, la preţul cel mai redus.

U. Reinhardt

Înţelegerea reformelor care au loc în sistemul de sănătate poate fi facilitată de examinarea relaţiilor economice care se stabilesc între utilizatori, furnizorii de servicii şi „terţul plătitor” (casele de asigurări, administraţia sanitară de stat) descrise de U. Reinhardt.

În concluzie, Elementele cele mai importante ale circuitului

banilor în sistemul de sănătate sunt: !  colectarea banilor, !  sistemul de remunerare a forţei de muncă din

societate, !  sistemul de finanţare a unităţilor sanitare.

5. Clasificarea sistemelor de sănătate

În literatura de specialitate de referinţă sistemele de sănătate existente în lume sunt clasificate în funcţie de modalitatea de colectare a banilor în:

a) sisteme bazate pe asigurări publice, obligatorii (numite şi asigurări sociale de sănătate);

b) sisteme bazate pe asigurări private, voluntare (SUA, Israel);

c) sistem naţional de sănătate (Suedia, Anglia) finanţat preponderent din impozite şi taxe generale.

! Atât în sistemul naţional de sănătate cât şi în cel bazat pe asigurările publice, obligatorii de sănătate se regăsesc elemente de privatizare.

Din punct de vedere a caracterizării socio-politice se disting:

a) sisteme de sănătate foarte bine organizate (ex: sistemul naţional de sănătate britanic NHS);

b) sisteme moderat organizate (în ţările mediteraneene);

5. Clasificarea sistemelor de sănătate

Clasificarea sistemelor de sănătate

c) Sisteme pluraliste: !  în aceste sisteme puterea de decizie este împărţită

între grupuri; !  o serie de parteneri sunt privaţi (spitale, asociaţii ale

bolnavilor, asociaţii profesionale); !  pacientul este liber să aleagă furnizorul de servicii de

sănătate; ! mecanismul de piaţă intervine eficient.

6. Descrierea sistemelor de sănătate

În Europa operează trei tipuri de sisteme de sănătate şi anume:

! modelul sistemului naţional de sănătate – (Beveridge);

! modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate (Bismarck);

! modelul sistemului centralizat de stat (Semaşko).

6.1 Sistemul naţional de sănătate - Beveridge

! Sistemul naţional de sănătate - Beveridge (NHS) a fost introdus în Marea Britanie în 1942-1948 (preluat de la Suedia care l-a introdus în 1930).

! Acest sistem de sănătate a fost modelat de la an la an în funcţie de necesităţi.

!  În 1990 în Marea Britanie s-au introdus modificări în sistemul naţional de sănătate pentru a stimula sectorul privat şi a scădea cheltuielile bugetare

Principalele caracteristici:

! Fondurile necesare sectorului sanitar provin din impozite şi taxe generale colectate prin intermediul sistemului fiscal;

! Bugetul pentru sănătate este propus de ministerul sănătăţii şi aprobat de parlament; bugetul se repartizează, după anumite criterii, autorităţilor sanitare regionale;

! Autorităţilor sanitare regionale repartizează fondurile autorităţilor sanitare districtuale, iar de la nivelul fiecărui district fondurile se distribuie unităţilor sanitare (spitale, medicină de familie, medicină dentară, tehnică dentară, farmacii);


Caracteristici: !  Accesul la serviciile de sănătate este garantat pentru

orice cetăţean (sau rezident); !  Acoperirea populaţiei este generală; !  Grupurile populaţionale cu risc crescut de boală/

deces (copii, gravide, persoane cu nevoi speciale) beneficiază de asistenţă medicală preferenţială şi au prioritate pentru programele de sănătate;

!  Asistenţa medico-farmaceutică este acordată şi gestionată de salariaţi ai statului;

Caracteristici:

!  A! medicii din asistenţa secundară şi terţiară sunt salariaţi, cei din asistenţa primară sunt plătiţi prin capitaţie (metodă de plată prin care se primeşte lunar o sumă de bani pentru fiecare pacient înscris pe listă pentru a acoperi un nivel specificat al îngrijirilor de sănătate, la schimbarea medicului banii urmează pacientul);

!  Metoda de plată influenţează comportamentul şi performanţa profesională a furnizorului (capitaţia stimulează reducerea cheltuielilor);

!  Medicii salariaţi tratează pacienţii cu un consum mai mic de resurse.

Caracteristici:

!  Se practică, dar pe scară redusă co-plata de către solicitant a unei părţi din costul unor prestaţii;

!  Volumul asistenţei acordate în sistem privat reprezintă 5-7% din total;

!  Spitalele sunt finanţate prin buget global calculat pe baza unui istoric al costurilor, spitalele care economisesc resurse riscă astfel de a obţine un buget mai redus pentru anul următor;

!  Pregătirea resurselor umane calificate necesare sistemului naţional de sănătate este finanţată de la bugetul de stat.

Sistemul naţional de sănătate există în:

!  ţările nordice şi vest-europene: Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, Danemarca;

!  ţări din sudul Europei: Spania, Portugalia, Italia; !  ţări din America de Nord: Canada (a introdus sistemul

în 1970 alocând pentru sănătate 9% din PIB).

Avantajele NHS

Avantaje: !  largă acoperire a populaţiei; !  impact pozitiv asupra stării de sănătate a populaţiei; !  un bun control al cheltuielilor totale; !  echitatea în finanţarea furnizorilor de servicii de

sănătate; !  accesibilitate la serviciile medicale furnizate; !  pacientul are libertatea de a-şi alege medicul; !  gratuitate în momentul utilizării serviciilor de sănătate.

Dezavantajele NHS ! Dezavantaje: ! medicii sunt lipsiţi de stimulente; !  există lungi liste de aşteptare pentru anumite acte

medicale; !  sistemul este excesiv de birocratic; !  finanţarea poate fi influenţată de deciziile politice pe

termen scurt;

!  există riscul moral şi selecţia adversă: -  riscul moral este un termen generic utilizat pentru

a descrie creşterea utilizării serviciilor de sănătate datorită erodării relaţiei financiare între consumator şi actul de consum astfel;

-  furnizorul nu este stimulat să scadă solicitarea de servicii de sănătate (cererea) pentru că el este salarizat global pentru toată munca efectuată;

Dezavantajele NHS

Dezavantajele NHS

- selecţia adversă apare atunci când terţul plătitor încearcă să limiteze costurile refuzând să asigure acoperirea cu îngrijiri de sănătate acelor persoane sau grupuri populaţionale care sunt cele mai bolnave şi care necesită îngrijirile cele mai scumpe.

!  În sistemul naţional de sănătate medicii dentişti şi tehnicienii dentari se bucură de un grad mai mare de autonomie comparativ cu alte specializări medicale.

6.2. Sistemul asigurărilor publice, obligatorii

! Acest sistem de sănătate este cel mai vechi din Europa, a fost propus şi introdus de Bismarck, cancelarul Germaniei, în 1883, şi preluat ulterior de Austria, Belgia, Franţa şi Olanda;

! Sistemul este bazat pe principiul solidarităţii, conform căruia serviciile medicale sunt plătite (prin contribuţie/ asigurare) de toţi asiguraţii indiferent dacă sunt bolnavi sau sănătoşi.


!  Largă acoperire a populaţiei; !  Sistemul este finanţat din contribuţia obligatorie

a salariaţilor şi patronilor plătită la casele de asigurări (numite şi fonduri). Casele de asigurări sunt conduse în Germania de profesionişti, iar în Franţa de sindicate. Patronii îşi asigură angajaţii făcând contract cu o anumită casă de asigurări;


!  Cetăţenii fără venituri (şomerii) au asigurat un pachet minim de servicii plătit de guvern;

!  Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de venitul angajatului;

!  Sunt respectate drepturile pacienţilor la toate nivelurile sistemului;

Caracteristici:

!  Casele de asigurări (fondurile) contractează cu spitalele şi medicii de familie sau dentiştii, tehnicienii dentari „pachetul de servicii de sănătate” care urmează a fi oferit asiguraţilor; restul serviciilor sunt plătite de solicitant;

!  Coexistenţa practicii publice cu cea privată: casele de asigurări pot încheia contracte cu furnizori independenţi, cu furnizori publici sau pot deţine spitale, policlinici, cabinete medicale proprii şi angaja resurse umane;

Caracteristici:

!  Contractele încheiate de casele de sigurări sociale de sănătate cu practicienii au la bază taxa pe serviciu/prestaţie (metodă de plată care dă suma preţurilor pentru fiecare îngrijire şi/sau serviciu medical consumat pe durata tratamentului sau spitalizării; metoda determină suprautilizarea serviciilor medicale – creşterea consumului medical indus, a tehnologiei medicale de vârf şi lărgirea gamei de servicii oferite pacienţilor);

Caracteristici:

!  Spitalele sunt finanţate prin buget global calculat pe baza unui istoric al costurilor serviciilor medicale furnizate populaţiei în anul anterior la care se adaugă rata inflaţiei şi cheltuielile prevăzute pentru investiţii în echipamente medicale şi resurse umane.

Avantaje

Avantajele asigurărilor publice obligatorii de sănătate:

! Practica publică coexistă cu cea privată, independentă;

! Asistenţa de urgenţă este obligatorie şi gratuită; ! Cetăţenii fără venituri au asigurat un pachet minim

de îngrijiri de sănătate finaţat de guvern; ! Casele de asigurări fac politica sanitară a

guvernului, dar au un grad crescut de autonomie şi independenţă financiară faţă de factorii politici.

Dezavantaje

Dezavantajele asigurărilor publice obligatorii de sănătate sunt:

! Contribuţia (taxa) este în funcţie de venit, populaţia achită taxe proporţionale cu veniturile, dar are acces la serviciile de sănătate după nevoi;

! Banii adunaţi nu pot fi eficient gestionaţi şi bine controlaţi;

! Plata/serviciu poate determina o creştere semnificativă a costurilor totale;

! Salariul personalului poate fi diferit de la un an la altul ca urmare a diminuării numărului de asiguraţi ca urmare a creşterii ratei şomajului;

Dezavantaje

!  Bugetul acumulat este deseori insuficient pentru acoperirea cheltuielilor;

!  Finanţarea este direct dependentă de rata şomajului (este influenţată de creşterea ponderii populaţiei inactive în totalul populaţiei);

!  Susţinerea aparatului administrativ propriu al caselor de asigurări sociale de sănătate măreşte costurile administrării sistemului (cu peste 15% din total) şi determină creşterea semnificativă a cheltuielilor totale pentru sănătate;

!  Asigurarea este obligatorie pentru persoanele cu contract de muncă.

6.3. Sistemul centralizat de stat (de tip Semaşko)

! Acest tip de sistem de sănătate este propriu fostelor ţări socialiste (Bulgaria, R. Moldova).


! Sistemul atribuie sănătăţii o valoare socială scăzută; ! Este finanţat de la bugetul de stat, dar se foloseşte

un mic procent din PIB pentru sectorul sanitar; ! Este controlat de stat prin planificare sanitară

centralizată; în general acesta se traduce prin control, norme impuse şi o gestiune excesiv centralizată la nivelul ministerului sănătăţii;


!  Statul are monopolul serviciilor de sănătate, care sunt proprietatea sa;

!  Personalul sanitar este în întregime salariat al statului;

!  Accesul la servicii este general (teoretic); !  Nu există sector privat; !  Prioritate socială scăzută a sistemului de sănătate.

Dezavantajele sistemului

Dezavantaje: ! Este lipsit de competiţie şi iniţiativă; !  „Funcţionarizează” activitatea medicală; ! Este subfinanţat, neperformant şi ineficient; !  Impact redus asupra stării de sănătate a populaţiei.

6.4. Sistemul asigurărilor private, voluntare, de sănătate

! Este supranumit modelul „suveranităţii” consumatorului;

!  În SUA se cheltuie pentru sănătate 11-12% din produsul naţional brut, constituind cea mai scumpă asistenţă medicală, datorită utilizării tehnologiei de vârf din domeniu (2660 $/capita).

Reformarea sistemului american de sănătate

!  Începând cu 1996 SUA a început reformarea sistemului de sănătate pentru a asigura o mai mare acoperire a populaţiei şi o mai bună accesibilitate financiară la îngrijirile de sănătate, astfel fondurile colectate de la asiguraţi sunt utilizate preponderent pentru plata serviciilor medicale şi nu pentru susţinerea financiară a administraţiei sistemului.

Finantarea sistemului de sanatate a SUA

Principalele caracteristici ale sistemului:

! Programele federale (MEDICAID şi MEDICARE, Veteran Health Administration, Departament of Defense Military Health Benefits, Indian Health Service) finanţează 28% din total şi acoperă 19% din populaţie;

! Sistemul HMOs (Health Maintenance Organizations) şi companiile de asigurări private de sănătate finanţează 33% din cheltuielile de sănătate şi acoperă 59% din populaţie;


! Plata directă pe serviciu, în momentul utilizării serviciilor din afara pachetului negociat (ex: chirurgie estetică);

! Co-plata, reprezentând 20% din valoarea serviciilor utilizate (ex: 10$/consultaţie); nu se aplică grupurilor defavorizate şi programelor federale;

! Asigurările private individuale (pentru pacienţii cu venituri peste medie) acoperă 9% din populaţie şi finanţează 5% din costuri;

Acoperirea cu servicii


! Organizaţiile neguvernamentale non-profit (ex.: Blue Cross şi Blue Shield Insurance Organizations) acoperă peste 71 milioane de persoane din populaţia SUA;

! Formarea profesională continuă a resurselor umane specializate este finanţată public;


! Asistenţa stomatologică este acordată majoritar în sistem privat de dentişti şi tehnicieni dentari independenţi sau colaboratori ai HMOs;

! Prin programe federale specializate este finanţată asistenţa stomatologică a persoanelor defavorizate, a celor cu nevoi speciale, şi a celor cu risc mare de îmbolnăvire.

Avantajele sistemului de asigurări private:

Avantaje: ! Crează posibilităţi de opţiune mai mari pentru pacienţi

întărind astfel poziţia consumatorilor de servicii de sănătate;

! Oferă persoanelor sentimentul că au dreptul să beneficieze de serviciile de sănătate pe care le-au plătit;

! Mecanismele de piaţă funcţionează; ! Nu există plăţi clandestine.

Dezavantaje:

! Dificultatea de a controla cheltuielile totale; !  15-17% din populaţia sub 65 de ani nu este

asigurată; ! Asigurarea privată nu este obligatorie; ! A scăzut speranţa de viaţă la naştere pe seama

populaţiei neasigurate; ! S-a deteriorat starea generală de sănătate a

populaţiei;

Dezavantaje:

!  Plata pe serviciu/prestaţie generează o creştere semnificativă a costurilor finale a serviciilor de sănătate oro-dentară;

!  Deoarece costul tratamentelor stomatologice este mare, a crescut semnificativ cererea pentru serviciile preventive şi pentru programele comunitare de prevenire a afecţiunilor oro-dentare.

OBS.

! Trebuie de menţionat că în nici o ţară din lume nu există un sistem de sănătate „pur”, cu un mecanism unic de finanţare; majoritatea sistemelor de sănătate existente în lume sunt sisteme hibrid în care se întâlnesc, în anumite proporţii, elemente ale sistemelor clasice descrise anterior.

7. Reforma sistemelor de sănătate

7.1. Contextul reformei sistemelor de sănătate ! Schimbările din sistemul de sănătate au căpătat

amploare fără precedent în anii 80-90 şi începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase ţări din Europa şi America.

! Schimbările urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările democratice cu o economie de piaţă stabilă cât şi în ţările care au avut o economie bazată pe monopolul de stat al factorilor de producţie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de comandă.

Contextul reformei

Recentele schimbări operate în sistemele de sănătate coincid cu schimbări profunde:

!  de ordin economic – criza economică mondială a anilor ‘70-’80 şi cea din 2007-2010 au determinat rezultate economice mediocre în numeroase ţări în curs de dezvoltare, devalorizarea monedelor naţionale, scăderea PIB şi implicit subfinanţarea cronică a sectorului sanitar şi limitarea viabilităţii financiare a asistenţei medicale şi stomatologice publice;

Contextul reformei

! politic – schimbarea orientării politice a determinat introducerea reformelor politice frecvent însoţite de o creştere semnificativă a ratei şomajului, o scădere a salariului real, o scădere a nivelului de trai a populaţiei;

!  socio-cultural – urbanizarea accentuată a dus la modificarea modului tradiţional de viaţă şi alimentaţie; numeroasele probleme sociale au determinat creşterea alarmantă a consumului de droguri, alcool, medicamente şi implicit au determinat o creştere semnificativă a cererii de servicii de sănătate;

Contextul reformei

Contextul reformei

! demografic – creşterea speranţei de viaţă şi scăderea mortalităţii infantile au determinat o modificare a structurii demografice cu creşterea ponderii populaţiei vârstnice şi a celei infantile în ansamblul populaţiei;

!  epidemiologic- creşterea morbidităţii determinate de bolile cronice; recrudescenţa unor boli infecţioase;

Schimbări- tipuri

! Schimbările intervenite în sistemul de sănătate pot fi revolutive (brutale) sau evolutive (silenţioase).

Schimbările revolutive

! Schimbările revolutive presupun modificări structurale de fond (ca încercările care se fac în prezent în ţările Europei Centrale şi de Est) şi care vizează în principal proprietatea asupra factorilor de producţie, sursele şi sistemul de finanţare a sistemul de sănătate, alocarea resurselor, sistemele de plată a furnizorilor de servicii de sănătate;

Schimbări- tipuri

! Schimbările evolutive care au loc în ţările cu economie de piaţă stabilizată (Marea Britanie, Olanda, Germania şi altele) au adus ameliorări sistemelor existente fără înlocuirea lor, fără distrugerea/ destructurarea acestora.

Reforma în ţările din Europa Centrală şi de Est

! Ţările din Europa Centrală şi de Est caută să modifice bazele structurale ale sistemelor de sănătate anterioare pentru a le face concordante cu principiile democratice şi regulile unei economii de piaţă în formare.

! Transformarea, în perioada de tranziţie, este anevoioasă, cu capcane, costisitoare şi de durată.

Reforma în ţările din Europa Centrală şi de Est

! Reformele din aceste ţări nu se pot produce decât în concordanţă şi odată cu schimbările de fond care au loc în sistemele economice şi sociale naţionale din care fac parte.

! Toate acestea au făcut ca un grup de experţi ai UE să sugereze priorităţile în reforma sistemelor de sănătate din ţările Europei Centrale şi de Răsărit.

Priorităţile în reforma sistemelor de sănătate în ţările Europei Centrale şi de Răsărit sunt:

!  Descentralizarea; !  Modificarea metodelor de planificare şi gestionare; !  Menţinerea unei largi accesibilităţi; !  Dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare; !  Dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe

cunoaşterea factorii de risc; !  Îmbunătăţirea sistemului de formare a resurselor

umane din sănătate.

În concluzie,

! Este de la sine înţeles că sistemul actual şi configuraţia viitoare a sistemului de sănătate din România pot fi judecate după criteriile şi parametri descrişi anteriori. De aceea, prezentarea reformei sistemului de sănătate din ţara noastră şi o discuţie despre impactul ei asupra populaţiei, utilizatorilor, medicilor şi a celor din alte specialităţi este oportună.

Oct. 2015

! Vă mulţumesc pentru atenţie!

Documents

Curs Management