Dialogul Suportiv adult - copil

Elementele dialogului suportiv:

Cercetările ultimelor decenii au pus tot mai mult în evidenţă importanţa felului în care

se desfăşoară interacţiunea adult – copil, încă din primele zile de viaţă pentru o dezvoltare

afectivă adecvată a acestuia din urmă. Maria Aarts identifică următoarele elemente care

concură la punerea în secenă a dialogului suportiv, natural dintre adult şi copil:

1.Căutarea de către adult a focusului atenţiei copilului. Atenţia copilului poate fi

focalizată către adultul implicat în interacţiune, către o persoană sau un obiect situate înafara

relaţiei sau asupra unor procese psihice interne precum: emoţii, nevoi, reflecţii.

Comportamentul de observare al adultului cu privire la focusul copilului poate declanşa

iniţiative sau reacţii sociale din partea copilului, sau îl poate conduce pe copil spre o creştere a

concentrării asupra propriului focus.

2. Adultul confirmă focusul de atenţie al copilului. Adultul trebuie să dea semnale

copilului prin care să-i arate că este conştient de focusul atenţiei sale şi de experienţa sa

(gesturi, mimică, sunete, cuvinte). Copilul trebuie să perceapă că adultul vede unde este, vede

ce face şi să perceapă că ceea ce vede el este interesant pentru adult. Dacă adultul nu are

reacţie vis-a-vis de focusul de atenţie al copilului, copilul nu are posibilitatea de a continua

dialogul, pierzând şansa unui punct de început comun, intersubiectiv pentru dialog.

3. Adultul aşteaptă activ reacţia copilului la reacţia adultului:

Atitudinea de aşteptare activă a adultului dă copilului spaţiu şi timp pentru a se întoarce în

interiorul său pentru a integra reacţia adultului. Această aşteptare activă (marcată de

curiozitate şi invitaţie la dialog ) dă copilului o mai mare înţelegere cu privire la importanţa

celuilalt şi la importanţa lui pentru celălalt.

4. Adultul numeşte acţiunile, evenimentele, emoţiile, experienţa care urmează,

anticipându-le

În acest fel adultul îl ajută pe copil să experimenteze predictibilitatea şi coerenţa împreună

cu timpul şi reacţiile sociale pe care le implică o relaţie. De asemenea, copilul este ajutat să se

decentreze de pe propria experienţă şi să aibă un punct de vedere dinafară, asupra acesteia.

5. Adultul confirmă comportamentele dezirabile, aprobându-le:

Copilului primeşte informaţii despre comportamentele dezirabile social pe parcursul

interacţiunilor cu adultul în forma :”poţi să...”. Analiza asupra interacţiunilor în care adultul îl

ghidează pe copil în forma „nu poţi să..., nu ai voie să”) au arătat că în aceste cazuri copilul nu

primeşte informaţii şi suport social pentru comportamentele dezirabile, ci doar pentru cele

indezirabile, fapt care îl determină pe copil să caute aceste comportamente pentru a primi

confirmare socială.

6. Adultul face triunghiularea copilului cu „lumea” introducând în relaţie

persoane, obiecte, fenomene

Triunghiularea înseamnă urmărirea sau ghidarea atenţiei copilului în afara relaţiei, în

timp ce relaţia existentă este folosită ca bază pentru experienţe extra-relaţionale. Felul în care

adultul realizează această triunghiulare va influenţa felul în care copilul va gestiona situaţiile

sociale.

7. Adultul îşi asumă responsabilitatea pentru semnale de încheiere adecvate şi

reciproce

Semnale precum „Ne apropiem de sfârşit” şi „Am terminat” sunt mesaje foarte

importante pe care adultul, în calitatea sa de persoană care conduce acţiunea, trebuie să le dea.

A lăsa copilul să aibă pauze, pare să fie crucial. O fază deconectată, în care fiecare se

centrează asupra propriei persoane, poate fi văzută ca o parte naturală a interacţiunii sociale

între adult şi copil.

2.3. Perturbări care pot să apară în dialogul suportiv:

1. Perturbări în realizarea conexiunii

Aceste perturbări apar în situaţiile în care adulţii sunt foarte preocupaţi de propriile

idei cu privire la nevoile copilului de confort, stimulare, limite în comportament. Aceasta face

ca încercările de a dialoga ale adultului să implice scoaterea forţată a copilului de pe focusul

său de atenţie. Acest lucru duce fie la frustrare la nivelul copilului, fie la confuzie. Adultul

sare peste această etapă şi conduce copilul direct în fazele următoare.

Altă perturbare în începutul interacţiunii este aceea în care părintele observă ceea ce

face copilul, dar începe cu „nu”, dezaprobând centrul de interes al copilului. Ca urmare

copilul are impresia că nu trebuia să fie acolo şi că face ceva greşit.

Deschiderea dialogului suportiv pornind de la focusul de atenţie al copilului este

exclusă şi atunci când adulţii au idei bine fixate cu privire la incapacitatea copilului de a se

controla. Adesea, adulţii apreciază în aceste situaţii iniţiativele copilului ca fiind bazate pe

intenţii sociale negative.

De asemenea, apar perturbări la acest nivel atunci când adultul încearcă să protejeze

copilul, având reprezentarea că acesta este în suferinţă, şi când la cele mai mici semnale ale

copilului are o reacţie supradimensionată. Informaţiile pe care copilul le primeşte de la adult

în aceste situaţii nu sunt conectate cu experienţa copilului, copilul neavând d.p.d.v. social

oportunitatea de a se concentra asupra stării sale psihologice.

2. Perturbări în alternanţa rolurilor:

Aceste perturbări apar atunci când adultul nu ia deloc iniţiativa de a se extinde şi

asupra focusului atenţiei copilului, neintegrând deloc în dialog informaţiile pe care copilul le

transmite. Adultul nu include într-o structură socială centrul de interes al copilului şi

comportamentul acestuia. Copilul nu are parte de o resuscitare a curiozităţii şi concentrării

sale care ar apărea atunci când adultul aduce, ca urmare a observaţiei active, o nouă

perspectivă asupra reacţiilor copilului.

Acest gen de perturbare poate fi exemplificat prin situaţiile în care adultul găseşte

comportamentul copilului ca fiind amuzant şi râde de copil şi nu cu copilul.

De asemenea, această perturbare poate să apară atunci când adultul nu citeşte suficient

semnalele copilului şi nu-i lasă loc să reacţioneze. Adultul încearcă să informeze sau să

controleze copilul, aceste încercări sfârşind în monologuri, conexiunea diadică, structurală cu

copilul fiind pierdută.

Aceste perturbări apar şi atunci când adultul nici nu se plasează şi nici nu se găseşte

într-o poziţie ierarhică superioară, stabilă faţă de copil. E posibil ca în aceste situaţii adultul,

fie să nu aibă o stimă de sine adecvată, fie să aibă nevoi sociale total nesatisfăcute, copilul

devenind un element esenţial pentru satisfacerea acestor nevoi sociale ale adultului, fie să nu

aibă în familia de origine modele pentru un dialog suportiv.

3. Perturbări în încheierea activităţilor:

Aceste perturbări apar atunci când adultul nu ţine seama de semnalele de încheiere ale

copilului şi continuă activitatea, sau când adultul trece la o nouă secvenţă fără a ţine seama

dacă copilul este sau nu gata pentru realizarea tranziţiei. Aceste lucruri se întâmplă adesea

când intenţia adultului de a conduce şi stimula copilul este foarte puternică.

Situaţia în care nu există deloc negocierea socială a închiderii activităţii pe baza

iniţiativei uneia dintre părţi, aduce cu sine riscuri la nivelul dezvoltării copilului. Unul dintre

patternurile disfuncţionale este acela în care copilul schimbă foarte des focusurile atenţiei şi

are foarte multe iniţiative. E ca şi cum copilul ar căuta să închidă ceva, luând în mod constant

noi iniţiative.

Perturbări în încheiere pot să apară şi atunci când adultul lasă copilul foarte repede

singur pentru că are altceva de făcut sau pentru că e de părere că acesta trebuie să devină

independent.

4. Perturbări ale triunghiulării:

Când apar probleme la nivelul triunghiulării e ca şi cum adultul pierde contactul cu

copilul când sunt introduse teme dinafara relaţiei. Acest lucru se întâmplă în situaţiile în care

copilul are o importanţă deosebită pentru adult, într-un fel sau altul. Copilul rămâne fără o

bază socială la care să fie conectat în căutările sale cu privire la lumea înconjurătoare şi este

într-un fel de „vagabondaj”. În alte situaţii copilul pierde interesul faţă de lumea

înconjurătoare şi dezvoltă o înţelegere relaţională şi are o experienţă a lumii numai prin

prisma iniţiativelor şi experienţelor adultului.

Pot să apară perturbări ale triunghiulării şi în cazul adulţilor care iau o poziţie

competitivă cu alte persoane care încearcă să intre în contact cu copilul vis-a-vis de câştigarea

atenţiei copilului.

Copiii cu perturbări în dialogul cu adultul la nivelul triunghiulării au dificultăţi în

relaţia cu fraţii, prietenii, tranziţia de la grădiniţă la şcoală etc. Aceşti copii care nu primesc

sprijin în triunghiulare nu vor şti în ce situaţii sociale să se angajeze şi cum să se comporte în

mod adecvat şi în ce situaţii sociale ar fi cazul să se retragă.