1

Obligaţia Civilă

Obligaţia civilă este legătura de drept pe temeiul căreia suntem obligaţi să săvârşim o

prestaţie către o altă persoană conform dreptului.

Etapele Istorice ale Cristalizării obligaţiei:

1. Debitorul (neplatnic) era ţinut în lanţuri de către creditor până la efectuarea plăţii (obligaţia are consistenţă materială)

2. Creditorul îl eliberează pe debitor, punând în locul său, în lanţuri, un garant, astfel încât răspunderea se împarte. (obligaţia îşi păstrează consistenţa materială, răspunderea devine o relaţie nematerială)

3. Garantul printr-un jurământ solemn (religios) promitea efectuarea plăţii pentru a fi eliberat (consistenţa materială devine în acest moment una juridică, religioasă)

4. Dispare conţinutul religios, obligaţia fiind doar juridică nu şi religioasă.

Definiţie

Obligaţia civilă reprezintă raportul juridic al cărui subiect activ (creditor) are dreptul să ceară subiectului pasiv (debitor) să dea/ să facă / să nu facă ceva (o prestaţie), la care ar fi

avut drept dacă nu s-ar fi obligat juridic. Precizări : - definirea obligaţiei ca report juridic civil - nu se mai face referire la conformitatea cu dreptul şi nici la forţa coercitivă a

statului, deoarece aceste particularităţi reies din cadrul noţiunii gen proxim (raport juridic civil)

Structura Obligaţiei Civile

1. Subiecte

2. Conţinut

3. Obiect

SUBIECTELE: -Creditorul: titularul dreptului de creanţă - Debitorul : cel care are datoria corespunzătoare dreptului de creanţă

Uneori fiecare subiect are dublă calitate – obligaţiile bilaterale – atât de creditor, cât şi de debitor, aceştia dispunând însă de o denumire aparte. Exp : Vânzător/ Cumpărător; Locator/ Locatar

Uneori există astfel de denumiri speciale şi în cazul obligaţiilor unilaterale : mandant/mandatar; deponent/ depozitar; comodant / comodatar

CONŢINUTUL OBLIGAŢIEI

- este reprezentat de drepturile de creanţă (activul patrimonial), precum şi de obligaţiile corelative (pasivul patrimonial), acestea având caracter patrimonial. Există posibilitatea ca printr-o singură obligaţie să se dea naştere mai multor drepturi,

respectiv datorii. OBIECTUL

- reprezintă prestaţia la care este îndreptăţit creditorul şi la care este ţinut debitorul. - prestaţia poate fi: Pozitivă - a da (a constitui sau a transmite un drept real)/ a face (orice prestaţie cu excepţia celei de a da)

Negativă – a nu face * a preda un bun reprezintă o obligaţie de a face, nu de a da.

* Este de remarcat faptul că precizarea făcută la sfârşitul definiţiei obligaţiei civile (ceva din ceea ce ar fi putut face în lipsa angajamentului său) distinge prestaţia de a nu face specială de prestaţia de a nu face generală (corespunzătoare dr reale)

2

Clasificarea Obligaţiei Civile

1. În funcţie de izvorul obligaţiei :

Obligaţii – născute din acte juridice – unilaterale – de drept privat si de drept public (administrativ) - bilaterale/multilaterale : contracte

- născute din fapte juridice în sens restrâns – fapte juridice licite: (Gestiunea de afaceri, Plata lucrului nedatorat, Îmbogăţirea fără justă cauză)

- fapte juridice ilicite/delicte cvile 2. În funcţie de obiectul obligaţiei:

Obligaţii – care au ca obiect o prestaţie pozitivă – de regulă nu există obligaţii de a da persistente în timp; ele se execută imediat prin chiar încheierea contractului; există însă şi

obligaţii de a da persistente în timp, cum va fi în materie imobiliară atunci când va intra în vigoare efectul constitutiv al cărţii funciare - care au ca obiect o prestaţie negativă

Obligaţii – de rezultat/ determinate : obiectul acestora include nu doar prestaţia de care

este ţinut debitorul ei, ci şi rezultatul care trebuie să rezulte în urma prestaţiei, astfel încât obligaţia nu va fi considerată a fi executată cât timp nu este atins rezultatul (chiar dacă prestaţia a fost executată ) exp: a executa o lucrare (a construi o casă )

- de mijloace/ de prudenţă şi diligenţă: obiectul acestora include numai prestaţia, nu şi rezultatul, debitorul fiind liberat prin săvârşirea prestaţie, chiar dacă rezultatul nu a fost

atins. Exp: operaţiunea exercitată de către medic. Mecanismul răspunderii juridice în cazul celor două obligaţii ( de rezultat, de mijloace )

În cazul obligaţiilor de rezultat, neatingerea rezultatului dă naştere unei prezumţii

simple de neexecutare ,care are ca obiect fapta ilicită a debitorului şi care determină o nouă prezumţie : prezumţia de culpă

În cazul obligaţiilor de mijloace, neatingerea rezultatului nu determină naşterea unei prezumţii de neexecutare / de fapt ilicit. Creditorul are sarcina să dovedească

neexecutarea, să dovedească acele elemente care demonstrează faptul că debitorul nu a depus toată diligenţa specifică domeniului său. Dacă se face această dovadă, atunci se naşte o prezumţie de culpă în sarcina debitorului.

*Diferenţa practică dintre cele două tipuri de obligaţii se situează nu pe tărâmul dovedirii culpei, ci pe terenul dovedirii neexecutării faptei ilicite. *Există situaţii în care diferenţa dintre cele două dispare: la obligaţiile de rezultat atunci când

debitorul atinge rezultatul, dar creditorul dovedeşte caracterul necorespunzător al rezultatului. În această situaţie nu se naşte o prezumţie de neexecutare, însă se naşte prezumţia de culpă,

astfel încât obligaţia se comportă ca o obligaţie de diligenţă şi prudenţă. *Nu se poate admite teza potrivit căreia în cazul obligaţiei de rezultat răspunderea are caracter obiectiv. În fapt caracterul răspunderii este subiectiv, întrucât răspunderea obiectivă este

independentă de culpa debitorului, ea fiind prezentă numai în cazurile expres prevăzute de lege (de regulă răspunderea se bazează pe culpă) .

3.În funcţie de forţa sancţiunii lor juridice

Obligaţii civile – perfecte : se bucură de sancţiunea specifică obligaţiei, apelarea la forţa coercitivă a statului

- imperfecte /naturale : sancţiunea specifică a obligaţiei e şubrezită, cum ar fi

3

obligaţia executată după termenul de prescripţie (vezi art 2506 alin 3 NCC)

4. În funcţie de opozabilitate

Obligaţii – civile propriu-zise - propter rem - scriptae in rem

Mai există şi :

Obligaţii – unilaterale (un creditor şi un debitor) - bilaterale/multilaterale: fiecare parte are o dublă calitate

*Această clasificare este amendabilă întrucât nu orice raport juridic bilateral permite aplicarea regimului juridic specific contractelor sinalagmatice

În NCC s-a adoptat concepţia monistă cu privire la obligaţia civilă (s-a înlăturat distincţia dintre obligaţia civilă şi cea comercială, precum şi distincţia contract civil- contract

comercial, păstrându-se însă deosebirea dintre obligaţia civilă şi cea fiscală) În ceea ce priveşte noţiunea de „congtract” ca izvor al obligaţiei sunt posibile două abordări:

primă abordare are în vedere noţiunea de contract în general

cea de-a doua abordare are în vedere specii de contracte (contracte speciale)

Alte izvoare de obligaţii vor fi tratate exhaustiv (actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii, faptul juridic licit, delictul civil)

Este prezentă în ar 1166 NCC, în care ar fi preferabilă noţiunea de „parte ” în locul noţiunii „persoane”. Manifestarea principiului libertăţii de voinţă, autonomia de voinţă juridică reprezintă un

element esenţial al contractului. (această voinţă trebuie să se manifeste fără vreo constrângere) În realitate se vorbeşte despre o inegalitate economică sau socială la încheierea contractelor,

însă această observaţie nu înlătură principiul libertăţii de voinţă.

CONTRACTUL !

Clasificarea Contractului

1. În funcţie de modul de formare al acestuia (art 1174) Contract –consensual (regula) care se naşte prin simplul acord de voinţă

- solemn care cuprinde formalităţi prevăzute de lege pentru naşterea sa validă (ad validitatem). De regulă sunt acele contracte care presupun încheierea în formă autentică în faţa notarului

- real în cazul căruia pentru încheierea valabilă este necesară remiterea materială a bunului. Remiterea nu este ulterioară încheierii, ci este o cerinţă pentru încheierea

valabilă a contractului. În lipsa remiterii, acordul de voinţe poate însemna un antecontract. 2. În funcţie de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor Contract –unilateral

- bilateral / sinalagmatic (vezi 1171 NCC ) * Interdependenţa este în strânsă legătură cu cauza actului juridic (care este o condiţie de

validitate a contractului). La un contract sinalagmatic ideea de cauză se prelungeşte şi pe tărâmul executării contractului. Atunci când se încheie contractul fiecare parte are reprezentarea subiectivă că se va obliga şi cealaltă parte, dar pe terenul executării fiecare parte

are reprezentarea că şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia. Interdependenţa obligaţiilor reciproce este determinată tocmai de această cauză, fapt ce

determină o dublă diferenţă:

4

a. Între contractul unilateral şi contractul sinalagmatic : contractului unilateral, creditorului îi aparţine dreptul de creanţă, iar debitorului o datorie corespunzătoare

dreptului (nu există reciprocitate de obligaţii ca în cazul contractului sinalagmatic) b. Între contractul sinalagmatic propriu-zis şi contractul sinalagmatic imperfect (=

acestea se nasc iniţial cu o structură unilaterală, dar pe parcursul executării lor dobândesc o natură bilaterală). Exp: contractul de depozit iniţial dă naştere numai unei obligaţii de depozitare şi a unui drept de a cere înapoi bunul depozitat, însă dacă

în timpul depozitării depozitarul este obligat să facă cheltuielii cu bunul depozitat, atunci acesta poate pretinde deponentului restituirea acelor cheltuieli. Atenţie însă,

izvorul acestei datorii pe care o are deponentul nu este contractul de depozit, ci gestiunea de afaceri realizată în favoarea deponentului.

3.În funcţie de scopul contractului (vezi art 1172 NCC) Contract – cu titlu oneros – comutativ sau aleatoriu ( în funcţie de certitudinea existenţei

sau/şi a întinderii prestaţiilor, vezi 1173 NCC) - cu titlu gratuit –acte dezinteresate -liberalităţi *Donaţia cu sarcină este un contract sinalagmatic , iar pentru a vedea dacă este cu titlu oneros

sau cu titlu gratuit se apreciază echivalenţa valorii economice a prestaţiilor (a donaţiei respectiv a sarcinii). (poate exista o echivalenţă obiectivă ori o echivalenţă subiectivă).

*În cazul contractelor cu titlu gratuit se aplică anumite cenzuri ale legiuitorului pentru a evita excesul (reducţiunea liberalităţilor în materie succesorală) *Actele dezinteresate nu determină micşorarea patrimoniului celui care le face, în timp ce

liberalităţile determină o astfel de micşorare. Exp: comodatul este un act dezinteresat, însă atunci când bunul se utilizează prin folosire (dispare) el devine liberalitate.

2. În funcţie de nominalizarea contractului în legislaţie Contracte –numite: cărora li se aplică pe lângă regimul juridic general şi regimul juridic

special prevăzut în legislaţie -nenumite: cărora li se aplică reguli generale (vezi art 1168 NCC)

5. În funcţie de unele corelaţii existente între ele Contracte –principale, de sine stătătoare a căror cerinţe de validitate sunt autonom analizate

-accesorii, care depind de un contract principal, astfel încât trebuie să îndeplinească atât cerinţele lui speciale, cât şi pe cele ale contractului principal

6. În funcţie de caracterul periodic sau continuu al prestaţiilor Contracte –cu executare uno ictu/ dintr-o dată

- cu executare succesivă/ continuă Executarea uno ictu nu presupune în mod obligatoriu o executare instantanee (doar uneori). Executarea uno ictu reprezintă o prestaţie unică, chiar dacă se execută pe etape(cum ar fi

construirea unei case) Prestaţia care se repetă în timp, succesivă este acea prestaţie care este săvârşită de mai multe

ori. Există deosebire şi între executarea succesivă, cum ar fi plata chiriei şi executarea continuă cum ar fi asigurarea locuinţei.

Noul Cod Civil evocă alte trei clasificări:

În art 1175 se remarcă în funcţie de rolul voinţei părţilor la încheierea contractului Contractele – de adeziune

-negociate

-obligatorii (chiar şi încheierea contractului e impusă de legiuitor)

5

În art 1176 sunt menţionate contractele cadru , a căror efecte nu sunt imediate ci sunt stabilite în mod generic pentru viitor, când se încheie un contract de executare a contractului cadru.

În art 1177 sunt reglementate contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

De asemenea, se mai face distincţie între contractele declarative de drepturi (care nu nasc drepturi ci constată drepturi preexistente) şi contracte constitutive de drepturi reale sau de creanţă.

Mecanismul încheierii contractului

Nu trebuie să confundăm noţiunea de validitate a contractului cu cea de mecanism al contractului. După cum ştim, pentru validitatea contractului trebuie respectate o serie de

condiţii de fond (referitoare la capacitate, consimţământ, cauză şi obiect), precum şi o serie de condiţii de formă (cum ar fi solemnitatea încheierii, ori forma scrisă). Mecanismul încheierii contractului are în vedere modul de întâlnire al voinţelor

părţilor contractante, în vederea încheierii unui acord. În cazul contractului (un acord bilateral sau multilateral de voinţe) nu este suficient ca fiecare parte să îşi exprime separat voinţa, ci

este necesar ca voinţele tuturor părţilor să se întâlnească, să rezulte astfel un acord. Încheierea unui contract este în strânsă legătură cu una din condiţiile de valabilitate ale contractului, şi anume cu consimţământul. Însă, suntem interesaţi de această noţiune nu din

prisma cerinţelor de fond, ci din perspectiva întâlnirii voinţelor părţilor (consimţămintelor). Încheierea unui contract se manifestă sub două forme:

A. O formă simplificată ce are ca şi elemente : 1.Oferta de a contracta 2. Acceptarea ofertei 3. Momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea

4. Locul încheierii contractului În NCC această formă simplificată a încheierii contractelor este desemnată prin sintagma

acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art 1182 alin 1). B. O formă negociată a contractelor, în cazul căreia încheierea presupune două etape:

1. Precontractarea : părţile negociază o perioadă de timp destul de îndelungată

pentru a modela voinţele părţilor (astfel că în final acestea să se întâlnească în contract)

2. Încheierea propriu-zisă a contractului

A. Forma simplificată

1. Oferta de a contracta (Policitaţiune) Reprezintă manifestarea de voinţă a unei părţi prin care propune altei părţi încheierea

unui contract. După cum se precizează în art 1188 alin 1 NCC, o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar (acestea

fiind cerinţe necesare pentru valabilitatea ofertei). Fiind vorba despre o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească :

condiţiile de valabilitate ale consimţământului (să fie serios, liber-exprimat, să fie exprimat în cunoştinţă de cauză-să provină de la o persoană cu discernământ),

celelalte cerinţe prevăzute de lege în art 1188 alin 1 : -oferta să fie completă, adică să

conţină toate elementele care prefigurează viitorul contract astfel încât prin simpla acceptare de către destinatar să se ajungă la încheierea contractului

-oferta trebuie să fie fermă, să exprime intenţia ofertantului de a se angaja juridic. Dacă propunerea ar conţine o

6

rezervă, atunci ea nu ar mai fi ofertă propriu-zisă (nu ar fi fermă) şi nu ar duce, astfel, la încheierea contractului.

-oferta să fie neechivocă, să conţină termeni clari, să nu creeze un dubiu în legătură cu natura şi conţinutul

contractului care urmează să se încheie. Art 1188 alin 2 defineşte noţiunea de ofertant ca –parte care iniţiază încheierea contractului

- parte care stabileşte conţinutul contractului - parte care stabileşte ultimul element

esenţial al contractului *Există posibilitatea ca o parte să iniţieze contractul, iar altă parte să stabilească conţinutul contractului.

*Există posibilitatea ca una din părţi să propună diferite elemente din conţinutul contractului, iar ofertant să fie o altă parte, cea care stabileşte ultimul element esenţial.

*Dacă partea care iniţiază încheierea stabileşte toate elementele contractului, atunci aceasta va fi ofertant. Destinatarul ofertei este o persoană determinată sau determinabilă (interpretarea art

1189 alin 1 şi a art 1190 NCC). Alin 2 al art 1189 instituie o serie de excepţii în care propunerea valorează ofertă, deşi e adresată unor persoane nedeterminate.

Forţa juridică a ofertei de a contracta: A fost o chestiune disputată în Vechiul Cod Civil.

În NCC se impune să distingem între :

Oferta cu termen

Dacă oferta este cu termen, atunci ea este irevocabilă. (vezi art 1191 alin 1). Oferta este de asemenea irevocabilă dacă poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al

uzanţelor (vezi art 1191 alin 2) Dintr-o interpretare sistematică a art 1191+ art 1199 + art 1200 rezultă că oferta

produce efecte de la momentul comunicării acesteia destinatarului (are forţă juridică din acel moment, devenind obligatorie). Dintr-o interpretare per a contrario (cred!) a art 1191 alin 2 rezultă că, atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, aceasta neavând forţă juridică

obligatorie, poate fi retrasă. În cazul în care oferta este irevocabilă iar destinatarul o acceptă, rezultă că se va încheia

contractul (chiar dacă înainte de acceptare oferta a fost revocată, această revocare nu are nici un efect, iar destinatarul poate încheia contractul prin acceptarea sa) !!!

Oferta fără termen adresată unei persoane absente Dacă oferta e adresată unui absent şi nu are termen rezultă faptul că ea nu mai este

irevocabilă. Deşi nu are termen, conform art 1193 alin 1, trebuie să fie menţinut un termen

rezonabil pentru ca destinatarul să o primească (oferta), să o analizez şi să expedieze

acceptarea. Oferta nu poate fi totuşi revocată intempestiv de către ofertant. Această obligaţie de menţinere a termenului rezonabil există de la momentul ajungerii ofertei la destinatar.

În principiu, ofertantul poate să o revoce (are acest drept), însă trebuie analizată situaţia în care destinatarul poate suferi astfel un prejudiciu (în urma revocării), prejudiciu pentru care

ofertantul poate răspunde . Vechea reglementare a născut o controversă referitoare la temeiul răspunderii ofertantului în această situaţie, apărând astfel 4 teorii în doctrină:

1.Întemeierea răspunderii ofertantului pe actul juridic unilateral al ofertei. Oferta, ca act

juridic unilateral se consideră a fi obligatorie, într-un mod eronat, deoarece se porneşte

7

de la această premisă falsă. Tocmai că, în această ipoteză oferta poate fi revocată (nefiind obligatorie ca act juridic)

2.Întemeierea răspunderii pe ideea existenţei unui antecontract între ofertant şi destinatar, din momentul în care oferta ajunge la destinatar. Intrucat este vorba de protejarea destinatarului se consideră că în momentul în care oferta a ajuns la el s-a încheiat un

antecontract, în sensul ca ofertantul să îşi menţină oferta un termen rezonabil. Teoria a fost criticată întrucât pleacă de la premisa că oferta ar conţine două manifestări de

voinţă : oferta propriu-zisă şi încheierea unui antecontract, însă în realitate oferta nu comportă o astfel de împărţire

3. Întemeierea răspunderii pe săvârşirea unui delict civil de către ofertant Deşi oferta este revocabilă, aceasta nu trebuie să prejudicieze pe alţii. Atâta timp cât

destinatarul este prejudiciat poate fi antrenată răspunderea delictuală a ofertantului. Şi acestei

teorii i s-a formulat o obiecţie: exercitarea unui drept (la revocare) este o împrejurare care

înlătură caracterul ilicit al faptei

4. Întemeierea răspunderii ofertantului pe abuzul de drept

Ofertantul are dreptul de a revoca oferta, dar nu trebuie să îi prejudicieze pe alţii exercitându-şi acest drept.

Alin 3 al art 1193 soluţionează disputa întemeind răspunderea ofertantului ce cauzează un prejudiciu pe abuzul de drept.

Oferta fără termen adresată unei persoane prezente În această situaţie, oferta este considerată a fi acceptată de îndată de către destinatar. Dacă nu

este acceptată de îndată atunci oferta rămâne fără efecte juridice. Astfel, nu se poate pune problema revocării

Ipoteza încheierii între persoane prezente este extinsă şi situaţiilor asemănătoare, cum ar fi încheierea prin telefon. Art 1195 NCC prezintă situaţiile în care oferta devine caducă. Atenţie însă, nu numai emiterea

acceptării trebuie făcută în termen, ci şi ajungerea acceptării la ofertant trebuie să se realizeze tot în termen. (vezi art 1195 alin1 lit a)

Revocarea ofertei / Retragerea ofertei Conform art 1200 NCC oferta devine obligatorie din momentul în care ajunge la

destinatar, de unde rezultă că până la acel moment al ajungerii, neavând forţă juridică obligatorie, ea poate fi retrasă (cel târziu concomitent), nevorbindu-se despre revocare la acest

moment. Revocarea intervine intre momentul ajungerii ofertei la destinatar şi momentul împlinirii termenului. Revocarea va produce efecte în funcţie de caracterul ofertei (de a fi / a nu fi irevocabilă).

2. Acceptarea ofertei Reprezintă manifestarea de voinţă în sensul de a încheia contractul. Fiind un act juridic,

este necesar să fie îndeplinite cerinţele generale ale actului juridic civil. De asemenea acceptarea trebuie să fie concordantă cu oferta (altfel este contraofertă). Acceptarea trebuie să fie fermă, neîndoielnică

Acceptarea trebuie să ajungă la ofertant în termen (fie în cel stabilit, fie în termenul rezonabil). Alin 2 al art 1196 exprimă care este valoarea juridică a tăcerii (aplicabil şi ofertei)

: tăcerea nu valorează acceptare, în principiu, excepţiile fiind evocate în articol.

8

Există două situaţii speciale în legătură cu acceptarea:

Problema acceptării tardive – vezi art 1198

Problema acceptării necorespunzătoare- vezi art 1197

Se poate retrage şi acceptarea ofertei (până cel târziu momentul ajungerii acceptării la ofertant). Nu se pune problema revocării.

9

3.Momentul şi locul încheierii contractului În ceea ce priveşte momentul, art 1186 alin 1 precizează faptul că acesta se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de

conţinutul ei. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prezintă o situaţie excepţională în care se consideră încheiat contractul (prin săvârşirea unui act sau a unui fapt concludent de către destinatar)

În funcţie de momentul încheierii contractului se va stabili legea aplicată, condiţiile de valabilitate ale contractului, precum şi curgerea termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte locul , atunci când se încheie contractul între persoane absente , conform art 1186 alin 1 locul este cel în care se află ofertantul.

Locul încheierii contractului este important atunci când în context apar elemente de extraneitate. (legea aplicabilă este legea locului în care se încheie). B. Forma negociată

1. În cadrul etapei precontractuale, dacă părţile stabilesc anumite reguli de negociere,

atunci acestea trebuie să fie respectate alături de normele legale în materie:

Cea mai importantă regulă legală în ceea ce priveşte această etapă este buna-

credinţă. Deşi negocierea este cârmuită de principiul libertăţii de a contracta (vezi art 1169+ art 1183 alin 1) aceasta nu înseamnă că libertatea va fi neţărmurită. Operează şi

în această situaţie prezumţia de bună-credinţă, astfel că, cine invocă reaua-credinţă are sarcina să o şi dovedească. O împrejurare din care rezultă reaua credinţă este prezentată în art 1183 alin 3 (iniţierea / continuarea negocierilor fără intenţia de a

contracta)

O altă obligaţie legală este obligaţia de confidenţialitate prevăzută în art 1184.

Din cele două obligaţii menţionate, rezultă o a treia obligaţie, şi anume obligaţia de

informare a celeilalte părţi în legătură cu starea şi obiectul contractului.

Răspunderea pentru încălcarea obligaţiilor menţionate este de natură delictuală.

Dacă însă sunt încălcate anumite reguli prevăzute de către părţi printr-un contract de desfăşurare a negocierilor, atunci răspunderea va fi contractuală.

*Trebuie să se facă distincţie între contractul final şi acordurile prealabile dintre părţi, acorduri ce dovedesc faptul că voinţa juridică se construieşte pe etape.

2. Încheierea propriu-zisă a contractului Încheierea se realizează de obicei în formă scrisă, precizându-se în acest moment toate elementele contractuale. (forma scrisă nu e condiţie de valabilitate)

Oferta / Pactul de opţiune / Antecontractul - Promisiunea de a contracta

Pactul de opţiune reprezintă un acord de voinţă, un contract reglementat prin art 1278

NCC. În acest caz este importantă dubla valenţă a manifestării de voinţă a uneia dintre părţi. O parte face o ofertă de a contracta, dar în acelaşi timp se obligă să menţină oferta un anumit

timp, iar cealaltă parte îşi dă acordul la ultimul element al contractului, de unde rezultă că se naşte un contract + o ofertă care se alătură contractului. Persoana care se obligă să încheie în viitor un contract nu poate reveni asupra acestei obligaţii. Caracterul ireversibil este

consolidat prin convenţia prealabilă dintre părţi, de unde rezultă că încălcarea obligaţiilor de către cel care a făcut oferta determină o răspundere contractuală.

10

Efectele pactului: în termenul precizat în pact beneficiarul pactului poate să încheie oricând contractul care a fost prevăzut. Pactul trebuie să conţină un termen de valabilitate.

Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare a ofertei conţinută în pact trebuie să aibă aceeaşi formă

Promisiunea de a contracta este un contract (oferta, după cum ştim, un act juridic

unilateral). În cazul promisiunii de a contractam ceasta poate fi:

Unilaterală: numai o parte se obligă, cealaltă fiind liberă

Bilaterală: un contract sinalagmatic care dă naştere unor obligaţii de a contracta în

sarcina ambelor părţi. ! În cazul pactului de opţiune nu mai este necesară încheierea unui contract viitor (necesară

fiind numai manifestarea de voinţă a acceptantului), spre deosebire de antecontract, unde se încheie un contract ulterior, viitor.

Conţinutul şi interpretarea contractului

Interpretarea contractului are în vedere efectele contractului, care constau în naşterea de drepturi şi obligaţii între părţi. Pentru a vedea care sunt efectele contractului este important

să vedem conţinutul acestuia, clauzele. Nu trebuie să confundăm interpretarea contractului cu calificarea acestuia. Calificarea

stabileşte apartenenţa unui contract concret la o anumită specie de contracte (fie o specie care

rezultă din clasificarea contractelor speciale, fie în specia contractelor nenumite) Interpretarea este un proces prealabil şi ulterior calificării contractului.

NCC constituie mai multe reguli de interpretare evocate în articolele : 1266-1269; 1272; 1201-1203.

Toate aceste reguli formează un sistem mixt de interpretare.

Distingem între sistemele subiective (care se întemeiază pe voinţa internă a părţilor) şi sistemele obiective (care se întemeiază pe voinţa externă, exteriorizată a părţilor). Un sistem

mixt este acela care îmbină cele două sisteme subiectiv+obiectiv. Sistemul de interpretare este alcătuit din două categorii de reguli :

Reguli generale: art 1266 alin 1 care acordă întâietate voinţei reale;

Art 1272 în care se precizează că trebuie să ţinem seama şi de ceea ce zic practicile statornicite de către părţi, precum şi uzanţele.

Reguli speciale: art 1267 precizează necesitatea de a desprinde din contract sensul care rezultă din ansamblul lui

Art 1268 instituie o serie de 5 reguli cu nuanţe atât subiective cât şi obiective. Art 1269 instituie anumite reguli subsidiare

Art 1201-1203 vorbesc despre clauzele externe, standard şi neuzuale. (vezi art !!!)

Efectele Contractului

Pentru a determina efectele contractului trebuie să stabilim mai întâi conţinutul acestuia. Determinarea efectelor contractului este guvernată de două principii:

I. Principiul Forţei Obligatorii - putând a fi definit ca spaţiul în care se produc efectele contractului - o sferă. Uneori această sferă se restrânge (ceea ce determină o îngustare a sferei principiului forţei obligatorii a contractelor), alte ori se lărgeşte (ceea ce determină o lărgire a

acestei sfere) II. Principiul Relativităţii Efectelor - este cel care conturează chiar suprafaţa sferei (ca

spaţiu în care contractul îşi produce efectele).

11

* Pentru a se realiza restrângerea / lărgirea acestei sfere este necesară fie o prevedere legală în acest sens, fie voinţa părţilor. Atunci când sfera se lărgeşte suntem în prezenţa unor excepţii

de la principiu.

I. Principiul Forţei Obligatorii (pacta sunt servanda)

Contractul este legea părţilor. Această formulă vrea să arate că, pe lângă normele juridice care conturează în egală măsură spaţiul de libertate şi limitele acestei libertăţi,

asigurând totodată şi securitatea acestui spaţiu, mai există şi alte norme care rezultă din conduita părţilor, respectiv conţinutul contractului.

Astfel, prin voinţa părţilor contractante pe de-o parte se restrânge spaţiul de libertate (părţile nu mai pot să facă ceea ce ar fi putut să facă în absenţa contractului), pe de altă parte se consolidează acest spaţiu de libertate, deoarece contractul asigură fiecărei părţi

predictibilitatea comportamentului celeilalte părţi. Această regulă (principiul) este exprimat în art 1270 NCC.

Odată realizat acordul de voinţă al părţilor, contractul are forţă obligatorie, altfel spus, părţile sunt legate prin drepturile şi obligaţiile născute din contract; niciuna nu poate schimba prin voinţă unilaterală acest legământ. Această ultimă idee confirmă forţa obligatorie a

contractului, astfel încât orice modificare sau încetare a contractului operează numai prin acordul părţilor, conform principiului simetriei. („mutuus consensus mutuus dissensus”)

Totuşi, în alin 2 al articolului 1270, pe lângă afirmarea acestei reguli a simetriei se arată că există şi excepţii de la acest principiu - „ori din cauze autorizate de lege”.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii :

1. Modificarea sau încetarea contractului ca urmare a impreviziunii (Teoria

Impreviziunii - rebus sic stantibus)

Pentru a înţelege această excepţie, mai întâi trebuie să facem distincţie între predictibilitate şi stabilitate în raport cu normele juridice pe de-o parte, dar şi în raport cu

evenimentele care intervin pe parcursul executării contractului, pe de altă parte. Trebuie să ţinem cont de faptul că imprevizibilul / impredictibilul este mereu posibil

Predictibilitatea şi stabilitatea sistemului de drept (normelor juridice) este o chestiune diferită de imprevizibilul/ impredictibilul realităţii.

Elementele aleatorii ce intervin în executarea contractului determină problema riscului

contractului (aceste elemente fortuite determină imposibilitatea parţială/totală şi temporară/definitivă de executare a contractului).

Aceşti factori aleatorii au uneori alte consecinţe, cum ar fi faptul că ei schimbă

echilibrul contractual (adică nu mai există acelaşi raport între prestaţiile părţilor din punct de

vedere valoric, aşa cum el fusese la momentul încheierii contractului).

12

În acest sens avem art 1271 NCC, primul alineat al acestui text reia principiul forţei obligatorii („Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit

mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită

scăderii valorii contraprestaţiei” ).Totuşi, acest text are şi o semnificaţie proprie, în sensul că

el reafirmă principiul forţei obligatorii în raport de o situaţie concretă: cea în care se creează un dezechilibru, dar acesta nu este unul excesiv.

Articolul 1271 continuă în aliniatele sale să descrie ce se va întâmpla atunci când

dezechilibrul devine grav, astfel alin 2+ alin 3 evocă : - ce înseamnă o situaţie excepţională şi care este consecinţa ei: o schimbare

excepţională a împrejurărilor (împrejurări legate de executarea contractului) care ar face

vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei - condiţiile intervenirii unei astfel de situaţii: să intervină după încheierea

contractului(alin 3 lit a); situaţia să nu fi fost avută în vedere de părţi la momentul

încheierii contractului (alin 3 lit b); debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării

împrejurărilor (alin 3 lit c). - obligaţiile părţilor în această situaţie: debitorul are obligaţia să încerce negocierea

adaptării rezonabile şi echitabile a contractului (alin 3 litera d)

- ce se va întâmpla dacă părţile nu vor găsi o soluţie: există două posibilităţi pe care instanţa le are : fie va adapta contractul (alin 2 lit a), fie va dispune încetarea contractului

(alin 2 lit b) * Ca regulă în materie civilă, judecătorul nu substituie voinţa părţilor, totuşi în această situaţie el poate înlocui voinţa uneia din părţi.

2. Denunţarea unilaterală a contractului: Deşi, regula este că o persoană nu poate denunţa unilateral contractul, totuşi dacă prin

voinţa părţilor/legiuitorului cu titlu de excepţie se precizează astfel, atunci denunţarea unilaterală este posibilă.

Dacă ne aflăm în prezenţa unui contract cu executare uno ictu, ori în prezenţa unui contract cu executare succesivă încheiat pe perioadă determinată (vezi art 1276 !), atunci în absenţa unei clauze care să permită denunţarea unilaterală, o asemenea excepţie este

exclusă. În cazul acestor contracte este nevoie ca părţile să precizeze o astfel de clauză, dar şi atunci când există ea nu trebuie să îmbrace forma unei condiţii pur potestative din partea celui

care se obligă. Dacă este vorba de un contract cu executare uno ictu, denunţarea nu mai poate interveni dacă a intervenit executarea contractului. Dacă este vorba de un contract cu executare succesivă pe perioadă determinată şi a început executarea contractului, revocarea

este posibilă cu respectarea unui termen de preaviz, însă denunţarea nu va produce efecte cu privire la prestaţiile executate sau care se află în curs de executare. Dacă se va prevedea un

preţ al denunţării (clauză de denunţare cu titlu oneros), atunci denunţarea va produce efecte numai după plată. Dacă ne aflăm în prezenţa unui contract cu executare succesivă încheiat pe o

perioadă nedeterminată, chiar dacă părţile nu prevăd o clauză de denunţare unilaterală, este posibilă o astfel de denunţare de către oricare din părţi cu respectarea unui termen de preaviz.

(Dacă nu ar fi posibilă denunţarea unilaterală, atunci contractul ar echivala cu o servitute personală pentru debitor ). 3. Situaţia obligaţiilor intuitu personae

Acestea încetează odată cu moartea persoanei care era obligată, deşi există posibilitatea ca legiuitorul să intervină şi să prelungească astfel de contracte

4. Atunci când evenimente fortuite intervin în viaţa contractului şi fac imposibilă

definitiv şi total executarea contractului.

13

II. Principiul relativităţii efectelor contractului (Res inter alios acta, aliis neque

nocere, neque prodesse potest)

Conform art 1280 NCC contractul produce efecte numai între părţi, nu produce efecte faţă de terţi. De asemenea, şi în cazul acestui principiu există excepţii, teza finală a articolului

dovedind că ar putea produce efecte şi faţă de terţi („dacă prin lege nu se prevede altfel”). În dreptul civil nu sunt admise excepţii cu privire la datorii în sarcina terţilor, dar sunt admise excepţii cu privire la drepturi. În ceea ce priveşte dreptul munci, există posibilitatea

unor excepţii cu privire la datorii, în contractele colective de muncă. Trebuie să facem distincţie între noţiunea „relativitate” , respectiv „opozabilitate” .

Opozabilitatea: - într-o primă accepţiune, „contractul este opozabil numai între părţi”: drepturile şi obligaţiile se nasc numai între părţi (în această accepţie ea reflectă ideea de relativitate)

- într-o altă accepţiune, „contractul este opozabil terţilor” : nu se mai referă la raporturile dintre părţi, ci la raporturile dintre părţi şi terţi, accepţiune din care nu

rezultă că s-ar naşte drepturi şi obligaţii pentru terţi, ci rezultă faptul că aceştia (terţii) trebuie să respecte contractul, văzut ca fapt juridic în sens larg/ realitate juridică, neavând voie să stânjenească raporturile contractuale (obligaţia generală de a nu păgubi pe altul). În această

accepţiune, contractul poate fi invocat de către părţi faţă de terţi: exp – în cazul cumpărării unei case, dobânditorul poate invoca contractul într-o acţiune în revendicare împotriva unui

posesor fără titlu (terţ); în această situaţie, contractul este invocat ca o realitate juridică, nu ca act juridic. Uneori această invocare produce efecte numai cu îndeplinirea unor cerinţe (de publicitate , cea a datei certe ).

Este importantă semnificaţia acordată contractului: privită ca act juridic, va determina o răspundere contractuală din partea celui care nu îşi respectă obligaţiile / privită ca realitate

juridică sau fapt juridic în sens larg, va determina o răspundere delictuală (atunci când partea

va produce prejudicii unui terţ prin executarea obligaţiilor sale) şi va putea fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Domeniul de aplicare al acestui principiu:

Trebuie avute în vedere noţiunile de părţi, terţi, succesori universali / cu titlu universal, succesori cu titlu particular şi creditori chirografari.

Părţile sunt persoanele care au participat la încheierea actului. Reprezentantul părţii nu

devine parte în contract.

Terţii, nici direct, nici prin reprezentant nu participă la încheierea contractului. În

această categorie distingem între : - terţi care nu au nici un interes legitim în legătură cu contractul

- terţi care au un interes legitim în legătură cu contractul, mai precis : succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

Succesorii universali / cu titlu universal nu intră în categoria terţilor, deoarece de

regulă aceştia se substituie părţilor (uneori, în mod excepţional, şi aceştia pot intra în categoria terţilor interesaţi)

Succesorii cu titlu particular: efectele contractului nu se produc faţă de ei - regula în materie ( exp: A cumpără o casă de la B. A vinde respectiva casă către C-succesor cu

titlu particular; C nu dobândeşte drepturi/ obligaţii în legătură cu primul contract, cel dintre A şi B).

14

Când este vorba de drepturi, succesorul cu titlu particular ar putea să dobândească anumite drepturi dobândite de autorul său dintr-un alt contract, la încheierea căruia

succesorul, bineînţeles, nu a participat.(exp: A are o creanţă împotriva lui B. Creanţa este garantată cu o garanţie născută pe baza unui contract încheiat cu C. A vinde creanţa către D,

astfel D –cesionar de creanţă, dobândeşte şi garanţia din contractul încheiat de A cu C, datorită legăturii care se naşte între creanţă şi garanţie, legătură de la principal la secundar-accesorium sequitur principale ). Succesorul cu titlu particular nu va primi de la autorul său

nici un drept care nu are legătură cu dreptul său. Când este vorba de datorii, datoria autorului nu se transmite prin contractul încheiat

cu succesorul. Nu există excepţii de la această situaţie, însă există nuanţe: - faptul că autorul şi-a restrâns dreptul chiar înainte de înstrăinare nu înseamnă că

succesorul va dobândi mai mult decât autorul are în urma restrângerii dreptului.

- dacă proprietarul unui bun înfiinţează un dezmembrământ, iar ulterior vinde nuda proprietate, succesorul va trebui să respecte dezmembrământul.

- succesorul cu titlu particular trebuie de asemenea să respecte şi obligaţiile propter rem şi scriptae in rem

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:

-suntem în prezenţa unei excepţii ori de câte ori din contract s-ar naşte drepturi/ obligaţii pentru terţi

1. Stipulaţia pentru altul (Contractul în folosul unei terţe persoane) Este reglementată în art 1284-1288 NCC. Nu era reglementată la nivel de principiu în

Vechiul Cod Civil. Fusese indusă din anumite aplicaţii particulare, reglementate în Codul Comercial sau în legi speciale (plecându-se de la donaţia cu sarcină, contractul de transport a fost constituit pe figura juridică a acesteia)

Stipulaţia pentru altul este un contract prin care o parte (promitent) se obligă faţă de o altă parte (stipulant) să execute o anumită prestaţie faţă de o a treia persoană (beneficiar).

Pentru a fi valabilă presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate, ca orice contract. De asemenea, ea presupune alte două cerinţe:

Să existe animus stipulandi, adică să rezulte neîndoielnic din contract atât voinţa de a

stipula, cât şi voinţa promitentului de a se obliga faţă de terţul beneficiar.

Referitor la persoana terţului beneficiar, art 1285 precizează faptul că aceasta trebuie

să fie o persoană determinată sau determinabilă la data încheierii contractului şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia

Dacă nu vom avea terţ beneficiar, atunci fie se va executa prestaţia faţă de stipulant, fie se va executa către un beneficiar de rezervă, în măsura în care s-a prevăzut unul.

Efectele stipulaţiunii se produc în 3 planuri:

I. În ceea ce priveşte raportul dintre stipulant şi promitent: Observăm că promitentul se obligă faţă de terţul beneficiar, numai că se produce o

disjungere a mecanismului obligaţiei: promitentul răspunde faţă de stipulant, dar execută prestaţia faţă de beneficiar. Dacă stipulantul suferă şi el prejudicii datorită neexecutării de către promitent, atunci

poate şi el să îi ceară acestuia din urmă daune interese. Dacă stipulantul îşi asumă anumite obligaţii, atunci în caz de neexecutare a

promitentului, stipulantul poate cere rezoluţiunea stipulaţiei. II. În ceea ce priveşte raportul dintre promitent şi terţul beneficiar :

Ţinând seama de disjungerea mecanismului obligaţiei, observăm că: promitentul se obligă să execute prestaţia faţă de terţ.

15

Cât priveşte răspunderea pentru neexecutare, ea prezintă anumite nuanţe: terţul are posibilitatea să ceară obligarea promitentului la executare, precum şi daune interese. Terţul nu

poate cere rezoluţiunea întrucât nu este parte la încheierea contractului, aspectul bilateral al raportului stipulant-promitent nu îl priveşte.

Voinţa terţului nu are importanţă în ceea ce priveşte încheierea stipulaţiei, dar trebuie să vorbim despre acceptarea stipulaţiei de către acesta ca act unilateral: acceptarea are semnificaţia consolidării/desfiinţării cu efect retroactiv a dreptului care s-a transmis prin

stipulaţie( atenţie: dreptul se va naşte în patrimoniul terţului beneficiar de la momentul încheierii stipulaţiei, el nu se va naşte în patrimoniul stipulantului !). Dacă acceptarea are

semnificaţia desfiinţării cu efect retroactiv (mai precis dacă nu acceptă terţul, I guess), atunci ea profită stipulantului (rezultă că ea este un drept potestativ al beneficiarului)

Stipulaţia poate fi revocată conform art 1287 numai de către stipulant, nu şi de către

moştenitori sau creditori. Conform art 1286 alin 2 există un moment până la care stipulaţia poate fi revocată („ poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant

sau la promitent). Revocarea produce efecte din momentul în care a ajuns la promitent (conform 1287 alin 2). Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorului acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.

III. În ceea ce priveşte raportul dintre stipulant şi terţul beneficiar: Nu ne-a precizat nimic.?

Natura juridică a stipulaţiei pentru altul:

Este o figură juridică sui-generis (distinctă)- nu poate fi asimilată unei alte figuri. Ea

este un contract numit care se suprapune fie peste figura juridică a unui contract numit, fie peste figura juridică a unui contract nenumit. De regulă, se suprapune asupra unui alt contract, cum ar fi donaţia cu sarcină. Ea nu are autonomie (se suprapune întotdeauna peste un

contract)

O aparentă excepţie de la acest principiu este promisiunea faptei altuia:

reglementată în art 1283 ca fiind un contract prin care debitorul se angajează faţă de creditor că va determina o terţă persoană să încheie un contract cu creditorul în viitor. Terţul nu

dobândeşte nicio obligaţie din contractul încheiat între creditor şi debitor, din acest contract născându-se numai datoria debitorului de a îl determina pe terţ să încheie în viitor un contract.

Din acest fapt rezultă:

Nu este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor

Obligaţia debitorului este o obligaţie de rezultat; dacă terţul nu va încheia în viitor un contract cu creditorul, atunci debitorul va răspunde prin aplicarea mecanismului

specific acestui tip de obligaţie.

Dacă rezultatul este atins,obligaţia debitorului se stinge. De regulă, debitorul nu

garantează obligaţia pe care terţul şi-o asumă faţă de creditor; dacă însă debitorul îşi asumă şi această obligaţie (fiind astfel un fideiusor al terţului) atunci obligaţia este valabilă şi faţă de el (în această situaţie se presupune consimţământul expres al

debitorului).

2. Acţiunile directe:

Un terţ poate avea la îndemână o acţiune juridică directă împotriva unei părţi contractante.

Exp: - în materia contractului de antepriză, art 1856: în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă

împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

16

- în materia contractului de mandat, art 2023 alin 6 : în toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.

Excepţii de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului:

Ori de câte ori contractul nu este opozabil terţilor nici ca realitate juridică ne aflăm în situaţia unei astfel de excepţii. Există 2 excepţii de acest fel:

1. Acţiunea Pauliană

2. Simulaţia

Simulaţia reprezintă o operaţiune juridică prin care părţile încheie un contract public şi un acord simulatoriu, dublat uneori de un contract ascuns (fără ca această ultimă situaţie să fie cunoscută terţilor).

De esenţa simulaţiei sunt: contractul public şi acordul simulatoriu ascuns. Existenţa contractului ascuns nu e de esenţa simulaţie.

Prin aceasta, părţile acoperă realitatea acordului simulatoriu cu vălul mincinos al contractului cunoscut. Simulaţia se judecă în funcţie de scopurile ei care nu trebuie să fie ilicite ! (poate fi un

scop imoral, dar să nu fie un scop ilicit). Cât timp nu urmăreşte un scop ilicit,ea este valabilă, fiind admisă şi reglementată prin art 1289-1294 NCC

Formele simulaţiei:

Simulaţia prin act fictiv: părţile încheie în public un contract de vânzare-cumpărar, în

acordul simulatoriu ei spun că nu au încheiat nimic.

Simulaţia prin act deghizat: părţile încheie în public un contract de vânzare-cumprare, însă în secret este o donaţie. Contractul public este o deghizare a contractului secret.

Poate să existe şi o deghizare parţială, atunci când este vorba numai despre un element al contractului, cum ar fi preţul (precizarea unui preţ mai mic în contractul

public, decât cel real)

Simulaţia prin interpunere de persoane: în contractul public apar două părţi, iar în

acordul simulatoriu apare şi un interpus pe lângă cele două părţi. Este diferită de mandatul fără reprezentare (mandatarul lucrează în numele mandantului, care este necunoscut, de unde rezultă faptul că terţii consideră că

mandatarul lucrează în nume propriu) Efectele simulaţiei :

Efectele simulaţiei între părţile contractante: între acestea acordul secret este cel care produce efecte, actul public fiind unul pur fictiv. Dacă există un contract secret asociat

acordului simulator, atunci acesta trebuie să fie valabil încheiat.

Efectele simulaţiei între părţi şi terţi (faţă de terţi): faţă de terţi numai contractul public

este opozabil, actul secret nu poate avea niciun efect în contra terţelor persoane, complet străine de contract.

Aşadar, nu poate fi invocat de părţi sau de succesorii lor împotriva terţilor de orice fel (de unde rezultă faptul că simulaţia este o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului) Pentru ca actul secret să fie complet inopozabil terţilor, aceştia trebuie să se fi încrezut cu

bună-credinţă în aparenţa creată de actul public. Atâta timp cât terţii au cunoscut existenţa contractului secret, nu pot invoca inopozabilitatea.

Prin excepţie de la regula inopozabilităţii faţă de terţi, instituită de art 1290 alin1 NCC, alin.2 al aceluiaşi articol prevede că „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret atunci când acesta le vatămă drepturile.”

17

În ceea ce priveşte situaţia creditorilor, Art 1291 alin 1 NCC precizează faptul că „existenţa actului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu

bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei”, în consecinţă, până la data notării

executării silite sau instituirii sechestrului asupra bunurilor debitorului, părţile actului secret pot înlătura aparenţa creată de actul public, dovedind existenţa simulaţiei. Dacă îndeplinesc această condiţie temporală, creditorii vor fi ţinuţi să suporte toate consecinţele actului secret,

devenit astfel opozabil faţă de ei.

Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi : Această problemă se pune doar atunci când între terţi există un conflict, în sensul că unii au interesul să invoce actul aparent, iar alţii au interesul să se prevaleze de actul secret care le este favorabil.

Aşa se poate întâmpla în cazul unei înstrăinări fictive: creditorii înstrăinătorului au interesul să invoce actul secret pentru a-şi conserva gajul general; creditorii dobânditorului au

interesul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care măreşte activul patrimonial al debitorului lor, precum şi şansa de realizare a creanţelor. Art 1291 alin. 2 precizează soluţia aplicabilă în cazul unui astfel de conflict :”dacă există conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi

creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.”

Proba simulaţiei: - între părţi se plică reglementările din materia actului juridic; terţii pot face dovada actului

ascuns prin orice mijloc de probă. Acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă.

Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice

Noţiunea de „efectele speciale ale contractelor sinalagmatice” poate fi privită dintr-o dublă perspectivă, atât în legătură cu efectele contractului, cât şi în legătură cu efectele obligaţiilor. (când vorbim de efectele obligaţiilor avem în vedere în principal executarea lor).

Datorită acestei duble perspective, tratarea efectelor contractului sinalagmatic se face uneori în cadrul efectelor contractului, alteori în cadrul efectelor obligaţiilor. Indiferent de locul de tratare, important e să avem în vedere dubla perspectivă pe care o presupune.

După cum ştim, contractul sinalagmatic presupune o dublă valenţă a cauzei : ea se manifestă nu doar pe terenul încheierii contractului, ci şi pe terenul executării acestuia. La un

moment ulterior încheierii fiecare parte îşi execută datoria pentru că are reprezentarea că şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia, de unde rezultă nu doar reciprocitate, ci şi interdependenţă.

Datorită interdependenţei caracteristică contractului sinalagmatic, se naşte un principiu, şi anume principiul simultaneităţii executării contractului (regula pe care acesta o

enunţă este aceea că părţile trebuie să îşi execute simultan obligaţiile). Principiul este consacrat ca atare în art 1555 NCC, unde observăm că alin. (1) anticipează şi existenţa unor excepţii de la principiu („dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”).

Alin. (2) al aceluiaşi art introduce o nuanţare: este posibil ca obligaţiile reciproce, chiar dacă sunt cu executare dintr-o dată să presupună totuşi o durată a executării, aşa cum

este în cazul contractului de antepriză unde antreprenorul îşi execută obligaţia în termen de câteva luni sau poate chiar ani, plata făcându-se instantaneu, iar acţiunea fiind considerată a se fi realizat dintr-o dată. Astfel, acest alin. (2) nu arată o înlăturarea a principiului

simultaneităţii. Principiul este înlăturat atunci când se prevede în contract un anumit termen pentru

executarea obligaţiei unei părţi (în acest context, cealaltă parte nedispunând de un termen va executa imediat). Acest termen poate rezulta din convenţia părţilor sau din lege.

18

Când e vorba de contractele sinalagmatice, ţinând seama de interdependenţa obligaţiilor,

precum şi de principiul simultaneităţii, rezultă anumite efecte specifice şi pe terenul executării contractelor:

1. Excepţia de neexecutare a contractului (situaţia în care dacă o parte nu îşi execută obligaţia cealaltă parte este îndreptăţită să-şi amâne executarea propriei datorii ) 2. Posibilitatea pe care o are partea care şi-a executat obligaţia de a invoca rezoluţiunea sau

rezilierea contractului, dacă cealaltă parte nu îşi execută la rândul ei obligaţia (o neexecutare fără justificare).

Dacă o neexecutare este determinată de un eveniment fortuit, care determină o imposibilitate fortuită de neexecutare, atunci intervine cel de-al 3-lea efect: 3. Riscul în contract (care presupune fie încetarea fie suspendarea temporară a efectelor

contractului) Aceste trei efecte presupun o distincţie prealabilă între neexecutarea fără justă cauză şi

neexecutarea justificată. Art 1555-1557 NCC pun în evidenţă 3 cauze ce pot justifica neexecutarea contractului:

Când există un termen pentru o parte, aceasta are justificarea de a nu executa obligaţia

până la împlinirea termenului.

Cea de-a doua cauză nu este în legătură cu existenţa unui termen, ci priveşte

posibilitatea ca o partea să nu îşi execute obligaţia până la momentul în care cealaltă parte îşi va executa propria obligaţie (1556)

Când neexecutarea a fost determinată de un eveniment fortuit (art 1557-imposibilitatea de executare, atr 1634-Imposibilitatea fortuită de executare )

* Noţiunea de eveniment fortuit din art 1557 cuprinde în sfera ei elementele enumerate la art 1634: forţa majoră, cazul fortuit şi alte elemente asimilate acestora, iar conform art 1352 fapta victimei înseşi şi fapta terţului sunt elemente care înlătură răspunderea

întocmai ca forţa majoră şi cazul fortuit. Din interpretarea sistematică a acestor articole, rezultă faptul că „elementele asimilate” sunt tocmai fapta victimei şi a terţului, dacă

acestea au valoarea juridică a forţei majore sau a cazului fortuit. Ne vom afla în prezenţa unei neexecutări fără justă cauză ori de câte ori nu intervine

una din cauzele evidenţiate la art 1555-1557 NCC. De cele mai multe ori această neexecutare echivalează cu neexecutarea culpabilă.

În NCC răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) e întemeiată pe ideea de vinovăţie. În plus, când e vorba de domeniul contractual art 1548 precizează că operează o prezumţie de culpă în sarcina debitorului. Pentru a răsturna prezumţia de culpă el trebuie

să facă dovadă că operează una din cele trei cauze de justificare a neexecutării. Dacă debitorul nu justifică neexecutarea( fie dovedind împrejurarea de la art 1555, fie pe cea de

la 1556, fie pe cea de la art 1557) ,atunci el rămâne în culpă de unde rezultă faptul că neexecutarea fără justificare este echivalentă cu neexecutarea culpabilă. Această echivalenţă nu există atunci când legea instituie răspunderea obiectivă (independentă de

cuplă). În asemenea situaţii sfera evenimentului fortuit se răsfrânge la forţa majoră (+elementele asimilate dacă ele însele au valoarea forţei majore) şi astfel, cazul fortuit nu va mai justifica neexecutarea unui contract.

1. Excepţia de neexecutare Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar o

parte nu execută obligaţia sa, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare. Ea nu va fi obligată să execute până când cealaltă parte nu îşi execută propria obligaţie. Fundamentul excepţiei de neexecutare se află tocmai în interdependenţa obligaţiilor şi

în principiul simultaneităţii.

19

Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare trebuie să fie respectate o serie de condiţii:

Să fie vorba de o neexecutare suficient de importantă a unei părţi, pentru a putea cealaltă parte să invoce excepţia (alin (2) al art 1556 arată că dacă neexecutarea este

neînsemnată ea nu implică invocarea excepţiei)

Neexecutarea trebuie să fie fără justificare

Neexecutarea nu trebuie să fie cauzată chiar de fapta celui care invoca excepţia (orice creditor nu e îndreptăţit să ceară satisfacerea dreptului său dacă el însuşi cauzează prin

acţiunea sa imposibilitatea debitorului de a îşi executa obligaţia- vezi art 1517 NCC)

Chiar dacă neexecutarea e suficient de justificată pentru a invoca excepţia, totuşi aceasta trebuie să respecte principiul proporţionalităţii ( în acest sens art 1556 alin (1)

utilizează noţiunea „într-o măsură corespunzătoare”- ipoteze în care obligaţia poate fi divizată în executare)

Nu presupune punerea în întârziere a debitorului

Invocarea excepţiei se face direct între părţi, nefiind necesară intervenţia instanţei de

judecată (atenţie, a posteriori intervenţia este posibilă: partea împotriva căreia s-a invocat excepţia de neexecutare poate sesiza instanţa pentru a demonstra neîmplinirea

cerinţelor de către partea care invocă neexecutarea (excepţia), obligând-o astfel la executare)

2. Posibilitatea unei părţi de a invoca rezoluţiunea sau rezilierea în măsura în care

cealaltă parte nu îşi execută (într-un mod culpabil) propria obligaţie Rezoluţiunea presupune desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului, fiind aplicabilă

contractelor cu executare dintr-o dată, în timp ce rezilierea presupune încetarea contractului pe viitor, fiind aplicabilă contractelor cu executare succesivă. Fundamentul rezoluţiunii / rezilierii constă în interdependenţa obligaţiilor şi în

principiul simultaneităţii executării lor, în măsura în care sunt născute din contracte sinalagmatice.

Actuala formulare a textelor de lege (art 1549-1554) nu mai precizează că este vorba de contracte sinalagmatice. Mai mult, odată cu redactarea Noului Cod Civil, această precizare a fost înlăturată pentru a se putea aplica rezoluţiunea/ rezilierea în cazul

contractului unilateral. În realitatea această lărgire a domeniului de aplicare al rezilierii/rezoluţiunii este doar aparentă. Nici un contract unilateral nu presupune rezilierea

sau rezoluţiunea, existând alte remedii specifice pentru situaţia în care debitorul nu îşi execută obligaţia. În realitate, domeniul de aplicare al rezoluţiunii / rezilierii este reprezentat de contractele sinalagmatice.

În ceea ce priveşte natura juridică a rezilierii/rezoluţiunii s-a spus că acestea sunt sancţiuni civile tocmai pentru că operează în cazul neexecutării culpabile. Mai nou se

vorbeşte despre remedii ale neexecutării fără justificare. Important este însă să vedem care sunt condiţiile care justifică aplicarea lor:

Trebuie să fie vorba de o neexecutare suficient de importantă a unei datorii, o

neexecutare de mică însemnătate nu justifică rezilierea/rezoluţiunea (vezi art 1551 alin (1) )

Neexecutarea trebuie să fie fără justificare. Atenţie, evenimentului fortuit îi asimilăm şi fapta victimei, adică fapta creditorului (vezi art 1517 –neexecutarea

imputabilă a creditorului)

Trebuie să existe un raport de cauzalitate între activitatea /inactivitatea

debitorului şi neexecutare. De regulă, această chestiune este presupusă, fiind vorba de o obligaţie de rezultat. Când e vorba de o obligaţie de mijloc, atât fapta de neexecutare cât şi raportul de cauzalitate cu paguba victimei necesită probare.

20

Punerea în întârziere a debitorului, atunci când debitorul nu este de drept în întârziere (pentru că există şi situaţii când legea prevede că debitorul este în

întârziere) În măsura în care aceste patru cerinţe sunt îndeplinite, se justifică invocarea rezilierii/

rezoluţiunii. Acestea operează conform art 1550. Expresiile „de plin drept”/ „de drept” generează confuzii. Înainte de NCC acestea erau utilizate în legătură cu pactele comisorii, zicându-se că rezilierea/rezoluţiunea operează de

plin drept/ de drept.În realitate, în nici un caz rezoluţiunea/rezilierea nu operau numai ca urmare a neexecutării obligaţiilor debitorului. În toate cazurile, creditorul avea un drept de

opţiune: fie cerea executarea silită, fie desfiinţarea/ încetarea contractului.(astfel, crditorul dispune de un drept potestativ de a invoca sau nu rezilierea/ rezoluţiunea ). Sintagma a fost interpretată în legătură cu un pact comisoriu, în sensul că într-o asemenea situaţie,

creditorul direct, fără să facă apel la instanţă, putea emite o declaraţie de reziliere. NCC ne induce din nou în confuzie pentru că lasă să se înţeleagă că există 3 moduri de operare a

rezoluţiunii: 1. Rezoluţiunea judiciară (control juridic a priori) 2. Rezoluţiunea unilaterală

3. Rezoluţiunea de plin drept, ca simplu efect al neexecutării, fără ca să mai aibă creditorul un drept de opţiune.

Această interpretare nu poate fi acceptată! (datorită celui de-al 3-lea mod de operare pe care îl evocă)

21

Rezoluţiunea Unilaterală

Redă acele ipoteze în care nu este necesară intervenţia instanţei de judecată pentru desfiinţarea contractului, fiind suficientă manifestarea de voinţă a creditorului, printr-un

act unilateral: declaraţia de rezoluţiune/reziliere. Este o situaţie de excepţie, în care justiţia obişnuită este înlocuită cu justiţia privată. Asta nu înseamnă că un asemenea act exclude controlul judecătoresc. În cazul acesta,

controlul ar putea fi a posteriori: creditorul desfiinţează contractul, iar debitorul nemulţumit atacă acea declaraţie de rezoluţiune pentru ca judecătorul să se pronunţe

asupra ei. Există trei ipoteze pentru această rezoluţiune: 1. Părţile au prevăzut o clauză (rezolutorie / pact comisoriu) în acest sens în contract (Art

1552 alin (1) prin sintagma „părţile au convenit astfel” se referă în fapt la art 1553, adică la pactul comisoriu)

2. Debitorul este de drept în întârziere. Ori de câte ori debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate emite declaraţia de rezilire/retoluţiune 3. Deşi debitorul nu este de drept în întârziere, creditorul îndeplineşte formalităţile de

punere în întârziere şi specifică în notificarea de întârziere termenul în care debitorul trebuie să îşi execute obligaţia (un termen de graţie pe care creditorul îl oferă debitorului).

După acel termen, creditorul poate desfiinţa contractul. Astfel, rezoluţiunea unilaterală presupune fie 2 elemente, fie 3 elemente: - un element substanţial: manifestarea de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării

contractului (prezent în toate cele 3 ipoteze) - un element procedural: comunicarea declaraţiei de rezoluţiune către debitor (prezent în

toate cele 3 ipoteze) - un element procedural (ce nu operează în toate cele trei ipoteze): punerea în întârziere a debitorului.

Atenţie, dacă există o clauză rezolutorie de regulă debitorul va trebui să fie pus în întârziere. Totuşi, nu va fi necesar dacă se precizează acest lucru în clauză (pact

comisoriu). Este posibil ca aceste 3 acte juridice (elemente) să fie consemnate în 3 înscrisuri, în 2 înscrisuri sau într-un înscris (situaţia în care un creditor diligent întocmeşte notificarea de punere în întârziere a debitorului, prin care îşi manifestă voinţa, precizează

un termen şi include în ea şi o declaraţie de rezoluţiune la împlinirea respectivului termen= un înscris cu 3 semnificaţii)

Conform alin (2) al art. 1552 declaraţia trebuie să fie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare (de regulă, e vorba de termenul de prescripţie de 3 ani).

Dacă este vorba de un contract transmiţător de drepturi reale, declaraţia de reziliere trebuie înscrisă în cartea funciară.

Pactul comisoriu=clauză rezolutorie (art 1553 NCC) Există trei nuanţe în legătură cu acesta:

Produce efecte numai dacă se precizează în conţinutul lui care sunt obligaţiile ce determină rezilierea/rezoluţiunea

Punerea în întârziere este necesară (cu excepţia situaţiei în care se prevede în pact că nu e necesară punerea în întârziere)

Trebuie prevăzut termenul oferit de creditor debitorului pentru executare

Rezoluţiunea Judiciară

Redă situaţia în care mai întâi creditorul cere instanţei de judecată un control pentru a

evita acţiunea ulterioară a debitorului împotriva declaraţiei de reziliere.

22

În ceea ce priveşte art 1550 alin (2), nefiind vorba nici despre o rezoluţiune unilaterală şi nici despre o rezoluţiune judiciară, acesta redă situaţia în care creditorul nu emite

declaraţia de rezoluţiune unilaterală ca act substanţial, ci doar invocă rezoluţiunea printr-un act procedural de invocare a acesteia faţă de debitor, asfel încât momentul de operare al

rezilierii nu va fi cel al comunicării declaraţiei către debitor, ci chiar momentul neexecutării obligaţiei de către debitor. Efectele rezoluţiunii / rezilierii

Rezoluţiunea:

Produce efecte retroactiv

Desfiinţarea contractului determină punerea părţilor în situaţia anterioară (astfel că se

poate cere restituirea prestaţiilor de către cel care a executat obligaţia sa)

Dacă se face dovada unor prejudicii, cel în cauză va putea fi despăgubit

Reziliere:

Produce efecte pe viitor

Determină încetarea contractului

Din momentul încetării contractului, părţile nu mai sunt datoare să execute ceva(până

la momentul încetării ele sunt obligate să-şi execute datoriile reciproce)

Dacă se face dovada unor prejudicii, cel în cauză va putea fi despăgubit

3. Problema riscului în contract Se pune ori de câte ori neexecutarea unui contract sinalagmatic este determinată de un

eveniment fortuit. Imposibilitatea fortuită de executare are mai multe semnificaţii:

1. când e vorba despre contracte sinalagmatice ea determină riscul în contract 2. când e vorba despre contracte unilaterale ea determină stingerea obligaţiilor debitorului sau suspendarea acestora

3. pe tărâmul răspunderii contractuale/delictuale ea determină fie posibilitatea înlăturării răspunderii (răspunderea subiectivă), fie înlăturarea raportului de cauzalitate

Problema riscului în contract: dacă debitorul nu îşi poate executa obligaţia pentru că e împiedicat de un eveniment fortuit, ce se va întâmpla cu executarea celeilalte părţi? Cine suportă riscul ?

Regula: debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul; această parte rămâne cu pierderea, ea nu poate cere celeilalte părţi să-şi execute obligaţia. Dacă ar exista această

posibilitate atunci riscul ar fi suportat de către creditor. Până în NCC, deşi aveam regula potrivit căreia riscul în contract este suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, totuşi, la contractul translativ de proprietate

opera excepţia potrivit căreia riscul era suportat de către creditorul obligaţiei de executare. Exp: dacă după încheierea contractului, vânzătorul nu putea să predea obiectul vânzării,

totuşi el putea cere preţul de la cumpărător (se face în această ipoteză distincţie între obligaţia de a da- a transfera proprietatea şi obligaţia de a face- a preda bunul). Chiar dacă bunul ar fi pierit, se considera că el se afla în patrimoniul debitorului (cumpărătorului).

Sub aspectul obligaţiei de predare, vânzătorul era debitor, cu toate acestea se spunea că pierderea este suportată de creditorul acestei obligaţii de predare (deşi bunul nu fusese

predat, cumpărătorul era proprietar, dobândise dreptul de proprietate). Soluţie criticată ! În NCC există două texte care redau actualul mod de reglementare în materie: - art 1274 care precizează: chiar dacă este vorba de transfer de proprietate, riscul

contractului este supus debitorului obligaţiei imposibil de executat. Există o excepţie prevăzută la alin (2) al articolului : „Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia

riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp” - art 1557 indică faptul că orice parte poate invoca desfiinţarea.

23

Actul Juridic unilateral ca izvor de obligaţii

Sediul materiei: art. 1324 -1329 NCC Dacă e vorba de drepturi nepatrimoniale, actele juridice care se încheie în legătură cu acestea sunt de regulă unilaterale (cele patrimoniale-de regulă bi/multilaterale-contracte)

Multă vreme s-a contestat naşterea obligaţiilor civile din acte unilaterale . Totuşi, chiar înainte de NCC s-a admis că în mod excepţional actele unilaterale pot genera obligaţii

civile. Conform art 1324-1326 : - actul juridic unilateral presupune o manifestare de voinţă; - acestuia i se aplică regulile de la contracte (de exp cu privire

la condiţiile de valabilitate, la principiile care cârmuiesc contractul - forţei obligatorii, opozabilităţii faţă de terţi)

- se face distincţie între actele unilaterale supuse comunicării / actele unilaterale nesupuse comunicării. Cele nesupuse comunicării produc efecte prin ele însele, fără a fi necesar să fie comunicate destinatarului, în timp ce actele supuse

comunicării au un destinatar; deşi sunt acte unilaterale (doar o manifestare de voinţă), ele sunt făcute în considerarea unei persoane

Art. 1327 vorbeşte despre „Promisiunea unilaterală”. Fiindcă se riscă să fie confundată cu promisiunea de a contracta, este mai bine să vorbim despre „angajament unilateral”. Aceasta este un act juridic unilateral făcut cu intenţia de a se obliga,

independent de acceptare, astfel încât obligaţia se naşte direct ca efect al actului juridic unilateral. Acest act este irevocabil în termenul prevăzut în el sau în absenţa uni astfel de

termen, într-un termen rezonabil (alin. (3)) Art 1328 ne vorbeşte despre „Promisiunea publică de recompensă ”. În cazul acesteia, dreptul se naşte din manifestarea unilaterală, indiferent dacă destinatarul o

cunoaşte sau nu. Deşi este vorba de un act unilateral şi deşi dreptul se naşte direct din el, totuşi este necesar un element, şi anume prestaţia destinatarului. Din acest fapt rezultă că

promisiunea publică de recompensă ia forma unui act unilateral + un fapt material-prestaţia celui care doreşte recompensa. Nu ne aflăm în situaţia unui contract întrucât prestaţia nu reprezintă o manifestare de voinţă.

Alin (2) al articolului tratează situaţia în care prestaţia este divizibilă şi există mai mulţi prestatori: „dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună,

recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal” Alin (3) al articolului tratează situaţia în care prestaţia este indivizibilă şi a fost

executată de mai multe persoane : „Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul”

Faptul juridic licit– izvor de obligaţii Faptul juridic civil reprezintă o faptă omenească de care legea leagă producerea unor

efecte juridice. În sens restrâns, faptul juridic se clasifică în :

Fapt juridic licit: un eveniment/ faptă omenească care nu contravine legii şi de care legea leagă naşterea unor efecte juridice

Fapt juridic ilicit Faptele juridice licite, reglementate în NCC, apar în trei forme:

1. Gestiunea de afaceri 2. Plata lucrului nedatorat/ Plata nedatorată 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

1. Gestiunea de afaceri:

24

Sediul materiei: art 1330-1340 NCC Reprezintă o operaţie juridică prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte în mod

voluntar şi oportun acte materiale sau încheie acte juridice în folosul altei persoane, numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia, operaţiune din care se naşte un raport juridic

între gerat şi gerant. Astfel înţeleasă, această operaţiune presupune trei categorii de condiţii: a. Privind obiectul gestiunii:

- Obiectul gestiunii include fie acte materiale, fie acte juridice încheiate cu terţii în interesul geratului (substanţa gestiunii);

- Când e vorba de acte juridice încheiate de gerant, ele trebuie să se încadreze în categoria actelor de administrare. Noţiunea „acte de administrare” are două sensuri: dacă priveşte acte de administrare numai în raport cu obiectul lor propriu, atunci efectele produse sunt relevante

numai în legătură cu acel obiect propriu, însă putem privi noţiunea de „acte de administrare” şi raportându-ne la un patrimoniu/ masă patrimonială, în această perspectivă ceea ce e în sine

un act de dispoziţie juridică poate fi înţeles ca act de administrare (exp: cel care administrează o masă patrimonială înstrăinează un bun din aceasta pentru a acoperi costurile administrării). Acesta din urmă sens este cel utilizat atunci când vorbim despre gestiunea de afaceri, de unde

rezultă faptul că gerantul ar putea să facă şi acte de dispoziţie (văzute uti singuli), în măsura în care sunt necesare administrării afacerii geratului.

b. Privind utilitatea gestiunii: - Trebuie să observăm că gerantul are o limită faţă de actele materiale sau juridice care formează obiectul gestiunii: acestea trebuie să fie utile geratului. Distincţia dintre „utilitatea”

şi „necesitatea” gestiunii are relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea gerantului faţă de gerat: în cazul actelor utile, gerantul trebuie să aibă diligenţa unui bun proprietar, de unde rezultă faptul că va răspunde şi pentru forme mai uşoare de culpă, în schimb însă, în cazul actelor

necesare, deşi se antrenează răspunderea gerantului, acesta va răspunde numai pentru actele săvârşite din intenţie şi culpă gravă

c. Privind atitudinea subiectivă a părţilor faţă de gestiune: - Conform art 1330, geratul trebuie să fie străin de gestiune. - În ceea ce priveşte acţiunea subiectivă a gerantului: acesta trebuie să aibă reprezentarea

subiectivă că lucrează pentru gerat, să acţioneze cu voinţa de a gera interesele acestuia. Există posibilitatea ca gerantul să acţioneze într-un interes dublu: şi pentru sine şi pentru gerat. În

măsura în care nu are această reprezentare subiectivă, crezând eronat că lucrează numai pentru sine, raportul cu geratul nu va mai fi reglementat de gestiunea de afaceri, trecând în sfera îmbogăţirii fără justă cauză, pentru a se asigura dreptul la restituire. (vezi art 1320 alin

(2) în acest sens).

25

Nici atunci când cel care administrează afacerile altei persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri, deoarece acesta realizează practic o

liberalitate (vezi art 1320 alin(3) în acest sens). Efectele gestiunii de afaceri (drepturile şi obligaţiile corelative care revin

gerantului, respectiv geratului)

Obligaţiile gerantului:

De a înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută imediat ce acest lucru este posibil,

conform art 1331 NCC. În felul acesta, geratul are opţiunea de a ratifica gestiunea (fapt ce presupune transformarea acesteia în mandat) sau de a o lăsa să continue ca o simplă gestiune.

De a continua gestiunea începută până la împlinirea acesteia sau până când geratul poate prelua administrarea propriilor afaceri. Geratul poate prelua afacerea direct, prin

reprezentant sau prin moştenitori (art 1332). Şi moştenitorii gerantului au obligaţia de a continua gestiunea dacă au cunoştinţă de aceasta, conform art 1333 NCC.

De a administra afacerile geratului cu diligenţa unui bun proprietar (având legătură

cub întinderea răspunderii gerantului, care va răspunde pentru pagubele create în legătură cu gestiunea, indiferent de forma de vinovăţie, deci şi pentru forme uşoare de

culpă-în măsura în care gestiunea era utilă!), conform art 1334 , care în alin (2) arată prin sintagma „gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă”

necesitatea gestiunii.

În ceea ce priveşte datoriile asumate prin încheierea actelor juridice cu terţii, există

două soluţii posibile prevăzute în art 1336: dacă gerantul acţionează în nume propriu atunci rămâne legat de terţi, el trebuind astfel să îndeplinească actele la care s-a obligat faţă de terţi, chiar dacă au fost făcute în beneficiul geratului; dacă a acţionat în numele

geratului, atunci nu va fi ţinut să răspundă, decât dacă geratul nu e obligat faţă de aceşti terţi (nu e responsabil). Dacă geratul invocă faptul că gestiunea nu i-a fost utilă,

atunci acesta nu va fi responsabil faţă de terţi.

Obligaţiile geratului:

Sunt prevăzute în art 1337 NCC:

În măsura în care primeşte socotelile gestiunii, geratul va trebui să plătească gerantului

toate cheltuielile,în măsura în care au fost necesare sau cel puţin utile (utilitatea este apreciată în funcţie de sporul de valoare pe care gestiunea îl creează în patrimoniul

geratului) , precum şi dobânzi, începând cu ziua în care cheltuielile au fost efectuate.

Dacă gerantul a suferit el însuşi un prejudiciu cu ocazia gestiunii (fără culpă), geratul

va trebui să îl despăgubească pe acesta.

În ceea ce priveşte obligaţiile născute din actele juridice încheiate de gerant cu terţii, conform art 1337 alin (2) geratul trebuie să execute aceste obligaţii în măsura în care

actele de gestiune au fost necesare sau cel puţin utile. Aparent, această situaţie ar putea fi catalogată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, însă în

realitate nu este aşa întrucât obligaţia geratului nu se naşte din contractul încheiat între gerant şi terţi, ci se naşte din faptul juridic al gestiunii. Momentul la care se stabileşte necesitatea / utilitatea actelor de gestiune este momentul săvârşirii acestora (art 1337

alin (3))

Alin (4) al aceluiaşi art aduce o noutate în NCC: o garanţie de care se poate bucura

gerantul, în forma unei ipoteci legale, pentru a asigura posibilitatea recuperării cheltuielilor de la gerat.

26

Geratul este străin de gestiune, însă în măsura în care află despre aceasta şi se împotriveşte, atunci gerantul nu mai este îndreptăţit la cheltuielile gestiunii, cu excepţia

cheltuielilor necesare (art 1338 alin (1)). De asemenea, dacă există o împotrivire din partea geratului, atunci gerantul va răspunde şi pentru prejudiciile cauzate din cea mai uşoară culpă

(art 1338 alin (2)) Dacă gestiunea nu este nici necesară şi nici utilă, atunci aceasta este importuna geratului, prin urmare gerantul nu mai are dreptul la restituirea cheltuielilor, cu excepţia

situaţiei în care se realizează o creştere patrimonială în beneficiul geratului. (art 1339) Geratul poate ratifica gestiunea, însă în această situaţie raporturile juridice născute

între el şi gerant nu vor mai fi reglementate de dispoziţiile din materia gestiunii de afaceri, ci de regulile de la mandat, chiar şi pentru perioada anterioară ratificării (cu efect retroactiv). (art 1340)

Natura juridică a gestiunii de afaceri: este o figură autonomă, un fapt juridic licit

cu o configurare proprie ca izvor de obligaţii. 2. Plata lucrului nedatorat:

Sediul materiei: art 1341-1344 NCC În măsura în care se plăteşte ceea ce nu este datorat, cel ce realizează o asemenea plată

are dreptul la restituire. Conform art 1470 NCC orice plată presupune o datorie. Astfel, în absenţa datoriei plata trebuie restituită.

Plata are un sens specific în domeniul juridic (în materie civilă prin plată nu înţelegem predarea unei sume de bani, fiind o noţiune cu înţeles mai larg), iar în ceea ce priveşte această instituţie de drept civil, prin plată se înţelege predarea unui bun (înţelesul civil se restrânge)-

plată bănească/care presupune predarea unui bun. Astfel înţeleasă, plata nedatorată presupune trei elemente:

1. Să existe o plată în sensul evocat 2. Plata să fie nedatorată. Precizare: dacă se execută o obligaţie naturală nu este vorba de o plată nedatorată (executarea unei obligaţii prescrise nu dă dreptul la restituire) –art 1471.

3. Cel care face plata să fie în eroare. Atunci când se plăteşte o datorie ca urmare a nulităţii/ rezoluţiunii unui contract (restitutio in

intergum), deşi unii specialişti susţin ideea potrivit căreia ne-am afla în situaţia unei plăţi nedatorate, în realitate ne aflăm în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece în cazul plăţii nedatorate cel ce face plata se află în eroare, iar aici nu este aşa.

Plata nedatorată dă naştere unui raport specific între solvens (plătitor) şi accipiens (cel ce primeşte plata) ce presupune naşterea obligaţiei de restituire în sarcina lui accipiens, însă

trebuie să vedem dacă accipiens este de bună sau de rea credinţă, dacă bunul este de gen sau individual determinat, precum şi regulile specifice din materia restituirii prestaţiilor- art 1635-1649 NCC.

Dacă accipiens:

este de bună credinţă (să fi crezut că plata e datorată):

- acesta este obligat să restituie numai bunul, nu şi fructele acestuia. - şi a vândut bunul înainte de restituire, atunci va trebui să plătească numai preţul primit, nu valoarea de circulaţie a acestuia.

- şi bunul a pierit, fără culpa sa, atunci nu este obligat să plătească nimic

este de rea credinţă:

- acesta este obligat să restituie atât bunul, cât şi fructele produse de către acesta. - şi a vândut bunul înainte de restituire, atunci va trebui să plătească preţul de circulaţie al

bunului (indiferent de preţul încasat) - şi bunul a pierit, chiar şi fără culpa sa, va fi obligat la plata valorii acestuia, cu excepţia situaţiei în care face dovadă că lucrul ar fi pierit şi dacă se afla la solvens.

27

Dacă bunurile :

sunt de gen: atunci obligaţia de restituire nu se stinge niciodată. (bunurile de gen nu pier

niciodată – genera non pereunt )

sunt individual determinate: practic acţiunea în restituire este în acest caz o acţiune în

revendicare, de unde rezultă faptul că solvens poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla. (terţii ar putea opune uzucapiunea/ posesia de bună credinţă)

În cazul plăţii nedatorate, capacitatea este un element necesar pentru ambele părţi, pentru că plata este un act juridic, nu doar o prestaţie, presupunând acordul dintre creditor şi debitor în momentul realizării ei.

Natura juridică a plăţii nedatorate : este o figură autonomă, un fapt juridic licit cu

o configurare proprie ca izvor de obligaţii. 3. Îmbogăţirea fără justă cauză:

Această instituţie nu era reglementată în Vechiul Cod Civil, sediul materiei fiind în NCC art 1345-1348

Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă acel eveniment/ faptă a omului prin care se îmbogăţeşte patrimoniul unei persoane şi sărăceşte patrimoniul unei altei persoane. Astfel,

pentru a ne afla în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză trebuie să fie respectate 3 cerinţe esenţiale:

1. Îmbogăţirea unui patrimoniu

2. Sărăcirea unui patrimoniu 3. Aceste două efecte să fie produse de o cauză unică (eveniment/acţiune omenească)

Condiţii juridice:

Să nu existe o cauză legitimă a îmbogăţirii (cum este de exemplu în cazul donaţiei)

Nu trebuie să existe un alt instrument procedural, pentru repararea pierderii, la dispoziţia celui care cere restituirea. (are un caracter subsidiar)

Restituirea la care este obligat cel îmbogăţit are o dublă limită, conform art 1345: - nici mai mult decât valoarea propriei îmbogăţirii - nici mai mult decât valoarea sărăcirii celeilalte părţi (deci se va restitui suma cea mai mică

dintre cele două) Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză : este o figură autonomă, un fapt

juridic licit cu o configurare proprie ca izvor de obligaţii

Faptul juridic ilicit - ca izvor de obligaţii

În Vechiul Cod Civil răspunderea era reglementată în numai 6 articole, dar în

jurisprudenţă şi doctrină au fost dezvoltate numeroase reguli care nuanţau textele legale (astfel, în materie delictuală valoarea precedentului judiciar era foarte mare). Cu ocazia redactării NCC multe din soluţiile oferite de jurisprudenţă au fost

transformate în norme, răspunderea civilă delictuală fiind reglementată în art. 1349-1395. Titlul Capitolului este „Răspunderea Civilă”, iar nu răspunderea civilă delictuală,

deoarece legiuitorul pare să aibă în vedere şi răspunderea civilă contractuală. (în fapt numai art 1350 alin (1),(2) vorbesc despre răspunderea contractuală) Răspunderea reprezintă consecinţa încălcării unei norme. Răspunderea civilă îmbracă

două forme: - răspundere civilă contractuală - răspundere civilă extra-contractuală (în primul rând delictuală, dar nu

exclusiv, deoarece în sens larg am putea vorbi despre răspundere şi în cazul îmbogăţirii fără justă cauză/ plata lucrului nedatorat) Izvorul răspunderii delictuale este reprezentat de fapta ilicită sau delictul civil.

Natura juridică a acesteia: răspunderea civilă este o sancţiune juridică. Este diferită de pedeapsă, care are un caracter intuituu personae, se referă exclusiv la persoana care a încălcat

28

norma juridică. În cazul răspunderii civile, pentru repararea prejudiciului vor răspunde şi moştenitorii, nu doar autorul (cum este în cazul răspunderii penale).

Are : o funcţie preventivă – conştiinţa antrenării răspunderii îi inhibă pe cei care ar dori să săvârşească acte păgubitoare

O funcţie reparatorie – funcţia esenţială a răspunderii civile În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, normele care reglementează răspunderea delictuală au valoare de drept comun al

reglementării răspunderii civile. Ori de câte ori nu există reglementări pentru a cârmui o formă de răspundere civilă, se vor aplica cele de la răspunderea delictuală (în completare).

Există o unitate de fundament între cele două răspunderi:

o faptă ilicită

fapta produce un prejudiciu

între faptă şi prejudiciu există un raport de cauzalitate

răspunderea este angajată, de regulă, pe baza vinovăţiei făptuitorului Această unitate de fundament nu înlătură însă diferenţele dintre cele două răspunderi. Principala diferenţă: deşi temeiul răspunderii este o faptă ilicită, în cazul răspunderii

contractuale fapta ilicită constă în încălcarea unei obligaţii ce revine din contract, în timp ce în cazul răspunderii delictuale se încalcă obligaţia generală de a nu păgubi pe nimeni (neminem

laedere). E posibil ca uneori această obligaţie generală să fie circumstanţiată de prevederi legale (în sensul instituirii unor acţiuni obligatorii în situaţii speciale, astfel încât inacţiunea în aceste situaţii să aibă caracter ilicit).

Vom fi în prezenţa răspunderii delictuale, ori de câte ori se încalcă o obligaţie care nu rezultă din contract, astfel încât trebuie mai întâi să vedem care sunt acele obligaţii care se

nasc din contract (atenţie: în contract există nu doar ceea ce este scris ci şi ceea ce legea prevede - obligaţii presupuse a exista în contract). În cazul negocierii, atâta timp cât nu se realizează o înţelegere, răspunderea civilă care

intervine este răspunderea delictuală, însă dacă s-au realizat înţelegeri parţiale, atunci răspunderea va fi una contractuală.

Dacă părţile din contract, executându-şi obligaţiile vor produce pagube unor terţe persoane, atunci răspunderea antrenată va fi cea delictuală (faţă de terţi), iar nu cea contractuală. De asemenea, dacă o parte cauzează un prejudiciu celeilalte părţi, dar fără a fi în

legătură cu obligaţiile contractuale, va fi antrenată răspunderea delictuală. Există diferenţe legate şi de mecanismul răspunderii:

sub aspectul capacităţii: - la răspunderea contractuală trebuie să se ţină seama de reglementările specifice capacităţii din materia actului juridic (are capacitate deplină

persoana peste 18 ani, iar de la 14 ani până la 18 capacitatea este limitată/restrânsă) - la răspunderea delictuală nu există o limită de vârstă. Problema care apare aici este legată de proba discernământului, până la vârsta de 14 ani

operează o prezumţie de absenţă a discernământului, în timp ce de la 14 la 18 ani operează o prezumţie de prezenţă a discernământului (prezumţii relative)

În materie delictuală nu este necesară, de regulă, punerea în întârziere, în timp ce în materie contractuală, de regulă, este necesar acest fapt. În materie delictuală clauzele de la răspundere sunt nule. În materie contractuală

clauzele de la răspundere sunt în principiu valabile. ? Întinderea răspunderii:

În materie delictuală: repararea întreagă a prejudiciului (autorul răspunde pentru paguba efectivă+ beneficiul nerealizat + daune previzibile+ daune imprevizibile)

În materie contractuală: de regulă se răspunde numai pt daune previzibile, totuşi când e vorba de dol se răspunde şi pentru daune imprevizibile (dolul trebuie dovedit)

29

Sub aspectul laturii subiective, în materie contractuală funcţionează prezumţia de culpă în sarcina debitorului, creditorul nefiind nevoit să o dovedească. În materie delictuală ,

sarcina probei aparţine întotdeauna victimei (indiferent dacă este vorba de intenţie sau culpă). Mecanismul probatoriu este diferit: vezi explicaţiile oferite la clasificarea obligaţiilor

în obligaţii de mijloace/ de rezultat. Cumul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală: Nu este vorba de combinarea regulilor celor două răspunderi într-o singură acţiune în

repararea prejudiciului. Nu este vorba nici de folosirea succesivă a unei acţiuni întemeiată pe răspunderea

contractuală, iar apoi pe o răspundere delictuală (pentru o altă parte a prejudiciului). În realitate se referă la posibilitatea victimei de a alege între temeiul contractual sau temeiul delictual al culpei (este nevoie bineînţeles de preexistenţa unui contract, iar încălcarea

contractului ar putea să fie pentru victimă un prilej de a invoca răspunderea delictuală, dacă i-ar fi mai avantajos). În acest sens, există regula non-cumulului celor două răspunderi:

răspunderea contractuală înlătură răspunderea delictuală !!!(art 1350 alin (3)). O excepţie există atunci când fapta de neexecutare a obligaţiei contractuale constituie în acelaşi timp şi o

infracţiune. În procesul pena, victima poate să pornească acţiunea civilă, dar temeiul nu va putea fi răspunderea contractuală, ci cea delictuală.

Răspunderea Civilă Delictuală pentru Fapta Proprie

Se răspunde delictual numai pentru fapta proprie, în mod excepţional putând fi antrenată răspunderea pentru fapta altei persoane sau pentru prejudiciul cauzat de lucruri sau

animale. Pentru că răspunderea pentru fapta proprie este regula, tot ceea ce cârmuieşte această răspundere este aplicabil mutatis mutandis şi în cazul formelor speciale de răspundere

delictuală. Răspunderea delictuală pentru fapta proprie presupune respectarea a patru cerinţe:

Să existe o faptă ilicită

Să se constate un prejudiciu

Să se identifice legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

Vinovăţia subiectului care săvârşeşte fapta ilicită

Uneori se adaugă o a 5-a condiţie: discernământul. În realitate, discernământul este o precondiţie a răspunderii. I. Fapta ilicită

O importanţă deosebită trebuie să acordăm art. 1349 alin (1) în care se precizează că

aspectul ilicit trebuie să fie analizat în corelaţie cu regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune. În continuare se adaugă că această condiţie este impusă pentru a

nu se aduce atingere printr-o acţiune/ inacţiune intereselor legitime ori drepturilor unei alte persoane. Există 2 elemente care caracterizează fapta ilicită:

Raportarea comportamentului uman la normele legale şi la obiceiurile locului; Când este vorba despre norme legale trebuie să ţinem seama nu numai de dreptul intern, ci şi

de acele sisteme normative în care dreptul intern este integrat: european al drepturilor

30

omului (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Jurisprudenţa CEDO), dreptul european.

Cauzarea unui prejudiciu prin respectiva faptă ilicită,concretizat în vătămarea dreptului / interesului legitim aparţinând unei alte persoane; Prejudiciul poate consta

nu doar în vătămarea unor drepturi subiective ci şi în vătămarea unor interese legitime (în măsura în care un interes, chiar dacă nu este recunoscut ca un drept subiectiv propriu-zis, este totuşi legitim, iar prin stabilitatea pe care o are se aproprie de

conţinutul juridic al unui adevărat drept subiectiv, astfel încât vătămarea lui conferă faptei caracter ilicit)

Conform art. 1349 alin (1) fapta ilicită presupune o acţiune sau o inacţiune omenească.

În ceea ce priveşte acţiunea, caracterul ilicit al acesteia rezultă din simpla încălcare a

obligaţiei generale negative neminem laedere. Uneori acţiunea poate să dobândească valenţă ilicită şi printr-o analiză a unor norme legale care completează şi nuanţează obligaţia generală negativă.

În ceea ce priveşte inacţiunea ca faptă ilicită, nu este suficientă raportarea la obligaţia negativă generală, valenţa ilicită a inacţiunii rezultând numai dacă există o obligaţie

legală de a acţiona (o normă legală impune o anumită acţiune în sarcina unui subiect de drept într-o situaţie dată)

Fapta ilicită reprezintă temeiul răspunderii delictuale. În anumite situaţii însă, caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat, astfel încât nu va mai fi generată răspunderea. Există 5 cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:

1. Legitima apărare 2. Starea de necesitate

3. Activitatea impusă sau permisă de lege şi ordinul superiorului 4. Consimţământul victimei 5. Exercitarea unui drept subiectiv

31

Legitima apărare + Starea de necesitate În ceea ce priveşte legitima apărare şi starea de necesitate, se vor aplica dispoziţiile

prezente în materia penală, adăugându-se o serie de nuanţe prezente la art. 1360-1362 NCC:

Conform art 1360: alin (1) – nu datorează despăgubire cel care fiind în legitimă

apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu; Alin (2) – cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile (se

justifică în această situaţie reducerea cuantumului despăgubirilor la o indemnizaţie)

Conform art 1361, reparaţia nu se va mai datora pe temeiul răspunderii delictuale

(fapta nu mai are caracter ilicit), însă în măsura în care cel aflat în stare de necesitate s-a îmbogăţit, prin sărăcirea altei persoane, atunci va trebui să restituie valoarea

îmbogăţirii (vezi prelegerea anterioară în acest sens)

În ceea ce priveşte art 1362, textul trimite pe de-o parte la ideea înlăturării caracterului

ilicit al faptei, dar face şi o corelaţie între răspundere şi îmbogăţirea fără justă cauză: „dacă, în cazurile prevăzute la Art. 1360 alin. (2) şi Art. 1361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva

acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.”

Art. 1363 redă o formă particulară a stării de necesitate: „O persoană se poate exonera

de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.”

Activitatea impusă ori permisă de lege şi ordinul superiorului Este reglementată în art. 1364; Activitatea impusă/ permisă de lege şi ordinul

superiorului nu înlătură caracterul ilicit al faptei în ipoteza în care făptuitorul putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări. Aceste elemente (activ. Impusă/permisă de lege şi ordinul superiorului) înlătură caracterul ilicit al faptei în

măsura în care făptuitorul nu şi-a putut da seama că fapta îşi păstrează caracterul ilicit. Dacă există o relaţie de subordonare ierarhică, cel ce primeşte un ordin din partea

superiorului, în mod normal trebuie să îl execute. Dacă ordinul este vădit ilegal, atunci cel subordonat este îndreptăţit să refuze executarea. Dacă totuşi execută acel ordin, atunci fapta îşi păstrează caracterul ilicit în funcţie de circumstanţe.

Deşi legea, impune / permite o acţiune, destinatarul prescripţiei legale ar fi îndreptăţit să refuze respectarea legii. Se poate vorbi de o faptă ilicită săvârşită în executarea unei

prevederi legale ? Pentru a afla răspunsul, trebuie să ne uităm la ierarhia normelor juridice, precum şi la faptul că sistemul de drept intern este integrat în sisteme de drept mai largi. Dacă este vorba despre o normă juridică secundară, atunci aceasta ar putea să încalce

legea (ca act juridic al Parlamentului+ ordonanţele): dacă persoana care execută o normă cuprinsă într-o Hotărâre de Guvern îşi dă seama că aceasta este contrară legii, atunci poate

refuza executarea ei, dacă însă execută, se poate naşte o faptă cu caracter ilicit, apreciindu-se de la caz la caz. O persoană săvârşeşte o faptă impusă de norma primară, dar care este în contradicţie cu norma europeană(de drept european sau drepturile omului), fapta fiind licită în

raport de dreptul intern, însă ilicită în raport cu norma europeană. În acest caz, caracterul ilicit al faptei este înlăturat dacă ne vom raporta la o persoană alta decât Statul român (într-o

asemenea ipoteză, statul, prin Parlament ar fi trebuit să pună de acord norma internă cu cea europeană). Victima, în măsura în care nu poate obţine despăgubiri de la autorul faptei, se poate îndrepta împotriva Statului, cel care a cauzat fapta ilicită de a nu pune în acord dreptul

intern cu cel european. Într-o asemenea situaţie, invocarea receptării normei europene în dreptul intern nu ar trebui să fie luată în seamă, întrucât nu se poate pretinde persoanei fizice

sau persoanei juridice să facă o ierarhizare a normelor interne şi a celor internaţionale.

32

Constatarea este valabilă şi pentru ipoteza în care subiectele de drept în cauză ar fi ele însele organe ale statului. Cu excepţia organelor de judecată,care au competenţa de a aplica direct şi

normele de drepturile omului şi cele europene, celelalte organe nu au această competenţă. Dacă există o decizie a Curţii Constituţionale sau a CEDO prin care s-a constatat că o normă

internă este contrară normelor europene din momentul publicării deciziei, nu se mai poate înlătura caracterul ilicit al faptei pe temeiul normei declarate în contradictoriu cu norma europeană.

Exercitarea unui drept subiectiv Este firesc ca o persoană care exercită un drept subiectiv să invoce această împrejurare

pentru a nu răspunde delictual. Art. 1353 adaugă în final faptul că, dacă dreptul este abuziv exercitat atunci caracterul ilicit al faptei nu mai este înlăturat.

Un drept subiectiv civil conferă titularului său o serie de prerogative. Exercitarea acestor atribute, în mod neţărmurit, până la limita extremă a posibilităţilor,riscă să intervină în

conflict cu sfera de exercitare a drepturilor altor persoane. După cum ştim, dreptul subiectiv civil are două tipuri de limite: o limită externă - pur teoretică, care are în vedere un subiect de drept extras din societate (în lume ar exista un singur drept) şi o limită internă, determinată de

confluenţa sferelor de exercitare a drepturilor mai multor persoane. Dreptul este normal exercitat în limita sa internă (neputându-se în acest context vorbi despre faptă ilicită), de la

limita internă şi până la cea externă vorbim despre abuzul de drept (abuzul de drept generează o formă specială de răspundere delictuală), iar dincolo de limita exterioară a exercitării dreptului ne aflăm în situaţia lipsei dreptului, săvârşirii unei fapte ilicite propriu-zise (care

atrage răspundere delictuală de drept comun). Consimţământul victimei Reprezintă aşa-numitele clauze de nerăspundere sau de limitare a răspunderii

delictuale. Nu este vorba de convenţii ce se încheie după ce fapta ilicită s-a produs, ci despre convenţii încheiate anterior (în sensul că, în măsura în care se produc fapte ilicite fie nu se

antrenează răspunderea, fie se limitează). În materie delictuală, asemenea convenţii sunt nule în măsura în care este vorba de fapte săvârşite cu intenţie sau culpă gravă, conform art 1355 alin (1). În măsura în care este vorba de fapte ilicite săvârşite din simplă imprudenţă, atunci

asemenea clauze sunt valabile (alin.2 ala celuiaşi art 1355), însă în situaţia în care aceste clauze au ca obiect fapte ilicite prin care se cauzează prejudicii integrităţii fizice ori psihice

ori sănătăţii persoanei ele devin nule(alin 3 art 1355). Numai legiuitorul este îndreptăţit într-o asemenea situaţie să înlăture sau să diminueze răspunderea. II. Prejudiciul

Cea de-a doua condiţie a răspunderii este expres prevăzută în art 1357.

Această condiţie are o dublă valenţă: prejudiciul reprezintă o condiţie a răspunderii delictuale + prejudiciul pune problema reparării - ceea ce ţine de efectele răspunderii

delictuale, de unde rezultă faptul că, prejudiciul are relevanţă pe terenul angajării răspunderii, iar apoi are relevanţă în legătură cu obligaţia de reparare (principalul efect). Prejudiciul = condiţie a răspunderii delictuale

Prejudiciul este rezultatul negativ al faptei ilicite constând în vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. În materia obligaţiei de întreţinere există creditori ai

obligaţiei de întreţinere expres prevăzuţi de lege: copilul în raport cu părintele (debitor al acestei obligaţii). Dacă în urma unei fapte ilicite, debitorul obligaţiei de întreţinere decedează, atunci creditorul obligaţiei de întreţinere a fost vătămat într-un drept subiectiv. Dacă însă

victima avea în întreţinere un copil faţă de care nu exista raport de filiaţie, atunci autorul faptei ilicite va răspunde pentru încălcarea unui interes legitim faţă de acel copil. Interesul

legitim se aseamănă în această situaţie cu dreptul subiectiv. Conform art. 1390 alin (2) are dreptul la despăgubire şi persoana căreia victima îi acorda întreţinere în mod curent (=arată stabilitatea întreţinerii)

33

Cea mai importantă problemă care se pune în legătură cu prejudiciul, este diferenţa dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral, diferenţă ce naşte întrebarea: este prejudiciul

moral susceptibil de reparare materială ? Deşi răspunsurile oferite în decursul timpului au fost oscilante, în NCC s-a statuat în mod clar că dreptul personal nepatrimonial justifică în

împrejurări speciale o reparare materială (vezi art 253 alin4). În materia răspunderii delictuale, există art 1391 care introduce nuanţări faţă de art 253(care rămâne valabil indiferent de natura drepturilor încălcate). Conform alin (3) al art. 1391 nu pot fi cedate

drepturile litigioase care au ca obiect daune morale,o astfel de convenţie fiind nulă. Se poate ceda dreptul respectiv dacă a existat o convenţie în acest sens.

Prejudiciul presupune problema reparării

Există 2 condiţii pentru ca prejudiciul să fie reparat:

Să fie cert sau cel puţin determinabil. Sub imperiul vechiului cod civil nu se admitea

repararea prejudiciului determinabil. Este cert în măsura în care există siguranţa producerii lui (fie s-a produs, fie e vorba de un prejudiciu viitor care se va produce cu

siguranţă). Art, 1385 alin (4) prevede o reparaţie proporţională în raport cu gradul de probabilitate privind obţinerea avantajului ori evitarea pierderii („Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia

va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”)

Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Această condiţie are în vedere câteva situaţii speciale. De regulă, prejudiciul se repară chiar de către autorul faptei ilicite. Sunt

situaţii însă, când prejudiciul este reparat de către alte persoane, astfel încât în acele situaţii îşi are aplicabilitate condiţia.

Cei care pot repara prejudiciul sunt:

1. Sistemele de asigurări sociale 2. Societăţile de asigurări private

3. Persoane fizice sau juridice, altele decât autorul Sistemele de asigurări sociale Autorul faptei va putea fi tras la răspundere numai pentru diferenţa dintre valoarea

reală a prejudiciului şi plata făcută de sistemul asigurărilor sociale. (sistemul asigurărilor sociale are o acţiune în regres împotriva autorului faptei pentru valoarea plătită victimei)

Societăţile de asigurări private Autorul faptei ilicite poate fi asigurat pentru răspundere delictuală (în materie auto

această asigurare este obligatorie). Într-o asemenea ipoteză, asigurătorul nu are o acţiune în regres faţă de autor, pentru că tocmai plata asiguratorului este raţiunea/rostul asigurării.

În măsura în care victima este cea asigurată:

Dacă este vorba de o asigurare de persoane, sistemul de asigurări private nu poate să

ceară de la autor printr-o acţiune în regres valoarea asigurării plătite, dar victima va putea să ceară de la autor diferenţa dintre valoarea primită de la asigurator şi valoarea reală a prejudiciului.

Dacă este vorba de o asigurare de bunuri(un bun al victimei), victima poate să ceară de la autor diferenţa dintre valoare primită de la asigurator şi valoarea reală a

prejudiciului, sistemul de asigurări private, având în această ipoteză o acţiune în regres faţă de autor.

Persoane fizice sau juridice, altele decât autorul

Când un terţ plăteşte despăgubirea, fără a fi vorba despre un raport de asigurare, acesta ar putea să facă fie o liberalitate, fie ar putea să îl împrumute pe autor. În acest caz victima

prejudiciului ar putea cere de la autor numai diferenţa dintre valoarea primită de la terţ şi valoarea reală a prejudiciului. Relaţia dintre autor şi terţ depinde de intenţia cu care s-a făcut plata.

34

Principiile reparării prejudiciului

1. Principiul reparării integrale a prejudiciului, spune că autorul prejudiciului este obligat să acopere prejudiciul efectiv (damnum emerges), beneficiul nerealizat de victimă

(lucrum cessans), precum şi daunele previzibile + daunele imprevizibile. Astfel, se face diferenţă între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, în cazul căreia se repară numai daunele previzibile. Reparaţia nu este integrală în cazul prejudiciului eventual, care se

repară proporţional. 2. Principiul reparării în natură. Acest principiu presupune restabilirea situaţiei

anterioare. De cele mai multe ori, o perfectă restabilire nu este posibilă. Alteori, victima nu are interesul reparării în natură. În asemenea situaţii se recurge la o reparare prin echivalent a prejudiciului. Aceste două modalităţi de reparare sunt prevăzute expres în art 1386.

În ceea ce priveşte repararea prin echivalent, aceasta este stabilită prin înţelegerea părţilor (presupune îndeplinirea condiţiilor de validitate cerute pentru orice contract), sau pe

cale judiciară. Judecătorul trebuie să ţină seama de mai multe elemente: evaluarea se face printr-o sumă globală; când e vorba de un prejudiciu viitor evaluarea se face prin sume periodice; există şi situaţii în care deşi este vorba de un prejudiciu viitor, se face o evaluare

printr-o sumă globală; diferenţa dintre suma globală şi prestaţiile periodice e relevantă sub prisma autorităţii de lucru judecat a hotărârii prin care s-au stabilit prejudiciile.

Când e vorba de acordarea prejudiciului printr-o suma globală, de regulă, funcţionează pe deplin autoritatea de lucru judecat a hotărârii. S-ar putea pune problema unei noi acţiuni în despăgubire numai dacă ulterior aceeaşi fapta ilicita ar fi produs un prejudiciu suplimentar.

Când e vorba de prestaţii periodice, autoritatea de lucru judecat are doar forţă provizorie. Hotărârea pronunţată se bucura de o asemenea autoritate numai cât timp nu s-au schimbat împrejurările de fapt. Daca acestea se schimba, se poate cere ulterior fie mărirea

despăgubirii, fie diminuarea, fie sistarea lor. Prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale a persoanei.

În NCC există numeroase reglementări în acest sens:

Victima şi-a pierdut total/parţial capacitatea de muncă

Victima, deşi nu şi-a pierdut capacitatea de muncă, ea trebuie să facă un efort suplimentar/special pentru a obţine aceleaşi rezultate

Victima este o persoană minoră

Victima decedează şi se pune problema persoanelor aflate în întreţinerea victimei fie

pentru că aveau un drept în acest sens, fie pentru că aveau un interes legitim. III. Raportul de cauzalitate

Cauzalitatea nu este o chestiune strict juridică, dar atunci când vorbim despre

răspundere ea trebuie înţeleasă în acest sens. În absenţa ei nu va putea fi angajată răspunderea delictuală.

Pentru a identifica raportul de cauzalitate se impun anumite precizări:

În domeniul răspunderii delictuale ne interesează nu orice fel de cauză, ci doar fapta omenească (acţiune/inacţiune)

Fiind vorba de o faptă omenească, ea e insolubil legată de procesele de conştiinţă care însoţesc acţiunea/inacţiunea. Sub aspect cauzal ne interesează

numai fapta omenească privită ca element obiectiv, făcând abstracţie de elementele subiective care o însoţesc.

În antecedenţa cauzală a prejudiciului există, de regulă, mai multe acţiuni/inacţiuni omeneşti, astfel încât se impune extragerea acelora care se află

într-un raport real de cauzalitate cu prejudiciul.

35

Această selecţie se realizează cu ajutorul legiuitorului, care oferă în acest sens o serie de criterii. În Codul Penal avem reglementări privind instigarea,

complicitatea, tăinuirea şi favorizarea infractorului, de unde rezultă implicit că atunci când este vorba de un prejudiciu nu va răspunde numai autorul faptei

ilicite, ci şi instigatorul, complicele, tăinuitorul ori favorizatorul. În completare, art 1369 NCC oferă criterii pentru identificarea persoanelor responsabile.

Chiar atunci când legiuitorul nu oferă el criteriul pentru selecţia elementelor

cauzale, această selecţie trebuie să fie realizată pe baza unor criterii. S-a

propus, în acest sens, diferenţierea între cauze directe/ indirecte, cauze imediate/mediate, cauze şi condiţii; tendinţa dominantă este aceea că o

acţiune/inacţiune omenească are valoare cauzală indiferent dacă este principală sau secundară, imediată sau mediată, directă sau indirectă, precum şi dacă este cauză sau o simplă condiţie, vorbindu-se astfel de teoria complexului cauzal.

Se spune că trebuie să reţinem ca având valoare ilicită toate acele acţiuni/ inacţiuni omeneşti legate unele de altele insolubil, astfel încât în absenţa uneia

dintre ele nu s-ar fi produs prejudiciul, de unde rezultă faptul că va răspunde persoana care, prin acţiune sau inacţiune s-a integrat în complexul cauzal si a determinat producerea prejudiciului. În ultimă instanţă, aprecierea

judecătorului va juca un rol important. Deşi cauzalitatea este un element obiectiv, se pune o problemă de cunoaştere a cauzalităţii, ce ţine de

subiectivitatea judecătorului. IV. Vinovăţia

Vinovăţia reprezintă atitudinea subiectivă negativă a autorului faptei ilicite în legătură cu fapta sa şi cu urmările acesteia, fiind o condiţie a antrenării răspunderii delictuale expres

menţionată în art 1357 NCC. În plus, trebuie să avem în vedere faptul că răspunderea este o condiţie a răspunderii civile, nu doar a răspunderii delictuale.

În vechiul cod civil, din punct de vedere terminologic se folosea în special fie termenul de „greşeală” fie cel de „culpă” pentru a desemna vinovăţia. NCC a unificat

terminologia juridică privind vinovăţia, pentru a exista concordanţă între răspunderea civilă şi cea penală (se reţine astfel în cazul răspunderii delictuale: intenţia şi culpa - precum şi formele de culpă : imprudenţa(culpa cu prevedere din materia penală)şi neglijenţa(culpa simplă),

noţiuni definite în materie penală) Spre deosebire de dreptul penal, formele de vinovăţie nu au relevanţă sub aspectul

întinderii reparaţiei la care este dator autorul faptei ilicite. Vinovăţia presupune două elemente:

Un element intelectiv (ce ţine de cunoaştere)

Un element volitiv (ce ţine de voinţă)

Elementul intelectiv Trebuie să avem în vedere nivelul de cunoaştere la care a ajuns la un moment dat societatea, precum şi nivelul de cunoaştere concret al autorului faptei. Între aceste două

niveluri de cunoaştere există o strânsă legătură. Sub aspectului gradului concret de cunoaştere, avem nevoie de criterii pentru a stabili vinovăţia (când este vorba de culpă), punându-se

problema să arătăm semnificaţia expresiei „trebuia şi putea să cunoască”, precum şi a expresiei „a cunoscut,dar a considerat în mod uşuratic că nu se produce”. În acest sens, trebuie să ţinem seama de modelul mediu, al bunului gospodar. În acest sens, în NCC se

adaugă faptul că acest model al bunului gospodar trebuie corelat cu împrejurările prevăzute la art 1358 („Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs

prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.”).

36

În legătură cu acest aspect intelectiv, se mai pune problema discernământului. Când este vorba despre persoane lipsite de discernământ, acestea nu răspund. Absenţa

discernământului presupune o analiză diferită în raport cu anumite categorii de persoane: în funcţie de vârstă, până la 14 ani se prezumă absenţa discernământului, iar după 14 ani se

prezumă prezenţa discernământului, în cazul interzisului judecătoresc, conform art 1366 alin (1) acesta este asimilat minorului sub 14 ani. Trebuie să ţinem cont în această problemă şi de prevederile art 1367 (prezenţă pasageră a discernământului): „Cel care a cauzat un prejudiciu

nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările

faptei sale. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”.

Deşi în mod normal absenţa discernământului îl exonerează de răspundere pe autor, totuşi, nu întotdeauna îl exonerează de repararea prejudiciului. Deşi nu are discernământ,

autorul are o stare materială foarte bună comparativ cu cea a victimei, punându-se astfel în discuţie o problemă de echitate. Codul Civil, plecând de la o jurisprudenţă considerată a avea un rol important, aplică aceste reguli de echitate prin art 1368 care consacră două idei:

- această indemnizaţie are caracter subsidiar (numai dacă nu există o altă persoană responsabilă)

- dacă va fi obligat la reparare, atunci nu va fi vorba de o reparare integrală

2. volitiv – daca este vorba despre o fapta omeneasca, vointa joaca un rol primordial pentru a transforma perceptia intelectuala in actiune. Nu putem vorbi despre vinovatie in afara

elementului volitiv. Este motivul pentru care atunci cand vointa faptuitorului nu este libera, vinovatia este inlaturata. Altfel spus, libertatea este o pre-conditie a vinovatiei. Din aceasta

perspectiva, ori de cate ori nu exista discernamant, nu exista nici libertate. Daca faptuitorul nu are reprezentarea corecta a realitatii pe baza discernamantului sau normal nu se mai poate vorbi nici de libertatea vointei.

Dincolo de aceasta dimensiune a libertatii vinovatiei conditionate de discernamant, exista anumite imprejurari cand, desi faptuitorul are disceranamant, vointa lui nu este libera.

Sunt imprejurari care inlatura vinovatia. Nu trebuie sa confundam imprejurarile care inlatura vinovatia cu cele care inlatura caracterul ilicit al faptei. In schimb, exista o interferenta, iar uneori chiar o suprapunere intre

imprejurarile care inlatura vinovatia si cele care inlatura raportul de cauzalitate.

De multe ori se foloseste notiunea de cauze care inlatura raspunderea, dar in sfera acestei notiuni intra 3 categorii diferite de cauze: -daca e inlaturat caracterul ilicit al faptei, raspunderea este inlaturata

-daca e inlaturat raportul de cauzalitate, raspunderea este inlaturata - daca nu exista vinovatie, de regula, raspunderea este inlaturata

Cauzele care inlatura raspunderea: 1. cazul fortuit

2. forta majora 3. fapta victimei si fapta tertului daca au fie valoarea fortei majore, fie valoarea cazului fortuit

• In toate aceste cauze este vorba despre imprejurari exterioare faptuitorului, de concurenta altor factori cauzali.

37

• Daca este vorba despre fapta tertului sau de fapta victimei, acestia sunt factori cauzali umani care se alatura actiunii sau inactiunii faptuitorului

• Daca este vorba despre forta majora sau cazul fortuit, este vorba, de regula, de actiunea unor factori natural, sau de declansarea unor energii care scapa de sub controlul omului.

Codul civil vorbeste despre forta majora si despre cazul fortuit in art. 1351:

aceste imprejurari, de la caz la caz, pot inlatura: - raportul de cauzalitate - vinovatia; diferenta dintre forta majora si cazul fortuit sta in calificarea diferita a unor caractere:

imprevizibil, invincibil si inevitabil: - forta majora - eveniment absolut invincibil si inevitabil si in general imprevizibil; aceste

caractere se raporteaza la toata lumea, nu doar la persoana faptuitorului -cazul fortuit - eveniment relativ invincibil, inevitabil si imprevizibil; caracterele se raporteaza la

persoana faptuitorului Cand este vorba de definirea cazului fortuit, cele doua cerinte ale raspunderi i (raportul de

cauzalitate si vinovatia) se intrepatrund. Conform art.1351 alin. (3) observam mai intai ca este vorba despre un eveniment, ceea ce inseamna ca avem mai intai de-a face cu un factor cauzal. Dar apoi se adauga ca acest eveniment nu poate fi prevazut de faptuitor ceea ce trimite la ideea de vinovatie, mai exact la ideea de culpa.

Forta majora si cazul fortuit inlatura de fapt culpa. Atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptului si il urmareste sau cel putin il accepta, nu se mai pune problema ca o imprejurare viitoare sa inlature vinovatia. Cand e vorba de intentie, vinovatia este stabilita in mod clar si indubitabil. Numai cand intram in zona de apreciere pe care o presupune culpa aceste doua imprejurari au relevanta, pentru ca ele impiedica faptuitorul sa prevada rezultatul faptei sau il impiedica sa adopte o conduita prin care sa inlature rezultatul faptei desi prevazuse rezultatul.

Din aceasta perspectiva, forta majora si cazul fortuit au semnificatia anularii culpei si prin asta previn declansarea raspunderii.

Aceasta analiza este necesara doar daca nu ajungem la concluzia ca cele doua evenimente inlatura chiar raportul de cauzalitate. Daca in urma analizei situatiei de fapt se constata ca forta majora/ cazul fortuit este singura cauza care a produs prejudiciul, asta inseamna ca actiunea sau inactiunea faptuitorului nu are valoare cauzala. Daca este inlaturat raportul de cauzalitate, stabilirea vinovatiei nu mai este necesara.

De aceea, pentru a nuanta, adaugam ca forta majora si cazul fortuit: - fie au doar valoarea de a perturba procesul psihic al faptuitorului fara a influenta producerea prejudiciului - fie reprezinta o cauza concurenta impreuna cu fapta ilicita, - fie este singura cauza a prejudiciului. In primele doua cazuri analiza vinovatiei este utila, in ultimul caz nu. Dar chiar si in primele doua cazuri, aceasta virtute este la randul ei inlaturata daca cele doua

evenimente, forta majora si cazul fortuit au fost declansate de o actiune anterioara a faptuitorului. Intr-o asemenea situatie cele doua imprejururari nu mai au virtutea de a inlatura vinovatia. Altfel spus, pentru a avea influenta asupra vinovatiei, cazul fortuit si forta majora trebuie sa fie autonome, sa nu depinda de actiunea faptuitorului.

Art. 1352 Fapta tertului si fapta victimei sunt asimilate fortei majore si cazului fortuit. In functie de imprejurari, ele au fie valoarea:

• fortei majore daca au fost absolut invincibile, inevitabile si imprevizibile,

38

• fie doar valoarea cazului fortuit daca au fost doare relativ invincibile, inevitabile si imprevizibile.

Atunci cand este vorba despre cazul fortuit nu intotdeauna este inlaturata raspunderea, in timp ce forta majora inlatura raspunderea fie pentru ca inlatura raportul de cauzalitate, fie pentru ca inlatura vinovatia; Cazul fortuit inlatura raspunderea doar daca legea prevede acest lucru sau daca partile prevad in intelegerea lor aceasta.

- in materie contractuala cazul fortuit este exonerator de raspundere pentru ca inlatura vinovatia.

- in materie delictuala, cazul fortuit inlatura vinovatia si are relevanta cand este vorba despre raspunderea pentru fata proprie sau pentru raspunderea pentru fapta altuia, doar cand aceasta din urma este conditionata de vinovatia faptuitorului.

Prejudiciul este cauzat de mai multe persoane

Este vorba despre acele ipoteze in care mai multe persoane savarsesc fapta ilicita (pluralitate de faptuitori). Intr-o asemenea situatie trebuie sa tinem seama de dispozitiile art. 1382 in care se arata ca raspunderea este solidara. Sensul textului este ca raspunderea este solidara ori de cate ori mai multe persoane sunt responsabile pentru repararea prejudiciului. Textul acopera si situatia raspunderii pentru fapta altuia. In contextul raspunderii pentru fapta proprie, daca sunt mai multi faptuitori, victima se poate indrepta impotriva oricaruia dintre ei pentru repararea prejudiciului si poate cere intreaga despagubire de la oricare dintre ei pe temeiul solidaritatii. Daca unul dintre faptuitori plateste tot, el are o actiune in regres impotriva celorlalti faptuitori. Dar acest regres este limitat deoarece prejudiciul se rapartizeaza intre faptuitori dupa doua criterii:

a) cauzalitate – fiecare faptuitor raspunde pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o, daca se poate face o delimitare. In raport cu victima el raspunde pentru tot. Daca un faptuitor a

platit tot are actiune in regres impotriva celorlalti dar nu pentru toata suma ci doar pentru fiecare parte din despagubire imputabila fiecarui faptuitor in parte. In masura in care

cauzalitatea nu poate duce la departajarea raspunderii, se va aplica cel de-al doilea criteriu. b) vinovatie – in materie delictuala, repararea prejudiciului este integrala indiferent de

gradul si forma de vinovatie. Altfel spus, intre victima si autorii prejudiciului, forma si gradul de vinovatie nu conteaza.

In schimb, cand este vorba de repartitia prejudiciului intre faptuitori, daca nu e posibila departajarea pe temeiul cauzalitatii, atunci forma si gradul de vinovatie sunt relevante pentru a stabilit fractionarea despagubirii intre faptuitori.

Daca insa nici vinovatia nu ne poate ajuta sa facem o asemenea departajare, atunci despagubirea se repartizeaza egal intre faptuitori. Este ceea ce se spune in art. 1383 din C.civ.

atunci cand si victima contribuie la cauzarea prejudiciului, ea nu va avea dreptul la intreaga despagubire ci numai la o parte din aceasta, proportional cu prejudiciul cauzat de faptuitori. Si in aceasta ipoteza daca departajarea nu se poate face pe temeiul cauzalitatii, forma si gradul

de vinovatie ar putea sa ingaduie o asemenea departajare. Desi nu avem un text care sa ne spuna concluzia prin asemanare putem spune ca daca nici departajarea nici cauzalitatea nu

functioneaza, se imparte in mod egal prejudiciul intre faptuitori si victima.

39

Raspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice

Persoana juridica isi intemeiaza personalitatea pe persoanele fizice care o compun si care lucreaza pentru ea. Cand vorbim despre fapta ilicita a persoanei juridice pe de -o parte avem in vedere o abstractiune, pe de alta parte pentru a intra in domeniul concretului trebuie sa vedem care este persoana fizica vinovata de savarsirea faptei ilicite. Nu orice persoana fizica din componenta persoanei juridce sau care lucreaza pentru persoana juridica atrage raspunderea persoanei juridice.

In cazul persoanei juridice trebuie sa vedem care sunt organele persoanei juridice. Faptele ilicite savarsite de organele de conducere ale persoanei juridice sunt faptele ilicite ale persoanei juridice insasi. In acest sens art.219 din NCC reia o idee care anterior era continuta de art.35 din Decretul 31/1954. Rezulta din acest text cateva idei:

1 – trebuie sa vedem daca fapta a fost savarsita de organul de conducere al persoanei juridice. Daca este vorba de o persoana care doar reprezinta persoana juridica sau de un

angajat al acesteia nu vom putea vorbi despre raspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice ci eventual de raspunderea pentru fapta altei persoane, daca exista un raport de prepusenie.

2 – nu orice fapta ilicita a organului de conducere atrage raspunderea delictuala a

persoanei juridice. Numai faptele care sunt savarsite in legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate atrag raspunderea delictuala a persoanei juridice. Organele de conducere au atributii pe care trebuie sa le exercite in interesul persoanei juridice. Daca fapta

ilicita nu are legatura nici cu atributiile nici cu scopul functiei atunci persoana juridica nu va raspunde.

3 – chiar daca raspunde persoana juridica, persoanele fizice care alcatuiesc organele de conducere ale persoanei juridice sunt si ele responsabile fata de victima, pentru aceeasi fapta.

Drept urmare victima are o actiune in raspundere delictuala nu numai impotriva persoanei juridice ci si impotriva persoanelor fizice care compun organele de conducere.

4 – persoana fizica si persoana juridica raspund solidar. Victima poate sa ceara integral despagubirea de la oricare dintre ele.

5 – daca persoana juridica a platit despagubirea victimei va avea o actiune in regres integral impotriva persoanei fizice care a avut calitatea de organ de conducere. Este echitabil

ca in final sa raspunda persoana fizica intrucat ea a savarsit in mod direct si concret fapta ilicita.

Proba raspunderii

Este sarcina victimei sa probeze elementele rasunderii conform principiului „actori incumbit

probatio” (oricine face o afirmatie trebuie sa o dovedeasca). Elementele obiective pot fi dovedite cu

orice mijloc de proba.

Daca este vorba de dovedirea elementului subiectiv, dificultatea probatorie creste, intrucat

elementele care alcatuiesc procesul volitiv si intelectiv al vinovatiei nu pot forma obiectul unei probe

directe.

Elementele subiective ale vinovatiei isi pun amprenta pe elementele obiective ale

raspunderii. Cel care face dovada vinovatiei trebuie sa plece de la aceste urme pe care elementele

subiective le lasa in elementele obiective ale raspunderii.

Proba vinovatiei presupune un sistem de rationamente sau altfel spus de prezumtii simple.

Plecand de la elementele obiective, de la urmele pe care ele le contin, prin intermediul prezumtiilor

40

simple se poate trage concluzia vinovatiei sau absentei acesteia. Insa fiind vorba de prezumtii simple,

eroarea este oricand posibila.

Raspunderea pentru fapta altei persoane (art.1372-1374)

Este o raspundere de exceptie; poate functiona doar daca legea o prevede.

Exista trei ipoteze de raspundere pentru fapta altei persoane:

1. raspunderea parintilor si tutorilor pntru faptele savarsite de copilul minor 2. raspunderea persoanelor care au obligatia stabilita de lege, de judecator sau de

intelegerea partilor de a supraveghea un minor sau un interzis judecatoresc pentru faptele ilicite savarsite de cel supravegheat 3. raspunderea comitentilor pentru faptele ilicite savarsite de prepusi

Desi sunt reglementate intr-un singur articol, primele doua forme de raspundere pentru

fapta altei persoane sunt totusi distincte. Concluzia rezulta mai ales din alin.(3) al art. 1372 in care este pusa in evidenta diferenta de fundament juridic intre raspunderea parintilor si tutorilor pentru fapta copilului minor pe de-o parte si raspunderea persoanelor care au

obligatia de supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecatoresc pe de alta parte.

1. raspunderea parintilor si tutorilor pntru faptele savarsite de copilul minor (art.1372 +

partial 1374)

Domeniul de aplicatie al acestei raspunderi este conturat de notiunea de parinte si tutore.

NB! Cand este vorba de parinti, acestia raspund impreuna chiar daca ocrotirea parinteasca este inegal exercitata de catre cei doi. Cat timp nu a fost decazut din

drepturile parintesti parintele raspunde. Raspunderea exista indiferent de natura filiatiei; raspunderea functioneaza si atunci

cand este vorba despre parintii adoptivi.

Spre deosebire de vechiul Cod civil, NCC spune ca si tutorii raspund daca ocrotirea

parinteasca le-a fost incredintata, acestia raspund ca si parintii.

Fundamentul acestei reglementari - Pentru inlaturarea multor controveste din vechiul Cod civil,

in NCC, in art. 1372 alin.(3) ultima teza se precizeaza ca este vorba de indeplinirea indatoririlor

decurgand din exercitiul indatoririlor parintesti. Asadar, raspunderea parintilor si tutorilor se

intemeiaza pe indatoririle ce decurg din exercitiul autoritatii parintesti. Este o intemeiere foarte larga

a raspunderii. Aici e diferenta estentiala dintre primul caz si cel de -al doilea (supravegherea

minorului/interzisului). Obligatia de supraveghere are o intindere mult mai mica decat sfera

atributiilor care decurg din sfera exercitarii autoritatii parintesti.

Atributiile parintesti sunt reglementate in art. 487 NCC.

Cu cat sunt mai intinse aceste indatoriri cu atat mai greu va fi sa se probeze ca au

fost indeplinite. Proba contrara este asadar aproape imposibil de realizat. In

realitate, aceasta raspundere se intemeiaza direct pe calitatea de parinte sau tutore.

Conditiile raspunderii parintilor/tutorelui pentru fapta minorului

41

1. conditii generale - conditiile raspunderii pt fapta proprie analizate in persoana minorului. Suntem in prezenta raspunderii pentru fapta altei persoane. Parintii si tutorele

raspund pentru fapta minorului. Dar asta inseamna ca ar trebui sa fie indeplinite elementele raspunderii delictuale in persoana minorului. Insa, nu mai este nevoie insa sa analizam

vinovatia minorului intrucat parintii/tutorele vor raspunde indiferent daca minorul a actionat sau nu cu discernamant. Idee expres prevazuta in art.1372 alin.(2) – este o modalitate de protectie a victimei.

2. conditie speciala – copilul trebuie sa fie minor

NB! Daca un minor a devenit major prin efectul casatoriei, el va raspunde delictual.

Efecte - Daca sunt indeplinite conditiile generale si speciale, efectul acestei forme de raspundere

este nastere obligatiei de reparare a prejudiciului in sarcina parintilor/tutorelui.

Cum s-ar putea apara parintii? Pentru a nu raspunde, acestia trebuie sa demonstreze ca :

• exista imprejurari care inlatura legatura de cauzalitate • exista o cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei • si-au indeplinit atributiile (ceea ce e foarte dificil, posibil mai degraba in teorie)

Impotriva cui se indreapta victima?

• impotriva parintilor/ tutore; parintii raspund solidar fata de victima.

• in masura in care s-a dovedit ca minorul a avut discernamant victima se poate indrepta si impotriva minorului dar nu pe temeiul art.1372 ci pe temeiul raspunderii pt fapta proprie.

Deci, se poate sa existe un concurs intre raspunderea pentru fapta proprie si raspunderea pentru fata altuia. Victima alege oricare dintre actiuni.

Parintii se pot indrepta cu actiune in regres impotriva minorului doar daca acesta a

actionat cu vinovatie, sub rezerva respectarii termenului de prescriptie.

Art. 1374 - Exista anumite corelatii intre raspunderea parintilor/tutorelui si celelalte doua forme de raspundere pentru fapta altuia prevazute in acest articol

Daca parintii fac dovada ca o alta persoana avea obligatia de a supraveghea minorul,

fie ca e o obligatie nascuta din lege, fie din contract sau din hotarare judecatoreasca, atunci

parintii nu vor raspunde, insa doar daca fapta a fost savarsita de minor in timpul in care se

afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea acelei persoane.

Daca persoana care are obligatia de supraveghere face dovada ca si -a indeplinit toate

obligatiile supravegherii si totusi fapta ilicita s-a produs, atunci vor raspunde parintii, iar nu

persoana care avea obligatia de supraveghere.

Raspunderea parintilor este o raspundere cu caracter general si subsidiar

Raspunderea altei persoane este o raspundere speciala si principala.

Daca functioneaza raspunderea speciala, raspunderea generala este inlaturata. Daca

nu functioneaza raspunderea speciala, renaste raspundera parintilor intrucat este

una generala (e un fond general al raspunderii) si subsidiar (functioneaza ori de cate

ori nu functioneaza cea speciala).

Raspunderea parintilor si raspunderea comitentilor Regula: Raspunderea comitentilor inlatura total si definitiv raspunderea parintilor. Daca este

vorba de un prepus minor si daca sunt indeplinite conditiile raspunderii comitentului, parintii

minorului nu vor raspunde.

42

Exceptia: Comitentul este chiar parintele copilului.l intr-o asemenea ipoteza raspunderea

comitentului nu mai inlatura raspunderea parintilor, iar victima are un drept de a alege

impotriva cui se indreapta, fie impotriva comitentului fie impotriva parintilor.

2. raspunderea persoanelor care au obligatia stabilita de lege, de judecator sau de

intelegerea partilor de a supraveghea un minor sau un interzis judecatoresc pentru

faptele ilicite savarsite de cel supravegheat (art. 1372 + partial 1374)

In temeiul in legii, a unui contract sau a unei hotarari judecatoresti, o persoana poate avea

obligatia de a supraveghea un minor sau o persoana pusa sub interdictie.

Excludem din sfera persoanelor care ar avea o astfel de obligatie pe parinti si pe

tutorii care exercita ocrotirea parinteasca in legatura cu un minor.

Domeniul raspunderii este conturat prin:

a) notiunea de persoane care exercita obligatia de supraveghere pe temeiul legii/contractului/ hotararii judecatoresti

b) persoana prejudiciata – raspunderea intemeiata pe art. 1372 nu poate fi invocata decat de victima prejudiciului; nu poate fi invocata de minor sau de interzisul judecatoresc impotriva persoanelor tinute de obligatia de

supraveghere. In acele cazuri in care victima prejudiciului s-ar indrepta impotriva autorului faptei ilicite,

aceasta persoana daca are vinovatie si deci discernamant, nu se va putea apara indemnand pe cel

prejudiciat sa se adreseze direct persoanei care are obligatia de supraveghere. Fundamentul

raspunderii este chiar obligatia de supraveghere expres precizata in alin.(1) art. 1372.

Raspunderea va fi antrenata doar daca obligatia de supraveghere nu este indeplinita in mod

corespunzator. Neindeplinirea obligatiei de supraveghere este cauza care determina savarsirea faptei

ilicite. Este un raport de cauzalitate intre neindeplinirea obligatiei de supraveghere si fapta ilicita a

minorului sau a interzisului. Abia apoi se pune problema legaturii de cauzalitate dintre fapta ilicita si

prejudiciu.

Si in acest caz avem doua categorii de conditii:

1. conditii generale – se analizeaza in persoana minorului sau a celui pus sub

interdictie 2. conditie speciala - faptuitorul sa fie minor ori o persoana pusa sub interdictie

judecatoreasca Daca sunt indeplinite conditiile generale si conditia speciala este angajata raspunderea

persoanei care are obligatia de supraveghere.

Cum se poate apara persoana care are obligatia de supraveghere?

daca probeaza ca si-a indeplinit in mod corespunzator obligatia de supraveghere si cu

toate acestea nu a putut fi evitata savarsirea faptei ilicite. Aceasta proba este posibila

pentru ca intinderea obligatiei de supravghere nu este atat de mare, iar cel tinut de o

asemenea obligatie poate identifica in raport cu fiecare element al obligatiei

comportamentul de natura sa-l exonereze de raspundere (in art. 1372 alin.(2) este

expres prevazuta aceasta obligatie de exonerare).

43

s-ar mai putea invoca in aparare o imprejurare care inlatura caracterul ilicit al faptei

minorului sau interzisului

s-ar putea invoca imprejurari care inlatura raportul de cauzalitate.

! Chestiunea vinovatiei nu se pune pentru ca raspunderea nu este conditionata de

vinovatie. Efectul principal al acestei raspunderii este nasterea obligatiei de reparare a prejudiciului in

sarcina persoanei care are obligatia de supraveghere.

Impotriva cui se poate indrepta victima?

Daca minorul/interzisul a avut discernamant in momentul savarsirii faptei, victima se poate

indrepta si impotriva minorului/interzisului dar pe temeiul raspunderii pentru fapta proprie.

NB! Cand este vorba de un minor sub 14 ani sau de o persoana pusa sub interdictie se prezuma absenta discernamantului si implicit lipseste vinovatia.

Prezumtia fiind relativa, victima poate face dovada contrara, ceea ce inseamna ca in

mod pasager minorul/interzisul a avut discernamant.

Intr-o asemenea situatie raspunderea este solidara, victima ii poate chema in judecata si pe

minor/interzis si pe persoana responsabila de supraveghere solicitand obligarea solidara la plata

despagubirilor. Daca persoana responsabila plateste despagubirea integral si minorul/interzisul a

avut discernamant, este posibila o actiune in regres impotriva minorului/interzisului.

3. Raspunderea comitentilor pentru faptele ilicite savarsite de prepusi (art. 1373 +

partial 1374)

Domeniul de aplicare este conturat de notiunea „raport de prepusenie”. In stransa legatura

cu acest raport exista notiunile de „comitent” si de „prepus”;

Definitie: art. 1373 alin.(2)

Raportul de prepusenie este un raport de subordonare pe temeiul caruia o persoana numita

comitent are dreptul de a coordona,de a indruma sau de a directiona activitatea pe care o alta

persoana numita prepus o desfasoara in interesul comitentului sau al unei persoane stabilite de

comitent.

Continutul subordonarii este nuantat prin elemente precum: directie, supraveghere, control

Un asemenea raport de subordonare se naste de regula din contract. De exemplu, in cazul

contractului de munca angajatorul este comitentul iar angajatul este prepusul; tine de natura

contractului de munca sa existe o subordonare a angajatului fata de angajator. Tot de natura

contractului tine si ca activitatea depusa de angajat sa fie in interesul unei terte persoane

stabilite de angajator. Sunt situatii in care persoana angajata este detasata din ordinul

angajatorului si isi desfasoara activitatea pentru o alta persoana care are si ea calitatea de

angajator. Intr-un asemenea caz intrucat raportul de subordonare se stabileste fata de noul

angajator, raspunderea va fi in sarcina noului angajator care devine comitent.

In practica judiciara si in doctrina au fost analizate cateva ipoteze speciale de prepusenie:

A. Desi, de regula, contractul de mandat nu presupune subordonarea mandatarului fata de mandant, daca prin contract partile au prevazut totusi o asemnea subordonare, atunci

44

mandantul va avea si calitatea de comitent. Daca mandatarul va cauza anumite prejudicii unor terti, mandantul va raspunde fata de terti dar nu pe temei contractual ci pe temei delictual in

calitate de comitent. Este necesar sa se stabileasca subordonarea mandatarului fata de mandant!

B. De regula, contractul de antrepriza nu naste un raport de prepusenie intre beneficiar si antreprenor. In masura in care s-a sabilit ca antreprenorul actioneaza cu directia, supravegherea sau controlul beneficiarului se naste un raport de prepusenie. Drept urmare

beneficiarul va raspunde in calitate de comitent pentru prejudiciile cauzate de antreprenor tertilor pe temi delictual.

C. Acelasi rationament a fost facut si in cazul contractului de locatiune . Este si mai evident ca de regula locatarul nu este subordonatul locatorului. Daca insa se introduce in contract o prevedere care institutie o asemenea subordonare, locatorul va avea calitatea de

comitent.

Observam ca in toate aceste ipoteze este vorba de un raport de subordonare nascut pe

temei contractual.

In art. 1373 alin.(2) este prevazuta si ipoteza in care raportul de subordonare se naste pe

temei legal. Aceasta ipoteza era intalnita mai ales inainte de abolirea serviciului militar

obligatoriu. Militarul in termen era considerat prepus in raport cu unitatea militara, care era

comitent, desi nu se incheia un contract intre unitatatea militara si militarul in termen. Exista

insa obligatia legala de prestare a serviciului militar. Dupa revizuirea Constitutiei in 2003

serviciul militar nu mai este obligatoriu. Serviciul militar se bazeaza pe un contract si asadar

temeiul raportului de subordonare dintre militar si unitatea militara nu mai are temei legal si

contractual. Sunt insa situatii in care obligatia legala poate functiona mai ales in cazuri

exceptionale de razboi cand s-ar pune problema inrolarii obligatorii.

Conditiile raspunderii comitentului pentru fapta proprie

`1. conditii generale – se analizeaza in persoana prepusului. NB! Avem in vedere toate conditiile raspunderii pentru fapta proprie, inclusiv vinovatia.

In art. 1373 spre deosebire de art.1372 nu mai avem o prevedere care sa spuna ca raspunderea comitentului functioneaza chiar daca prepusul nu ar avea discernamant. In

absenta unei asemenea prevederi rezulta ca raspunderea comitentului nu poate fi angajata decat daca se poate stabili ca exista toate elementele raspunderii pentru fapta proprie analizate in persoana prepusului.

2. conditii speciale:

- existenta raportului de prepusenie - fapta ilicita sa fie savarsita de prepus in exercitarea functiilor incredintate de comitent. Activitatea pe care o desfasoara sintetizeaza functiile pe care comitentul i le-a incredintat.

Ca si in cazul raspunderii persoanei juridice, si aici trebuie sa observam ca notiunea de

„functii incredintate” presupune pe de-o parte atributii si pe de alta parte un anumit scop.

Art. 1373 alin.(3) in partea finala aceste doua elemente ale functiilor incredintate sunt expres

mentionate. Se vorbeste de atributiile sau scopul functiilor incredintate. Din aceasta rezulta ca

distingem mai multe ipoteze:

1. fapta ilicita este savarsita in exercitarea functiilor incredintate si pentru

realizarea scopului acestora. Este evident ca va raspunde comitentul.

45

2. prepusul depaseste sfera functiilor incredintate prin activitatea sa dar lucreaza in continuare cu respectarea scopului functiei incredintate, adica in

interesul comitentului sau al persoanei determinate de acesta. Si in acest caz va raspunde comitentul.

3. prepusul deturneaza scopul functiei incredintate in sensul ca lucreaza fie in interesul sau fie in interesul unei persoane nedeterminate de comitent, dar

fapta reprezinta o exteriorizare a unei atributii a functiilor incredintate. Nu sunt depasite atributiile functiilor incredintate. Si in acest caz va raspunde

comitentul pentru ca in partea finala a art.1373 se precizeaza de legatura cu scopul SAU atributiile. Nu este necesara o dubla legatura, este suficient ca legatura sa fie cu una dintre acestea.

4. fapta ilicita nu are legatura nici cu atributiile nici cu scopul functiilor

incredintate. Doar in aceasta ipoteza comitentul nu va raspunde. Posibilitatile comitentului de a se exonera de raspundere:

1. comitentul poate sa invoce orice imprejurare care inlatura raspunderea in persoana prepusului

2. comitentul poate sa invoce ca fapta a fost savarsita fara nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate Efecte: Daca toate cerintele generale si speciale sunt indeplinite se naste oligatia de reparare in

sarcina comitentului. Prin ipoteza se poate angaja si raspunderea prepusului pentru fapta proprie,

intrucat vinovatia este ceruta intotdeauna.

Impotriva cui se poate indrepta victima?

fie se indreapta impotriva comitentului dar pe temeiul raspunderii pentru fapta altuia

fie se indrepta impotriva prepusului dar pe temeiul raspunderii pentru fapta proprie

fie se indreapta impotriva ambilor invocand ambele forme de raspundere. Raspunderea

comitentului si a prepusului este solidara.

(+ art 1382 – textul nu spune ca cei care savarsesc impreuna o fapta raspund solidar ci precizeaza ca cei care raspund pentru o fata prejudiciabila sunt tinuti solidar, indiferent de temeiul raspunderii).

Temeiul solidaritatii este raportul de cauzalitate . Istoric: In vechiul Cod civil temeiul solidaritatii era vinovatia. Pentru ca in unele situatii desi

exista vinovatia prepusului nu se putea vorbi de vinovatia comitentului, intemeierea raspunderii

comitentului pentru fapta prepusului a cunoscut o evolutie in jurisprudenta si in doctrina.

Mai intai acest temei a fost considerat culpa in alegerea prepusului. Comitentul este

el insusi vinovat pentru ca a ales un prepus care a savarsit fapta ilicita.

Apoi ca este vorba de o culpa a comitentului in supravegherea, coordonarea

prepusului.

Mai departe s-a spus ca, de fapt, comitentul este in pozitia unui garant. In

momentul in care el lucreaza prin intermediul unui prepus introduce in societate un

risc de activitate, iar victimele trebuie sa fie garantate impotriva acestui risc si ca

urmare nu mai conteaza vinovatia comitentului. Aceasta idee a fost acceptata ca

temei al raspunderii comitentului.

46

In vechiul Cod civil daca comitentul nu era vinovat nu se mai recurgea la solidaritate. S-a recurs la o alta idee, obligatia in solidum, cu o figura juridica neconsacrata de legislatie,

dar care era invocata de doctrina si jurisprudenta ori de cate ori doua persoane erau tinute sa repare integral un prejudiciul rezultat din raportul cu victima indiferent de legatura dintre ele.

Noul Cod civil inlatura aceasta discutie pentru ca intemeiaza solidaritatea pe: - ideea de responsabilitate in general - pe elementul comun al raspunderii, cauzalitatea. Prepusul si comitentul raspund solidar fata

de victima pe temeiul cauzalitatii.

Efectul raspunderii comitentului

1. comitent si victima

raspunderea comitentului fata de victima este integrala. Comitentul nu se poate apara incercand

sa divizeze prejudiciul intre el si prepus in raporturile cu victima.

daca sunt mai multi comitenti cu prepusi diferiti, acestia din urma cauzand impreuna prejudiciul

suferit de victima, comitentii nu vor raspunde solidar ci fiecare va raspunde pentru partea de

prejudiciu cauzata de propriul prepus, pentru ca temeiul raspunderii este ideea de garantie. Fiecare

comitent este garantul activitatii prepusului propriu, nu pentru prepusul altui comitent. In aceasta

situatie are importanta raportul de cauzalitate pentru a determina prejudiciul produs de prepusi.

Daca nu e suficient raportul de cauzalitate vom apela la gradul si forma de vinovatie a prepusilor.

Daca nici asta nu functioneaza, atunci se imparte intre comitenti in mod egal prejudiciul respectiv.

NB! Cand e vorba despre raportul dintre prepusi si victima, prepusii vor raspunde

solidar fata de victima chiar daca este vorba despre prepusii unor comitenti diferiti. daca un comitent are mai multi prepusi, care cauzeaza prejudiciul impreuna – in acest caz

comitentul raspunde integral fata de victima pentru ca obligatia sa de garantie functioneaza fata de

toti prepusii sai.

avem o abatere de la regula din art. 1382 – in mod normal si comitentii ar trebui sa raspunda

solidar. Dar, cf. art. 1384 alin.(3), se limiteaza solidaritatea.

2. comitent si prepus

un singur comitent si un singur prepus - dupa ce comitentul plateste despagubirea catre victima el

va avea o actiune in regres integral impotriva prepusului. Nu va opera o divizare a prejudiciului intre

el si prepus pt ca in ultima instanta fapta este a prepusului. Comitentul in masura in care este doar

garantul prepusului nu va trebui sa suporte in ultima instanta prejudiciul sau o parte din el. Daca

prepusul face dovada ca insusi comitentul a contribuit direct la savarsirea faptei (prin fapta sa

proprie), intr-o asemenea situatie s-a putea ajunge la o divizare a prejudiciului.

un comitent si mai multi prepusi – actiunea in regres a comitentului cf. 1384 alin.(3) va fi divizibila.

Comitentul va putea sa ceara de la fiecare prepus numai partea de prejudiciu pe care acesta a

provocat-o. (se aplica cauzalitatea apoi vinovatia, apoi egalitate)

mai multi comitenti cu prepusi diferiti – daca un comitent plateste integral despagubirea el se va

putea indrepta impotriva celorlati comitenti, dar impotriva fiecaruia numai pentru partea de

prejudiciu cauzata de prepusul comitentului respectiv.

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul

cauzat de lucruri în general

Există anumite situaţii speciale, în care interesul protejării victimei justifică o extindere a răspunderii delictuale dincolo de înţelesul ei tradiţional (de regulă se răspunde pentru faptă proprie, ca excepţie se răspunde pentru fapta altei persoane). Deşi elementul care

47

cauzează prejudiciul nu e o acţiune umană, ci o „faptă a lucrului”, totuşi se angajează răspunderea civilă în sarcina unei persoane.

Există 4 forme de răspundere: 1. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (se va avea în

vedere sensul general al noţiunii de „lucru”) 2. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale 3. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

4. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucrurile căzute sau aruncate dintr-un imobil.

1. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general Sediul materiei: 1376, 1377, 1380 NCC Domeniul de aplicare al acesteia este conturat cu ajutorul următoarelor noţiuni:

Noţiunea de „lucru” - în general: - Prin noţiunea de „lucru” sunt avute în vedere acele lucruri care dobândesc o eficienţă

cauzală proprie, astfel încât nu mai sunt o simplă prelungire a unei acţiuni/ inacţiuni omeneşti. În sfera noţiunii intră : lucruri mobile/imobile, lucruri cu/fără dinamism propriu, lucruri cu /fără potenţial periculos.

- Este vorba despre noţiunea de lucru în general, din care excludem câteva categorii speciale de lucruri, pentru că legiuitorul a prevăzut pentru acestea din urmă o răspundere delictuală

distinctă, fiind vorba despre animale, edificiul care se ruinează şi obiectele căzute/ aruncate dintr-un imobil. Pe lângă aceste 3 forme de răspundere speciale, există în legi speciale şi alte forme speciale de răspundere (pentru activităţi nucleare, pentru pagubele cauzate de aeronave,

pentru accidente de mediu ). - Ori de câte ori nu vom avea o formă de răspundere specială pentru lucru, se va angaja

răspunderea generală pentru lucruri.

Noţiunea de „pază juridică” (noţiunea de paznic juridic, pază materială şi paznic

material) - Este reglementată în art. 1377 unde deşi textul vorbeşte numai despre noţiunea de pază, în realitate este vorba despre paza juridică, distinctă de paza materială. În vechiul Cod Civil

existau diferite opinii privind identificarea criteriului definitoriu pentru noţiunea de pază juridică. NCC a reţinut criteriul „direcţiei intelectuale”, în cadrul căruia sunt reunite două

elemente: control+supraveghere şi folosirea lucrului în interes propriu. - Astfel, paza juridică este definită ca fiind raportul dintre o anumită persoană (paznic juridic) şi un anumit lucru, raport întemeiat fie pe o dispoziţie legală, fie pe un contract şi în temeiul

căreia paznicul juridic exercită în mod independent controlul şi supravegherea lucrului şi se foloseşte de acesta în interes propriu.

- Este posibil ca uneori acest raport de pază juridică să se nască dintr-o simplă situaţie de fapt (să fie vorba de o simplă posesie, nu de un drept asupra lucrului). Astfel, paza materială reprezintă raportul între o persoană şi un anumit lucru, însă în cadrul acestui raport lucrul este

folosit de către paznicul material nu în putere proprie şi nici în interes propriu (ci prin puterea şi în interesul paznicului juridic). De multe ori, paza materială se suprapune asupra raportului

de prepuşenie (atenţie, nu în toate cazurile). (Tragerea la răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi şi ea posibilă, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie.)

48

De regulă, paznicul juridic este proprietarul lucrului, existând o prezumţie de pază juridică în sarcina proprietarului (o prezumţie relativă, răsturnabilă atunci când proprietarul dovedeşte

faptul că paza juridică a fost transmisă: fie prin dezmembrarea dreptului de proprietate - situaţie în care titularul dezmembrământului devine paznic juridic, fie printr-un contract sau a

fost cedată ?). Sunt situaţii în care există neînţelegeri între titular şi cel care devine paznicul juridic al lucrului: posesorul este paznic juridic deşi el nu are un drept, ci doar o putere de fapt pe care o exercită în nume propriu, astfel încât hoţul fiind un uzurpator de putere, el devine

paznic juridic. - O problemă s-a pus în legătură cu divizarea pazei juridice în situaţia în care prejudiciul este

cauzat fie de un viciu ce ţine de structura lucrului, fie de o necorespunzătoare folosire a lucrului (scindare între paznicul juridic al structurii lucrului şi cel al folosinţei lucrului): într-un imobil se produce un accident din cauza prăbuşirii ascensorului; asupra acestuia dreptul de

proprietate îl exercita producătorul, iar dreptul de folosinţă asociaţia de proprietari; s-a stabilit în această situaţie răspunderea proprietarului lucrului fiind vorba despre un viciu de structură

a bunului.

Cauzare de către lucru a prejudiciului - Din definiţia de „lucru în general” rezultă faptul că este vorba de un lucru care dobândeşte

eficienţă cauzală proprie (nu puteam vorbi de răspundere pentru lucruri dacă acţiunea lor este o simplă prelungire a acţiunii umane, în această situaţie fiind angajată răspunderea pentru

fapta proprie a celui care acţionează ). Numai dacă se face distincţie/partajare între acţiunea lucrului şi acţiunea umană există răspundere pentru lucruri. Răspunderea pentru fapta lucrului nu înlătură răspunderea pentru fapta proprie, uneori cele două venind în concurs.

Persoanele îndreptăţite să invoce această formă de răspundere delictuală - Numai victima poate invoca răspunderea. Ea funcţionează în raportul dintre paznicul juridic

şi victimă. Paznicul material nu s-ar putea de răspundere pentru fapta proprie invocând răspunderea paznicului juridic. Victima poate să aleagă între cele 2 răspunderi. (paznic

material/paznic juridic) Astfel înţeleasă, această ipoteză are în vedere existenţa a 3 ipoteze particulare :

Ipoteza în care victima foloseşte lucrul care a cauzat prejudiciul pe baza unui contract

încheiat cu paznicul juridic. Răspunderea paznicului juridic va fi contractuală, iar nu delictuală. (în această ipoteză victima foloseşte singură lucrul)

Ipoteza în care paznicul juridic şi victima folosesc împreună lucrul în momentul producerii accidentului, iar această folosire se realizează prin bunăvoinţa paznicului

juridic. În această situaţie se poate angaja răspunderea pentru fapta lucrului.

Ipoteza în care victima îşi însuşeşte în mod fraudulos folosinţa lucrului alături de

paznicul juridic (situaţia călătorului clandestin, fără bilet). În această situaţie nu poate fi angajată răspunderea pentru fapta lucrului.

Fundamentul răspunderii (paznicului juridic) Conform art. 1376 alin (1) obligaţia de reparare se naşte indiferent de culpă

(„independent de orice culpă”). Paznicul juridic răspunde pentru că are obligaţia de garanţie faţă de victimă (având paza juridică a lucrului acesta trebuie să apere posibilele victime ale unor posibile prejudicii cauzate de către lucru). Răspunderea paznicului este obiectivă.

(exclude ideea de culpă, de vinovăţie care nu trebuie dovedită de către victimă) . Consecinţa întemeierii răspunderii este faptul că paznicul juridic nu poate invoca cazul fortuit.

Condiţiile răspunderii:

Condiţii Generale: 1- victima trebuie să facă dovada faptei lucrului

2 – victima trebuie să facă dovada prejudiciului 3 – trebuie să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

49

Condiţie specială: 1-existenţa pazei juridice. Dacă proprietarul este paznic juridic atunci victima nu trebuie să facă dovada pazei juridice (proprietarul va trebui să

dovedească că a transmis paza juridică). Paznicul juridic nu se poate apăra decât invocând forţa majoră, fapta victimei sau fapta

unui terţ în măsura în care ele însele au valoarea unei forţe majore. (forţa majoră înlătură chiar raportul de cauzalitate nu doar vinovăţia, cazul fortuit înlătură vinovăţia, dar nu are capacitatea de a înlătura raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu). Forţa

majoră este exterioară lucrului, absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă, în timp ce cazul fortuit este numai relativ invincibil şi relativ imprevizibil.

Efectele răspunderii

Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în

sarcina paznicului juridic. Dacă există un paznic material, atunci victima va putea să îl oblige pe acesta la

repararea prejudiciului, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie. În această situaţie, paznicul material va avea o acţiune în regres împotriva paznicului juridic, dacă îi va dovedi vinovăţia.

Victima îi va putea obliga pe amândoi, aceştia răspunzând solidar.

2. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale Sediul materiei: 1375, 1377 şi 1380 NCC Diferenţa faţă de prima formă a răspunderii pentru lucruri constă în domeniul de

aplicare; în sfera noţiunii de animal intră numai lucrurile însufleţite (intră şi zburătoarele şi insectele). În ceea ce priveşte animalele sălbatice, se disting acele animale închise în

rezervaţii/ circuri - care datorită faptului că fac obiectul unei supravegheri speciale vor intra în sfera noţiunii de animal, în înţelesul art 1375 .Răspunderea autorităţilor silvice (pentru celelalte animale sălbatice) poate fi angajată numai pentru fapta proprie, nu şi pentru fapta

lucrului. (bineînţeles, dacă se dovedeşte culpa lor) În art 1377, în ceea ce priveşte noţiunea de pază este avută în vedere nu numai paza

lucrului ci şi paza animalului. Condiţiile răspunderii:

Condiţii Generale: 1- existenţa faptei animalului

2 – existenţa prejudiciului 3 – legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

Condiţie specială: 1-existenţa pazei juridice. Există şi în această situaţie o prezumţie de pază juridică în sarcina proprietarului.

Paznicul juridic nu se poate apăra decât invocând forţa majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ în măsura în care ele însele au valoarea unei forţe majore. (forţa majoră înlătură chiar

raportul de cauzalitate nu doar vinovăţia, cazul fortuit înlătură vinovăţia, dar nu are capacitatea de a înlătura raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu), cazul fortuit neputând a fi invocat în vederea înlăturării răspunderii.

Efectele răspunderii

Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în

sarcina paznicului juridic.

3. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului Art 1378 sediul materie. În vederea înţelegerii acestei forme de răspundere, trebuie să avem în vedere mai

multe noţiuni: „edificiu”, „ruină”, „lipsă de întreţinere”, „viciu de construcţie”.

50

Edificiul reprezintă un imobil care presupune o construcţie, nefiind vorba numai despre construcţii supraterane (pot fi şi subterane), şi nepunându-se în discuţie natura

construcţiei.(orice construcţie durabilă !) Prejudiciul este cauzat ca urmare a ruinei , care reprezintă o

prăbuşire sau o desprindere parţială a unor elemente, în mod involuntar, independent de acţiunea omului. Dacă ar fi vorba de o acţiune umană care ar determina o prăbuşire / desprindere a unor elemente atunci s-ar pune problema angajării unei răspunderi pentru faptă

proprie. Ruina este cauzată de lipsa de întreţinere sau de un viciu de construcţie. (Viciul de

construcţie este imputabil proiectantului ori constructorului, după caz fapt ce prezintă relevanţă însă numai în legătură cu acţiune în regres)

Această formă de răspundere, mai presupune şi identificarea persoanei responsabile. Regula în materie este că numai proprietarul edificiului răspunde. În această situaţie, nu mai

este vorba despre paza juridică, astfel că un simplu locator, precum şi un titular al unui dezmembrământ nu va răspunde pe acest temei. Atenţie însă, în ipoteza superficiei: superficiarul va răspunde, pentru că în realitate el este proprietar al edificiului / construcţiei.

În ipoteza coproprietarilor, coproprietarii răspund în mod solidar (după repararea prejudiciului se vor înţelege între ei în funcţie de cota parte pe care o are fiecare), victima putând să ceară

de la oricare dintre ei repararea prejudiciului. Temeiul răspunderii:

Este un temei obiectiv, simpla calitate de proprietar fiind suficientă pentru a se putea angaja răspunderea. Nu se pune problema dovedirii vinovăţiei proprietarului. Condiţiile răspunderii:

Condiţii Generale: 1- victima trebuie să facă dovada ruinei edificiului

2. ruina să fie produsă de lipsa de întreţinere ori de un viciu de

construcţie 3 – existenţa unui prejudiciu

3 – legătura de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu

Condiţie specială: 1- dovedirea calităţii de proprietar. Proprietarul se poate apăra

numai invocând forţa majoră (fapta victimei sau fapta unui terţ în măsura în care ele însele au valoarea unei forţe majore)

Efectele răspunderii Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în

sarcina proprietarului. Proprietarul poate să se îndrepte cu o acţiune în regres fie împotriva locatarului (care nu a folosit corespunzător construcţia), fie împotriva proiectantului / constructorului.

4. Răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucrurile căzute sau aruncate

dintr-un imobil. Sediul materiei : art 1379 (exemplu: cade un ghiveci de la etajul 3 şi cauzează un prejudiciu) Într-o asemenea ipoteză nu va răspunde proprietarul, ci persoana care ocupă imobilul.

Ocuparea poate fi întemeiată pe un titlu sau poate să fie o ocupare de fapt. Răspunderea este obiectivă, nu trebuie dovedită vinovăţia ocupantului. Ocupantul

răspunde pe acest temei chiar dacă lucrul este aruncat de către un musafir (musafirul urmând a răspunde pentru fapta proprie)

51

Condiţiile răspunderii:

Condiţii Generale: 1- existenţa faptei (aruncarea / căderea unui lucru dintr-un imobil)

2 – existenţa prejudiciului 3 – legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

Condiţie specială: 1- dovedirea calităţii de ocupant. Ocupantul se poate apăra numai invocând forţa majoră (fapta victimei sau fapta unui terţ în măsura în care ele însele au

valoarea unei forţe majore) Efectele răspunderii Datorită antrenării răspunderii, se va naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în

sarcina ocupantului.

Conform art. 1379 alin (2), victima are un drept de opţiune între această formă de răspundere şi răspunderea pentru lucruri în general, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru ambele forme de răspundere. Este foarte greu de dovedit cine este ocupantul

(astfel încât va opera şi în aceste situaţii prezumţia de pază în sarcina proprietarului )

Cap II. EFECTELE OBLIGAŢIILOR

*Cap I. A tratat izvoarele obligaţiilor: de la contracte până la faptul juridic ilicit - răspunderea. Efectele obligaţiilor reprezintă tocmai executarea obligaţiilor; raportul obligaţional presupune îndeplinirea obligaţiilor de către debitor, în vederea satisfacerii creanţelor

creditorului. Această executare se produce fie benevol - plată , fie în mod silit - executare silită . A nu se confunda noţiunea de „executare silită” din materia obligaţiilor cu noţiunea de executare

silită despre care se vorbeşte în materia procedurii civile. În materia obligaţiilor, este vorba de sensul material / substanţial al noţiunii, de recurgerea la forţa statului, în vederea obţinerii

unui titlu executoriu. În măsura în care există un titlu executoriu, atunci urmează o a doua etapă a constrângerii, bineînţeles asta dacă debitorul nu îşi va executa obligaţia în momentul în care hotărârea pronunţată împotriva lui a rămas definitivă. (Debitorul nu vrea să execute

deşi ştie că este dator sau crede că nu este dator – obţinerea titlului executoriu faţă de el, iar mai apoi urmează executarea silită în materie procesuală.)

Executarea silită în sens substanţial se poate realiza în natură / direct sau prin echivalent/ în mod indirect.

PLATA

Reprezintă executarea benevolă a oricărei datorii care intră în conţinutul juridic al raportului obligaţional. Executarea obligaţie de a da, executarea obligaţiei de a face şi executarea obligaţiei de

a nu face au semnificaţia unei plăţi. (aceasta este regula în materia executării obligaţiilor) Conform art. 1469 alin (2) NCC: nu doar plata unei sume de bani are semnificaţia de

plată, ci şi executarea oricărei prestaţii care formează obiectul unei obligaţii. (astfel se atribuie noţiunii de plată cel mai larg sens) În mod normal, plata duce la stingerea obligaţiei (art. 1469 alin (1) NCC), fiind

considerat modul firesc de stingere a obligaţiei. Plata nu este doar executarea unei prestaţii, ea este o operaţie complexă care include un fapt material (executarea prestaţiei care formează

obiectul obligaţiei) şi un acord de voinţă între părţi (între cel care face plata şi cel care o primeşte).

52

Astfel, numai dacă înţelegem acest caracter complex al plăţii, prin asocierea unui fapt material cu acordul de voinţă, putem înţelege de ce analizăm uneori plata ca un fapt material, iar

alteori ca un act juridic. Reglementarea plăţii în NCC este extrem de detaliată:

Cine plăteşte ? Plata poate fi făcută de către orice persoană, indiferent dacă are sau nu are un interes,

conform art 1472. Datorită faptului că plata este şi un act juridic, rezultă că aceasta va trebui să

îndeplinească toate condiţiile necesare încheierii unui act juridic civil. Din art. 1473 rezultă că şi debitorul incapabil poate face plata, în această situaţie incapacitatea nu ar fi o cauză care să ducă la nulitatea plăţii. Atenţie, trebuie însă îndeplinite toate celelalte condiţii ale încheierii

unui act juridic. Mai întâi plata poate fi făcută chiar de către debitor, de un reprezentant al acestuia

(legal sau convenţional) ori de către o persoană care răspunde alături/ în numele debitorului (codebitorul solidar care plăteşte pentru toţi codebitorii, fideiusorul care plăteşte pentru debitor). Cel care face plata în aceste situaţii, are un interes să facă plata. Plata poate fi făcută

însă şi de o persoană care nu are interes, un terţ, având de exemplu semnificaţia unei liberalităţi pentru debitor.

Art. 1474 indică câteva nuanţe pentru ipoteza în care plata este făcută de către un terţ, astfel: conform alin (1): se confirmă că plata poate fi făcută de către terţ, dar se arată că în măsura în care debitorul nu este de acord, atunci creditorul nu va putea primi plata

(instituindu-se şi o excepţie: situaţia în care prin refuz creditorul ar fi prejudiciat) - „Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în

prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l -ar

prejudicia pe creditor.”

Alin (2): creditorul va mai putea să refuze plata în cazul obligaţiilor intuituu-

personae sau în cazul în care s-a stipulat în contract că plata se va face numai de către debitor – „În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura

obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”

Alin (3): prevede stingerea obligaţiei ca şi cum plata s-ar face de către debitor. Nu este vorba de o subrogaţie personală decât în situaţia în care legea permite o asemenea

subrogaţie – „Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului.

În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi

condiţiile prevăzute de lege”

Alin (4): prevede aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni ca şi cum plata ar fi realizată de către debitor – „Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică

în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ”

Cui i se face plata ?

Creditorul este îndreptăţit să primească plata. Acesta poate avea un reprezentant sau

poate să indice o persoană care să primească plata (uneori instanţa indică o astfel de persoană) Conform art. 1476 dacă creditorul este incapabil,atunci plata este liberatorie numai în

măsura în care creditorul nu a fost prejudiciat. (remarcăm astfel un tratament diferenţiat între cel care face plata şi cel care primeşte plata în materia capacităţii)

Art 1447 prevede plata făcută unui terţ:

53

„ (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la Art. 1475 este totuşi valabilă

dacă:

a) este ratificată de creditor;

b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;

c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de

creditor.

(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în

măsura în care profită creditorului.” În ceea ce priveşte primirea plăţii aceasta se face fie de către creditor ori

reprezentantul său, fie persoanele menţionate în art 1475 ori de către un terţ, în măsura în care profită creditorului conform art 1477. Conform art. 1478: plata făcută creditorului aparent rămâne valabilă. Creditorul

aparent va restitui conform restituirii prestaţiilor. Conform art. 1479: se justifică obligarea debitorului la o a doua plată (nu şi-a luat

măsurile necesare), prima plată fiind supusă restituirii. „Plata făcută cu nesocotirea unui

sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri

efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei

asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres

împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută”

Ce se plăteşte ? Obiectul plăţii: există un principiu, potrivit căruia, debitorul atunci când îşi execută

prestaţia trebuie să dea dovada diligenţei unui bun proprietar (medie), în măsura în care contractul ar prevedea o diligenţă sporită/crescută, atunci se va ţine cont de ea. În materie

profesională, diligenţa se apreciază în raport de rigorile profesiei. În cazul obligaţiilor de rezultat, dacă nu se atinge rezultatul, atunci datoria nu este îndeplinită. În cazul obligaţiilor de mijloace, dacă debitorul face dovada diligenţei cerute,

chiar dacă rezultatul nu a fost atins, obligaţia este îndeplinită. Art. 1481 alin (3) oferă criterii pentru distincţia dintre obligaţiile de rezultat şi

obligaţiile de mijloace : „ Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama

îndeosebi de:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;

b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.”

Conform art. 1482 , în măsura în care se prevede obligaţia de a preda un bun

individual determinat, atunci obligaţia s-a executat dacă s-a predat exact bunul respectiv, în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei. În conformitate cu alin (2) al aceluiaşi

articol, corelând textul cu art 1230 (la care face trimitere) rezultă faptul că, atunci când este vorba de bunuri se poate plăti şi cu bunul altuia, în măsura în care debitorul le-a procurat în momentul executării.

În ceea ce priveşte obligaţiile accesorii/ prestaţiile accesorii, conform art. 1483 obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l

conserva până la predare, iar în ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară,

obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare

pentru efectuarea înscrierii.

Dacă bunul, obiect al obligaţiei, a pierit, debitorul trebuie să cedeze toate accesoriile bunului (dreptul de garanţie sau acţiunile în despăgubire cu privire la bun). De asemenea, în

cazul bunurilor individual determinate, art 1485 prevede şi obligaţia conservării acestora până în momentul predării.

54

Întrucât bunurile de gen nu pier, debitorul va fi eliberat dacă predă bunuri de calitate medie şi în aceeaşi cantitate. (art.1486)

Când este vorba despre obligaţia de a constitui o garanţie, fără a se identifica modalitatea şi forma garanţiei, debitorul poate să aleagă constituirea unei garanţii reale, unei

garanţii personale sau o altă garanţie suficientă. (art. 1487) Conform art 1488: „(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către

creditor a sumei nominale datorate.

(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta

trebuie efectuată.

(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt

instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat.”

Cât se plăteşte ? Art. 1490 consacră principiul indivizibilităţii plăţii. De regulă, debitorul nu e liberat

decât dacă face plata integral, creditorul poate să refuze o plată parţială, iar chiar dacă o acceptă, creditorul este îndreptăţit să primească cheltuielile pe care le suportă datorită eşalonării plăţii.

Există excepţii de la acest principiu:

În cazul moştenitorilor plata se divide între moştenitori (cu excepţia unor prevederi legale

contrare);

Prin convenţia părţilor este acceptată divizarea plăţii:

În cazul compensaţiei se ajunge la o divizare a plăţii (stingerea a două datorii reciproce până la concurenţa celei mai mici);

Între fideiusori, dacă aceştia invocă beneficiul de diviziune;

Judecătorul poate diviza plata, acordând un termen de graţie pentru o parte din plată

Când se plăteşte ?

Conform art. 1495, regula în materie: în măsura în care părţile nu au prevăzut un termen de executare, plata trebuie făcută imediat după naşterea obligaţiei de executare. Dacă s-a stabilit un termen: - în interesul ambelor părţi: debitorul poate să plătească mai devreme (cred, nu

sunt sigură ) - în interesul debitorului: acesta nu este obligat să plătească mai devreme, dar are

această posibilitate - în interesul creditorului: plata se poate realiza anticipat numai cu acordul creditorului

În cazul plăţii anticipate, debitorul va datora cheltuieli creditorului, în măsura în care acesta din urmă a suferit o pagubă datorită plăţii anticipate.

Conform art. 1497 dacă plata se realizează prin virament bancar, atunci data la care se realizează nu este cea a ordinului de plată, ci este data la care este alimentat contul creditorului.

Unde se plăteşte ?

Regula: plata este cherabilă, iar nu portabilă de unde rezultă faptul că aceasta se efectuează la domiciliul / sediul debitorului. (creditorul cere plata de la debitor). Totuşi, când

este vorba despre obligaţii băneşti, ele se execută la sediul/ domiciliul creditorului. Atunci când este vorba de predarea unui bun individual determinat, obligaţia se execută la locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului. Conform acestor dispoziţii, trebuie să avem

în vedere sediul / domiciliul debitorului de la data încheierii contractului : „partea care, după

încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit

prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această

schimbare le cauzează”

55

Cine suportă cheltuielile plăţii ? Conform art 1498: „Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de

stipulaţie contrară”

Cum se face dovada plăţii ?

În ceea ce priveşte dovada plăţii, tocmai pentru că plata este considerată un fapt material, conform art 1499 dovada se poate face cu orice mijloc de probă. Dar, fiind

considerată şi un act juridic, în art. 1500-1505 sunt reglementate mai multe prezumţii privind dovada plăţii:

Art. 1500: (1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.

(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară. (3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are

dreptul să suspende plata. Art. 1501: Prezumţia executării prestaţiei accesorii

Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la

proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.

Art. 1502 : Prezumţia executării prestaţiilor periodice

Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei

face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente

anterior.

Art. 1503: Remiterea înscrisului origina l al creanţei (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor

către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin

plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.

(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are

dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin. (1) în

posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea

creditorului.

Art. 1504: Plata prin virament bancar (1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de

instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.

(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare,

în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii. Art. 1505: Liberarea garanţiilor

Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii,

creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de

garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile

deţinute în garanţie, dacă este cazul.

56

În ipoteza în care acelaşi debitor are mai multe datorii către creditor (bunuri fungibile), se pune problema imputaţiei plăţii: Care plată se stinge mai întâi în caz de plată parţială ?

Acest fapt se va stabili:

Fie prin acordul părţilor

Dacă nu există un acord, imputaţia plăţii se va face de către debitor, el va preciza care este datoria care se stinge (plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra

dobânzilor, apoi asupra capitalului; de regulă, nu se poate stinge o datorie care nu este exigibilă, în măsura în care la acel moment există o altă datorie exigibilă – există şi o excepţie, dacă părţile au convenit astfel sau dacă creditorul consimte !!! ). Dacă plata

este făcută prin virament bancar, debitorul precizează ce datorie se stinge.

Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, atunci aceasta se va face de către creditor, el

precizând în chitanţa liberatorie predată debitorului.

Dacă nu va face nici creditorul, nici debitorul imputaţia plăţii, atunci plata va opera

conform criteriilor legale prevăzute în art. 1509 :

„Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine,

următoarele reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care

creditorul are cele mai puţine garanţii;

c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate

şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu

valoarea datoriilor.

(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi

executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a

scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.”

Dacă creditorul refuză plata, ce se întâmplă ? Punerea în întârziere a creditorului în NCC:

- are în vedere două ipoteze: 1. creditorul refuză plata 2. creditorul nu ia măsuri pregătitoare pentru efectuarea plăţii (fără de care debitorul nu îşi

poate executa obligaţia) Atunci când creditorul refută plata, debitorul îl notifică pe creditor pentru a primi

plata. Din momentul punerii în întârziere, creditorul preia riscul imposibilităţii fortuite de plată a datoriei. Tot din acel moment, debitorul nu va fi ţinut să restituie fructele, fiind de asemenea îndreptăţit să primească restituirea cheltuielilor realizate pentru conservarea bunului

(dacă se fac astfel de cheltuieli). După punerea în întârziere a creditorului, debitorul poate să recurgă la procedura

consemnaţiunii obiectului obligaţiei pe riscul şi pe cheltuiala creditorului. În legătură cu această procedură există două prevederi în art 1514, respectiv 1515 NCC: Art. 1514: Vânzarea publică

(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă

depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate

porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil

creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent

sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate

încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.

57

Art. 1515: Retragerea bunului consemnat Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că

acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate

garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.

EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR

De regulă, executarea obligaţiilor se exercită de bună voie. Însă, nu întotdeauna

debitorul face asta. De aceea, noţiunea de răspundere a fost însoţită de un sistem de măsuri

care să-l determine pe debitor să execute obligaţia. Drept urmare, se pune problema executării

silite (avem

în vedere aspectul substanţial). Aceasta se poate realiza în natură sau prin echivalent.

A. Executarea silită în natură (directă)

Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării în natură. Doar în

măsura în care executarea în natură nu mai este posibilă ori aceasta nu mai prezintă interes

pentru creditor, ca urmare a neexecutării la scadenţă, se va pune problema executării prin

echivalent.

Art. 1527 - dacă debitorul nu execută, el poate fi constrâns să execute obligaţia în

natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. Dacă executarea în

natură nu mai prezintă interes pentru creditor, atunci creditorul poate opta pentru executarea

prin echivalent. Este vorba despre un drept de opţiune al creditorului.

Art. 1516 alin.(2) - În situaţia în care este vorba despre o neexecutare fără justificare,

creditorul are dreptul de a alege între mai multe posibilităţi:

1. executarea in natură (regula)

2. executarea prin echivalent

3. dacă obligaţia e născută prin contract (avem în vedere în primul rând contractul

sinalagmatic), creditorul poate cere rezilierea sau rezoluţiunea contractului.

4. creditorul poate să ceară reducerea propriei obligaţii corelative (atunci când cealaltă

parte execută parţial; numai într-o asemenea ipoteză se pune problema reducerii parţiale)

Textul adaugă : creditorul poate să recurgă la orice mijloc legal pentru realizarea

dreptului sau, respectiv pentru executarea datoriei debitorului.

Prima opţiune este aceea a executării în natură. În legătură cu aceasta, caracterul silit

trebuie să ţină seama de un principiu care cârmuieşte dreptul modern: „nemo potest cogit ad

factum” (nimeni nu poate fi silit la săvârşirea unui fapt personal).

De la adoptarea Codului civil Napoleonian, în dreptul civil modern, ideea de libertate

este incompatibilă cu orice obligare la săvârşirea unui fapt personal. De regulă, se pune

problema în cazul obligaţiilor intuitu personae sau în cazul obligaţiilor care presupun în

executare săvârşirea unui fapt personal.

În realitate, toate obligaţiile de a face implică un fapt personal. Diferenţa dintre

obligaţiile intuitu personae şi celelalte obligaţii de a face constă în aceea că, atunci când

obligaţiile de a face nu au caracter intuitu personae, ele pot fi executate şi de o altă persoană

în afară de debitor.

58

Adagiul „nemo potest cogit ad factum” are în vedere în primul rând obligaţiile intuitu

personae, dar are în vedere, într-o perspectivă mai largă, şi toate obligaţiile de a face, chiar

dacă nu au caracter personal. Totuşi, creditorul poate recurge la executarea obligaţiilor prin

intermediul altei persoane, chiar dacă debitorul nu poate fi silit la propria faptă de executare în

natură.

Când vorbim despre executarea silită în natură trebuie să avem în vedere în primul

rând obligaţiile ce nu au caracter intutitu personae. Distingem între:

1. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a da

De regulă, executarea în natură este posibilă în măsura în care efectul translativ sau

constitutiv de drepturi este chiar efectul încheierii contractului. Regula consensualismului,

atât cât mai poate opera în sistemul actual al Codului civil, ne spune că prin simpla încheiere a

contractului obligaţia de a da se şi execută.

În ipoteza în care obligaţia de a da nu se execută chiar prin încheierea contractului,

îndeplinirea ei este de drept realizată când ajunge obligaţia la termen. Dacă este vorba de

bunuri de gen, ea se execută atunci când se individualizează bunurile în legătura cu care se

transmite proprietatea.

2. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a face

Executarea silită în natură e posibilă cu anumite circumstanţieri:

Dacă debitorul nu execută, creditorul poate, conform art. 1528 alin.(1):

a) să execute el însuşi pe cheltuiala debitorului

b) să facă să fie executată obligaţia.

Aceasta înseamnă că creditorul obţine prestaţia în natură, fie în sensul că o realizează

el însuşi, fie că recurge la un terţ, dar preţul prestaţiei va fi după aceea obţinut de la debitor.

Este un mecanism complex, prin care pe de-o parte obligaţia este executată în natură, dar, pe

de altă parte, debitorul va plăti un echivalent, în final. Este numai în aparenţă o asemănare cu

executarea prin echivalent a obligaţiei, întrucât prestaţia este obţinută în natură de creditor,

chiar dacă nu prin intermediul debitorului. Acesta va suporta în final costul executării în

natură a prestaţiei.

Spre deosebire de vechiul Cod civil care presupunea că o asemenea executare a

prestaţiei prin intermediul altei persoane sau chiar prin intermediul creditorului necesită

autorizarea de către instanţa de judecată, în NCC creditorul are facultatea de a recurge la

această posibilitate în mod direct, fără a mai cere autorizarea instanţei.

Totuşi, în art. 1528 alin.(2), se precizează că numai dacă debitorul e de drept în

întârziere creditorul poate recurge direct la această posibilitate, altfel, dacă acesta nu este în

întârziere, creditorul trebuie în prealabil să-l încunoştiinţeze pe debitor că va recurge la

această posibilitate, fie prin cererea de punere în întârziere, fie ulterior punerii în întârziere.

3. obligaţiile care au ca obiect o prestaţie de a nu face

În măsura în care debitorul a încălcat obligaţia de a nu face, vorbim de o restabilire a

situaţiei anterioare care are semnificaţia unei executări în natură. În realitate, numai în mod

aproximativ se poate vorbi de o executare în natură, cât timp debitorul şi-a încălcat deja

obligaţia iniţiala.

Într-o asemenea ipoteză creditorul poate, cu autorizarea instanţei de judecată, în

măsura în care debitorul refuză să înlăture ceea ce a făcut, să restabilească el însuşi situaţia

anterioară pe cheltuiala debitorului. Observăm că în acest caz autorizarea instanţei de judecată

59

este obligatorie. După acest aspect, există o continuitate de soluţie între vechiul Cod civil si

NCC.

Sub imperiul vechiului Cod civil s-a creat o practică judiciară potrivit căreia

executarea silită în natură a obligaţiilor de a face si de a nu face, inclusiv a celor cu caracter

intuitu personae putea fi asigurată printr-un mijloc indirect de constrângere. Era vorba de aşa-

numitele daune cominatorii. Ele aveau natura unor pedepse civile, adică a unor amenzi plătite

de debitor pe fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei în beneficiul creditorului.

Controversele în legătură cu daunele cominatorii din doctrină şi jurisprudenţă nu mai

au actualitate sub imperiul NCC, întrucât acesta se corelează cu NCPC, care pe de-o parte

interzice daunele cominatorii, iar pe de altă parte prevede un sistem specific de amenzi în

sarcina debitorului când acesta nu execută în natură, dar numai în măsura în care există un

titlu executoriu în favoarea creditorului. Altfel spus, NCPC condiţionează plata acestor

amenzi de caracterul cert al obligaţiei stabilite printr-un titlu executoriu.

Art. 1527 alin.(2) – dacă executarea este necorespunzătoare, aceasta poate fi remediată

pentru a deveni corespunzătoare. Aşadar, prin această remediere se ajunge tot la executarea în

natură.

!!! deşi de regulă prestaţia prin echivalent se referă la o sumă de bani, putem vorbi despre

prestaţia prin echivalent ori de câte ori schimbăm prestaţia iniţială cu alt tip de prestaţie .

Dacă executarea se realizează cu acelaşi tip de prestaţie atunci executarea este în natură.

B. Executarea silită prin echivalent (indirectă)

În măsura în care nu mai este posibilă executarea în natură sau atunci când ea nu mai

prezintă interes pentru creditor, se pune problema executării prin echivalent.

Aceasta înseamnă că prestaţia iniţială care forma obiectul obligaţiei este înlocuită, de

regulă, cu o suma de bani. Teoretic este posibil si un alt tip de echivalent. Numai că atunci

când este vorba despre o altă prestaţie decât o sumă de bani, trebuie să vedem în ce măsură

este vorba de transmiterea unui bun sau de o prestaţie de a face.

De regulă, când este vorba de transmiterea unui bun vorbim de o dare în plată. Este

motivul pentru care precizam că, de regula, executarea prin echivalent presupune

transformarea prestaţiei iniţiale într-o sumă de bani. Se spune că se schimbă creanţa iniţială cu

o altă creanţă. În mod corelativ, se schimbă datoria iniţială cu o altă datorie.

NB! Nu este vorba de o novaţie. Această schimbare nu este rezultatul acordului de voinţă

dintre creditor si debitor. Ea este remediul pe care legiuitorul îl prevede în ipoteza în care

debitorul nu mai poate executa în natură sau debitorul nu mai este interesat de executarea în

natură ca urmare a trecerii timpului.

Executarea indirectă (prin echivalent) are aplicaţie mai ales în legătură cu obligaţiile

contractuale. În cazul acestora se pune, de regulă, problema schimbării prestaţiei iniţiale, în

cazul în care aceasta nu mai poate fi executată sau nu mai prezintă interes pentru creditor, cu

o sumă de bani. Este motivul pentru care chestiunea executării silite indirecte este strâns

legată de problema răspunderii contractuale.

● Dacă avem în vedere o obligaţie născuta dintr-un delict civil, raportul de răspundere

se naşte chiar din săvârşirea delictului civil. Şi în acest caz vorbim de o executare în natură şi

de o executare prin echivalent. Însă, o executare în natură propriu-zisă în această ipoteză nu

60

este posibilă. În mod strict, o executare în natură ar însemna respectarea obligaţiei de a nu

produce prejudicii. Din momentul producerii prejudiciului, putem vorbi de o executare în

natură în sens larg, adică în sensul restabilirii situaţiei anterioare.

● Când este vorba de o obligaţie contractuala, executarea în natură propriu-zisă este

întotdeauna posibilă (plata).

● Când vorbim de alte izvoare de obligaţii, altele decât contractul, regulile aplicabile

răspunderii delictuale constituie dreptul comun. Aceasta înseamnă că, daca e vorba de o

obligaţie născuta dintr-un fapt juridic licit, în măsura în care nu avem reglementări proprii în

completare, vom aplica regulile răspunderii delictuale. Ori de cate ori este vorba de obligaţii

extracontractuale, o executare propriu-zisă în natură nu este posibilă. Dimpotrivă, când este

vorba de obligaţii contractuale, executarea în natură constituie regula. Este motivul pentru

care executarea silită indirectă se suprapune de cele mai multe ori pe răspunderea

contractuală.

Echivalentul prestaţiei contractuale înseamnă, de regulă, o suma de bani. Aşa-numitele

daune-interese moratorii/daune-interese compensatorii.

Daunele–interese moratorii sunt echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca

urmare a întârzierii în executarea obligaţiei de către debitor.

Daunele-interese compensatorii reprezintă chiar echivalentul prestaţiei neexecutate

si a celorlalte prejudicii cauzate ca urmare a neexecutării prestaţiei.

Graniţa dintre daunele–interese moratorii si daunele-interese compensatorii este mai

clară atunci când debitorul, deşi cu întârziere, îşi execută totuşi obligaţia. În acest caz este

limpede că debitorul va datora numai daune-interese moratorii. Dacă el, în final, nu numai că

întârzie dar nici nu-şi îndeplineşte obligaţia, debitorul va fi obligat să plătească daune-interese

globale, în care practic se includ si echivalentul prestaţiei iniţiale şi prejudiciul cauzat prin

întârziere şi orice alt prejudiciu. De aici rezultă că daunele-interese moratorii pot fi cumulate

cu executarea în natură. Teoretic, ele pot fi cumulate si cu daunele compensatorii. Practic, în

ipoteza în care nu se execută în natură, se ajunge la ipoteza contopirii daunelor moratorii si a

daunelor compensatorii în daunele-interese globale. În orice caz, daunele compensatorii NU

pot fi cumulate cu executarea în natură.

Daunele moratorii pot fi datorate până când fie a devenit vădit că obligaţia nu mai

poate fi executată în natură, fie ca ea nu mai prezintă interes pentru creditor. Din acel

moment, se pune problema obligării debitorului la daune compensatorii, care se pot cumula cu

daunele moratorii. Debitorul este obligat la daune moratorii sine die (fără o

dată precisă). O asemenea soluţie este un mijloc ilicit de îmbogăţire a creditorului.

În legătură cu executarea prin echivalent, în măsura în care ea se suprapune pe

răspunderea contractuală, trebuie să ne amintim care sunt condiţiile răspunderii în general

(fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate si vinovăţia). Este adevărat că în materia

răspunderii contractuale aceste condiţii îmbracă forme particulare:

A. Fapta ilicită – în cazul răspunderii contractuale înseamnă:

a) neexecutarea obligaţiilor contractuale;

b) executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale;

61

c) executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale – aceasta are în vedere lipsurile

cantitative sau calitative ale prestaţiei executate de debitor. Debitorul execută prestaţia dar fie

nu o execută integral, fie prestaţia are lipsuri calitative.

În oricare dintre aceste forme ne aflăm în prezenţa unei fapte ilicite care generează

răspunderea contractuală.

Dovedirea faptei ilicite – aceasta depinde de natura obligaţiei.

a) obligaţii de rezultat - simpla neatingere a rezultatului naşte prezumţia de

neexecutare. Creditorul dovedeşte doar existenta creanţei, iar debitorul are sarcina de a dovedi

atingerea rezultatului.

b) obligaţii de mijloace - simpla neatingere a rezultatului NU naşte prezumţia de

neexecutare. Creditorul trebuie să facă dovada creanţei şi a lipsurilor cantitative/calitative, a

faptului că debitorul nu a respectat regulile de diligenta si de prudenţă necesare pentru

executarea prestaţiei. Rezultatul nu mai face parte din obiectul plăţii.

B. Prejudiciul – acesta poate sa aibă mai multe elemente:

1. pierderea suferită de creditor ca urmare a neexecutării prestaţiei (echivalentul prestaţiei);

2. poate să includă şi paguba suferită ca urmare a întârzierii executării

3. orice alte pagube cauzate.

În toate cazurile, când este vorba despre o evaluare judiciară, creditorul trebuie să

facă dovada prejudiciului suferit. În cazul evaluării legale sau convenţionale sarcina probei nu

mai apasă pe umerii creditorului.

C. Raportul de cauzalitate - Între fapta ilicită (neexecutarea în orice formă a

contractului) şi prejudiciu trebuie să existe şi un raport de cauzalitate.

D. Vinovăţia în materie contractuală

62

Art. 1547 prevede că debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau

din culpă. În art. 1548 se adaugă că se prezumă culpa debitorului unei obligaţii contractuale

prin simplul fapt al neexecutării. În primul text se vorbeşte de vinovăţie în timp ce în al doilea

text se vorbeşte de culpă.

În materie contractuală latura subiectivă a răspunderii este desemnată tot prin noţiunea

de „vinovăţie”. NCC realizează o unificare terminologică în domeniul răspunderii, desemnând

latura subiectivă cu noţiunea de vinovăţie. NCC preia din dreptul penal formele si gradele de

vinovăţie. Răspunderea civilă este, de regulă, întemeiată pe vinovăţie, însă atunci când vorbim

despre dovada vinovăţiei, prezumţia care operează în favoarea creditorului are ca obiect

numai o formă a vinovăţiei, respectiv culpa.

Dacă creditorul vrea să invoce intenţia, el trebuie să o dovedească.

Prezumţia de culpa este relativă:

Obligaţiile de rezultat – există o dublă prezumţie, aşezată în scară: neatingerea

rezultatului naşte o prezumţie de neexecutare, iar din această prezumţie se naşte prezumţia de

culpă.

Obligaţiile de mijloace – trebuie făcuta dovada neexecutării de către creditor. Odată

făcută dovada neexecutării se naşte prezumţia de culpă în sarcina debitorului.

Diferenţa este de ordin probatoriu, dar nu la nivelul vinovăţiei ci la nivelul

neexecutării.

Dispare diferenţa de ordin probatoriu atunci când este vorba de obligaţii de rezultat.

Rezultatul este atins de debitor, dar cu lipsuri cantitative/calitative. În acest caz creditorul va

trebui să facă dovada lipsurilor cantitative/calitative, adică a neexecutării, exact ca în cazul

obligaţiilor de mijloace. În această situaţie, diferenţa de ordin probatoriu dispare.

În materie contractuală, neexecutarea fără justificare are de regulă semnificaţia

neexecutării culpabile. Justificarea neexecutării înseamnă, de regulă, răsturnarea prezumţiei

de culpă. Totuşi, această idee trebuie nuanţată în raport cu dispoziţiile art. 1530.

De regulă, noţiunea de neexecutare fără justificare se suprapune noţiunii de neexcutare

culpabila însa, de la această regulă sunt şi excepţii. Astfel, sunt ipoteze (de regulă în materie

delictuală însă pot fi şi în materie contractuală) în care cazul fortuit nu mai are virtutea de a

înlătura vinovăţia. Este vorba despre răspunderea obiectivă. Justificarea nu se mai poate face

prin invocarea cazului fortuit. Poate fi invocată, eventual, forţa majoră sau fapta

victimei/terţului care are valoare de forţă majoră.

„Neexecutarea fără justificare” prevăzută la art. 1530 acoperă şi răspunderea fără

vinovăţie (răspundere obiectivă). În acest caz, legiuitorul nu a mai suprapus noţiunea de

neexecutare fără justificare pe noţiunea de neexecutare culpabilă. Consecinţa acesteia constă

în aceea că, ori de câte ori culpa e temei al răspunderii contractuale, se naşte prezumţia de

culpă iar răsturnarea ei se realizează prin dovedirea cauzei străine (forţa majoră, caz fortuit,

fapta creditorului sau a unui terţ dacă acestea au fie valoarea forţei majore, fie valoarea

cazului fortuit).

Evaluarea prejudiciului

Prejudiciul, ca element al răspunderii contractuale, poate fi evaluat în mai multe feluri:

63

a) judiciară – trebuie să se ţină seama de mai multe principii. Cel mai important, este

principiul reparării integrale a prejudiciului. Pentru ca acest principiu să aibă aplicare, este

necesară aplicarea mai multor criterii:

1) prejudiciul include atât paguba efectiv suferită (damnum emergens) cât şi beneficiul

nerealizat (lucrum cessans). Art. 1531 alin.(2) se mai adaugă că prejudiciul trebuie să includă

şi cheltuielile pe care creditorul le-a făcut într-o limită rezonabilă pentru evitarea sau limitarea

prejudiciului

2) prejudiciul include atât pagubele previzibile cât şi pagubele imprevizibile. În

materie contractuală, spre deosebire de materia delictuală, pagubele imprevizibile se

datorează numai dacă este vorba despre o culpă gravă a debitorului. Ele se datorează când

sunt rezultatul unei neexecutări intenţionate.

3) prejudiciul include atât paguba viitoare cât si paguba actuală. Trebuie să existe în

viitor certitudinea că paguba se va produce.

În materie contractuală si delictuală, NCC introduce o inovaţie pentru că şi paguba

eventuală poate fi reparată, însă nu integral. Este o excepţie de la caracterul cert al

prejudiciului (prezent/viitor) – regula este că se repară doar prejudiciul cert, fie prezent, fie

viitor. În vechiul Cod civil pagubele eventuale nu se reparau.

Art. 1532 alin.(2) - este reglementată pierderea şansei de a obţine un avantaj reprezentând un

prejudiciu ce poate fi reparat proporţional cu probabilitatea de a obţine avantajul. Este vorba

despre un prejudiciu probabil + (1385 alin.(4)

În NCC se repară atât prejudiciul material cât şi cel moral; în art. 1531 alin.(3) este

reglementată repararea prejudiciului moral.

Dacă la cauzarea prejudiciului a contribuit atât debitorul cât şi creditorul, se va

justifica o repartizare a prejudiciului în mod proporţional între debitor şi creditor. Se va ţine

seama fie de eficienţa cauzală a fiecărei fapte , fie, apoi, de gradul şi forma de vinovăţie.

Creditorul va fi mereu ţinut să repare o parte din prejudiciu dacă acţiunea sau

inacţiunea sa este culpabilă (inclusiv atunci când la cauzarea prejudiciului contribuie fapta

unui terţ/ caz fortuit/forţa majoră)

Art. 1534 – Debitorul nu va fi ţinut la repararea prejudiciului dacă creditorul ar fi putut

să-l evite cu o minimă diligenţă.

b) legală – de regulă, sunt prevăzute obligaţii care au ca obiect plata unei sume de bani. Drept

urmare, aceste obligaţii sunt oricând executate în natură. Daca este vorba despre prejudiciul

cauzat prin întârzierea plaţii sumei de bani, evaluarea prejudiciului este făcută de legiuitor, în

absenţa înţelegerii părţilor, în forma dobânzilor (daune moratorii).

64

Dobânda are o dublă accepţie:

- fruct civil

- echivalentul prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii băneşti

Ordonanţa nr.13/2011 reglementează în Capitolul I dobânda legală remuneratorie (fruct

civil) şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti (echivalentul prejudiciului cauzat prin

întârzierea plăţii băneşti).

Aşadar, până la scadenţa obligaţiei se datorează dobânzi remuneratorii plăţii, iar după

scadenţă, se datorează dobânzi penalizatoare.

Dobânzile, ca daune moratorii, se datorează de la scadenţă. În vechiul Cod civil,

acestea se datorau de la punerea în întârziere.

Părţile pot să stabilească valoarea dobânzilor. Este vorba despre o evaluare

convenţionala. Ori de câte ori părţile nu s-au înţeles, vorbim despre o evaluare legală.

Conform art.3 din Ordonanţa nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se

stabileşte la nivelul dobânzii de referinţa stabilite de BNR + 4 %, atunci când se pune

problema obligării debitorului la dobânzi ca daune moratorii.

Când este vorba despre un raport juridic cu elemente de extraneitate, dobânda legală

este de 6 % pe an (Art. 4 din Ordonanţa nr.13/2011)

Art. 1535 – dacă înainte de scadenţă debitorul datora dobânzi care aveau un nivel mai mare

decât dobânda legală, daunele moratorii se vor calcula la nivelul dobânzii anterioare

scadenţei.

Art.1535 alin.(3) – dacă dobânzile moratorii sunt calculate numai la valoarea dobânzii legale,

creditorul poate face dovada că prejudiciul suferit este mai mare decât dobânda legală şi va

avea dreptul la diferenţă.

NCC stabileşte că sunt posibile daune moratorii nu numai în cazul obligaţiilor care au

ca obiect o sumă de bani. Conform art. 1536, chiar şi atunci când e vorba de obligaţii care nu

au ca obiect o sumă de bani, dacă debitorul întârzie executarea, creditorul va avea dreptul la

dobânda legală calculată în raport cu echivalentul bănesc al obligaţiei. Aceasta nu operează

însă dacă părţile au convenit o clauză penală prin care au stabilit alt mod de calculare a

prejudiciului sau dacă prejudiciul este mai mare decât dobânda legală.

c) convenţională – este vorba despre aşa-numita clauză penală. Aceasta poate fi o prevedere

inclusă chiar în contractul din care se naşte obligaţia sau poate fi o convenţie separată. Putem

avea o clauză penală şi când este vorba de obligaţii contractuale dar şi în cazul obligaţiilor

extracontractuale.

Clauza penală este anterioară producerii prejudiciului. Dacă deja s-a produs

prejudiciul, părţile se pot înţelege în legătură cu valoarea acestuia, însă de data aceasta nu mai

vorbim despre clauza penală.

65

Clauza penală este o convenţie prin care părţile evaluează cu anticipaţie valoarea

prejudiciului care se va produce în viitor. O astfel de clauză penală poate avea ca obiect orice

tip de neexecutare: neexecutarea integrală, executarea cu întârziere sau executarea

necorespunzătoare.

Din această perspectivă, clauza penală are o importanţă funcţie de garanţie, fără a se

confunda cu o garanţie propriu-zisă. Aceasta prevede o valoare a prejudiciului mai mare decât

valoarea reală a acestuia. Debitorul va fi presat astfel să plătească în natură, decât să plătească

clauza penală.

Clauza penală este o convenţie accesorie. Validita tea ei se analizează:

1. în mod autonom

2. în raport cu obligaţia principală (dacă obligaţia principală nu este valabilă, nici clauza

penală nu va fi valabilă; însă există posibilitatea ca obligaţia principală să fie valabilă, iar

clauza penală să fie nulă)

O asemenea clauză penală prezintă importanţă întrucât creditorul nu mai este ţinut să

facă dovada prejudiciului dacă se mulţumeşte cu valoarea clauzei penale. Este vorba despre o

facilitate probatorie pentru creditor. Totuşi, din aceasta NU trebuie să tragem concluzia că

debitorul are alegerea între executarea în natură sau clauza penală. Nu vorbim despre obligaţii

alternative. Debitorul trebuie să execute în natură. Doar creditorul poate alege între executarea

în natură sau executarea clauzei penale.

Fiind vorba de un mod de evaluare a prejudiciului, suma de bani prevăzută de clauza

penală este datorată doar dacă sunt întrunite toate elementele răspunderii delictuale.

Facilitatea este doar de ordin probatoriu, privind cuantumul prejudiciului.

În ipoteza executării parţiale a debitorului, clauza penală va fi redusă proporţional.

În ipoteza în care debitorul nu execută deloc, dar pretinde că valoarea clauzei penale

este mult mai mare decât prejudiciul suferit de creditor:

- în vechiul Cod civil – valoarea clauzei penale nu putea fi micşorata

- in NCC – cf. art. 1541, clauza penală poate fi micşorată, în condiţiile prevăzute de articol:

- atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a

profitat creditorului;

- penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la data

încheierii contractului; penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei

principale.

Distincţie între reducerea şi nulitatea clauzei penale

Constatarea nulităţii clauzei penale face irelevantă reducerea acesteia. De exemplu,

dacă există o împrejurare care înlătură răspunderea, atunci clauza penală nu mai este datorată.

(art. 1540 alin.(2))

Art. 1542 – atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar

neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie

în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa.

Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.

Art. 1543 - (1) Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi

numai pentru partea de care acesta este ţinut. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a

66

împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proportional cu partea fiecăruia din

datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.

!! Nu trebuie să confundam clauza penală cu arvuna (confirmatorie si penalizatorie).

Executarea prin echivalent presupune îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale. În

plus, răspunderea prin echivalent mai presupune indeplinirea a două condiţii suplimentare:

1. punerea în întârziere a debitorului;

2. inexistenţa unei clauze de nerăspundere.

1. punerea în întârziere a debitorului – trebuie să facem distinctei între ipotezele în care

debitorul este de drept în întârziere (ex: materie delictuală) şi ipotezele în care este necesară

manifestarea de voinţă a creditorului pentru punerea în întârziere a debitorului. În acest din

urmă caz, este nevoie ca manifestarea de voinţă a creditorului să îmbrace o formă specială: fie

notificare, fie cererea de chemare în judecată. Notificarea se face, de regulă, prin intermediul

executorului judecătoresc, dar se poate face şi prin orice alt mijloc care asigură confirmarea

primirii (corespondenţa cu confirmarea primirii).

Această manifestare de voinţă este o somaţie prin care creditorul îi cere debitorului să

execute datoria. În somaţie, creditorul trebuie să precizeze termenul acordat debitorului pentru

a executa (termenul suplimentat de executare – este considerat un remediu în ipoteza

neexecutării contractului). Aşadar, deşi obligaţia este scadentă, creditorul mai acordă un

termen suplimentar de executare. În măsura în care nu s-a prevăzut în somaţie acest termen, se

consideră că el este implicit, fiind vorba de termenul rezonabil pentru ca debitorul să poată

executa obligaţia. Până la expirarea termenului suplimentar de executare, creditorul poate

suspenda executarea propriei datorii (o formă de manifestare a excepţiei de neexecutare).

Întrucât datoria este deja scadentă, dacă creditorul suferă anumite prejudicii ca urmare

a întârzierii executării, el va avea dreptul la daune interese pentru întârziere. Este încă o

diferenţă faţă de vechiul Cod civil. În acesta, daunele moratorii se datorau de la punerea în

întârziere. În NCC, acestea se datorează de la scadenţă.

Sunt ipoteze în care debitorul este de drept în întârziere(art.1523 alin.(2)+(3)+(4) – în

materie delictuală) sau când părţile au convenit că nu este necesară punerea în întârziere.

Dacă debitorul îl pune în întârziere pe creditor pentru că acesta nu a vrut să primească

plata la scadenţă, debitorul nu mai este obligat la daune-interese. Însă, art. 1524, prevede

faptul că, chiar daca nu s-a recurs la procedura punerii în întârziere a debitorului, totuşi, dacă

debitorul oferă plata, acesta nu va mai putea fi obligat la daune de întârziere.

În cazul obligaţiilor solidare, dacă un debitor solidar a fost pus în întârziere, se

presupune că toţi debitorii solidari au fost puşi în întârziere. Dacă un creditor solidar l-a pus în

întârziere pe debitor, această punere în întârziere profită tuturor creditorilor solidari.

2. să nu fim în prezenţa unei clauze de nerăspundere - se aplică regulile de la

clauze de nerăspundere în materie delictuală. Curs 10

MIJLOACELE JURIDICE PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR

CREDITORULUI

67

Funcţia patrimoniului prin care se asigură garanţia comună a patrimoniului este foarte importantă pentru a înţelege prima parte a cursului: scrie. Conform art. 2324 debitorul

răspunde cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, de unde rezultă că patrimoniul debitorului este în sens general garanţia comună a tuturor creditorilor. Astfel, există anumite instrumente

juridice puse la îndemâna creditorilor în acest sens. Între aceste instrumente juridice se află aşa-numitele măsuri conservatorii, în care se includ:

Asigurarea dovezilor

Efectuarea formalităţilor de publicitate/informare a terţilor pe contul debitorului

Exercitarea acţiunii oblice

Luarea unor măsuri asigurătorii cum sunt sechestrul şi poprirea asigurătorii

În plus, tot pe temeiul garanţiei comune a creditorilor se poate exercita acţiunea

pauliană.

Vom aborda acţiunea oblică şi acţiunea pauliană deoarece celelalte măsuri se vor analiza la dreptul de procedură civilă (efectuarea formalităţilor de publicitate faţă de terţi este

o chestiune deja analizată în materia drepturilor reale ) Tot în legătură cu garanţia comună a creditorilor trebuie să ţinem seama de dreptul de

executare silită (nu este vorba de executare silită în sens substanţial, ci de executarea silită pe baza unui titlu executoriu reglementată de procedura civilă)

A. Acţiunea Oblică Este reglementată în art 1560-1561

Acţiunea oblică este un instrument juridic prin care creditorii pot exercita drepturile şi acţiunile debitorului lor atunci când prin pasivitatea acestuia există riscul pierderii acestor drepturi şi acţiuni.

Rezultă că ipoteza avută în vedere se referă la pasivitatea debitorului, care are anumite drepturi de valorificat fie în mod direct, fie prin intermediul unor acţiuni în justiţie.

Cu toate acestea, debitorul rămâne în pasivitatea. Ca urmare, creditorul său, când porneşte executarea pentru satisfacerea dreptului propriu s-ar putea să nu găsească în patrimoniul debitorului valorile care să îi satisfacă creanţa. Într-o asemenea ipoteză, legea îi permite

creditorului să exercite el, dar nu în nume propriu ci în numele debitorului, drepturile şi acţiunile pe care acesta le are împotriva terţilor. (debitorul este el însuşi creditor al altor

persoane) Prin acţiunea oblică creditorul exercită acţiunea împotriva debitorilor debitorului, când e cazul, iar alte ori exercită în mod direct drepturile debitorului.

Domeniu de aplicaţie În principiu pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate drepturile şi acţiunile patrimoniale

ale debitorului.

68

Aşadar, drepturile personal nepatrimoniale nu pot fi exercitate pe calea acţiunii

oblice, dar şi când e vorba de drepturi patrimoniale există anumite limitări.

Astfel, drepturile care presupun o apreciere personală din partea debitorului nu pot fi exercitate pe calea acţiunii oblice (în cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine, dacă

debitorul e donator, iar beneficiarul donaţiei e ingrat faţă de debitor, numai debitorul poate să decidă dacă să pornească o acţiune în vederea revocării donaţiei pentru ingratitudine). Dacă este vorba de bunuri neurmăribile, creditorul nu ar avea de regulă interes să

readucă în patrimoniul debitorului acele bunuri pe calea acţiunii oblice (pare să nu existe interes din moment ce nu le poate urmări). S-a formulat o opinie doctrinară, potrivit căreia

chiar dacă e vorba de bunuri neurmăribile, creditorul ar avea interes să le aducă în patrimoniul debitorului, întrucât astfel s-ar evita alte cheltuieli pe care debitorul le-ar face tocmai din cauza faptului că acele bunuri nu i-au fost aduse în patrimoniu (exemplul avut în vedere este

pensia de întreţinere dacă debitorul e creditor al unei pensii de întreţinere, când valoarea pensiei intră în patrimoniul debitorului, aceasta nu e urmăribilă de creditor conform legii.

Totuşi în absenţa pensiei debitorul ar face alte cheltuieli din patrimoniu pentru întreţinerea lui ). S-a spus că nu ar exista interes din partea creditorului numai dacă bunurile ar fi deopotrivă neurmăribile şi inalienabile.

Condiţiile necesare pentru utilizarea acţiunii oblice

1. Să existe un interes al creditorului, interes legitim şi serios. De regulă, acest interes constă în faptul că prin pasivitatea debitorului există riscul insolvabilităţii acestuia. Ca urmare creditorul nu şi-ar putea satisface creanţa.

2. Pasivitatea debitorului. Debitorul are de recuperat o creanţă de la propriul debit şi din cauza pasiv există riscul să se împlinească termenul de prescripţie 3. Creanţa credit trebuie să fie certă şi exigibilă. Este certă în măsura în care are o

existenţă sigură, de regulă, siguranţa rezultă din probele care dovedesc creanţa. Cât priveşte exigibilitatea e nevoie să fie adusă creanţa la scadenţă.

În măsura în care se îndeplinesc aceste cerinţe nu e necesară introducerea în proces a debitorului. Creditorul poate chema în judecată pe debitorii debitorului, dar în numele

debitorului, nu în nume propriu. Chiar dacă nu e o condiţie pentru admiterea acţiunii, totuşi debitorul ar trebui să intervină în cauză, întrucât are interes mai ales sub aspect probatoriu, să

poată face dovada drepturilor sale. În orice caz, pe calea acţiunii oblice, creditorul nu poate să administreze patrimoniul debitorului. Astfel de decizii privind administrarea patrimoniului sunt apreciate liber de către debitor.

Principalul efect al acţiunii oblice este readucerea în patrimoniul debitorului a

bunurilor care riscă să se piardă prin pasivitatea acestuia. Aşadar, valorile nu intră direct în patrimoniul creditorului. Mai mult decât atât, credit va suporta concurenţa celorlalţi creditori. Simplul fapt că a exercitat acţiunea oblică nu îi acordă o preferinţă. Iată de ce, ar fi mult mai

avantajos pentru credit să aibă o acţiune directă împotriva debitorului, pe temeiul căreia să obţină în folosul său propriu bunurile care formează obiectul acţiunii (acţiuni directe,

precizate la efectele contractului - se nasc drepturi faţă de terţi la un contract : angajaţii în contractul de antepriză pentru plata salariilor; situaţia submandatării - vezi acel curs !).

69

B. Acţiunea pauliană Reglementare în NCC: art.1562-1565

În codul civil se foloseşte noţiunea de acţiune revocatorie, care nu este foarte corectă pentru că în realitate nu se revocă nimic.

Ipoteza acţiunii pauliene: pentru a îl frauda pe creditorul său şi pentru a îl împiedica să-şi realizeze creanţa debitorul încheie acte juridice cu terţe persoane prin care îşi creează sau măreşte starea de insolvabilitate (exemplu: o persoană îşi donează bunurile altei persoane,

astfel încât la scadenţă creditorul nu mai găseşte nimic în patrimoniul debitorului). Într-o asemenea ipoteză, creditorul are la îndemână acţiunea pauliană, prin care cere

instanţei să declare inopozabile actele juridice fraudulos încheiate. Domeniu de aplicaţie:

Coincide în linii mari cu cel al acţiunii oblice. Nuanţare: în acest caz, mai toţi autorii sunt de acord că şi dacă e vorba de acte juridice

care au ca obiect bunuri neurmăribile, acestea pot fi declarate inopozabile pe calea acţiunii pauliene, în măsura în care se face dovada că au fost încheiate fraudulos (exemplul pensiei de întreţinere: este posibil ca debitorul să stabilească el o altă persoană că-i datorează pensie de

întreţinere într-un cuantum mult mai mare decât cel real, tocmai pentru a-şi micşora patrimoniul şi a împiedica executarea lui de către creditor )

Condiţiile acţiunii pauliene 1.Trebuie să existe un prejudiciu suferit de către creditor. Creditorul trebuie să facă

dovada. Prejudiciul constă în pericolul nerealizării creanţei, ca urmare a faptului că debit si-a creat/ mărit o stare de insolvabilitate prin actul fraudulos încheiat cu terţul. Acest înţeles rezultă din 1562 alin 1 NCC

2. Să existe o fraudă din partea debitorului. Termenul de fraudă are uneori înţelesul obiectiv, adică se referă chiar la fapta săvârşită. Nu acest sens e avut în vedere, avem în

vedere sens subiectiv, şi-anume atitudinea psihică a debitorului în momentul în care încheie actul cu terţul. Uneori frauda poate să îmbrace forma intenţiei directe (debitorul a urmărit prin încheierea actului juridic prejudicierea creditorului), alteori e suficient ca debitorul să fi

cunoscut doar că îşi creează/ măreşte starea de insolvabilitate, chiar dacă nu urmăreşte prejudicierea creditorului.

3. Creanţa pe care o are creditorul şi care justifică acţiunea pauliană trebuie să fie

certă la data introducerii acţiunii pauliene. Ideea precizată în 1563 NCC. În acest fel se face o depărtare de modul în care Vechiul Cod Civil impunea tripla cerinţă în legătură cu creanţa

creditorului: să fie nu doar certă, ci şi lichidă şi exigibilă. Soluţia aleasă de legiuitor se justifică întrucât chiar dacă nu e exigibilă creanţa, există riscul ca până în momentul în care ea

ajunge la scadenţă, creditorul să nu poată să o execute din cauza faptului că între timp debitorul şi-a creat/mărit o stare de insolvabilitate. Nu se mai cere nici ca creanţa să fie anterioară actului atacat, s-a obs în practica judiciară şi în doctrină că e posibil ca printr-un act

fraudulos, debitorul să urmărească prejudicierea unui creditor viitor. Ca urmare nu se impune cerinţa anteriorităţii creanţei în raport de actul atacat.

Dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite, în ipoteza unui act cu titlu gratuit, se poate introduce acţiunea pauliană. Dacă este vorba de un act cu titlu oneros, mai e nevoie de o

ultimă cerinţă: complicitatea terţului la fraudă.

70

Şi în acest caz e vorba de înţelesul subiectiv al noţiunii de fraudă (atitudinea psihică a terţului care contractează cu debitorul, care a cunoscut că se creează/ măreşte o stare de

insolvabilitate a debitorului). Această diferenţă între situaţia actului cu titlu gratuit şi situaţia actului cu titlu oneros e explicabilă prin acea că, atunci când e vorba de un act cu titlu gratuit

terţul, chiar dacă va pierde bunul, în realitate nu va suferi o pagubă , el se luptă ca să păstreze un câştig (certat de lucro captando). Când e vorba de un act cu titlu oneros, terţul a plătit ceva pentru bun, astfel încât el se luptă ca să evite o pagubă (certat de damno vitando).

Efectele admiterii acţiunii pauliene: Sunt anumite excepţii de la opozabilitatea faţă de terţ

Este o a doua ipoteză de inopozabilitate a actului juridic (pe lângă simulaţie). Aşadar, efectul admiterii acţiunii pauliene este declararea actului atacat ca inopozabil faţă de creditor

în măsura prejudicierii acestuia. (actul atacat nu e nici desfiinţat, nici revocat, el rămâne valabil - nepotrivită denumirea de acţiune revocatorie). Inopozabilitatea este parţială, operează numai în măsura prejudiciului realizat. Ca

urmare a inopozabilităţii, creditorul poate urmări bunul chiar şi în mâinile terţului - acesta nu se poate prevala de actul încheiat cu debitorul pentru a păstra bunul, acel act fiind inopozabil

creditorului. Dacă valoarea bunului e mai mare decât valoarea creanţei, după îndestularea creditorului, restul rămâne la dispoziţia terţului. Există o alternativă pe care o are terţul, în situaţia în care creditorul a pornit acţiunea

pauliană. 1565 alin (2) NCC: Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului

căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din

urmă prin încheierea actului.Terţul care plăteşte suma de bani egală cu prejudiciul păstrează bunul şi are o acţiune în regres faţă de debitor pentru respectiva sumă. În caz contrar,

hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până

la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare

la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.. A

doua parte reglementează un caz legal de inalienabilitate a unui bun - clauză legală ! Între momentul admiterii acţiunii pauliene şi momentul valorificării creanţei prin executare, bunul nu poate fi înstrăinat de către terţ, este inalienabil.

Termenul special de prescripţie este de 1 an: art. 1564: Dacă prin lege nu se prevede

altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a

cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Este posibil ca în anumite situaţii creditorul să utilizeze în scară ambele acţiuni. Poate

mai întâi să exercite acţiunea pauliană pentru ca un act fraudulos să fie declarat inopozabil, iar apoi pe calea acţiunii oblice să exercite un drept al debitorului care formează substanţa actului

atacat declarat inopozabil. (Un creditor ar putea cere revocarea renunţării la uzucapiune făcută de debitor – pe calea acţiunii pauliene , iar pe calea acţiunii oblice să exercite dreptul debitorului în locul lui).

Uneori este vorba de o acţiune în justiţie pentru apărarea unui drept al debitorului, alte ori e posibil ca în mod direct creditorul să exercite un drept al debitorului, fără a face o

acţiune în justiţie pentru a ataca un act fraudulos. Este cazul acceptării succesiunii, de exemplu. Dacă debitorul ezită să accepte succesiunea şi riscă să se împlinească termenul de prescripţie, creditorul poate face acceptarea pentru debitor şi nu e vorba de o acţiune în

justiţie.

71

MODURILE DE TRANSIMISIUNE ŞI DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR

Atunci când vorbim despre transmiterea şi transformarea obligaţiilor avem în vedere

dinamica raporturilor juridice obligaţionale. Obligaţiile se nasc într-un anume fel dar până la executarea lor pot să circule sau pot să se transforme. Această dinamică a obligaţiilor este reglementată printr-un set de norme juridice. Când analizăm instituţiile juridice prin care se

transmit şi se transformă obligaţiile nicio judecată etică nu încape, ci încape una de eficienţă. Transmisiunea obligaţiilor – noţiune utilizată când după naşterea unei obligaţii se

transmite fie latura ei activă, fie latura ei pasivă, fie drepturile si datoriile unei părţi a raportului juridic. Aşadar, avem 3 posibilităţi:

Transmiterea creanţei (Instrumente : Cesiunea de creanţă, Subrogaţia personală şi poprirea executorie-analizată la procedură civilă, nu aici.)

Transmiterea datoriei (Instrument: Preluarea datoriei)

Transmiterea împreună şi a propriilor datorii şi a propriilor drepturi (Instrument:

Cesiunea contractului)

Transformarea obligaţiilor - noţiunea se referă la situaţiile în care după naşterea unui raport juridic obligaţional, acestuia i se modifică unul dintre cele trei elemente constitutive. Se schimbă fie un subiect al raportului obligaţional, fie conţinutul şi obiectul

obligaţiei. Se pot modifica anumite elemente care nu sunt esenţiale pentru obligaţie, dar care pot face parte din structura ei (de exemplu o condiţie sau un termen). În NCC avem un singur

instrument pentru transformarea obligaţiilor, şi-anume Novaţia, renunţându-se faţă de vechiul cod civil la Delegaţie, pe bună dreptate (reglementarea delegaţiei era făcută chiar în cadrul novaţiei şi în mare se confunda cu novaţia, iar atunci când nu se confunda nu prea avea

aplicabilitate)

I. TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR A. Transmiterea creanţei

Cesiunea de creanţă

Reglementată de la art 1566-1592. Vom analiza numai cesiunea de creanţă „de drept comun” 1566-1586, restul materiei, abordând „Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător”

va fi studiat în cadrul materiei drept comercial. Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care creditorul, denumi t cedent, transmite

creanţa sa pe care o are împotriva debitorului, denumit debitor cedat, către o terţă persoană

denumită cesionar. Avem, de regulă, trei persoane implicate în cesiunea de creanţă, dar numai două sunt părţi în convenţie: cedentul şi cesionarul. Ca urmare, valabilitatea cesiunii de

creanţă se analizează în raport cu consimţămintele exprimate de aceştia către cedent şi cesionar. Debitorul cedat nu e parte la cesiunea de creanţă, în legătură cu el se pune numai problema opozabilităţii cesiunii, astfel încât efectele născute din cesiune să fie suportate de

debitorul cedat. În vechiul Cod Civil cesiunea de creanţă era reglementată în materia contractului de

vânzare-cumpărare. Cesiunea se poate face nu numai cu titlu oneros, ci şi cu titlu gratuit, fiind analizată acum în mod autonom. Atunci când cesiunea se face cu titlu oneros i se aplică, pe lângă dispoziţiile din acest capitol, în completare şi dispoziţiile fie din materia contractului de

vânzare-cumpărare, fie din materia altui contract special cu titlu oneros, în măsura în care cesiunea de creanţă se realizează prin intermediul unui asemenea contract.

72

De cele mai multe ori, cesiune de creanţă se realizează prin intermediul unui contract numit (vânzare, schimb, întreţinere). Se suprapun în cesiunea de creanţă două figuri juridice:

figura juridică a cesiunii de creanţă, înţeleasă ca mod de transmitere a creanţei, iar apoi figura juridică a unui contract special, numit sau nenumit, prin care se transferă creanţa respectivă.

Suprapunere de figuri juridice importantă pentru că, atunci când vorbim de condiţiile de validitate ale cesiunii de creanţă trebuie să avem în vedere mai întâi condiţiile de validitate ale actului juridic, apoi condiţiile speciale de validitate ale cesiunii de creanţă, iar în final

condiţiile de validitate specifice contractului special prin intermediul căruia se realizează cesiunea de creanţă.

Domeniul de aplicare Conform art. 1566 alin (2) avem reglementări speciale pentru transferul creanţelor în

cadrul unei transmisiuni universale şi cu titlu universal, pentru transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare. Aşadar în aceste ipoteze trebuie să ţinem seama de

reglementările speciale. Mai trebuie să ţinem seama şi de art. 1569 - nu pot fi transmise creanţele declarate incesibile de lege şi nici cele care nu au obiect ca o sumă de bani, în măsura în care cesiunea

ar face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă. Aşadar, pot fi cedate şi creanţele care nu au ca obiect o sumă de bani, de regulă. Numai dacă prin cesiune situaţia debitorului ar

deveni mult mai grea decât era înainte, o asemenea cesiune este interzisă

Cesiune poate să fie totală sau parţială. Când e vorba de o sumă de bani, cesiune poate să fie parţială, de regulă. Dacă e vorba de o prestaţie care nu are ca obiect o sumă de bani, cesiunea parţială e posibilă dacă prestaţia este divizibilă (şi aici avem restricţia anterioară:

cesiunea nu trebuie să facă debitorului o situaţie mai grea decât o avea înainte ). Este posibilă şi cedarea unor creanţe viitoare, iar transferul în această situaţie se consideră a fi făcut din

momentul încheierii contractului de cesiune. Forma cesiunii: forma contractului din care s-a născut creanţa cedată (dacă este vorba de o

creanţă născută dintr-un contract)

Dovada cesiunii se face prin remiterea titlului constatator al creanţei iniţiale de către cedent către cesionar. În ipoteza în care cesiunea este doar parţială, creditorul-cedent nu va remite titlul constatator cesionarului, îl va păstra, dar îi va emite cesionarului o copie legalizată de pe

înscris şi va menţiona cesiunea sub semnătura ambelor părţi pe înscrisul original. În momentul în care cesionarul va dobândi toată creanţa, adică şi restul rămas la cedent,

cesionarul va trebui să ….?! Efectele cesiunii

Se produc între cedent şi cesionar, apoi se produc faţă de debitorul cedat. Principalul efect al cesiunii de creanţă este reprezentat de transmiterea creanţei de la

cedent la cesionar, cu toate accesoriile şi garanţiile creanţei. Dacă este vorba de o garanţie de gaj cu deposedare, cedentul nu poate însă să predea cesionarului bunul luat în gaj, fără acordul constituitorului, în absenţa acordului, bunul rămâne la cedent.

Creanţa se transmite la valoarea nominală, indiferent de preţul cesiunii, dacă a fost vorba de o cesiune oneroasă.

În raporturile dintre părţile cesiunii şi terţul care este debitorul cedat, efectele depind de îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Pentru a fi opozabilă cesiunea de creanţă: este fie vorba de o comunicare făcută către debitorul cedat în scris, pe suport de hârtie sau în format

73

electronic, fie este vorba de acceptarea cesiunii de către debitorul cedat. (debitorul are dreptul să ceară şi înscrisul constatator al cesiunii ??)

Până la îndeplinirea acestor formalităţi de publicitate, debitorul poate să execute în mod valabil către cedent, altfel spus, nu îi este opozabilă cesiunea. După momentul

îndeplinirii formalităţilor de publicitate, debitorul trebuie să execute către cesionar. Pe lângă debitorul cedat, mai sunt terţi în materia cesiunii: cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii chirografari ai cedentului. Îndeplinirea formalităţilor

de publicitate are relevanţă şi în legătură cu aceşti terţi. Ca urmare, dacă sunt mai mulţi cesionari ai aceleiaşi creanţe, va avea câştig de cauză cesionarul care a îndeplinit mai întâi

aceste formalităţi. Debitorul se va libera plătindu- i acestui cesionar. Dar, pe lângă cele două modalităţi de publicitate evocate mai devreme, mai trebuie să ţinem seama că în cadrul creanţelor cesiunea poate să fie şi înscrisă în arhiva electronică de

garanţii mobiliare, despre care se face vorbire în art. 2413 NCC. Această înscriere care de obicei este cerută pentru ipotezele în care se garantează o creanţă cu alte creanţe, este

importantă şi în situaţia în care apare un conflict între cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe. Într-adevăr, dacă unul dintre cesionari şi-a înscris cesiunea în arhivă, atunci el va avea prioritate în raport cu toţi ceilalţi cesionari ulteriori sau anteriori lui, indiferent de

data la care cesiunile respective au fost comunicate către debitor sau au fost acceptate de acesta. Aşadar, siguranţa absolută a cesiunii creanţei depinde de înscrierea în arhiva

electronică. Şi în raport cu creditorii cedentului îndeplinirea formalităţilor de publicitate are acelaşi efect. Până la momentul îndeplinirii formalităţilor creditorii pot să urmărească creanţa în

patrimoniul cedentului, chiar dacă cesiunea a fost încheiată deja, ea nu este opozabilă creditorilor până la publicitate.

Efectele cesiunii în raport cu garanţia pe care trebuie să o ofere cedentul faţă de cesionar: când cesiunea este încheiată cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de garanţie către

cesionar. Cedentul garantează existenţa creanţei în momentul cesiunii, dar nu şi solvabilitatea debitorului cedat. O asemenea garanţie pentru solvabilitate debitorului cedat va exista numai dacă cedentul ş-a asumat expres această obligaţie. Când cedentul cunoştea la data cesiunii

insolvabilitatea debitorului cedat, răspunderea lui va fi agravată, aplicându-se regulile din materia vânzării cu rea credinţă, în sensul ascunderii viciilor lucrului vândut.

În ipoteza cesiunii cu titlu gratuit nu există obligaţia de garanţie a cedentului, cu excepţia situaţiei în care prin convenţie cedentul şi-a asumat o asemenea obligaţie. Observăm că avem mai întâi o reglementare legală a garanţiei cedentului, iar apoi prin înţelegerea

părţilor, această garanţie poate fi agravată sau poate fi limitată/diminuată. Când chiar cedentul provoacă evicţiunea, fie singur, fie împreună cu o altă persoană, va răspunde pentru evicţiune

în condiţiile răspunderii vânzătorului de rea credinţă pentru ascunderea viciilor lucrului vândut.

74

Subrogaţia personală

Este vorba de o înlocuire a unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional.

Fie că este legală, fie că este convenţională, subrogaţia personală presupune

transmiterea creanţei de la creditorul iniţial către o altă persoană în momentul plăţii.

Aceasta este diferenţa esenţială faţă de cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă nu presupune

o plată în momentul încheierii cesiunii. În cazul nostru (subrogaţia persoană), transmiterea operează în momentul în care se face plata către creditor de către o altă persoană decât

debitorul. O asemenea transmitere este posibilă numai dacă legea prevede că avem un caz de subrogaţie personală. Altfel, cel care a plătit va putea să aibă o acţiune în restituire împotriva accipiensului sau după caz o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză împotriva debitorului.

Important este că, în absenţa unei precizări a legii nu poate opera subrogaţia personală. Din această perspectivă, diferenţa dintre subrogaţia legală şi subrogaţia convenţională

este oarecum ambiguă/neclară în sensul că în ambele situaţii, subrogaţia este prevăzută de lege. Diferenţa este: în cazul subrogaţiei legale, transferul creanţei operează pentru că legiuitorul leagă aceste efecte de plată, în cel de al doilea caz legiuitorul prevede convenţia

care trebuie să fie încheiată pentru ca să opereze subrogaţia.

În art. 1596 avem 4 cazuri de subrogaţie legală: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii;

b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să

stingă datoria; d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii;

Pe lângă aceste 4 cazuri, se mai precizează că pot exista şi alte cazuri de subrogaţie personală prevăzute de lege, de exemplu în materia asigurărilor, când asigurătorul plăteşte

indemnizaţia de asigurare, el se poate subroga în drepturile asiguratului, împotriva celui care a cauzat paguba.

Subrogaţia convenţională este de două feluri:

Consimţită de creditor

În art. 1594 se prevede dacă în momentul plăţii făcute de un terţ, creditorul îi eliberează un înscris prin care îi transmite toate drepturile pe care le are împotriva debitorului,

atunci terţul se subrogă în poziţia creditorului împotriva debitorului. Nu este nevoie de consimţământul debitorului.

Consimţită de debitor În art. 1595 este reglementată subrogaţia consimţită de debitor. Ipoteza este

următoarea: debitorul face un împrumut de la o terţă persoană pentru a plăti datoria către creditor. În actul de împrumut, constatat printr-un înscris, se precizează expres că împrumutul s-a făcut pentru plata datoriei către creditor. În momentul în care se face plata, creditorul

eliberează o chitanţă în care menţionează că plata s-a făcut cu banii din împrumut. Într-o asemenea situaţie, cel care a făcut plata ( cel care a dat împrumutul ) se subrogă în drepturile

creditorului. În toate cazurile subrogaţiei efectele sunt comune. Creanţa se transmite către noul

creditor însoţită de toate garanţiile şi accesoriile sale.

75

Debitorul va avea împotriva noului creditor mijloacele de apărare pe care le avea împotriva creditorului iniţial.

În cazul în care subrogaţia este parţială, legea prevede o preferinţă între cei doi creditori, adică creditorul iniţial care a păstrat o parte din creanţă şi noul creditor care a primit

o parte din creanţă. Va fi preferat creditorul iniţial, adică el va fi mai întâi satisfăcut. În ipoteza în care creditorul iniţial şi-a asumat o obligaţie de garanţie faţă de noul creditor, se inversează preferinţa, în sensul că noul creditor va fi preferat în raport cu vechiul

creditor (creditorul iniţial).

B. Transmiterea datoriei Preluarea datoriei Nu era reglementat în vechiul cod civil, dar este reglementat în actualul cod civil de la

art. 1599 la art.1608. Preluarea de datorie, este operaţiunea prin care datoria debitorului se transmite către

un nou debitor. Această convenţie se poate realiza:

fie prin contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, dar cu acordul

creditorului

fie prin contract încheiat între creditor şi noul debitor, caz în care nu mai este nevoie

de acordul vechiului debitor.

Această diferenţă privind structura manifestărilor de voinţă este explicabilă prin aceea că în cazul în care chiar creditorul participă la încheierea convenţiei el are reprezentarea că noul debitor prezintă garanţiile de seriozitate pentru executarea datoriilor. Când însă transferul

datoriei se realizează prin convenţie încheiată între vechiul debitor şi noul debitor, creditorul, dacă nu şi-ar da acordul s-ar vedea în situaţia de a avea un nou debitor care nu îi inspiră

încredere. Acordul său este necesar. Aşadar, avem o structură bipartită când convenţia se încheie între creditor şi noul debitor şi o structură tripartită când convenţia se încheie între debitorul iniţial şi noul debitor,

fiind nevoie şi de acordul creditorului. În acest sens, în art. 1605 din Ncc se spune că preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă

acordul. Dacă citim acest articol împreună cu art. 1608 atunci vom observa o aparentă contradicţie. E numai aparentă contradicţia, într-adevăr până când creditorul îşi dă acordul, convenţia încheiată între vechiul debitor şi noul debitor produce efecte, dar nu faţă de

creditor, ci numai faţă de vechiul debitor şi noul debitor. Noul debitor va fi obligat să execute datoria către creditor. Această obligaţie funcţionează însă în raportul cu vechiul debitor. Nu se

naşte încă dreptul creditorului de a cere executarea de la noul debitor. Nu avem un raport juridic între creditor şi noul debitor, în schimb avem un raport juridic între vechiul debitor şi noul debitor. Dacă noul debitor nu execută, vechiul debitor îi poate cere daune( în măsura în

care se justifică asemenea daune). Aşadar, într-o asemenea situaţie, vechiul debitor nu este liberat faţă de creditor. Creditorul, până îşi dă acordul se va putea îndrepta împotriva

vechiului debitor, numai după ce creditorul îşi dă acordul, vechiul debitor este liberat şi se naşte raportul juridic între noul debitor şi creditor.

76

Este posibil însă, ca acordul creditorului să fie însoţit de prevederea că nu-l liberează pe vechiul debitor. În această ipoteză, creditorul se va putea îndrepta mai întâi împotriva

noului debitor, iar dacă acesta este insolvabil se va îndrepta mai apoi împotriva vechiului debitor. Este, aşadar vorba despre o urmărire în scară. Pentru a beneficia de această urmărire

în scară, creditorul trebuie însă să-i comunice vechiului debitor împrejurarea că noul debitor este insolvabil în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvabilitate.

Cât priveşte comunicarea preluării de datorie de către creditor, ea poate fi făcută de oricare din cei doi debitori (vechiul/noul). În comunicare trebuie să fie precizat un termen

rezonabil pentru ca creditorul să accepte preluarea de datorie, să-şi dea acordul. Până în momentul în care creditorul îşi dă acordul, vechiul debitor şi noul debitor pot modifica contractul lor, sau chiar îl pot denunţa. În măsura în care creditorul nu răspunde în termenul

fixat în comunicare, se consideră că a refuzat să-şi dea acordul la preluarea de datorie.

Indiferent de modalitate în care se realizează preluarea de datorie, produce efecte

comune: în măsura în care au fost îndeplinite toate formalităţile necesare, noul debitor îl înlocuieşte pe vechiul debitor în raportul juridic obligaţional.

În măsura în care noul debitor este insolvabil, debitorul iniţial nu va fi liberat decât dacă se face dovada că creditorul a cunoscut starea de insolvabilitate a noului debitor în

momentul încheierii preluării. (Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă

se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a

consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare)

Creditorul va putea invoca împotriva noului debitor toate drepturile privitoare la datoria preluată. De asemenea, se vor păstra şi garanţiile oferite de vechiul debitor în măsura în care acestea pot fi despărţite de persoana debitorului. Dacă sunt inseparabile, ele nu se pot

păstra. Când e vorba însă de o cauţiune, fie că e reală, fie că e personală ea se va păstra numai dacă persoana care a dat cauţiunea îşi dă acordul la preluarea de datorie. (Noţiunea de

cauţiune are în vedere garanţia dată de către o altă persoană decât debitorul. Garanţia poate fi dată de debitor, şi în această situaţie este vorba de o garanţie reală-bunurile sale, dar garanţia poate fi dată şi de o persoană terţă - şi o garanţie reală şi o garanţie personală. Ipoteza avută în

vedere de art. 1602 alin (3) se referă la cauţiunea reală adică la garanţia dată de către un terţ) Odată cu preluarea datoriei, noul debitor preia mijloacele de apărare ale debitorului

iniţial, cu excepţia apărărilor strict personale şi cu excepţia compensaţiei. Dacă vechiul debitor avea o creanţă împotriva creditorului, noul debitor nu va putea invoca această compensaţie.

În măsura în care preluarea de datorie se justifică pentru că între vechiul debitor şi noul debitor preexista un raport juridic, creditorul nu va putea să preia mijloacele de apărare

care ţin de acel raport juridic preexistent numai între vechiul debitor şi noul debitor, el fiind străin de acel raport. În măsura în care fie prin nulitate, fie prin rezoluţiune, fie pentru imposibilitate fortuită

de executare se desfiinţează contractul de preluare de datorie, renaşte raportul juridic iniţial. Dacă au fost însă terţi de bună-credinţă care au dobândit anumite drepturi, acestea vor fi

prezervate. Dacă creditorul a suferit, ca urmare a desfiinţării preluării datoriei, el poate cere daune-interese de la noul debitor, cu excepţia situaţiei în care acesta poate dovedi că nu este responsabil de desfiinţarea contractului.

77

C. Transmiterea drepturilor şi datoriilor împreună

Cesiunea Contractului

Sediul materiei: art 1315-1320 NCC Cesiunea contractului este o convenţie tripartită care se încheie între părţile

contractului şi o terţă persoană care preia drepturile şi obligaţiile unei părţi din contract . Aşadar, terţul nu preia doar datoria sau creanţa, ci preia şi drepturile şi datoriile din contractul respectiv.

Cât priveşte momentul în care contractantul cedat îşi dă acordul în această structură tripartită există două variante:

Fie acest acord este concomitent cu acordul dintre celălalt cocontractant şi terţ, sau ulterior acestui acord

Fie, în a doua ipoteză, contractantul cedat îşi dă acordul cu anticipaţie. Înainte de a se

încheia cesiunea de contract (fie chiar în momentul în care se încheie contractul iniţial, fie ulterior,dar înainte de cesiune) o parte îşi manifestă voinţa, precizând că este de

acord ca partea cealaltă să cedeze contractul. Este un consimţământ exprimat cu anticipaţie. Numai că cesiunea de contract presupune ca ulterior să se încheie un acord

de voinţă între cealaltă parte şi terţ-care preia contractul, iar efectul cesiunii se produce în momentul în care se notifică această cesiune către contractantul cedat sau în momentul în care acesta acceptă cesiunea. Nota bene, când e vorba de acceptarea

cesiunii în această ipoteză, nu mai este vorba de o manifestare a consimţământului la cesiune pentru că acesta a fost deja exprimat anterior, cu anticipaţie, ci este vorba doar

de confirmarea faptului că acest contractant cedat a luat cunoştinţă de cesiune. Este o dovadă a informării despre cesiune.

Efectele cesiunii de contract Acestea se produc fie atunci când în mod simultan s-a ajuns la acordul celor trei părţi

la cesiune, fie în momentul în care, dacă a fost vorba de un consimţământ anticipat al contractantului cedat, în momentul în care acesta ia cunoştinţă de cesiune. Cedentul este liberat faţă de obligaţiile pe care le are în momentul în care cesiunea de

contract a produs efecte. Este însă posibil ca partea cealaltă, contractantul cedat, să nu-l elibereze pe cedent cu totul din contract. În acest caz, contractantul cedat poate mai întâi să-l

urmărească pe noul contractant (fostul terţ), iar dacă acesta este insolvabil, poate să-l urmărească pe cedent, dacă îi comunică în termen de 15 zile împrejurarea că terţul este insolvabil (terţ ce a devenit contractant).

În noul raport contractual, contractantul cedat poate să invoce mijloacele de apărare

care erau specifice contractului în forma iniţială. Nu vor putea,însă, a fi invocate apărări care ţin strict de raporturile dintre cedent şi contractantul cedat. Într-adevăr, noul contractant nu poate fi ţinut de aceste apărări care erau legate de persoana cedentului sau de raporturile dintre

cedent şi contractantul cedat. Este posibil ca, dacă se obligă, cedentul să fie garant al executării contractului către

cel care intră în contract, adică să devină fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat (vezi art 1320). În acest caz se vor aplica regulile de la fideiusiune.

78

II. TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Novaţia

Sediul materiei: art. 1609- 1614 Este un contract prin care se schimbă vechea obligaţie cu o obligaţie nouă. Elementul

de noutate: - fie un subiect al raportului obligaţional, caz în care vorbim de novaţie subiectivă (se schimbă debitorul=novaţie prin schimbare de debitor; se schimbă creditorul=novaţie prin schimbare de creditor)

- se schimbă fie obiectul, fie cauza, caz în care vorbim de novaţie obiectivă (sau un element complementar obiectului contractului, de exemplu se schimbă o modalitate cu alta)

Pentru ca să fie valabilă novaţia trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

Obligaţia veche trebuie să fie una validă, dacă este nulă absolut nu se pune problema

înlocuirii ei cu o altă obligaţie. Dacă obligaţia veche este doar relativ nulă, atunci se

poate aprecia că novaţia confirmă/acoperă nulitatea.

Noua obligaţie trebuie să fie validă. Dacă ea e lovită de nulitate absolută, înseamnă că

rămâne valabilă vechea obligaţie. Dacă e doar o nulitate relativă a noii obligaţii, în

termen de 3 ani ea poate fi confirmată. Dacă a trecut termenul de prescripţie înseamnă

ce este valabilă obligaţia veche.

Obligaţia nouă trebuie să aibă un element de noutate în raport cu cea veche (un subiect

sau un element obiectiv)

Să existe voinţa expresă de a nova „animus novandi”. Chiar dacă trebuie să fie

expresă, această voinţă nu trebuie să fie exprimată într-o formă sacramentală.

Efectul principal al novaţiei este înlocuirea vechii obligaţii cu obligaţia nouă. Spre deosebire de modurile de transmitere a obligaţiilor, novaţia nu păstrează obligaţia veche. Ca urmare, se

sting accesoriile şi garanţiile care însoţeau obligaţia veche. Ele ar putea supravieţui numai dacă există o convenţie expresă în acest sens

:

Moduri de stingere a obligaţiilor

Modul firesc de stingere al obligaţiilor este plata, adică executarea benevolă a acestora. Însă mai există şi alte moduri de stingere ale obligaţiilor care fie depind de voinţa

creditorului şi a debitorului, fie sunt independente de aceste voinţe.

Clasificarea modurilor de stingere al obligaţiilor

Moduri de stingere a obligaţiilor dependente de voinţa creditorului + debitorului

Darea în plata

Remiterea de datorie Compensaţia convenţională

Moduri de stingere independente de voinţa acestora

Compensaţia Legală Confuziunea

Imposibilitatea fortuită de executare

Moduri de stingere care duc la satisfacerea creanţei creditorului

Compensaţia

Darea în plată

79

Moduri de stingere care nu satisfac creanţa creditorului

Iertarea de datorie

Imposibilitatea fortuită de executare Confuziunea

1. Compensaţia

Sediul materiei: art. 1616-1623 Compensaţia reprezintă stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. (art. 1616 NCC). Astfel înţeleasă, compensaţia poate fi legală,

convenţională sau judecătorească.

Compensaţia legală

Cerinţe:

să existe două obligaţii reciproce, adică să avem aceleaşi subiecte de drept numai că

ele au calităţi inverse în două obligaţii diferite: într-un raport obligaţional, o parte este

creditor iar cealaltă parte este debitor; în celălalt raport obligaţional se schimbă

calităţile.

să aibă ca obiect bunuri fungibile (obligaţiile reciproce). Este vorba astfel, fie de

obligaţii băneşti, fie obligaţii care au ca obiect alte bunuri fungibile -se pot schimba

între ele având aceeaşi calitate.

să fie vorba de datorii certe, lichide şi exigibile

80

Obligaţia este certă dacă are o existenţă sigură. Uneori se spune necontestată, o exprimare neriguroasă deoarece de principiu orice se poate contesta. De regulă, ceea ce

contează este dacă obligaţia este constatată printr-un titlu, astfel încât creează reprezentarea că într-adevăr creditorul are creanţa respectivă.

Obligaţiile sunt lichide dacă ele sunt determinate sau determinabile sub aspectul valorii economice. Obligaţiile sunt exigibile dacă nu au termen sau au ajuns la termen, la scadenţă.

Compensaţia nu este împiedicată dacă pentru una din obligaţii s-a acordat un termen de graţie. Termenul de graţie nu se confundă cu termenul ca modalitate a actului juridic civil. Este

vorba de o simplă păsuire de plată pentru debitor, dar asta nu înseamnă că creanţa creditorului nu ar fi exigibilă.

Dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite, cele două obligaţii se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Totuşi, sunt câteva ipoteze precizate în art. 1618 când nu poate opera

compensaţia:

Compensaţia nu are loc atunci când:

a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; - ar trebui să ne gândim

la răspunderea civilă delictuală de exemplu; dacă debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii este la rândului lui creditor faţă de victimă el nu poate cere compensaţia creanţei sale cu

creanţa păgubitului. Este o formulare a textului puţin înşelătoare: de fapt nu creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi, ci datoria rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi. Este de fapt creanţa celeilalte părţi împotriva debitorului care a săvârşit fapta ilicită.

b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;

c) are ca obiect un bun insesizabil.

Este posibil ca după ce a operat compensaţia, să se pună eventual problema desfiinţării ei. Asta în situaţia în care debitorul care ar putea invoca compensaţia în loc să o invoce, plăteşte. Într-o asemenea ipoteză renaşte creanţa celeilalte părţi şi renaşte şi creanţa

debitorului împotriva celeilalte părţi. Este practic o formă de renunţare tacită la compensaţie. Compensaţia poate să opereze fie în raportul dintre creditor şi debitor, fie în

raporturile dintre fideiusor şi creditor. Fideiusorul poate să opună compensaţia care a operat între creditor şi debitor, astfel încât acesta să nu mai fie obligat la plată. Însă, debitorul nu va putea să opună compensaţia dintre fideiusor şi creditor pentru a împiedica urmărirea sa de

către creditor. (art 1621 NCC în acest sens). Dacă sunt mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie - deci nu doar două, ci trei

sau mai multe - se va pune problema identificării obligaţiilor între care a operat compensaţia. Această identificare va fi posibilă aplicând principiile din materia imputaţiei plăţii, deja analizate.

Deşi teoretic se poate renunţa la compensaţie, în art. 1622 există anumite restricţii care intervin atunci când o asemenea renunţare ar prejudicia drepturile dobândite de terţi:

(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului

popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă. – deşi nu ştim ce este poprirea, pentru că se va studia la procedură civilă, anticipăm, arătând că poprirea presupune

trei subiecte de drept: un creditor, debitorul creditorului şi debitorul debitorului creditorului-care va fi terţ poprit. Întrucât s-ar putea ca debitorul să aibă dificultăţi de plată, creditorul va fi

interesat să încaseze creanţa pe care o are împotriva debitorului de la debitorul debitorului care este solvabil. Şi atunci, se face mai întâi o poprire asigurătorie prin care terţul poprit este oprit să plătească debitorului, iar când se validează poprirea terţul va plăti direct creditorului,

nu va mai plăti propriului său creditor, ci creditorului acestuia. Dacă a operat poprirea, atunci

81

o eventuală compensaţie a debitorului, cum spune textul, care este dobândită împotriva creditorului popritor nu mai poate forma obiectul compensaţiei pentru că aceasta intervine

după ce s-a validat poprirea.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate

prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale. – Aşadar, într-o asemenea ipoteză este vorba despre o renunţare tacită la compensaţie, debitorul deşi putea să

invoce compensaţia plăteşte, asta însemnând şi că renaşte creanţa sa împotriva celeilalte părţi, numai că această renaştere nu va mai fi însoţită de privilegii şi ipoteci care vor fi definitiv

stinse. Art. 1623: Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe

(1) Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită de

creditorul său unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o

invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare.

(2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă,

nu împiedică decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare

momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.: (îi devine opozabilă prin notificare sau prin înscrierea în arhiva electronică)

Diferenţa între cele două variante: - în primul alineat, dacă debitorul cedat a acceptat cesiunea, atunci el nu mai poate invoca nici compensaţia care putea să opereze anterior acceptării cesiunii.

- cel de al doilea aliniat :compensaţia nu mai poate fi invocată pentru datorii care sunt ulterioare momentului în care cesiunea a devenit opozabilă- nu e voinţa debitorului implicată aici în realizarea opozabilităţii cesiunii, ci este vorba de o formă obiectivă de realizare a

acestei opozabilităţi (aducere la cunoştinţă, înscriere în arhiva electronică)

Compensaţia judiciară

Se referă la ipoteza în care creanţa nu este lichidă, astfel că cei interesaţi se adresează instanţei

pentru a stabili valoarea creanţei.

1617 alin (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune

compensaţia.

Compensaţia convenţională

Este necesară atunci când nu sunt îndeplinite cerinţele compensaţiei legale, oricare dintre ele, dar părţile se pot înţelege ca şi într-o asemenea ipoteză să opereze compensaţia.

2. Confuziunea

Sediul materiei: art. 1624-1628 Noţiunea de confuziune trebuie distinsă de noţiunea de consolidare. Noţiunea de consolidare am întâlnit-o în materia drepturilor reale (la dezmembrăminte), unde am vorbit

despre stingerea unui drept prin consolidare: uzufructuarul cumpără nuda proprietate, în acel moment nu se mai vorbeşte despre uzufruct, prin consolidare se stinge dreptul de uzufruct.

La confuziune (aplicabilă drepturilor de creanţă), este vorba de ipoteza în care se reunesc în aceeaşi persoană şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor. A este creditor împotriva lui B. B decedează, A îl moşteneşte pe B şi preia datoriile+drepturile acestuia,

implicit şi datoria pe care B o avea faţă de el. A este şi creditor şi debitor în această situaţie, reportul obligaţional de stinge prin confuiziune.

82

Dar, nu întotdeauna se întâmplă aşa: art 1624 (2) Confuziunea nu operează dacă

datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite .

În ipoteza moştenirii-caz des invocat pentru a fi un exemplu de confuziune - în

realitate moştenirea nu este de la bun început un exemplu de confuziune, pentru că în NCC nu mai avem distincţia care exista în Vechiul cod civil (între acceptarea sub beneficiu de inventar şi acceptarea pură şi simplă). Sub imperiul vechii reglementări succesorul avea două variante:

să accepte pur şi simplu succesiunea, ceea ce însemna că din acel moment patrimoniul defunctului se confunda cu patrimoniul moştenitorului. Varianta a doua era să accepte sub

beneficiu de inventar, caz în care confuzia dintre cele patrimonii era oprită până când se plăteau datoriile succesiunii. Avantajul acestei a doua formule de acceptare era faptul că, în situaţia în care pasivul succesiunii depăşea activul succesiunii, moştenitorul nu se vedea în

situaţia de a avea o pierderi ca urmare a moştenirii, astfel el răspundea numai în limita activului succesoral. NCC nu mai face această distincţie, între cele două variante de acceptare,

el instituie regula că orice acceptare este de fapt sub beneficiu de inventar. Adică niciodată succesorul nu poate răspunde peste limita activului succesoral, asta însemnând că în cazul moştenirii nu operează confuziunea imediat în momentul în care se acceptă succesiunea,

pentru că în acel moment succesorul are două mase patrimoniale: masa bunurilor proprii pe care le-a avut înainte de moştenire şi masa patrimonială a defunctului. Patrimoniile rămân

separate până la lichidarea datoriilor din patrimoniul defunctului, după aceea, dacă va mai fi cazul, va opera o confuziune. În realitate, confuziunea va opera mai ales în ipoteze de reorganizare a persoanei

juridice. Aici este vorba tot despre o succesiune, dar nu e vorba despre o moştenire, este vorba de un sens al succesiunii care are în vedere transmiterea unor patrimonii/ fracţiuni de patrimonii între persoane juridice.

Când operează, confuziunea are ca efect stingerea obligaţiei respective. Numai că nu

este vorba de o stingere definitivă. Dacă apare o cauză care infirmă faptul generator al confuziunii, atunci raportul obligaţional renaşte: art. 1628: Dispariţia cauzei care a

determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.

Art: 1625: Confuziunea şi ipoteca

(1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al

bunului ipotecat. – textul are în vedere o ipoteză specială de confuziune.( Raportul

obligaţional iniţial nu se stinge, se stinge doar raportul obligaţional care are în vedere naşterea dreptului de ipotecă pentru creditorul ipotecar)

(2) Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el. –o aplicaţie a art 1628 pt că este vorba de un eveniment care face să dispară cauza confuziunii, renaşte raportul iniţial de ipotecă

Art. 1626: Fideiusiunea

Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită fideiusorilor.

– dacă s-a stins raportul obligaţional, garantul nu mai are ce să garanteze, el nu mai poate fi

urmărit. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de fideiusor

şi debitor principal nu stinge obligaţia principală. - Se stinge obligaţia de garanţie, dar

raportul iniţial rămâne. Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu

creanţa stinsă pe această cale ( exemplu: în ipoteza confuziunii care apare ca urmare a

83

moştenirii: un terţ are un drept de ipotecă asupra unui bun al defunctului, odată cu acceptarea moştenirii nu se va stinge acel drept de ipotecă al terţului).

3…Darea de plata

Sediul materiei: art. 1492

(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă

valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la

aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept,

debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului,

potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul

preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile

oferite de terţi nu renasc.

Darea în plată este o convenţie încheiată între creditor şi debitor, prin care, în momentul plăţii, obligaţia se stinge nu prin executarea prestaţiei iniţiale, ci prin oferirea unei alte prestaţii de către debitor. Nu are importanţă dacă cele două prestaţii sunt egale valoric.

Cât timp părţile s-au înţeles în acest fel, obligaţia se stinge indiferent dacă prestaţia oferită este mai mare sau mai mică decât prestaţia iniţială care trebuia să fie executată. La o primă

vedere am fi în prezenţa unei novaţii prin schimbare de obiect, în realitate există o diferenţă, întrucât convenţia de novaţie este anterioară plăţii, ori în cazul dării în plată schimbarea prestaţiei iniţiale cu prestaţia ulterioară se face chiar în momentul plăţii. Dar, ca şi plata, acest

mod de stingere al obligaţiilor are un caracter complex, el reuneşte şi convenţia părţilor, dar şi faptul material al executării prestaţiilor. Iată de ce dintr-o perspectivă darea în plată este o convenţie, iar dintr-o altă perspectivă este un fapt material.

Darea în plată, pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească cerinţele de valabilitate ale convenţiilor (de fond şi de formă). Când darea în plată constă în transferul proprietăţii sau în

transferul altui drept, debitorul va fi ţinut atât de obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii cât şi de obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului transferat, în condiţiile în care aceste obligaţii de garanţie sunt reglementate în materia vânzării. Dacă după darea în plată devin efective

aceste obligaţii de garanţie, creditorul are două variante la dispoziţie:

Să ceară angajarea răspunderii debitorului pt evicţiune sau pentru vicii.- răspundere

contractuală

Să ceară de la debitor prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. – în această variantă

este vorba despre o desfiinţare a dării în plată, renaşte situaţia iniţială (rezoluţiune).

Această rezoluţiune operează nu prin a cere de la instanţă, ci prin a cere de la debitor

direct. Debitorul face practic o declaraţie de rezoluţiune unilaterală. Avantaj faţă de

prima variantă, care ar necesita adresarea către instanţă. Însă în această situaţie

garanţiile oferite de terţi nu renasc, garanţiile rămân stinse.

4..Remiterea de datorie

Sediul materiei: art. 1629-1633 Remiterea de datorie, în NCC este diferită, dintr-un punct de vedere, de figura juridică

a remiterii de datorie reglementată în Vechiul Cod Civil. În vechea reglementare remiterea de datorie era întotdeauna o liberalitate, fie că se manifesta în forma unei convenţii, fie că se

manifesta sub forma unui legat. Astfel, în vechiul cod civil era utilizată şi noţiunea de „iertare de datorie”. În NCC se păstrează distincţia între remiterea de datorie făcută prin convenţie şi cea făcută prin legat, dar când e vorba de remitere de datorie făcută prin convenţie, aceasta

84

poate să fie cu titlu gratuit-regula sau cu titlu oneros-excepţia. Când e vorba despre o remitere de datorie pe cale convenţională, trebuie să avem deci un acord între creditor şi debitor. Prin

acest contract, creditorul fie îl iartă pe debitor de datorie pur şi simplu, fie îi cere un preţ pentru stingerea datoriei. Într-un fel această figură juridică se aseamănă cu executarea prin

echivalent, însă acolo e vorba de o executare silită/forţată, iar aici e vorba despre un acord între creditor şi debitor. E posibil ca remiterea să se facă prin legat, adică creditorul lasă un testament şi în testament precizează că îl iartă de datorie pe debitorul său – o remitere de

datorie cu titlu gratuit.

Astfel, pentru a fi valabilă, remiterea de datorie trebuie să îndeplinească fie condiţiile convenţiei, fie condiţiile legatului. În primul caz, dacă este o convenţie cu titlu gratuit ne aflăm în faţa unei donaţii indirecte. Fiind vorba de o donaţie indirectă, sub aspectul formei nu

este necesară forma autentică de la donaţie, în schimb sub aspectul fondului se aplică regulile de la donaţie în ceea ce priveşte raportul donaţiilor, reducţiunea liberalităţilor şi revocarea

donaţiei. Dacă remiterea de datorie este o convenţie cu titlu oneros, se vor aplica regulile de la contractul care poate fi asimilat cu această remitere de datorie.

Remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Există o prezumţie că este totală, în

măsura în care nu există o clauză derogatorie. Remiterea de datorie poate să fie expresă sau tacită. În principiu, dovada remiterii de datorie se poate face cu orice mijloc de probă, cum se întâmplă în cazul plăţii conform art. 1499.

Conform art. 1632 renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de

creditor nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate. Dacă remiterea priveşte doar garanţia, raportul principal rămâne în vigoare.

Conform Art. 1633 alin (1) remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe

fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el. Dacă se stinge raportul principal, ceea ce este accesoriu se stinge de asemenea. (2) Remiterea de datorie consimţită în favoarea

fideiusorului nu liberează pe debitorul principal . – Dacă se stinge accesoriul nu înseamnă că

se stinge principalul. (3) Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori,

ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de acesta,

numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui . - Aşadar, avem ipoteza în care aceeaşi obligaţie este garantată de mai mulţi fideiusori şi remiterea nu priveşte toţi fideiusorii, ci doar pe unul din ei. Astfel ceilalţi fideiusori rămân obligaţi pentru întreaga garanţie, numai dacă au

consimţit la eliberarea fideiusorului în favoarea căruia a operat remiterea de datorie. (4)

Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de

garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât

debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori. – Dacă creditorul primeşte o prestaţie de la un fideiusor, această prestaţie se scade din datoria totală. Această prestaţie profită atât

debitorului, cât şi celorlalţi fideiusori (ei vor fi ţinuţi numai pentru restul din datorie).

5. Imposibilitatea fortuită de executare Sediul materie: Art. 1634

Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de exonerare de răspundere, fie pentru că se înlătură vinovăţia, fie pentru că se înlătură raportul de cauzalitate. Evenimentul

fortuit pune problema riscului contractului, în contractele sinalagmatice. Dacă este vorba de contracte unilaterale, imposibilitatea fortuită de executare determină stingerea obligaţiilor. Mulţi analizează această chestiune tot sub aspectul riscului contractului (profesorului Stoica i

se pare forţat) şi ei spun aşa, că dacă debitorul nu poate să execute obligaţia, riscul este

85

suportat de creditor. Dintr-un punct de vedere este adevărat, dar chestiunea e fără semnificaţie, ceea ce este important este că într-o asemenea situaţie se stinge obligaţia

debitorului dacă el nu este în nici un fel obligat de executare. Evenimentul fortuit înseamnă: forţa majoră+caz fortuit+fapta creditorului/a terţului

asimilată fie forţei majore, fie cazului fortuit. Dacă neexecutarea este determinată de o asemenea cauză trebuie să vedem dacă imposibilitatea este definitivă sau temporară. Dacă imposibilitatea este temporară, efectul nu este stingerea obligaţiei, ci este suspendarea

executării obligaţiei pe perioada de timp în care acţionează evenimentul fortuit. Când încetează acţiunea acestuia atunci se poate relua executarea obligaţiei.

Mai putem distinge între imposibilitatea totală de executare, caz în care se stinge toată obligaţia, imposibilitate parţială de executare când s-ar pune problema ce se stinge. La prima vedere s-ar spune că se stinge pro-parte obligaţia, cu o singură condiţie se întâmplă aşa : ca

partea rămasă de executat să prezinte interes pentru creditor. Debitorul va beneficia de acest mod de stingere în măsura în care nu a fost pus în

întârziere. Dacă a fost pus în întârziere înainte de intervenţia evenimentului fortuit, el va rămâne dator să execute prestaţia prin echivalent, adică va răspunde pentru neexecutare. Totuşi, chiar dacă a fost pus în întârziere, debitorul nu va răspunde dacă va face proba că şi

dacă era la creditor obiectul prestaţiei, oricum ar fi pierit. (art. 1634 alin (2) NCC). Dacă totuşi debitorul şi-a asumat riscul producerii acestor evenimente, indiferent de unde s-ar fi

aflat obiectul prestaţiei, debitorul va rămâne responsabil.

86

Există şi anumite cerinţe procedurale pentru ca debitorul să beneficieze de stingerea obligaţiei: art. 1634 alin (5) debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa

evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea

nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut

sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul

cauzat, prin aceasta, creditorului.

Conform art 1634 alin (6) dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu

poate invoca imposibilitatea fortuită de executare. Bunurile de gen nu pier !

Obligaţiile Complexe

Sub imperiul Vechiului Cod Civil se considera, de regulă, că obligaţiile complexe se

împart în două categorii: obligaţii afectate de modalităţi şi obligaţii plurale. La rândul lor, obligaţiile plurale se împărţeau în două categorii: obligaţii cu pluralitate de subiecte şi

obligaţii cu pluralitate de obiecte. În NCC, obligaţiile complexe şi-au redus sfera la obligaţiile plurale. Obligaţiile afectate de modalităţi sunt tratate separat. Aşadar, obligaţiile afectate de modalităţi sunt

reglementate de la art. 1396-1420, fiind vorba de obligaţiile afectate de condiţie sau de termen (modalităţile actului juridic, deja studiate, nu sunt decât o altă perspectivă asupra

modalităţilor obligaţiilor; în primul caz, când vorbim de modalităţile actului juridic, avem în vedere sursa/izvorul obligaţiilor; în al doilea caz, avem în vedere ce rezultă din acel izvor atunci când obligaţia e deja născută; sunt două faţete complementare. Noţiunile studiate de la

modalităţile actului juridic se aplică în tocmai la modalităţile obligaţiilor. Precizare: atunci când este vorba de obligaţii afectate de o condiţie, de regulă, aceste obligaţii se nasc dintr-un

act juridic afectat de o condiţie. Totuşi, putem avea obligaţii condiţionale care nu se nasc dintr-un act juridic exp: proprietatea rezolubilă poate exista fără a avea ca izvor un contract sub condiţie, în ipoteze în care legiuitorul stabileşte el însuşi împrejurări cu valoare de

condiţie care influenţează existenţa dreptului de proprietate – accesiunea imobiliară artificială).

Obligaţiile plurale, sediul materiei: art.1421-1468 Obligaţiile plurale se împart în:

Obligaţii cu pluralitate de subiecte: - obligaţii divizibile

- obligaţii indivizibile - obligaţii solidare

Obligaţii cu pluralitate de obiecte : - obligaţii alternative

- obligaţii facultative

OBLIGATIILE DIVIZIBILE. OBLIGATIILE INDIVIZIBILE

De regulă când vorbim despre obligaţii avem în vedere acel raport juridic obligaţional încheiat între un creditor un debitor şi care are ca obiect o singură prestaţie. Acest raport

obligaţional standard este din motive didactice tiparul analizei atunci când vorbim despre obligaţii. În realitate, raporturile obligaţionale nu se prezintă doar în forma standard. Ele sunt

fie afectate de modalităţi, fie presupun existenţa mai multor creditori, mai multor debitori ori şi a mai multor creditori şi a mai multor debitori, fie prezenţa unor prestaţii multiple ca obiect al obligaţiei.

87

Când avem mai mulţi creditori/debitori în cadrul aceluiaşi raport obligaţional regula este divizibilitatea. Obligaţia este divizibilă.

Până la urmă, într-o asemenea ipoteză avem mai multe raporturi obligaţionale. Dacă putem vorbi de o oarecare unitate a obligaţiei şi o singură obligaţie, acest lucru este posibil

numai din perspectiva unicităţii prestaţiei. Numai că, în măsura în care prestaţia este divizibilă, în final vom avea fracţiuni de prestaţii, fie în sensul că fiecare se execută de către un debitor, fie în sensul că fiecare profită unui creditor. Divizibilitatea, fie că e vorba între

debitori, fie că e vorba între creditori, este regula. Art 1423 (Prezumţia de egalitate: dacă prin lege ori prin contract nu se dispune

altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această

regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.) + art 1424 (Prezumţia de

divizibilitate. Excepţii : Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care

indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa,

susceptibil de divizare materială sau intelectuală) reglementează două prezumţii: de

divizibilitate şi prezumţia de egalitate.

Efectele care rezultă din divizibilitatea obligaţiilor:

Dacă sunt mai mulţi debitori fiecare va putea fi obligat numai la partea lui din datorie;

Dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare va putea fi îndreptăţit numai la partea lui de

creanţă.

Fie prin natura prestaţiei, fie prin voinţa părţilor, prestaţia nu se poate divide. Aşadar, putem vorbi atât de indivizibilitate naturală, cât şi de indivizibilitate convenţională.

De regulă, obligaţiile de „a da” sunt divizibile. Obiectul obligaţia de a da este un drept, iar dreptul prin natura lui este divizibil căci este o realitate intelectuală.

Dacă este vorba de obligaţii de „a face” sau „a nu face” sunt de obicei indivizibile. În mod natural acestea sunt indivizibile de cele mai multe ori.

Şi dacă avem mai mulţi creditori şi dacă avem mai mulţi debitori, prestaţia trebuie să fie executată integral.

88

Altfel spus, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare creditor are dreptul să ceară executarea întregii prestaţii de la debitor (indivizibilitatea activă), dacă sunt mai mulţi debitori, creditorul

poate să ceară executarea integrală a prestaţiei de la oricare debitor (indivizibilitate pasivă). Şi într-un caz şi în celălalt, chiar dacă prestaţia nu este indivizibilă prin natura ei, părţile se pot

înţelege ca o prestaţie divizibilă prin natură să fie considerată indivizibilă prin voinţa lor. În orice caz, indivizibilitatea trebuie să fie expresă. De cele mai multe ori indivizibilitatea rezultă din natura obiectului prestaţiei.

Efectele indivizibilităţii:

A. Indivizibilitatea activă Efectele dintre creditorii indivizibili şi debitor

Oricare creditor poate să ceară prestaţia integrală de la debitor.

Efectele dintre creditorii indivizibili între ei

În măsura în care nu a primit întreaga prestaţie desocotirea se va face în funcţie de

înţelegerea iniţială a creditorilor. Altfel spus, trebuie să vedem pentru ce s-au angajat

să fie în situaţia de indivizibilitate. (Dacă vor să exploateze în comun un bun evident

că nu-l vor diviza, dar vor împărţi beneficiile exploatării)

B. Indivizibilitatea pasivă

Fiecare din debitori poate fi obligat să execute integral prestaţia. Dacă unul din ei va

plăti întreaga prestaţie, atunci va avea un drept de regres împotriva celorlalţi pentru

părţile lor din obligaţie, sub aspect valoric.

Indivizibilitatea obligaţiei se transmite şi la moştenitori – art. 1425 alin (1) obligaţia

indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.

Solidaritatea nu se transmite la moştenitori. Dacă obligaţia indivizibilă devine imposibil de executat în natură, echivalentul

obligaţiei indivizibile devine divizibil (echivalentul bănesc este divizibil) art. 1430 alin (1) obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă. Când se pune problema restituirii prestaţiei indivizibile, se face distincţia între

indivizibilitatea naturală şi indivizibilitatea convenţională. Dacă rezultă chiar din natura prestaţiei indivizibilitatea (indivizibilitate naturală) şi restituirea prestaţiei este tot indivizibilă,

per a contrario, când este vorba despre o indivizibilitate convenţională restituirea nu mai este afectată de invdivizibilitate. În cazul obligaţiei indivizibile, când sunt mai mulţi creditori, se presupune că fiecare

dintre ei are împuternicire din partea celorlalţi creditori pentru conservarea creanţei, de unde rezultă faptul că oricare creditor poate să facă acte pentru conservarea creanţei (punerea în

întârziere făcută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, întreruperea prescripţiei făcută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, suspendarea cursului prescripţiei profită de regulă tuturor creditorilor în măsura în care cauza de suspendare nu este personală pentru unul din

creditori), dar nu are împuternicire şi pentru a dispune de creanţă în întregime. Din a doua idee rezultă că, dacă un creditor face o novaţie, ea va privi numai partea lui din creanţă (la fel

şi compensaţia şi confuziunea). În mod simetric, când sunt mai mulţi debitori, novaţia, remiterea de datorie, compensaţia sau confuziunea se realizează în funcţie de fiecare debitor în parte, dar creditorul

va putea să ceară în continuare de la oricare dinte ei executarea întregii obligaţii. Când se va pune însă problema desocotirii, debitorii care au beneficiat de novaţie/remitere de

datorie/compensaţie/confuziune nu vor mai trebui să suporte echivalentul părţi lor din obligaţie.

89

Solidaritatea

Este reglementată de la art. 1434- 1460.

Distingem între solidaritatea activă şi solidaritatea pasivă. Obligaţia este solidară atunci când mai mulţi creditori sunt îndreptăţiţi fiecare dintre ei la întreaga prestaţie din partea debitorului (solidaritate activă) sau atunci când creditorul

poate să ceară executarea integrală a datoriei de la oricare din debitori (solidaritate pasivă)

Solidaritatea activă (mai mulţi creditori, un debitor) Efectele care se produc între creditorii solidari şi debitor

Oricare creditor poate să ceară plata integrala a datoriei de la debitor

Prin plata integrală făcută unui creditor, debitorul este liberat faţă de toţi creditorii

Efectele care se produc între creditorii solidari (între ei)

Reprezentarea reciprocă a creditorilor: operează o prezumţie că fiecare creditor este

împuternicitul celorlalţi creditori cât timp este vorba de conservarea creanţei. Dacă

este vorba de acte de dispoziţie cu referire la creanţă, fiecare debitor le poate face

numai cu privire la partea sa de creanţă.

Conform art 1442 obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi.

Solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori, fiecare este ţinut la plata datoriei către creditor) Este şi o formă de garanţie, are o funcţie de garanţie. Fiecare debitor solidar răspunde

nu numai pentru partea sa de datorie, ci şi pentru părţile de datorie ale celorlalţi. Dintr-un punct de vedre, această formă de garanţie este mai puternică decât fideiusiunea. Cum vom

vedea, un fideiusor poate invoca beneficiul de discuţiune, în sensul că, dacă este urmărit de creditor, poate să ceară acestuia să-l urmărească mai întâi pe debitor. Debitorul solidar urmărit de creditor nu poate invoca un asemenea beneficiu. Creditorul alege pe cine urmăreşte.

Creditorul urmărit poate doar să-i cheme în garanţie în proces pe ceilalţi codebitori solidari, pentru că dacă el va fi obligat să plătească creditorului, ceilalţi codebitori să fie obligaţi faţă

de el pentru partea lor din datorie. O altă diferenţă faţă de fideiusiune: fideiusorul poate invoca beneficiul de diviziune/divizibilitate (dacă sunt mai mulţi fideiusori şi creditorul porneşte urmărirea faţă de unul dintre ei pentru toată datoria, fideiusorul urmărit va spune; se

divizează datoria şi eu răspund numai pentru partea mea, pentru celelalte răspund ceilalţi fideiusori ; datoria se divizează), pe când în cazul nostru, debitorul solidar nu va putea să

invoce divizibilitatea obligaţiei, tocmai pentru că el este „solidar” va trebui să plătească totul. Astfel înţeleasă, solidaritatea produce şi ea o serie de efecte:

Efecte care se produc între creditor şi debitorii solidari Efectele principale

Îndreptăţirea creditorului de a cere executarea integrală a obligaţiei de la oricare din

debitori. Debitorul urmărit va putea doar să ceară introducerea în cauză a celorlalţi

debitori solidari pentru a se întoarce cu o acţiune în regres împotriva lor.

Creditorul are alegerea să se îndrepte împotriva oricărui debitor, dar acesta se va putea

apăra invocând fie excepţii comune (de expl: debitorul poate să invoce nulitatea

contractului din care s-a născut obligaţia sa de plată), fie excepţii care îi sunt

personale( Există astfel de excepţii care profită şi celorlalţi debitori solidari: de expl.

90

dacă un debitor solidar invocă compensaţia care operează între el şi creditor pentru

partea sa din datorie, această compensaţie va profita şi celorlalţi debitori, în sensul că

vor putea fi urmăriţi numai faţă de ceea ce a rămas din datorie; la fel se întâmplă şi la

remiterea de datorie/confuziune/renunţare la solidaritate –vezi art. 1450-1453 şi

excepţii personale care profită numai debitorului care le invocă: de expl dacă s-a

prevăzut un termen pentru unul din debitori numai el va putea să invoce acest termen,

pentru ceilalţi debitori obligaţia este exigibilă.)

Şi aici funcţionează o reprezentare în bloc a debitorilor. Fiecare debitor îi reprezintă pe

ceilalţi, în măsura în care nu le creează o situaţie mai grea. În acest sens, suspendarea

şi întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori.

Ca şi în cazul solidarităţii active, solidaritatea pasivă nu se transmite la moştenitori. Aşadar, dacă se întrerupe prescripţia faţă de un moştenitor al debitorului, efectele se

produc numai faţă de el, nu şi faţă de ceilalţi codebitori. Aceştia vor profita de întreruperea prescripţiei numai în raport cu partea care revine moştenitorului, chiar şi dacă

ar fi vorba de o creanţă ipotecară. Efectele secundare art. 1454-1455

Dacă obligaţia devine imposibil de executat în natură ca urmare a faptei unui

debitor solidar, ceilalţi debitori solidari vor rămâne obligaţi să plătească

echivalentul prestaţiei, dar nu şi daune interese, acestea vor trebui a fi plătite de

către debitorul care a cauzat imposibilitatea executării în natură a obligaţiei.

Dacă se pronunţă o hotărâre judecătorească împotriva unui debitor solidar aceasta

nu va avea autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi debitori, adică aceştia vor

putea invoca apărăi pe care nu le-au putut invoca dacă nu au fost în procesul

iniţial. Este motivul pentru care debitorul chemat în judecată ar trebui să fie

precaut şi la rândul său, în acelaşi proces, să îi cheme în garanţie pe ceilalţi

debitori solidari. În felul acesta hotărârea judecătorească va rezolva toate

raporturile (şi pe cele dintre creditor şi debitorii solidari şi pe cele dintre debitori

între ei).

Dacă însă hotărârea judecătorească s-a pronunţat în favoarea unui debitor solidar,

nu împotriva lui, atunci aceasta va profita şi celorlalţi debitori solidari, în măsura

în care debitorul din proces nu a invocat o apărare care îi era strict personală şi

care îi profita numai lui.

Efecte care se produc între debitorii solidari între ei

Debitorul care a plătit nu se mai bucură de solidaritate în acţiunea în regres

împotriva celorlalţi debitori solidari (de regulă), datoria se va diviza între ceilalţi

codebitori. Ca urmare, cel care a plătit va putea să ceară de la ceilalţi numai partea

fiecăruia de datorie.

În măsura în care un codebitor solidar este insolvabil, riscul insolvabilităţii este

suportat proporţional de către ceilalţi codebitori solidari. Acesta este beneficiul

solidarităţii în raport cu creditorul, în acest fel solidaritatea pasivă apare ca o formă de

garanţie în beneficiul creditorului. Creditorul va fi mereu satisfăcut chiar dacă un

debitor e insolvabil, dar acest risc va fi suportat de către ceilalţi codebitori solidari.

Când e vorba de acţiunea în regres a debitorului faţă de ceilalţi debitori

solidari, debitorii pârâţi pot invoca toate mijloacele de apărare comună pe care

91

debitorul plătitor a omis să le invoce împotriva creditorului. (de expl dacă obligaţia era

nulă, şi codebitorii debitorului plătitor demonstrează aceasta, atunci plata va rămâne a

fi suportată de către debitorul plătitor. Debitorul care a făcut această plată va putea

eventual să aibă o acţiune în restituire împotriva creditorului iniţial întrucât obligaţia

era nulă, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză –spune Stoica, pentru că plata lucrului

nedatorat presupune eroarea plătitorului iar existând obligaţia nu se poate vorbi despre

eroare, deşi sunt autori care susţin această idee.)

Dacă obligaţia solidară a fost contractată în interesul exclusiv al unui codebitor

solidar. În acest caz, dacă cel care plăteşte este altul decât codebitorul interesat, atunci

plătitorul va avea drept de regres integral împotriva codebitorului interesat. În realitate

în această situaţie, cel care plăteşte este exact în situaţia unui fideiusor, el nu plăteşte

pentru el în nicio măsură, ci plăteşte pentru altul, deci este normal să aibă recurs

integral.

Solidaritatea pasivă se stinge fie prin moartea unui debitor sau a debitorilor

(după cum am văzut nu se transmite la moştenitori solidaritatea), dar se poate stinge şi

prin renunţarea la solidaritate, care poate să fie expresă sau tacită. Regula este că

renunţarea trebuie să fie expresă.

Insa art. 1453 alin 3 exista 2 ipoteze in care renuntarea poate sa fie si tacita:

a) fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul solidar care a făcut plata,

menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligaţia solidară.

Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde

şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor,

astfel menţionată în chitanţă, se face timp de 3 ani;

b) îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea

acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.

Restituirea prestaţiilor

Există situaţii în care fie pentru că s-a făcut o plată nedatorată, fie pentru că s-a desfiinţat un contract în temeiul căruia părţile şi-au executat deja obligaţiile, total sau parţial,

se pune problema restituirii prestaţiilor. În Codul civil actual s-a optat pentru o reglementare de drept comun care să fie aplicabilă indiferent de cauza restituirii prestaţiilor. Ca urmare, ori de câte ori, indiferent de

cauza subiectului unui raport juridic obligational, trebuie să restituie prestaţia primita, vor fi aplicate prevederile din NCC de la art. 1635 la art. 1649.

Rezultă din cele precizate anterior că există mai multe cauze care determină restituirea prestaţiilor. Prima dintre ele se referă chiar la plata nedatorată. A doua ipoteză se refera la prestaţiile executate în temeiul unui contract care este ulterior desfiinţat. Un contract poate fi

desfiinţat ca urmare a nulităţii, a rezoluţiunii. Este vorba aşadar despre acea desfiinţare a contractului cu efect retroactiv. Avem în vedere contractele cu executare dintr-o dată. În cazul

contractelor cu executare succesivă sau continuă, nulitatea şi rezoluţiunea ar produce efecte pentru viitor, aşadar nu se mai pune problema desfiinţării contractului ci a încetării acestuia. Pană în momentul încetării contractului părţile trebuie să execute prestaţiile reciproce.

În art. 1635 alin.(1) pare să mai fie vorba si de o a treia ipoteză în care se impune restituirea prestaţiilor, atunci când ar fi vorba de o obligaţie care ar deveni imposibil de

92

executat ca urmare a unui eveniment fortuit (forţa majora, caz fortuit si orice eveniment asimilat acestora). Observăm că dacă este vorba de imposibilitatea fortuită de executare a unui

contract sinalagmatic, totală şi definitivă, consecinţa este tot desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Ca urmare, în realitate este vorba doar despre o redactare inabilă a textului pentru

că această ultimă ipoteză se încadrează în ipoteza anterioară, aceea a desfiinţării unui contract cu efect retroactiv. O situaţie distinctă este reglementată în alin. (2) al art. 1635 („Ceea ce a fost prestat în

temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară

numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau,

după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.”) şi anume, situaţia în care se face o prestaţie în temeiul unei cauze viitoare care însă nu s-a mai înfăptuit. De exemplu: părţile urmează să încheie în viitor un contract şi una dintre ele cu anticipaţie, înainte de executarea contractului,

execută prestaţia. Ulterior contractul nu e mai încheie astfel încât prestaţia executată trebuie să fie restituită. Nu e caz de restituire în această situaţie în măsura în care cel care a făcut

prestaţia ştia că înfăptuirea cauzei viitoare este imposibilă sau a împiedicat el însuşi înfăptuirea acelei cauze. Ceea ce este important este că atunci când se pune problema restituirii prestaţiilor

obligaţia de restituire va fi însoţită de garanţiile care însoţeau obligaţia iniţială. Aşadar, creditorul restituirii, în măsura în care debitorul restituirii nu execută, va putea pune în lucru

garanţiile obligaţiei iniţiale. Creditorul restituirii: în mod normal cel care a efectuat prestaţia are calitatea de creditor, acestei persoane fiind necesar a se i se face restituirea (poate desemna un mandatar sau poate exista în temeiul legii o altă persoană îndreptăţită la

restituire). Spre deosebire de soluţiile care fuseseră consacrate în practica judiciară sub imperiul vechiului cod civil atunci când un contract era desfiinţat pentru cauză ilicită sau imorală,

soluţii care presupuneau aplicarea adagiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (Nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa) astfel încât nu mai era

loc de restituire, NCC în art. 1638 precizează că şi prestaţia executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne supusă restituirii. S-a apreciat că dacă prestaţia rămâne la cel care a primit-o, ar fi o îmbogăţire fără justă cauză, altfel spus, caracterul ilicit sau imoral al

contractului încheiat şi desfiinţat din acest motiv, nu ar fi o cauză suficientă pentru păstrarea prestaţiei - cum se aprecia în jurisprudenţa creată sub imperiul vechiului cod civil. Restituirea

unei prestaţii poate să fie însoţită şi de plata daunelor-interese, în măsura în care creditorul restituirii face dovada că a suferit un prejudiciu suplimentar faţă de valoarea prestaţiei executate.

Cu referire strict la restituire, formele sau modalităţile de restituire sunt:

Restituirea în natură - regula - are în vedere situaţiile în care s-a predat un bun, altfel spus prestaţia executată constă în

predarea unui bun (restituirea în natură = restituirea bunului predat fără cauză)

Restituirea prin echivalent.

- are în vedere situaţiile în care prestaţia executată este o altă prestaţie de a face decât aceea de a preda. Se evaluează valoarea prestaţiei executate şi debitorul restituirii va plăti această valoare creditorului restituirii. Momentul evaluării este momentul în care debitorul a primit

prestaţia.

Dar, chiar şi atunci când prestaţia constă în predarea unui bun restituirea în natură poate fi imposibilă ca urmare a pieirii sau înstrăinării bunului. În această privinţă trebuie să facem distincţie între pieirea sau înstrăinarea bunului care sunt imputabile debitorului

restituirii şi pieirea fortuită a bunului- independentă de culpa debitorului.

93

În primul caz (pieirea sau înstrăinarea bunului-imputabile debitorului), creditorul are dreptul să primească valoarea bunului evaluată fie în momentul primirii prestaţie, fie în

momentul pieirii sau înstrăinării bunului. Debitorul va fi ţinut să plătească valoarea cea mai mică dintre aceste două valori (se aplică în această situaţie regula de la îmbogăţirea fără justă

cauză). În măsura în care forma vinovăţiei este calificată, adică este vorba de reaua-intenţie a debitorului, atunci creditorul va avea dreptul la cea mai mare dintre aceste două valori. Dacă bunul a pierit în mod fortuit, atunci obligaţia se stinge. Va opera în acest caz o subrogaţie

reală cu titlu particular prevăzută în art. 1642 prima frază („Dacă bunul supus restituirii a

pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el

trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie,

atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie”). În măsura în care pieirea fortuită a lucrului ar fi determinată însă chiar de către

debitor, el nu va mai fi liberat de obligaţia de restituire, cu excepţia cazului în care face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă se afla la creditor.

În cazul în care bunul supus restituirii este doar deteriorat, conform art. 1643 debitorul va trebui să-l despăgubească pe creditor cu echivalentul prejudiciului constând în vătămarea bunului. În măsura în care, deteriorarea este rezultatul folosinţei normale a lucrului, debitorul

nu va datora această despăgubire. În alin. (2) 1643 se introduce o distincţie legată de cauza care determină restituirea: se face distincţie între acele cauze de restituire care sunt imputabile

creditorului şi cauzele în care creditorul nu are o culpă în legătură cu cauza de restituire -„Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii

trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără

despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului

restituirii.” (de exemplu rezoluţiunea poate fi pronunţată ca urmare a atitudinii culpabile a uneia dintre părţi; o parte şi-a executat numai unele din obligaţiile sale, a îndeplinit doar o

parte din prestaţii. Ca urmare a rezoluţiunii, deşi desfiinţarea s-a produs din culpa celui care a executat parţial, acesta va avea totuşi dreptul să ceară restituirea a ceea ce a executat. Dar,

într-o asemenea ipoteză va primi bunul predat în temeiul contractului desfiinţat în starea în care se afla bunul la momentul introducerii acţiunii în restituire, fără a mai putea cere despăgubiri de la debitor pentru eventualele deteriorări. Numai în măsura în care creditorul

restituirii va face dovada că deteriorările sunt rezultatul activităţii culpabile a debitorului atunci acesta le va datora.)

O soluţie discutabilă este cuprinsă în art. 1644 NCC care se referă la restituirea cheltuielilor făcute de debitorul restituirii cu bunul respectiv: în acest caz, legiuitorul

precizează că se vor aplica regulile din materia accesiunii imobiliare artificiale. Soluţia este corectă numai dacă aceste cheltuieli s-ar fi încorporat într-o lucrare nouă. Dar dacă aceste

cheltuieli nu s-au încorporat într-o lucrare nouă, în mod normal textul ar fi trebuit să facă trimitere la dispoziţiile cuprinse în art 566 alin (3)- (8). Aceste dispoziţii se referă la efectele acţiunii în revendicare.

În ultimul alin. articolul 566 face precizarea că numai dacă cheltuielile făcute cu bunurile restituirii se încorporează într-o lucrare nouă se aplică regulile de la accesiune. În

concluzie, art 1644 trebuie citit în sensul că el trimite pe de-o parte la accesiunea

imobiliară artificială atunci când cheltuielile se încorporează într-o lucrare nouă, iar pe

de altă parte la dispoziţiile art. 566 alin (3)-(8) când cheltuielile nu se încorporează într-o

lucrare nouă.!

Cât priveşte fructele bunului supus restituirii, se face şi aici distincţie între buna sau reaua credinţă a celui ce trebuie să restituie bunul. Dacă el a fost de bună credinţă în momentul în care a primit bunul, atunci va avea dreptul să păstreze fructele.

94

Dacă a fost de rea credinţă, va trebui să restituie fructele, având dreptul să reţină cheltuielile făcute cu producerea fructelor. Dacă debitorul restituirii a folosit bunul supus

restituirii, nu va fi pus la plata contravalorii folosinţei dacă a fost de bună-credinţă, în schimb, dacă a fost de rea-credinţă atunci va plăti contravaloarea folosinţei. Dacă este vorba însă chiar

de cheltuielile restituirii, adică de acelea ocazionate de restituirea bunului, acestea se vor suporta proporţional în ipoteza în care fiecare parte trebuie să restituie ceva celeilalte. Evident că dacă numai o parte este obligată la restituire sau dacă este imputabilă cauza restituirii unei

singure părţi, atunci aceasta va fi obligată integral la plata cheltuielilor de restituire.

Dacă debitorul restituirii este incapabil, el va fi obligat la restituire numai în limita folosului realizat (se aplică şi aici regula de la îmbogăţirea fără justă cauză). Dovada îmbogăţirii trebuie să fie făcută de către cel acre cere restituirea. Totuşi, deşi este vorba de un

incapabil, în măsura în care creditorul restituirii va face dovada că în mod pasager debitorul a avut discernământ atunci când a împiedicat restituirea, debitorul chiar incapabil va fi ţinut să

plătească integral despăgubirea. Efectele restituirii faţă de terţi

Este vorba de ipoteza în care înainte de a restitui bunul, debitorul îl înstrăinează.

Creditorul restituirii are la îndemână nu numai acţiunea pentru plata echivalentului bunului, ci şi acţiune în revendicare împotriva terţului dobânditor. Evident, nu va putea să le aleagă pe amândouă, ci va trebui să aleagă una din ele. Dar, chiar dacă alege acţiunea în revendicare, în

măsura în care posesorul poate opune fie uzucapiunea, fie posesia de bună-credinţă a unui bun mobil, împiedicând astfel revendicarea, atunci creditorul se va putea întoarce împotriva debitorului restituirii cu o acţiune în despăgubire. Mutatis mutandis, soluţia se aplică şi atunci

când debitorul restituirii nu a înstrăinat dreptul de proprietate, dar a constituit dezmembrăminte sau alte drepturi reale asupra bunului, de exp drepturi de garanţie. Acestea

nu vor fi opozabile creditorului restituirii care va putea să revendice bunul de la terţul deţinător. Dacă debitorul încheie alte acte de dispoziţie decât cele prin care înstrăinează sau constituie drepturi reale asupra acestora, în măsura în care terţul este de bună-credinţă, actele

juridice vor fi opozabile creditorului restituirii, dacă însă aceste acte juridice sunt contracte cu executare succesivă vor continua să producă efecte numai 1 an de la data desfiinţării titlului

constituitorului. Toate aceste dispoziţii care guvernează restituirea prestaţiilor constituie dreptul

comun în materie. Este posibil ca fie în completare, fie prin derogare de la aceste dispoziţii, în anumite materii să se prevadă soluţii complementare ori soluţii speciale. În absenţa unor

asemenea prevederi se vor aplica numai dispoziţiile analizate anterior. Garanţiile Obligaţiilor

Pe lângă ideea de libertate, în fundamentul Codului Civil se regăseşte şi ideea de siguranţă. Garanţiile obligaţilor au legătură tocmai cu ideea siguranţa executării obligaţiilor.

În mod normal obligaţiile se execută fie de bună voie, fie în mod silit. Dacă însă, debitorul nu execută în natură, iar executarea prin echivalent este împiedicată total sau în parte de

insolvabilitatea debitorului, înseamnă că fie parţial, fie total unii creditori nu vor fi satisfăcuţi. Pentru a preveni riscul insolvabilităţii debitorului creditorul poate să ceară constituirea unor garanţii. Garanţiile sunt deci instrumente juridice prin care creditorul se asigură, la scadenţă,

de faptul că creanţa sa va putea fi într-adevăr realizată, chiar dacă debitorul nu o poate executa nici măcar silit.

Există două metode de a garanta executarea obligaţiilor:

95

Multiplicarea garanţiei comune a creditorilor.

= Pe lângă patrimoniul debitorului, creditorul va mai putea să pornească urmărirea/executarea şi împotriva patrimoniului unei altei persoane decât debitorul, în măsura în care debitorul nu

execută sau nu are bunuri suficiente în patrimoniu pentru executarea prin echivalent. Este vorba de aşa-numitele garanţii personale(o altă persoană decât debitorul răspunde alături

de acesta sau pentru acesta):

Fideiusiunea

Scrisoarea de garanţie

Scrisoarea de confort

*Scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort vor fi tratate la drept comercial.

În cazul acestor garanţii personale, creditorul are posibilitatea să-l urmărească fie pe debitor, fie pe garant, astfel creditorul are la îndemână cel puţin două patrimonii (dacă vor fi

doi garanţi atunci va avea trei patrimonii şi tot aşa). În acest sens spunem că prima modalitate de a garanta obligaţiile constă în multiplicarea garanţiei comune a creditorului, sau altfel spus multiplicarea patrimoniilor împotriva cărora creditorul se poate îndrepta pentru a îşi executa

creanţa. Această metodă de garantare nu e întotdeauna sigură pentru că s-ar putea ca şi garanţii personali să fie şi ei insolvabili. Astfel, o a doua metodă de garantare:

Afectarea unui bun/unor bunuri determinate din patrimoniul debitorului (sau

din patrimoniul altei persoane) în vederea executării creanţei creditorului Avantajul creditorului este că va putea obţine satisfacerea creanţei sale prin urmărirea unui bun specific din patrimoniul debitorului sau al altei persoane. ( Astfel, creditorul va putea

executa direct bunul respectiv înlăturându-i pe ceilalţi creditori care nu au o garanţie asupra celui bun. Bineînţeles că dacă mai mulţi creditori şi-au constituit garanţii pe acelaşi bun al

debitorului, atunci se va pune problema rangului garanţiilor. Altfel spus, creditorul care şi-a constituit primul garanţia şi şi-a îndeplinit formele de opozabilitate pentru garanţia lui va avea prioritate şi va fi primul care se va îndestula din valoarea bunului).

Este vorba de garanţii reale care se pot constitui fie pe bunurile debitorului, fie pe bunurile unei alte persoane în măsura în care aceasta îşi dă acordul la constituirea garanţiei

(cauţiune). Noţiunea de cauţiune se referă la garanţia oferită de o altă persoană decât debitorul. A cauţiona= a garanta pentru altul. Cauţiunea este de două feluri:

Personală-atunci când cel care dă cauţiunea de fapt oferă întreg patrimoniul, prin multiplicarea garanţiei comune a creditorului

Reală-atunci când cel care dă cauţiunea oferă anumite bunuri din patrimoniul său.

Orice alt instrument juridic care nu îndeplineşte una sau alta din aceste cerinţe nu intră în sfera noţiunii de garanţie, chiar dacă în mod indirect poate să aibă şi funcţia de garanţie. De exp. clauza penală are şi o funcţie de garanţie fără a fi o garanţie propriu-zisă; la fel arvuna.

Ele însă, nu înseamnă nici multiplicarea garanţiei comune a creditorilor, nici o garanţie reală. Numai în mod general se poate spune că aceste instrumente juridice intră în sfera garanţiei.

Mai specială este situaţia solidarităţii şi a indivizibilităţii – cel puţin la solidaritate există o consecinţă asemănătoare a multiplicării garanţiei comune: debitorul se poate îndrepta împotriva oricărui debitor solidar şi îl poate urmări pentru întreaga datorie. Debitorii solidari

răspund faţă de creditor cu toate bunurile din patrimoniul lor. Este un fel de multiplicare a garanţiei comune a creditorilor. Totuşi sunt 2 diferenţe importante :

Debitorii solidari de regulă răspund nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru ei; Garanţii personali nu răspund pentru ei, răspund numai pentru alţii

Tocmai pentru că debitorul solidar răspunde şi pentru el, nu se realizează o deplină multiplicare a garanţiei comune a creditorului.

96

Clasificarea Garanţiilor

Garanţii personale - multiplicarea garanţiei comune a creditorilor:

Fideiusiunea

Scrisoarea de garanţie

Scrisoarea de confort

Garanţii reale - bunuri afectate executării unei creanţe

Ipoteca (Ipoteca mobiliară se va studia la dreptul comercial)

Gajul

Dreptul de retenţie !În măsura în care prin garanţii avem în vedere şi instrumentele juridice care creează o

ordine de preferinţă între creditori, fără a fi însă vorba de bunuri specifice afectate creanţei, intră în categoria drepturilor reale şi privilegiile. Privilegiile, de regulă, nu presupun afectarea unui bun pentru executarea creanţei, ci presupun doar o înlăturare a

principiului egalităţii creditorilor.

Art 2326 alin. (1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu

valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori

convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au

deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. – regula este aceea a egalităţii creditorilor, astfel încât aceştia îşi vor satisface proporţional creanţele în

măsura în care nu îşi pot satisface integral creanţele. Dacă existe cauze de preferinţă, atunci unii creditori vor putea executa înaintea altora,astfel încât există posibilitatea ca unii creditor să execute în întregime creanţele lor, pe când alţii să execute doar în parte sau să nu mai poată

să execute deloc. Cauzele de preferinţă sunt prevăzute în art. 2327 : „Cauzele de preferinţă

sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.” În sens propriu-zis, garanţia reală nu presupune numai o

cauză de preferinţă, ci şi afectarea unui bun special ca obiect al garanţiei. Cauza de preferinţă se manifestă în acest caz în legătură cu executarea unui anumit bun. Când vorbim despre privilegii ele sunt cauze de preferinţă care se referă fie la întreg patrimoniul debitorului, fie la

segmente din patrimoniul acestuia, dar nu la un anumit bun. Numai într-un sens larg putem include privilegiile în sfera garanţiilor reale.

Dreptul de retenţie nu este enunţat în art. 2327 deoarece acesta nu creează o cauză de preferinţă.

Fideiusiunea

Reglementare: art. 2280-2320 NCC

Conform art. 2280, deşi vorbim de un drept de garanţie, textul preferă să se refere la contractul de fideiusiune. În acest contract avem o parte fideiusorul, garantul personal, care se

obligă faţă de cealaltă parte, creditor într-un alt raport obligaţional, să execute obligaţia debitorului din acel raport obligaţional, dacă acel debitor nu o execută. Fideiusorul îşi execută această obligaţie fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. Este o diferenţă faţă de vechiul cod

civil care avea în vedere numai fideiusiunea constituită cu titlu gratuit. Observăm aşadar, că în contractul de fideiusiunea nu este parte debitorul din celălalt raport obligaţional. Avem deci

două raporturi obligaţionale care se suprapun : raport juridic principal - încheiat între creditor şi debitor şi raportul juridic de fideiusiune –încheiat între fideiusor şi creditorul din raportul obligaţional principal.

Textul nu defineşte dreptul de fideiusiune, ci contractul de fideiusiune pentru că nici în doctrină nici în jurisprudenţă dreptul de fideiusiune ca atare nu a fost analizat ! Nu s-a

precizat ce este dreptul de fideiusiune, în ce constă dreptul creditorului împotriva dreptului

97

fideiusorului. Se confundă dreptul acestui creditor cu dreptul de creanţă din raportul principal ? Are o altă natură juridică ? Nu se poate spune că se confundă dreptul de garanţie cu dreptul

de creanţă. Dreptul de garanţie este doar un accesoriu al dreptului de creanţă. Cu toate acestea, dacă debitorul nu execută, creanţa va fi executată împotriva fideiusorului. Dreptul de

fideiusiune al creditorului are sau nu natura unui drept potestativ ? Dacă avem în vedere faptul că creditorul se poate îndrepta direct împotriva fideiusorului am fi tentaţi să spunem că da, dacă ţinem seama că fideiusorul poate invoca beneficiul de discuţiune am fi tentaţi să

răspundem negativ. De aici provine dificultatea calificării acestui drept de garanţie. Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă se preferă raportarea la contractul de fideiusiune şi evitarea

problemei dreptul de fideiusiune, fiind o chestiune „spinoasă”. Legiuitorul distinge între (după modul de funcţionare al fideiusiunii):

Fideiusiunea legală

Fideiusiunea convenţională

Fideiusiunea judecătorească !!!În toate aceste 3 cazuri este vorba de un contract de fideiusiune . În cazul fideiusiunii

convenţionale iniţiativa încheierii contractului aparţine părţilor, în cazul fideiusiunii legale încheierea contractului este impusă de legiuitorului, iar în cazul fiedeiusiunii judecătoreşti

încheierea contractului este impusă de judecător. Astfel, fideiusiunea legală şi cea judecătorească sunt cuprinse în noţiunea mai generală de fideiusiune obligatorie.

Contractul de fideiusiune poate fi încheiat chiar şi împotriva voinţei debitorului (şi fără ştiinţa acestuia). Este posibilă încheierea unei fideiusiuni pentru a garanta pe un fideiusor,

astfel încât vom avea mai multe fideiusiuni în scară: fideiusorul principal îl va garanta pe debitor, iar fideiusorul secundar îl va garanta pe fideiusorul principal.

Caracterele fideiusiunii (ale contractului de fideiusiune)

Contractul de fideiusiune este un contract accesoriu în raport cu obligaţia principală.

Consecinţe: Contractul de fideiusiune urmează soarta obligaţiei principale: dacă obligaţia principală nu este valabilă, nici fideiusiunea nu este valabilă. În schimb, dacă fideiusiunea nu

este valabilă, nu înseamnă că nu este valabilă obligaţia principală. Fideiusiunea poate avea în vedere şi o obligaţie naturală precum şi obligaţia în care debitorul ar putea invoca

incapacitatea sa (în măsura în care fideiusorul cunoştea această împrejurare).Fideiusiunea poate fi încheiată şi cu privire la o obligaţie viitoare sau o obligaţie condiţională. Din caracterul accesoriu al fideiusiunii mai rezultă că fideiusorul nu poate garanta decât în limitele

obligaţiei principale, chiar dacă prin contractul de fideiusiune s-ar prevedea o obligaţie mai extinsă, ea va fi redusă la obligaţia principală. Dar, fideiusorul va garanta nu numai pentru

capitalul obligaţiei principale ci şi pentru dobânzile obligaţiei principale, pentru cheltuielile făcute de creditor ulterior notificării fideiusorului şi pentru cheltuielile de judecată. Aceste cheltuieli de judecată vor fi plătite de fideiusor numai dacă creditorul l-a înştiinţat din timp

despre procedurile îndreptate împotriva debitorului principal. Fideiusiunea va putea fi şi parţială, caz în care acest caracter accesoriu va avea în vedere numai partea din obligaţie care

este garantată.

Fideiusiunea este un contract fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. Aşa cum am văzut

la definiţia legală a acesteia, fideiusorul se poate obliga faţă de creditor în schimbul unui preţ.

Sub imperiul vechiului cod civil fideiusiunea era consensuală, iar forma scrisă era necesară numai din raţiuni de probă. Sub imperiul NCC, fideiusiunea devine un contract solemn.

Această idee rezultă din art. 2282 NCC „Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în

98

mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii

absolute.” Nu e vorba doar de formă autentică, solemnitatea se poate realiza în ambele forme

(înscris autentic sau sub semnătură privată).

Condiţiile fideiusiunii - Mai întâi avem în vedere condiţiile generale ale oricărui contract - Apoi avem în vedere cerinţele specifice:

art.2282 impune forma solemnă;

fideiusorul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga, să aibă în România bunuri

suficiente pentru a satisface creanţa şi să domicilieze în România. (pentru a evita complicaţiile urmăririi fideiusorului). Cerinţele privind bunurile şi domiciliul

fideiusorului nu mai sunt necesare dacă însuşi creditorul indică persoana fideiusorului (el îşi asumă riscul să nu aibă suficiente bunuri sau să fie mai greu de urmărit)

* când e vorba despre o fideiusiune obligatorie (legală sau judiciară), debitorul se poate

libera oferind creditorului o altă garanţie în măsura în care creditorul este mulţumit cu acea garanţie (de exemplu o garanţie reală)

Efectele fideiusiunii

1. În planul dintre fideiusor şi creditor Efectul principal: în măsura în care debitorul nu execută, fideiusorul trebuie să

îndeplinească prestaţia acestuia. Creditorul nu este însă ţinut de o ordine de urmărire. El poate să pornească urmărirea direct împotriva fideiusorului. Cu toate acestea, fideiusorul are la dispoziţie beneficiul de discuţiune.

99

Altfel spus, atunci când creditorul porneşte direct urmărirea împotriva fideiusorului, acesta poate cere creditorului să meargă mai întâi să-l urmărească pe debitor. Beneficiul de

discuţiune nu există în cazul fideiusiunii judiciare. Altfel spus, în acest caz, dacă a pornit creditorul urmărirea directă împotriva fideiusorului acesta trebuie să execute.

Dar, invocarea beneficiului de discuţiune presupune anumite cerinţe pe care fideiusorul trebuie să le împlinească:

el trebuie să invoce beneficiul de discuţiune mai înainte de judecarea fondului

procesului pornit împotriva sa de creditor

să indice creditorului care sunt bunurile din patrimoniul debitorului care ar putea fi

urmărite

să avanseze creditorului sumele necesare pentru această urmărire

Observăm deci că beneficiul de discuţiune nu poate fi invocat arbitrar. Fideiusorul trebuie să ofere creditorului informaţiile necesare împreună cu sumele de bani aferente pentru ca

urmărirea împotriva debitorului să fie eficientă, iar nu pur formală. În măsura în care, deşi aceste cerinţe au fost îndeplinite, creditorul întârzie urmărirea debitorului, creditorul va suporta riscul insolvabilităţii parţiale sau totale a debitorului.

Pe lângă beneficiul de discuţiune, fideiusorul se mai poate apăra împotriva creditorului

urmăritor cu toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, de exemplu: excepţia prescripţiei. Dacă debitorul putea invoca compensaţia, aceasta va putea fi invocată de către fideiusor.(?) Nu vor putea fi invocate apărările strict personale care aparţin

numai debitorului sau care au fost excluse prin angajamentul asumat iniţial de fideiusor.

În ipoteza în care sunt mai mulţi fideiusori, fideiusorul urmărit poate invoca beneficiul

de diviziune. Este adevărat însă că, creditorul poate să pornească urmărirea împotriva oricărui fideiusor. Ca şi beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune este o facultate. Dacă

fideiusorul nu o invocă, atunci urmărirea pornită de creditor împotriva sa continuă. În măsura în care invocă însă beneficiul de diviziune, fideiusorul va putea reduce urmărirea împotriva sa

în raport cu partea de datorie pe care o garantează. Dacă însă un fideiusor este insolvabil, chiar şi fideiusorul care a invocat diviziunea va suporta acest risc în mod proporţional cu partea sa din datorie. Această repartizare a riscului insolvabilităţii unui fideiusor se produce

numai dacă insolvabilitatea acelui fideiusor este anterioară invocării beneficiului de diviziune. Dacă insolvabilitatea este ulterioară, atunci fideiusorul care a invocat beneficiul de diviziune

nu mai trebuie să suporte riscul insolvabilităţii celuilalt fideiusor. Acest risc va fi suportat de către creditor. Este posibil ca atunci când sunt mai mulţi fideiusori, chiar creditorul să dividă de la

bun început urmărirea. În acest caz, el nu va mai putea să urmărească pe (ceilalţi ?) fideiusori decât pentru partea lor.

Cea mai bună formulă pentru creditori este acea de a combina fideiusiunea şi

solidaritatea. Este posibil ca fideiusorul, pe lângă garanţia pe care o oferă, să se oblige şi în

solidar cu debitorul. Într-o asemenea ipoteză, fideiusorul nu va mai putea invoca nici beneficiul de discuţiune, nici beneficiul de diviziune.

2.În planul dintre fideiusor şi debitor Întrucât este în poziţia unui garant, care nu răspunde pentru sine ci pentru altul,

fideiusorul va trebui în final să recupereze ceea ce a plătit pentru debitor. Art. 2305 conţine un caz de subrogaţie personală legală. Pentru partea de datorie pe care a plătit-o fideiusorul se subrogă în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva

debitorului.

100

Întrucât întinderea obligaţiei de fideiusiune priveşte nu numai capitalul ci şi dobânzile şi cheltuielile urmăririi, fideiusorul în măsura în care a făcut aceste plăţi va avea posibilitatea

să le recupereze integral de la debitor. Mai mult, fideiusorul poate să ceară dobânzi de la debitor, chiar dacă obligaţia principală/iniţială nu era purtătoare de dobânzi.

În măsura în care sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii în acţiunea în regres. Este soluţia expres prevăzută în art. 2308 NCC „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali

care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia

dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit .”

Fideiusorul pierde dreptul de regres în măsura în care nu îl înştiinţează pe debitor de plata făcută creditorului, iar debitorul plăteşte a doua oară. De asemenea, chiar dacă debitorul nu plăteşte a doua oară, dreptul de regres se stinge în măsura în care debitorul face dovada că

în măsura în care ar fi fost înştiinţat de către fideiusor despre plată, atunci avea mijloacele necesare pentru stingerea datoriei (putea invoca o compensaţie). Dacă aceste mijloace duceau

doar la reducerea datorie şi nu la stingerea ei, dreptul de regres al fideiusorului va fi şi el limitat parţial. Dar în asemenea ipoteze, în care fie parţial fie total regresul fideiusorului este limitat, el-fideiusorul poate să ceară de la creditor restituirea a ceea ce a plătit. Pe de altă

parte, şi debitorul are obligaţia să îl înştiinţeze pe fideiusor despre o eventuală plată făcută creditorului (să nu plătească a doua oară). Dacă debitorul nu l-a înştiinţat pe fideiusor, iar

acesta din urmă a plătit pentru a doua oară, atunci fideiusorul va avea acţiune în restituire şi împotriva debitorului, altfel spus, fideiusorul va alege între acţiunea în restituire împotriva creditorului care a primit a doua oară plata şi acţiunea împotriva debitorului (obligaţie in

solidum). Fideiusorul se poate îndestula obţinând restituirea integrală fie de la creditor, fie de la fideiusor.

3.În planul dintre fideiusori, atunci când sunt mai mulţi Fideiusorul care a plătit are acţiune în regres împotriva celorlalţi fideiusori neplătitori,

pentru partea din datorie a fiecăruia dintre ei. Riscul insolvabilităţii uni fideiusor este suportat proporţional de ceilalţi fideiusori.

Încetarea fideiusiunii:

Cauzele care duc la încetarea obligaţiei principale - orice cauză care duce la stingerea obligaţiei principale duce la stingerea fideiusiunii. Dacă operează compensaţia între creditor şi debitor, de exemplu se stinge şi fideiusiunea (la fel şi

constatarea nulităţii obligaţiei principale).

Cauze care duc la încetarea raportului de fideiusiune propriu-zis - există cauze autonome de stingere a fideiusiunii: compensaţia între fideiusor şi creditor, o compensaţie sau o confuziune între aceştia.

GARANŢIILE REALE Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este reglementat de la art. 2495-2499 Spre deosebire de Vechiul cod civil, în NCC există o reglementare autonomă a dreptului de

retenţie. În vechiul cod existau doar texte acre făceau aplicaţia dreptului de retenţie.

Dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă, care constă în acea că persoana care are obligaţia de a remite sau de a restitui un bun are dreptul să reţină acel bun până

101

când creditorul remiterii sau al restituirii îi va plăti cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului, precum şi valoare prejudiciilor suferite din cauza bunului.

Garanţia este reală pentru că poartă asupra unui bun şi este imperfectă pentru că ea

nu oferă prerogativele specifice drepturilor reale de garanţie: prerogativa urmăririi şi cea a

preferinţei. De exemplu, depozitarul unui bun, făcând anumite cheltuieli pentru conservarea bunului va avea dreptul să reţină bunul până când deponentul îi va plăti cheltuielile. Dar, depozitarul nu se va putea îndestula din valoarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori şi

nici nu va putea să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar găsi. Totuşi, în legătură cu această ultimă precizare, este nevoie să ţinem seama că în NCC în art. 2499 alin (2) se precizează că

dacă retentorul a fost deposedat involuntar de bun (împotriva voinţei sale) nu se stinge dreptul de retenţie, iar retentorul poate să ceară restituirea bunului. Soluţia este firească, dar nu este echivalentă dreptului de urmărire, retentorul va avea o acţiune personală şi nu una reală

împotriva uzurpatorului. Dacă a operat însă prescripţia acţiunii principale şi dacă uzurpatorul invocă această excepţie, atunci acţiunea în restituire va fi respinsă.

Când deposedarea chiar involuntară a permis apoi transmiterea bunului către un alt posesor care este de bună-credinţă, acesta va putea invoca şi dobândirea bunului mobil ca efect al posesiei de bună credinţă.

Dreptul de retenţie are întotdeauna ca obiect un bun mobil.

Nu beneficiază de dreptul de retenţie cel care deţine bunul pe temeiul unei fapte ilicite (hoţul nu poate invoca dreptul de retenţie până ce proprietarul nu îi va plăti cheltuielile pentru conservarea bunului).

Cât priveşte drepturile retentorului pe durata detenţiei el beneficiază de statutul administratorului bunurilor altuia, ca urmare vor fi aplicabile dispoziţiile legale care reglementează administrarea bunurilor altuia.

Deşi este imperfect, dreptul de retenţie este un drept real. Ca urmare el este opozabil terţilor, iar pentru această opozabilitate nu este nevoie de o formalitate de publicitate. Întrucât

nu are drept de preferinţă, faţă de alţi creditori, retentorul nu poate împiedica urmărirea bunului de către creditorii celui care este îndreptăţit la restituire. El poate participa la distribuirea preţului, în condiţiile legii.

Stingerea dreptului de retenţie

Dacă cel îndreptăţit la restituire plăteşte fie valoarea cheltuielilor, fie oferă o garanţie suficientă, atunci dreptul de garanţie încetează.

Dreptul de gaj Importanţa acestei garanţii a scăzut în condiţiile în care în NCC este reglementată

ipoteca mobiliară (în vechiul cod civil ipoteca avea prin definiţie un bun imobil). Reglementare: art.2480-2494

Dreptul de gaj se poate constitui printr-un contract încheiat între creditor, numit şi creditor gajist şi proprietarul unui bun mobil care consimte să afecteze bunul în vederea garantării creanţei creditorului. Bunul poate fi chiar al debitorului, sau poate fi al unui terţ. De

regulă, gajul este cu deposedare. Este posibil însă, dacă creditorul consimte, ca debitorul să păstreze bunul.

Avem în vedere bunurile mobile corporale ca obiect al gajului, aici fiind principala diferenţă faţă de ipoteca mobiliară (care se referă de cele mai multe ori la bunuri incorporale ca obiect). Este adevărat că şi titlurile negociabile pot forma obiect al gajului, dar numai

pentru că ele au o formă materializată, ceea ce înseamnă că valoare lor se încorporează în înscrisul care le constată.

102

Ca şi în cazul ipotecii, contractul de gaj poate fi încheiat din iniţiativa părţilor, poate fi impus de lege sau de către judecător.

Cât priveşte formalităţile de publicitate, pentru a realiza opozabilitatea dreptului de gaj este nevoie fie de deposedarea debitorului, fie de înscrierea gajului în Arhiva electronică de

garanţii mobiliare. Când este vorba de sume de bani singura formă de publicitate este deţinerea acestora. Când e vorba de titluri negociabile, publicitatea presupune remiterea sau andosarea titlului. Din art. 2482 alin (3) rezultă că este mai mult decât o formă de publicitate,

textul prevede că însăşi încheierea contractului de gaj se perfectează prin remiterea, sau după caz prin andosarea titlului. Aşadar, când e vorba de remitere suntem în prezenţa unui contract

real (care presupune şi remiterea materială a bunului nu doar acordul între părţi)

Drepturile creditorului gajist şi obligaţiile sale:

1.Drepturi+obligaţii din perioada anterioară scadenţei

Dacă este vorba despre un gaj cu deposedare, creditorul are obligaţia să conserve bunul;

Cât priveşte fructele, întrucât nu este un posesor, creditorul trebuie să le conserve şi să

le restituie debitorului. Desigur, va putea reţine din valoarea lor cheltuielile făcute cu producerea fructelor

Dacă bunul a pierit fortuit creditorul nu este responsabil

2.Drepturi+obligaţii ulterioare scadenţei În măsura în care debitorul nu plăteşte, creditorul poate

fie să ceară instanţei să vândă bunul pentru a se despăgubi

fie poate să ceară instanţei să preia bunul în contul creanţei

Curs 13

Privilegii. Ipoteca imobliară.

Şi ipotecile şi privilegiile se încadrează în noţiunea cauze de preferinţă, în acest sens, în art. 2327 NCC se precizează că sunt cauze de preferinţă privilegiile, ipotecile şi gajul.

Dacă atunci când este vorba despre ipotecă şi despre gaj, ele presupun ca prerogative urmărirea şi preferinţa, în ceea ce priveşte privilegiile, numai preferinţa ţine de esenţa lor. Cum vom vedea, doar anumite privilegii şi anume cele speciale, ar putea presupune

uneori şi un drept de urmărire. De cele mai multe ori, când este vorba de privilegii generale, ele nu cuprind în conţinutul lor juridic decât prerogativa preferinţei. Prin preferinţă şi

privilegiile şi ipotecile (ca şi gajul) înlătură aplicarea principiului egalităţii creditorilor, principiu care este enunţat în art. 2326 alin (1) NCC. Prin preferinţă, creditorii care se bucură de ea se vor putea îndestula fie din anumite bunuri din patrimoniul debitorului sau din

patrimoniul unui terţ garant, fie din întreg patrimoniu al debitorului. Din această perspectivă, preferinţa este legată de o noţiune numită „rangul

privilegiilor şi al ipotecilor”. Într-adevăr, ideea de preferinţă este legată şi de o anumită ordine de urmărire, mai simplu spus, este vorba de un clasament al creditorilor. Rangul arată poziţia pe care o ocupă un anumit creditor în această ordine de preferinţă sau în acest

clasament. Uneori ideea de rang este exprimată prin ideea ordine de preferinţă (formula nu este

din punct de vedere juridic riguroasă întrucât ordinea de preferinţă exprimă întregul clasament, mai corect ar fi să spunem că rangul reprezintă o anumită poziţie a creditorului în ordinea de preferinţă). Este posibil ca mai mulţi creditori să aibă acelaşi rang în ordinea de

preferinţă, sau altfel spus, pot exista privilegii şi ipoteci cu rang egal. Într-o asemenea ipoteză

103

în art 2326 alin (2) se prevede că vor fi satisfăcute în mod proporţional creanţele creditorilor care au acelaşi rang. Altfel spus, ne întoarcem parţial la principiul egalităţii creditorilor care

funcţionează însă numai într-o categorie indicată, cea a creditorilor care au acelaşi rang. Când e vorba de privilegii, rangul/ poziţia în ordinea de preferinţă presupune natura

creanţei. Când este vorba de ipoteci, rangul este legat nu numai de natura creanţei ci şi de adagiul „qui prior tempore potior jure” (Cel care îşi înscrie primul dreptul, va fi proprietar).

Adică este posibil ca asupra aceluiaşi bun, mai mulţi creditori să constituie ipoteci, iar atunci

când se va pune problema urmăririi bunului creditorii ipotecari vor fi satisfăcuţi din valoarea bunului în funcţie de rangul ipotecii, iar când vorbim despre aplicarea principiului qui prior

tempore potior jure ne gândim nu doar la constituirea ipotecii ci şi la îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Va avea câştig de cauză şi va fi preferat creditorul care şi-a înscris mai întâi ipoteca în registrele de publicitate (Cartea funciară).

În legătură cu noţiunile de preferinţă şi de rang, în art.2328 se precizează că în cazul creanţelor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, legea este cea care stabileşte ordinea

de preferinţă, fără ca ea însă să afecteze drepturile dobândite anterior de către terţi. În legătură cu privilegiile şi ipotecile în general, atunci când am vorbit despre clauza de inalienabilitate am precizat că bunurile care se află sub imperiul unei asemenea clauze sunt

şi insesizabile, ca urmare asupra unor astfel de bunuri nu se pot constitui garanţii reale cât timp clauza este în vigoare. Orice clauză de inalienabilitate presupune şi insesizabilitatea.

Avem însă şi situaţii în care chiar dacă nu se instituie o clauză de inalienabilitate, un anumit bun poate fi afectat de o clauză de insesizabilitate. Altfel spus, este o clauză cu o forţă juridică mai mică, în sensul că proprietarul poate să renunţe la bun, în schimb creditorii nu îl pot

urmări (?) . În acest sens, art. 2329 se precizează că pentru clauzele de insesizabilitate se cer aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi pentru clauzele de inalienabilitate. De asemenea, pentru a fi opozabile, clauzele de insesizabilitate trebuie să fie înscrise în registrele de publicitate în

funcţie de natura bunului. De asemenea, trebuie să avem în vedere cum funcţionează subrogaţia reală cu titlu

particular, atunci când anumite bunuri formează obiectul unui privilegiu ori al unei ipoteci (subrogaţia reală cu titlu particular este prevăzută de legiuitor şi presupune înlocuirea în patrimoniul a unui bun cu un alt bun – bunurile sunt privite ut singuli/individual şi nu în

cadrul universalităţii, fie că este vorba de patrimoniu, fie că este vorba de o masă patrimonială – iar bunul care îl înlocuieşte pe cel iniţial, care intră în patrimoniu primeşte regimul juridic al

bunului care iese ). Conform art. 2330 „(1) Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia

de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata

creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. (2) Sunt afectate plăţii aceloraşi

creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu

de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege.” Obiectul subrogaţiei în acest caz este un bun care fie a pierit, fie a fost deteriorat, fie a fost expropriat. În toate ipotezele bunul este grevat. În locul bunului, ieşit din patrimoniu, intră în patrimoniu

o sumă de bani care va fi afectată fie privilegiului, fie ipotecii. Dar, pentru că bani se consumă repede, ipoteca/ privilegiul ar putea să rămână fără substanţă, să se golească de conţinut, astfel

că în art. 2331 este prevăzută o procedură care se referă la strămutarea creanţei, mai exact unde se păstrează suma de bani pentru ca acel creditor privilegiat să poată să îşi valorifice creanţa:

„ (1) Sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau despăgubirea se

consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului, al

celui prejudiciat sau, după caz, al expropriatului şi la dispoziţia creditorilor care şi-au

înscris garanţia în registrele de publicitate.

104

(2) Debitorul nu poate dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor

garantate decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori privilegiaţi. El are însă dreptul

să perceapă dobânzile.

(3) În lipsa acordului părţilor, creditorii îşi pot satisface creanţele numai potrivit

dispoziţiilor legale privitoare la executarea ipotecilor.”- observăm că legea creează o indisponibilizare a sumelor de bani primite cu titlu de despăgubire/indemnizaţie/expropriere. Proprietarul nu poate dispune decât de ceea ce rămâne din suma de bani, după ce sunt

satisfăcuţi creditorii. Până atunci suma de bani este indisponibilizată. Când este vorba de o indemnizaţie de asigurare, avem o prevedere specială în art.

2332 care prevede că: „(1) Prin contractul de asigurare, asigurătorul poate să îşi rezerve

dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat.

(2) Asigurătorul va notifica intenţia de a exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris

garanţia în registrele de publicitate, în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut

producerea evenimentului asigurat.

(3) Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare în termen de 30

de zile de la data primirii notificării”. Aşadar, dacă titularii preferă să se îndestuleze din plata indemnizaţiei de asigurare, au dreptul să o facă.

Reglementarea specifică privilegiilor

Privilegiul este în primul rând o cauză de preferinţă. Sunt privilegiile şi garanţii reale ? dacă citim titlul XI din NCC el cuprinde noţiunea „privilegii şi garanţi reale”, ar rezulta că sunt două noţiuni distincte: privilegiile pe de-o parte şi garanţiile reale pe de altă parte. Totuşi,

întrucât privilegiile înlătură principiul egalităţii creditorilor, îşi păstrează calitatea de garanţie. Problema e ce fel de garanţi sunt. Nu sunt garanţii personale pentru că nu presupun o multiplicare a garanţiei comune a creditorilor, dar de ce nu au caracter real ? Uneori

privilegiile au caracter de garanţii reale, alteori ele sunt simple cauze de preferinţă ! Mai exact, privilegiile generale sunt simple cauze de preferinţă. Privilegiile speciale au şi caracter

real, practic sunt garanţii reale. Privilegiile generale sunt reglementate în art. 2338 „Privilegiile asupra tuturor

bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute

de Codul de procedură civilă”. Aşadar, privilegiile generale, operează asupra tuturor

bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, deci asupra întregului patrimoniu al debitorului. Era nu au ca obiect un anumit bun sau o anumită categorie de bunuri din patrimoniu. Ele conferă avantajul că la urmărire, dacă unii creditori sunt privilegiaţi (au un privilegiu general)

îşi vor putea îndestula creanţele înaintea altor creditori care nu au astfel de drept. Dar, din această perspectivă este foarte importantă poziţia pe care o ocupă privilegiul unui creditor în

ordinea de preferinţă stabilită de lege (de NCPC). (Nu se cere să ştim dispoziţiile din NCPC pe de rost, însă se cere să ştim de existenţa lor şi de modul în care operează dispoziţiile)

Art. 864 NCPC Rangul creanţelor cu preferinţă generală

„(1) În cazul în care urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la

eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile

lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de

preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau

de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte

cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva

debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor

105

prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat şi înscrierea

acestuia în registrul de publicitate;

b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea

acestuia;

c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele

cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru

maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea

sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum

şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii;

d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau

obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite

potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor

locale şi bugetelor fondurilor speciale;

f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite

proprietăţii publice prin fapte ilicite;

h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de

servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;

i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

j) alte creanţe.

(2) Dispoziţiile privind subrogaţia legală rămân aplicabile în folosul celui care achită

oricare dintre creanţele prevăzute la alin. (1).

(3) În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,

suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.”

Art. 865 Declararea creanţelor statului

„(1) În termen de 15 zile de la începerea executării silite, potrivit legii, orice creditor poate

cere statului sau unităţilor administrativ-teritoriale să declare creanţele lor privilegiate.

Această cerere va fi înscrisă în registrele de publicitate numai dacă se depune dovada

notificării făcute organelor fiscale teritoriale.

(2) În termen de 30 de zile de la notificare, statul sau unitatea administrativ-teritorială

trebuie să declare şi să înscrie valoarea creanţei sale.

(3) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (1) are ca efect pierderea preferinţei în raport

cu creditorii care au solicitat declaraţia.”

Art. 866 Rangul creanţelor garantate

„Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte

drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei

rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la

art. 864 alin. (1) lit. c)”.

106

Aşdar creditorul ipotecar vine numai după creditorii din primele două categorii (literele a şi b din art 864 NCPC)

Privilegiile speciale

Numai ele sunt adevărate garanţii. În NCC au mai rămas numai privilegii speciale mobiliare (în vechiul cod civil existau şi privilegii speciale imobiliare) şi numai 2, astfel cum se prevede în art. 2339:

„ (1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane

fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul

dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la

bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice

stipulaţie contrară se consideră nescrisă”. Privilegiul special se stinge, conform art. 2340 prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului. Avem şi în acest caz o ipoteză de subrogaţie reală cu titlu particular,

reglementată în art. 2341 NCC : ” Atunci când cumpărătorul vinde la rândul său bunul,

privilegiul menţionat la Art. 2339 alin. (1) lit. a) se exercită asupra bunului revândut, chiar

dacă preţul celei de-a doua vânzări este încă neplătit de cel de-al doilea cumpărător, cu

preferinţă faţă de privilegiul de care s-ar bucura primul cumpărător.”

În legătură cu toate privilegiile, fie generale fie speciale, ele se bucură de opozabilitate chiar dacă nu sunt înscrise în registrul de publicitate cu excepţia situaţilor în care legea

impune o astfel de înregistrare. În măsura în care se stinge creanţa garantată se sting şi privilegiile. Atunci când există un concurs al privilegiilor între ele sau un concurs între

privilegii şi ipoteci se va face aplicarea art. 2342 NCC: „(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în

ordinea următoare:

1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la Art. 2339;

2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.

(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci

mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit

perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare

dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”

Ipoteca imobiliară Este de observat că sunt anumite aspecte comune şi pentru ipoteca imobiliară şi pentru

cea mobiliară. Ipoteca reprezintă un drept real de garanţie, constituit asupra unui bun pentru

garantarea executării unei obligaţii, drept care presupune prerogativa urmăririi (urmărirea bunului care formează obiectul ipotecii în mâinile oricui s-ar afla) şi pe cea a preferinţei (oferă dreptul creditorului să-şi satisfacă creanţa din valoarea bunului ipotecat cu prioritate

faţă de alţi creditori, dar ţinând cont de dispoziţiile din NCPC anterior menţionate). Pentru a fi opozabilă, ipoteca trebuie să fie înregistrată în registrul specific (în cazul

ipotecilor imobiliare în cartea funciară). Astfel înţeleasă, ipoteca are două caractere esenţiale:

Este accesorie

107

- Soarta dreptului de garanţie (ipoteca) depinde de soarta dreptului garantat. Dacă încetează obligaţia garantată, încetează şi ipoteca (la fel dacă este nulă obligaţia garantată, este nulă

ipoteca)

Este indivizibilă

- Ipoteca se întinde, ca orice drept real, asupra fiecărei particule materiale din bunul garantat. Această indivizibilitate a ipotecii funcţionează chiar şi atunci când proprietatea este divizibilă sau obligaţiile garantate sunt divizibile.

În legătură cu ipoteca trebuie să avem în vedere anumite operaţiuni asimilate care sunt

prevăzute în art. 2347 : (1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra

unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau

denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun

decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.

(2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de

răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de garanţie.

(3) Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţă şi executarea

ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1).

Iar conform art. 2348: Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică cesiunii drepturilor

succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală. Aşadar, în aceste cazuri nu mai este vorba de operaţiuni asimilate ipotecilor.

În funcţie de izvorul ei, ipoteca poate fi convenţională sau legală.

Ipoteca legală îşi are izvorul în lege de regulă, sau este impusă de lege – este posibil să existe un contract de ipotecă, dar nu din iniţiativa părţilor, ci din iniţiativa legiuitorului. În mod normal, ipoteca legală propriu-zis este aceea care se naşte pe temeiul unor reglementări

legale.

Obiectul ipotecii: Se poate constitui asupra unui bun imobil; Poate avea ca obiect un bun determinat, bunuri determinabile sau universalităţi de

bunuri. *Sub acest ultim aspect, trebuie să ţinem seama de ceea ce spune art. 2372 alin (3) în care se

arată că obiectul ipotecii nu este suficient determinat dacă el este menţionat doar printr-o formulare foarte generală de exemplu „toate bunurile debitorului”. Altfel spus, patrimoniul în ansamblul lui nu poate fi obiect al ipotecii. Astfel, este vorba de fie o universalitatea de fapt,

fie una juridică dar care poate să fie doar o masă patrimonială, nu patrimoniul în ansamblul lui.

Nu se poate constitui o ipotecă asupra unui bun inalienabil sau insesizabil. ( se precizează expres în art. 2351, art.2376). Bunul ipotecat nu este indisponibilizat. Totuşi, dacă este vorba de un bun inalienabil sau insesizabil, deşi ipoteca nu este

valabilă pentru prezent, ea poate avea semnificaţia unei ipoteci asupra unui bun viitor. Ştim că o clauză de inalienabilitate (insesizabilitate) se constituie pentru o perioadă determinată 49

ani, ipoteca urmând a funcţiona atunci când va expira clauza de inalienabilitate / insesizabilitate.

În ceea ce priveşte întinderea ipotecii, trebuie să ţinem seama de ceea ce se precizează în art. 2352-2356.

Art. 2352 Ipoteca nudei proprietăţi

108

Ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii depline la stingerea

dezmembrămintelor.

Art. 2353 Ipoteca unei cote-părţi indivize

(1) Dacă în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de drepturi

constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi materiale din bun, ipoteca ce fusese

constituită asupra unei cote-părţi indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept

asupra părţii respective din bun, însă numai în limita valorii cotei-părţi indivize.

(2) În caz contrar, ipoteca se strămută de drept asupra sumelor cuvenite

constituitorului. Dispoziţiile Art. 2331 se aplică în mod corespunzător. Art. 2354 Întinderea creanţei ipotecare

Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalităţile şi

cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.

Art. 2355 Extinderea ipotecii prin accesiune (1) Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul

grevat.

(2) Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului

grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte

bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.

Art. 2356 Bunurile mobile accesorii unui imobil (1) Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui

imobil pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.

(2) Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine

accesoriul unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de

construcţie sau alte asemenea bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altă

amelioraţiune a unui teren.

Cesiunea ipotecii În vechiul cod civil, tocmai pentru că era accesorie, ipoteca nu putea fi cedată separat

de dreptul garantat. În NCC deşi este accesorie, ipoteca poate fi cedată, dar prin acordul dintre creditor care apare ca cedent şi cesionar. Este reglementată în art. 2358

(1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care o

garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată în

actul constitutiv.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formă scrisă

între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului.

(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc

opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.

* Dacă este vorba de un imobil cesiunea trebuie să se facă prin act autentic Efectele ipotecii faţă de terţi

Trebuie să plecăm de la cele două prerogative ale ipotecii (preferinţa şi urmărirea). Asta înseamnă că, proprietarul bunului ipotecat fie debitorul, fie un terţ, poate să înstrăineze

bunul, el nefiind indisponibilizat, dar dacă bunul este înstrăinat, creditorul ipotecar poate să urmărească bunul în mâinile dobânditorului, atunci când se va pune problema executării creanţei neachitată la scadenţă de către debitor. Dobânditorul nu se va putea opune executării

decât dacă plăteşte el însuşi valoarea ipotecii.

109

În ipoteza în care proprietarul bunului ipotecat constituie alte garanţii asupra bunului, noii creditori ipotecari vor avea caracter subsecvent faţă de prima ipotecă, dar vor avea

întâietate faţă de alţi creditori care nu şi-au constituit garanţii. În măsura în care creditorul ipotecar urmăreşte bunul garantat,îl vinde şi se îndestulează din valoarea lui, atunci când

proprietar este terţ iar nu debitorul, terţul va avea un drept de regres împotriva debitorului pentru a se despăgubi. La fel se întâmplă şi când dobânditorul bunului plăteşte creditorului valoarea ipotecii.

Când e vorba de ipoteci convenţionale, trebuie să ţinem seama de faptul că

valabilitatea convenţiei de ipotecă depinde de respectarea cerinţelor generale de validitate pentru formare, iar pe lângă aceste condiţii generale, este necesar ca persoana care constituie ipoteca să aibă calitatea de proprietar al bunului ipotecat şi de asemenea să aibă capacitatea de

a înstrăina. De asemenea, tot sub aspectul valabilităţii, este important ca în contract să se precizeze care sunt bunurile ipotecate, care este suma pentru care se garantează şi de

asemenea să fie indicat constituitorul şi creditorul ipotecar, cu precizarea cauzei obligaţiei garantate. Constituitorul ipotecii are posibilitatea să înstrăineze şi să greveze bunul, dar are şi

obligaţia să conserve bunul, adică să nu îl distrugă sau să nu îl degradeze.

Aspecte speciale privitoare la ipoteca imobiliară Cerinţe de validitate:

- convenţia de ipotecă trebuie să îmbrace forma autentică - când e constituită de o persoană juridică, deşi cerinţa formei autentice funcţionează în continuare, împuternicirea pe care persoana juridică o dă unui reprezentant care exprimă

consimţământul în faţa notarului public nu trebuie să îmbrace forma autentică ci trebuie să îmbrace forma prevăzută în actul constitutiv al persoanei juridice.

- ipoteca trebuie să fie înscrisă în cartea funciară Obiectul:

- art. 2379 trebuie citit în sensul: ipoteca se poate referi fie la dreptul de proprietate asupra imobilului, fie asupra unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului, fie asupra

uzufructului, fie asupra dreptului de superficie. De asemenea, ipoteca se poate constitui asupra chiriilor sau asupra rentei sau asupra unor indemnizaţii plătite în temeiul unor contracte de asigurare.

- când e vorba de o construcţie viitoare, ipoteca poate fi înscrisă în cartea funciară dar numai în mod provizoriu.

- ipoteca se extinde şi asupra construcţiilor/îmbunătăţirilor aduse imobilului în caz de accesiune artificială. - ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului (art. 2383 NCC)

Îi este interzis creditorului ipotecar, înainte de executarea creanţei sale să posede bunul ipotecat sau să îşi însuşească veniturile şi fructele acestuia. Altfel spus, clauza de antihreză

este prohibită de lege (art. 2385 : Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până

la data începerii executării, să posede imobilul ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori

veniturile acestuia se consideră nescrisă. ).

Art 2386 enumără cazurile de ipotecă legală:

În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală:

110

1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această

dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul

celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate;

2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca

obiect un imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea

sumelor plătite în contul acestuia;

3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra

imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;

4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului

înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de

proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu

această ipotecă, dispoziţiile Art. 2249 aplicându-se în mod corespunzător;

5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul

adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra

imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;

6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să

reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor

datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat;

7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat

la executarea legatului, pentru plata acestuia.

Cât priveşte stingerea ipotecilor, cazurile de stingere sunt prevăzute în art. 2428:

(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea

totală a bunului.

(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una

dintre următoarele cauze:

a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;

b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori

îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;

c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea

evenimentului de care depinde stingerea acesteia;

d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;

e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;

f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), ipoteca nu se stinge

dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate

ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.