CAPITOLUL I

PRINCIPALELE PROBLEME TEORETICE DE

PSIHOLOGIA DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE

Date generale, istoric

Psihologia dinamicii activităţii cerebrale (PDAC) este o ştiinţă interdisciplinară

al cărei scop este studierea raportului dintre psihic şi creier sub toate aspectele şi în

toată complexitatea sa. PDAC urmăreşte developarea şi explicarea mecanismelor prin

care se realizează la nivelul creierului diferitele acte comportamentale.

Rezultatele studiilor privind PDAC sunt utile în o serie de domenii cum ar fi:

neurologia clinică, psihologia clinică, medicina psihosomatică etc. Practica

demonstrează că în bolile psihosomatice într-un procent semnificativ (peste 50%)

maladiile au un determinism psihologic. Acest fapt este important de avut în vedere în

abordarea terapeutică a acestor maladii. Sistemul psihic uman are un rol deosebit atât în

menţinerea stării de sănătate cât şi în apariţia unor boli. La ora actuală este unanim

acceptată ideea că psihicul uman este o funcţie a creierului, funcţie care permite

receptarea, prelucrarea, interpretarea şi stocarea informaţiei.

La rândul său informaţia furnizată de o serie de semnale fizico-clinice şi socio-

culturale după o succesiune de prelucrări şi integrări determină formarea la nivelul

creierului a unor procese şi stări psihice. Când vorbim despre dezvoltarea psihică avem

în vedere pe de o parte transformarea factorilor din mediul extern în conţinuturi şi stări

subiective interne, iar pe de altă parte transformarea conţinuturilor şi stărilor psihice

subiective interne în produse externe obiectivate. Dintre factorii externi care contribuie

la formarea şi dezvoltarea conţinuturilor şi structurilor psihice un rol deosebit de

important îl reprezintă factorii sociali.

Organizarea şi dezvoltarea psihicului uman depinde de creier şi în egală măsură

de factorii de mediu şi sociali. Psihicul ca şi informaţia nu poate fi perceput nici ca

substanţă şi nici ca energie deoarece atât psihicul cât şi informaţia nu prezintă însuşiri

fizice care să poată fi perceptibile.

Procesele psihice pot fi evidenţiabile în actele psihocomportamentale. Procesele

psihice mijlocesc şi reglează dinamica interrelaţiilor dintre individ şi mediul său extern.

Apariţia şi dezvoltarea psihicului au fost posibile datorită necesităţii de adaptare

la mediu din perspectiva unui mod de existenţă dinamic specific lumii animale.

M. Golu defineşte psihicul uman ca fiind „un ansamblu autoreglabil de stări şi

procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi coechilibrate prin

intermediul unor operatori specifice de comparare, clasificare, opunere, scriere spaţio-

temporală, generalizare”.

Problema originii şi naturii psihicului i-a preocupat pe cercetători din cele mai

vechi timpuri. Evidenţierea legăturii dintre psihic şi creier s-a făcut doar cu câteva

secole înainte de Christos.

Aprofundarea studiilor privind raportul dintre psihic şi creier a fost posibilă de-

a lungul timpului după dezvoltarea tehnicilor de investigare şi descriere

anatomofiziologică a sistemului nervos ca şi odată cu evoluţia reprezentărilor şi

testărilor psihologice.

Dintre numeroasele modele prin care s-a încercat să se explice problema

raportului dintre psihic şi creier, de o largă apreciere în neuropsihologia contemporană

s-a bucurat modelul localizărilor dinamice, dezvoltat şi argumentat de Lurio.

Acest autor încercând să explice raportul psihic – creier, distinge două aspecte:

- un aspect fundamental cu semnificaţie metodologică majoră, şi

- un aspect secundar, subordonat.

Primul aspect semnifică faptul că nici un proces, oricât de simplu sau complex

ar fi nu se poate realiza în afara creierului, a funcţionării lui sub acţiunea unor surse de

informaţie din afara sa. Aceasta presupune că organizarea psihică este expresia şi

rezultatul activităţii reflexe a creierului, ceea ce presupune acceptarea existenţei unor

2

legături şi interacţiuni atât pe verticală cât şi pe orizontală între diferitele zone şi

formaţiuni neuronale.

Al doilea aspect are în vedere o serie de probleme cum ar fi: descifrarea

mecanismului prin care se formează un proces psihic sau localizarea structurilor unde se

integrează o funcţie psihică sau alta.

Importanţa modului localizărilor dinamice rezidă în faptul că el stimulează

extinderea explorărilor analitice ale creierului din perspectiva descoperirii unor noi

specializări care să susţină şi să legitimeze identificarea zonelor şi structurilor slab

specializate sau polifuncţionale.

La ora actuală nimeni nu mai pune sub semnul îndoielii faptul că psihicul se

leagă de creier. Problema care se pune se referă la natura acestei legături. Este clar că

problema raportului psihic – creier, nu constă doar în a demonstra existenţa unei

legături între anumite funcţii psihice şi anumite structuri sau formaţiuni neuronale, ci ea

este mult mai complexă.

Un alt model care urmăreşte să explice relaţia psihic-creier este cel

informaţional-sistemic. Acest model consideră că la baza funcţionării creierului stă

relaţia de comunicare, iar la baza explicării naturii psihicului stă conceptul de

informaţie.

Activitatea creierului constă în colectarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiei,

iar informaţia procesată şi integrată reprezintă o procesualitate psihică ce se întinde de

la inconştientul profund la conştiinţă (Golu).

Modelul informaţional-sistemic permite o mai bună înţelegere a naturii legăturii

dintre psihic şi creier. Conform acestui model în afara comunicării informaţionale cu

mediul intern şi extern al organismului, creierul nu ar putea vreodată să genereze psihic.

Pe de altă parte psihicul ca entitate informaţională nu se poate realiza decât pe seama

unui „suport” sau „mecanism” substanţial-energetic.

Creierul uman generează o formă de psihic de natură socio-culturală datorită

interacţiunii şi comunicării individului cu mediul socio-cultural. Creierul copilului nou-

3

născut nu este chiar o tabula rasa ci el conţine prin organizarea sa internă potenţialitatea

realizării unui psihic specific uman. Pentru ca această potenţialitate să se realizeze este

necesară stabilirea contactului şi relaţiei de comunicare a copilului cu mediul socio-

familial iar mai apoi cu şcoala.

Psihicul uman apare şi se dezvoltă pe baza extragerii, prelucrării, stocării şi

utilizării informaţiilor conţinute în semnalele emise de sursele obiective de informaţie

din mediul intern şi extern al organismului. În formarea şi dezvoltarea sa psihicul uman

depinde de lumea externă ca factor cauzativ determinant şi de creier ca mecanism.

Relaţia psihic-creier trebuie privită ca o modalitate de integrare dinamică reciprocă ca

două organizări supercomplexe (Golu). Mecanismul funcţiei psihice are o organizare

complexă pe verticală şi orizontală producând funcţia respectivă condiţionat prin

receptarea şi prelucrarea semnalelor informaţionale. Funcţia psihică este

multidimensională fiind alcătuită din operaţiuni diferite care presupun reţele şi moduli

neuronali diferiţi. Deşi se manifestă multinivelar şi multifazic mecanismele funcţiilor

psihice se manifestă întotdeauna unitar putându-şi îndeplini rolul numai integrând

rezultatele fiecărei verigi componente.

Fenomenele psihice se grupează în trei categorii după cum urmează:

- procese psihice cu o desfăşurare discursivă, plurifizică, specializată în ce

priveşte conţinutul informaţional;

- activităţi psihice care sunt modalităţi complexe prin intermediul cărora

individul se raportează la mediul înconjurător;

- însuşiri psihice care sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor

particularităţi ce aparţin proceselor şi activităţilor psihice.

Între aceste fenomene există o strânsă interacţiune şi interdependenţă ce asigură

unitatea vieţii psihice şi eficienţa ei făcând posibilă realizarea funcţiilor adaptative ale

psihicului uman.

Apariţia integrării de tip conştient este faptul care deosebeşte psihicul uman de

cel animal.

4

Senzaţii

Senzoriale Percepţii

Cognitive Reprezentări

Gândirea

I. Procese psihice Logice Memoria

Imaginaţia

Afective (emoţii, sentimente, pasiuni, etc)

Volitive – voinţă.

Limbajul

II. Activităţi posihice Jocul

SPU Învăţarea

Munca

Creaţia

Condiţii care stimulează, condiţionează şi

facilitează procesele, activităţile şi însuşirile

psihice: motivaţia, atenţia, priceperile şi

deprinderile.

Temperament

III. Însuşiri psihice Caracter

Aptitudini

5

CAPITOLUL IIELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A CREIERULUI

Unitatea anatomo-funcţională a creieruluiNeuronul

Celula nervoasă este formată din corpul neuronal (pericarionul) şi una sau mai

multe prelungiri. Pericarionul este format din membrană, citoplasmă şi nucleu.

Membrana are o structură lipoproteică (omega 3) discontinuă prevăzută cu o

serie de pori şi canale cu rol metabolic, energetic şi în realizarea polarităţii electrice.

Astfel există o serie de canale şi pompe pentru Na+, K+, Ca++, Cl-.

Transportul membranar se face fie pasiv prin canale ionice în virtutea unui

gradient de concentrare, fie activ, împotriva gradientului de concentraţie prin pompele

ionice care consumă energie furnizată de ATP. O moleculă de ATP asigură, prin

hidroliză, energia necesară schimbului a doi ioni de K şi a trei ioni de Na.

Citoplasma are o structură coloidală şi conţine organite specifice şi comune.

Organitele specifice sunt: neurofilamentele, microtubuli şi corpusculii Nissl.

Neurofilamentele sunt dispuse paralel de-a lungul axonilor şi prelungirilor dendritice.

Microtubulii se găsesc în special în dendrite şi la nivelul axonilor.

Corpusculii Nissl sunt răspândiţi în partea iniţială a dendritelor şi în citoplasmă,

dar nu se găsesc la nivelul axonului. Alte componente ale citoplasmei sunt: melanina,

lipofuscina, o serie de metale (cu, Zn, Fe, etc).

Organitele celulare sunt: mitocondriile, complexul Golgi, incluziunile proteice

şi lipoidice.

Nucleul este cel mai important organit celular. Trebuie precizat că după

dezvoltarea S.N. nucleul nu suferă mitoze şi deci neuronul matur nu se poate reproduce.

Nucleul prezintă o membrană dublă prevăzută cu o serie de pori şi se continuă cu o

6

membrană RE formată din saci şi tubuli membranari care se extind în întreaga celulă.

Pe mari întinderi RE prezintă ribozomi care sunt angajaţi activ în sinteza proteică.

Aparatul Golgi situat în preajma nucleului primeşte de la RE proteină şi lipide,

pe care după prelucrare le distribuie celulei pentru nevoile sale. Lizozomii sunt saci care

conţin enzime digestive ce degradează organitele uzate, macromoleculele şi o serie de

particule care sunt aduse în celulă prin endocitoză.

Peroxizomii sunt organite mici delimitate de o membrană. Ei conţin enzime

care participă la reacţiile oxidative de degradare a lipidelor şi de distrugere a

moleculelor toxice.

Mitocondria are o membrană dublă şi este locul fosforilării oxidative deoarece

membrana sa produce electiv ATP, fiind considerată ca o adevărată centrală termică a

celulei.

În corpul celular se produc procesele de analiză şi sinteză a informaţiei. Din

această perspectivă neuronii sunt specializaţi în diverse activităţi cum ar fi: senzorială,

motorie şi de asociaţie.

Cea mai importantă funcţie a corpului celulei neuronale este aceea a sintezei de

macromolecule.

Dendritele şi axonul

Există două feluri de fibre nervoase care se numesc dendrite şi axoni. Un

neuron poate avea mai multe dendrite dar are un singur axon. Dendritele sunt scurte şi

au mai multe arborizaţii care împreună cu membrana constituie suprafaţa receptivă a

neuronului în legătură de contiguitate cu fibrele provenite de la alţi neuroni.

Axonul este prelungirea centrifugă cea mai lungă a neuronului. El asigură

transmiterea excitaţiei către un alt neuron sau organ efector.

Axonul este înconjurat de o teacă din celule gliale numită teaca Schwann.

Păturile membranare sunt compuse dintr-o lipoproteină numită mielină. Lipoproteina

formează în jurul axonului o teacă esenţială pentru conducţia cu viteză mare a

potenţialelor de acţiune. Teaca Schwann este întreruptă din loc în loc de ştrangulaţiile

7

Ronvier. Axonul se termină cu ramuri foarte fine care prezintă mici umflături denumite

terminale presinaptice care sunt elementele transmiţătoare ale neuronului. Prin

intermediul acestora un neuron transmite altor neuroni informaţii cu privire la propria

lor activitate. Locul de contact dintre terminaţiile axonului şi alt neuron se cheamă

sinapsă. Celulele care transmit informaţia în afară se numesc presinaptice, iar cele care

preiau informaţia se numesc postsinaptice. Spaţiile care separă celulele presinaptice de

cele postsinaptice se cheamă fantă sinaptică. Fibrele care conţin mielină sunt albe şi

constituie substanţa albă a S.N. Fibrele nemielinizate şi corpul celulelor neuronale

constituie substanţa cenuşie.

Clasificarea neuronilor

1. Neuroni unipolari

2. Neuroni bipolari

3. Neuroni multipolari

1. Neuronii unipolari au o singură fibră nervoasă care se extinde la corpul

celulei şi care poate avea mai multe ramuri. La scurtă distanţă de corpul celulei aceeaşi

fibră se divide în două ramuri: un ram scurt (dendrită) şi un ram lung (axon).

2. Neuronii bipolari dau naştere la două fibre nervoase: una periferică dendrită

care transportă informaţia de la periferie şi una centrală (axonul) care duce informaţia

către SNC.

3. Neuronii multipolari au un singur axon şi una sau mai multe dendrite.

Pe baza diferenţelor funcţionale neuronii cerebrali se clasifică în trei grupe:

a) neuroni senzoriali sau aferenţi care transportă impulsurile nervoase de la

periferia corpului către creier şi M.S.

b) neuroni motori sau eferenţi transmit impulsurile nervoase în afara

creierului sau M.S., la efectorii musculari sau glandulari.

c) neuroni multipolari (intercalari sau de asociaţie) se află în interiorul

creierului sau M.S.

8

Nevroglia

Corpul celulei nervoase şi axonii sunt înconjuraţi de celule gliale.

Celulele gliale îndeplinesc mai multe roluri:

a) servesc ca suport pentru neuroni;

b) sunt două tipuri de celule gliale: oligodendricitele din SNC şi celulele

Schwann care împreună formează mielina;

c) unele celule gliale înlătură neuronii care mor din diferite cauze;

d) unele celule gliale tamponează concentraţia ionilor de K din spaţiul

extracelular şi înlătură transmiţătorii chimici eliberaţi de neuroni în timpul transmiterii

sinaptice;

e) unele celule gliale ghidează migrarea neuronilor şi direcţionează creşterea

axonilor în afară;

f) alte celule gliale au funcţii nutritive pentru neuron.

Sunt două categorii de celule gliale:

a) microgliile sunt fagocite care se mobilizează după traumatisme, infecţii şi

alte boli;

b) macrogliile care se împart în trei grupe:

1. Astrocitele care împreună cu microgliile înlătură detritusurile

neuronale care apar după diferite agresiuni cerebrale.

2. Oligodendrocitele au rol în formarea mielinei şi în menţinerea

integrităţii axonilor mielinizaţi.

3. Celulele Schwann secretă mielina care formează tecile

neurelimatoase.

4. Ependimul este format din celule epiteliale care alcătuiesc o

membrană care acoperă părţile specializate ale creierului (plexurile coroide) şi

ventriculii cerebrali.

9

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului.

Cele două emisfere (dreaptă şi stângă) sunt separate prin fisura interemisferică în care

pătrunde coasa creierului.

Emisferele au forma unui ovoid cu extremitatea îngustă situată în partea

posterioară. Creierul are greutatea la bărbaţi 1380 g şi la femei 1350 g. Fiecare emisferă

are trei feţe: laterală, medială şi bazală; trei margini şi trei poli: polul frontal, polul

occipital şi polul temporal. Pe toate feţele suprafaţa emisferelor cerebrale prezintă

numeroase şanţuri.

Scizurile sunt de trei feluri:

a) primare (scizuri). Ele sunt adânci şi separă zone întinse de pe suprafaţa

emisferelor (lobi).

b) secundare care separă arii restrânse dintr-un lob şi se numesc girusuri sau

circumvoluţii.

Faţa laterală este convexă şi priveşte calota craniană. Pe această faţă laterală

sunt trei fisuri: fisura laterală (scizura lui Sylvius), fisura ventrală (scizura lui Rolandos)

şi fisura parietooccipitală (sau perpendiculară externă).

Aceste fisuri delimitează pe faţa laterală a emisferului cerebral patru lobi:

frontal, temporal, parietal şi occipital.

Lobul frontal este cel mai voluminos lob al creierului uman şi se întinde pe

toate cele trei feţe ale emisferului.

Lobul temporal este situat sub fisura laterală şi se extinde pe faţa inferioară a

emisferului.

Lobul parietal este delimitat de fisura centrală, anterior, iar inferior de cea

laterală. Posterior se continuă cu lobul occipital.

Lobul occipital se extinde pe toate cele trei feţe ale emisferului cerebral.

Faţa medială. Structura cea mai importantă de pe această faţă este comisura

interemisferică reprezentată de corpul calos. Acesta este separat de girusul cingular prin

şanţul corpului calos.

10

Faţa inferioară. Pe această faţă se află porţiunea iniţială a fisurii laterale care

împarte faţa inferioară într-un segment anterior denumit lobul orbitar şi unul posterior

denumit lob temporo-occipital.

Un emisfer cerebral este alcătuit din:

● scoarţa cerebrală care acoperă toate feţele şi marginile EC;

● nucleii centrali → sunt mase de substanţă cenuşie situate în profunzime

şi spre baza emisferului;

● substanţa albă → ocupă spaţiul dintre nucleii centrali sau dintre aceştia şi

scoarţa cerebrală.

Scoarţa cerebrală (S.C.) are o întindere de 2 m2 şi o grosime de 1,5 – 4 mm.

Este formată din celule şi fibre nervoase amielinice şi se împarte în două teritorii egale

ca întindere şi diferite morfofuncţional denumite alocortex şi izocortex.

Alocortexul reprezintă partea cea mai veche a scoarţei şi e formată doar din trei

straturi: molecular, granular (receptiv) şi piramidal (efectiv).

Izocortexul acoperă majoritatea suprafeţei emisferice şi este format din neuroni

şi fibre nervoase amielinice.

Neuronii sunt dispuşi în 6 straturi neuronale:

1. Stratul molecular format din neuroni de talie mică, cu formă fusiformă

cu axonul şi dendritele paralele cu suprafaţa S.C.

2. Stratul granular extern. Aceştia sunt formaţi din neuroni granulari şi

piramidali mici ale căror dendrite se îndreaptă spre stratul molecular iar axonii se opresc

în straturile V şi VI.

3. Stratul piramidal extern. E format de neuroni piramidali de mărimi

diferite. Dendritele acestor neuroni ajung până în stratul I lăsând colaterale şi în stratul

II.

4. Stratul granular intern. Conţine neuroni piramidali de talie mijlocie ale

căror dendrite apicale intră în straturile superficiale, iar cele bazale fac sinapsă cu

fibrele aferente ale S.C. Axonii coboară în straturile V şi VI.

11

5. Stratul piramidal intern conţine neuroni piramidali mari, dar şi celule

mijlocii şi mici ai căror axoni sfârşesc în corpul calos.

6. Stratul fuziform (polimorf) conţine neuroni fuziformi. Dendritele merg

în stratul molecular, iar axonii intră în structura substanţei albe. Ariile S.C. sunt

interconectate prin numeroase fibre cu structurile subcorticale, cu arii de pe acelaşi

emisfer şi cu arii corticale de pe emisferul opus. Conexiunile subcorticale pot fi aferente

şi eferente.

Fibrele izocortexului aparţin fibrelor de proiecţie, de asociaţie şi celor

comisurale.

Ariile corticale. Diferenţele de structură între diferitele zone ale S.C. au dus la

delimitarea unor câmpuri sau arii corticale realizându-se adevărate hărţi ale cortexului

cerebral.

Ariile sunt de mai multe feluri:

1. Arii sezoriale sau receptoare

2. Arii motorii sau efectoare

3. Arii de asociaţie

4. Arii vegetative.

La nivelul ariilor senzoriale se proiectează fiecare din căile specifice senzitivo-

senzoriale.

Ariile motorii sunt arii de unde pornesc principalele sisteme de execuţie a

actului motor voliţional.

Ariile corticale de asociaţie asociază ariile senzoriale şi pe acestea cu ariile

motorii.

Ariile de asociaţie îndeplinesc funcţii complexe. Astfel ariile prefrontale sunt

implicate în procesele mintale superioare: raţionamentul, simţul moral, discernământul

etc. Ariile de asociaţie temporale sunt implicate în memorizarea şi în comportamentul

afectiv emoţional.

12

Pe emisferul dominant (stâng) se găsesc centrii motori şi senzoriali ai

limbajului. Alterarea lui determină afazie. Aceluiaşi emisfer îi revin funcţiile analitice,

calculul matematic etc.

Emisferul minor (drept) este specializat în aprecierea tridimensională a

obiectelor, aprecierea poziţiei segmentelor corpului, abilitatea muzicală şi memoria

reflexivă.

Nucleii centrali. Sub această denumire sunt cuprinşi nucleul caudat şi nucleul

lenticular. Din punct de vedere funcţional lor li se adaugă nucleul subtalamic şi

substanţa neagră.

Corpul striat este format din nucleul caudat şi nucleul lenticular. Nucleului

caudat îi este ataşat nucleul acumbes. Nucleul lenticular este alcătuit din două mase

alipite: putamen şi palidus.

Nucleul caudat şi putamenul formează striatul dorsal. Nucleul acumbes şi

tuberculul olfactiv alcătuiesc striatul ventral. Palidusul prezintă o porţiune dorsală şi

una ventrală separate parţial prin comisura albă anterioară.

Cele mai importante aferenţe ale striatului dorsal provin de la cortexul cerebral

(glutamatergic) şi de la substanţa neagră (dopaminergic). Dopamina acţionează la

nivelul striatului asupra balanţei inhibiţie-excitaţie, inhibând unii neuroni şi excitându-i

pe alţii.

Fibrele eferente din striatul dorsal merg spre palidus şi substanţa neagră.

Putamenul se află situat pe circuitul cortico-putamino-palido-talamo-cortical denumit şi

circuit putaminal. La acest nivel ar fi depozitate secvenţele mişcărilor învăţate, care vor

fi transmise cortexului pentru asamblare cu câteva fracţiuni de secundă înainte de a fi

executate. Şi nucleul caudat este antrenat într-un circuit şi anume în circuitul cognitiv.

El este responsabil de programările temporo-spaţiale ale mişcărilor, stabilind viteza,

durata şi orientarea lor.

13

Corpul striat are rol în reglarea funcţiei motorii. Unele cercetări arată existenţa

unei interacţiuni între striatul ventral şi sistemul limbic în desfăşurarea proceselor care

controlează dependenţa de droguri.

La nivelul nucleilor bazali există numeroşi mediatori chimici care pot avea efect

inhibitor sau excitator. Buna funcţionare a nucleilor bazali depinde de echilibrul dintre

dopamină, GABA şi acetilcolină. Un rol important îl are dopamina care într-un procent

de 80% este localizat în complexul nigro-striat. Pe calea mezostriată dopamina este

eliberată în striatul dorsal. Reducerea cantităţii de dopamină prin lezarea substanţei

negre antrenează şi reducerea ei în striat.

În condiţii normale dopamina modulează răspunsul striatului la mesajele

primite de la cortexul cerebral şi a talamusului.

Corpul striat alături de cerebel are un rol foarte important în reglarea funcţiei

motorii. În ce priveşte substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din fibre

mielinizate şi e dispusă:

- fie în nucleii centrali ai emisferului formând capsula internă;

- fie ocupând spaţiul dintre aceşti nuclei şi cortexul cerebral.

Printre toate segmentele ei trec fibrele talamo-corticale şi cortico-talamice. O

secţiune transversală a capsulei interne arată că aceasta prezintă un braţ anterior, un

genunchi, un braţ posterior, un braţ retrolenticular şi unul sublenticular.

Fibrele motorii ale căilor piramidale trec prin braţul posterior. În lezarea lor

rezultă hemiplegie controlaterală.

Substanţa albă cuprinsă între S.C. şi nucleii centrali conţine fibre de proiecţie

comisurale şi de asociaţie.

Fibrele de asociaţie lungi fac legătura între lobii emisferici.

Principalele comisuri telencefalice sunt comisura albă anterioară, formixul şi

corpul calos. Comisura albă anterioară conţine fibre care leagă stricturi ale lobilor

temporali.

14

Formixul conţine fibre care unesc hypocampul de hypotalamus şi fibre

comisurale hipocampice.

Corpul calos este cea mai importantă comisură interemisferică.

Corpul calos joacă un rol important în funcţiile gnozice, praxice şi psihice.

Sistemul ventricular. Are trei prelungiri denumite coarne: frontal, occipital şi

temporal.

Cornul frontal comunică cu ventriculul III prin foramen interventricular.

Ventricolul IV comunică cu spaţiul subarahnoidian.

Ventriculii laterali sunt cavităţi pereche şi simetrice. Toată cavitatea

ventriculară este căptuşită de ependim. Acesta va fi înfundat pe peretele intern al

ventricolului de plexurile coroide care proiemină înlăuntrul său.

Sistemul olfactiv. Are receptorii reprezentaţi de neuronii olfactivi. Axonii lor

constituie fibrele nervului olfactiv şi fac sinapsă cu neuronii bulbului olfactiv. Mai are

un terminal neocortical orbito-frontal, prin intermediul nucleului dorso-median al

talamusului, care explică perceperea conştientă şi discriminativă a mirosurilor.

Sistemul limbic. Este format din hipocamp, circumvoluţia limbică şi nucleul

amigdalian. Prin intermediul aferenţilor sale hypocampul e racordat la importante

funcţii cerebrale. Spre hypocamp mai sunt aferenţe colinergice de la aria septală şi

nucleul Meynert, dopaminergice de la aria tegmentală ventrală, noradrenergice de la

locus ceruleus, serotoninergice de la nucleii rafeului precum şi fibre de la nucleii

limbici ai talamusului.

Eferenţele hipocampului intră în circuitul lui Papez care include hipocampul,

fornixul, corpii mamilari hipotalamici, nucleul anterior al talamusului şi girusurile

cingular şi parahipocampic.

Hipocampul are rol în fixarea şi memorarea informaţiilor recente.

Circumvoluţia limbică cuprinde aria septală precum şi girusurile cingular şi

parahipocampic, aceste girusuri fiind acoperite de un mezocortex.

15

Aria septală este situată înaintea lamei terminale şi are conexiuni cu nucleii

habenulari, cu hipocampul şi cu hipotalamusul. Aceeaşi structură are rol modulator

asupra acestor formaţiuni.

Girusurile cingular şi parahypocampic are conexiuni cu arii întinse ale

neocortexului.

Nucleul amigdalian are conexiuni vaste care implică toate structurile cerebrale.

Dacă este distrus nucleul amigdalian rezultă hiperfagie şi o exacerbare a activităţii

sexuale. Stimularea acestui nucleu determină furie, fizică şi o serie de reacţii vegetative.

Organizarea sistemului motor. În activitatea motorie sunt implicate 4 nivele

subordonate ierarhic între ele. Pe primul nivel se află ariile motorie suplimentară şi

premotorie ale cortexului cerebral. Aici se identifică obiectivul mişcării şi se stabileşte

programul ei.

La nivelul II se află aria motorie primară, aria 4.

La ea converg programele elaborate de ariile precedente şi de la nivelul ei pe

căile piramidale comenzile spre neuronii din trunchiul cerebral şi măduvă.

Al III-lea nivel se găsesc nucleii care trimit tracturi descendente spre

motoneuronii medulari.

Nivelul IV este format din motoneuronii alfa şi gama medulari care reprezintă

ţinta finală a tuturor tracturilor descendente cu originea în nivelurile precedente.

Căile de legătură între nivele pot avea originea la nivel cortical sau îşi au

originea în trunchiul cerebral.

Fibrele de origine corticală sunt reprezentate de tracturile cortico-spinale şi

cortico-nucleare care, împreună, constituie calea piramidală. Ele conduc impulsurile

care declanşează mişcarea voluntară.

Căile descendente cu originea în trunchiul cerebral se împart în două grupe.

O grupă conţine tracturile din cordonul anterolateral ale măduvei şi tractul

rubrospinal. Tracturile din prima grupă controlează postura şi centurile membrelor.

16

Tractul rubrospinal controlează activitatea flexorilor. Funcţia motorie are şi sisteme de

reglare şi control reprezentate de cerebel şi corpul striat.

Organizarea senzitivă somestezică

Sensibilitatea somestezică e reprezentată de sensibilitatea cutanată şi de cea

proprioceptivă conştientă.

Receptorii sensibilităţii cutanate se găsesc în toate straturile pielii. Căile

sensibilităţii tactile discriminative îşi au protoneuronul în ganglionii spinali. Axonii lor

urcă până în cordonul posterior al măduvei spinării până la nucleii gracilis şi cuneat.

Fibrele cu originea în aceşti nuclei şe încrucişează cu cele simetrice în bulbbşi apoi

formează lemniscusul medial.

Senzaţiile tactile, termice şi dureroase sunt conduse prin tracturile

spinotalamice lateral şi anterior care fac parte din cordonul antero-lateral. Aceste

tracturi au originea în lamele cornului posterior şi încrucişează linia mediană în

comisura cenuşie a măduvei. Fibrele tractului spino-talamic anterior ajung în formaţia

reticulată precum şi în nucleii intralaminari ai talamusului ale căror proiecţii ajung la

sistemul limbic şi creierul bazal anterior.

Căile sensibilităţii somestezice a corpului includ nucleii trigeminali, tracturile

trigeminale şi nucleul ventral postero-medial al talamusului.

Fibrele care conduc durerea viscerală merg pe aceleaşi căi cu cele ale

conducerii somatice.

Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente a trunchiului şi membrului

superior sunt comune cu cele două sensibilităţi tactile discriminative.

Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente a membrului inferior e diferită.

Topochimia SNC. Tehnicile de cercetare performantă asupra creieruluiau

evidenţiat trei componente care intervin în funcţionarea SNC.

1. Centrii nervoşi care sunt grupe neuronale ce produc o serie de

substanţe neurochimice.

17

2. Căile nervoase în lungul cărora aceste substanţe sunt transportate spre

ţinte mai mult sau mai puţin depărtate.

3. Receptorii specifici aflaţi în aceste ţinte şi care sunt intermediarii între

mediatori şi efectul lor funcţional.

Se descriu 4 sisteme intranevraxiale:

1. S. cholinergic

2. S. monoaminergic

3. S. aminoacidergic

4. S. peptidergic

S. cholinergic cuprinde: nucleul lui Meynert, nucleii bandeletei diagonale,

nucleul intern al ariei septale şi doi nuclei din tegumentul mezencefalic.

S. monoaminergic cuprinde mediatorii: catecolamine, histamina şi serotonina.

Dintre catecolamine, mediatorii cei mai răspândiţi sunt NA şi DA. Puţine

grupe neuronale au ca mediator adrenalina.

Centrii histaminergici se găsesc în hipotalamusul caudal şi regiunea tuberală.

Centrii serotoninergici aparţin rafeului trunchiului cerebral. Ei trimit proiecţii

spre hipotalamus, sistemul limbic, neocortex, cerebel şi măduva spinării.

Sistemul aminoacidergic eliberează aminoacizi care pot fi inhibitori sau

excitatori.

AA excitatori sunt: glutamatul şi aspartatul.

AA inhibitori sunt: GABA, glicina, taurina şi beta alanina.

Dintre peptide un rol important revine opioidelor din care fac parte

enkefalinele, β endorfinele şi dynorfina, toate implicate în controlul durerii, dar şi în

alte funcţii.

18

CAPITOLUL III

MECANISME NEUROFIZIOLOGICE ALE VIEŢII PSIHICE.

RELAŢII NEUROLOGICE, FIZIOLOGICE ŞI HUMORALE

Baza anatomică a actului reflex o constituie arcul reflex care are 5

componente:

- receptorul

- calea aferentă

- centri nervoşi

- calea eferentă

- efectorii.

1. Receptorul este o structură excitabilă care receptează stimulii interni şi

externi prin variaţii de potenţial proporţionale cu intensitatea stimulului.

Ei pot fi situaţi în diverse zone ale organismului unde există celule senzoriale

specializate (gustativ, auditiv, vestibular). De asemenea există receptori senzitivi

alcătuiţi din celule, fibre conjunctive şi terminaţii dendritice (receptori tegumentari,

proprioreceptori).

În unele situaţii rolul de receptori îl îndeplinesc terminaţiile dendritice

(receptori olfactivi, receptori dureroşi). La nivelul receptorilor, energia stimulului se

transformă în impuls nervos, traducând informaţia purtată de stimul în informaţie

nervoasă specifică.

În funcţie de tipul excitantului se deosebesc mai multe tipuri de receptori:

1. mecanoreceptori care se activează în cursul deformărilor mecanice ale

receptorilor;

2. termoreceptori care se activează la schimbul de temperatură;

3. nocireceptori (receptori ai durerii) care detectează leziunile tisulare

indiferent de natura acestora;

19

4. receptori electromagnetici care detectează lumina;

5. chemoreceptori care detectează gustul sau mirosul.

De asemenea atunci când primesc stimulare din afara organismului se numesc

exteroreceptori, când primesc stimuli din interiorul organismului se numesc

interoreceptori.

2. Calea aferentă. Receptorii la nivelul sinapsei intră în contact cu

terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi. Sunt două modalităţi diferite prin care

căile aferente merg spre centrii nervoşi.

a) convergenţa este o modalitate de distribuţie în care un neuron central

primeşte contacte sinaptice de la mai multe fire aferente.

b) divergenţa constă în distribuirea unui singur fir aferent la mai mulţi

neuroni centrali.

3. Centrii nervoşi

Potenţialele care ajung la neuronul senzitiv merg de-a lungul acestuia până la

prima sinapsă. În cazul unui reflex elementar, centrul nervos al reflexului este neuronul

motor. Când activitatea reflexă este mai complexă, calea aferentă este formată din mai

mulţi neuroni senzitivi, iar centrii superiori din ariile corticale sau nucleii subcorticali

prelucrează informaţia primită şi elaborează răspunsul efector.

4. Calea eferentă reprezintă axonii neuronilor motori prin care se transmite

comanda spre organul efector.

5. Efectorii. Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muşchii striaţi, iar

pentru sistemul nervos vegetativ sunt muşchii netezi, glandele endocrine şi cele

exocrine.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea oamenii de ştiinţă au iniţiat o serie de

investigaţii experimentale în vederea elucidării procesului de învăţare mai întâi la

animale şi apoi la om. A.N.Leoniev afirmă că învăţătura este procesul dobândit de către

fiinţa vie, a experienţei individuale de comportare, adică tot comportamentul nu este

înnăscut este învăţat.

20

Efectuând cercetări asupra digestiei la animale I.P.Pavlov a avut surpriza să

descopere importante fenomene psihice, astfel explică activitatea nervoasă superioară

prin dinamica a 2 procese:

- excitaţia (procesul declanşării sau intensificării unei activităţi);

- inhibiţia (care duce la diminuarea sau oprirea unei activităţi).

Aceste două procese se succed pe suprafaţa cortexului.

Pavlov descrie 2 activităţi nervoase fundamentale.

1. Reflexe necondiţionate care constau în legături constante între anumite

agenţi ai mediului recepţionate de organele senzoriale şi anumite activităţi ale

organismului.

2. Reflexe condiţionate care sunt legături temporare între numeroşi agenţi

ai mediului recepţionaţi de organele noastre senzoriale şi anumite activităţi ai

organismului.

Aceste reflexe se formează în condiţii bine definite şi din acest motiv sunt

numite condiţionate. Ele pot de asemenea şi să dispară de aceea se justifică noţiunea de

legături temporare.

În cazul repetării în aceeaşi succesiune a condiţiilor de mediu înconjurător

sistemul de reflexe condiţionate care se formează constituie un stereotip dinamic. Deci

ori de câte ori se produce o succesiune constantă a stimulilor realizează un complex

stabil de reflexe condiţionate.

21

CAPITOLUL IV

MODALITĂŢI DE INVESTIGARE A FUNCŢIILOR NEUROPSIHICE

Unele tehnici şi metode se adresează fiziologiei, altele anatomiei şi o a treia

categorie se adresează psihologiei.

1. Metode şi tehnici fiziologice

Există două seturi de tehnici de investigare, şi anume: stimularea şi

înregistrarea electrică (descrisă) şi stimularea şi înregistrarea chimică.

Substanţele medicamentoase psihotrope acţionează asupra chimiei creierului

şi deci, şi asupra comportamentului.

Medicamentele care acţionează asupra sinapsei (cele colinergice) ne dau

informaţii despre fiziologia comportamentală a anumitor grupe de sinapse. Studiile

făcute pe medicamentele care influenţează neurotransmiterea sinaptică, au arătat că

unele medicamente asemănătoare ca structură cu neurotransmiţătorii, acţionează direct

asupra receptorilor sinaptici pentru a-i stimula (agoniste), iar altele pentru a bloca aceşti

receptori (antagoniste). Alte substanţe influenţează eliberarea neurotransmiţătorilor din

terminalul presinaptic. O altă modalitate de acţiune a acestor medicamente este cea de

interferare cu calea metabolică a unui neurotransmiţător.

Analiza LCR

Este o metodă mai directă de studiere a biochimismului cerebral.

LCR extras prin puncţie lombară sau suboccipitală, este analizat, şi rezultatele

analizei pot evidenţia o serie de aspecte patologice şi de activitate metabolică a

creierului.

2. Metode şi tehnici anatomice

Distrugerea substanţei nervoase prin diverse modalităţi poate fi studiată,

analizată in vivo sau post mortem.

22

Primii neurologi au emis părerea că centrii cerebrali pot genera funcţii

psihologice complexe.

Metodele neuropatologice folosite în clinică urmăresc o serie de obiective,

cum ar fi: stabilirea diagnosticului prin identificarea tipului leziunii cerebrale ,

localizarea topică a focarului, stabilirea procesului terapeutic.

În urma leziunilor cerebrale, produsă de diferiţi factori, pot apare modificări

psihocomportamentale, şi din această perspectivă, ar trebui acordat o importanţă

specială dinamicii tulburărilor, mai ales în cazul leziunilor de focar. Din această

perspectivă, vom avea în vedere trei momente ale acestei dinamici, şi anume: tabloul

preoperator, tabloul posoperator imediat şi tabloul posoperator îndepărtat.

În analiza acestor tulburări sunt indicate procesele de examinare

neuropsihologică. Fiecare etapă a examenului psihologic trebuie aleasă cu

discernământ şi în concordanţă cu obiectivele pe care le enumerăm:

1. identificarea şi descrierea tipului de tulburări şi a gradului de gravitate a

acestora;

2. identificarea structurilor psihocomportamentale afectate;

3. delimitarea tulburărilor nespecifice şi a celor specifice care vizează

anumite funcţii şi procese (percepţii, memorie, gândire, afectivitate).

În cazul tulburărilor specifice, investigaţia psihologică va avea în vedere

următoarele:

a. deteriorările în planul conţinutului informaţional;

b. deteriorări în planul operator al transformărilor care trebuie aplicate

conţinuturilor informaţionale, în vederea obţinerii efectului dorit;

c. deteriorări în sfera dinamicii – tempou, ritm, mobilitate, vivacitate, etc.;

d. deteriorări în sfera autoreglării – discordanţa dintre semnul actelor

comportamentale şi specificul situaţiei obiective;

e. deteriorarea relaţiilor structurii date cu celelalte structuri psihice;

23

f. dinamica generală a tulburărilor psihocomportamentale în timp, relevându-se

tendinţele ulterioare: staţionare, agravare, ameliorare.

Examinarea neuroradiologică

Radiografia în scopul diagnosticării diferitelor leziuni cerebrale în funcţie de

factorii cauzatori ale acestora

Neuroradiologul poate utiliza următoarele tehnici: radiografia, angiografia,

tomografia computerizată şi RMN.

Radiografia simplă permite examinarea obiectivă a oaselor şi a unor ţesuturi

moi din corpul uman.

Angiografia cerebrală se face prin injectarea intraarterială a unei substanţe de

contrast iodată, şi prin efectuarea în secvenţă rapidă (fracţiuni de secundă) a

radiografiilor, în scopul aprecierii fazelor arterială, capilară şi venoasă a circulaţiei

cerebrale.

Tomografia computerizată este o metodă care permite vizualizarea directă a

creierului.

Tomografia computerizată constă în iradierea creierului din toate unghiurile

cu raze X şi relevarea diferenţelor de densitate atât normale cât şi patologice.

Astfel medicii pot vedea ţesuturile umane vii, şi creierul, fără nici un risc sau

disconfort pentru pacient.

IRM – imagistica prin rezonanţă magnetică

Este cea mai performantă metodă imagistică.

Rezonanţa magnetică se bazează pe investigarea nucleului atomic de hidrogen

(proton), găsit din abundenţă în moleculele de apă ale organismului, în prezenţa unui

puternic câmp magnetic.

În momentul introducerii capului pacientului în câmpul unui mare magnet

supraconductor cilindric, toţi protonii atomilor îşi aliniază axele cu cea a

electromagnetului, realizând o fază numită „stare de echilibru”.

24

În acel moment, emiterea unei unde de radiofrecvenţă precisă pentru fiecare

element atomic numită frecvenţă de rezonanţă, face ca media aliniamentelor axelor

tuturor protonilor să atingă o coerenţă de fază cu înmagazinare de energie, numită „stare

de excitaţie”.

După întreruperea semnalelor radio, axa globală a tuturor protonilor de

hidrogen redevine paralelă cu axa electromagnetului. Aceasta este „faza de relaxare”

care se însoţeşte de eliberarea energiei stocate .

Toate aceste semnale sunt codificate, cuantificate, producând pe ecranul

catodic puncte foarte mici de intensităţi diferite, care formează imaginea anatomică

detaliată a creierului.

Tomografia cu pozitroni

Tehnica tomografiei cu pozitroni, constă în autoradiografia tisulară, deoarece

s-a constatat că această autoradiografie permite reconstituirea unui organ cu ajutorul

TC. Astfel, în această tehnică sunt utilizaţi radioizotopi şi este măsurată radioactivitatea

emisă de o secţiune din corp şi rezultă autoradiografierea umană in vivo.

PET este utilizată pentru relevarea regiunilor cerebrale implicate în vorbire şi

alte funcţii cognitive, precum şi pentru măsurarea debitului sanguin cerebral.

3. Metode psihologice

Când vorbim despre raportul psihic – creier, trebuie să clarificăm ambii

termeni şi nu numai unul dintre ei. De aceea este necesară cunoaşterea şi investigarea

psihicului atât în planul organizării sale, cât şi în cel al proceselor concrete care-l

compun, aşa cum vom proceda şi în cazul creierului.

Din această perspectivă, metodele psihologice sunt necesare, deoarece pe

lângă informaţiile pe care le aduc despre conţinutul şi legităţile interne ale manifestării

proceselor psihice, aduc indirect informaţii şi despre creier. Aceste informaţii ne ajută

să înţelegem funcţionalitatea generală a creierului, gradul său de dezvoltare şi

maturizare morfo-fiziologică, despre gradul de diferenţiere şi specializare, despre

plasticitatea sa, ca şi despre localizarea unor eventuale focare patologice.

25

Spre deosebire de creier, care poate beneficia de o investigare directă, psihicul

este inaccesibil investigării directe, el neavând asemenea proprietăţi care să poată fi

observate sau înregistrate ca atare.

Procesele psihice, pe măsură ce se elaborează şi se consolidează, ele se

concretizează în scheme de desfăşurare a unor acte comportamentale externe, iar

această exteriorizare face procesele psihice accesibile cunoaşterii obiective.

Aceasta permite accesibilitatea la organizarea internă prin mediere de către acţiunile şi

comportamentele externe. Aşadar, metodele psihologice obiective pot releva, înregistra

şi analiza structura şi dinamica actelor comportamentale.

De aceea se impune ca psihologul să facă o analiză atentă a cazului în ideea de

a extrage din fiecare act comportamental doar acele elemente care reflectă cu adevărat

procesul psihic. Nu trebuie să uităm că în timpul derulării ex. psihologic, subiectul

poate avea tendinţa, fie de a se ermetiza (de a nu se dezvălui), fie de a se prezenta altfel

decât este el în realitate. În acest sens vor fi folosite procedee empatetic – persuasive,

pentru a slăbi cât mai mult aceste baraje, iar în interpretarea rezultatelor să manifestăm

discernământ pentru a înlătura ceea ce este alterat, contrafăcut, şi a reţine ceea ce este

relevant şi concordant.

Având în vedere complexitatea extraordinară a SPU, au fost elaborate o serie

de metode şi procedee de cercetare, dintre care cele mai importante ar fi următoarele:

metoda analizei produselor activităţii, metoda testelor, metoda experimentului de

laborator, metoda genetică şi comparată, metoda logico – matematică, formală şi

cibernetică.

Metoda analizei produselor activităţii

Această metodă se foloseşte în două scopuri:

a. pentru evaluarea nivelului premorbid al personalităţii şi stabilirii prin

comparaţie a deficitului general provocat de focarul patologic

b. pentru stabilirea diagnosticului diferenţial şi a dinamicii evoluţiei

tulburărilor psihice de diferite etiologii.

26

Metoda testelor

Această metodă a fost utilizată iniţial în psihoneurologie pentru determinarea

nivelului dezvoltării mintale generale, în vederea decelării cazurilor de anormalitate şi

realizarea mai eficientă a orientării şi selecţiei profesionale.

În prezent, metoda testelor, deşi îşi găsea originea şi premizele în

experimentul de laborator, s-a separat de acesta încât atunci când vorbim de un

experiment de laborator şi de aplicarea unui test avem abordări diferite.

Astfel, cea mai importantă deosebire constă în caracterul probelor care le

implică, şi anume: experimentul se bazează pe sarcini circumstanţiale, elaborate special

în concordanţă cu scopul cercetării, pe când testul presupune probe standard, dinainte

elaborate şi validate care se aplică la fel tuturor subiecţilor, fără ca cercetătorul să aibă

libertatea de a interveni pentru modificarea condiţiilor impuse. Dacă experimentul este

orientat spre developarea dependenţelor legice, cauzale, dintre stimulul extern şi

fenomenul psihic provocat, testul este orientat eminamente constatativ având ca scop

principal clasificarea subiectului investigat prin raportare la eşantionul populaţional

căruia îi aparţine.

Testul permite compararea exterioară a subiecţilor în raport cu performanţele

obţinute, prin stabilirea distanţei la care se situează procesul psihic măsurat de o medie

statistică, reprezentând normalul.

Urmare a acestor constatări, reiese că testul este nu numai un instrument

diagnostic, ci şi un procedeu de cercetare. Datorită caracterului său standardizat, testul

permite o determinare riguroasă a interacţiunii şi ponderii factorilor externi şi a

conduitelor interne în constituirea funcţiilor şi capacităţilor psihice.

Din considerentele expuse, rezultă că atunci când ne propunem să facem o

analiză a raportului psihic – creier, utilizarea testelor este imperios necesară.

Testele pot fi utilizate nu numai în evaluarea structurilor psihice în stare

normală, ci şi în patologie. Ele ne dau o imagine destul de exactă despre deficitul global

27

al unei funcţii sau structuri psihice, ca şi despre mărimea abaterii de la media normală.

Oricum noi trebuie să evităm exagerările, atât în ce priveşte infailibilitatea testului în

cunoaşterea psihologică, ca şi tendinţa de a respinge valenţele diagnostice şi

prognostice ale testelor.

În prezent psihologia dispune de peste 10.000 de teste, ceea ce face ca

alegerea, ca şi stăpânirea unui test să fie destul de dificilă, motiv pentru care au fost

stabilite anumite criterii de ordonare şi clasificare.

Astfel, s-au delimitat seturi de teste riguros etalonate, cum ar fi: Scala de

inteligenţă generală Binet – Simon, Wechsler – Belvue, Raven, Alexander, etc şi teste

vag etalonate, cum ar fi diferite probe proiective (TAT, Rorschach, Lucher,

Rosenzweig, Zondi), ca şi diferite tipuri de chestionare (Guilford – Zimmerman, Cattel,

Eysenck, Minnesota, etc.).

Un alt criteriu grupează testele în: teste verbale şi nonverbale. La testele

verbale problema de rezolvat este prezentată într-o formă verbală. În cazul testelor

nonverbale, problema de rezolvat este prezentată într-o formă imagistică, figurată.

Alt criteriu duce la delimitarea a două categorii de teste: teste de performanţă

şi teste de personalitate.

Un alt criteriu important, împarte testele în: analitice şi sintetice. Cele

analitice vizează surprinderea unei caracteristici de detaliu a unei funcţii psihice

particulare (teste de percepţie, memorie, atenţie, raţionament), iar cele sintetice, prin

orientarea lor extensivă vizează surprinderea comportamentului global al subiectului

într-o situaţie analogă cu cele reale.

Metoda experimentală şi de laborator

Metodele experimentale multifactoriale din psihologie reprezintă una din cele

mai eficiente surse care argumentează teoria localizărilor dinamice şi plurinivelare.

Se descriu două tipuri de modele experimentale:

- secvenţial statistice a căror particularitate este că ele studiază şi relevă

doar un singur moment din continuumul procesului psihic, şi care în

28

funcţie de conţinutul şi complexitatea probei se poate situa în

”segmentul” inferior, mediu sau superior;

- funcţional dinamice cere ne permite să cuprindem un număr cât mai

mare de momente şi aspecte ale procesului studiat.

Metoda genetică şi comparată

Această metodă are la bază principiul potrivit căruia organizare psihică trebuie

interpretată, nu ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca un produs al evoluţiei filo şi

ontogenetice.

Aceasta presupune studiul genezei şi construirii evolutive. Aplicarea metodei

genetice a permis descoperirea unor legi fundamentale a organizării psihice, lege fără de

care nu poate fi concepută elaborarea unei teorii psihologice cu adevărat ştiinţifică. Din

perspectiva psihoneurologiei, o importanţă deosebită o au următoarele:

1. Legea dezvoltării

2. Legea interacţiunii dialectice dintre cauzele şi factorii externi, pe de o parte,

factorii interni, pe de altă parte

3. Legea stadialităţii

4. Legea heterocromiei

5. Legea heteronomiei.

Metoda logico – matematică şi logico – cibernetică

Asigură psihoneurologiei un progres remarcabil, progres care a dus la

modificarea calitativă a viziunii generale în abordarea şi interpretarea fenomenelor.

Din punct de vedere cibernetic, coordonarea dinamicului, reclamă corelarea în

descrierea creierului a procedeului profilului de stare, cu cel al profilului fizic.

29

CAPITOLUL V

ANALIZA VIEŢII INSTINCTUAL-EMOŢIONALE

Afectivitatea exprimă modalităţile trăirii subiective faţă de sine şi faţă de

ambianţă, modalităţi ce se transpun în situaţii, stări şi atitudini afective ale

personalităţii.

Reacţiile afective se referă la sentimente (plăcere-neplăcere, gelozie,

remuşcare, etc.)

Motivaţia

Este factorul intern care contribuie la orientarea comportamentului prin

trebuinţe, impulsii, tendinţe şi în mod specific prin elaborarea scopului ca obiect

anticipat al acţiunii.

Conflictul

Se dezvoltă în câmpul conştiinţei când apar grupe de forţe contrarii, de

exigenţe contrarii, de formulări motivaţionale diferite care se exprimă într-o formă

psihologică de tensiune obiectivă cu sine însuşi.

Frustrarea

Este un obstacol în calea unor motivaţii puternice prin care se realizează şi o

puternică tensiune afectivă ce poate perturba, în situaţii particulare evoluţia relaţiilor

interpersonale şi comportamentul unei persoane.

Instinctele

Sunt reflexe înnăscute (absolute, necondiţionate) complexe cu semnificaţie

biologică şi vitală bine precizate cum sunt: orientarea alimentară, apărarea,

reproducerea ca şi sociabilitatea în caracteristica sa protectivă şi elementară.

În tulburările psihice apar o serie de perturbări ale instinctelor şi vom

exemplifica următoarele:

30

a) perturbarea instinctului alimentar poate determina:

- anorexia constă în lipsa poftei de mâncare;

- bulimia care determină exagerarea nevoii de hrană;

- polifagia constă în ingestia fără discernământ atât a unor alimente cât şi a

unor produşi necomestibili.

b) perturbarea instinctului de apărare se poate manifesta prin exagerarea

autoconservării, heteroagresivitate şi autoagresivitate.

c) perturbarea instinctului sexual şi de reproducere. Se poate manifesta prin

exagerarea activităţii sexuale care la femei se cheamă nimfomanie iar la bărbaţi

satiriazis sau prin scăderea activităţii sexuale (la femei - frigiditate iar la bărbaţi –

impotenţă). Există şi instincte sexuale deviate (sadism, masochism, pedofilie, necrofilie,

etc).

Emoţiile

Sunt modalităţi fireşti ale trăirilor subiective primare şi exprimă raportul

subiectiv faţă de ambianţă, având un caracter obiectual de referinţă la o persoană,

situaţie, fenomen. Pot fi pozitive (plăcere, bucurie) sau negative (tristeţe, frică).

Dispoziţia

Este o stare afectivă difuză, în general de scurtă durată care exprimă

funcţionalitatea organismului prin fluxul stimulărilor intero -, extero – şi proprioceptive

şi a semnificaţiilor din ambianţă.

Sentimentele

Sunt trăiri emoţionale complexe, care realizează relaţii mai stabile între o

persoană şi ambianţă sau condiţia sa de existenţă. Într-o formă superioară sentimentele

se exprimă prin sentimente de altruism, de respect, patriotice, etc. La nevrotici există

sentimentul egofob, la psihopaţi egofil, la alcoolici egofilia şi asociabilitatea, iar la

schizofreni înstrăinarea afectivă.

31

Pasiunile

Se deosebesc de sentimente prin intensitatea trăirii afective, gradul de

stabilitate şi forţa de angajare a personalităţii. Ele mobilizează întregul comportament

către acţiune, fiind un puternic impuls către aceasta.

Dezvoltarea afectivităţii

Întrucât sentimentele şi pasiunile sunt cele mai importante forţe

motivaţionale, structurarea afectivităţii înseamnă şi formarea motivaţiei. S-a negat o

reală evoluţie a motivaţiei. S. Freud a susţinut că tot felul de sentimente, cum sunt cele

artistice, provin de fapt din „sublimări" ale libidoului, a cărui prezenţă poate chiar să

fie întrevăzută analizând afectul şi creaţiile sale.

Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor obstacole în

realizarea tendinţelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarecare tensiune este

necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare

nici o barieră, nici o frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou

rămâne redus.

Unde părinţii au combinat îngăduinţa cu interdicţia, permisivitatea cu

obligaţia, copiii îi respectă, îi admiră şi se ataşează profund de cei care le-au dat viaţă şi

i-au pregătit să facă faţă vicisitudinilor inerente existenţei.

Menţinerea unei sincere afecţiuni presupune un echilibru între ceea ce soliciţi

şi ceea ce oferi. E nevoie de o „tensiune optimă”, chezăşia stabilităţii afective la care se

referea şi Th. Ribot.

c) Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor sau a emoţiilor

celor din jur. Copilul imita cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale, ci şi

gesturile, atitudinile.

d) Legea transferului afectiv: când un obiect A cauzează o stare afectivă

durabilă, ea se răsfrânge treptat („se transferă") asupra altor obiecte B sau C, dacă ele

se asociază frecvent cu obiectul A. Dacă o persoană ne-a devenit profund antipatică

32

(datorită comportării sale arogante faţă de noi) încep să ne impresioneze dezagreabil.

Afectul negativ se extinde şi asupra altor fiinţe şi obiecte. Avem de a face cu un

transfer prin contiguitate demonstrat şi experimentat de către J. Watson,

binecunoscutul părinte al behaviorismului.

Există şi un transfer prin asemănare: dacă un sentiment ne leagă de un obiect,

o persoană sau o situaţie acesta se va răsfrânge şi asupra altora similare lor.

Transferul nu explică decât extinderea sferei obiectelor de care ne leagă o

stare afectivă, nu şi formarea unor noi sentimente.

e) Combinarea afectivă, căreia Th. Ribot îi spunea „compoziţia sentimentelor".

Când uneia şi aceleiaşi imagini, se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective,

ele tind a se combina, dând naştere unui sentiment complex. Combinarea, adică sinteza

afectivă, poate fi completă, încât nu se pot distinge afectele din care provin. însă poate

fi şi incompletă, cum e în cazul geloziei, când se observă amestecul de ură cu cel de

iubire.

Combinarea afectivă e un fenomen de lungă durată, inaccesibil

experimentului, deci nedovedit în mod riguros. „Autonomia funcţională” nu este

decât un caz particular de sinteză afectivă. „Abilitatea se transformă în interes".

„Motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era mijloc în vederea unui scop

devine un scop în sine". „Autonomia funcţională se referă la orice sistem de motivaţie

în care tensiunile implicate nu sunt aceleaşi ca tensiunile antecedente din care sistemul

dobândit s-a dezvoltat".

Se dovedeşte o veritabilă evoluţie a afectivităţii, a motivaţiei: apar

sentimente cu totul noi, ce nu pot fi reduse la tendinţele din care au provenit.

f) Încă un factor care poate interveni în evoluţia afectivităţii îl constituie

intelectualizarea sentimentelor. în sensul prizei de conştiinţă asupra existenţei unui

sentiment şi a eventualei sale valori.

33

g) Toţi factorii menţionaţi (frustrările, imitaţia, fenomenele de transfer şi sinteza

afectivă) sunt în funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, de trăirea încărcată

afectiv a unor situaţii.

h) Maturizarea afectivă nu se realizează pe deplin, în mod automat, o dată cu

înaintarea în vârstă. Sunt persoane care toată viaţa nu ajung la maturitate afectivă.

Aceasta se caracterizează mai întâi prin stabilitatea vieţii afective, datorită formării şi

ierarhizării de sentimente bine conturate. În lipsa acestora, cineva poate fi o fiinţă

foarte emotivă, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta. Sunt capricioase şi

imprevizibile. Importantă este şi predominarea unor sentimente superioare, îndeosebi a

celor morale, asigurându-se astfel o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare faţă

de cei din jur. Apoi e necesară şi o conştientizare a trăirilor: atât a celor personale, cât

şi a celor observate la ceilalţi, ceea ce face posibilă intervenţia voinţei şi adoptarea

unei conduite judicioase, raţionale.

i) Dispariţia sentimentelor este posibilă, mai ales în perioada anterioară unei

temeinice cristalizări. La ea se referă Vasile Pavelcu în lucrarea Din viaţa sentimentelor.

Una din situaţii este aceea când scade prea mult tensiunea implicată într-o stare

afectivă complexă. Am amintit mai sus cazul soţiei (sau soţului) care înţelege să

satisfacă toate capriciile celuilalt, sacrificându-şi mereu dorinţele sale legitime.

Dizolvarea unui sentiment poate proveni şi din sens contrar: logodnica amabilă,

îndatoritoare devine, după căsătorie, tiranică, venind mereu cu pretenţii exagerate,

comenzi şi ameninţări. Şi excesul de tensiune este dăunător.

Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii şi nu pe realităţi. Un

tânăr aflat în mare tensiune erotică, îşi vede iubita cu ochi foarte indulgenţi. Viaţa în

comun îi dezvăluie o serie de aspecte negative, subestimate anterior, dar cu consecinţe

nefaste. Ele, persistând zilnic, subminează afecţiunea clădită pe vise.

Automatismul, repetarea continuă a aceloraşi acţiuni, gesturi, în aceleaşi

situaţii, diminuează starea de tensiune, slăbind şi stările afective. Repetarea frecventă a

audiţiei unei simfonii îndrăgite face ca treptat interesul să ne scadă, să dorim şi

34

altceva. Un om cultivat găseşte însă oricând posibilitatea imaginării unor variate

situaţii şi acţiuni - cel puţin pe planul fanteziei.

Stările afective, sentimentele dau sens existenţei. Fără ele ea este seacă,

searbădă. Un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit. Menţinerea lui presupune o

satisfacere periodică a aspiraţiilor sale şi o păstrare a echilibrului între diversele

tendinţe care îi alcătuiesc structura.

35

CAPITOLUL VI

ANALIZA ATENŢIEI

Atenţia este un proces psihic complex prin care se realizează orientarea şi

concentrarea întregului sistem psihic asupra unor obiecte şi fenomene care prin

semnificaţia lor fizică, biologică şi socială necesită o cât mai clară şi selectivă proiecţie

în conştiinţă.

I. SPECIFICUL ATENŢIEI UMANE

Atenţia desemnează acea particularitate a conştiinţei de a fi orientată sau

concentrată asupra a ceva anume. Această particularitate se dezvoltă pe scara vârstelor,

ea atingând parametri superiori odată cu dezvoltarea cognitivă şi formarea aptitudinilor.

În plan obiectiv, atenţia se concentrează, pe de o parte, cu ajutorul actelelor psiho –

senzoriale propriu –zise care exprimă orientarea receptorilor spre anumiţi stimuli, iar pe

de altă parte prin activarea, prin selectarea aspectelor informaţionale, intelectuale în

vederea îndeplinirii obiecticvelor, scopurilor fixate la un moment dat.

Atenţia este implicată ca un factor dinamogen şi selectiv în întreaga activitate

psihică. Trebuie subliniat faptul că atenţia nu şi-ar putea îndeplini acest rol de a realiza

orientarea şi concentrarea personalităţii asupra anumitor aspecte ale realităţii dacă nu

ar avea un puternic substrat motivaţional. Se observă că persoanele reacţionează

selectiv la modificările ambianţei. Atenţia mai este definită şi ca un mod de organizare

a activităţii psiho –fiziologice proprii, constând în ierarhizarea într-un anumit fel a

trebuinţelor şi aspiraţiilor proprii, unele din acestea fiind promovate la un moment dat,

iar altele reţinute pentru alte activităţi sau momente existenţiale. Atenţia poate fi privită

prin urmare ca un proces de identificare şi focalizare a activităţii psihice asupra a ceva

36

anume, iar pe de altă parte ca un proces de distragere faţă de alte fapte, evenimente care

nu au legătură cu ceea ce ne preocupă la momentul respectiv.

Activităţii de atenţie îi sunt caracteristice actele de filtraj (adică sensibilizarea

noastră selectivă faţă de anumite fapte, situaţii şi desensibilizarea concomitentă faţă de

altele care nu au importanţă în momentul respectiv). Atenţia ca una din manifestările

interesului. McDougall spune că “interesul este atenţia în stare latentă, iar atenţia interes

în acţiune.” Relaţia dintre interes –atenţie este bilaterală: astfel, interesul mobilizează

atenţia, intensifică orientarea şi măreşte receptivitatea faţă de tot ceea ce este legat de

obiectul interesului nostru, dar şi atenţia poate contribui la sporirea interesului. Astfel,

pe măsură ce suntem atenţi şi cunoaştem mai bine un lucru, un fenomen, căpătăm un

interes tot mai mare pentru respectivele obiecte, fenomene etc.

Cunoaşterea implicării diferiţilor factori motivaţionali şi de personalitate în

activitatea de atenţie este deosebit de necesară pentru că, numai pe baza acestei

cunoaşteri vom putea înţelege următoarele aspecte:

De de în condiţii egale de stimulare externă oamenii se manifestă diferit sub raportul

concentrării atenţiei;

De ce atenţia unora dintre noi este atrasă de o categorie de obiecte, fenomene ,

situaţii iar a altora de o altă categorie;

De ce intensitatea şi semnificaţia diverşilor stimuli din realitate variază de la un

individ la altul.

Elaborarea formelor superioare ale atenţiei se realizează treptat pe scara

vârstelor, în strânsă legătură cu însăşi dezvoltarea activităţii intelectuale, afective şi

volitive.

II.FUNCŢIILE ATENŢIEI

Funcţia de explorare şi baleaj în câmpul perceptiv extern –care are ca rezultat

identificarea stimulul semnificativ în situaţia curentă;

37

Funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată –care se

activează în momentul în care se doreşte a fi reactualizate unele informaţii stocate,

necesare rezolvării problemelor actuale;

Funcţia de accentuare a contrastelor –funcţie evidentă în sarcina de a delimita

obiectul de fondul perceptiv sau cel al învăţării;

Funcţia de filtrare –selecţie –care are un rol fundamental, de exemplu, în procesul

formării noţiunilor, când trebuie delimitate şi activate trăsăturile esenţiale, generale

şi eludarea celor secundare;

Funcţia de orientare –direcţionare –care se manifestă ori de câte ori traseul,

parcursul ales în rezolvarea situaţiilor prezente se dovedeşte a fi ineficient,

manifestându-se ca un corolar al plasticităţii în gândire, imaginaţie;

Funcţia de potenţare, de canalizare şi susţinere a activităţii pe tot parcursul până la

atingerea scopului propus (mai ales în activităţile de lungă durată, unde consumul

neuro –psihic este intens);

Funcţia de avertizare şi de alertă, care se concretizează în momentele de accentuare a

vigilenţei, prudenţei şi discernământul în situaţii imprevizibile sau critice.

III. CALITĂŢILE ATENŢIEI

Cele mai importante calităţi ale atenţiei relevate de cercetătorii domeniul sunt:

1) Volumul atenţiei exprimă numărul caracterelor separate pe care un subiect le

poate detecta simultan la un moment dat. Mărimea volumului atenţiei este influenţat şi

de familiaritatea stimulilor, semnificaţia acestora, intensitatea fizică sau psihică a

acestora.

2) Concentrarea atenţiei exprimă gradul de activare selectivă şi intensitatea

asociată la nivelul proceselor conştiente. Ea este în raport direct proporţional cu natura

stimulului supus atenţiei noastre. Concentrarea atenţiei cunoaşte trei grade: slabă, medie

şi înaltă. În domeniul psihopatologiei, întâlnim două extreme: fixitatea atenţiei şi

difuzitatea atenţiei.

38

Stabilitatea atenţiei exprimă durata în care aceasta se poate menţine la un

nivel optim (optimumul trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii şi de natura

psihologică a subiectului!). Calitatea stabilităţii atenţiei este direct dependentă de

stuctura temperamentală a subiecţilor.

Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim de

concentrare, de la un stimul la altul, păstrând totodată coerenţa asupra activităţii

desfăşurate. Cherry şi Taylor au demonstrat că durată necesară comutării atenţiei de la

un stimul la altul este de minumum 1/6 secunde.

IV. FORMELE ATENŢIEI

În clasificarea atenţiei sunt utilizate de obicei următoarele două criterii:

a) În funcţie de orientarea principală a atenţiei:

Atenţia internă: indică o orientare şi concentrare asupra stărilor şi a gândurilor

proprii. În cazul acestei forme intervine introspecţia, meditaţia şi reflecţia interioară,

într-un cuvânt procese de autoactivare.

Atenţia externă : este determinată de stimulii situaţi în exteriorul persoanei, stimuli

aflaţi în mediul ambiant. Această formă a atenţiei are un rol important în înţelegerea

şi explicarea fenomenelor din mediul ambiant.

b) Cea mai răspândită clasificare a atenţiei este dată de criteriul participării mai mult

sau mai puţin voite, intenţionate:

Mobilizarea atenţiei poate fi spontană ca urmare a aspectelor unor stimuli noi în

câmpul perceptiv al persoanei. În această situaţie se activează atenţia involuntară

care are la bază mecanismul reflexului înnăscut de orientare –atenţie fără scop

stabilit în mod voluntar şi fără participarea proceselor cognitive ( vezi I. P. Pavlov!)

Când mobilizarea se produce intenţionat, cu un efort anume de a fi atent vorbim de

atenţia voluntară. Această formă a atenţiei se caracterizează prin existenţa unui scop

conştient şi a unui efort de voinţă îndreptat spre îndeplinirea scopului respectiv.

39

Atenţia voluntară apare ca rezultat al motivaţiei interne, ca expresie a interesului,

aspiraţiei, trebuinţelor biologice sau spirituale ale acesteia.

Atenţia bazată pe deprinderea de a fi atent a fost denumită postvoluntară.

O altă formă a atenţiei este cea denumită preventivă /expectativă care nu constituie

altceva decât starea de pregătire, aşteptare mai mult sau mai puţin permanentă pentru

anumiţi stimuli. De exemplu, tânăra mamă este într-o permanentă stare de

expectativă, aşteptând semnalele de la nou –născut la care trebuie să reacţioneze

prompt. Această stare de aşteptare, de uşoară încordare are darul de a mobiliza şi

pregăti organizarea pentru o bună receptare a situaţiilor şi evenimentelor noi care vor

apărea.

40

CAPITOLUL VII

ANALIZA MEMORIEI

Memoria este ansamblul proceselor de întipărire (memorare), conservare

(păstrare) şi evocare (reactualizare) prin recunoaştere şi reproducere a experienţei

anterioare (cognitive, afective, volitive) a omului sau a unor informaţii cunoscute şi

însuşite din experienţa trecută.

Memoria este:

- imediată când reproducerea unui material nu depăşeşte 10"de la prezentarea lui;

- recentă când reproducerea materialului are loc după 10"de la prezentarea lui;

- memoria evenimentelor îndepărtate care se referă la evenimente trăite de la

începutul vieţii până în prezent.

Domeniul memoriei

Memoria este funcţia psihică de bază care face posibile recunoaşterea şi

reproducerea informaţiilor şi trăirilor noastre. Memoria este implicată în toate procesele

psihice. Memoria imaginativă permite conservarea şi reproducerea reprezentărilor; iar

memoria verbal-logică – a propoziţiilor, ideilor. Există şi o memorie afectivă- deşi

controversată, dar şi o memorie motorie – ea făcând posibilă formarea priceperilor şi

deprinderilor, explicând învăţarea dansului, a înotului, a scrisului etc.

Mişcarea, cunoaşterea şi aprecierea (tonul afectiv) sunt reprezentate în orice

fenomen psihic. Se poate efectua totuşi o diviziune, în sensul existenţei unei memorii

inferioare, prezente şi la animale, o memorie mecanică bazată pe coincidenţa între

41

stimuli şi pe „legea efectului”, şi o memorie superioară, specific umană, însoţită de

conştiinţa de sine întemeiată îndeosebi pe relaţii logice, de înţeles.

Memoria inferioară

Memoria inferioară are rădăcini adânci în proprietăţi ale materiei, chiar ale

celei neanimate. De exemplu, se cunoaşte „memoria” unui aliaj de nichel şi titan, numit

„nitinol”. Până la +95˚ Celsius, acest metal este deosebit de elastic. Dacă din el se

confecţionează o spirală, întinsă, ea îşi recapătă forma imediat ce este eliberată. La

150˚, sârma respectivă devine moale şi se poate derula complet. Răcindu-se, revine

prompt la forma iniţială.

La fel, un cristal de sare are o formă cubică specifică. Dizolvat în apă, apoi

pus în condiţii favorabile cristalizării, îşi recapătă caracteristicile geometrice iniţiale.

Fenomenul este specific tuturor cristalelor.

O schemă este un sistem de conexiuni între stimuli şi reacţii, care permite

efectuarea unor acţiuni în condiţii similare. De pildă, apucarea unor obiecte de către un

sugar presupune formarea schemei prehensiunii.

J. Piaget sublinia că învăţarea constă în formarea, coordonarea, combinarea de

scheme. Acestea – incluse în structura operaţiilor intelectuale specifice, sunt prezente şi

în memoria superioară, care însă implică organizări foarte complexe. O schemă

presupune realizarea a foarte numeroase conexiuni nervoase, orice act presupunând

mult mai mult decât o simplă legătură temporară.

Precizarea unor noţiuni

Vom face câteva precizări la anumiţi termeni întâlniţi frecvent în literatura

psihologică şi anume: deprindere, pricepere şi cunoştinţă.

Mai întâi vom vorbi de pricepere sau deprindere. Numim deprinderi acele

acte învăţate în care predomină reacţiile relativ constante, în raport cu condiţiile

constante. Astfel, sunt deprinderi: mersul, îmbrăcatul, scrisul, calculul mintal elementar

(tabla înmulţirii). Vom desemna prin priceperi acele acte învăţate în care predomină

reacţiile plastice, capabile de a se adapta prompt la condiţiile variabile ale mediului:

42

conducerea unui autovehicul este o pricepere, predominând variabilitatea. Mersul este o

deprindere motorie, iar mânuirea unui agregat industrial implică o pricepere motorie.

Repetarea în condiţii identice duce la formarea de deprinderi, variabilitatea are

drept urmare apariţia unei priceperi.

Caracterizarea unei cunoştinţe e mai dificilă. Este o structură de informaţii şi

operaţii care face posibile atât orientarea în ambianţă, cât şi soluţionarea anumitor

probleme. Orice noţiune este o cunoştinţă, una foarte complexă, conceptul fiind o

elaborare cognitivă evoluată.

Baza fiziologică a memoriei

Există ipoteza existenţei a două mecanisme distincte. În cazul memoriei de

scurtă durată, ea s-ar putea explica prin existenţa unor circuite „reverberante”: lanţuri

de neuroni formând câte un circuit închis. Când o excitaţie provine din exterior, ea

oscilează mai multe secunde în acest cerc – fapt care ar explica persistenţa impresiei.

Într-adevăr, în formaţiunea nervoasă din creier numită hipocamp există numeroase

asemenea circuite. Leziunile care intervin în această regiune provoacă evidente tulburări

ale memoriei.

Al doilea mecanism trebuie să explice înregistrarea informaţiilor pe timp

îndelungat. S-a presupus că datele senzoriale lasă o urmă în structurile cerebrale, urmă

denumită engramă. Atunci când un vierme mai mare înghite un altul mai mic, după ce

acesta din urmă învaţă o reacţie, viermele cel mare realizează şi el performanţe

superioare celor obţinute de viermii care n-au consumat viermişori „învăţaţi”.

În ce fel are loc engramarea în ARN? Hyden o explică în felul următor:

excitând ARN-ul, el creează anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la

formarea lor. Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat ca structură de cel iniţial,

activează proteinele respective, emiţând impulsuri ducând la formarea imaginii.

J. Eccles susţine o ipoteză. Un neuron transmite o excitaţie prin axonul său.

Acesta, prin sinapse, intră în legătură fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule

nervoase. O excitare repetată a neuronului ar duce la apariţia unor noi puncte de contact

43

cu celula următoare, ceea ce ar facilita circulaţia influxului nervos şi ar explica

posibilităţile de amintire.

Asociaţiile

Conservarea amintirilor nu o putem explica, dar ea este o certitudine.

Asociaţia este o legătură stabilită între procese sau stări psihice, în aşa fel încât

producerea unuia din ele atrage după sine, imediat, apariţia celorlalte.

1) Cea mai importantă condiţie (legea fundamentală a asociaţiei) este

contiguitatea în timp (contiguitatea însemnând alăturare, învecinare, coincidenţă). Când

două evenimente au loc simultan sau în succesiune imediată, între ele se produce o

asociaţie.

Contiguitatea ar explica şi fixarea unei legături asociative şi posibilitatea

reamintirii.

2) O altă lege, cea a asemănării, nu explică decât evocarea.

3) S-a vorbit şi de o lege a contrastului. Oricum filosofii care s-au preocupat de

fenomenul asociativ au acordat o mare însemnătate contiguităţii în special şi, mai rar,

asociaţiei prin asemănare. Contiguitatea a avut prioritate, ea explicând şi fixarea

cunoştinţelor, nu numai evocarea lor.

Primul filosof care dă importanţă asociaţiei, ca bază a formării obişnuinţelor,

este David Hume.

Hamilton a mai formulat o lege, legea interesului: dintre toate amintirile pe

care o stare prezentă le poate evoca, sunt reamintite cele care au un interes actual (adică

sunt în concordanţă cu tendinţele dominante în acel moment). Prin această lege, se

explică de ce un obiect îmi evocă numai un anumit eveniment, deşi de el se pot asocia

multe altele. De pildă, coşul cu garoafe din faţa unei florării îmi poate reaminti nunta

surorii mele, dar şi moartea bunicii sau o pictură de Luchian ori o grădină din Olanda.

Rolul afectivităţii este esenţial în fixarea şi reamintirea asociaţiilor.

44

Pe lângă importanţa contiguităţii, asemănării şi a stărilor afective s-au mai

adăugat şi alte condiţii influenţând apariţia unei imagini sau a unei idei: natura

excitantului, repetarea lui, intensitatea sa, timpul trecut de la percepţia corespunzătoare.

Asociaţiile, condiţionările explică învăţarea elementară a unor mişcări. Ele

sunt prezente în automatismul deprinderilor motorii sau intelectuale. Evoluţia

afectivităţii are un caracter preponderent asociativ. Dar contiguitatea şi asemănarea nu

pot explica memorarea conştientă, voluntară, nici abstractizarea, gândirea. Mai ales

voinţa presupune acte de-a dreptul opuse asociaţiei: când vreau să înţeleg şi să asimilez

un text dificil, sunt nevoit să alung din minte toate ideile, imaginile ce-mi vin în minte,

fără o legătură directă cu materialul pe care-l studiez. Această alungare, această

inhibiţie, este contrară asociaţiei şi nu poate fi explicată prin ea.

Formele memoriei

Se descriu trei forme: memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă

durată şi memoria de lungă durată.

A. Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât

excitaţia provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, percurge

o serie de „staţii” intermediare, întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să

aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă.

B. Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii,

dar, în afara unor condiţii speciale, impresia dispare după 18 secunde. Deci impresia se

conservă numai 18 secunde.

Memoria de scurtă durată nu este limitată numai în ce priveşte durata

conservării, ci şi în ce priveşte volumul ei. Existenţa memoriei de scurtă durată e foarte

importantă. Ea face posibilă înregistrarea ca un tot a unor serii de excitanţi – de pildă, a

unei melodii- şi tot datorită ei putem înţelege din context sensul unor cuvinte.

Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată,

dacă se repetă de către subiect, ori când au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte

consolidate.

45

C. Memoria de lungă durată (MLD) cuprinde totalitatea informaţiilor

receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă. MLD, se presupune,

are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele

zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste, din spectacole; de asemenea reţine emoţiile,

sentimentele, visele, gândurile… tot ceea ce trăim; conservă atât evenimentele

personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale din care

face parte; fixează toate schemele formate: deprinderile, priceperile.

Rolul memoriei în viaţa psihică

Memoria se vădeşte a fi un sistem hipercomplex, organizat în mai multe

structuri interdependente. Ea nu împiedică evoluţia psihică, ci face posibilă dezvoltarea

ei coerentă în raport cu experienţa acumulată. Datorită memoriei învăţăm să mergem, să

vorbim, să trăim sentimente complexe, să ne imaginăm viitorul, să luăm hotărâri în

cunoştinţă de cauză. Existenţa memoriei face posibilă constituirea structurilor psihice

superioare: inteligenţa şi personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a

inconştientului, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiece moment.

Cu privire la inteligenţă, Jean Piaget o defineşte astfel: „inteligenţa constituie

o stare de echilibru spre care tind toate adaptările succesive de ordin senzorio-motor şi

cognitiv, ca şi toate schimburile asimilatoare şi acomodatoare dintre organism şi

mediu”.

St. Ehrlich prezintă memoria ca „un sistem funcţional general care comandă

ansamblul activităţilor perceptive, motorii şi intelectuale ale subiectului”.

Formarea priceperilor şi deprinderilor

Învăţarea scrisului începe printr-o fază de familiarizare cu acţiunea.

Continuarea exerciţiilor duce la momentul automatizării. Automatizarea constă în

aceea că scrisul nu mai solicită o atenţie concentrată asupra mişcărilor implicate de

fiecare literă, ci doar o urmărire a scrisului în ansamblul său: centrii senzoriali

kinestezici, înregistrînd efectuarea unei mişcări, sunt legaţi direct de centrii motori ai

mişcării următoare, pe care o declanşează astfel imediat.

46

În cazul unei îndelungi activităţi se ajunge la faza de perfecţionare. Acum

scrisul se poate executa la fel de bine prin diferite mijloace: se poate scrie pe tablă, ca şi

pe caiet.

Condiţii optime ale memoriei

a) În primul rând, sunt importante motivaţia subiectului, scopul memoriei, ce

sens are învăţarea pentru el? Dacă un elev învaţă numai pentru notă, numai pentru

obţinerea unei diplome, cunoştinţele sale vor avea puţină trăinicie. O dată cu obţinerea

ei, cunoştinţele acumulate îşi pierd sensul şi se afundă uţor în profunzimile

inconştientului. Dacă însă el e preocupat de obţinerea unei competenţe profesionale, cel

puţin materiile având o relaţie cu ea se vor sedimenta temeinic. Cea mai solidă instruire

se obţine atunci când tânărul îşi dă seama că bunurile culturale, lărgind orizontul,

înlesnesc comunicarea cu ceilalţi şi asigură posibilităţi de satisfacţie şi adaptare mult

sporite faţă de cei ce nu privesc viaţa decât prin prisma unor avantaje materiale care,

singure, nu asigură un echilibru sufletesc.

b) Un alt aspect îl constituie necesitatea cunoaşterii efectelor, a rezultatelor

învăţării, ele fiind de natură să ghideze eforturile ulterioare.

Foarte greşit procedează acei profesori care, uneori, pun o notă foarte proastă

unui copil, fără ca acesta să înţeleagă din ce cauză. Totdeauna el trebuie să ştie ce

lacune are sau ce erori a comis, pentru a le îndrepta, astfel învăţarea nu este eficientă şi

dezorientează, dezamăgind chiar pe un şcolar bine intenţionat.

c) O condiţie bine cunoscută este înţelegerea materialului de învăţat, prelucrarea

sa logică, recurgându-se la memoria semantică. Înţelegerea presupune realizarea unor

legături cu cunoştinţele anterior asimilate. Memorarea logică este superioară celei

mecanice, mai întâi prin uşurinţa învăţării.

Dar înţelegerea influenţează nu doar uşurinţa fixării, ci şi trăinicia conservării.

Prelucrarea logică, deplina înţelegere şi sistematizare a unui text sunt esenţiale pentru o

învăţare facilă şi durabilă.

47

Această proprietate a memoriei constituie de fapt un aspect esenţial al

activităţii psihice: tendinţă spre unificare, pe care noi am descoperit-o ca fiind o

tendinţă centrală a sistemului nervos, în cadrul experienţelor privind formarea

stereotipelor dinamice. Mai mult, chiar simpla conştiinţă a faptului că două elemente,

două simboluri formează un întreg, un tot, deci conştiinţa apartenenţei la aceeaşi unitate

influenţează capacitatea de retenţie.

d) Un alt factor favorizant al memorării îl constituie voinţa, intenţia de a ţine

minte. Înţelegerea şi voinţa de a memora: care din ele este mai importantă?

Înţelegerea s-a dovedit mai importantă decât intenţia de a ţine minte. În ce

priveşte eficienţa memorării, am avea următoarea ierarhie:

• memorare involuntară şi mecanică – cea mai slabă;

• memorare voluntară şi mecanică;

• memorare involuntară şi inteligentă;

• memorare voluntară şi inteligentă – cea mai eficace.

e) Un factor important al conservării cunoştinţelor îl constituie repetarea lor. Încă

din evul mediu se spunea: repetitio mater studiorum est, de unde şi zicala: „repetiţia e

mama învăţăturii”.

Eficienţa repetării depinde şi ea de câteva condiţii. Mai întâi, efectul ei este

proporţional cu participarea activă a celui ce învaţă: să urmărească aprofundarea şi

stabilirea de numeroase legături cu bagajul cunoştinţelor asimilate, să rezolve probleme

în relaţie cu materialul studiat, să efectueze aplicaţii în lucrări practice sau de laborator,

să utilizeze scheme ori desene în vederea concretizării ş.a.

Un rol pozitiv îl are numărul de repetări. Chiar şi repetările suplimentare

(după ce deja putem reproduce textul) sunt utile, contribuind la consolidarea

informaţiilor (desigur, fără exagerare, care duce la saturaţie, la inhibiţie supraliminală).

Însemnătate au şi pauzele dintre două repetiţii succesive.

Legea lui Jost spune: „Sunt necesare mai puţine repetiţii cu intervale relativ

mari între ele, decât fără pauză sau cu intervale mici”. Intervalul optim variază între 5

48

minute şi 24 ore, în funcţie de natura şi extensiunea materialului. Această lege ne atrage

atenţia asupra scăderii randamentului când cineva învaţă „în asalt” şi nu mai are timp

pentru a face pauze.

Repetiţia poate fi organizată diferit. Materia se poate repeta global (citind

textul de la început până la sfârşit şi reluându-l de la început) sau se poate repeta

fragmentar (împărţind materialul pe fragmente şi efectuând repetiţia pe fragmente, până

la asimilarea tuturor). Experienţele efectuate în această privinţă au arătat că, în cazul

unui text scurt şi uşor de înţeles, cea mai productivă este repetarea globală. Când e

vorba de un volum de informaţii mare şi greu de înţeles (cum e un curs universitar), cea

mai eficientă este repetarea mixtă: o lectură globală, urmată de învăţarea pe fragmente

(teme) şi în final, de o nouă parcurgere în ansamblu.

Poţi citi un text de 10 ori, dar dacă nu eşti atent şi îţi fug mereu gândurile, s-ar

putea să nu-l fi memorat suficient. Încercarea de a reproduce te obligă să fii atent: nu

poţi vorbi şi, simultan, să te gândeşti la altceva. Îţi dai seama de la început ce ai înţeles

şi reţinut şi ce nu. Vei repeta deci din ce în ce mai puţine aspecte. În fine, revenirea la

text îţi poate semnala şi cazurile de greşită înţelegere, având posibilitatea corectării.

f) Fixarea şi conservarea cunoştinţelor poate fi facilitată ori, dimpotrivă,

îngreuiată în funcţie de existenţa unei interacţiuni între cunoştinţe şi priceperi.

Interacţiunea poate avea o influenţă pozitivă, şi atunci vorbim de transfer, dar poate

avea un efect negativ numit interferenţă (sau inhibiţie).

Transferul se produce când unele cunoştinţe sau priceperi favorizează

învăţarea altora.

Interferenţa e de două feluri:

○ proactivă, când cunoştinţele sau priceperile vechi stânjenesc asimilarea altora

noi. De pildă, un copil preşcolar, pe care părinţii îl învaţă să reconstituie cuvintele literă

cu literă, va avea dificultăţi în clasa I, când accentul se pune pe descifrarea silabelor;

vechiul procedeu va stânjeni grăbirea ritmului lecturii.

○ retroactivă, când impresiile noi inhibă, ne fac să evităm altele anterioare.

49

Ambele fenomene, atât transferul cât şi interferenţele, se manifestă puternic,

dacă cele două categorii de cunoştinţe sau priceperi sunt asemănătoare. Dacă ele diferă

net, fenomenele amintite nu se manifestă deloc ori foarte slab.

Dacă materia învăţată n-a fost bine înţeleasă, nici bine memorată, ea exercită o

influenţă negativă, producând o inhibiţie proactivă. Aceasta e favorizată şi când de la

studiul ei se trece imediat, fără pauză, la învăţarea alteia asemănătoare. Dimpotrivă,

cunoştinţele clasificate şi asimilate temeinic exercită un transfer asupra altora similare,

mai ales dacă se face o pauză destul de mare între cele două faze ale studiului.

g) Dacă am sintetiza cele spuse până acum despre memorare, am putea concepe

modul de organizare optim al învăţării unui curs, în condiţiile în care ne este complet

necunoscut.

Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură

rapidă a întregului material, pentru orientare. Apoi se impune aprofundarea ideilor: se

fragmentează cursul după principalele teme şi se urmăreşte deplina înţelegere şi

sistematizare a primei teme.

Înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea.

Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când

recapitularea întregului material este însoţită de întocmirea unor scheme: câteva idei

principale pe o foaie de hârtie, sintetizând esenţa fiecărei lecţii.

În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne

ajută să putem aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.

Reuşita depinde în mare măsură de gradul de înţelegere, de aprofundarea ideilor, ceea

ce implică priceperi intelectuale de analiză critică, de comentariu mintal şi de sinteză,

care ar trebui să se formeze în liceu ori, uneori, se constituie numai spre sfârşitul

studiilor universitare, iar, câteodată, nu se cristalizează nici atunci.

Recunoaşterea şi reproducerea

Fixarea şi conservarea cunoştinţelor creează posibilitatea recunoaşterii şi

reproducerii lor ulterioare. De obicei, recunoaşterea este mai facilă decât reproducerea.

50

Ambele procese sunt prezente şi la animalele superioare: câinele, calul îşi recunosc

stăpânii chiar după mai mult timp.

În reconstituirea unui moment ne ajută foarte mult reperele sociale, aşa cum a

subliniat M. Halbwachs: calendarul, evenimentele sociale (naşterea, nunta, decesul

cuiva) şi chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc.).

Când nu putem nici reproduce, nici recunoaşte un text sau o situaţie, atunci

vorbim de fenomenul uitării. Uitarea nu pare a se datora lipsei de fixare a unei impresii.

După cum am văzut, sunt date care pledează în favoarea ideii că totul se „engramează”

în sistemul nervos. Uitarea este o imposibilitate de a actualiza amintirile. Uitarea se

presupune a fi rezultatul instaurării unei inhibiţii.

În principiu, memorarea şi uitarea au un caracter selectiv. Nu uităm ceea ce

este foarte important pentru noi. Interesele, sentimentele influenţează puternic uitarea.

Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă. În lipsa ei, percepţiile

s-ar amesteca mereu cu imagini vii, şi orientarea în prezent ar deveni foarte dificilă.

Uitarea este indispensabilă pentru ca după moartea unei persoane îndrăgite să putem

totuşi continua o existenţă normală.

Patologia memoriei

Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a

unei boli, o persoană îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate.

Mai frecvente sunt amneziile, deficienţe ale memoriei. Există amnezii

anterograde şi amnezii retrograde. În cele anterograde, apare un deficit de fixare:

bătrânii, care ţin minte multe detalii din trecut, nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva

minute, unde şi-au pus ochelarii etc.

Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi

utilizarea lor, e vorba de „agnozii”. Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave,

întreaga viaţă este afectată, memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile

psihice complexe sunt imposibile.

51

CAPITOLUL VIII

ANALIZA GÂNDIRII

Gândirea este activitatea psihică cu cel mai complex grad de organizare. Este

o activitate mediată şi generalizată.

1. CARACTERISTICILE GÂNDIRII DE TIP UMAN

Gândirea este un mecanism psihic deosebit de complex comparativ cu

celelalte procese psihice.

1. Caracterul informaţional –operaţional: gândirea este un proces de prelucrare,

interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea izolează generalul şi necesarul, îl pune în

raport cu singularul, diferenţiază şi corelează categoriile. Prin gândire, omul

reproduce relaţiile obiective, le construieşte mintal, introduce în realitate noi relaţii

pe baza anticipării posibilului

2. Caracterul mijlocit: gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi

fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări.

În virtutea acestui fapt ea este o prelucrare secundară a informaţiilor, având loc în

lipsa actuală sau chiar totală a obiectului.

3. Caracterul mijlocitor: în raport cu celelalte procese psihice, gândirea este cea care

le mijloceşte şi le influenţează pe toate celelalte, contribuind astfel la accelerarea

funcţionalităţii şi la sporirea eficienţei lor.

4. Caracterul generalizat şi abstractizat: contă în prelucrarea logică a informaţiilor

concret-senzoriale şi evidenţierea, prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor, a

însuşirilor generale a obiectelor, precum şi a relaţiilor constante dintre acestea, adică

a raporturilor cauzale dintre ele. Cunoaşterea însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi

fenomenelor este foarte importantă deoarece ea creează omului posibilitatea de a

52

grupa obiectele şi fenomenele, de a alcătui clase de entităţi şi, în felul acesta, de a se

ridica de la particular, individual la general, categorial. De asemenea, cunoaşterea

raporturilor dintre obiecte şi fenomene este vitală, pentru că dă omului posibilitatea

să cunoască domeniul larg al legilor naturii, să prevadă pe seama lor desfăşurarea

viitoare a fenomenelor şi să intervină chiar asupra realităţii înconjurătoare,

transformând-o în conformitate cu specificul acestor legi. Maniera cunoaşterii în

gândire se realizează prin limbaj şi a unor serii de operaţii intelectuale sau scheme

mentale formate, structurate de-a lungul dezvoltării filogenetice şi ontogenetice a

omului. Gândirea umană se distinge prin generalizare intelectuală, respectiv prin

acea operaţie de extindere a esenţialului din obiectele şi fenomenele realităţii,

desprins prin operaţia de abstractizare asupra tuturor obiectelor şi fenomenele

particulare de acelaşi fel.

5. Caracterul procesul: în comparaţie cu activitatea cognitivă de tip senzorial care

este secvenţială, activitatea gândirii are un caracter procesual, în sensul că activitatea

raţională a omului porneşte întotdeauna de la ceva (premise necunoscute) şi este

îndreptată spre realizarea unui obiectiv

6. Caracterul pragmatic: de obicei, angajarea persoanei într-un demers raţional

profund se realizează ori de câte ori apar dificultăţi de adaptare, ori de câte ori

schemele explicative pe care şi le-a elaborat se dovedesc a fi insuficiente sau

nepotrivite pentru soluţionarea noilor probleme apărute.

7. Desfăşurarea formal logică a activităţii gândirii: gândirea înglobează o serie de

algoritmi, de scheme şi operaţii logice fără de care cunoaşterea raţională nu ar fi

posibilă. La nivelul gândirii umane, cadrele de referinţă sunt sistemele de noţiuni,

categoriile, structurile verbale complexe. Judecata poate fi definită ca o categorie a

gândirii care exprimă enunţarea adevărului sau a falsului prin afirmarea sau

negarea a ceva despre ceva. Judecăţile, la rândul lor, se leagă între ele formând

raţionamente. Dintre tipurile de raţionamente care servesc realizării activităţii de

analiză şi explicare logică a aspectelor realităţii mai cunoscute şi mai riguroase sub

53

raport logic sunt: deducţia , inducţia, analogia. Raţionamentul inductiv ne ajută ca,

din câteva judecăţi particulare, să scoatem o concluzie sau o judecată generală. El

parcurge aşadar drumul de la particular la general. Raţionamentul de tip deductiv

desemnează o operaţie inversă: din anumite judecăţi generale cunoscute se ajunge

la formularea unui adevăr particular. Trecerea de la general la particular ia forma

unor raţionamente silogistice, a căror specificitate constă în faptul că operează cu

premise majore şi minore din care vom extrage apoi o concluzie valabilă pentru un

caz particular. Analogia reprezintă asemănarea, potrivirea, sub anumite aspecte, a

două sau mai multe obiecte, fenomene.

8. Caracterul multidirecţional: spre deosebire de unele procese psihice care sunt

orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre

trecut, imaginaţia spre viitor), gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni

temporale. Gândirea are o orientare incursiv –recursivă: “de la oricare moment

actual sau final, ea poate reveni la momentul iniţial prin refacerea în ordine inversă a

transformărilor, recursivitatea gândirii reprezentând un gen de conexiune inversă

optimizatoare”. (M. Golu, 1975)

9. Caracterul sistemic: gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate, între care

sunt posibile o multitudine de combinaţii, fapt care îi asigură autoreglabilitatea.

Gândirea umană este acel proces psihic intelectiv complex, mediat de limbaj şi

de alte semne şi simboluri, care, utilizând operaţii de abstractizare şi generalizare

se exprimă prin activităţi cognitive specifice (conceptualizarea, înţelegerea,

rezolvarea de probleme) .

Operarea cu simboluri generale şi abstracte (noţiuni), fapt care asigură o cunoaştere

mijlocită, esenţializată şi generalizată a realităţii;

Efectuarea unor acţiuni şi operaţii intelectuale complexe de tip inductiv, deductiv,

analogic, care stau de obicei la baza activităţii de rezolvare a problemelor, de

explicare şi demonstrare logică a unor legi, principii, teorii etc, precum şi a unor

activităţi de anticipare şi descoperire.

54

2. OPERAŢIILE GÂNDIRII

Gândirea foloseşte două categorii de operaţii: unele sunt fundamentale, de

bază, fiind prezente în orice act de gândire şi constituie scheletul ei (analiza, sinteza,

comparaţia, concretizarea, abstractizarea şi generalizarea), altele sunt instrumentale.

Operaţiile fundamentale:

Prin operaţia de analiză putem stabili relaţiile întregului faţă de părţi.

Sinteza este operaţia opusă analizei care realizează reunirea, în noi ansambluri,

întreguri a părţilor obiectelor, fenomenelor. Analiza se efectuează prin sinteză,

pentru că comparaţiile sunt gândite ca unităţi ale unui întreg.

Analiza, sinteza, comparaţia se presupun reciproc în activitatea curentă de gândire.

Celelate operaţii fundamentale ale gândirii –abstractizarea şi generalizarea –se

găsesc doar la fiinţele umane deoarece ele presupun folosirea limbajului articulat.

Abstractizarea este o operaţie complexă a gândirii prin care abstragem, relevăm

dintr-un complex de însuşiri, de trăsături ale unui obiect, fenomen, numai anumite

însuşiri , de obicei cele esenţiale, caracteristice, definitorii pentru obiectul sau

fenomenul respectiv, iar pe de altă parte facem abstarcţia, adică omitem celelalte

însuşiri secundare, accidentale.

Generalizarea este o consecinţă logică a operaţiei de abstractizare deoarece,

conştiinţa esenţialului este convingerea în caracterul său generalizat. Prin

intermediul celor două operaţii, abstractizarea şi generalizarea, omul are posibilitatea

să alcătuiască clase sau categorii de obiecte, fenomene, adică să formeze noţiuni,

concepte. De aceea şi noţiunea este definită ca acea formă de gândire prin care se

reflectă, se evidenţiază însuşirile esenţiale şi comune unei clase sau categorii de

obiecte, fenomene.

Concretizarea este operaţia intelectuală opusă abstractizării, semnificând drumul

invers de la abstract şi general la concret.

55

Operaţiile instrumentale- procedeele algoritmice şi strategiile euristice:

acestea sunt modalităţi curente de activitate intelectuală în orice domeniu de activitate,

servind unor obiective de cercetare sau de soluţionare a unor probleme noi apărute. În

mod curent algoritmul este definit ca o structură operaţională standardizată ce se

exprimă printr-o regulă precisă; algorimtii nu sunt decât deprinderi complexe, serii

strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv până se ajunge la îndeplinirea sarcinii.

Caracteristic strategiilor euristice este faptul că ele încorporează modalităţi flexibile de

operare care suscită productivitatea intelectuală divergentă. Dacă în cazul algoritmicii

fiecare pas parcurs, fiecare regulă aplicată ne apropie în mod necesar de rezultatul final,

în cazul euristicii acest lucru nu este obligatoriu. Este posibil, astfel, ca alegând o

anumită variantă sau modalitate de rezolvare, realizarea ei să ne îndepărteze pe moment

de soluţia optimă sau să ne ducă la impas, gândirea trebuind în acest caz să revină şi să

reia seria căutărilor .

Pot dobândi o serie de proprietăţi esenţiale cum ar fi:

- autoreglabilitatea :în virtutea acestei proprietăţi, rezultatul operaţiei anterior folosite

se include ca informaţie de comandă pentru operaţia următoare, iar desfăşurarea

întregii serii de operaţii folosite este controlată prin rezultatul sau scopul final

urmărit;

- reversibilitatea: pentru fiecare operaţie folosită există o alta opusă a cărei efectuare

duce la restabilirea rezultatului iniţial obţinut;

- generalitatea: una şi aceeaşi operaţie mentală ajunge să fie aplicată unei game largi

de probleme sau situaţii particulare;

- capacitatea de combinare: orice operaţie poate intra în diferite combinaţii cu toate

celelalte operaţii, activităţi ale gândirii, în funcţie de specificul situaţiilor în care este

solicitată gândirea.

3. FORMAREA NOŢIUNILOR

56

Procesul de formare a noţiunilor este specific gândirii umane. Acest proces nu s-

ar putea realiza fără ajutorul cuvintelor care au particularitatea de a concentra

informaţiile cu privire la însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii într-

o structură generală, abstractă, adică într-un concept.

Noţiunile exprimă, în formă esenţializată, rezultatul generalizării în gândire

a însuşirilor comune unor serii întregi de obiecte, fenomene de acelaşi fel. Ele readu

trăsăturile esenţiale, definitorii, proprii întregii categorii a cazurilor particulare date,

sau, altfel spus, ele stabilesc echivalenţe între obiecte, fenomene, pe baza unor însuşiri

şi criterii esenţiale. Un concept este un fel de centrală telefonică, dar în loc de numere

avem cuvinte. “ (A. Cosmovici, 1996)

Deşi noţiunea este legată indisolubil de cuvânt, aceasta nu înseamnă că aceste

două aspecte psihologice se identifică; dovadă este faptul că aceeaşi noţiune, adică

acelaşi înţeles abstractizat, poate fi exprimat foarte diferit. Este cazul cuvintelor

sinonime sau cazul traducerii unei noţiuni în limbi diferite.

Avem:

A) Noţiunile concrete –care se pot ilustra printr-o imagine, dar care nu se reduc

niciodată la un concret singular;

B) Noţiunile abstracte –care reflectă însuşirile generale desprinse din obiectele

sau fenomenele concrete şi care sunt greu reprezentabile (infinit, absolut,

libertate,etc)

După calea sau modul de formare, noţiunile pot fi:a) empirice şi b)ştiinţifice.

Noţiunile empirice: sunt cele care se formează spontan prin contactele noastre mai

mult senzoriale cu datele realităţii, în cuprinsul lor nerealizându-se o separare clară între

esenţial/ secundar, între permanent /accidental.

Noţiunile ştiinţifice:exprimă esenţialul şi generalul din obiectele şi fenomenele

realităţii. Căile prin care se ajunge la elaborarea noţiunilor ştiinţifice au fost

sistematizate astfel:

Calea preponderent inductivă;

57

Calea preponderent deductivă;

Formarea în etape succesive a noţiunilor, prin interiorizarea treptată a acţiunilor

concrete cu obiectele, fenomenele şi transformarea lor în acţiuni interne (mentale).

1. Calea preponderent inductivă: ceea ce este caracteristic în acest caz în

conceptualizarea informaţiilor este cerinţa de a se pleca de la cunoaşterea mai

multor cazuri particulare, de la parcurgerea mai multor situaţii concrete ce includ

aspecte esenţiale, comune.

2. Multe din noţiunile ştiinţifice se formează pe calea preponderent deductivă, adică

plecându-se de la definiţii, reguli şi legi generale spre analiza şi înţelegerea unor

cazuri particulare din care se va reţine , în final, ceea ce este esenţial sau specific

cazurilor particulare respective.

Această cale are proprietatea de a îmbina, printr-un proces raţional armonios,

cele două căi expune (calea inductivă şi calea deductivă) cu acţiunea practică cu

obiectele şi fenomenele realităţii. Gândirea verbal-logică a persoanei (în speţă noţiunile

şi judecăţile) se dezvoltă din acţiuni, operaţii intelectuale practice, respectiv pe calea

trecerii de la acţiunea iniţial exterioară cu obiectele, la acţiunile interne, mentale.

Acţiunile mentale, operaţiile specifice gândirii verbal –abstracte, provin din

interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face în mod real în cadrul

activităţii de joc sau în cea de învăţare.

58

CAPITOLUL IX

ANALIZA CONŞTIINŢEI

Conştiinţa este o modalitate superioară de reconstrucţie a realităţii prin

semnalarea şi simbolizarea pe calea proceselor neurofiziologice. Afectarea integrităţii

structurale şi funcţionale a creierului instituie tulburări până la abolirea atributelor unor

activităţi conştiente.

Pentru Charles Tart o mare semnificaţie o are conceperea sistemică a

conştiinţei, considerată a fi formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune.

Conştiinţa este un fel de energie psihologică ce acţionează sub structuri,

reactivându-le.

Definim stările de conştiinţă ca fiind configuraţia elementelor componente ale

conştiinţei (psihologice sau neurologice), aşa cum se prezintă ea la un anumit moment

dat şi pentru o perioadă determinată de timp.

Anne Chassaing (1977) reduce stările de conştiinţă la patru: veghe, vis, somn

şi extaz. Considerăm că este mai important să conservăm sintagma „stare de conştiinţă

modificată” (SMC) pentru a denumi stările neordinare ale conştiinţei (somn, vis,

hipnoză), respectiv „stare de conştiinţă alertată” (SCA) pentru a desemna stările de

tulburare calitativă a conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a

patologicului (obtuzia, torpoarea, obnubilarea, stuporul, amentia).

În cazul stărilor obişnuite de conştiinţă este vorba despre acele structuri sau

configuraţii de structuri psihologice unice şi dinamice care, în ciuda unor varietăţi a

subsistemelor sau a mediului înconjurător, sunt stabilizate printr-un număr de procese

într-o astfel de manieră încât ele îşi menţin identitatea şi funcţiile. Stările de conştiinţă

modificată, dimpotrivă, constau într-o restructurare a conştiinţei ce duce la apariţia unui

59

nou sistem, cu proprietăţi specifice, altele decât cele anterioare. Ceea ce frapează atât la

unele cât şi la altele este diferenţa extrem de mare existentă între ele, unicitatea lor.

Există două feluri de conştiinţă: una implicită şi o alta reflexivă.

1. Conştiinţa implicită

Conştiinţa implicită este doar o conştiinţă de ceva: vreau să traversez strada şi

deodată văd un automobil ce se aproprie repede; mă opresc, aştept să treacă. Am avut

deci conştiinţa a ceva diferit de mine care mă punea în pericol. Conştiinţa implicită

constă într-o separaţie confuză a fiinţei mele de alte obiecte sau fiinţe. Astfel, văd o

scară în faţa mea şi reacţionez pentru a o urca – ceea ce presupune o cunoaştere a unui

obiect diferit de mine şi faţă de care ştiu să reacţionez.

O astfel de conştiinţă o găsim şi la speciile animale avansate. Câinele,

jucându-se, nu-şi muşcă propria coadă sau labă. El fugăreşte cu elan o pisică, dar se

păzeşte de ghearele ei, deci are conştiinţa pericolului zgârieturilor. Am observat

comportamentul unei pisici urcate pe o magazie şi care, aruncându-i o bucată de carne

pe jos, nu îndrăznea să sară, ezita în mod vădit şi a rezolvat problema sărind mai întâi

pe un gard apropiat şi de acolo jos. Ea a fost conştientă de pericolul lovirii ei de pământ;

există deci la pisică o apreciere implicită a posibilităţilor ei şi a riscurilor.

Aşa cum a scris psihiarul H. Ey, conştiinţa implicită este un fel de scenă în

care se petrec evenimentele. Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen. Ea ne

plasează într-o lume reală.

Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se

întâmplă.

În stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd,

fără a avea sentimentul prezenţei lor şi fără sentimentul necesităţii de a participa.

Realitatea constituie un spectacol străin de ei, de neînţeles.

O problemă dificilă o constituie visul în care ne simţim participanţi la o lume

pe care o credem reală.

60

În concluzie, conştiinţa implicită este o conştiinţă în acţiune, un câmp al

prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume şi de

ceilalţi.

2. Conştiinţa reflexivă

Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a

unui eu care acţionează în mod responsabil. În cazul conştiinţei reflexive este vorba de

o povestire ori o comentare a propriilor acţiuni.

Eu mănânc grăbit la masă, am conştiinţa implicită a actului, dar deodată îmi

dau seama că mănânc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior acţiunea:

„este nesănătos să mănânci prea repede” şi continuu, diminuând ritmul.

Conştiinţa reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra

reacţiilor mele exterioare ori interioare.

Conştiinţa presupune activitatea întregii scoarţe cerebrale, stimulată de

formaţia reticulată care comandă trezirea, atenţia noastră.

Caracteristici prin care putem distinge un act conştient:

a) La om se poate face distincţie între alegerea spontană, fără a cunoaşte motivul

(conştiinţa implicită) şi aceea bazată pe gândire (conştiinţa reflexivă).

b) Poate fi considerat conştient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunică

ceva anume, ştim că e conştient. Dacă nu ne comunică, nu putem cunoaşte starea de

conştiinţă.

c) Cineva este conştient când este atent, când observă ceva. Focalizarea psihicului duce

la conştiinţă, o conştiinţă cel puţin implicită. Conştiinţa şi inconştientul sunt extremele

unui continuu.

d) Act conştient este şi cel premeditat, intenţionat. Urmăreşte realizarea unui scop,

dinainte reprezentat.

e) A fi conştient mai e sinonim cu a şti, a fi conştient de sine. Eu cunosc ceva: în faţă

am clădirea universităţii, dar totodată îmi dau seama că această cunoaştere este a mea.

3. Ipostazele psihicului - SUBCONŞTIENTUL

61

Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a

apărut la sfârşitul secolului XX, căpătând diferite denumiri. El a fost considerat când o

postconştiinţă, când o preconştiinţă. Grand dictionnaire de la psychologie defineşte

subconştientul ca fiind „ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient,

dar care influenţează comportamentul său”. Subconştientul reprezintă un conţinut de

gândire „mai puţin conştient”, aflat la limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii

în conştiinţă. Conservarea noţiunilor de subconştient în psihologie este firească,

deoarece subconştientul reprezintă una dintre ipostazele importante ale psihicului care

nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia.

Cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel

psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se

desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile,

automatismele, deprinderile, ticurile, montaje intelectuale sau perceptive stereotipizate,

deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar

care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând

active, să păşească pragul conştiinţei.

Caracteristicile şi rolurile subconştientului

Principalele caracteristici ale subconştientului:

Latenţa şi potenţialitatea

Coexistenţa cu conştiinţa

Facilitatea, servirea conştiinţei

Filtrarea şi medierea

Paul Popescu-Neaveanu arată că, deşi se amplasează între conştient şi

inconştient, subconştientul este mai aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai

asemănătoare cu cele ale conştientului decât cu cele ale inconştientului.

Chiar dacă la un moment dat conştientul „scoate” la suprafaţă amintiri,

automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care au „intrat” în

subconştient. Sub influenţa unor factori (timpul scurs între introducerea în subconştient

62

şi evocare, emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă, „această veritabilă

amnezie psihică”, cum o numeşte Wallon), amintirile, automatismele, deprinderile vor

fi modificate de subconştient, tocmai datorită noilor relaţii în care acesta intră. Ion

Biberi vorbea despre „funcţiile creatoare ale subconştientului”. Dinamismul vieţii

subconştiente organizează spontan în jurul schemei datele risipite ale psihismului,

integrându-le într-o structură nouă. Aşadar, subconştientul nu este un simplu dublet al

conştientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de

funcţionare bine individualizate.

Negarea inconştientului s-a făcut pe baza transparenţei totale a obiectului, a

inteligibilităţii şi adecvării absolute a cunoaşterii la obiectul său. Între conştient şi

psihism există a priori sinonime, identitate.

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud,

care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o concepţie

structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului,

furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.

Consecinţele acestor atitudini faţă de inconştient sunt diferite: negarea

inconştientului echivalează cu uniformizarea, omogenizarea vieţii psihice, cu

considerarea ei simplistă, ea nedispunând de structuri şi organizări calitativ diferite;

afirmarea inconştientului presupune, dimpotrivă, înţelegerea faptului că viaţa psihică

reprezintă o structură compusă şi complexă, o unitate în multiplicitate. Fireşte, dintre

cele două tendinţe, s-a impus ultima. Numai că această „impunere” nu s-a făcut brusc,

dintr-o dată, ci a cunoscut un proces lung şi anevoios.

„Lansarea” filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni

germani din epoca postkantiană. „Filosofia inconştientului” (mai cunoscută este cea a

lui Hartman) a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului.

Freud este cel care a dat o definire şi o fundamentare ştiinţifică

inconştientului. Inspirat şi influenţat de ideile filosofilor, psihologilor şi

psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea concepţie despre inconştient,

63

deşi nu el a introdus noţiunea respectivă în psihologie, contribuţia sa este considerată a

fi capitală.

Principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului sunt:

1. Descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ

procesului refulării.

2. Trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele

mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce

înseamnă că prioritatea „calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile,

ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu.

3. Multiplicarea zonelor ce se sustrag conştiinţei, Freud vorbind, practic, despre

existenţa a trei tipuri de inconştient (Sinele sau inconştientul propriu-zis; o parte a

eului; Supereul – primul reprezentând inconştientul refulat, celelalte două

inconştientul nerefulat).

4. Considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu

„automatism psihic”, cum apărea el la Janet.

Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de

sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor

deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului. Omul dispune de o

tendinţă importantă de superioritate, aşa încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei

ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi o

tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre

compensare. În concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi rol pe care îl avea

refularea lui Freud.

Jung introduce conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zonă profundă

non-individuală, supraindividuală a psihicului. Inconştientul colectiv conţine imagini

ancestrale care somnolează în zonele profunde ale inconştientului – numite de Jung

arhetipuri – şi oferă individului posibilitatea de a avea acces la „sufletul istoriei

colective” sau la Dumnezeu şi Diavol.

64

François Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului în Franţa, propune o tratare

a inconştientului dintr-o perspectivă foarte extinsă.

Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi

pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţe ascunse, conflictele

emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. „Inconştientul nu trebuie

conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structură

asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elemente primite

(biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens

fiinţelor şi lucrurilor”.

Inconştientul, ca un alter ego, neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta

nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale

subiectivităţi.

Experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi

formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care constituie

inconştientul.

Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri: rol de energizare şi dinamizare a

întregii vieţi psihice a individului; rol de facilitare a procesului creator, contribuind la

realizarea unor combinări şi recombinări spontane.

Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată

în nici una din ipostazele sale existenţiale normale sau patologice.

Este oare inconştientul de natură pur afectivă? Aşa cum conştiinţa nu este

exclusiv raţională, nici inconştientul nu poate fi exclus afectiv. El trebuie interpretat ca

fiind preponderent afectiv. Jung consideră că arehetipurile, imagini condensate şi

colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă apropiate de sentiment şi de idee.

Inconştientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate şi nu trebuie să fie

spus, fiind interzis de sensul existenţei. Dezvăluirea lui prin metoda asociaţiilor verbale

este singura cale de „eliberare” şi însănătoşire, înseamnă că interacţiunea dintre imagine

65

şi cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a fantasmelor profunde, abisale sau refulate

reprezintă esenţa inconştientului.

Rolurile inconştientuluiPuţini au fost autorii care au subliniat rolul şi valoarea pozitivă a

inconştientului în raport cu conduitele şi comportamentele individului. Jung, de pildă,

credea că inconştientul este chiar superior conştientului, deoarece el ar conţine toată

înţelepciunea ce i-a fost conferită prin experienţa a nenumărate mii de ani. Inconştientul

„creează combinaţii subliminale” care sunt cu mult superioare combinaţiilor conştiente

prin „fineţea şi importanţa lor”. Tocmai de aceea el poate servi omului drept „ghid fără

seamăn”.

Implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în soluţionarea

problemelor, chiar în actele de creaţie a devenit un fapt comun în psihologia

contemporană. Una dintre cele mai noi orientări psihologice, şi anume psihologia

transpersonală, acordă inconştientului un loc şi un rol de prim ordin.

Inconştientul este diferit în manifestările sale. A început să se vorbească de

variate tipuri sau moduri de inconştient. Freud deosebea trei tipuri de inconştient: unul

latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a deveni conştiente;

altul format din faptele psihice refulate; al treilea constituind partea cea mai importantă

a eului ideal.

Pavelcu deosebea trei forme ale inconştientului: inconştientul abisal,

inconştientul periferic, inconştientul temporal.

Din paleta extinsă a tipurilor de inconştient dorim să schiţăm doar trei

(inconştientul cerebral, inconştientul colectiv, inconştientul cognitiv).

Inconştientul cerebralNeurofiziologia propune modelul inconştientului cerebral. Introducerea de

către neurofiziologie a termenului de „inconştient”, ca şi argumentarea prezenţei şi

rolului fenomenelor inconştiente au schimbat cursul gândirii ştiinţifice.

66

Inconştientul cerebral este inconştientul fiziologic, inconştientul pe care l-am

putea numi reflex, automat, care intră în acţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar

care afectează viaţa psihică conştientă. Cea mai mare parte a cerebraţiei este în realitate

automată şi inconştientă.

Dacă inconştientul cerebral este de natură fiziologică, materială, inconştientul

colectiv este de natură pur psihică, spirituală. Pentru Gustave Le Bon, inconştientul

colectiv este caracterizat prin inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin

exagerarea rolului afectivităţii, prin reducerea acestuia la viaţa psihică a primitivilor sau

a copiilor. Gustave Le Bon afirmă că „mulţimea este întotdeauna dominată de

inconştient”.

Inconştientul colectiv se caracterizează după Le Bon prin: impulsivitate,

mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi credulitate; exagerare şi simplism în

sentimente; intoleranţă, autoritarism şi conservatorism; moralitate joasă; dispariţia vieţii

cerebrale şi preponderenţa celei medulare.

După Jung, psihicul se compune din trei niveluri:

1. Conştientul;

2. Inconştientul personal, care constă în primul rând în acele conţinuturi care au

devenit inconştiente, fie pentru că şi-au pierdut intensitatea şi au căzut astfel

în uitare, fie pentru că li s-a retras conştienţa (prin aşa numita refulare), iar în

al doilea rând din acele conţinuturi ce sunt de fapt percepţii senzoriale, care,

datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient, dar au

pătruns totuşi cumva în psihic;

3. Inconştientul colectiv, care, ca o înzestrare ereditară cu posibilităţi de

reprezentare, nu este individual, ci general uman, ba ţine chiar de lumea

animală în general, constituind de fapt, substratul oricărui psihism individual.

Conştientul este reprezentat de Eu, format din gânduri, sentimente, percepţii,

amintiri; inconştientul personal este alcătuit din complexe, fiecare complex fiind legat

de câte un arhetip, deoarece complexele sunt, după Jung, personificări ale arhetipurilor,

67

modalităţi în care arhetipurile se manifestă în psihicul fiecărei persoane; inconştientul

colectiv conţine arhetipurile şi Sinele.

Inconştientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din

evoluţia omenirii, care renaşte mereu, în fiecare structură cerebrală individuală.

Inconştientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume,

după cum spune Jung, o lume în oglindă, care se contrapune imaginii noastre

conştiente, momentane, despre lume. Într-un fel, el este o imagine eternă, spre deosebire

de conştient, care apare ca un fenomen efemer deoarece produce toate adaptările şi

orientările momentane.

Conţinuturile autentice ale inconştientului colectiv sunt reprezentate de ceea

ce Jung a numit la început „imagini primordiale”, iar mai târziu arhetipuri. Arhetipurile

sunt „structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind „moştenirea arhaică a

umanităţii”. Arhetipală şi moştenită este doar predispoziţia de a avea anumite

experienţe şi nu experienţa însăşi. Chiar dacă arhetipul este codificat în inconştientul

colectiv, realizarea lui se produce de-a lungul vieţii individului, ca răspuns la

evenimentele externe sau interne. Cele mai cunoscute arhetipuri sunt, după Jung, umbra

(partea diabolică sau sadică a personalităţii, formată ca urmare a atrocităţilor săvârşite

de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectivă a femeii în psihologia

bărbaţilor), animus (imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor). Anima şi

animus apar în concepţia lui Jung ca mijlocitori între conştient şi inconştient.

Rolul inconştientului colectiv este chiar mai mare decât al conştientului.

Inconştientul colectiv iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările

comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epocă istorică, localizare

geografică, clasă socială, naţionalitate. Imaginea inconştientă (arhetipul) dispune de o

energie proprie, datorită căreia el poate „exercita puternice influenţe psihice, care nu se

manifestă deschis la suprafaţa lumii, dar acţionează cu atât mai puternic din interior, din

întuneric, asupra noastră, fiind invizibile pentru cel care nu supune îndeajuns criticii

imaginea sa momentană asupra lumii, rămânându-şi astfel, chiar sieşi ascuns”.

68

Inconştientul colectiv este depozitarul experienţei cumulate a strămoşilor noştri,

acţionează ca un ghid şi este esenţial pentru supravieţuire.

Inconştientul cognitivNoţiunea de inconştient cognitiv a fost lansată de cognitivişti şi de psihologia

cognitivă. Oamenii conştientizează conţinutul şi produsele prelucrărilor informaţionale

şi nu procesele, operaţiile care au loc şi conduc spre o anumită finalitate. Rămânea de

demonstrat că există o serie de procese implicite, inconştiente, care se produc pe durata

prelucrărilor şi care se convertesc în produse conştiente, influenţând comportamentele şi

conduitele conştiente ale oamenilor.

Inconştientul cognitiv este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni

conştiente care se va dezvălui într-o conştiinţă implicită. Inconştientul cognitiv apare ca

înscriindu-se într-un continuum singular al devenirii conştiente şi mai ales ca fiind

inseparabil de procesul devenirii conştiente. El este un fel de protoconştiinţă subterană

care stă chiar la baza iniţierii unor decizii şi acţiuni voluntare.

Conştiinţa şi inconştientul cognitiv apar ca două feţe ale unei dimensiuni

comune a devenirii conştiente. S-ar putea să nu existe nici o capacitate cognitivă

inconştientă care să nu fie pe cale de a deveni conştientă şi nici o conştiinţă care să nu

emeargă din stadii preliminare, în mod normal inaccesibile total unei conştientizări

autoreferenţiale.

Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţională a

psihicului îşi are propriile sale conţinuturi şi mecanisme, ca urmare, legităţi specifice

care nu pot fi reduse unele la altele. S-ar putea chiar considera că, în anumite limite,

fiecare dintre ele acţionează independent unul de altul. Inconştientul, de pildă, poate

funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se întâmplă în

cazurile patologice. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune însă despre conştient, care în lipsa

inconştientului, de unde îşi trage seva, se autodestramă.

Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale

psihicului uman. Ca urmare, în funcţie de diversele ipostaze ale manifestărilor

69

comportamentale aparţinătoare individului, conştientul şi inconştientul vor fi

coordonate şi alternante prin praguri mobile. Conştient este ceea ce concordă cu

experienţa individului şi ăi foloseşte în planul activităţii, pe când inconştient este acel

conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în virtutea acestui fapt el fiind

respins. Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient. Ele nu sunt însă

inactive, ci le însoţesc pe cele conştiente, le tensionează în funcţie de împrejurări.

Aceasta l-a determinat pe H. Ey să afirme că „inconştientul face parte din fiinţa noastră

conştientă, este corpul ei”. În dinamica concretă a comportamentului, în funcţie de

specificul şi semnificaţia situaţiilor, „inconştientul ne apare când ca aureolă a

conştiinţei, când ca miez al ei”. La rândul ei, conştiinţa ne apare când ca factor

declanşator al comportamentului uman, când ca mecanism de sistematizare şi valorizare

a structurilor inconştientului. Conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul.

Între conştient şi inconştient nu există o simplă suprapunere de faze energetice sau o

simplă succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci şi relaţii

logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală.

Între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:

Relaţii circulare – constau în faptul că oricare dintre conţinuturile conştientului

trece în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu neapărat toate,

în conştient.

Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient presupun

subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se

repercutează asupra valorii comportamentului, a supremaţiei conştientului său,

dimpotrivă, a omniprezenţei inconştientului, într-un caz fiind vorba despre „înălţarea”

omului, în cel de-al doilea de „degradarea” lui. Relaţiile de subordonare integrativă

dintre conştient şi inconştient iau două forme distincte: dominarea inconştientului de

către conştient (conştientul prin acţiunile şi operaţiile lui proprii schiţează, înţelege,

stăpâneşte, contracarează, ţine în frâu impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre

pornirile lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate); dominarea

70

conştientului de către inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect,

tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de

transă creatoare, în inspiraţie, în stările patologice care presupun o răsturnare a

raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul

psihozelor).

Relaţiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea unui

uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora

sau altora dintre ele. Este vorba de acele stări psihice în cadrul cărora individul nu este

nici total conştient, nici total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate,

contemplaţie). Aceste tipuri de relaţii sunt ilustrate de ceea ce Wolman (1986) numea

prin termenul de „protoconştient”.

Prin intermediul conştiinţei omul re-produce în mod adecvat realitatea, aşa

cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător

conduita.

Freud, face apel la cura psihanalitică în calitate de tehnică terapeutică; Perl-

Goodman a propus psihoterapia existenţială. În timp ce psihanaliştii freudieni şi

kleinieni favorizează divanul, psihanaliştii farbairnieni şi terapeuţii existenţiali preferă

relaţia faţă în faţă.

Psihologia umanistă promovată de Rogers, May, Bugental, Maslow pune

accentul pe valorile înalte ale omului: libertate, creativitate, conştiinţă de sine, potenţial

uman.

71

CAPITOLUL X

STUDIUL ACTIVITĂŢII BIOELECTRICE CEREBRALE

La nivelul creierului sunt două modalităţi de transmitere a informaţiei

electrică şi chimică.

În cele ce urmează vom vorbi despre stimularea şi înregistrarea electrică.

Stimularea electrică se utilizează pentru mimarea activităţii naturale a

creierului. metoda este folosită atât experimental cât şi în scop terapeutic. Pentru studii

comportamentale sunt utilizaţi electrozi mari care activează sute sau mii de celule.

Şocurile electroconvulsive reprezintă o stimulare electrică intensă care reduce

o criză convulsivă.

Înregistrarea electrică. Electrozii sunt utilizaţi de această dată pentru

înregistrarea activităţii naturale a creierului prin diferite tehnici cum ar fi: EEG,

electrocorticografia, potenţiale evocate, stereoelectroencefalografia, EEG cuantificată.

Electroencefalograma

E.E.G. culege, înregistrează şi analizează activitatea bioelectrică transcraniană

a generatorilor cerebrali. Biocurenţii provin din activitatea metabolică şi funcţională a

neuronilor corticali a reţelelor neuronale grupate în agregate funcţionale complexe şi în

mod deosebit din activitatea neuronilor piramidali ale căror dendrite apicale şi bazale

orientate radiar şi perpendicular pe suprafaţa externă a circumvoluţiunilor cerebrale

formează dipoli electrici somato-dendritici.

De pe scalp biocurenţii sunt captaţi cu electrozi nepolarizabili şi puşi în

conexiune cu cele două intrări ale unui canal E.E.G. unde sunt amplificaţi de câteva sute

de mii de ori până la un milion.

72

E.E.G. exprimă numai o parte din fenomenele bioelectrice generate de creier

reprezentând în cea mai mare parte activitatea electrică corticală a celor două emisfere

cerebrale.

Ritmurile E.E.G.

Pe un grafic E.E.G. se descriu unde caracterizate prin morfologie, durată,

amplitudine, frecvenţă şi reactivitate. Pentru uşurinţa citirii unei electroencefalograme

ritmurile au fost denumite cu litere greceşti şi clasificate după frecvenţă:

ritm alfa 8-13 c/s;

ritm beta 14-30 c/s,

ritm teta 4-7,5 c/s,

ritm delta 0,5-3,5 c/s.

Banda = expresia activităţii electrice de fond a creierului la un subiect

normal aflat în stare de veghe şi repaos psihosenzorial.

1. lent – frecvenţă = 8 c/s la copii şi bătrâni

2. rapid – frecvenţă = 13 c/s la subiecţi anxioşi, hiperexcitabili, la cei

nerelaxaţi

3. variant lent - 5 c/s

4. variant rapid – 20 c/s

5. tip M (minus) – nu reacţionează la deschiderea ochilor

6. ascuţit – în hiperexcitabilitate corticală

Banda exprimă activitatea bioelectrică particulară a regiunilor frontale şi

rolandice. Nu se blochează la stimuli luminoşi ci la proprioceptivi.

Banda provine din regiunile temporale, temporo-frontale, temporo-

parietale, predominând uneori derivaţiile temporale ale emisferei dominante. În somn

apar unde fără relevanţă patologică. Indică stare patologică dacă: depăşeşte la adult

15%; apare unilateral focalizat; apare în paroxisme bilaterale. Există o corelaţie între

prezenţa şi comportamentul agresiv la caracteriali şi delincvenţi.

73

Banda este caracterizată prin frecvenţa de 0,5 – 3,5 c/s, este întâlnită ca ritm

fiziologic la sugar în stare de veghe, iar la adult în stare de somn profund. Prezenţa la

adult în afara stării de somn profund este întotdeauna patologică.

Modificările E.E.G. se împart în trei grupe:

- modificări funcţionale;

- anomalii lezionale evolutive sau sechelare;

- anomalii paroxistice.

Vom prezenta pe scurt anomaliile lezionale care exprimă suferinţa

generalizată sau localizată a neuronilor corticali.

Cele mai frecvente anomalii sunt:

1. Ritmul θ neregulat, amplu de frecvenţă joasă 4-5 cicli/sec.

2. Ritmul δ mono- şi polimorf.

3. Lipsa oricărei activităţi bioelectrice, denumită silenţium.

4. Traseul „nul” care exprimă moartea ireversibilă a creierului.

5. Disritmii lente care arată o dezorganizare a activităţii bioelectrice

cerebrale.

6.Bufeuri de unde θ şi δ sinusoidale care exprimă indirect suferinţa

cerebrală.

După unii autori, E.E.G. este utilă ca instrument de cercetare şi mai puţin utilă

diagnosticării.

În sfârşit, alte opinii (predescu şi Roman) consideră important acest examen

atât pentru „chestionarea creierului”, cât şi pentru orientarea şi aprecierea efortului

terapeutic.

Electrocorticografia se referă la înregistrarea activităţii cerebrale cu ajutorul

unor electrozi aplicaţi direct pe cortex, după efectuarea unei craniotomii.

Potenţialele evocate sunt reacţii electrice evocate în sistemul nervos de

stimuli externi specifici. În practică sunt utilizate frecvent potenţiale evocate vizuale,

auditive şi somato-senzitive. Răspunsurile apar la câteva milisecunde de la aplicarea

74

stimulului. Cel mai adesea potenţialele evocate sunt preluate din cortex, plasaţi direct pe

scalp.

Stereoelectroencefalografia

Electrozii utilizaţi în această tehnică sunt plasaţi în profunzime, în interiorul

creierului. prin această tehnică pot fi stabilite existenţa unor corelaţii între anumite fapte

comportamentale şi localizarea lor cerebrală.

Electroencefalografia cuantificată

Se face prin analize de amplitudine sau prin analiză spectrală cu ajutorul

calculatoarelor. Această tehnică este utilizată mai mult în cercetare, având puţine

aplicaţii în practică.

75

CAPITOLUL XI

SOMNUL ŞI VISELE

„Este posibil să trezeşti o persoană din somn, dar nu este posibil să trezeşti

una inconştientă” (Malim şi Birch, 1998, p.210). Ca stare de conştiinţă modificată,

somnul filtrează şi încorporează stimuli externi în activităţile neuronale în desfăşurare,

de exemplu în vise.

În opoziţie cu starea de veghe, caracterizată prin activismul şi luciditatea

psihicului şi identificabilă cu conştiinţa, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a

organismului asociată cu scăderea până la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a

relaţiilor şi reacţiilor senzorio-motorii cu şi faţă de mediul înconjurător.

Somnul este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un

fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne

epuizarea. Freud, la timpul său, considera că somnul îndeplineşte în viaţa omului două

funcţii majore: una biologică, constând în asigurarea relaxării organismului, şi alta

psihologică, concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă. Faptul că

somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este demonstrat, printre

altele, de perioadele de privare de somn, care, acţionând ca o suprasolicitare, epuizează

rezervele funcţionale ale organismului.

Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor

senzoriale explică somnul pasiv. În afară de aceasta există însă şi un somn activ, produs

de răspândirea în scoarţa cerebrală a unui proces inhibitor activ, ce se difuzează din

aproape în aproape.

76

În timpul somnului creierul uman nu este inactiv. El receptează stimuli,

reacţionează la unii dintre ei, coordonează diferite funcţii ale organismului. Evident însă

că aceste activităţi sunt realizate în cu totul alte condiţii şi au o cu totul altă finalitate

decât în timpul stării de veghe.

Pot fi decelate patru faze ale somnului. Acestea sunt:

Stadiul 1: este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă

scade pe măsură ce somnul devine profund; traseele au amplitudine redusă, luând forma

unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu posibilitatea apariţiei din când în când a

acestora, care ar putea duce chiar la trezire.

Stadiul 2: faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariţia în salve

de scurtă durată a fusurilor de unde cu o frecvenţă de 14c/s şi prin prezenţa complexului

K (un accident electric ca răspuns la un stimul senzorial).

Stadiile 3 şi 4: sunt faze de somn profund caracterizate prin unde care devin din

ce în ce mai lente, până la 1-2 c/s.

Aceste stadii ale somnului, desprinse de Loonis şi colaboratorii săi încă din

1937, nu sunt întâlnite în timpul oricărui timp de somn, ci doar în timpul somnului lent.

Există şi somnul rapid, caracterizat prin apariţia episodică, printr-o activitate

electrică a creierului desincronizată, care de multe ori diferă puţin de cea din starea de

veghe, şi mai ales prin manifestări comportamentale specifice.

Toţi autorii sunt de acord că somnul rapid este expresia activităţii onirice a

psihicului; cele două tipuri de somn au efecte contradictorii: somnul lent îndeplineşte

mai ales un rol reparator, odihnitor, restaurator, fortifiant pentru organism şi doar parţial

pentru creier, pe când somnul rapid are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului; de

asemenea, el contribuie la formarea memoriei de lungă durată, deoarece oferă condiţiile

favorabile menţinerii şi prelucrării informaţiei câştigate în stare de veghe; somnul rapid

facilitează cu deosebire memorarea acelui material care dispune de o încărcătură

afectivă.

77

O relaţie interesantă a fost stabilită şi între somn şi personalitate. S-a constatat

că cei ce dorm puţin tind a fi energici, eficienţi, în timp ce aceia care dorm mult sunt

depresivi, anxioşi, critici. (Hartmann, Baekelad, Zwilling, 1972). De asemenea, cele

două categorii de indivizi se diferenţiază între ele şi prin calitatea trebuinţelor: cei care

dorm puţin au trebuinţe înalte, pe când cei care dorm mult au trebuinţe joase, primare.

Durata somnului variază în funcţie de vârstă (de la 20 de ore în cazul nou

născutului la 5-6 ore pentru oamenii în vârstă). În experimentele în care s-a redus durata

somnului (de la 8 la 5 ore) s-a observat o scădere corespunzătoare a performanţelor pe

măsura trecerii timpului. Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn a

oamenilor normali au fost: oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap,

nivel crescut de deprimare şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţilor, a iluziilor,

scăderea randamentului, în special în activităţile dificile.

Trezirea definitivă din somn este perfect analogă adormirii, însă în sens

invers. Şi ea se realizează progresiv, dar semnele care o însoţesc sunt opuse celor ale

adormirii (accelerarea pulsului, a respiraţiei). Întreţinerea somnului se datorează

scoaterii din funcţiune a sistemului activator ascendent, răspândirii inhibiţiei într-o mare

masă neuronală şi intrării în funcţiune a unor mediatori chimici inhibitori (acidul

hidroxigama-butiric). Împiedicarea somnului are loc ca urmare a intervenţiei unor

factori neaşteptaţi (zgomote, interdicţie verbală) şi a stimulării directe sau indirecte a

sistemului activatori.

„De ce dormim?”. În funcţie de felul în care s-a răspuns la întrebare, au fost

formulate mai multe teorii ale somnului:

Teoria restaurării sau reparatorie. Oswald (1980) susţine că somnul reprezintă o

perioadă de calmare, de linişte şi odihnă absolut necesară organismului şi creierului

pentru a se reface, pentru a-şi reîmprospăta forţele consumate sau pierdute în timpul

stării de veghe.

78

Teoria evoluţionistă. Sugerează că nevoia de somn este înrădăcinată în trecutul

nostru evolutiv. Somnul îndeplineşte astfel o importantă funcţie adaptativă, ne

protejează de pericole. Somnul se desfăşoară de obicei în timpul nopţii, deoarece

vederea omului nu este specializată pentru a vedea în întuneric.

Teoria hibernării. Reprezintă, după opinia lui Malim şi Birch, o variaţie a teoriei

evoluţioniste. Ea sugerează că somnul a derivat dintr-o formă mai uşoară de hibernare,

cu scopul de a-i ţine pe oameni liniştiţi şi imobilizaţi în întuneric.

Teoria somnului necesar şi a celui opţional. A fost lansată de Horne (1988) ca o

reacţie împotriva teoriei formulate de Oswald. Horne argumenta că refacerea celulelor

are loc mai degrabă ziua decât noaptea. El a arătat că primele 4 ore de somn reprezintă

somnul de bază şi sunt absolut necesare odihnei. Celelalte ore de somn rămase sunt

reunite de Horne sub denumirea de „somn opţional”.

Visul

Visul, ca stare de conştiinţă modificată, este mai complex decât somnul, deşi

apare pe fondul lui. Mecanismele psihice puse în funcţiune în timpul visului arată că,

visul este o formă de mentaţie, de activitate a creierului, care în funcţie de evoluţia

fazelor somnului poate lua caracter regresiv sau nonregresiv. Succesiunea fazelor este

următoarea:

1. Mentaţie neregresivă (în porţiunea pretimpurie a debutului somnului)

2. Mentaţie regresivă (ceva mai târziu)

3. Mentaţie neregresivă care reprezintă, în esenţă, trei stări distincte ale Eului (Eul

intact, Eul destructuralizat, Eul restructuralizat)

Foulkes şi Vogel (1974) au arătat că celor trei stări ale Eului le corespund

diverse corelate fiziologice. Astfel, Eul intact se corelează cu EEG alfa, Eul destructurat

cu aspecte EEG de stadiu A, Eul „restructurat” cu aspecte EEG de stadiu B. Existenţa

acestor stări de mentaţie în timpul visului i-a condus pe unii autori spre afirmarea

79

legăturii dintre vis şi unele capacităţi parapsihologice ale oamenilor. (capacităţi

telepatice).

Psihologia tratează visul ca pe o formă a imaginaţiei involuntare (când este

vorba de visul din timpul nopţii sau de reverie – visarea cu ochii deschişi) sau a

imaginaţiei voluntare (când avem de-a face cu aşa numitul vis de perspectivă).

Cei mai mulţi cercetători au sesizat şi argumentat însă natura ideativă a

visului, fapt că el reprezintă o formă aparte, particulară de gândire, aşa-numita gândire

în imagini, sau gândirea onirică, ce operează cu coduri figurative, preponderent vizuale.

Freud afirma: „Visul nu este altceva decât rezultatul procesului de elaborare onirică: el

este deci forma pe care acest proces o imprimă ideilor latente”. Şi pentru Jung visul este

o „gândire onirică”, individualizată prin operarea cu parabole, simboluri, arhetipuri.

Visul este considerat „a treia stare de conştiinţă”, celelalte două fiind veghea

şi somnul.

Greşim crezând că fără vise am fi dormit mai bine, spunea Freud; în realitate,

fără ajutorul visului nu am fi dormit deloc, tocmai lui individul datorându-i puţinul

somn de care se bucură. În afara acestei funcţii generice, după Freud visul îndeplineşte

şi alte funcţii: 1) funcţia hedonică (permite realizarea dorinţelor); 2) funcţia protectoare

a Eului conştient de presiunea pulsiunilor refulate; 3) funcţia comunicativă (visul

asigură comunicarea între conştient şi inconştient); 4) funcţia sintetizatoare (reuneşte

memoria infantilă de experienţa legată de viaţă şi moştenirea arhaică).

Funcţiile visului (după Jung):

1. funcţia compensatoare (ajută la restabilirea echilibrului psihologic cu ajutorul

unui material oniric)

2. funcţia premonitorie (semnalizează pericolele viitoare)

3. funcţia simbolică (visul se exprimă prin simboluri, cel mai specific simbol al lui

fiind limbajul)

4. funcţia de comunicare (prin el se exprimă inconştientul)

80

5. funcţia reductivă (fragmentează, dezagregă, depreciază, micşorează, distruge

uneori imaginea de sine conştientă, o readuce la real)

6. funcţia integratoare (visul unifică subsistemele din care este formată

personalitatea şi mai ales psihismul conştient cu cel inconştient).

Sistematizarea funcţiilor visului este făcută de doi autori francezi, Bourguignon

şi Humery (1972). După opinia lor, visul îndeplineşte următoarele patru funcţii:

1. funcţia de stimulare (el stimulează din interior, având valoare de stimul endogen

şi substituindu-se astfel stimulilor specifici stării de veghe, aşa încât se poate

aprecia că reprezintă o stare aparte de „trezire”

2. funcţia de descărcare (susţinută mai ales de Freud, care afirma că „visul descarcă

spiritul ca o supapă”; în psihanaliză, prin vis se descarcă tensiunile născute din

plăcerea sexuală, pe calea împlinirii, a realizării lui halucinatorii)

3. funcţia de substituţie (prin vis se substituie privarea senzorială produsă de somn)

4. funcţia de legătură (visul „leagă” între ele urmele lăsate de viaţa conştientă).

Visul îndeplineşte prin el însuşi, independent de somn, o importantă funcţie

adaptativă.

Mijloacele experimentale, obiective, pe baza cărora au fost studiate visele

sunt: înregistrarea mişcărilor corpului şi mai ales cea a mişcărilor ochilor în timpul

somnului

Mişcările oculare erau de două feluri: unele rapide (Rapid-Eye-Movement,

prescurtat REM), altele mai lente (Non-Rapid-Eye-Movement, prescurtat NREM).

Visele sunt caracteristice fazelor de somn superficial şi nu celor de somn

profund.

Practic, visele apar în aşa-numitele faze ale „somnului paradoxal”,

caracterizate printr-o asociaţie de semne contradictorii: există o serie de semne ce

provoacă somnul lent-uşor (mişcări ale ochilor, respiraţie neregulată, erecţie peniană,

EEG caracteristic stării de veghe) şi semne ale somnului profund (subiectul este

paralizat şi foarte greu de trezit). Dacă este trezit în timpul acestei faze de somn

81

paradoxal, subiectul povesteşte, în 80% din cazuri, un vis, amintirea acestuia fiind

vivace şi deseori în culori.

CUM AU FOST EXPLICATE VISELE ?

1.) Teoria psihanalitică. Sursa primară a viselor o constituie inconştientul

individului, dorinţele lui refulate, reprimate, care fermentează în profunzimea şi în

intimitatea acestuia, fiind incompatibile cu conştiinţa. Aşa încât, la un moment dat,

datorită, pe de o parte, slăbirii temporare a Eului, iar pe de altă parte, reactivării

formaţiunilor subconştiente şi inconştiente ale psihicului, trebuinţele şi dorinţele

refulate se exprimă şi uneori se satisfac, sub o formă deghizată, temporar în vis. În cele

mai multe cazuri tendinţele şi dorinţele refulate datează din copilărie. Visul reduce deci

tensiunile psihice. În caz contrar, prin creşterea excesivă a acestor tensiuni se ajunge la

angoasă, nevroze.

2.) Teoria visului ca reproducător al realităţii. Cei mai mulţi autori cred că visul

este rezultatul unei stimulări ce acţionează în prezent asupra receptorilor interni şi

externi reactualizând urmele excitaţiilor trecute. Putem conchide alături de alţi autori că

visul reprezintă un ansamblu de „secvenţe” vechi, într-un „montaj” nou..

3.) Teoria schemei mintale. După părerea autorilor români, elementul comun

tuturor viselor îl reprezintă ceea ce el numeşte schema mintală în funcţie de care se

reglează structurile onirice ale subconştientului. Schema reprezintă principiul oniric

polivalent de organizare, principiul ordonator unic al fiecărui vis, care dispune de un

imens rol funcţional în elaborarea visului.

4.) Teoria neurală. A fost formulată de Rose (1976). Visele erau explicate

ca fiind rezultatul impulsurilor creierului. În timpul somnului, impulsurile întâmplătoare

ale creierului reactivează o serie de secvenţe stocate în memorie, le asociază şi

generează astfel visele.

82

5.) Teoria sintezei activatoare spune că visele sunt determinate de

încercarea creierului de a interpreta impulsurile sau zgomotele neurale. Cum însă unii

centri sunt inhibaţi sau blocaţi, creierul va face o sinteză incompletă, haotică.

6.) Teoria uitării. Este tot de natură neurofiziologică. Crick şi Mitchinson

(1983) au arătat că în timpul somnului, când sinapsele sunt modificate, cortexul

primeşte comenzi de la trunchiul cerebral, unele comenzi fiind reţinute, iar altele, mai

ales cele nedorite, eliminate. Se sugerează de asemenea că rolul somnului REM, deci al

visului, este de a îndepărta sau a uita informaţiile nedorite. Cum se face însă selecţia şi

cum se „rup” conexiunile, deocamdată nu se cunoaşte.

7.) Teoria visului reorganizator al structurii mintale. Timpul de visare

este utilizat de creier ca timp pentru reorganizarea propriilor sale structuri mintale.

83

CAPITOLUL XII

IMPACTUL AFECTĂRII CREIERULUI PRIN FACTORI ETIOPATOGENICI

DIVERŞI ASUPRA PDAC

PDAC evidenţiază legătura dintre activitatea psihologică şi afecţiunea

cerebrală corespunzătoare. Această disciplină studiază modul cum modificările de la

nivelul creierului afectează psihocomportamentul. De exemplu afectarea prin factori

toxici, traumatici, infecţioşi etc a regiunilor prefrontale la om îi va modifica acestuia

capacităţile intelectuale sau caracterul. Înţelegerea unor astfel de aspecte presupune o

dublă abordare cantitativă. Pe de o parte există o abordare ştiinţifică a psihologiei care

priveşte descrierea obiectivă şi înţelegerea funcţiilor psihice cum ar fi percepţia,

memoria, inteligenţa, limbajul, iar pe de altă parte cunoaşterea ştiinţifică a o serie de

date despre creier legate de neuroanatomie, neurofiziologie, neurochimie şi neurologie

clinică.

PDAC studiază relaţiile dintre procesele mintale care susţin activitatea

creierului, funcţiile cognitive şi comportamentul emoţional deoarece afectările cerebrale

influenţează atât eficienţa cognitivă, cât şi funcţionarea emoţională şi

psihocomportamentul subiectului.

Specialiştii din PDAC trebuie să cunoască bazele neuronale ale

comportamentelor, a teoriilor cognitive, a teoriilor privind dezvoltarea psihicului, a

organizării sale şi a manifestărilor sale normale sau patologice.

84

Metoda în PDAC permite evaluarea standardizată a funcţiilor cognitive

raportate la modelele teoretice şi cercetarea mecanismelor deficitelor constatate. Pentru

aceasta sunt utilizate proceduri şi instrumente, consultaţia clinică, evaluări

psihometrice, cognitive, ecologice etc.

Concepţiile conform cărora creierul este motorul activităţii psihologice

sunt de dată relativ recentă (sfârşitul sec. XVIII). Un promotor al acestor concepţii este

Franz Joseph Gall (începutul sec. XIX), un valoros anatomist care era un adept al

psihologiei „facultăţilor”.

Gall susţine că în spirit ar fi existat facultăţi separate cum ar fi: inteligenţa,

percepţia, memoria etc, şi că aceste facultăţi ar avea localizări precise în anumite

regiuni ale creierului. Aceste regiuni sunt diferite de la un individ la altul şi ar putea

exercita o presiune asupra porţiunii de craniu dând naştere unor proeminenţe denumite

„bose”. În opinia lui Gall reperarea lor pe craniul unei persoane ar fi suficientă pentru a

face inventarul psihologic al facultăţilor sale. Deşi teoria sa a fost combătută, are

meritul de a fi fost prima teorie care leagă o „facultate” psihologică de o anumită

structură cerebrală. Era de ajuns cunoaşterea unei structuri cerebrale pentru a deduce o

„facultate” corespunzătoare. Astfel s-a născut teoria localizărilor cerebrale. Un adversar

înverşunat al lui Gall a fost fiziologul francez Pierre Flourens care a fost precursorul

antilocalizaţioniştilor moderni. În 1861Paul Broca descrie prima localizare serioasă a

unei funcţii psihologice într-o parte determinată a creierului şi anume localizarea

limbajului articulat în piciorul celei de-a treia circumvoluţiuni frontale din emisfera

stângă.

Graţie lui Gall, Bouilland, Broca şi apoi Wernicke se dezvoltă un curent

„localizaţionist” care propune şi o cartografiere a creierului. În acelaşi timp Pierre

Marie şi Von Monakov susţin cu tărie teoria „antilocalizaţionistă”, iar mai apoi apar şi

85

se dezvoltă teoriile „conexioniste”. Neuroanatomistul Papez dezvoltă o teorie conform

căreia experienţa emotivă şi-ar avea sediul în straturile inferioare ale creierului şi anume

în hipocamp, hipotalamus şi amigdală.

În anii 1960 neuropsihologul rus Luria integrează în PDAC studiul funcţiilor cognitive

şi emoţionale şi psihocomportamentale. El consideră că funcţiile corticale superioare

sunt rezultatul activităţii integratoare a mai multor zone cerebrale care interacţionează.

CAPITOLUL XIII

FUNCŢIILE PSIHICE CA EXPRESIE A DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE.

ARGUMENTE ALE RELAŢIEI DINTRE PSIHIC ŞI CREIER

Încercând să definească psihicul M. Zlate are în vedere o serie de considerente

şi anume:

- dacă psihicul este raportat la conexiunea sau interacţiunea universală a

lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie

a vieţii de relaţie;

- dacă raportarea se face la materie, la substratul lui material, el apare ca un

produs al materiei, o funcţie a materiei superior organizate – creierul;

- dacă e raportat la realitatea înconjurătoare naturală, el apare ca o

reproducere în subiectiv a acestei realităţi obiective;

- dacă e raportat la realitatea socială, la lumea oamenilor, el apare ca fiind

condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.

Din perspectiva acestor considerente M. Zlate defineşte psihicul ca fiind o

expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi

cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al

condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

Psihicul a fost considerat un rezultat al funcţionării creierului, un fenomen

indestructibil legat de structurile materiale şi energetice.

86

Ipoteza conform căreia psihicul ca funcţie a materiei superior organizate, a

avut o importantă valoare metodologică.

Din această perspectivă au fost emise o serie de teorii conform cărora:

a) psihicul are origine materială dar nu se identifică cu materia;

b) psihicul apare pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei;

c) psihicul are un caracter evolutiv corespunzător substratului său material

(dacă creierul nu este dezvoltat, nici reacţiile psihice nu vor fi dezvoltate).

O serie de argumente susţin existenţa unei relaţii între psihic şi creier.

1. Dacă afectarea unor structuri anatomo-fiziologice ale creierului

determină modificări ale stărilor şi funcţiilor psihice înseamnă că funcţionarea

psihicului este legată de funcţionalitatea creierului. De altfel o serie de experimente cum

ar fi distrugerea unor zone ale creierului, secţionarea unor segmente ale SNC,

stimularea cu curent electric, determină modificări anatomo-fiziologice care se traduc

prin modificări ale psiho-comportamentului.

2. Experimentele invocate (experiment provocat de natură) o serie de

focare patologice ale creierului (leziuni, tumori, etc) se însoţesc întotdeauna cu tulburări

ale activităţii psihice. De exemplu: dacă în urma unui TCC este afectată zona

posterioară a lobului frontal stâng se produce o tulburare a capacităţii de vorbire (afazie

motorie).

3. Chimia cerebrală. O serie de modificări ale chimismului cerebral

determină deteriorări ale activităţii psihice. De exemplu: creşterea secreţiei de

norepinefrină afectează echilibrul emoţional şi diminuă controlul volitiv asupra

comportamentului. De asemenea substanţele psiho-active (alcool, droguri) determină

modificări ale psiho-comportamentului de la tulburări uşoare până la abolirea

psihicului.

4. Reducerea aportului de oxigen sau a glucozei pot să determine

modificări ale dinamismului psihic (oboseală, slăbirea atenţiei, confuzie).

87

5. La omul sănătos procesele nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia)

explică stările normale ale conştiinţei (veghea şi vigilenţa) precum şi altele mai puţin

obişnuite cum ar fi – somnul, visele, transa.

Există o serie de modele de abordare şi rezolvare a relaţiei dintre psihic şi

creier, astfel:

I. modele dualiste care fac o demarcaţie netă între psihic şi creier, care sunt

entităţi de sine stătătoare. Şi aici enumerăm: dualismul filosofic, dualismul

epifenomenalist, dualismul interacţionalist şi dualismul paralelist. Conform acestor

teorii creierul nu este organul psihicului ci un simplu „suport” al principiilor şi

constructelor principale preexistente.

Aceste teorii nu ţin seama de diferenţele dintre creierul şi psihicul animal şi

creierul şi psihicul uman, cortexul omului fiind mai avansat decât la animale.

II. modele moniste care arată că între psihic şi creier nu există nici o

diferenţă. Aceste modele identifică psihicul cu substratul său material şi deşi au originea

în concepţiile mai vechi ale materialismului vulgar conform cărora „gândirea este o

secreţie a creierului aşa cum bila este o secreţie a ficatului”.

Dintre aceste teorii enumerăm:

1. monismul mentalist promovat de G. Berkeley în care el recunoaşte

dreptul de existenţă al minţilor, dar neagă existenţa corpului.

2. monismul materialist (fizicalist) crede în existenţa doar a creierului,

legile şi fenomenele naturii fiind epuizate de legile şi principiile fizice.

3. monismul materialist periferic

4. monismul materialist centralist identifică procesele mintale cu procesele

fizice care au loc în SNC.

5. monismul emergentist concepe creierul ca un biosistem complex

înzestrat cu proprietăţi emergente precizând că orice stare mintală e una din stările

funcţionale ale creierului conform acestei teorii; procesele psihice superioare reprezintă

88

expresia finală a organizării şi funcţionării biologice ca un fel de vârf al unei piramide

funcţionale.

6. monismul psiho-neural. Changeux porneşte de la ideea identităţii

fenomenelor psihice cu cele neurale.

Criticat de psihanalişti conform cărora activitatea psihică nu poate fi redusă la

simpla funcţionare a creierului, Changeux propune explicarea fiziologică a

sentimentelor ca pe o evoluţie a stărilor cerebrale.

7. monismul neutral îşi are originea în psihologia cognitivă.

Reprezentanţii acestei teorii au demonstrat existenţa unei dependenţe logice

între stările de conştiinţă şi anumite elemente chimice şi nonsecreţii. Conform acestor

reprezentări psihicul este generat de structura celulară a creierului şi poate fi descrisă cu

ajutorul formulelor transformărilor chimice.

Modelul pluralist K. Poppler este o teorie trialistă care ia în consideraţie

existenţa a trei lumi:

1. Lumea materială a obiectelor şi stărilor fizice (structuri şi acţiuni ale

fiinţei umane).

2. Lumea stării psihice ale fiinţei umane (cunoştinţele, experienţele

acumulate).

3. Lumea cunoaşterii obiective a conţinuturilor gândirii (sisteme teoretice

ce se transmit prin educaţie).

Între cele trei lumi există o strânsă interacţiune.

Modelul interacţionalist emergentist

Conform acestui model conştiinţa este o proprietate dinamică emergentă a

excitaţiei cerebrale.

În funcţionarea creierului se produc integrări dinamice la diferite nivele.

Fenomenele conştiente apar în vârful acestei ierarhii şi exercită un rol determinant şi

cauzal asupra fenomenelor cerebrale.

Modelul interacţionist sistemic

89

Conform acestui model:

I. creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este

funcţia lui.

II. creierul şi psihicul formează o unitate dinamică evolutivă.

III. creierul nu poate genera psihic dacă este izolat de sursele de informare.

IV. prin structura sa, creierul posedă competenţa primară nu şi

performanţe. M. Golu consideră că viaţa psihică nu este produsă de creier şi invocă

faptul că o treime din neuroni nu sunt utilizaţi în timpul vieţii individului. Golu

consideră că nu creierul constituie izvorul psihicului ci realităţile înconjurătoare,

creierul fiind doar mijlocitorul acestuia.

Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher) consideră că relaţia

dintre psihic şi creier poate fi abordată pornind de la trei categorii de date:

1. Efectul Placebo

2. Comparaţia dintre efectele medicamentelor şi efectele psihoterapiei.

3. Studiul efectelor medicamentelor asupra conduitelor şi activităţilor

cognitive.

Conform acestui model fiecare eveniment mintal corespunde unui eveniment

cerebral, la un moment dat starea mintală exprimând o anumită stare cerebrală. Cele

două tipuri de stări acţionează una asupra alteia constrângându-se reciproc.

Există un dublu determinism dar care nu ar trebui înţeles într-o manieră

simplistă şi reductivistă (ex: în depresii medicamentele au efect asupra simptomului iar

psihoterapia asupra adaptării sociale). De aceea utilizarea lor combinată este mai utilă

decât utilizarea lor separată.

Psihoterapia modifică sistemul de gândire produs de organizaţiile nervoase

complexe iar psihotropele modifică organele nervoase mai simple care acţionează

asupra funcţiilor elementare şi generale ale activităţii umane.

90

CAPITOLUL XIV

PSIHOLOGIA DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE LA EXTREMELE DE

VÂRSTĂ

Bătrâneţea, şi în mod deosebit îmbătrânirea cerebrală, a făcut obiectul

cercetării ştiinţifice de abia când neuropsihologia a început să se preocupe de

funcţionarea cognitivă a subiecţilor vârstnici normali.

În abordarea problemelor cognitive specifice, două aspecte trebuie luate în

discuţie. Un prim aspect vizează capacitatea şi abilitatea persoanelor vârstnice şi al

doilea aspect vizează procedurile de selecţie a subiecţilor incluşi în cercetări.

În ce priveşte capacitatea sau potenţialul intelectual, acesta vizează limita

teoretică pe care o poate atinge performanţa, independent de o serie de variabile, cum ar

fi: starea generală de sănătate, nivelul cultural, competenţa profesională, motivaţia, etc.

Abilitatea unei persoane este ceea ce acea persoană poate efectiv realiza în

funcţie de capacitatea sa.

Cu privire la al doilea aspect, trebuie precizat că studiile efectuate din

perspectiva cercetării declinului cognitiv sunt longitudinale sau transversale.

Cele longitudinale se aplică grupului format din aceeaşi indivizi pe toată

durata studiului, în timp ce studiile transversale sunt realizate la un moment determinat,

implicând mai multe grupe de subiecţi de vârste diferite.

În cazul cercetărilor privind funcţionarea cognitivă a persoanelor vârstnice

există două abordări: o abordare analitică ce poate explica efectele vârstei prin evoluţia

proceselor specifice operei în tratamentele informaţiei şi o abordare globală, mai

91

integrativă, care analizează efectele îmbătrânirii asupra funcţionării cognitive în diferite

acţiuni.

În cadrul studiilor consacrate îmbătrânirii cognitive s-a emis conceptul de

declin cognitiv, care reprezintă, fie o diminuare a capacităţii de atenţie sau a memoriei

de lucru, fie o încetinire a vitezei de execuţie a tratamentului. Când vorbim de

îmbătrânirea normală, avem în vedere o slăbire a performanţelor intelectuale, odată cu

vârsta. Cercetările au evidenţiat o reducere a volumului şi greutăţii creierului odată cu

înaintarea în vârstă. Se estimează că între 20 şi 90 de ani , pierderea în greutate a

creierului ar fi de aproximativ 200 g. Atrofia cerebrală s-ar putea datora reducerii

substanţei albe care s-ar datora pierderii de mielină.

În ce priveşte modificările microscopice ale creierului, odată cu înaintarea în

vârstă, aceasta vizează pierderea neuronală ca urmare a morţii şi dispariţiei neuronilor.

Pierderile neuronale din una dintre structurile anatomice cele mai studiate (substanţia

nigra) ar fi responsabile pentru o serie de tulburări motorii întâlnite la persoanele

vârstnice cum ar fi rigiditate posturală, tremur, statură încovoiată, mers dificil, etc.

La nivelul cortexului cerebral s-a constatat o pierdere progresivă de neuroni,

încă din primele zile de viaţă. Între leziunile senescenţei cerebrale se găsesc plăcile

senile şi degenerescenţele neurofibrilare. Plăcile senile sunt formate din substanţa

amiloidă şi se întâlnesc cu precădere în hipocamp şi cortexul entorinal. Degenerescenţa

neuro-fibrilară reprezintă o alterare a neuronilor caracterizată prin prezenţa de

neurofilamente anormale. Aceste degenerescenţe sunt mai frecvente după 70 de ani şi se

întâlnesc la aproape toţi indivizii. În ce priveşte diferenţierea dintre îmbătrânirea

normală şi cea patologică trebuie spus că aceasta nu ţine de prezenţa acestor alterări, cât

mai degrabă de repartiţia lor la nivelul creierului. s-au prezentat speculaţii în baza

cărora se consideră că demenţa este o simplă accentuare a îmbătrânirii normale. Ideea

că demenţa ar putea fi o simplă exagerare a senescenţei a fost respinsă în totalitate.

Vom evidenţia în continuare câteva aspecte legate de aptitudinile intelectuale,

de limbaj şi memorie la persoanele vârstnice.

92

Aptitudinile intelectuale

Una dintre ipotezele care încearcă să explice efectele vârstei asupra

funcţionării cognitive apreciază că declinul cognitiv nu este neapărat consecinţa

îmbătrânirii.

O altă ipoteză sugerează că declinul cognitiv este rezultatul unei încetiniri

globale a tratării informaţiei, afectând toate procesele cognitive.

Pattern-ul clasic al îmbătrânirii implică un declin al performanţelor pentru

testele cu componentă vizuo-spaţială.

Procese de atenţie

O serie de studii evidenţiază că tulburările atenţiei ar putea sta la originea unor

deficienţe cognitive întâlnite în îmbătrânirea normală.

Atenţia este de mai multe feluri: selectivă, atenţie dirijată, distributivă.

Unii cercetători au arătat că în procesele de îmbătrânire ar exista o disfuncţie a

proceselor de atenţie.

Persoanele vârstnice au o capacitate redusă de a memora stimulii din ambianţă

şi nu pot face o analiză complexă şi elaborată precum tinerii adulţi. În ce priveşte

structurile anatomice implicate în menţinerea diferitelor forme ale atenţiei mulţi autori

atribuie formaţiunii reticulate rolul cel mai important în menţinerea vigilenţei. În ce

priveşte localizarea corticală, reţeaua responsabilă pentru menţinerea atenţiei ar

cuprinde o reţea senzorială la nivelul cortexului parietal posterior, o reprezentare

motorie la nivelul cortexului frontal şi o reprezentare motivaţională situată în cingulum.

Unele experienţe au demonstrat că atenţia este susţinută prin structuri ce

aparţin la 2 sisteme diferite: sistemele prefrontale dreptă şi parietale sunt activate în

activităţi care necesită o atenţie susţinută, în timp ce sistemele cingulare sunt implicate

în activităţi care necesită o atenţie selectivă.

93

Funcţiile executive sunt reprezentate de ansamblul proceselor cognitive care

sunt necesare pentru reuşita la testele complexe. Atunci când vorbim de funcţii

executive ne referim la acele funcţii care sunt necesare pentru controlul şi realizarea

comportamentelor intenţionale. În ierarhia fenomenelor cognitive aceste funcţii

reprezintă cel mai înalt nivel de supervizare, deşi sunt dependente de celelalte

componente cognitive (atenţie, limbaj, memorie) ele deţin totuşi o specificitate. În

testele care presupun formarea de concepte, subiecţii vârstnici au performanţe inferioare

în raport cu cei tineri. În testele care presupun formarea de concepte, subiecţii vârstnici

au performanţe inferioare în raport cu cei tineri.

O serie de experienţe au evidenţiat faptul că persoanele vârstnice au dificultăţi

în organizarea comportamentului în funcţie de un scop dat într-un context ce implică o

puternică atracţie pentru un alt tip de răspuns. Funcţiile executive sunt în mod natural

integrative şi implică coordonarea mai multor funcţii cognitive subordonate.

Limbajul

În timp ce mai toate funcţiile cognitive nonverbale suferă un declin odată cu

vârsta, limbajul se menţine până la sfârşitul vieţii.

Limbajul, ca şi ansamblul cognitiv funcţionează pe mai multe niveluri, cum ar

fi: fonologia, lexicul, sintaxa şi sistemul de reguli care conduc participarea vorbitorilor

la exerciţiul limbajului.

Studii recente susţin ipoteza unei deteriorări a performanţelor limbajului odată

cu vârsta. Alte studii susţin că vârsta nu ar influenţa calitatea performanţelor.

Limbajul „spontan” este forma cea mai naturală a vorbirii.

Studii recente care vizează impactul vârstei asupra limbajului, arată că există o

creştere a numărului de parafazii la persoanele cu vârstă înaintată, comparativ cu

persoanele adulte tinere, fără ca prezenţa acestora să afecteze inteligibilitatea

discursului.

94

Subiecţii în vârstă sunt mai puţin performanţi in vitro la testele verbale

punctuale care reclamă operaţii neobişnuite concepute pentru a evidenţia diferenţele în

funcţie de vârstă.

Subiecţii vârstnici rămân in vivo, la fel de performanţi ca cei tineri, în măsura

în care folosesc strategii care le permit să compenseze insuficienţele unuia sau alteia din

componentele semiotice.

Memoria

Deşi pierderea de memorie în îmbătrânirea normală rămâne modestă în raport

cu pacienţii amnezici şi / sau bolnavii demenţi, ea rămâne suficient de importantă

pentru ca viaţa vârstnicilor să fie semnificativ afectată.

Declinul memoriei în îmbătrânirea normală poate fi un prim semn al unei

demenţe evolutive. Unii autori consideră că acest declin nu constituie chiar un prodrom

pentru demenţă şi aşa s-a ajuns la conceptul de uitare benignă. Mai nou s-a propus

termenul de tulburări ale memoriei asociate cu vârsta. Alte studii propun separarea

declinului mnezic apărut la testele de memorie şi aceasta a dus la împărţirea persoanelor

vârstnice în 4 grupe:

I. Subiecţi care nu manifestă nici o plângere mnezică şi au un nivel de

performanţă mnezică comparată cu a persoanelor normale;

II. Subiecţi cu o plângere mnezică importantă, dar ale căror performanţe

mnezice sunt asemănătoare cu cele ale persoanelor normale;

III. Subiecţi cu o plângere mnezică manifestă asociată cu performanţe

mnezice mult scăzute printre care s-ar putea afla pacienţi în faza precoce a bolii

Alzheimer;

95

IV. Subiecţi care nu manifestă plângere mnezică, dar ale căror performanţe

mnezice sunt sever deteriorate, majoritatea acestora putând fi bolnavi în faza precoce a

bolii Alzheimer.

Pentru a demonstra declinul mnezic la persoanele vârstnice trebuie acceptat că

tratarea semantică a informaţiei este mai greu utilizată într-o manieră mai globală şi mai

generală decât la subiecţii tineri.

Persoana vârstnică este capabilă să utilizeze unele strategii de îmbogăţire, dar

nu poate face spontan uz de ele.

O altă posibilă sursă de deficit mnezic în cursul procesului de îmbătrânire ar

putea avea în vedere modul cum este gestionată stocarea informaţiilor.

Majoritatea studiilor demonstrează că există o mică diferenţă în funcţie de

vârstă în dinamica stocării.

O serie de studii acreditează ideea că memoria de evocare ar fi mai puţin

eficace la vârstnici decât la adulţi. Alte cercetări au studiat efectul îmbătrânirii asupra

aptitudinilor de reutilizare comparând diferenţele de performanţe la muncile de repetiţie

şi de recunoaştere a materialului verbal şi neverbal.

De asemenea au fost studiate procesele de achiziţie în relaţiile lor cu evocare.

În multe lucrări autorii evocă intervenţia memoriei de lungă durată în apariţia

tulburărilor cognitive legate de vârstă. În cazul testelor cognitive s-a observat că odată

cu creşterea vârstei se produce o reducere a vitezei de tratare a informaţiei, ceea ce duce

la o scădere a capacităţii MDL (memoriei de lungă durată).

Utilizarea diferitelor teste pentru a măsura capacitatea MDL au pus în

evidenţă în funcţie de vârstă declinul gradual al capacităţii MDL la persoanele în vârstă.

Sunt multe persoane în vârstă care se plâng de o diminuare sau pierdere a

memoriei deşi ele pot evoca cu lux de amănunte evenimente trăite cu 20 – 30 ani

înainte.

96

CAPITOLUL XV

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE ALE COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI DINAMICII ACTIVITĂŢII CEREBRALE

Dezvoltarea copilului cunoaşte o anumită stadialitate în care vârsta

cronologică nu corespunde cu vârsta biologică şi nici cea psihică. Teoretic procesul

educaţional al copilului începe o dată cu naşterea încă din primii ani el înregistrând în

mod pasiv influenţe educative care se exercită asupra sa.

În cursul acestui proces educaţional se formează la copil deprinderi

elementare cu adâncă semnificaţie în plan psihic, estetic şi moral. Odată cu creşterea şi

dezvoltarea sa copilul nu mai acceptă să suporte în mod pasiv influenţe educative şi

devine receptiv la demersurile educatorului adoptând o atitudine de partener al

educatorului şi subiect al educaţiei.

Din perspectiva psihologiei vârstelor a fost stabilită o anumită periodizare a

dezvoltării copilului după cum urmează:

- de la 0 – 3 ani prima copilărie

- 3 – 6 (7) ani vârsta preşcolară

97

- 6 (7) – 17 (18) ani vârsta şcolarităţii.

În cadrul acestei perioade cronologice deosebim mai multe subperioade:

- 6 – 7 ani vârsta şcolară mică

- 11 – 14 ani preadolescenţa

- 14 – 18 ani adolescenţa.

Evident această periodizare trebuie acceptată cu aproximaţie pentru că ea

suferă modificări în funcţie de sex, mediu ca şi ritmul diferit de dezvoltare la diferiţi

copii.

Fiecare perioadă de vârstă presupune o reorganizare pe un plan non superior al

vieţii psihice căruia îi corespund o serie de cerinţe care necesită a fi satisfăcute. La

naştere SNC (sistemul nervos central) atât cel senzitiv cât şi cel motor este bine

dezvoltat conferind copilului posibilitatea efectuării anumitor mişcări. Apoi treptat el

trece de la viaţa vegetativă la viaţa de relaţie cu cei din jurul său. El învaţă încă din

primii ani mersul şi vorbirea putând stabili relaţii cu cei din jur.

Într-o etapă următoare el încearcă să se impună mediului ambiental prin mers

şi vorbire. În această fază apar şi primele semne ale educaţiei intelectuale, morale şi

estetice. Un rol deosebit de important în această perioadă îl joacă familia care este

mediul profund afectiv în care creşte şi se dezvoltă copilul. Aşa cum laptele mamei este

considerat o adevărată vitamină psihică, afectivitatea poate fi considerată o vitamină de

creştere şi dezvoltare.

În perioada vârstei preşcolare organismul copilului se dezvoltă şi creşte în

greutate şi înălţime şi înregistrează progrese de la nivelul SNC. În această perioadă

activitatea dominantă este jocul, manifestare prin care copilul încearcă să rezolve

diferendul dintre dorinţa de a cuceri lumea înconjurătoare şi puterile sale limitate. În

această etapă jocul reprezintă cadrul principal pentru educaţia fizică, intelectuală,

morală şi estetică. Gândirea şi limbajul se dezvoltă, vocabularul său putând ajunge până

la câteva mii de cuvinte, în acelaşi timp sporeşte interesul pentru cunoaştere, este vârsta

întrebărilor: Ce? De ce? Pentru ce? Este perioada basmelor şi a poveştilor, acum se pun

98

bazele personalităţii morale, de altfel vârsta de 3 ani este considerată vârsta naşterii

personalităţii umane.

În perioada şcolarităţii copilului îi sunt formate deprinderi necesare pentru

şcoală , având dezvoltate atât capacitatea de concentrare cât şi limbajul. Copilul creşte

în înălţime şi greutate şi se dezvoltă sistemul osteo – muscular.

Sistemul nervos se dezvoltă suficient de mult în planul funcţionalităţii iar

dintre cele două sisteme de semnalizare, primul sistem se dezvoltă foarte mult, copilul

trăind mai mult în acest plan decât în cel reflexiv. În această perioadă domină ca

activitate învăţătura prin care copilul pătrunde în cultura elementară, percepţia se

dezvoltă ca şi atenţia involuntară, memoria este preponderent mecanică dar instabilă iar

gândirea promptă dar superficială.

În plan afectiv copilul are sentimente vii dar încă instabile, iar voinţa este

supusă impulsurilor şi capriciilor.

Preadolescenţa este vârsta la care copilul prezintă puternice transformări

psiho-neuro-endocrino-umorale, acum se realizează un echilibru între cele 2 sisteme de

semnalizare.

Activitatea dominantă este învăţătura prin care preadolescentul pătrunde în …

ştiinţifică manifestând un interes viu pentru cunoaştere, pentru diferite domenii, fiind

susţinut de o gândire promptă abstractă şi obiectivă.

Se dezvoltă în această perioadă imaginaţia şi memoria.

Adolescenţa este acea etapă a ontogenezei în care un ansamblu de fenomene

transformă copilul în adult. Termenul de adolescenţă se întinde de la sfârşitul micii

copilării până la apariţia primelor manifestări sexuale (Pagliani). Din perspectiva altor

autori (Dufestel) este perioada care urmează imediat pubertăţii reprezentând ultima fază

a creşterii.

Termenul de adolescenţă este de origine latină (adolescentia) şi desemnează

perioada dintre „puer” (copil) şi „juvenis” (tânăr). În perioada adolescenţei sistemul

nervos continuă să se dezvolte şi în acelaşi timp creşte forţa fizică şi capacitatea de a

99

desfăşura activităţi intelectuale. Funcţiile psihice se dezvoltă, imaginaţia e bogată,

atenţia e voluntară, memoria verbal-logică, gândirea capătă un caracter abstract –

generalizat, voinţa e susţinută iar sentimentele sunt bogate şi puternice. Copilul tinde să

iasă de sub autoritatea familiei, căutând în afara familiei un mediu favorabil

manifestărilor sale. Adolescentul manifestă interes pentru activităţi psihice încercând

să-şi descopere propriul „Eu”. Viaţa sa devine subiect de analiză, adolescentul ajungând

să capete conştiinţă de sine, o individualitate distinctă, o personalitate. El realizează un

salt în planul vieţii psihice, ceea ce duce la realizarea unui echilibru psihic şi social, pe

de altă parte înţelegându-se pe sine ca o fiinţă, el reuşeşte să-şi integreze viaţa într-un

tot unitar raportat la trecut şi proiectat în viitor. El încearcă să-şi fixeze clar locul său în

mijlocul oamenilor.

Procesul conştientizării de sine este mijlocit în sensul că se realizează mai ales

prin aprecierile pe care alţii le fac la persoana sa, prin comparaţiile pe care adolescentul

le face între el şi oameni sau ca şi raportările pe care le face la propriile sale acţiuni şi

prin autoanaliza vieţii psihice proprii.

La această vârstă este apt să înţeleagă personalitatea umană în toată

plenitudinea ei şi să participe conştient la viaţa socială; acum se pune problema

orientării sale sociale şi profesionale.

Din perspectiva stadialităţii personalităţii cognitive şi morale, Piaget distinge

următoarele stadii şi substadii:

I. Stadiul senzorio-motor (al inteligenţei preverbale 0 – 2 ani)

a) trecerea de la activitatea reflexă la apariţia intenţionalităţii 0 – 8 luni;

b) trecerea de la intenţie la reprezentare 8 (9) luni – 2 ani.

II. Stadiul preoperaţional 2 – 11 (12) ani cu substadii:

a) substadiul gândirii logice 2 - 4 ani

b) substadiul gândirii preoperatorii (al intenţiei simple) 4 – 5 (6) ani şi cel

al intenţiei articulate 5 (6) – 7 (8) ani;

c) substadiul operaţiilor concrete (al logicii concrete) 7 (8) – 11 (12) ani.

100

III. Stadiul operaţiilor formale

a) substadiul operaţiilor formale 11 (12) – 14 ani;

b) substadiul structurilor operatorii formale 14 – 16 (17) ani.

În acest stadiu moralitatea se dezvoltă treptat.

În ce priveşte evoluţia judecăţii morale cu implicaţii în conduita morală,

Kodelberg distinge 3 nivele:

I. Nivelul premoral 4 – 10 ani cu stadiile:

a) stadiul moralităţii ascultării (pedeapsă, recompensă);

b) stadiul moralităţii hedonismului instrumental naiv (acest curent de

gândire (hedonismul) consideră că idealul în viaţă al omului este plăcerea).

II. Nivelul moralităţii convenţionale 10 – 13 ani:

a) stadiul moralităţii bunelor relaţii;

b) stadiul moralităţii lege şi ordine.

III. Nivelul autonomiei morale (acceptării personale a principiilor morale) 13 –

16 ani

a) stadiul acceptării democratice a legii şi moralităţii contractuale;

b) stadiul moralităţii, a principiilor generale de conduită.

În această perioadă adolescentul se orientează spre principii morale abstracte

şi spre o etică cu principii personale.

Pentru cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi individuale ale copilului şi

adolescentului, se utilizează o serie de metode cum ar fi: observaţia, anamneza, teste,

chestionare, studiul produselor activităţii etc.

101

CAPITOLUL XVI

EVOLUŢIA SISTEMULUI PERSONALITĂŢII UMANE DIN PERSPECTIVA

PSIHOLOGIEI DINAMICII ACTIVITĂŢIII CEREBRALE

• Definiţie

• Structura personalităţii

T. – exprimă particularităţile înnăscute ale reactivităţii care privesc intensitatea,

echilibrul şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie.

C. – ansamblu de trăsături distincte ale unei persoane prin care aceasta se

exprimă caracteristic în atitudinile faţă de sine, modul său de existenţă şi sistemul de

valori.

A. – ansamblu de procese care se manifestă în timpul activităţii sociale ca

rezultante ale ansamblului de structuri psihosociologice.

Tipuri de personalitate

• personalitatea de bază (Kardiner)

• personalitatea accentuată (K. Leonhard)

• personalitatea patologică.

Evaluarea concepţiilor despre Tulburările de Personalitate

• ereditate – influenţe educaţionale şi culturale Þ dezvoltare armonioasă;

102

• armonia rezultă din acordul între calităţi;

• ruperea echilibrului trăsăturilor fireşti cu accentuarea uneia sau mai multora

dintre ele Þ disfuncţia ansamblului;

• dizarmonia Þ neadaptare socială, fără conştiinţa defectivităţii, atribuind altora

cauza insuccesului şi eşecurilor sale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Sub redacţia Botez M.I. - Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996

2. Cosmovici, A. - Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 20053. Ciofu, I.

Golu, M.- Tratat de psihofiziologie, vol. I, Ed. Academiei RSR, 1978

4. Dănilă, LGolu, M

- Tratat de neuropsihologie, vol. I, Ed. Medicală.

5. Enăchescu, C. - Neuropsihologie, Ed. Victor, Bucureşti, 19966. Sub redacţia Floru, M. - Psihofiziologia activităţii de orientare, Ed.

Academiei RSR, 19687. Gheorghe, M. D. - Actualităţi în psihiatria biologică, Ed. Intact,

Bucureşti, 19998. Hăulică, I. - Tratat de fiziologie9. Kreindler, A. - Agnozii şi apraxii, Ed. Academiei, Bucureşti, 197710. Ionescu, G. - Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed.

Asklepios, Bucureşti, 199511. Luban-Plozza, B.

Pöldinger, W.Kröger, F.

- Boli psihosomatice în practica medicală, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Medicală, Bucureşti, 2000

12. Mureşanu, D. - Neurotrophic Factors, Ed. Libripress, Bucureşti, 2003

13. Petrovanu, I.Zamfir, M.Păduraru, D.Stan, C.

- Emisferele cerebrale sisteme informaţionale, Ed. Intact, Bucureşti, 1999

14. Radu, I.Druţu, I

- Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, 1991

103

Mare, V.Miclea, M.Podar, T.Preda, V.

15. Zlate, M. - Introducere în psihologie, ediţia a III-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

16. www. e-psihiatie.ro17. www. isspd.com18. www.scrib.ro19. www.preferatele.com

104