Noţiunea de pH

pH-ul sau exponentul de hidrogen este definit ca logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen:

pH = – log [H+]

Prin analogie se defineşte la fel pHO sau exponent de hidroxil:

pHO = – log[HOˉ]

pH + pHO = pKw = 14

Referitor la soluţiile apoase, dacă: pH < 7; pHO > 7 atunci soluţia este acidă pH > 7; pHO < 7 atunci soluţia este bazică pH = pHO = 7 atunci soluţia este neutră

Indicatori

Indicatorii sunt substanţe chimice folosite pentru evidenţierea punctului de echivalenţă al reacţiilor, punct în care interacţionează cu excesul de reactiv titrant din ultima picatură, modificându-şi brusc o proprietate uşor perceptibilă (culoare, solubilitate, fluorescenţă, etc.).

Indicatorii participanţi la o reacţie sunt clasificati în funcţie de echilibrele de reacţie care se produc între titrant şi substanţa din soluţia de analizat:

indicatori acido-bazici sau de pH, la care modificarea comportamentului lor este o consecinţă a concentraţiei H+ sau OH- (pH-ului soluţiilor);

indicatori redox, a căror modificare este determinată de variaţia potenţialului redox al soluţiilor; indicatori de precipitare; indicatori de complexare.Indicatorii acido-bazici, cei mai utilizaţi în laborator, sunt de mai multe tipuri: de culoare,

fluorescenţă, absorbţie, turbidimetrici. Substanţe organice cu caracter acid sau bazic foarte slab, aceştia îşi schimbă culoarea în funcţie de pH. Schimbarea de culoare se datorează modificării structurii indicatorului şi modificării gradului său de disociaţie.

Indicatorii sunt caracterizaţi de anumiţi parametri pe baza cărora sunt aleşi la utilizare: intervalul de viraj reprezintă domeniul valorilor de pH în care se înregistrează modificarea culorii; exponentul indicatorului reprezintă pH-ul la care jumătate din indicator se transformă. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un indicator acido-bazic sunt următoarele: schimbarea de culoare să fie reversibilă (indicatorul să funcţioneze reversibil); schimbarea de culoare să se producă brusc, deci într-un interval de pH cât mai mic; puterea de colorare să fie mare chiar pentru concentraţii mici de indicator, astfel încât culoarea să

fie uşor observabilă; solubilitate în apă, pentru ca soluţia să fie suficient de colorată; schimbarea de culoare să se producă la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau de bază; stabilitate în concentraţiile obişnuite de lucru astfel încât să nu fie descompus de apă, lumină,

oxigen, dioxid de carbon.Intervalul de pH în care indicatorul îşi schimbă culoarea corespunde domeniului de viraj al

indicatorului. Cu cât un indicator are un interval de viraj mai restrâns, cu atât punctul său de viraj va fi mai sensibil.

Indicatorii acido-bazici sunt: indicatori simpli indicatori micşti indicatori universali

a. Indicatorii simpli au în general un singur interval de viraj.b. Indicatorii micşti reprezintă un amestec de mai mulţi indicatori cu un singur punct de viraj.c. Indicatorii universali sunt amestecuri de mai mulţi indicatori cu intervale de viraj diferite, ale căror

domenii de viraj acoperă întreaga scară de pH = 0 – 14.

Pe lângă soluţiile de indicatori care se prepară în laborator se utilizează şi hârtiile indicatoare. Acestea sunt fâşii de hârtie de filtru impregnate cu soluţii de indicatori simpli sau universali, însoţite de o scală colorată, corespunzătoare culorii pe care o ia hârtia la diferite valori de pH.

Recoltarea sângelui venosPentru determinări hematologice şi biochimice se foloseşte sânge venos, iar recoltarea sângelui se face, în consecinţă, prin puncţie venoasă.

La adult şi copii mari, obişnuit, se face recoltarea din venele plicii cotului, iar la sugari şi copii mici din venele jugulare sau fontanelă.

Principiul metodeiSângele este aspirat în vacutainer ca urmare a presiunii mult scăzute faţă de cea din vasul de sânge.Tehnica de lucruSe fixează garoul deasupra plicii cotului şi se recomandă pacientului să strângă uşor pumnul. Cu

ajutorul garoului se produce o stază venoasă, lăsând liber fluxul arterial. Se dezinfectează tegumentul la locul de puncţie cu alcool.Se puncţionează vena.Se recoltează sângele direct în vacutainere.După recoltare se agită uşor vacutainerul de 8 – 10 ori, fără să se facă spumă.Se îndepărtează garoul şi se tamponează locul puncţionării cu un tampon cu vată îmbibat în alcool.

RezultateProba de sânge venos

Recoltarea sângelui capilar

Pentru analize hematologice de tipul: formulă leucocitară, morfologie eritrocitară, examinare a frotiului sanguin se recoltează sânge capilar. Recoltarea sângelui capilar se face din pulpa degetului, din călcâi (la nou-născuţi) sau din lobul urechii (la pacienţi în stare de şoc).

Principiul metodeiCurgerea spontană a sângelui după înţeparea unui vas capilar.Tehnica de lucruSe dezinfectează pulpa degetului inelar cu eter. După evaporare şi uscare se înţeapă pielea rapid şi suficient de adânc cu ajutorul acului steril. Se lasă sângele să curgă spontan sau după o slabă presiune. Prima picătură se şterge cu o hârtie de filtru sau vată. A doua picătură de sânge se depune pe lamă şi se întinde frotiul cu ajutorul lamei rodate.După prelevare se tamponează locul puncţiei cu un tampon de vată îmbibat în alcool.

RezultatePicătura de sânge capilar

Etichetarea şi notarea probelor

Probele sunt recoltate în vacutainere corespunzătoare, alese în funcţie de tipul de analiză cu sau fără substanţă anticoagulantă, etichetate.

Asistenta medicală verifică identitatea pacientului şi notează înaintea prelevării pe recipient:

numele şi prenumele pacientului; numărul foii de observaţie; secţia; numărul salonului; numărul patului; analizele ce trebuie efectuate; data şi ora recoltării; numele medicului care a recomandat analizele; numele în clar şi semnătura cadrului medical care a recoltat proba.Se completează recomandare pentru ambulator, iar pentru spital se completează un bilet de analize ce

conţine: datele de pe recipient; numărul foii de observaţie şi secţia; numele medicului care a recomandat analizele; analizele ce trebuie efectuate.

Erori produse în laboratorCunoscând importanţa examenelor biochimice în stabilirea diagnosticului de către clinician, acestea

trebuie să îndeplinească exigenţe din ce în ce mai mari prin controlul tuturor surselor de eroare care ar putea influenţa acurateţea acestora.

Pentru evitarea erorilor produse în laborator trebuie respectate următoarele reguli: Alegerea reactivilor se face în concordanţă cu metoda de lucru folosită. Se va ţine permanent o

evidenţă strictă în ceea ce priveşte tipul şi cantitatea din fiecare tip de reactiv, condiţiile de păstrare şi termenul de valabilitate. Pentru fiecare lot de reactivi trebuie să existe ser de control.

Respectarea criteriilor de alegere a metodei. În prezent se folosesc metode enzimatice ce folosesc volume mici de sânge sau ser şi care

îndeplinesc următoarele criterii: specificitate – reactivul utilizat în reacţie reacţionează cu o singură substanţă, cea care trebuie

determinată (ex. glicemia cu glucozoxidază, ureea cu urează, acidul uric cu uricază); reproductibilitate – la repetarea multiplă a analizei din aceeaşi probă se obţine aceeaşi valoare; exactitate – se obţin rezultate asemănătoare cu valoarea reală prin mai multe determinări din

aceeaşi probă, folosind alte metode în paralel; sensibilitate – metoda surprinde concentraţii foarte mici ale substanţelor. Timpul de lucru al metodei trebuie respectat deoarece, dacă acesta este crescut sau scăzut,

reacţiile de culoare sunt prea intense sau nu apar. Probele recoltate (ser, plasmă, LCR, urină etc.) trebuie să fie de calitate. Sticlăria şi cuvetele spectrofotometrului să fie curate, fără să conţină urme de substanţe care ar

putea interfera cu reactivii de lucru. Acestea trebuie clătite cu apă distilată şi uscate sau, în anumite cazuri, trebuie să fie de unică folosinţă.

Aparatura de laborator trebuie să fie modernă şi să aibă contract de service şi garanţie. Permanenta întreţinere şi verificare a aparaturii se execută zilnic de către personalul de laborator şi periodic de echipa de service, lucru înscris în fişe de evidenţă pentru control şi reparaţie.

Controlul erorilor ce ţin de primirea şi înregistrarea probelor biologice se realizează prin evitarea transcrierilor inutile, existenţa unui registru unic al laboratorului, tipărirea unui buletin de analiză pentru fiecare pacient, care să reunească toate tipurile de analize efectuate, transmiterea datelor on-line, etc.

Calificarea şi conştiinciozitatea personalului de laborator. Pentru menţinerea performanţelor personalului laboratorului trebuie să existe un manual care să cuprindă toate tehnicile de lucru, un manual pentru utilizarea fiecărui aparat şi nu în ultimul rând, un program de perfecţionare care să cuprindă cursuri, manifestări ştiinţifice.

Dozarea proteinelor totale prin metoda biuretului

Principiul metodei

Reacţia biuretului se bazează pe formarea unor compuşi de tip chelalic între legătura peptidică şi ionul de Cu²+, în mediu alcalin, cu apariţia unei culori violet sau albastră.

Metoda foloseşte un singur reactiv, în care hidroxidul de cupru este menţinut în soluţie sub forma unui complex format cu tartratul de sodiu şi potasiu şi stabilizat cu iodură de potasiu.

Valori normale

nou-născuţi: 5,2 – 9,0 g/100 ml sercopii sub 3 ani: 5,6 – 8,6 g/100 ml sercopii peste 3 ani şi adulţi: 6,6 – 8,6 g/100 ml ser

Variaţii patologice

Valori scăzute ale proteinelor totale (hipoproteinemii):malnutriţie;malabsorbţie;maldigestie;ciroză hepatică;sindrom nefrotic;glomerulonefrită;insuficienţă renală cronică;ileus mecanic;hemoragii cronice;arsuri întinse;amiloidoză;peritonită;hipertiroidie;hiperhidratare.

Valori crescute ale proteinelor totale (hiperproteinemii):ciroză hepatică în stadiul compensat;sarcoidoză;paraproteinemii;deshidratare („pseudohiperproteinemie”);diaree;stări febrile;diabet insipid;tuberculoză.

Determinarea activităţii peptidice Teste de disproteinemie

Echilibrul dinamic normal al proteinelor sanguine poartă denumirea de euproteinemie şi priveşte atât cantitatea totală de proteine cât şi raporturile cantitative dintre fracţiunile proteice.

Prin disproteinemie se înţelege o modificare cantitativă şi calitativă a proteinelor plasmatice, care apare ca urmare a unui mecanism fiziopatologic declanşat de o serie de afecţiuni. Disproteinemia reprezintă incapacitatea organismului de a menţine constante şi în limite normale fracţiunile sale proteice. Paraproteinemia presupune apariţia de proteine atipice (paraproteine), absente în plasma normală şi este subordonată disproteinemiei (fiecare disproteinemie este însoţită de apariţia de paraproteine).

În ser, în condiţii fiziologice, proteinele reprezintă un sistem coloidal stabilizat prin moleculele de albumină. În cazul modificării raportului normal albumină/globuline, ca urmare a unor stări patologice însoţite de scăderi ale factorilor stabilizanţi (albuminele) sau creşteri ale factori precipitanţi (globulinele), se produce un dezechilibru în sistemul coloidal al serului (instabilitate/labilitate coloidală).

Testele de disproteinemie (testele de labilitate serică) alcătuiesc un ansamblu de reacţii în care apare o turbiditate sau o floculare prin adăugarea diferiţilor reactivi în ser, punând astfel în evidenţă existenţa dezechilibrului între diferitele fracţiuni proteice (modificarea raportului albumină/globuline).

VIII.3.1 Testul timol (metoda Mac Lagan)

Principiul metodei Prin adăugarea soluţiei tampon saturată de timol (pH = 7,4) la o probă de ser apare o turbiditate în

cazul în care globulinele sunt crescute (în special α2-globulinele) sau albuminele sunt scăzute. Turbiditatea se datorează apariţiei unui complex timol – globulinic – fosfolipidic. Gradul de turbiditate se determină fotometric la 660 nm, în cuve de 1 cm.

Valori normale

0 – 4 UML

Variaţii patologice Valori crescute se înregistrează în:

hepatopatii difuze (infecţioase, toxice);ciroză hepatică;inflamaţii cronice (poliartrita reumatoidă, reumatismul articular acut); colagenoze;endocardita subacută; TBC pulmonar;nefropatii;mielom multiplu; infecţii virale;neoplasm.

VIII.3.2 Testul cu sulfat de zinc (testul Kunkel)

Principiul metodei O soluţie tamponată de sulfat de zinc (pH = 7,4) adăugată la o probă de ser determină creşterea

turbidităţii serului în cazul prezenţei γ-globulinelor în cantitate crescută (direct proporţional cu concentraţia acestora). Turbiditatea apărută se datorează formării unui complex metal – γ-globuline şi urme de β-globuline (complex insolubil).

Valori normale

2 – 9 unităţi turbidimetrice

Variaţii fiziologice

Valorile apar crescute la persoanele vârstnice (până la 12 unităţi) şi scăzute în primele 6 luni de viaţă extrauterină.

Variaţii patologice

Testul Kunkel este mai specific ca testul timol şi mai selectiv pentru γ-globuline, punând în evidenţă variaţia acestora şi prezintă interes în ceea ce priveşte prognosticul şi evoluţia unei hepatite infecţioase.

Dozarea lipidelor totale

Explorarea biochimică a lipidelor totale din ser poate furniza indicaţii asupra evoluţiei diferitelor procese constitutive ale metabolismului lipidic: depozitare, mobilizare din ţesuturi (în special din cel adipos), transport, degradare (lipoliză) şi biosinteză (lipogeneză). Aceste procese, la rândul lor, pot fi influenţate de modificări la nivelul altor căi metabolice.

Valori normale

Lipide totale = 500 – 700 mg %

Variaţii fiziologice

Variaţiile fiziologice ale lipemiei sunt în funcţie de: vârstă, sex, rasă, tipul de alimentaţie, factori genetici, echilibru neuro-endocrin, climă, profesie.

Lipemia are o valoare mai redusă la nou-născut şi în perioada primei copilării, după care prezintă o creştere constantă până la vârsta de 60 de ani.

Sarcina asociază o creştere a conţinutului de lipide totale.

Variaţii patologice

Valori crescute (hiperlipemie) deficit de catabolizare a lipidelor, respectiv lipoliză diminuată; mobilizare crescută de acizi graşi din ţesutul adipos corelată cu o biosinteză crescută de lipide;hiperlipemie congenitală;sindrom nefrotic (nefroză); obstrucţie a căilor biliare (lipsa acizilor biliari); hipotiroidie (mixedem);hipercorticism;insuficienţă hepatică;hemocromatoză;tulburări ale metabolismului lipidic din cauza insuficienţei pancreatice:

diabet; pancreatită acută;

maladii arteriale: ateroscleroză;arterită;coronarită;

hiperlipemie familială idiopatică (lipidoza splenomegalică).Hiperlipemiile patologice sunt în strânsă corelaţie cu hipercolesterolemiile patologice.

Valori scăzute (hipolipemie)infecţii acute;hipertiroidism;anemie;necroză hepatică avansată;inaniţie;malabsorbţie.

Dozarea colesterolului total

Sterolii sunt alcooli superiori ciclici hidroaromatici, derivaţi ai hidrocarburii saturate colestan. În plasmă, colesterolul este legat de diferitele clase de lipoproteine: 60% din colesterolul total de

către LDL, 20% de HDL, 15% de VHDL şi 5% de chilomicroni. O colesterolemie crescută favorizează ateromatoza. Colesterolul se depune pe arterele mari, formând

plăci ateromatoase ce provoacă modificări degenerative ale peretelui în care se infiltrează fibroblaşti şi se depune calciu, provocând ateroscleroza. Suprafaţa rugoasă a plăcilor ateromatoase favorizează formarea cheagurilor.

În consecinţă, determinarea colesterolului total şi a celor două fracţiuni, LDL-colesterol şi HDL-colesterol sunt frecvent solicitate ca teste screening în evaluarea gradului de risc pentru ateroscleroză, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică şi accident vascular cerebral sau pentru monitorizarea pacienţilor cu afecţiuni coronariene.

Dozarea colesterolului total prin metoda enzimatică

Principiul metodeiMetoda permite dozarea colesterolului total folosind un sistem enzimatic format din: colesterol-

esterază, colesterol-oxidază şi peroxidază.Reacţiile enzimatice sunt următoarele:Prin metoda enzimatică, colesterolul este determinat colorimetric, concentraţia colesterolului fiind

direct proporţională cu extincţia citită la lungimea de undă de 505 nm.

Valori normale

Colesterol total = 160 – 200 mg %

Variaţii patologice

Valori crescute (hipercolesterolemie)hiperlipoproteinemii primare (mai ales II, III,V);hipotiroidie;ateroscleroză;colestază;sindrom nefrotic;anorexie nervoasă;gută;diabet zaharat;alcoolism;tratament cu cortizol, retinoizi şi androgeni.

Valori scăzute (hipocolesterolemie)malabsorbţie;maldigestie;inaniţie;carenţe alimentare;caşexie;steatoree;afecţiuni hepatice (ciroze);hipertiroidie;

hipo α-lipoproteinemie.

Determinarea fracţiilor de colesterol

VII.3.1 Determinarea HDL-colesterolului prin metoda enzimatic-colorimetrică

Principiul metodeiAcidul fosfowolframic precipită din ser lipoproteinele cu densitate foarte mică (VLDL) şi

lipoproteinele cu densitate mică (LDL). În prezenţa ionilor de magneziu precipită chilomicronii, iar lipoproteinele cu densitate mare (HDL) rămân în supernatant.

HDL – colesterolul din supernatant se determină prin metoda enzimatică.

Intervale de HDL-colesterol corelate cu gradul de risc pentruateroscleroză, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică şi accident

vascular cerebral

Risc mediu Normal Risc crescutBărbaţi > 55 mg/dl 35 – 55 mg/dl < 35 mg/dlFemei > 65 mg/dl 45 – 65 mg/dl < 45 mg/dl

Există o legătură între perturbarea metabolismului lipidic şi ateroscleroză: Valori pentru Col > 240 mg % şi TG > 150 mg % (sau lipide totale > 800 mg%) reprezintă factori de

risc pentru ateroscleroză, alături de valorile de risc prezentate în tabelul de mai sus.

VII.3.2 Determinarea LDL-colesterolului prin metoda enzimatic-colorimetrică

Principiul metodeiLipoproteinele cu densitate joasă (LDL) precipită cu anumiţi compuşi de polimeri, iar precipitatul se

poate solubiliza cu o soluţie de citrat trisodic-clorură de sodiu. LDL-colesterolul se determină enzimatic.

Metoda FriedewaldEste o formulă de calcul a LDL-colesterolului pe baza valorilor obţinute pentru colesterol total,

HDL-colesterol şi trigliceride.

LDL-colesterol = Colesterol total – TG/5 – HDL-colesterol

Intervale de LDL-colesterol corelate cu gradul de risc pentruateroscleroză, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică şi accident

vascular cerebral

Risc scăzut Normal Risc crescutLDL-Col < 130 mg/dl 130 – 160 mg/dl > 160 mg/dl

Situaţii de neconcordanţe între manifestările clinice şi examenele de laborator:

Există hiperlipemie la subiecţi clinic sănătoşi; astfel de subiecţi pot fi consideraţi în stadii incipiente de dezvoltare a aterosclerozei sau având potenţial de evoluţie spre ateroscleroză.

Nu orice hiperlipemie evoluează cu ateroscleroză. Există cazuri de ateroscleroză clinic manifestă fără lipemie, la vârste înaintate, când hiperlipemiile

tind să regreseze, iar leziunile vasculare anterior instalate dau manifestări clinice. Lipidele serice tind să scadă ulterior unui infarct miocardic acut.

Metoda de dozare enzimatică a ureei cu urează (metodă specifică)

Principiul metodeiUreea este hidrolizată sub acţiunea ureazei şi este transformată în amoniac şi dioxid de carbon.În mediu alcalin ionii de amoniu împreună cu salicilatul şi hipocloritul de sodiu, formează un compus

de culoare verde, fotometrabil. Intensitatea culorii este direct proporţională cu concentraţia ureei.

ureazăUree + H2O 2NH3 + CO2

Ureaza este o amidază, enzimă care catalizează hidroliza legăturilor C – N, altele decât cele peptidice. Ea scindează hidrolitic legăturile amidice din uree.

Valori normale uree

sânge: 20 − 40 mg % (2,49 −7,47 mmol/l) urină: 24 − 30 g / 24 ore

Variaţii fiziologice

Concentraţia sanguină a ureei are variaţii strâns legate de vârstă, cu creşteri până la 50 mg/100 ml ser la subiecţi peste 60 de ani.

Alimentaţia bogată în proteine determină valori la limita superioară a normalului. În ultimul trimestru de sarcină se constată valori mai scăzute, deoarece fătul creşte rapid folosind

aminoacizii materni.

Variaţii patologice ale ureei în sânge

Valori crescute cauze renale:

glomerulonefrite acute şi cronice;nefroangioscleroze benigne sau maligne;nefropatii tubulare toxice;TBC renală;tumori renale;rinichi polichistic;hidronefroze;hipertrofia prostatei;calculoză renală;insuficienţă renală acută sau cronică (permite aprecierea gradului leziunilor parenchimatoase).

cauze extrarenale:hipercatabolism proteic ce asociază obligatoriu o componentă renală de origine ischemică;stările de toxicoză şi şoc datorate hemoragiilor, arsurilor, traumatismelor.

Valori scăzuteinsuficienţa hepatică gravă.

Determinarea creatininei serice (metoda Jaffė)

Principiul metodei Creatinina, în mediu puternic alcalin, reduce acidul picric la acid picramic de culoare galben –

portocalie, fotometrabil. Intensitatea culorii este direct proporţională cu concentraţia creatininei.

Valori normale creatinină

În sânge: bărbaţi 0,6 – 1,1 mg % femei 0,5 – 0,9 mg %

În urină: 1 – 1,5 g / 24 ore

Variaţii patologice

Valori crescute:Creatinemia rămâne constantă atât timp cât factorul renal de eliminare nu este afectat. Modificările

acesteia, chiar minore, pot fi semnificative pentru diagnostic deoarece creşterea acestor valori este direct proporţională cu severitatea bolii.

cauze prerenale:insuficienţa cardiacă congestivă;deshidratări masive prin:

vărsături incoercibile;diaree;administrare excesivă de diuretice; transpiraţii abundente;

diabet zaharat;diabet insipid;gută;afecţiuni hepatice;miopatii; polimiozite, etc.

cauze renale:insuficienţă renală acută sau cronică;

cauze postrenale:obstrucţii ale căilor urinare:

neoplasm;litiază renală;adenom de prostată.

În cazul transplantului renal, creşteri cât de mici ale creatininei faţă de valorile normale ne indică respingerea grefei.

Valori scăzute:insuficienţă renală cronică.

Metoda de dozare a acidului uric cu uricază (metodă specifică)

Principiul metodei

Acidul uric este transformat de uricază în alantoină şi apă oxigenată, care sub acţiunea peroxidazei oxidează 2,4–diclor–fenol–sulfonatul şi 4 amino–antipirina formând un derivat de chinonă de culoare roşu-violet.

Intensitatea culorii derivatului obţinut este direct proporţională cu concentraţia acidului uric.Uricaza este o enzimă cu specificitate absolută de substrat, acţionând numai asupra acidului uric. Enzimele sunt biocatalizatori sau fermenţi de natură organică sintetizate de microorganisme şi

organisme vegetale sau animale.Prin natura lor chimică sunt proteine, prezente în toate celulele ţesuturilor şi organelor.Enzimele condiţionează desfăşurarea, coordonarea şi autoreglarea reacţiilor specifice materiei vii,

prin care se realizează procesele metabolice ale creşterii, reproducerii şi ale tuturor activităţilor celulare.Caracterele generale ale enzimelor sunt următoarele: acţionează în cantităţi extrem de mici, ceea ce atestă faptul că au activitate catalitică mare

(transformă cantităţi foarte mari de substrat); nu se consumă; nu modifică echilibrul de reacţie ci doar viteza de reacţie; au acţiune reversibilă; au specificitate de reacţie şi de substrat.Enzimele acţionează atât în interiorul organismului, cât şi în extrase, în afara organismului, ceea ce

permite dozarea lor în laborator. Acţiunea enzimelor asupra tuturor activităţilor celulare face posibil ca o reacţie, incompatibilă din punct de vedere termic cu viaţa (necesită temperaturi foarte înalte), să aibă totuşi loc, la o temperatură mult mai mică.

În funcţie de reacţia catalitică a enzimei şi de substratul asupra căruia acţionează, enzimele se clasifică în şase grupuri: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, izomeraze, liaze şi ligaze.

Activitatea enzimatică este influenţată de mai mulţi factori, printre care: temperatura; pH-ul; electroliţii; concentraţia substratului; concentraţia enzimei; substanţele activatoare sau inhibitoare din mediu.Dozarea enzimelor se bazează pe determinarea activităţii lor, adică pe capacitatea lor de a cataliza o

reacţie dată şi se realizează în două moduri: măsurarea metabolizării substratului în unitate de timp; măsurarea concentraţiei substratului înainte şi după acţiunea enzimei.Activitatea enzimatică se exprimă în unităţi enzimatice raportate la 1 ml (U/ml).O unitate de activitate enzimatică reprezintă cantitatea de enzimă care modifică 1 μmol de substrat

într-un minut şi în condiţii stabilite (standard). Pentru a putea interpreta corect semnificaţia diagnostică a enzimelor plasmatice trebuie avut în

vedere locul lor de sinteză şi mecanismul lor de secreţie.Dozarea şi interpretarea activităţii enzimelor serice sau plasmatice constituie o metodologie curentă

în medicină cu o deosebită valoare şi semnificaţie clinică.Determinarea activităţii enzimatice permite un diagnostic pozitiv şi diferenţial corect, aprecierea

evoluţiei unor boli, aprecierea eficacităţii unor terapii aplicate, identificarea unor defecte genetice, etc. Evaluarea cantitativă a unor enzime din serul sanguin prezintă o importanţă deosebită în cazul

afecţiunilor hepatice, pancreatice, prostatice, cardiace, în anemii, leucoze, tumori, traumatisme musculare, etc., aducând informaţii despre organul sau ţesutul lezat şi în acelaşi timp despre importanţa şi întinderea leziunii.

Pentru determinările enzimatice se folseşte în special serul sanguin deoarece anticoagulaţii inhibă acţiunea multor enzime.

Influenţa temperaturii asupra activităţii enzimatice

Acţiunea temperaturii asupra reacţiilor enzimatice este dublă: modifică viteza reacţiei enzimatice sau denaturează enzima, respectiv apoenzima care este de natură proteică. Temperatura optimă este de +37°C, deoarece la această temperatură distrugerea enzimei este practic nulă, iar viteza reacţiei este suficient de mare. Mărind temperatura peste această valoare, se înregistrează o diminuare progresivă a vitezei de reacţie până la anularea sa. Acest fapt se explică prin denaturarea termică a enzimei şi se produce la o anumită temperatură, proprie fiecărei enzime care se numeşte temperatură de inactivare.

Enzimele sunt termolabile, adică încălzite peste o anumită temperatură îşi pierd ireversibil activitatea.

Principiul metodeiAmilaza salivară este activă la +37°C, dar prin fierbere se inactivează şi nu mai are acţiune

hidrolitică asupra amidonului.

Influenţa pH-lui asupra activităţii enzimatice

Viteza reacţiilor enzimatice este influenţată în mare măsură de pH-ul mediului în care acţionează enzima, fapt explicat de natura proteică a enzimelor.

Modificările de activitate a enzimelor sub influenţa pH-ului mediului sunt datorate modificării stabilităţii şi a gradului de ionizare ale enzimelor, substraturilor corespunzătoare sau complexelor enzimă – substrat.

Sensibilitatea faţă de pH a enzimelor se manifestă în legătură cu viteza de producere a reacţiei pe care o catalizează şi în legătură cu stabilitatea lor.

Reacţia are o viteză maximă pentru o anumită valoare a pH-ului denumit pH optim, iar abaterile de la această valoare produc o scădere bruscă a vitezei de reacţie.

Stabilitatea enzimelor este afectată de aciditatea sau alcalinitatea mediului, o enzimă fiind stabilă numai între anumite limite de pH în cadrul cărora se poate vorbi de un pH optim de stabilitate.

Principiul metodeiAmilaza salivară are activitate maximă la un pH specific, care se poate pune în evidenţă prin

hidroliza amidonului într-o gamă de pH-uri realizate de sisteme tampon.

Determinarea activităţii ALAT (TGP)prin metoda enzimatică

Principiul metodeiSubstraturile participante în reacţia catalizată de ALAT (TGP) sunt: L-alanina şi α-cetoglutaratul (α-

oxoglutaratul).Piruvatul rezultat din reacţie, în prezenţa lactat dehidrogenazei (LDH), va reacţiona cu NADH+H +

ducând la formarea NAD+ şi L-lactat.Variaţia absorbanţei măsurată la lungimea de undă de 340 nm este direct proporţională cu activitatea

ALAT (TGP).

Valori normale

adulţi: 2 – 16,5 UIcopii până la 5 ani: 0,2 – 13 UI

Variaţii patologice

Creşteri importante ale ALAT apar în:hepatita virală acută;hepatopatia toxică cu necroză;

Creşteri medii:hepatite cronice;ciroze;icter mecanic;ficat de stază acută;mononucleoza infecţioasă.

Creşterea aminotransferazelor în afecţiunile hepatice: creşterea ALAT este mai importantă decât creşterea ASAT în hepatitele infecţioase datorită lezării

membranelor celulare; creşterea ASAT este mai importantă decât creşterea ALAT în hepatopatiile infiltrative datorită

lezării membranelor celulare şi mitocondriale.

Determinarea activităţii ASAT (TGO) prin metoda enzimatică

Principiul metodeiSubstraturile participante în reacţia catalizată de ASAT (TGO) sunt L-aspartatul şi α-cetoglutaratul

(α-oxoglutaratul).Oxalacetatul rezultat din reacţie, în prezenţa malat-dehidrogenazei (MDH), va reacţiona cu

NADH+H+ ducând la formarea NAD+ şi L-malat.Variaţia absorbanţei măsurată la lungimea de undă de 340 nm este direct proporţională cu activitatea

ASAT (TGO)

Valori normale

adulţi: 2 – 20 UIcopii 3 luni – 1 an: până la 28 UI

Variaţii patologice

Creşteri de 10 – 100 de ori ale ASAT faţă de valorile normale se întâlnesc în:infarct miocardic (utilă în diagnosticul infarctului miocardic acut alături de CK-MB şi LDH);hepatita virală acută;hepatopatii toxice;

Creşteri moderate:hepatite cronice;ictere colestatice (creşte de 5 – 10 ori faţă de valorile normale);afecţiuni distrofice musculare;după traumatisme, intervenţii chirurgicale;anemii hemolitice severe;viroze cu tropism hepatic (mononucleoza infecţioasă).

În afecţiunile musculare creşterile ASAT (TGO) sunt mai mari decât ale ALAT (TGP).

ANALIZA BIOCHIMICĂ A URINEIUrina este un produs de filtrare, reabsorbţie şi excreţie, care reprezintă activitatea funcţiei renale şi reflectă starea fiziologică a organismului.

În situaţiile în care funcţia rinichilor este afectată, aceştia devin incapabili să menţină homeostazia mediului intern, iar proprietăţile fizico-chimice ale urinei se modifică prin apariţia diferitelor substanţe cu semnificaţie patologică.

Examenul de laborator al urinei presupune: examen macroscopic, examen microscopic, examen fizico-chimic, examen citologic şi examen bacteriologic.

Examenul sumar de urină constă în: examen macroscopic, examen microscopic (sediment urinar) şi determinări calitative şi cantitative ale unor componente care apar în urină în condiţii patologice (albumina, glucoza).

În situaţii clinice speciale pot fi investigate o serie de elemente la cerere: corpi cetonici, bilirubină, urobilinogen, urobilină, prezenţa sângelui, etc.

Recoltarea urineiRecoltarea urinei se efectuează imediat după emisie, în recipiente de unică folosinţă sau în vase de sticlă absolut curate, clătite cu apă distilată, care să nu-i modifice compoziţia.

Pentru examenul sumar de urină se foloseşte urina de dimineaţă. Urina de dimineaţă este urina proaspătă, colectată dimineaţa, după ce vezica urinară a fost golită de

urina acumulată în timpul nopţii şi care prezintă concentraţie maximă. În această urină se fac numai determinări calitative, cu aprecieri orientative asupra intensităţii reacţiilor.

Pentru examenul complet al urinei se folseşte urina din 24 de ore.Colectarea urinei din 24 de ore ei se face pornind de la o oră fixă de dimineaţă (de exemplu ora

8.00). Cantitatea de urină emisă la acea oră se aruncă şi apoi se adună toate emisiile de urină din următoarele 24 de ore, într-un vas cu conservanţi, până a doua zi la ora 8.00.

Determinările cantitative se realizează dintr-o probă de urină preluată din cantitatea colectată în 24 de ore, după omogenizare, deoarece excreţia unor constituenţi este influenţată de ritmul nictemeral.

La urina din 24 de ore este necesară măsurarea volumului total de urină, deoarece determinările care se fac în aceasta se raportează la acest volum.

Se recomandă ca urina să fie examinată imediat după emisie sau cel mult în 2 – 3 ore de la recoltare. În caz contrar se impune conservarea urinei prin congelare imediată (–20°C), păstrare la rece (+4°C) sau prin adăugarea unor substanţe conservante care să nu-i modifice compoziţia chimică (ex. formaldehidă, timol 1g/l, glutaraldehida, CellFix etc.)

Examenul macroscopic al urineiMăsurarea diurezeiDiureza este volumul de urină emis în 24 de ore şi reprezintă echilibrul între pierderea de lichide şi aportul exogen şi endogen de lichide (lichide ingerate + 400 ml apă metabolică rezultată din degradarea alimentelor ingerate).Măsurarea cantităţii de urină emisă spontan în 24 de ore cu cilindrul gradat.Valori normale

bărbaţi: 1200 – 1500 mlfemei: 1000 – 1200 mlnou născuţi: 30 – 60 mlsugari 2 – 12 luni: 400 – 500 mlcopii 5 – 8 ani: 650 – 1000 ml

Variaţii fiziologice Diureza variază cu vârsta, cantitatea de lichide ingerate şi starea de hidratare a organismului.

Variaţii patologice

Poliurie (diureza > 1800 ml)fiziologică:

ingestie crescută de lichide; după emoţii, frig.

patologică (în condiţiile unui aport hidric normal): cauze extrarenale:

diabet insipid (lipseşte ADH, pierderi până la 20 l/zi, densitatea urinei este egală cu densitatea apei);

diabet zaharat (diureză osmotică, pierderi până la 4 – 5 – 6 l/zi, densitatea urinei = 1035 – 1040;

poliurii pasagere apar în: defervescenţa unor boli infecţioase (pneumonie, malarie, febra tifoidă);crize astm bronşic;tahicardie paroxistică;angină pectorală;colici renale;criză epileptică; insuficienţă cardiacă tratată cu tonicardiace şi diuretice;boli edematoase:

nefropatii;insuficienţă renală compensată;afecţiuni hepatice.

cauze renale: glomerulonefrită cronică; pielonefrită cronică;TBC renală;nefroangioscleroză.

Oligurie ( diureza = 100 – 500 ml)fiziologică:

regim alimentar sec (fără apă); transpiraţii abundente:

efort fizic crescut;muncă în mediu cu temperaturi crescute (cuptoare 3000°C).

patologică: cauze extrarenale:

stări febrile;pneumonie;hepatită;pierderi lichidiene:

vărsături incoercibile;diaree;arsuri;hemoragii;insuficienţa cardiacă netratată;

ciroza hepatică decompensată vascular cu ascită şi edeme;pleurezii abundente.

cauze renale:glomerulonefrită acută (cantitate mică, densitate urinară mare);sindroame nefrotice (creşte eliminarea serinelor determinând densitate crescută);colici renale;scleroze renale decompensate.

Anurie (diureza = 50 – 100 ml)patologică: cauze extrarenale:

traumatisme şi zdrobiri masive de ţesuturi (războaie, incendii);transfuzii de sânge incompatibil;hemoragii masive;avorturi septice;traumatisme chirurgicale (şoc postoperator).

cauze renale:colici renale (reflex de inhibare a rinichiului controlateral);nefropatii bilaterale cu necroze mari ale epiteliului tubular (insuficienţă renală acută).

Măsurători organoleptice: culoare, miros, aspect1. Culoarea urinei

Culoarea urinei normale variază de la galben-pai (mai diluată, alcalină) la portocaliu-roşcat (mai concentrată, acidă) spre chihlimbar (în funcţie şi de ora emisiei: urina din timpul nopţii este mai concentrată, mai închisă la culoare). Culoarea este dată de pigmenţii pe care îi conţine: urocrom, urobilină, porfirină. Urini decolorate (palid, apoase) apar în poliurii de diferite cauze, iar cele intens colorate apar în mod fiziologic în cazul alimentaţiei hiperproteice, după efort fizic în cazul transpiraţiilor abundente şi, în mod patologic, în caz de oligurii, febră, afecţiuni hepatice cronice.

Modificări de culoaregalben-verzuie (brună) în sindroame icterice;roz-roşie (în raport cu cantitatea substanţei):

hematurie (hematii) – tulbure;hemoglobinurie (hemoglobină) – limpede;mioglobinurie (mioglobină);

roşie la emisie care prin oxidare devine neagră în porfirinurie;zeamă de carne în glomerulonefrită acută;roşie în cazul consumului de piramidon, algocalmin, antipirină, sulfamide, sfeclă roşie, morcov;albastru-verzui în cazul administrării de albastru de metilen;neagră în melanom, alcaptonurie.

2. Mirosul urinei Mirosul urinei este caracteristic la emisie, uşor amoniacal sau fad; se modifică în timpul păstrării.Modificări ale mirosuluimiros fetid în infecţii (cistite, infecţii cu Proteus)miros de acetonă (de mere putrede) în diabetul zaharat decompensat cu acidoză (prezenţa în cantităţi

mari de corpi cetonici)

3. Aspectul urineiUrina la emisie este limpede, clară, transparentă şi se poate tulbura pe parcursul păstrării.Modificări de aspecttulbure, opalescent de la / după emisie: eliminare de săruri (nisip renal);piurie: prezenţa de puroi, mucus, epitelii, floră microbiană, săruri (fosfaţi, carbonaţi, uraţi, oxalaţi);lipurie: prezenţa de lipide (aspect lăptos).

Examenul microscopic al urinei (sedimentul urinar): urină proaspăt emisă pentru a evita descompunerea în timp a elementelor organice. Cea mai indicată urină este cea de dimineaţă, deoarece, fiind mai concentrată, se evită liza elementelor celulare.Examinarea microscopică a sedimentului urinar obţinut prin centrifugare timp de 5 minute la 2000 turaţii/minut. După centrifugarea urinei se decantează supernatantul clar, cu grijă, pentru a nu tulbura sedimentul format. Se evită centrifugarea energică deoarece distruge elementele figurate. Cu ajutorul unei pipete Pasteur se aspiră şi se depune o picătură nu prea mare pe lama de cercetat şi se acoperă cu o lamelă pentru a evita formarea bulelor de aer.RezultateNormal pe un câmp microscopic pot fi: 1 – 2 hematii, 3 – 4 leucocite, eventual un cilindru, rare celule epiteliale din căile urinare inferioare, rare cristale (în funcţie de alimentaţie). Când aceste elemente sunt în cantitate crescută, ele capătă semnificaţie patologică.

Examenul fizicochimic al urineiAnalizele fizicochimice ale urinii utilizează metode calitative, semicantitative şi cantitative.

Măsurarea pH-ului: cu ajutorul hârtiei indicator universal (turnesol) sau cu pHmetru. Acesta se măsoară în urina proaspăt emisă, deoarece urina păstrată se contaminează în timp cu bacterii şi prin fermentarea microbiană îşi schimbă reacţia spre zona alcalină.Rezultate pH = 6 (5,2 – 8,2) Reacţia normală este slab acidă şi depinde de alimentaţie. În alimentaţia vegetariană pH-ul este alcalin din cauza excesului de săruri minerale şi organice, iar în regimul carnat pH-ul este acid prin eliminările crescute de acid uric, uraţi şi fosfaţi acizi.Modificări de pH

pH alcalin afecţiuni cronice urinare;infecţii urinare;vărsături;resorbţia edemelor.

pH acid boli infecţioase;boli febrile;TBC renală;diabet zaharat cu acido-cetoză;insuficienţa renală gravă;medicamente cu radicali acizi.

Măsurarea densităţii : densitatea urinii depinde de concentraţia substanţelor dizolvate în urină, în principal de uree şi săruri (NaCl) la indivizii sănătoşi, respectiv de glucoză şi albumină în cazurile patologice.

- urodensimetru calibrat la 15°CRezultateNormal densitatea urinei din 24 de ore este cuprinsă între 1010 – 1035 (normostenurie), cu variaţii în funcţie de ingestia de lichide şi după transpiraţii abundente.

Densitatea este de obicei invers proporţională cu volumul urinar şi direct poporţională cu prezenţa glucidelor, albuminei, ureei.

Densitate urinară scăzută apare în scleroza renală, diabet insipid (absenţa glucidelor), poliurie. Hipostenuria reprezintă scăderea capacităţii de concentrare, cu scăderea moderată a densităţii urinare

maxime în jur de 1020 – 1022 şi apare în unele nefropatii, diabet insipid, tratament cu diuretice.Izostenuria reprezintă scăderea marcată a densităţii urinare la valori de 1010 – 1011, echivalente cu

ale plasmei deproteinizate şi indică o insuficienţă renală avansată.Subizostenuria reprezintă o densitate urinară cu valori de 1006 –1007 şi apare în pielonefrita cronică.

Cercetarea elementelor anormale din urină

Urina este un lichid biologic de excreţie cu o compoziţie complexă. În anumite stări patologice, unele substanţe prezente în mod normal în cantităţi extrem de mici se pot elimina în cantităţi mult mai mari.

Patologic apar în urină elemente anormale ca: substanţe proteice; substanţe glucidice; compuşi cetonici; pigmenţi sanguini; urobilinogen; pigmenţi biliari; acizi biliari.În laboratorul de biochimie se folosesc analizele calitative şi cantitative.Analiza calitativă este utilizată în biochimia medicală pentru evidenţierea unor substanţe care nu se

găsesc în condiţii normale în produsul de analizat (ex. în urina normală nu se găsesc glucoză, corpi cetonici, pigmenţi sau săruri biliare).

Analiza cantitativă se foloseşte în laboratorul de biochimie medicală pentru dozarea în produsul de examinat a unor substanţe componente care se găsesc în mod normal în acesta, dar cantitatea lor poate fi în

afara limitelor normale (ex. ureea sanguină are valori cuprinse între 20 – 40 mg% care pot creşte mult peste normal indicând o afectare renală).

Identificarea proteinelor urinareÎn mod normal nu există proteine în urină; doar urme de proteine 20 – 40 mg%, nedecelabile prin metode uzuale. Proteinele cu molecula mai mică de 58 KDa pot trece prin filtrul renal şi se reabsorb.Determinări calitativeAnaliza proteinelor urinare presupune determinări calitative numai din urina proaspătă de dimineaţă, cu aspect clar, limpede.

1. Proba cu acid sulfosalicilic la recePrincipiul metodeiSubstanţele proteice din urină precipită la adăugarea câtorva picături de acid sulfosalicilic.

2. Metoda HellerPrincipiul metodeiPrecipitarea proteinelor sub formă de inel la limita de separare dintre urină şi reactiv nitric-nitros.

Variaţii patologicePrezenţa în urină a cantităţilor anormale de substanţe proteice din cauza unei afecţiuni renale sau

extrarenale poartă numele de proteinurie (albuminurie).Proteinuriile apar în următoarele situaţii, fiind:

tranzitorii (benigne): efort;febră; expunere la frig.

permanente (întotdeauna patologice): prerenale (străbat uşor filtrul renal, paraproteine cu M < 60000):

macroglobulinemia Waldenstrőm;limfogranulomatoza malignă;limfosarcom;proteinuria Bence-Jones (este termostabilă – la 60°C precipită iar la temperaturi mai mari în

continuare se limpezeşte). renale:

prin lezarea filtrului renal sau a membranei bazale renale:glomerulonefrita acută;sindrom nefrotic;glomerulonefroza diabetică;hipoxia capilarelor glomerulare – rinichi de stază.

prin retroresorbţie tubulară micşorată:tubulonefroze toxice (Pb, Hg);rinichiul de şoc;sindroame de strivire.

postrenale (nu se datorează rinichiului ci proceselor patologice ale căilor renale): pielite;cistite;uretrite;prostatite;neoplasme;litiază

Identificarea glucidelor urinare

În mod normal urina nu conţine decât cantităţi extrem de mici de diferite glucide ca: glucoză, fructoză, manoză, arabinoză, xiloză, (în urina din 24 de ore cca 100 – 300 mg‰), care nu pot fi evidenţiate prin metode obişnuite de analiză.

În urinele patologice cel mai frecvent glucid întâlnit în cantităţi apreciabile este glucoza, prezenţa ei purtând numele de glicozurie.

În afară de glucoză însă, se mai pot găsi şi alte glucide ca: galactoză, fructoză, lactoză, maltoză şi diferite pentoze. Termenul corect în acest caz este cel de meliturie, ceea ce semnifică prezenţa unui zahăr reducător în urină (glucoză, galactoză , fructoză) şi nu este întotdeauna patologică.Determinări calitative Determinările calitative se efectuează în urina de dimineaţă sau în urina de la o emisie.

Reacţiile Benedict şi Fehling evidenţiază melituria şi oferă indicaţii orientative asupra cantităţii de substanţe reducătoare în urină.

Reacţia BenedictPrincipiul metodei

Glucoza, prin funcţia sa aldehidică, reduce CuSO4 în mediu alcalin la cald la hidroxid cupric de culoare galbenă, care trece ulterior în oxid cupros de culoare roşu-carămiziu.

Reacţia FehlingPrincipiul metodei

Glucoza, prin funcţia sa aldehidică, reduce la cald în mediu alcalin hidroxidul de cupru de culoare albastră la suboxid de cupru de culoare roşu-cărămiziu.

Reacţia NylanderPrincipiul metodei

Glucoza, prin funcţia sa aldehidică, reduce sărurile metalelor grele la metalul respectiv, în acest caz azotatul de bismut este redus la bismut metalic de culoare neagră.

Reacţia este foarte sensibilă, dar atenţie: dacă e pozitivă se verifică prin reacţiile Benedict sau Fehling, deoarece precipitatul poate fi sulfura de bismut, şi nu bismutul metalic. Sulfura de bismut este formată de unele substanţe ce conţin sulf şi care se elimină prin urină (cistină, albumină).

Variaţii patologiceGlicozurie

permanentă diabet zaharat – glicozuria corelată cu creşterea glicemiei sanguine (dacă glicemia ≥ 180 mg/dL

se depăşeşte pragul de eliminare renală cu apariţia glicozuriei)boli renale ( diabet renal simplu, nefroza dobândită/congenitală – care chiar la o glicemie

normală nu permit resorbţia glucozei şi apare glicozuria tranzitorie:

boli infecţioase gravefebra tifoidă;meningite;encefalite;

intoxicaţii acute şi cronice (Pb, Hg);accidente vasculare cerebrale (hemoragice, trombotice); hipertiroidie;boli cronice hepatice; faza acută a infarctului miocardic; pancreatita acută.

Identificarea compuşilor cetonici în urinăCompuşii cetonici sunt rezultatul catabolismului acizilor graşi şi se găsesc în cantităţi foarte mici în urina normală, nedecelabile (mai ales sub formă de acetonă). Compuşii cetonici sunt acetona, acidul acetilacetic şi acidul β hidroxibutiric.

Reacţia Legal – Imbert Principiul metodei Acetona în mediu de acid acetic, în prezenţa amoniacului dă cu nitroprusiatul de sodiu o culoare roşu-violacee.

Variaţii patologiceCompuşii cetonici apar în urină în următoarele cazuri:

frecvent la copii în cazul alimentaţiei predominant proteice şi lipidice, cu puţine glucide;vărsături cetonemice la copii;diabet zaharat;stări infecţioase grave;dezechilibre hidrominerale;inaniţie;narcoză;subalimentare;cură de slăbire;toxicoza gravidică.

Cercetarea pigmenţilor biliari în urinăSe cercetează bilirubina, urobilinogenul, urobilina, acizi şi săruri biliare.

Urobilinogen – Metoda Erlich Principiul metodei

Urobilinogenul în prezenţa paradimetilaminobenzaldehidei (reactiv Erlich) şi în mediu acid dezvoltă o coloraţie roşie-cărămizie.

Valori normale Urobilinogenurie 0,05 – 2,5 mg/24 ore

Variaţii patologiceUrobilinogenurie crescută:

producere excesivă de pigmenţi biliari (hemoliză);utilizarea unor medicamenteafecţiuni hepatice:

hepatită virală acută;hepatită cronică agresivă;ciroză hepatică;în perioada subicterică (are importanţă deosebită pentru diagnostic).

Urobilinogenurie scăzută:obstrucţia căilor biliare (intra şi extrahepatice);reducerea florei bacteriene intestinale;producţie insuficientă de bilirubină (anemii aregenerative);tulburări de excreţie urinară a pigmentului.

Bilirubina – Metoda Lugol Principiul metodei Oxidarea bilirubinei în biliverdină cu ajutorul iodului.Variaţii patologice

Bilirubinurie:icter mecanic;icter hepatocelular sub formă de bilirubină directă (glicuronoconjugată).

d. Acizi şi săruri biliare – Reacţia Hay cu floare de sulfPrincipiul metodei Acizii biliari au proprietatea de a reduce tensiunea superficială a lichidelor în care sunt dizolvaţi. Prezenţa acizilor biliari în urină face ca tensiunea ei superficială să scadă, iar floarea de sulf sedimentează.

Variaţii patologice

Prezenţa acizilor biliari şi a sărurilor biliare poartă numele de colalurie care se întâlneşte în următoarele situaţii:

ocluzia canalului coledoc (conţinutul nu mai ajunge în intestin, se resoarbe în ficat, ajunge în sânge şi apoi în urină (icter obstructiv);

leziuni anatomice şi alterări funcţionale hepatice (icter parenchimatos);nu apare în icterul hemolitic.