1

Evaluarea și intervenția în asistența socială

VALORILE ŞI ETICA MUNCII SOCIALE

Valorile muncii sociale

Valorile muncii sociale oferă un important sprijin practicii noastre profesionale. Valorile

sunt convingeri şi atitudini care ghidează comportamentul. Convingerile cuiva se nasc din

experienţele personale şi sunt modificate pe măsură ce persoana află mai multe despre lumea

înconjurătoare. Valorile nu sunt demonstrabile, ele sunt determinate de o mulţime de factori

foarte strâns legaţi de experienţele noastre culturale.

Valorile personale influenţează foarte mult comportamentul individului în cadrul

procesului de întrajutorare. De aceea, este important pentru asistenţii sociali să aibă înţelegere şi

apreciere a propriilor valori şi a modului cum acestea influenţează munca lor cu clienţii. Cel mai

important factor este acela ca asistentul social să nu îşi impună propriile valori şi convingeri

despre ceea ce este mai bine, mai drept, mai corect sau mai bun clienţilor săi. Ceea ce este de

dorit, este ca asistetnul social să îşi identifice propriile valori şi să înţeleagă modul în care acestea

îi influenţează munca şi atitudinea faţă de client. Asistentul social trebuie să înveţe să aprecieze şi

să înţeleagă problemele clientului în cadrul propriului sistem de valori. In continuare sunt

prezentanta cinci valori principale:

1. Dezvoltarea şi folosirea resurselor

Oamenii ar trebui să aibă acces la resursele de care au nevoie pentru a face faţă stresului

vieţii. Pot exista multe situaţii în care există servicii dar, poate datorită faptului că o persoană nu

ajunge la ele sau nu înţelege procesul lor de aplicare, oamenii nu găsesc accesul la servicii.

Asistenţii sociali cunosc resursele comunitare şi au pregătirea şi abilităţile necesare pentru a-i

ajuta pe clienţi să aibă acces la servicii.

Oamenii au dreptul la:

______________________________________________________________________________

2

- locuinţă adecvată

- îngrijire medicală

- asistenţă medicală pentru copii

- o viaţă de familie

- un nivel de trai decent

- acces la informaţii

- consultaţii juridice, dacă este cazul

- egalitate şi dreptate în accesul la resurse

- să fie informaţi despre beneficii, servicii şi politici

2. Afirmarea valorii şi demnităţii clienţilor

Oamenii au o valoare intrinsecă, indiferent de trecutul lor, de comportamentul lor actual,

stilul de viaţă, rasă, etnie, sau convingeri politice sau religioase. Asistenţii sociali nu judecă pe

nimeni şi sunt respectuoşi. Fiecare fiinţă umană este considerată valoroasă, nu datorită statutului

ei în societate şi nici datorită condiţiei sale umane, ci datorită faptului că ea este o fiinţă

omenească. Fiecare persoană are dreptul să fie tratată cu respect, onestitate şi empatie.

3. Afirmarea unicităţii şi individualităţii

Este important să se răspundă la nevoile fiecărui individ în parte pe baza unicităţii sale şi

nu pe baza unui considerent de apartenenţă la un „grup” ca de exemplu bărbat sau femeie, român

sau rrom sau maghiar, copil sau adult, etc. Asistenţii sociali manifestă toleranţă pentru deosebirile

dintre oameni şi caută să îi înţeleagă şi să îi respecte. Câteva reguli de aur ar fi:

Nu discriminaţi persoanele pentru ceea ce sunt.

Trataţi clienţii cu creativitate, originalitate şi flexibilitte

Nu trataţi oamenii în funcţie de cum sunt ei „etichetaţi”, ca de exemplu bătrâni,

handicapaţi, bolnavi psihic, comunişti, tineri, ţigani, prostituate, seropozitivi, etc.

4. Afirmarea capacităţilor de rezolvare a problemelor şi autodeterminare

Clienţii au puterea şi capacitatea de a creşte şi de a se schimba şi de a găsi soluţii pentru

problemele lor. Când asistenţii sociali îşi demonstrează încrederea lor în capacitatea clientului de

a găsi soluţii pentru rezolvarea problemelor sale, ei insuflă în acelaşi timp speranţa care este o

parte importantă a procesului de schimbare. Unul dintre ţeluri este de a-i învăţa pe clienţi

abilitatea de a rezolva probleme, pentru ca ei să înceapă să găsească propriile lor soluţii pentru

problemele care le au. Clientul este considerat ca un partener, cineva faţă de care asistentul social

este angajat într-un proces reciproc de rezolvare a problemelor, nu cineva „căruia să i se facă, sau

pentru care să se facă ceva”. Clienţii sau tutorii lor legali (în cazul copiilor sau a persoanelor fără

discernământ) au dreptul şi responsabilitatea de a lua propriile lor hotărâri în legătură cu modul în

care ei doresc să se schimbe sau ce fel de schimbări doresc ei să facă. Asistentul social îl tratează

pe client cu imparţialitate şi îi demonstrează acestuia că el are dreptul să decidă. Asistentul social

nu activează de pe o poziţie de autoritate, ci mai degrabă de pe o poziţie de compasiune, grijă şi

respect faţă de dorinţele clientului.

5. Asigurarea confidenţialităţii

3

Asistentul social demonstrează respect pentru individ şi recunoaşte valoarea clienţilor prin

asigurarea confidenţialităţii informaţiilor aflate în contextul procesului de întrajutorare.

Confidenţialitatea este importantă din punct de vedere legal, practic şi etic. Clienţii nu vor

dezvălui informaţii despre care ei cred că vor fi repetate altor persoane. Câteodată, informaţiile

pot să fie cauzatoare de prejudicii dacă vor fi dezvăluite unor anumite persoane. In cadrul relaţiei

de întrajutorare, încrederea este foarte importantă, iar demonstrarea capacităţii şi preţuirii păstrării

confidenţialităţii reprezintă fundamentul construirii încrederii între client şi asistentul social.

Clientul trebuie să îşi dea consimţământul înainte ca orice informaţie să fie împărtăşită unei alte

persoane sau organizaţii. In multe programe din ţările vestice legislaţia este foarte clară în ceea ce

priveşte procedurile de obţinere a consimţământului pentru difuzarea informţiilor unei terţe

persoane. El trebuie să fie dat în scris şi să fie semnat de ambele părţi. De aceea, individul are

dreptul să decidă asupra modului în care vor fi folosite informaţiile.

Etica muncii sociale

Asistenţii sociali, ca şi alţi profesionişti din domeniul profesiunilor de sprijin, sunt puşi, de

multe ori, în faţa unor probleme sau dileme etice. Luarea deciziilor în astfel de situaţii poate fi

uneori dificilă. Pentru a facilita luarea unor astfel de decizii s-a simţit nevoia elaborării unor

modele. Astfel de modele au ca fundament cele şase principii morale de bază, descrise de

literatura de specialitate: autonomia, să faci bine, să nu faci rău, justeţea, fidelitatea şi

onestitatea.

1. Autonomia se referă la promovarea autodeterminării, la libertatea clientului de a face propriile

alegeri. Este esenţial a se face diferenţa între libertatea de a alege şi libertatea de acţiune. Cu

toate că oamenii trebuie să aibă dreptul de a face propriile alegeri, abilitatea lor de a acţiona pe

baza acestor alegeri este limitată de autonomia celorlalţi. Cu alte cuvinte, dacă o persoană X,

alege să fie violent cu o persoană Y, este etic de a nega autonomia lui X.

2. Să faci bine – este un principiu care presupune obligativitatea ca profesioniştii să acţioneze în

interesul clienţilor, să ofere servicii de care să beneficieze membrii societăţii. Ei se implică activ

în a face bine, sau în a fi de ajutor, se implică în promovarea bunăstării clienţilor.

3. Să nu faci rău – acest principiu de mult existent în practica medicală, obligă asistenţii sociali

să evite acţiuni care riscă să facă rău clienţilor, chiar şi unul neintenţionat. Ca rezultat al încrederii

clientului, coroborat cu cunoştinţele avansate ale asistentului social, asistentul social are deseori

acces la informaţii, sau oportunităţi în care să facă rău clientului, cu voie sau fără voie.

4. Justeţea – implică egalitate în accesul la resurse şi tratament pentru toţi clienţii. Asistenţii

sociali sunt obligaţi să se asigure că procedurile, serviciile pe care le oferă nu discriminează.

5. Fidelitatea

Acest principiu se referă la păstrarea promisiunilor, păstrarea angajamentelor şi loialitatea faţă de

client. Datorită importanţei relaţiei bazate pe încredere între asistent social şi client se consideră

că acest principiu stă la baza contractului social dintre aceştia, este motorul care întreţine

asumarea responsabilităţilor de ambele părţi.

6. Onestitatea

______________________________________________________________________________

4

Este principiul conform căruia profesionistul este obligat ca în relaţia cu clientul să spună şi să

acţioneze în numele adevărului, încercând totodată să rămână obiectiv, urmărind interesul

superior al clientului.

Pornind de la aceste principii etice, toate profesiunile de sprijin au dezvoltat coduri etice.

Un cod etic reprezintă aplicarea valorilor fundamentale ale muncii sociale şi ale convingerilor la

luarea de decizii în cadrul activităţilor profesionale zilnice. El este alcătuit dintr-un set de

principii care definesc regulile de comportament pentru fiecare membru al organizaţiei

profesionale.

Un cod etic:

1. protejează pe membrii grupului profesional prin oferirea de criterii specifice referitoare la

comportamentrul membrilor acestuia

2. determină păstrarea unor standarde de calitate a intervenţiilor specifice

3. protejează clienţii/ beneficiarii de practicienii care ar putea încerca să se folosească de

clienţi în propriul lor interes.

Codul deontologic http://www.cnasr.ro/imag/files_9/4916336154c90acd0396f1.pdf

5

MODUL II - MANAGEMENTUL DE CAZ

Cf Legii as sociale pt toate categoriile de beneficiari:

Managementul de caz reprezinta o metoda de coordonare si integrare a tuturor activitatilor

destinate categoriilor de populatii vulnerabile si defavorizate, de organizare si gestionare a

masurilor de asistenta sociala specifice, realizate de catre diferiti specialisti in acord cu

obiectivele stabilite in planurile de interventie

Pentru copil si familie :

În conformitate cu ordinul nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor Minime Obligatorii

privind managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului, managementul de caz,

reprezintă o metodă de coordonare a tuturor activităţilor de asistenţă socială şi protecţie specială

desfăşurate în interesul superior al copilului de către profesionişti din diferite servicii sau instituţii

publice şi private.

Managementul de caz se centrează pe coordonarea, organizarea şi direcţionarea tuturor

intervenţiilor destinate asigurării serviciilor şi integrarea acestora în beneficiul copiilor şi

familiilor acestora, pe reducerea perioadei de şedere a copiilor în sistemul de protecţie prin

urmărirea permanentă a progreselor înregistrare în atingerea finalităţii planurilor individualizate

de protecţie şi concertarea activităţilor destinate prevenirii separării copilului de familia sa

Cf Art. 46. – Procesul de acordare a serviciilor sociale are următoarele etape obligatorii:

a) evaluarea iniţială;

b) elaborarea planului de intervenţie;

c) evaluarea complexă;

d) elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire;

e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat;

f) monitorizarea şi evaluarea acordării serviciilor.

______________________________________________________________________________

6

1. Organizarea muncii in echipa multidisciplinară

Echipa multidiscilinară se referă la un gup de lucru unitar, format din profesionişti cu

specializări diferite care răspunde de asigurarea organizată a serviciilor, activităţilor pentru

protecţia copilului.

În contextul managementului de caz în protecţia copilului echipa multidisciplinară sau

echipa de caz presupune:

A. manager de caz,

B. specialişti din aceeaşi instituţie,

C. specialişti din altă instituţie

D. colaboratori, experţi independenţi din domenii ca: medical, social, educaţional, juridic, ect

Componenţa echipei se stabileşte la propunerea managerului de caz în funcţie de

problematica specifică şi implicaţiile cazului social iar rolul şi responsabilităţile fiecărui membru

al echipei sunt stabilite prin proceduri de lucru, contracte de colaborare, şi metodologii de

organizare.

Nominalizarea membrilor grupului nu este suficientă iar pentru a deveni o echipă sunt

necesare următoarele:

a. Scop comun - persoanele trebuie să aibă obiective comun sau un motiv pentru a lucra

împreună,

b. Interdependenţă – membrii grupului trebuie să înţeleagă că au nevoie unii de alţii pentru

atingerea scopului comun, rolurile fiind complementare; deşi fiecare are o anumită

specilizare, experienţă, ablităţi toţi sunt la fel de importanţi pentru reuşită; Încrederea se

dobândeşte prin realizarea împreună a sarcinilor şi conştientizarea rolului fiecăruia

c. Angajare – membrii echipei trebuie să fie convinşi că numai deciziile comune sunt

eficiente; e important ca în luarea deciziilor membrii echipei să-şi exprime deschis

opiniile, punctele de vedere, întrebările fiind binevenite.

d. Responsabilitate – pentru obţinerea unor rezultate semnificative, toţi membrii grupului

trebui să fie responsabili unii faţă de alţii;

7

6. Evaluarea cazului

1. Metode de evaluare

Tehnici ce pot fi utilizate pentru realizarea unei evaluări complete a clienţilor şi familiilor lor.

1. Interviul – poate fi structurat, nestructurat sau semistructurat. In varianta semistructurată,

el poate fi construit astfel încât să ajute la identificarea unor competenţe specifice,

abilităţi, atitudini, resurse, valori şi preferinţe şi totodată să permită clientului să deyvolte

anumite asppecte importante pentru el. Scopul unui interviu care se bazează pe punctele

forte este de a obţine o imagine de ansamblu echilibrată a familiei.

2. Observaţia – este o metodă de evaluare foarte importantă. Ea ne poate ajuta să obţinem

informaţii în mod direct. Asistentul social va folosi diversele oportunităţi pentru a observa

comportamentele clientului/ membrilor familiei în diferite contexte: mediul familial, în

cadrul relaţiilor cu alte persoane/ instituţii.Asistentul social are obligaţia de a identifica

punctele forte şi de a le nota pentru a-i fi accesibile la nevoie.

3. Genograma - Genograma este o tehnică utilizată în domeniul psiho-social care presupune

crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui “arbore

genealogic” şi care se realizează în cadrul evaluării. Genograma se poate elabora pentru

două generaţii (părinţii şi copiii) sau trei generaţii (bunicii, părinţii şi copiii) în funcţie de

situaţia sociala a cazului. Genograma poate fi refăcută periodic, în perioada de

implementare a intervenţiilor si de monitorizare a evoluţiei cazului, atunci când apar

schimbări în situaţia familială. Vezi Anexa .

4. Eco-harta – este o diagramă realizată de asistentul social în care va evidenţia grafic

relaţiile clientului cu diferite instituţii, respectiv persoane. Ecoharta poate fi folosită să

reprezinte relaţiile trecute, prezente şi viitoare. Ea se realizează spre sfârşitul perioadei de

evaluare, când deţinem, deja, suficiente informaţii pentru a putea aprecia tipul si calitatea

relaţiilor. Ea poate fi refăcută pe parcursul monitorizării. La construirea ecohărţii se vor

lua în considerare si informaţiile primite de la cei cuprinşi în ecoharta clientului, deoarece

o relaţie dintre două persoane nu poate fi apreciată decât privită din ambele perspective.

Vezi Anexa .

5. Chestionarul – se aplică direct clientului şi cuprinde un set de întrebări închise cu diferite

variante de răspuns care îl ajută pe acesta şi pe asistentul social să să identifice anumite

aspecte relevante surprinse de chestionar şi de asemenea să se constituie în puncte de

pornire pentru discuţii ulterioare.

6. Liste de evaluare – reprezintă un set de afirmaţii pe care clientul le va aprecia ca fiind

adevărate sau nu pentru situaţia şi contextual psiho-social în care se află.

______________________________________________________________________________

8

2. Evaluarea cazului din perspectiva punctelor forte

Evaluarea este un proces continuu. Dacă la început se realizează o evaluare iniţială,

ulterior fiecare intervenţie şi rezultatele ei sunt evaluate pentru a se putea stabili direcţia

următoare de acţiune. Evaluarea descrie nevoile şi grijile curente ale clientului aşa cum sunt ele

prezentate de către client. Ea oferă un rezumat al aspectelor importante din viaţa clientului. Ea

include: starea de sănătate fizică şi psihică, statutul economic şi resursele financiare (venit,

ocupaţie şi studii), relaţiile cu membrii familiei lărgite, implicarea în comunitate, ş.a.

O metodă eficientă este cea care pune accent pe evaluarea punctelor forte ale persoanei/

familiei. Aceasta porneşte de la principiul că orice persoană/ familie are puncte forte şi

responsabilitatea asistentului social este de a le recunoaşte şi de a planifica intervenţiile pornind

de la aceste puncte forte.

Ce sunt aceste puncte forte?

1. Atitudini şi valori. Se referă la credinţe şi aşteptări care se transmit de la părinţi la copii

prin modelare.

2. Aptitudini şi abilităţi. Cunoştinţe, abilităţi ţi aptitudini personale sau profesionale în

diferite arii ale vieţii cum ar fi: muncă, şcoală sau timp liber

3. Calităţi. Atribute sau caracteristici ale familiei şi modalitatea în care familia

interacţionează cu alte familii din comunitate.

4. Preferinţe: Ceea ce place persoanei/ membrilor familiei

Abordarea cazuisticii din perspectiva punctelor forte nu presupune faptul că sunt ignorate

provocările sau nevoile clientului. Această abordare ajută clientul să îşi identifice punctele forte şi

să le folosească pentru a face faţă situaţiei problematice în care se află sau a-şi satisface nevoile.

3. Domeniile de evaluare

Pentru a asigura o evaluare completă a unui client, fie el persoană sau familie, va trebui să

luăm în consideare toate aspectele vieţii sale: Personal, Social, Economic, Mediu, Abilităţi de

viaţă independentă, Sănătate mentală şi Sănătate fizică.

1. Personal: se referă la date legate de persoana în cauză:

date de identitate,

percepţia personală asupra situaţiei,

nevoile persoanei,

aspecte de natură intelectuală (cunoştinţe şi raţionamente asociate interpretării

situaţiei, modalitatea de utilizare a cunoştinţelor şi informaţiilor în procesul de

luare a deciziilor).

9

2. Social: evaluarea acestui aspect al vieţii clientului nostru presupune evaluarea

conexiunilor sociale ale familiei/ clientului cu comunitatea.

3. Economic: situaţia financiară a familiei

4. Mediul înconjurător: se referă la proximitatea fizică faţă de client:

siguranţa casei,

facilităţi sanitare adecvate,

accesul la resurse medicale,

posibilităţi de încălzire,

electricitate,

siguranţa vecinătăţii,

accesul la mijloace de transport,

accesul la şcoală,

accesul la instituţii de cultură,

5. Abilităţi de viaţă independentă: se referă la existenţa unor abilităţi sau condiţii care

asigură capacitatea clientului de a rămâne independent

6. Sănătate mentală: se referă la existenţa unor boli psihice a clientului sau a vreunui

membru al familiei sale.

7. Sănătate fizică. Dincolo de ceea ce clientul declară cu privire la starea sănătăţii sale sau a

familiei, o bună observare este esenţială:

aparenţa generală,

obezitate sau subnutriţie,

tulburări de somn,

tulburări de alimentaţie,

tulburări de control sfincterian,

boli cronice,

dizabilităţi,

nutriţia.

Ancheta sociala

Ancheta socială este un instrument de lucru care conţine documentarea evaluării şi a

planului de intervenţii. Ea este componentă a dosarului social şi reprezintă probă legală pentru

instanţele judecătoreşti.

Ancheta socială se efectuează şi este semnată în mod obligatoriu de 2 persoane care îşi

asumă şi responsabilitatea cu privire la cele consemnate. Ancheta socială se completează pe

măsură ce se realizează evaluarea cazului.

______________________________________________________________________________

10

4. Evaluarea copilului din punct de vedere psihosocial si fizic

In evaluarea copilului există două categorii la care ar trebui să ne raportăm în plus faţă de

categoriile generale de evaluare si anume : nivelul de dezvoltare şi riscul de a fi abuzat sau

neglijat.

Inţelegerea dezvoltării copilului este o abilitate esenţială unui profesionist în asistenţa

socială.

Factori de care depinde dezvoltarea copilului

Dezvoltarea copilului depinde de 2 factori:

1. potenţialul biologic moştenit

2. condiţiile de mediu

a. familiale

b. socio-economice

c. culturale

Ariile de dezvoltare

a) Dezvoltarea motorie fină – se referă la coordonarea ochi-mână şi folosirea muşchilor mici ai

mâinii (ducerea obiectelor la gură, prinderea obiectelor, adaptarea prinsului la dimensiunile

obiectului, precizia cu care foloseşte obiectele, prinsul creionului, folosirea foarfecei, desenat,

colorat, scris)

b) Dezvoltarea motorie grosieră – se referă la modul în care se folosesc muşchii mari ai

picioarelor (stat în picioare, mers, urcatul şi coborâtul pe scări, alergat, şutat, pedalat), ai braţelor

(prinderea şi aruncarea mingii), ai trunchiului (rostogolirea, aplecarea)

b) Dezvoltarea socio-emoţională – se referă la modul în care relaţionează cu părinţii, bunicii,

vecinii, colegii, străinii, autoritatea, modul în care se adaptează la situaţiile de schimbare şi la

frustrare.

c) Dezvoltarea limbajului – se referă la emiterea de suntete/ silabe/ cuvinte, înţelegerea

limbajului, folosirea cuvintelor, numărul de cuvinte din vocabular, formularea de propoziţii

d) Dezvoltarea cognitivă – se referă la aspecte legate de imitaţie, permanenţa obiectelor,

indeplinirea instrucţiunilor, rezolvare de probleme, recunoaşterea/ înţelegerea culorilor, formelor,

relaţiilor spaţiale, relaţiilor temporale, mărimi, cantităţi, comparaţii, serieri, secvenţialitate,

operarea cu noţiuni concrete, operarea cu noţiuni abstracte, etc

e) Dezvoltarea capacităților de autoajutor – se referă la dezvoltarea abilităţilor pentru obţinerea

independenţei (autoservire) în ceea ce priveşte hrănirea, igiena personală, spălarea/ baia

personală, îmbrăcarea/ dezbrăcarea, folosirea toaletei.

f) Dezvoltarea senzorială – se referă la modul în care persoana îşi adaptează capacitatea de a

recepta stimulii şi de a răspunde adecvat la aceştia indiferent de tipul lor: vizuali, auditivi, tactili,

de echilibru, gustativi şi olfactivi.

11

Stadiile dezvoltării

a) Perioada de sugar (0-6 luni)

b) Perioada de bebeluş (6-12 luni)

c) Perioada antepreşcolară (1-3 ani)

d) Perioada preşcolară (3 – 7 ani)

e) Perioada şcolară mică (7 – 10/11 ani)

f) Perioada pubertăţii (11 - 14 ani)

g) Perioada adolescenţei (14 – 18 ani)

h) Perioadele tinereţei (18 – 35 ani)

i) Perioada vârstei adulte (35 – 65 ani)

j) Perioada vârstelor de regresie (peste 65 ani)

5. Evaluarea riscului de abuz sau neglijare a copilului

Factorii de risc pentru abuz sau neglijare sunt acele caracteristici ale copilului, familiei sau

părintelui, care au fost asociate cu creşterea riscului ca un copil sau mai mulţi care cresc în

aceleaşi condiţii să fie neglijaţi sau abuzaţi. Riscul este cu atât mai mare cu cât sunt identificaţi

mai mulţi factori ca fiind prezenţi în aceeaşi familie. Fiecare dintre aceşti factori contribuie la

creşterea stesului şi implicit la creşterea riscului de maltratare a copiilor.

Informaţiile despre maltratarea copilului sunt difici de obţinut, datorită secretului şi

negării care înconjoară problemele de familie. Copilul simte că ar trăda familia dacă ar recunoaşte

că este supus unor rele tratamente în familie. El va recunoaşte abuzul doar în anumite situaţii şi

doar după ce persoana respectivă îi câştigă încrederea.

1. Caracterisitici ale copilului care se pot constitui în factori de risc:

întârzieri în dezvoltare sau handicapuri fizice

naştere prematură sau dificilă

probleme de comportament dificil de disciplinat

2. Caracterisitici ale părinţilor care se pot constitui în factori de risc:

cunoştinţe inadecvate despre îngrijirea copilului

cunoştinţe inadecvate despre dezvoltarea copilului

aşteptări nerealiste faţă de copil

etichetarea copilului ca fiind rău, sau obraznic, sau nedorit

părintele sau părinţii au fost maltrataţi în copilărie

părinţi foarte tineri

3. Caracterisitici ale familiei care se pot constitui în factori de risc:

venituri mici

conflict marital

violenţa domestică

lipsa unui sistem de suport

______________________________________________________________________________

12

Intervievarea copiilor

Tehnicile de intervievare a copiilor sunt specifice. Acestea trebuie să fie adaptate în

funcţie de:

vârsta copilului,

capacitatea sa de înţelegere

dezvoltarea socială şi emoţională

Tehnicile cele mai des folosite sunt:

folosirea de animale de pluş şi păpuşi

desenarea de situaţii de familie

spunere de poveşti

Intervievarea părinţilor

Intervievarea părinţilor este o tehnică dificilă în condiţiile în care nu aveţi stabilită o

relaţie de sprijin anterioară cu aceştia sau în situaţia în care părintele ştie că este intervievat penru

a se identifica un posibil abuz. Aşadar, un pas deosebit de important este acela al constuirii unei

relaţii de sprijin. In situaţia în care nu aveţi timp pentru a construi o relaţie de sprijin este

important să aveţi o atitudine profesionistă care să îi permită părintelui să fie sincer şi deschis. In

această situaţie puteţi să luaţi în considerare următoarele recomandări:

1. Trataţi clientul cu respect. Salutaţi. Invitaţi-l să ia loc. Folosiţi o frază de deschidere de tipul:

Mă bucur că v-aţi făcut timp să veniţi să discutăm.

2. Recunoaşteţi autoritatea sa în familie

3. Evaluaţi modul în care este perceput copilul. Este foarte important să observaţi care sunt

etichetele pe care părintele le atribuie copilului în discursul său. Aceste etichete relevă care este

percepţia părintelui cu privire la copil.

4. Evaluaţi şi stimulaţi capacitatea părintelui de a fi empatic faţă de copil. Cunoscând nevoile

specifice a unui copil de o anumită vârstă puteţi să sugeraţi părintelui că acesta a acţionat sub

impulsul acestor nevoi. Cereţi acestuia să îşi aminteasă cum era el la acea vârstă, ce nevoi avea şi

cum s-a simţit când acestea au fost satisfăcute şi cum s-a simţit când acestea nu au fost

satisfăcute.

5. Creaţi situaţii în care să observaţi părintele în interacţiune cu copilul.

6. Concentraţi-vă asupra comportamentelor specifice ale copilului folosind întrebări de tipul:

Ce face copilul dumneavoastră într-o astfel de situaţie, Descrieţi o zi obişnuită, etc.

13

7. Metode si proceduri de planificare si monitorizare

1. Planificarea interventiei

Odată ce a fost realizată evaluarea, care a cuprins nevoile şi identificarea punctelor tari ale

clientului/ familiei, se trece la intervenţia efectivă. Intervenţia va folosi punctele tari ale

clientului/ familiei pornind de la premisa că acestea vor constitui un fundament pozitiv pentru

actiunile ce vor fi intreprinse pentru satisfacerea nevoilor. Planul va include stabilirea

obiectivelor, strategiile care vor fi folosite pentru atingerea obiectivelor, prioritizarea şi detalierea

contextului în care se vor derula intervenţiile.

Paşii unei planificări de succes sunt:

1. Stabilirea obiectivelor:

Pornind de la nevoile formulate de către client, asistentul social îl va sprijini pe acesta să

stabilească setul de obiectie care odată atinse vor duce la satisfacerea nevoilor.

Obiectivele trebuie să fie SMART: specifice, măsurabile, tangibile, realiste şi limitate în

timp.

2. Formularea planului

Are ca efect practic realizarea conexiunii dintre evaluare şi obiective. Strategiile de

intervenţie presupun stabilirea acţiunilor concrete, prioritizarea acestora, cine îşi va asuma

responsabilitatea pentru fiecare acţiune în parte, locul unde se va desfăşura, precum şi timpul

necesar asociat fiecărei acţiuni.

Câteva elemente esenţiale în planificarea eficientă a intervenţiilor sunt:

identificarea resurselor existente şi posibilităţile de accesare a acestora

gradul de participare al clientului la stabilirea intervenţiilor

asumarea implicării clientului în acţiunile prevăzute

3 Intrumente de planificare

1. Planul de servicii

Dacă, în procesul de evaluare se identifică o situaţie de risc de separare a copilului de părinţii săi

sau care ar putea să aibă un impact negativ asupra dezvoltării sale, asistentul social din cadrul

SPAS trebuie să elaboreze un plan de servicii care va cuprinde necesarul de sprijin şi de resurse

pentru prevenirea separării, respectiv îndepărtarea factorilor care ar putea afecta dezvoltarea

acestuia.

______________________________________________________________________________

14

2. Planul individualizat de protecţie

PIP este utilizat în planificarea serviciilor şi măsurilor de protecţie de care beneficiază un

copil pentru care s-a decis o formă de protecţie.

Finalitatea PIP:

1.Reintegrarea în familie,

2.Adopţia internă,

3. Integrarea socio-profesională

După finalizarea evaluării detaliate a siuaţiei copilului cu sprijinul echipei

multidisciplinare şi cu implicarea activă a copilului, familiei sau reprezentantului legal managerul

de caz întocmeşte PIP (organizează cel puţin o întâlnire cu echipa multdisciplinară pentru

analiza şi finalizare în cadrul conferinţei de caz);

Odată aprobat de coordonatorul managerului de caz PIP este prezentat Comisiei pentru

Protecţia Copilului sau instanţei judecătoreşti odată cu raportul de evaluare detaliată a situaţiei

copilului atunci când se ia decizia unei măsuri de protecţie specială pentru copil.

După aprobarea de către Comisie sau instanţa de judecată managerul de caz comunică PIP

membrilor echipei, familiei şi copilului, acesta fiind la baza programelor de intervenţie specifică

ce trebuie realizate de fiecare membru al echipei. PIP este adus la cunoştinţa copilului utilizând

mijloace potrivite în funcţie de vârsta, gradul de maturitate tipul de dizailitate sau handicap a

copilului.

Furnizarea de prestaţii, servicii sau intervenţii cuprinse în PIP se realizează în baza unui

contract cu familia sau reprezentantul legal.

Reevaluarea situaţiei copilului şi modului de implementare a PIP se realizează timestrial

sau la nevoie, atunci când apare o situaţie ce impune acest lucru. Managerul de caz organizează

întâlniri lunare sau la nevoie cu echipa şi cu participarea copilului, familiei sau reprezentantului

legal şi întocmeşte minutec a întâlnirilor de reevaluare. Pe parcursul intervenţiei PIP este revizuit

o dată la 3 luni şi este urmat de modificarea contractului cu familia.

Managerul de caz urmăreşte calitatea integrării sociale a copilului şi colaborează cu SPAS

de la domiciliul familiei şi copilului, pregătind famlia sau reprezentantul legal pentru

monitorizare post servicii şi închiderea cazului (prin atingerea finalităţii PIP sau ransferul către alt

manager de caz din structura altei DGASPC).

Planul individualizat de protecţie

Pentru întocmirea planului individualizat de protecţie asistentul social trebuie să ia în

considerare toate resursele sau serviciile disponibile, pe care familia le poate accesa în vederea

depăşirii situaţiei de criză.

In manualul Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor

copilului elaborat de ANPDC se recomandă să se întocmească o listă a resurselor şi serviciilor

disponibile care să cuprindă:

Beneficiile financiare care pot fi acordate conform legislaţiei în vigoare:

alocaţia de stat pentru copii,

alocaţia de stat pentru nou-născuţi,

alocaţia de susţinere pentru familiile monoparentale,

alocaţia familială complementară,

venitul minim garantat,

ajutorul pentru încălzirea locuinţei

15

Instituţiile şi organizaţiile care pot furniza asistenţă şi consiliere

La nivel local

şcoala

biserica

primăria

medicul de familie

poliţia

La nivel judeţean

DGASPC, AJOFM , AJPIS , ISJ

CJAS (Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate)

CJP (Casa Judeţeană de Pensii)

ONG-uri

Servicii de protecţie a copilului

centre de zi,

centre de consiliere şi sprijin pentru părinţi,

centre maternale

centre de recuperare pentru copii cu handicap

Servicii de educaţie

grădiniţe/ şcoli/ licee

transport şcolar

clase de alfabetizare

cursuri de educaţie parentală

educaţie pentru adulţi, formare/ reconversie profesională

cercuri şi cluburi pentru copii

servicii de îngrijire de în afara orelor de şcoală

Servicii medicale

medic de familie

mediatori sanitari

spitale/ policlinici

planificare familială

servicii de monitorizare a femeilor gravide

Servicii de natură juridică

birouri de asistenţă juridică

cabinete de avocatură

cabinete notariale

cabinete de executori judecătoreşti

servicii de reintegrare şi reabilitare de pe lângă instanţa judecătorească

Alte servicii

cantina socială

grupuri de sprijin

adăposturi pentru victimele violenţei domestice

consiliere premaritală

birouri de consiliere pentru cetăţeni

agenţia de dezvoltare regională

Proceduri

pentru furnizarea utilităţilor

pentru înregistrarea naşterilor

pentru obţinerea actelor de identitate

______________________________________________________________________________

16

8. Implementarea planului de interventie

Odată ce s-a realizat o planificare a intervenţiilor, acestea vor fi transpuse efectiv în

practică, iar acest fapt va da valoare efectivă planului.

Pe parcursul derularii activitatilor propuse, pentru atingerea obiectivelor stabilite , asistentul

social va oferi sprijin emoţional, încurajare, validare; sprijin pentru identificarea de

alternative de acţiune.

9. Monitorizarea

Monitorizarea se referă la urmărirea modului în care se derulează intervenţiile stabilite în cadrul

planului. Permite reformularea unor obiective sau chiar modificarea planului de acţiune, în

situaţia în care efectul intervenţiei nu este cel scontat. Pentru ca obiectivele să fie atinse este

important ca monitorizarea implementării planului să ţină cont de următoarele:

De multe ori, oamenii deşi fac planuri bune, ele nu sunt duse la îndeplinire deoarece nu

toţi îşi duc la îndeplinire sarcinile. Asistentul social trebuie să intre în contact cu toţi cei

implicaţi şi să să se asigure că fiecare îşi va asuma rolul şi că planul funcţionează

Culege informaţii specifice despre cazul tău de la cei în măsură să ţi le ofere, cu

respectarea confidenţialităţii.

Una dintre cele mai bune modalităţi de a evita o criză este de a păstra suficient contact cu

clientul şi familia sa pentru a identifica din timp potenţialele probleme.

Dacă clientul nu urmează planul, asistentul social trebuie să identifice barierele şi să ajute

clientul să le depăşească.

Asistentul social nu trebuie să permită preluarea tuturor responsabilităţilor. Cu cât fiecare

va fi mai implicat cu atât va fi mai probabil succesul planului.

Dacă cineva nu îşi asumă responsabilităţile în mod consecvent, poate fi necesară o

discuţie directă cu persoana respectivă cu privire la comportamentul respectiv. Folosiţi

elementele de comunicare eficientă.

Unele momente de descurajare pot apare, în special în momente de stres. Ajutaţi clientul

să îşi găsească motivaţia de a merge mai departe

Impărţiţi obiectivele în paşi foarte mici, astfel încât clienul să poată să îi realizeze şi astfel

să se bucure de succesul acestor paşi.

Realizaţi un grafic colorat unde să notaţi obiectivele realizate ale planului, pentru o

reamintire vizaulă a succeselor

Reamintiţi-vă că profesioniştii se implică deoarece doresc să ajute, dar clientul trăieşte

efectiv situaţia. Nu uitaţi de câtă determinare are nevoie pentru a urma planul!

10. Evaluarea finala a cazului

Evaluarea finală a cazului se realizează prin stabilirea numărului şi modului în care s-au

atins obiectivele propuse. Pe lângă atingerea obiectivelor intervenţia trebuie să fie considerată

eficientă şi prin prisma unor indicatori atât calitativi cât şi cantitativi.

Dintre indicatorii calitativi amintim îmbunătăţirea relaţiilor clientului cu diferiţi indivizi

sau instituţii, creşterea adaptabilităţii la anumite situaţii, dezvoltarea abilităţilor părinteşti, etc.

Dintre indicatorii cantitativi amintim: numărul de ore alocat cazului, numărul şi natura

resurselor accesate, numărul de specialişti implicaţi în caz, numărul de intervenţii, costurile,

numărul de reveniri, etc.

17

MODUL III - COMUNICAREA INTERPERSONALA

Ce este comunicarea interpersonală?

Comunicarea interpersonală este o nevoie fundamentală a fiinţei umane, este seva vitală a

oricărei relaţii. Noi toţi suntem implicaţi în relaţii familiale, de prietenie, de amiciţie, ş.a. Este

nevoie de practică pentru a învăţa să comunici pozitiv şi eficient. Aceasta nu este o abilitate

înnăscută, dar poate fi învăţată.

Comunicarea este canalul prin care împărtăşim cu cei din jurul nostru nevoi, dorinţe,

impresii, gânduri şi sentimente. Pentru ca acestea să fie înţelese este necesar ca să folosim mesaje

adecvate.

Modalităţi de comunicare

1. Comunicarea verbală

2. Comunicarea nonverbală

3. Comunicarea paraverbală

In comunicarea eficientă, este esenţial ca între cele trei registre ale comunicării să

existe concordanţă. Atunci când între mesajele transmise pe toate cele trei registre există

discordanţă sau conflict, receptorul va lua în considerare mesajul nonverbal, dar concomitent va

suspecta o lipsă de sinceritate.

A. Comunicarea verbală

Atunci când comunicăm verbal este deosebit de important să ţinem cont de câteva aspecte

esenţiale:

Exprimarea clară a ideilor. Acest lucru presupune o înşiruire logică a ideilor, structurate

în fraze scurte, pronunţie corectă, precum şi cuvinte adecvate momentului, situaţiei şi

auditorului.

Acurateţea. Trebuie să vă asiguraţi că expresiile şi cuvintele folosite exprimă exact ceea

ce doriţi să spuneţi, aşadar trebuie să dispuneţi de un vocabular bogat.

Prin urmare, comunicarea verbală este cea mai evidentă formă de comunicare şi cel mai

uşor de identificat. Aceasta presupune existenţa unui limbaj, a unor coduri verbale care ajută la

transmiterea şi descifrarea mesajului.

______________________________________________________________________________

18

B. Comunicarea paraverbală

Comunicarea paraverbală se referă la aspectele legate de expresia sonoră a vocii umane.

Aşadar limbajul verbal este însoţit de aspecte care nuanţează mesajul şi care, uneori, îi pot

schimba chiar sensul.

Elementele de paralimbaj sunt:

e. tonul vocii – vocea care are tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare sau stridentă. Vocea

care are tonalităţi joase este groasă, gâtuită, aspră.

f. volumul vocii – este mai uşor de controlat decât tonalitatea vocii. Se poate obţine un

volum adecvat prin exerciţiu. O respiraţie corectă este esenţială pentru a obţine un volum

adecvat. Volumul vocii este necsar a fi adaptat în funcţie de spaţiul în care se desfăşoară

procesul de comunicare, mărimea grupului şi zgomotul de fond.

g. timbrul vocii – poate trăda atitudinile şi emoţiile persoanei care vorbeşte. El indică faptul

că sunteţi fericit, furios, trist, ironic, indiferent, etc. El poate modifica sensul celor spuse

în mare măsură.

h. dicţia – este modul în care spunem sau pronunţăm cuvintele iar aceasta se face prin

educaţie şi exerciţiu.

i. accentul – depinde de obicei de regiunea geografică în care trăim.

j. ritmul vorbirii – poate influenţa mesajul în sensul că un ritm rapid poate avea semnificaţia

unei urgenţe, sau poate să-l facă de neînţeles. In situaţia vorbitului în public, un bun

vorbitor va rări fecvenţa vorbirii atunci când transmite o idee importantă şi va mări

frecvenţa în cazul frazelor mai puţin semnificative. Aşadar, un bun vorbitor va schimba

frecvenţa vorbirii, adaptând-o la context.

k. pauzele – trebuie folosite adecvat. O utilizare excesivă poate induce plictiseala. Lipsa lor

poate obosi. Pauzele sunt de asemenea importante pentru a sublinia un mesaj, etc.

C. Comunicarea nonverbală

Tot din exerciţiul despre calităţile unui orator putem extrage câteva elemente de

comunicare non-verbală. Comunicarea non-verbală, aşa cum ştiţi, se referă la elementele

comportamentale care pot avea ele însele semnificaţia unui mesaj propriu-zis sau însoţesc

comunicarea verbală, pe care o pot întări sau chiar anula. Cineva spunea Omul vorbeşte cu vocea

şi comunică folosindu-şi întregul trup. Comunicarea nonverbală se realizează aşadar, prin

intermediul unor reacţii, de cele mai multe ori, neconştientizate, dar care sunt evidente pentru cei

din jur. Comunicarea nonverbală transmite informaţii, emoţii, sentimente, caracteristici de

personalitate.

Inţelegem acum că fiind exprimat de cele mai multe ori prin reacţii neconştientizate,

limbajului nonverbal i se acordă mai multă credibilitate decât limbajului verbal, deoarece se

consideră că el transmite adevăratele semnificaţii ale mesajului. De asemenea, fiind exersat atât

de timpuriu, interpretarea mesajului nonverbal se realizează cu uşurinţă, chiar dacă această

interpretare se realizează prin prisma experienţelor anterioare, preconcepţiilor, strerotipiilor în

gândire şi altele.

19

Formele de comunicare nonverbală:

a. Privirea/ contactul vizual – este un element deosebit de important în comunicarea

nonverbală. Contactul vizual menţine atenţia ascultătorului asupra vorbitorului. In cazul

unui formator, de exemplu, acesta se adresează unui grup mai mare de oameni, aşadar este

necesar ca acesta să cuprindă cu privirea întregul grup, astfel încât fiecare membru al

grupului să se simtă observat.

b. Mimica – este cea mai evidentă formă de comunicare nonverbală şi cel mai uşor de

observat. Faţa unei persoane poate oferi în mod continuu un comentariu la mesajul

receptat, sau indicaţii cu privire la sentimentele unei persoane.

c. Gestica – prin gesturi putem transmite informaţii (vezi utilizarea semnelor în circulaţie,

armată), emoţii, sentimente. Gestica poate influenţa un discurs, poate exprima cât suntem

de încrezători în noi înşine, etc.

d. Postura – se referă la poziţia corpului pe care o adoptăm atunci când ne aflăm într-o

situaţie de comunicare. Experienţele au arătat că oamenii care doresc să coopereze au

tendinţa să stea umăr la umăr, pe când cei care sunt advrsari au tendinţa să stea faţă în

faţă.

e. Proxemica – sau modul în care comunicăm cu şi în spaţiu. Aceasta are semnificaţii

culturale, aşadar poate fi interpretată diferit în culturi diferite. Proxemica este, de fapt,

teoria distanţelor. Această teorie a fost elaborată de Edward Hall, el identificând

distanţele fizice pe care oamenii le păstrează între ei în diferite situaţii. Se diferenţiază

astfel, 4 spaţii de comunicare:

Intim (0 – 0,5 m) – spaţiu rezervat pentru persoanele foarte apropiate (între soţi,

iubiţi, părinţi şi copii)

Personală (0,3 – 1,3 m) – spaţiu rezervat pentru persoanele apropiate: prieteni

Socială (1,2 – 3,6 m) – utilizat în afaceri sau conversaţii ocazionale

Publică (peste 3,6 m) – întâlniri de informare, cursuri, conferinţe.

f. Chronemica – modul în care o persoană percepe timpul şi se raportează la el reprezintă un

indicator personal în comunicare. Are, de asemenea, o conotaţie culturală care impune

reguli de management al timpului şi de interpretare a acestuia.

D. Comunicarea în grup

Din prisma managerului de caz comunicarea în cadrul grupului o vom aborda din

perspectiva facilitării comunicării în cadrul interacţiunilor între membrii grupului.

______________________________________________________________________________

20

Avantajele grupurilor:

1. există mai multă informaţie disponibilă, aşadar se pot obţine mai multe soluţii alternative.

Numărul ideilor tinde să crească odată cu mărimea grupului, dar tinde să se stabilizeze la 5 sau 6

participanţi.

2. sugestii mai multe şi mai bune. Grupurile în care se comunică bine vor oferi soluţii în număr

mai mare şi de calitate superioară soluţiilor obţinute ca rezultat a muncii individuale.

3. o mai mare productivitate dacă sarcinile de îndeplinit:

a. necesită o diviziune a muncii

b. impun mai multă pricepere manuală

c. necesită creativitate

d. impun memorarea sau reamintirea informaţiilor

e. solicită judecata clară

4. învăţare mai rapidă. In grup sunt puţine şanse de a fi întreruptă învăţarea. Accesul la

experienţele şi la punctele de vedere a celorlaţi facilitează dezvoltarea unui punct de vedre

propriu, deci o intenalizare a informaţiei, ceea ce asigură o retenţie a informaţiei pe termen lung.

Dezavantajele grupurilor

1. Se poate pierde timp prin devierea de la subiect

2. O idee bună poate fi inhibată la presiunea grupului

3. Pot exista persoane care să conturbe desfăşurarea activităţilor

E. Ascultarea

O abilitate cu o deosebită importanţă în comunicarea interpersoanlă este abilitatea de a

asculta activ.

Sunteţi un bun ascultător?

Dacă doriţi să aflaţi cât de bun ascultător sunteţi de obicei, răspundeţi la următoarele întrebări. Nu

este necesar să comunicaţi rezultatul, aşa că este recomandat să fiţi cât mai sincer posibil.

Răspundeţi cu Da sau Nu.

1. Intr-o încăpere mă plasezi astfel încât să fiu sigur că voi auzi clar.

2. Mă uit la cealaltă persoană când ea vorbeşte cu mine.

3. Imi aloc timp pentru a asculta.

4. Permit celeilalte persoane să-şi exprime gândurile şi sentimentele fără a o întrerupe.

5. Incerc să ignor anumite prejudecăţi ce pot fi activate de diverşi stimuli din limbajul verbal sau

nonverbal al vorbitorului.

6. Ascult în loc să întrerup chiar dacă discursul este plictisitor.

7. Iau notiţe.

8. Intervin cu comentarii scurte pentru a ajuta vorbitorul

9. Fac un rezumat pentru a fi sigur că înţeleg corect.

21

Obstacolele în calea comunicării eficiente

1. Comportamentele emiţătorului

Sensuri diferite ale cuvintelor – acelaşi cuvânt poate fi atribuit unor sensuri diferite de

către doi parteneri implicaţi într-un proces de comunicare. De exemplu într-un dialog

între mamă şi profesoară, cea din urmă poate spune: Costel este slab..., iar mama poate

răspunde: Da, nu ştiu ce aş mai putea face să îl conving să mănânce mai mult....

Alteori nu suntem capabili să găsim cuvintele cele mai adecvate pentru ceea ce dorim

să transmitem.

Ascunderea sentimentelor şi a gândurilor se poate datora modelului transmis peste

generaţii conform mitului că exprimarea gândurilor şi sentimentelor ne face

vulnerabili. Atunci, din motive de siguranţă, evităm să comunicăm gânduri sau

sentimente sau abordăm alternativa de a le codifica. Acest tip de comportament

încurajează un altul şi anume acela de a presupune, de a interpreta .

Emiţătorul poate fi orb la emoţiile sale sau poate fi orbit de către acestea – în

anumite situaţii, putem să ne pierdem capacitatea de a ne recunoaşte propriile

sentimente şi să le acceptăm. In alte situaţii putem să cădem pradă emoţiilor intense,

pasiunilor şi astfel să ni se blocheze capacitatea de a raţiona.

Neconcordanţa mesajelor transmise prin intermediul celor trei registre: verbal,

nonverbal şi vocal.

2. Comportamentele receptorului

Filtrarea mesajului: deoarece organismul are nevoie să fie protejat de multitudinea de

informaţii în creştere care ne bombardează, capacitatea noastră de a fi atenţi este

restrânsă la câţiva stimuli, ceea ce, pe de o parte poate afecta procesul de comunicare. Pe

de altă parte, înţelegerea realităţii poate fi influenţată de emoţiile asociate unei situaţii sau

eveniment. Iar în cazul în care ne setăm propriile aşteptări vizavi de o situaţie sau

eveniment, acesta va fi filtrat prin prisma criteriilor stabilite anterior.

Distragerea atenţiei – se datorează faptului că există o diferenţă semnificativă între viteza

cu care gândim şi cea cu care vorbim, aşa că ascultătorul poate cu uşurinţă să fie distras de

alte gânduri sau stimuli.

Reacţii care blochează comunicarea

______________________________________________________________________________

22

mesaje non verbale:

nu există contact vizual

se menţine o distanţă mare

postură închisă

stă cu spatele la vorbitor

angajarea în altă activitate

mesaje verbale: Exemple:

critică Tu niciodată nu reuşeşti să ...

anticipează ce vrea să spună celălalt ştiu ce vrei să spui ...

demonstrază intoleranţa; Nu se poate aşa ceva!

învinovăţesc; Eşti singurul vinovat pt. ce s-a întâmplat

moralizează Ar trebui să ....

repară Lasă că am să ... eu

sfătuiesc Dacă aş fi în locul tău, eu aş ...

pun etichete Eşti la fel ca toţi ceilalţi

ameninţă Dacă nu faci ce-ţi spun eu ...

deviază convorbirea spre alte subiecte Nu te mai gândi la ce s-a întâmplat ...

a da ordine De ce? Pentru că aşa spun eu!

Argumentarea logică Logic, aşa ar fi trebuit să te comporţi

3. Felul în care mintea noastră funcţionează

Percepţiile asupra realităţii – fiecare dintre noi îşi construieşte propria realitate,

deoarece percepţiile pe baza căreia se construieşte aceasta sunt foarte subiective: din

multitudinea de informaţii se selectează doar o parte şi se pare că doar pe acelea pe

care suntem pregătiţi să le colectăm conform provebului “Vezi doar ceea ce vrei să

vezi”. După ce colectăm informaţiile, într-o anumită ordine, aşezăm informaţiile pe

categorii: blondele sunt ..., bărbaţii sunt ...etc

Stereotipuri şi prejudecăţi – strereotipul este un fel de etichetă prin care creierul

nostru simplifică realitatea complexă pentru ca organismul să poată dezvolta

răspunsuri automate la stimuli similari. Pe de altă parte, crearea de stereotipuri

culturale poate duce la etichetarea negativă a unui grup întreg de persoane, prin

generalizare, pe baza unui comportament inadecvat a unui individ care aparţne

grupului respective. Stereotipurile cele mai frecvente sunt legate de: vârstă, sex,

rasă, religie, vocaţe, naţonalitate, locuri, lucruri.

Diferenţele între sexe – din punctul de vedere al stilului de comunicare există

anumite diferenţe între bărbaţi şi femei. Câteva dintre acestea sunt: bărbaţii vorbesc

de trei ori mai puţin decât femeile, bărbaţii preferă să abordeze câte un subiect o

dată, pe când femeile pot vorbi despre mai multe lucruri concomitent, bărbaţii nu se

întrerup în timp ce vorbesc, decât în situaţii de rivalitate sau conflict

23

D. Modalităţi de ameliorare a comunicării

1. Mesajele de tip “eu”

Mesajele de tip “eu” vorbesc de propria experienţă, fără a ataca sau a critica pe alţii, doar

pentru că aceştia nu răspund la propriile tale nevoi. Aceste declaraţii pot opri escaladarea ostilă a

unui proces, clădind încrederea şi sensibilitatea. Presupunerea este că dacă oamenii văd ceea ce

eşti tu cu adevărat, ceea ce simţi tu cu adevărat sau ceea ce doreşti cu adevărat, atunci ei vor

încerca să răspundă de o manieră corespunzătoare. (John Amodeo and Kris Wentworth, „Self-

revealing Communication: A Vital Bridge between Two Worlds”, 1995).

Mesajele de tip „eu”

Previn declanşarea reacţiilor defensive în comunicare prin evitarea criticii şi a

evaluării persoanei cu care comunici.

Facilitează comunicarea emoţiilor şi

Permit îmbunătăţirea relaţiei şi modificarea comportamentelor care nu sunt

adecvate într-o relaţie

Aceste mesaje pot înlocui cu succes mesajele de tip „tu” care dau sentimentul unei acuze,

al unui atac, al manipulării şi pedepsirii, al încercării de a schimba comportamentul celeilalte

persoane. Ele întrerup comunicarea datorită reacţiilor defensive pe care le declanşează. Când

auzim cuvintele “tu”, “întotdeauna” sau “niciodată” rostite ca un reproş sau învinovăţire, noi

încetam să mai ascultăm. E ca şi cum cineva arunca cu mingea în noi în loc să ne-o arunce nouă.

Aşadar, mesajele de tip „eu” ne ajută să spunem:

ceea ce simţim;

când ne simţim aşa;

de ce.

Exemplu:

Sunt ingrijorat/ă

când nu mă suni sa-mi spui că vei întârzia

pentru că mi-e teama să nu ti se întâmple ceva.

Spuneţi ce simţiţi, când simţiţi, şi de ce. Aceasta are tendinţa de a micşora tensiunea

situaţiei şi a încuraja persoana cealaltă să facă o pauza şi să asculte. Pentru a folosi Mesajele “Eu”

intr-un mod adecvat, trebuie să ştim ce simţim şi apoi să spunem aceasta simplu şi onest

persoanei celeilalte. Nu urmărim să blamăm cealaltă persoană ci să descriem modul în care

comportamentele sau acţiunile sale ne afectează pe noi. Să vizionăm caseta video pentru a vedea

cum functionează mesajele “Eu”.

______________________________________________________________________________

24

2. Explorarea alternativelor

Este o metodă eficientă în procesul de sprijin. Aceasta este o metodă diferită de oferirea

de sfaturi care este contraindicată, deoarece scade capacitatea clientului de a evalua situaţia şi de a

identifica soluţii la problemele sale. Prin opoziţie, explorarea alternativelor presupune sprijin

pentru dezvoltarea abilităţilor de identificare a problemei, de identificare a soluţiilor posibile şi de

luare a deciziei.

Paşi în explorarea alternativelor:

a. identificarea problemei: Văd că eşti preocupat. Putem să discutăm despre ceea ce te

frământă?

b. Identificarea soluţiilor alternative: Care crezi că ar fi soluţiile posibile ale acestei

probleme?

c. Alegerea soluţiei optime: Care din soluţii crezi că ar fi cea mai bună?

d. Evaluarea posibilelor consecinţe: Ce crezi că se va întâmpla dacă vei alege această

soluţie?

e. Asistarea în luarea deciziei: Orice decizie vei lua, o putem discuta dacă crezi că este

necesar.

f. Planificarea pentru evaluare: Când obţii primele rezultate vom putea vedea dacă soluţia

aleasă este cea mai bună

Atunci când clientului îi este permis să îşi evalueze opţiunile şi să ia decizia, implicit îşi

asumă responsabilitatea ducerii la îndeplinire a deciziei.

3. Exprimarea sentimentelor şi emoţiilor

Una dintre cele mai mari dificultăţi în comunicare este dată de capacitatea scăzută de

identificare şi exprimare a sentimentelor şi emoţiilor. In general, suntem obişnuiţi să folosim o

gamă restrânsă de cuvinte care exprimă emoţii: nervos, supărat, vesel. Pe de altă parte emoţiile şi

sentimentele pe care le experimentăm sunt extrem de diverse şi le resimţim intern însă avem

dificultăţi în a le identifica, respectiv recunoaşte, deoarece nu am fost învăţaţi să facem aceasta.

Pe de altă parte, exprimarea emoţiilor/ sentimentelor este blocată şi de teama de autodezvăluire.

Autodezvăluirea este percepută ca fiind o cauză pentru vulnerabilitate, de aici şi această teamă de

a nufi răniţi, acolo unde ne doare mai tare, acolo unde suntem mai sensibili. Aceasta este una din

stereotipurile sociale ale exprimării emoţionale. In fapt, a comunica eficient presupune, printre

altele şi a şti să îţi exprimi emoţiile.

E. Deprinderile fundamentale de asistare

1. Ascultarea

2. Incurajarea comunicării verbale

a. Intrebările deschise.

b. Intrebările închise.

c. Incurajarea minimală.

d. Parafrazarea

e. Sumarizarea.

f. Reflectarea sentimentelor

25

ANEXA - GENOGRAMA

Pentru realizarea genogramei de utilizează o serie de simboluri specifice:

Persoană de sex masculin

Persoană de sex feminin

Relaţie de căsătorie

Relaţie de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorţ

Căsătorie în care soţii sunt separaţi în fapt

Bărbat decedat

Persoană de sex necunoscut

Fiecare genograma va fi însoţită de legenda.

______________________________________________________________________________

26

ANEXA – ECOHARTA

Fiecare persoana/ sistem care este relationată cu clientul va fi reprezentată pe ecoharta, în

funcţie de informaţiile obţinute în cadrul evaluării. Relaţiile cu aceştia vor fi reprezentate prin

linii diferite, exprimate simbolistic:

Relaţie echilibrată

Relaţie foarte puternică

Relaţie stresantă

Relaţie încordată

Relaţie unilaterală

Relaţie bilaterală

Fiecare ecoharta va fi însoţită de legendă.

SCOALA MEDIC

BISERICA

PRIETENI

FAMILIE

CLIENT