Tema 3. Resursele umane ale întreprinderii

Bibliografie:1. Gheorghiţă M. Economia întreprinderii industriale. Chişinău: Editura CUVÎNTUL-ABC, 2011. 280 p. 2. Черный Н., Блаж И. Экономика современных фирм. Кишинэу: Prut Internaţional, 2003. 362 с. 3. Устурой Л., Новикова Л., Стратила А. Экономика предприятия. Сборник задач для практических занятий. Кишинэу: ТУМ, 2010. 120 с.

Tema 3. Resursele umane ale întreprinderii

1. Personalul întreprinderii: componenţa şi structura

2. Metodele de evidenţă a personalului întreprinderii

3. Mişcarea personalului întreprinderii

4. Productivitatea muncii şi modul de determinare a ei

5. etc.

3.1. Personalul întreprinderii: componenţa şi structura

În practica managerială se utilizează diferiţi termeni privind noţiunea de „personalitate”

• Personalul este totalitatea lucrătorilor angajaţi, indiferent de forma de angajare

• Termenul cadre este identic cu termenul personal

• Resursele umane ale organizaţiei reprezintă personalul întreprinderii, inclusiv lucrătorii potenţiali care pot fi angajaţi la serviciu

• Noţiunea de forţă de muncă se recomandă a fi privită la nivelul statului ca noţiune generalizată, care nu este legată de un anumit colectiv de muncă

5

Termenii privind noţiunea de „personalitate” sunt caracterizaţi în felul următor

resursele umane ale întreprinderii

întreprinderea piaţa muncii

personal (cadre) lucrători potenţialinivelul micro

nivelul macro

forţa de muncă a unei ţări

populaţie ocupatã persoane care furnizeazã forţa de muncã disponibilã pentru producţia de bunuri şi servicii

Personalul fiecărei firme poate fi clasificat după diferite criterii

• după funcţiile pe care le îndeplineşte

• în funcţie de vechimea de muncă

• după gradul şi nivelul calificării

• după vârstă

• sex

• etc.

Clasificarea personalului după funcţiile pe care le îndeplineşte

Personal

Productiv Neproductiv

muncitorii

funcţionarii

specialiştii

conducătorii Per

sona

l ad

min

istr

ativ

paznicii

pompierii

etc.

de bază

auxiliari

Noţiuni şi definiţii generale

• Profesia se caracterizează printr-un complex de cunoştinţe şi deprinderi necesare pentru îndeplinirea unui volum de muncă într-un domeniu dat.

• Diviziunea muncii în cadrul unei profesii determină specialitatea.

• Exemplu: profesia de inginer se divizează pe specialităţi în felul următor: inginer-tehnolog, inginer-mecanic, inginer-electric, inginer-electronist etc.

• Nivelul de calificare – cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare pentru a îndeplini lucrări de un anumit grad de complexitate.

• Gradul de calificare caracterizează nivelul de complexitate al lucrătorilor pe care angajatul le poate îndeplini.

Clasificarea personalului întreprinderii industriale după criteriile menţionate are un rol important

• permite determinarea necesarului de personal pe categorii, profesii, specialităţi şi grade de calificare în conformitate cu cerinţele procesului de producere, modul de organizare a acestuia, precum şi modul de conducere a întreprinderii;

• permite determinarea modului şi a surselor de asigurare a necesităţilor în personal a întreprinderii;

• serveşte drept bază pentru determinarea formelor şi a sistemelor de remunerare, precum şi a fondului de salarizare.

Structura salariaţilor firmei după diferite criterii oferă informaţii necesare perfecţionării managementului şi asigurării utilizării lor eficiente.

Clasificarea personalului întreprinderii industriale după criteriile menţionate are un rol important

3.2. Metodele de evidenţă a personalului întreprinderii

Calcularea şi evidenţierea corectă a numărului de lucrători constituie un factor important în utilizarea

eficientă a personalului întreprinderii

Evidenţierea numărului de lucrători se efectuează în baza calculului următorilor indicatori:

• numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi (Ns)

• numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Nms) (pe săptămână, pe lună, pe an)

• numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi (Nef)

• numărul mediu efectiv al lucrătorilor (Nm ef)

• coeficientul prezentării personalului la lucru (Кpr)

3.3. Mişcarea personalului întreprinderii

Mişcarea personalului se determină în baza calculului următorilor indicatori

• coeficientul de angajare (K ang.) • coeficientul de plecare (K pl.)• coeficientul de fluctuaţie a cadrelor (K fl.)

O dinamică pozitivă a coeficientului de fluctuaţie a cadrelor denotă un mediu inadecvat de organizare a muncii şi a procesului de producere la întreprinderea dată. Nivelul recomandat pentru întreprinderi industriali – până la 10 %.

3.4. Productivitatea muncii şi modul de determinare a ei

Productivitatea muncii reprezintă indicatorul care caracterizează gradul de eficienţă a utilizării personalului

întreprinderii

Nivelul productivităţii muncii poate fi caracterizat prin cantitatea de producţie fabricată într-o unitate de timp, adică prin raportul dintre volumul de producţie şi cheltuielile de timp necesare pentru a-l produce.

În fucţie de raportul direct sau indirect al acestor valori pot fi determinaţi doi indicatori ai productivităţii muncii: randamentul şi manopera.

Modul de determinare a productivităţii muncii

1. Randamentul (indicatorul direct) – caracterizează volumul producţiei fabricate de către un lucrător într-o unitate de timp (o oră, o zi, un an etc.). Se determină ca raportul dintre volumul producţiei fabricate (lucrărilor, serviciilor) şi cheltuielile de timp necesare pentru a-l produce sau numărul de lucrători (muncitori):

R =Q : T , T = t * N sau R =Q : N,

unde: R – productivitatea muncii calculată după indicatorul direct;Q – cantitatea de producţie în unităţi naturale;T – cheltuielile de timp pentru producerea volumului de producţie (numărul de om-ore, om-zile lucrate efectiv în perioada respectivă); t – timpul;N – numărul mediu scriptic de personal.

2. Manopera unei unităţi de produs (indicatorul indirect) – caracterizează cheltuielile de timp pentru a producere o unitate de produs. Se calculează ca raport între cheltuielile de timp pentru producerea volumului de producţie (N*t) şi volumul producţiei (Q):

M = T : Q.

În dependenţă de perioada de timp analizată se distinge productivitatea muncii anuală, zilnică, orară.

PM anuală = Q / N (unităţi/om-an)

PM zilnică = Q / N * Z (unităţi/om-zi)

PM orară = Q / N * Z * O (unităţi/om-oră),

unde: Q – cantitatea de producţie în unităţi naturale;

N – numărul mediu scriptic de personal;

Z – numărul mediu de zile lucrate pe an;

O – numărul mediu de ore lucrate pe zi.

Metode de calcul ale productivităţii muncii

1. Metoda naturală - constă în raportarea volumului producţiei exprimată în unităţi naturale la numărul mediu scriptic de personal dintr-o perioadă dată. Folosirea acestei metode este recomandată în ramurile cu producţie omogenă (întreprinderile ramurii energetice, ale ramurii forestiere)

2. Metoda valorică constă în raportarea volumului producţiei, în unităţi valorice (în preţuri comparabile) la numărul mediu scriptic de personal

Generalizarea metodelor de calcul ale

productivităţii muncii Metode de calcul ale productivităţii

muncii

Aplicabilitatea Avantaje Dezavantaje

Metoda naturală Se utilizează doar la întreprinderile care produc un singur fel de producţie

Reflectă destul de obiectiv nivelul productivităţii muncii

Posibilitatea de utilizare este restrânsă. În general omogenitate deplină a producţiei este i excepţie

Metoda valorică Este universală, se aplică inclusiv la întreprinderile care produc o gamă largă de produse

Este simplă, permite de a compara randamentul la diferite tipuri de lucrări

Nu reflectă obiectiv nivelul productivităţii muncii.

Odată cu creşterea productivităţii muncii se creează premizele pentru mărirea nivelului de salarizare a

muncii la întreprindere

• Economisirea relativă (supraconsumul) a fondului de salariu (E FS) se calculează ca diferenţa dintre fondul de salariu planificat (FS 0) corectat cu indicele modificării volumului producţiei fabricate (Ivp) şi suma achitată efectiv pentru salarizarea muncii (FS 1):

E FS= FS0 * Ivp – FS1

• Economisirea relativă a fondului de salariu se obţine din contul depăşirii ritmului de creştere a productivităţii muncii asupra ritmului de creştere a salariului mediu al unui muncitor