Valea Daniela Drept Financiar Si Fiscal Comunitar

Drept financiar şi fiscal comunitar

0

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

Str. N. Iorga nr. 1, Tîrgu Mureş - 540088, ROMÂNIA

©Universitatea “Petru Maior” din Tîrgu Mureş 2012

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau parţială, în forma originală sau

modificată, precum şi stocarea într-un sistem de regăsire sau transmitere sub orice formă şi prin

orice mijloace sunt interzise fără autorizarea scrisă a autorului şi a Universităţii „Petru Maior” din

Tîrgu Mureş.

Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu explicativ sau justificativ, în articole, studii, cărţi

este autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a sursei.


1

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” din TÎRGU-MUREŞ

CENTRUL IFR

DANIELA CRISTINA VALEA

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR

TÎRGU-MUREŞ


2

CUPRINS

INTRODUCERE

TEMA NR. 1

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE 1.1. Fiscalitate. Politică fiscală

1.2. Armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală – piloni ai politicii fiscale

comunitare

CAPITOLUL II

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ.

STRUCTURĂ

TEMA NR. 2

CAPITOLIL III

BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

3.1. Prezentare generală. Principiile bugetare

3.2. Procedura bugetară

3.3. Conţinutul bugetului general al uniunii europene

3.3.1. Veniturile Uniunii Europene

3.3.2. Cheltuielile Uniunii Europene

CAPITOLUL IV

FRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL V

CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

TEMA NR. 3

CAPITOLUL VI

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA. UN

POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN

CAPITOLUL VII

PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA – prezentare generală

BIBLIOGRAFIE


3

INTRODUCERE

Obiectivele cursului:

Cursul se adresează studenţilor anului III de la Facultatea de Ştiinţe

Economice, Juridice şi Administrative, specializarea DREPT şi se predă în semestrul

6.

Cursul are ca obiect studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor

specifice unei ramuri de drept devenită una dintre cele mai importante şi care

cunoaşste o extindere din ce mai largă, Dreptul financiar şi fiscal comunitar

(european).

Predarea studenţilor din anul III a disciplinei intitulată Drept financiar şi

fiscal comunitar, urmăreşte familiarizarea acestora cu instituţiile, mecanismele şi

regulile sistemului financiar-fiscal al Uniunii Europene.

Competențe:

La sfârşitul acestui curs studenții vor fi capabili să folosească corect noțiunile,

conceptele specifice materiei, instituțiile și mecanismele specifice finanțelor publice

unionale; să citească și să interpreteze corect un buget.

Modul în care este conceput:

Cursul este structurat pe 7 teme principale, în funcție de numărul de ore de

pregătire stabilite. Fiecare temă este împărțită în secțiuni raportat la tematică

abordată.

Test model:

1. Subiecte redacționale care presupun elaborarea unui răspuns.

2. Subiecte care presupun completarea informațiilor cerute.

3. Subiecte tip grilă, cu variante multiple de răpuns.

Evaluarea continuă și finală:

Evaluarea continuă presupune efectuarea unor evaluări periodice și a unui test

în timpul semestrului.

Evaluarea finală constă într-un examne scris conceput pe modelul testului de

evaluare

Studiul individual:

Studiul individual se bazează pe indicarea studenților a temelor abordate și a

materialul bibliografic specific fiecărei teme.


4

TEMA NR. 1

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE1

CUPRINS:

1.1. Fiscalitate. Politică fiscală

1.2. Dreptul financiar şi fiscal european ca (nouă) ramură de drept

1.3. Armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală – piloni ai politicii fiscale comunitare

Test de autoevaluare

Bibliografie

OBIECTIVE:

Capitolul are ca obiect studierea, înțelegerea şi aprofundarea conceptelor şi

noţiunilor specifice materiei Dreptul financiar şi fiscal european de către studenţi, și

astfel familiarizarea acestora cu aceste noţiuni de bază.

COMPETENȚE:

La sfârşitul acestui curs studenții vor fi capabili să utilizeze corect noțiunile de:

fiscalitate, politică fiscală, armonizare și cooperare fiscală. Să identifice corect

izvoarele formale ale Dreptului financiar și fiscal comunitar.

1.1. FISCALITATE. POLITICĂ FISCALĂ

Procesul de globalizare nu ar fi fost posibil fără internaţionalizarea relaţiilor

economice şi mai ales a relaţiilor financiare şi fiscale.

Printre factorii care au determinat dezvoltarea relaţiilor internaţionale se

numără:

- factori de ordin moral – în general, activităţi social-economice umanitare;

- factori impuşi de legile economice obiective, potrivit cărora dezvoltarea

producţiei de bunuri şi servicii depinde de lărgimea pieţei de desfacere;

- normele juridice – prin care se stabileşte cadrul general de desfăşurare a

activităţiilor şi relaţiilor economice, de exemplu, al schimburilor economice

internaţionale (se discută astăzi despre „Dreptul comerţului internaţional”,

„Dreptul comunitar al afacerilor” etc.)

1 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 16-25.


5

Pe fondul dezvoltării sistemului de relaţiilor internaţionale şi, în general al

internaţionalizării pieţelor, s-a extins continuu şi exponenţial şi studiul finanţelor,

care astăzi reprezintă un domeniu deosebit de complex şi de actualitate.

Conceptul de finanţele internaţionale poate fi definit pornind de la conceptul

de fiscalitate, concept care se bazează pe două mari componente:

- politica fiscală (componenta socială) – constând în ansamblul de decizii prin

care se definesc şi se determină prelevările obligatorii;

- dreptul fiscal (componenta juridică) – reprezintă ansamblul normelor juridice

adoptate în scopul reglementării tuturor activităţilor privind colectarea

contribuţiilor obligatorii.

Fiscalitatea poate fi considerată un „rău necesar”.

DEFINIŢIE

Fiscalitatea este definită ca fiind acel sistem de constituire a veniturilor

statului prin redistribuirea venitului naţional cu ajutorul impozitelor şi a taxelor,

reglementate prin norme juridice.

Acest sistem este alcătuit din totalitatea:

impozitelor,

taxelor,

contribuţiilor

şi a celorlalte categorii de venituri publice provenite de la persoane fizice şi

juridice care alimentează bugetele publice.

Politica fiscală reprezintă ansamblul ideilor şi al strategiilor transpuse în

reglementările legale consacrate asigurărilor modalităţilor celor mai eficiente de

stabilire şi percepere a veniturilor bugetare.

Politica fiscală trebuie abordată în strânsă legătură cu:

politica bugetară (pe baza căreia se iau deciziile privind amploarea

cheltuielilor publice şi se stabilesc proporţiile în care acestea urmează să fie

acoperite din impozite)

şi tehnica fiscală (care constă în stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare

a impozitelor).

Politica fiscală trebuie îmbinată cu acţiuni şi activităţi de natură economică,

socială, educaţională, militară.

Pe de altă parte, prin politica fiscală poate fi influenţată dinamica (privind

creşterea sau scăderea vitezei sau a ritmului de dezvoltare) anumitor sectoare de

activitate.

Politica fiscală trebuie se identifice sursele de venituri prin a căror colectare se

pun la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice.

În contextul unional, politicile economice și implicit cele fiscale ale statelor

membre a devenit o chestiune de interes comun.


6

Politica fiscală europeană are rolul de a se asigura că reglementările fiscale

naţionale respectă obiectivele stabilite privind crearea de locuri de muncă,

competitivitatea, piaţa unică şi libera circulaţie a capitalurilor2.

Politica fiscală europeană are două componente: impozitarea directă şi

impozitarea indirectă. Reglementarea impozitării directe revine competenţei

exclusive a statelor membre, dar acestea trebuie să acţioneze în scopul prevenirii

evaziunii fiscale şi a dublei impuneri. Reglementarea impozitării indirecte este

împărţită între Uniunea Europeană şi statele membre3.

Politica fiscală europeană are o serie de obiective4:

- un obiectiv pe termen lung se referă la prevenirea diferenţelor dintre cotele

impozitelor indirecte şi ale sistemele de impozitare, ce pot produce distorsiuni

ale concurenţei în interiorul pieţei unice;

- eliminarea ambiguităţilor legislative în domeniul fiscal şi evitarea dublei

impuneri;

- prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, în special a „migrării”

bazelor de impozitare naţionale, ca urmare a firmelor care îşi mută sediul în alt

stat în căutarea celui mai favorabil regim fiscal;

- realizarea unei reduceri generale şi durabile a sarcinii fiscale;

- susţinerea celorlalte politici ale Uniunii Europene (de exemplu, cea privind

ocuparea forţei de muncă, politica de mediu etc.);

- oferirea unui răspuns preocupărilor contribuabililor şi autorităţilor fiscale5

- cooperarea cu statele membre în vederea asigurării unei fiscalități solide și

sustenabile și a stabilității zonei EURO.

1.2. DREPTUL FINANCIAR ŞI FISCAL EUROPEAN CA (NOUĂ)

RAMURĂ DE DREPT

Definiție:

Dreptul financiar şi fiscal european = ansamblul coerent de norme juridice

elaborate şi emise de instituţiile Uniunii Europene cu scopul de a se asigura

controlul unional asupra fiscalităţii naţionale a statelor membre (şi a celor în curs de

aderare, dacă este cazul), de a se înfăptui politica de armonizare fiscală la nivelul

tuturor statelor membre şi de a se implementa mecanismele contencioase legate de

aceste aspecte.

Izvoarele Dreptului financiar şi fiscal european sunt:

1. Tratatele comunitare

2. Convenţiile internaţionale privind evitarea dublei impuneri.

3. Convenţia europeană a drepturilor omului.

2 http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm. 3 http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm. 4 Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 11-12. 5 A se vedea Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor în legislaţia română, în

„Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007, p. 59.


7

4. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie6.

1.3. ARMONIZAREA FISCALĂ ŞI COOPERAREA FISCALĂ – PILONI AI

POLITICII FISCALE COMUNITARE7

În procesul construcţiei europene un rol deosebit de important l-au avut şi îl au

măsurile privind adaptarea administraţiei publice centrale şi locale ale fiecărui stat la

mecanismele de funcţionare specifice instituţiilor europene.

Fără a se reuşi conturarea unui model unic, au fost stabilite câteva coordonate

care se regăsesc la ora actuală, mai mult sau mai puţin, la nivelul fiecărei

administraţii publice naţionale, coordonate pe seama cărora se concept, adoptă şi

implementează politicile comunitare. Între acestea, politica fiscală deţine un rol

deosebit de important, încă din timpul primilor paşi, apoi pe parcursul constituirii

Comunităţilor Europene şi în final în conturarea Uniunii Europene.

Politica fiscală comunitară se impune însă cu dificultate în spaţiul european,

mai ales datorită obstacolelor pe care le întâmpină, mai ales a celor provocate chiar

de către statele membre, reticente cu privire la aplicarea unor reguli comune privind

mai ales eliminarea diferitelor forme de discriminare fiscală, dubla impunere sau

evaziunea fiscală.

Principalele instrumente pe care Uniunea Europeană înţelege să le folosească

în vederea apropierii fiscalităţii ţărilor membre sunt armonizarea fiscală şi

cooperarea fiscală dintre statele membre.

Armonizarea fiscală presupune un proces de compatibilizare între normelor

juridice naţionale ale statelor membre, precum şi între normele juridice naţionale şi

reglementările comunitare, ceea ce se traduce de fapt, prin obligaţia sistemelor fiscale

naţionale de a respecta regulile comunitare, obligaţie fundamentată pe principiul

prevalenţei normelor comunitare în raport cu cele naţionale.

Un rol important îl au mecanismele juridice prin intermediul cărora dreptul

comunitar impune o serie de constrângeri legislaţiilor naţionale.

Armonizarea fiscală presupune şi pretinde mai întâi o voinţă politică afirmată

clar şi ferm de către autorităţile comunitare, care trebuie însuşită apoi de statele

membre. Armonizarea fiscală se bazează pe o armonizare legislativă, care trebuie să

vizeze toate tipurile şi formele de impozite practicate în statele comunitare.

6 De exemplu, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că, în absenţa armonizării, reglementarea impozitării directe a

veniturilor persoanelor fizice revine competenţei exclusive a statelor membre, dar acestea trebuie să respecte principiile

fundamentale din tratele constitutive privind libera circulaţie a lucrătorilor, a serviciilor şi a capitalului, precum şi libertatea de

stabilire a domiciliului/reşedinţei:

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.htm.

De asemenea, Curtea Europeană de Justiţie a mai stabilit că prevenirea evaziunii fiscale şi a abuzului constituie motiv întemeiat, de

interes general, pentru instituirea unei restricţii privind libertăţile fundamentale. Curtea Europeană de Justiţie a definit evaziunea

fiscală ca fiind „aranjamente pur artificiale în scopul de a eluda legislaţia fiscală” –

http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31062.htm 7 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Coştaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 308-332.

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.htm


8

Dificultăţile întâmpinate de efortul de armonizare legislativă, a determinat

Uniunea Europeană să încerce utilizarea unor mijloace mai eficiente şi mai uşor de

acceptat de către state, respectiv prin utilizarea altor mijloace de cooperare fiscală

între statele membre. Astfel că s-au avut în vedere:

- coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre;

- schimbul de informaţii şi cooperarea între administraţiile fiscale (Directiva

Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de

autorităţile competente sin statele membre în domeniul impozitării directe şi al

impozitării primelor de asigurare8);

- cooperarea în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;

- cooperarea sub forma acordurilor politice.

Eforturile de armonizarea fiscală s-au concentrat asupra impozitelor indirecte,

iar primul pas a fost făcut prin adoptarea unor reglementări prin care s-au eliminat

unele frâne ale cooperării dintre întreprinderile europene şi constituirea grupurilor

economice. Astfel, în anul 1990 au fost adoptate trei texte importante:

- Directiva privitoare la societatea mamă şi filiale,

- Directiva privitoare la fuziuni şi aporturi de active,

- Convenţia în materie de arbitraj.

Următorul pas l-a constituit elaborarea unor reguli comune cu incidenţă în

procesul armonizării fiscale:

- interdicţia generală privind acordurile între întreprinderi care au drept obiectiv

împiedicarea sau restrângerea concurenţei în interiorul Comunităţii (interdicţia

oricărei practici abuzive în domeniul concurenţei);

- interdicţia ajutoarelor acordate între state care afectează concurenţa s-au

ameninţă să afecteze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau anumiţi

producători.

Tratatul UE conţine câteva dispoziţii de natură fiscală cu scopul de a interzice

diferenţele de tratament fiscal faţă de unele produse naţionale şi produsele similare ce

provin din alte state membre:

- este interzis statelor membre să supună, direct sau indirect, produsele

provenind din alte state membre unor impozite interne de orice natură

superioare celor care vizează produsele naţionale;

- sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat

membru pe teritoriul altui stat membru sau cele impuse înfiinţării de agenţii,

sucursale sau filiale de către cetăţenii unui stat membru pe teritoriul altui stat

membru;

- Consiliul poate adopta în unanimitate decizii privind armonizarea dispoziţiilor

legislative referitoare la taxele asupra cifrei de afaceri, la accize şi la alte

impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru

realizarea şi funcţionarea pieţei comune;

- o viitoare armonizare şi în privinţa impozitelor directe, conferind Consiliului

posibilitatea de a promova directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative,

8 Publicată în Jurnalul oficial nr. L. 336 di 27 decembrie 1977, p. 15.


9

reglementare sau administrative din statele membre care au o incidenţă

directă asupra realizării şi funcţionării pieţei comune. Se are în vedere

realizarea unei cooperări prin stabilirea de către Uniunea Europeană a unei

baze de impozitare consolidate comune care să se aplice întregii activităţi a

unei companii indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în cadrul Uniunii

Europene, numai aşa putându-se elimina toate obstacolele financiare

ascunse9.

- statele membre pot recurge la negocieri, în caz de nevoie, pentru a asigura

resortisanţilor lor eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii

Europene.

Progresele cele mai mari în privinţa armonizării fiscale s-au înregistrat cu

privire la TVA. Sistemul fiscal european a fost conceput şi inaugurat în 1970 şi

principalul scop a fost acela de a elimina efectul cumulativ (în cascadă) pe care îl

aveau diferite taxe pe producţie şi pe consum din statele membre. Treptat, prin

reglementări comunitare succesive s-a conturat un regim european (comun) aplicabil

acestui impozit indirect:

- TVA a fost definit ca un impozit general asupra consumaţiei aplicabil

bunurilor şi serviciilor, direct proporţională cu preţul produsul, indiferent de

numărul de tranzacţii efectuate anterior stadiului în care se făcea impozitarea10

- sunt reglementate aspecte privind subiecţii impozabili (orice persoană care

desfăşoară activităţi economice impuse), operaţiunile impozabile (livrare de

bunuri, prestarea de servicii, schimbul de bunuri sau servicii, importul de

bunuri), deductibilitatea11

şi factorul generator de TVA (efectuarea operaţiunii

impozabile).

- prin Directiva nr. 77/338 s-a reglementat asieta12

uniformă pentru toate statele

membre (6 la vremea respectivă)

- pentru a elimina o serie de dificultăţi, regula care ar trebui să guverneze

aplicarea TVA în spaţiul comunitar ar trebui să fie cea a impozitării în statul de

origine şi nu în statul de consumaţie, ceea ce ar însemna că fiecare comerciant

să plătească TVA la cota obişnuită în ţara în care îşi desfăşoară activitatea şi să

deducă TVA plătită oriunde în interiorul Uniuni Europene pe declaraţia sa

obişnuită de TVA.

9 http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31058.htm. 10 Mecanismul: pe parcursul întregului proces de fabricaţie, fiecare agent economic achită TVA furnizorilor săi (o dată cu

preţul pe care îl plăteşte pentru materiile prime, materiale, energie), încasează apoi TVA de la cumpărătorul bunurilor sale (care

plăteşte TVA o dată cu plata preţului bunului), scade întreaga TVA aferentă materiilor prime şi serviciilor ce i-au fost prestate, iar

soldul (diferenţa) îl varsă la buget. Consumator final suportă TVA ca parte integrantă a preţului cu care achiziţionează produsul sau

serviciul. TVA este un impozit care afectează consumul. 11 Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor destinate realizării de operaţiuni

impozabile. 12 Modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau material impozabilă – metoda directă, metoda indirectă,

metoda aşezării pe baze forfetare, metoda administrativă).


10

TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Ierarhizaţi izvoarele formale ale Dreptului financiar şi fiscal comunitar.

(Folosiți drept sursă de răspuns corect cap. I subcap. 1.2.)

2. Stabiliți ralația dintre politica fiscală și pliticia bugetară.

(Folosiți drept sursă de răspuns corect cap. I subcap. 1.3.)

3. Care din următoarele afirmații este adevărată:

a. politica fiscală trebuie se identifice sursele de venituri prin a căror

colectare se pun la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii

cheltuielilor publice;

b. politica fiscală este identică cu fiscalitatea;

c. politica fiscală comunitară este suma tuturor politicilor fiscale naționale.

(Răspuns corect: varianta a.)

BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la

începutul mileniului trei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

2. Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal european, Ed. C.H. Beck, 2010.

3. Cosmin Flavius Coştaş, Legislaţia comunitară fiscală, Editura hamangiu, 2008.

De reţinut:

Conceptul de fiscalitate – politică fiscală.

Conceptul de armonizare şi cel de cooperare fiscală.

Obiectul principal de studiu al dreptului financiar şi fiscal comunitar.

DEFINIŢIA dreptului financiar şi fiscal comunitar.

Izvoarele dreptului financiar şi fiscal comunitar.


11

CAPITOLUL II

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ.

STRUCTURĂ

CUPRINS:

2.1. Consideraţii generale

2.2. Cadrul instituţional


Bibliografie

OBIECTIVE:


noţiunilor legate de Uniunea Europeană de către studenţi, și astfel urmăreşte

familiarizarea acestora cu instituţiile, mecanismele şi regulile sistemului financiar-

fiscal al Uniunii Europene.

COMPETENȚE:

La sfârşitul acestui capitol studenții vor fi capabili să utilizeze corect informațiile

despre Uniunea Europeană. Cunoașterea instituțiilor. Aplicarea practică a atribuțiilor

instituțiilor europene.

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Uniunea Europeană şi integrarea europeană reprezintă un proces complex,

demarat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar având premise, cel puţin

teoretice şi ideatice, mult mai vechi.

Uniunea Europeană este rezultatul unui îndelung proces de cooperare si

integrare care a debutat în 1951, când şase state europene (Belgia, Germania, Franţa,

Italia, Luxemburg şi Olanda) au semnat Tratatul privind constituirea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

De-a lungul unei perioade de cincizeci de ani şi după cinci valuri de aderare

(1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia;

1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,

Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea

Europeana de astăzi are 27 de state membre.


12

În prezent (februarie 2009), trei state fac demersurile pentru a obţine statutul

de stat candidat: Croaţia, fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre

şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea13

.

Astfel, în procesul de realizarea a Uniunii Europene, un prim punct de plecare

l-a reprezentat constituirea Comunităţilor Europene:

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM),

Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Uniunea Europeană se bazează pe 4 tratate constitutive, la care se adaugă

câteva tratate modificatoare.

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt:

1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – adoptat

la Paris la 18 aprilie 1951,

2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi

3. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană – ambele semnate la

Roma, la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958,

4. Tratatul asupra Uniunii Europene – adoptat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi

care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin acest tratat, denumirea de

Comunitatea Economică Europeană a fost înlocuită cu Comunitatea

Europeană.

Principalele tratate modificatoare ale tratatelor institutive sunt:

1. Tratatul de fuziune – adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare

la 1 iulie 1967,

2. Actul unic european – semnat la Luxemburg şi Haga în februarie 1986 şi care

a intrat în vigoare la 1 iulie 1987,

3. Tratatul de la Amsterdam – semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1

mai 1999,

4. Tratatul de la Nisa – semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1

februarie 2003,

5. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană

şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (denumit Tratat de

reformă)14

, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007 (toate statele membre

trebuie să îl ratifice15

până la sfârşitul anului 2008, în aşa fel încât, Tratatul să

între în vigoare începând cu 1 ianuarie 2009)16

.

13 www.infoeuropa.ro. 14 A fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în M.Of. nr. 107 din 12 februarie 2008. 15 Prin votul parlamentelor naţionale şi nu prin referendum! 16 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – adoptat de Consiliul European la 18 iunie 2004 şi semnat la 29

octombrie 2004. Ar fi trebuit să intre în vigoare în cazul ratificării de către toate statele membre al UE şi să înlocuiască tratatele

adoptate anterior. Cum procedura ratificării nu a avut succes (prin intermediul referendum-urile organizate în 2005 a fost respins de

către francezi şi olandezi), s-a renunţat la el şi la 13 decembrie 2007, a fost încheiat Tratatul de la Lisabona, care va îngloba toată

legislaţia comunitară, inclusiv prevederile Tratatului de la Maastricht şi Tratatul CE (care va deveni Tratatul de funcţionarea a CE)).

Cele mai importante modificări introduse de Tratatul de reformă sunt: consacrarea personalităţii juridice a Uniunii; conferirea de


13

6. Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniuni

Economice și Monetare – semnat la data de 3 martie 2012 și urmând să intre în

vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2013 în condițiile în care va fi ratificat

conform procedurilor naționale de cel putin 12 state membre.

Scopul Uniunii Europene constă în:

promovarea valorilor Uniunii Europene

urmărirea obiectivelor Uniunii Europene

servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetăţenilor Uniunii Europene şi ale

statelor membre

asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.

2.2. CADRUL INSTITUŢIONAL

Pentru protejarea valorilor şi atingerea obiectelor stabilite, Uniunea Europeană

dispune de un cadru instituţional unic format din17

:

1. Instituţii

- Parlamentul European – este ales prin vot universal de către cetăţenii statelor

membre, pentru un mandat de cinci ani. Are rol de co-legislator (împreună cu

Consiliul Uniunii Europene) şi aprobă bugetul Uniunii Europene.

- Consiliul Uniunii Europene (numit şi Consiliu sau Consiliul de miniştri) –

este (alături de Parlamentul European) organul legislativ al Uniunii Europene.

Este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre (când formează

Consiliul general – 27 de membri) sau din miniştrii de resort ai statelor

membre (sub forma comisiilor specializate, sectoriale). Principalele atribuţii

sunt: adoptarea legislaţiei comunitare, coordonează marile orientări ale

politicilor economice ale statelor membre; încheie acorduri internaţionale între

Uniunea Europeană şi alte state sau organizaţii internaţionale; aprobă bugetul

Uniunii Europene, împreună cu Parlamentul European; defineşte politica

externă şi de securitate comună; coordonează cooperarea între instanţele

judiciare şi forţele de poliţie naţionale în materie penală.

- Consiliul European– deşi funcţiona anterior, organizarea, componenţa şi rolul

i-au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Este format din şefii de state şi

de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene, asistaţi de către miniştri

lor de externe, preşedintele Comisiei Europene, asistat de un membru al

Comisiei şi alţi membri. Se reuneşte de cel puţin patru ori pe an. Este

considerat un veritabil „motor” al construcţiei europene, fiind responsabil de

direcţionarea politicii construcţiei europene şi de luarea marilor decizii politice valoare juridică obligatorie Cartei drepturilor fundamentale; stabilirea unei diviziuni clare a competenţelor între Uniune şi statele

membre; crearea postului stabil de Preşedinte al Consiliului European şi al celui de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate (www.guv.ro). România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008,

publicată în M.Of. nr. 107 din 12 februarie 2008. 17 www.europe.eu


14

cu privire la construcţia europeană (mai ales în domenii precum: reformele

tratatelor şi a instituţiilor, finanţarea bugetului european, extinderea Uniunii

Europene, moneda unică etc.)18

.

- Comisia Europeană – este organul executiv al Uniunii Europene. Reprezintă

şi apără interesele Uniunii Europene, în ansamblul său. Propune legislaţia, politicile

şi programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi al

Consiliului Uniunii Europene. Este alcătuită din 27 de comisari care apără interesele

Uniunii Europene, neputând primi instrucţiuni de la guvernele naţionale; sunt

desemnaţi pentru un mandat de cinci ani. Principalele atribuţii ale Comisie Europene

sunt: dreptul de iniţiativă legislativă şi de iniţiativă în privinţa politicilor şi

programelor europene; aplicarea politicilor europene; aplicarea dreptului comunitar;

executarea bugetului Uniunii Europene19

; reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile

cu alte state.

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - a fost instituită în temeiul primului

Tratat UE, Tratatul CECO din 1952, cu sediul la Luxemburg. Principala atribuţie a

Curţii de Justiţie este să se asigure că legislaţia Uniunii Europene este interpretată şi

aplicată în mod uniform în toate statele comunitare, astfel încât legile să se aplice în

mod egal tuturor cetăţenilor, inclusiv de către statele membre şi instituţiile Uniunii

Europene. Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze litigiile care apar între

state membre ale Uniunii Europene, instituţiile Uniunii Europene, operatori

economici şi persoane fizice20

. Hotărârile Curţii au forţă executorie21

.

- Curtea de Conturi a Uniunii Europene – a fost înfiinţată în anul 1975, dar

fără a fi din punct de vedere strict juridic o instituţie comunitară până la intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht. Curtea de Conturi a Uniunii Europene are 27

membri aprobaţi pentru un mandat de şase ani, prin decizia unanimã a statelor

membre, după consultarea Parlamentului European. Principale sa atribuţie este aceea

de a controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal

obţinute şi utilizate şi dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns

programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul.

Rezultatul acestui control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia

Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară.

- Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei ( OLAF) – acest organism

a fost creat în scopul de a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, de către

Comisia Europeană, în cadrul propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352

18 A se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 89-

90. 19 Activitatea efectivă şi cheltuielile sunt asigurate de către autorităţile naţionale şi locale ale statelor membre, pe care

Comisia le supervizează. Comisia gestionează şi fondurile structurale utilizate pentru eliminarea decalajelor economice între

diferitele zone ale Europei - a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 105. 20 http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm 21 A se vedea Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,

p. 73.


15

din 28 aprilie 1999. Oficiul a primit sarcina de a conduce anchetele în cazuri de

frauda şi i s-a conferit un statut special de organism independent. Oficiul a preluat

operaţiunile "Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei" (UCLAF),

creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi are un statut de

organism independent în desfăşurarea anchetelor, OLAF face parte şi din structura

organizatorică a Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu

bugetul comunitar. OLAF îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei

prin legislaţia comunitară şi prin acordurile în vigoare încheiate cu ţările terţe, în

vederea promovării luptei anti-fraudă, a corupţiei şi a oricăror alte activităţi ilegale

care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv privind

neregulile din cadrul instituţiilor europene. Astfel, OLAF desfăşoară activităţi privind

prevenirea sau constatarea actelor frauduloase în domeniul vamal, însuşirea

necuvenită a subvenţiilor şi evaziunea fiscală, faptele de corupţie sau orice alte

activităţi ilegale care aduc atingere bugetului şi intereselor financiare comunitare.

Sediul legislativ este format din legislaţia comunitară şi acordurile cu statele terţe. În

realizarea obiectivului, OLAF acordă sprijin statelor membre22

şi coordonează lupta

anti-fraudă a acestora. OLAF poate efectua anchete, inspecţii şi controale, atât în

sediul instituţiilor comunitare, cât şi la nivelul statelor membre şi al statelor terţe, de

obicei, cu ajutorul şi cooperarea serviciilor naţionale de investigaţie din domeniu. De

asemenea, OLAF deţine şi alte competenţe, de exemplu de a avea acces la informaţii

şi sediul instituţiilor comunitare, de a cere informaţii pe care le consideră utile de la

orice persoană avizată23

.

- Ombudsman-ul European - Controlorul European pentru protecţia datelor.

2. Organe financiare

- Banca Centrală Europeană

- Banca Europeană de Investiţii

3. Organe consultative

4. Organisme inter-instituţionale

5. organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii)

22 De exemplu, OLAF a sprijinit autorităţile italiene în ancheta desfăşurată în cadrul procesului privind neplata taxelor

asupra supraproducţiei de lapte de către producătorii de lapte italieni, spijin care a contribuit la confiscarea provizorie a unor bunuri

in valoare de 21 milioane de euro. 23 http://ec.europe.eu/anti_fraud/

De reţinut:

Tratatele constitutive şi cele modificatoare.

Structura instituţională prin intermediul căreia se realizeueă politica fiscală

a Uniunii Europene.


16


1. Rolul de a controla politica monetară unică a Uniunii Europene și revine:

a. Parlamentului European;

b. Comisiei Europene;

c. Băncii Central Europene;

d. Băncii Europeane de Investiţii.

(Răspuns corect: c.)

2. Curtea Europeană de Conturi este:

a. instituţie europeană ce se ocupă cu verificarea şi regularitatea veniturilor

şi a cheltuielilor europene, în scopul asigurării unei bune gestiuni

financiare;

b. instituţie europeană ce se ocupă cu verificarea şi regularitatea

cheltuielilor europene, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiară;

c. organ de control financiar cu atribuţii jurisdicţionale.

(Răspuns corect: a.)

3. Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei:

a. desfăşoară activităţi privind prevenirea sau constatarea actelor

frauduloase care aduc atingere bugetului şi intereselor financiare

europene;

b. desfăşoară activităţi privind constatarea și sancționarea actelor

frauduloase care aduc atingere bugetului şi intereselor financiare

europene;

c. desfăşoară activităţi privind sancționarea actelor frauduloase care aduc

atingere bugetului şi intereselor financiare europene.


BIBLIOGRAFIE:






17

TEMA NR. 2

CAPITOLUL III

BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

CUPRINS:

3.1. Prezentare generală. Principiile bugetare

3.2. Procedura bugetară

3.3. Conţinutul bugetului general al uniunii europene

3.3.1. Veniturile Uniunii Europene

3.3.2. Cheltuielile Uniunii Europene


Bibliografie

OBIECTIVE:


noţiunilor legate de bugetul genral al Uniunii Europeane de către studenţi, și astfel

urmăreşte familiarizarea acestora cu instituţiile, mecanismele şi regulile de

funcţionare a sistemului bugetar al Uniunii Europene.

COMPETENȚE:


despre bugetul genral al Uniunii Europeane. Cunoașterea strucuturii bugetului și a

categoriilor de venituri și cheltuieli

3.1. PREZENTARE GENERALĂ. PRINCIPIILE BUGETARE24

Bugetul general al Uniunii Europene este, de fapt, un document complex.

Într-un sens general, prin bugetul general al Uniunii Europene se înţelege

actul care prevede şi autorizează în fiecare an veniturile şi cheltuielile bugetare25

.

Dreptul bugetar comunitar cuprinde ansamblul regulilor privind întocmirea

proiectului de buget, aprobarea bugetului, executarea acestuia şi controlul execuţiei

bugetare.

24 Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2006, p. 293-299; Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.

50-53; www.mie.ro ; www.bjc.ro, 25 A se vedea Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions Ellipses, Paris, 2006, p.

187.


18

La baza acestor reguli stau de fapt principii bugetare, unele considerare a fi

preluate din dreptul bugetar intern al statelor membre (de exemplu, principiul unităţii,

anualităţii, universalităţii şi specializării bugetare), iar alte fiind considerate principii

bugetare specifice Uniunii Europene (principiul echilibrului bugetar, principiul bunei

gestiuni financiare şi principiul transparenţei)26

.

Principiile bugetare sunt:

1. principiul unităţii

2. principiul universalităţii bugetare

3. principiul anualităţii bugetare

4. principiul specializării

5. principiul echilibrului bugetar

6. principiul bunei gestiuni financiare

7. principiul transparenţei.

3.2. PROCEDURA BUGETARĂ

Procedura bugetară comunitară constă într-un ansamblu de practici şi etape

reglementate de o serie de norme juridice adoptate de instituţiile comunitare.

Procedura bugetară se subordonează unor reguli clare ce decurg din principiul

disciplinei bugetare, conform căruia Comisia europeană împreuna cu statele

membre trebuie să asigure o bună gestiune a resurselor financiare comunitare. În

acest context, Comisiei îi este interzis că opereze unilateral modificări cu privire la

propunerile statelor membre sau să ia măsuri, pe parcursul execuţiei bugetare, care ar

putea fi susceptibile de a da naştere unor depăşiri ale cadrului general conturat de

bugetul aprobat de Parlamentul European.

Competența de aprobare a bugetului anual al UE revine Parlamentului

European și Consiliului, după o procedură specială.

Procedura bugetară de adoptare a bugetului general al Uniunii Europene

presupune parcurgerea unor etape (art. 272-280 din Tratatul UE):

1. până la 1 iulie, pe baza cifrelor bugetare furnizate de statele membre, fiecare

instituţie europeană (cu excepţia Băncii Centrale Europene) realizează o

previziune privind cheltuielile (o situație estimativă a cheltuielilor sale pentru

exercițiul financiar următor), previziuni comunicate Comisiei Europene care

va realiza o primă variantă a proiectului de buget (numit proiect preliminar de

buget - preliminary draft budget) şi care va conţine veniturile şi cheltuielile

estimate.

2. Comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează Comitetului Consultativ,

Comitetului Monetar şi Consiliului Uniunii Europene. Consiliul, care are

exclusivitate în a face recomandări statelor membre, îşi comunică observaţiile

26 A se vedea Didier Blanc, op.cit., p. 192.


19

cuprinse în propriul raport ţărilor interesate (de obicei recomandările

Consiliului sunt secrete);

3. Ulterior, proiectul de buget preliminar este înaintat de către Comisie

Parlamentului până cel mai târziu la 1 septembrie. Comisia poate propune și

alte modificări până cel mai târziu la pronunțarea comitetului de conciliere;

4. până la 1 octombrie, Consiliul se pronunţă, printr-o decizie, în unanimitate

asupra proiectului preliminar de buget şi care astfel devine proiectul de buget

care va fi trimis Parlamentului European, însoțit de expunerea de motive;

5. în termen de 42 de zile, Parlamentul se va pronunţa asupra proiectului

bugetului (printr-o lege bugetară) şi pot fi avute în vedere patru situaţii:

Parlamentul nu se pronunţă în termen, ceea ce echivalează cu o aprobare tacită;

Parlamentul european aprobă în aceeaşi formă bugetul aprobat anterior de către

Consiliu şi astfel procedura este încheiată și bugetul considerat adoptat;

Parlamentul european prezintă propriile modificări, fiind competent să facă

propriile amendamente (adoptate cu mojaritatea membrilor săi). Proiectul

astfel modificat, se transmite Consiliului şi Comisiei. Consiliul poate aproba

toate amendamentele Parlamentului (în termen de 10 zile). În caz contrar,

Preşedintele Parlamentului, în consens cu preşedintele Consiliului convoacă de

îndată Comitetul de conciliere (format din membrii Consiliului sau

reprezentanţi ai acestora şi toţi atâţia parlamentari europeni). Acest Comitet de

conciliere are rol de comisie de mediere, având rolul de a ajung la un acord

între punctele de vedere ale Parlamentului şi cele ale Consiliului, în termen de

21 de zile de la data convocării. În cadrul Comitetului de Conciliere, deciziile

se adoptă cu votul majorităţii calificate a membrilor Consiliului şi a majorităţii

membrilor reprezentând Parlamentul. Comisia trebuie să participe la toate

ședințele Comitetului de conciliere și să adopte toate inițiativele necesare

pentru ajungerea la un acord între pozițiile Parlamentului și ale Consiliului.

Dacă în intervalul de 21 de zile Comitetul de conciliere nu reuşeşte

să adopte o variantă comună a bugetului, Comisia Europeană trebuie

să prezinte un nou proiect de buget.

Dacă în termenul de 21 de zile este adoptată o variantă comună,

Parlamentul şi Consiliul au la dispoziţie un termen de 14 zile pentru

adoptarea formei comune a proiectului de buget. În acest caz pot fi

avute în vedere mai multe situaţii:

a. Dacă Parlamentul European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau

nu iau o hotărâre în termenul stabilit ori în cazul în care una din cele două

instituţii aproba varianta comună iar cealaltă nu ia nici o hotărâre, bugetul

este considerat adoptat definitiv în conformitate cu varianta comună;

b. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) şi Consiliul

resping varianta comună sau una din instituţii îl respinge, iar cealaltă nu ia

nici o hotărâre în termenul stabilit, bugetul este considerat respins, iar

Comisia Europeană trebuie să prezinte un nou proiect de buget;


20

c. Dacă atât Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute), respinge

proiectul comun de buget, iar Consiliul îl aprobă, Comisia Europeană

trebuie să prezinte un nou proiect de buget;

d. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) aprobă proiectul

comun de buget, iar Consiliul îl respinge, Parlamentul European, în termen

de 14 zile de la data respingerii, poate adopta (cu votul majorităţii

membrilor săi şi a trei cincimi din totalul voturilor exprimate), toate sau

doar o parte din amendamentele făcute inițial. Pentru amendamentele care

nu sunt confirmate în această fază, se va menţine varianta comună adoptată

de Comitetul de conciliere). La data votării, bugetul este considerat adoptat

definitiv.

6. Preşedintele Parlamentului European declară expres că bugetul a fost adoptat

În situaţia în care bugetul general nu este aprobat până la începutul anului, o

sumă reprezentând a douăsprezecea parte din creditele deschise în capitolul

corespunzător din bugetul din exerciţiul precedent (fără a putea depăși o

doisrezecime din creditele prevăzute la același capitol din proiectul de buget), poate

fi cheltuită în fiecare lună, pe fiecare categorie de cheltuială bugetară, până la

adoptarea bugetului general pentru anul respectiv27

.

Conform art. 272 alin. 10 din Tratatul de la Lisabona, fiecare instituție cu

competențe în aprobarea bugetului anual general al UE este obligată să își exercite

atribuțiile prevăzute cu respectarea tratatelor și a actelor adoptate în temeiul acestora,

în ceea ce privește resursele proprii ale UE și echilibrul veniturilor și cheltuielilor.

Execuţia bugetului general al Uniunii Europene

Comisia Europeană (şi în anumite limite şi celelalte instituţii comunitare,

precum şi statele membre) este responsabilă de executarea bugetului, sub propria

responsabilitate şi în limita creditelor bugetare, potrivit principului bunei gestiuni

financiare.

În privinţa veniturilor bugetare, fiecare stat membru are obligaţia de a vărsa la

bugetul general toate sumele cere îi revin, începând cu 1 ianuarie a anului financiar

respectiv.

În privinţa cheltuielilor, în practică, efectuarea acestora revine ofiţerilor de

autorizare, ofiţerilor de contabilitate şi controlorilor financiari. Ofiţerii de autorizare

(ordonatorii de credite) sunt singurii competenţi să acorde autorizarea pentru

efectuarea unei cheltuieli. Au calitatea de ordonator de credite Comisia europeană, un

organ de executare mandatat sau administraţia naţională. Ofiţerii de contabilitate

efectuează efectiv plata şi asigură recuperarea, fiind singurii împuterniciţi să

mânuiască banii şi alte active, iar controlorii financiari realizează monitorizarea

execuţiei şi a auditului.

Efectuarea unei cheltuieli presupune parcurgerea a unor etape28

:

27 A se vedea Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 165. 28 www.juristnet.ro


21

1. angajarea cheltuielilor, care se face doar după ce controlorul financiar

verifică existenţa bazei legale şi a prevederii bugetare;

2. avizarea cheltuielilor se face de către ofiţerul de autorizare care verifică

existenţa obligaţiei de plată, suma, exigibilitatea plăţii;

3. autorizarea, care constă în operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dă

dispoziţie ofiţerului de contabilitate să efectueze plata. Ordinul de plată este emis

doar pe baza vizei preventive emisă de controlorul financiar;

4. plata efectivă, efectuată de către ofiţerul de contabilitate.

Comisia îşi asuma răspunderea pentru aplicarea directă a bugetului general al

Uniunii Europene prin intermediul şi a departamentelor proprii, mai ales în domeniul

unor politici comunitare precum cercetare, învăţământ şi formare continuă sau

politică externă29

.

În exercitarea anumitor atribuţii de execuţie bugetară, Comisia poate apela şi la

externalizare având posibilitatea de a delega o parte din atribuţii de administrare

directă unor persoane fizice sau unor agenţii care să acţioneze în numele şi pe

răspunderea Comisiei (de exemplu, subcontractarea unor sarcini tehnice precum

efectuarea unor studii de specialitate)30

.

Controlul execuţiei bugetare şi descărcarea de gestiune

După încheierea anului bugetar, până la 1 mai a anului următor, Comisia

Europeană elaborează şi prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport de

evaluare a finanţelor Uniunii Europene bazat pe rezultatele obţinute şi contul

consolidat al execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi al

pasivelor Uniunii Europene, precum şi o analiză a managementului financiar.

Pe baza acestor documente, dar şi a unei analize proprii, Curtea de Conturi

elaborează un raport cu privire la respectarea legalităţii în cadrul execuţiei bugetare şi

al practicării unui management financiar eficient. Raportul este prezentat

Parlamentului European pentru aprobare şi descărcare de gestiune31

.

Deficitul bugetar

Consolidarea sistemului financiar şi bugetar al Uniunii Europene se bazează în

primul rând pe menţinerea la un nivel cât mai scăzut a unui deficit bugetar, la nivel

statelor membre, şi apoi pe rezolvarea problemei datoriei publice.

Problema dezechilibrului bugetar de la nivelul statelor membre nu mai

reprezintă doar o problemă internă a statelor membre, ci o problemă care trebuie

reglementată la nivel instituţional comunitar. Este ştiut faptul că există diferenţe cu

privire la soldul dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte de la bugetul

Uniunii Europene şi sumele pe care le varsă la acest buget. Unele state (precum

29 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 52. 30 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 53. 31 Au existat două situaţii, în istoria Uniunii Europene, când Parlamentul European a refuzat să acorde Comisie Europene

descărcarea de gestiune (în anul 1984, pentru anul financiar 1983 şi în anul 1999, pentru anul financiar 1998). În ultima situaţia, la

cererea parlamentului European, Comisia şi-a prezentat demisia, deşi, din punct de vedere juridic şi al dreptului comunitar, refuzul

Parlamentului European de a acorda descărcarea de gestiune nu poate avea consecinţe juridice - a se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit.,

p. 419.


22

Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria şi Olanda) au solduri negative (sumele cu

care contribuie sunt mai mari decât sumele pe care le primesc), iar altele (precum

Irlanda, Grecia, Portugalia) au solduri pozitive (respectiv, sumele pe care le varsă la

bugetul Uniunii Europene sunt mai mici decât sumele pe care le primesc).

Deşi, încă de la începutul construcţiei europene a fost conştientizat şi acceptat

faptul că statele puternice vor trebuie să suporte o parte mai mare din efortul necesar,

în ultima vreme se manifesta tot mai pregnant o atitudine diferită, multe state

membre criticând creşterea excesivă a soldurilor negative în raport cu gradul de

prosperitate al statului (deşi o asemenea atitudine este descurajată de oficialii

comunitari, considerându-se că soldul nu oferă o imagine de ansamblu asupra

avantajelor şi a costurilor aferente calităţii de stat membru – de exemplu:

- chiar dacă un fond destinat cercetării este vărsat în contul unui stat membru, de

efectele cercetării pot beneficia mai multe state membre;

- taxele vamale se încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei

Uniunii Europene, dar acestea se datorează politice comune a Uniunii Europene şi,

mai mult decât atât, deşi mărfurile trec frontiera Uniunii Europene pe teritoriul unui

stat, consumatorul sau destinatarul final al mărfurilor ar putea fi un alt stat membru;

- unele cheltuieli suportate de la bugetul Uniunii Europene au ca beneficiari

state terţe (în cazul unor acţiuni externe32

).

Dacă se constată la nivelul vreunui stat membru un deficit bugetar mult prea

mare, Consiliul Uniunii Europene poate acorda statului respectiv un termen de 9

luni, în care deficitul bugetul va trebui rectificat.

În cazul în care statele membre nu respectă prevederile pentru menţinerea

deficitului bugetar, pot fi aplicate sancţiuni, prevăzute de Tratatul UE.

Sunt patru categorii de sancţiuni, aplicabile gradual:

1. obligarea statelor la publicarea informaţiilor cerute de Consiliu Uniunii

Europene, înainte de a emite obligaţiuni sau alte titluri de valoare;

2. solicitarea Băncii Europene de Investiţii de a revedea dobânzile practicate în

relaţiile cu statul care are un deficit bugetar nepermis;

3. obligarea statului la depunerea unei sume-garanţii (în principiu rambursabilă)

la Banca Centrală Europeană;

4. condamnarea statului la plata unor amenzi (nerambursabile).

În vederea punerii în practică a Pactului de stabilitatea bugetară, Consiliul

Uniunii Europene a stabilit următoarele reguli:

1. dacă recesiunea unui stat este foarte puternică (mai mare de 2% din PIB),

sancţiunile sunt excluse, comunitatea urmând să intervină prin intermediul

altor pârghii pentru a ajuta statul în dificultate;

2. dacă statul suferă o recesiune mai puternică, care reprezintă până la 2% din

PIB, Comisia va face un raport pe care îl va supune Consiliului în vederea

luării deciziei de a i se acorda circumstanţe excepţionale;

32 www.juristnet.ro


23

3. dacă un stat trece printr-o perioadă de recesiune care nu îi afectează mai mult

de 0,75% din PIB sancţiunile se vor aplica automat.

3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

Bugetul general al Uniunii Europene este alcătuit din 2 părţi:

veniturile bugetare şi

cheltuielile bugetare.

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în buget conform formei stabilite

prin reglementările financiare.

Bugetul general al Uniunii Europene, în forma finală, este publicat în toate

limbile oficiale ale Uniunii Europene. Bugetul aprobat se publică până în luna

februarie, în două volume33

:

- volumul 1 cuprinde o prezentare generală a tuturor veniturilor şi cheltuielilor

bugetare de la nivelul comunităţii, cu prezentarea distinctă a cifrelor bugetare

pe secţiuni:

1. Secţiunea I – Parlamentul European

2. Secţiunea II – Consiliul Europei

3. Secţiunea III – Comisia Europeană

4. Secţiunea IV – Curtea Europeană de Justiţiei

5. Secţiunea V – Curtea de Conturi Europeană

6. Secţiunea VI - Comitetul Economic şi Social

7. Secţiunea VII - Comitetul regiunilor

8. Secţiunea VIII – Ombudsman-ul european

9. Secţiunea IX - Controlorul European pentru protecţia Datelor

- volumul II – cuprinde veniturile şi cheltuielile Comisie Europene, în legătură

cu politicile Uniunea Europeană (este de fapt secţiunea III).

Reglementările actuale privind asigurarea disciplinei bugetare au la bază

Acordul inter-instituţional privind disciplina bugetară şi buna gestiune financiară

din 17 mai 2006, un cadrul financiar care trebuie să asigure o evoluţie ordonată a

cheltuielilor comunitare, în limitele resurselor stabilite34

.

În cadrul fiecărei secţiuni, veniturile şi cheltuielile sunt clasificate (după natura

sau destinaţia lor) pe titluri, capitole, articole şi puncte.

În privinţa veniturilor Uniunii Europene, aceste se împart în:

33 http://eur-lex.europa.eu. 34 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 408.


24

1. venituri din surse proprii (în număr de 4) – create special pentru a alimenta

bugetul în mod regulat

2. alte venituri diverse – unele curente, altele ocazionale.

În privinţa cheltuielilor Uniunii Europene, acestea se împart în:

1. cheltuieli reglementate de o serie reguli generale (mare parte a cheltuielilor

destinate funcţionarii corespunzătoare a Uniunii Europene);

2. cheltuieli supuse unor reguli speciale, reguli cu caracter complementar celor ce

stabilesc regimul general al cheltuielilor Uniunii Europene.

3.3.1. VENITURILE UNIUNII EUROPENE

Sunt definite ca fiind mijloace financiare necesare atingerii obiectivelor Uniunii

Europene şi pentru ducerea la îndeplinire a politicilor sale.

Veniturile Uniunii Europene se împart în:

1. resurse proprii – reprezintă aproximativ 99% din totalul veniturilor bugetare,

2. venituri diverse şi alte mijloace financiare.

1. Resursele proprii ale bugetului general al Uniunii Europene sunt:

prelevări agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză

(considerate resurse proprii tradiţionale, alături de prelevările pe seama

taxelor vamale35

)

produsul (rezultatul) tarifului vamal comun

prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional

o cotă parte din PNB (produsul naţional brut).

Prelevările agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză au

reprezentat, pentru început (perioada 1962-1971) singura sursă de finanţare pentru

bugetul destinat, în principal, Fondului European de Orientare şi Garantare agricolă,

pentru ca apoi să deţină o pondere de aproximativ 20-30% din totalul veniturilor

proprii. Ulterior, aceste surse au înregistrat o scădere, ajungând în 2008 doar la

1,92% din totalul veniturilor proprii (şi vor înregistra în continuare o scădere)36

.

Pot fi incluse în această categorie:

sumele prelevate din realizările cu obiect agricol de la nivelul statelor membre

prime

diverse taxe suplimentare, complementare sau compensatorii

prelevări din importurile comunitare de produse agricole (stabilite în scopul

alinierii preţurilor mondiale – adesea mai mici - la preţurile practicate în

spaţiul comunitar în vederea asigurării unei pieţe concurenţiale oneste)37

.

Prelevările agricole se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un

cont special deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de

impunere38

.

35 A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 2007, p. 273. 36 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39. 37 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39. 38 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.


25

Produsul (rezultatul) tarifului vamal comun reprezintă cea de-a două sursă

proprie a bugetului general al Uniunii Europene (ca pondere cifrică).

Tariful vamal comun a fost instituit începând cu 1 ianuarie 1968, iar în baza unei

decizii a Consiliului Europei, Uniunea Europeană a devenit proprietara acestor

drepturi, scopul esenţial fiind acela al protejării pieţei interne39

.

Resursele provin din aplicarea unui tarif vamal comun la valoarea în vamă a

mărfurilor importante din ţările din afara spaţiului comunitar40

.

Contribuţia la bugetul general a acestor resurse a avut o evoluţie interesantă:

dacă la început (anul 1971) reprezentau aproximativ 25% din venituri comunitare,

ulterior au crescut simţitor (circa 50% în anul 1975), pentru ca apoi să scadă

continuu, ajungând în prezent să reprezinte aproximativ 14% din totalul veniturilor

comunitare.

Taxele vamale se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un cont

special deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de

impunere41

.

Prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional a reprezentat procedeul de

echilibrare a bugetului general al Uniunii Europene, introdus în 1970, când s-a decis

ca o parte din sumele colectate cu titlul de taxă pe valoarea adăugată să fie vărsate în

bugetul Uniunii Europene.

Cu ocazia întrunirii Consiliului Economic şi Financiar din 24 iulie 1991,

statele membre ale Uniunii Europene s-au angajat la armonizarea legislaţiei privind

impozitele indirecte. Dar, încă diferenţele de regim bugetar dintre statele membre se

menţin, datorită în special, a invocării de către state a costurilor bugetare ridicate.

Principalele reglementări normative cu privire la TVA42

le găsim în:

1. Directiva 77/288/CEE (Directiva a şasea referitoare la TVA), abrogată şi

înlocuită de Directiva 112/2006 CEE, privind sistemul comun de aplicare a

acestui impozit. Se aplică pe teritoriul statelor membre şi conţine reglementări

privind: persoanele impozabile; tranzacţiile impozabile; excepţiile şi scutirile;

locul operaţiunilor impozabile; cotele standard de impozitare; deducerile şi

modul de calcul al acestora; persoanele responsabile de plata TVA.

2. Directiva 99/77/CEE privind aproximarea cotelor de TVA;

3. Directiva 99/49/CE privind aplicarea unei cote minime de TVA de 15%,

precum şi a unor cote reduse pentru anumite mărfuri sau servicii (egale sau

39 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39. 40 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39. 41 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42. 42 Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între valoarea unui bun sau serviciu obţinută în urma vânzării lui şi valoarea

tuturor bunurilor sau serviciilor care au fost achiziţionate şi utilizate pentru a realiza acel bun sau serviciu. PIB reprezintă valoarea

adăugată a tuturor agenţilor economici. TVA reprezintă acel impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic

(ciclului de fabricaţie şi distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adăugate realizate în fiecare etapă de către toţi cei care

contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la consumatorul final (fiecare agent economic achită TVA

furnizorilor săi, o dată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materii prime etc., necesare producţiei de bunuri, încasează apoi TVA de la

cumpărătorul său, care plăteşte TVA o dată cu preţul şi scade întreaga sumă a TVA aferentă materialelor aprovizionate, iar soldul îl

varsă la bugetul de stat). A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura

Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 377-378.


26

mai mari de 5%) (unor state li s-a permis să-şi păstreze şi cote de TVA sub

5%.

4. Directiva 2008/8/CE privind modificarea Directivei 112/2006 CEE în ceea ce

priveşte locul de prestare a serviciului43

(care stabileşte că, în principiu, locul

de taxare ar trebui să fie locul în care are loc consumul).

5. Directiva 2008/9/CE privind stabilirea normelor detaliate privind rambursarea

taxei pe valoarea adăugată către persoanele stabilite în alt stat membru decât

statul membru de rambursare44

.

Veniturile din TVA se realizează prin alocarea de către statele membre a unei

părţi din sumele provenind din încasarea TVA, prin aplicarea unei cote uniforme (1%

în 1970, 0,5% în 2000, 0,3% în 2007 şi 0,5% în 2008) la baza de evaluare a TVA-

ului din fiecare stat membru45

armonizată (impozitul fiind calculat pe o bază

(asietă46

) unificată în toate ţările membre47

).

Asieta armonizată a TVA este calculată de fiecare stat membru după metodă

„încasărilor”. Constă în divizarea totalului încasărilor nete anuale ale unui stat

membru prin rata medie ponderată a TVA (o estimare a ratei medii aplicabile

diferitelor categorii de produse impozabile, cu scopul de a obţine asieta TVA

intermediară). Asieta TVA intermediară este apoi adaptată prin compensaţiile

pozitive sau negative, cu scopul de a obţine o asietă TVA armonizată48

.

Teritoriul pe care trebuie aplicat TVA este teritoriul Comunităţii Europene,

respectiv teritoriul celor 27 de state membre, plus teritoriile incluse (teritorii care nu

fac parte din Uniunea Europeană, dar fac parte din teritoriul de aplicare a TVA, de

exemplu Principatul Monaco, Insula Man, Akrotiri şi Dhekelia). Există o serie de

teritorii care deşi fac parte din Uniunea Europeană, nu fac parte din teritoriul de

aplicare a TVA (teritorii excluse, de exemplu Insulele Canare, Muntele Athos,

teritoriile din străinătate ale Franţei)49

.

TVA se plăteşte în şi către statul membru unde se realizează operaţiunea

supusă impozitării (locul livrării bunului, locul prestării serviciului).

În bugetul pe anul 2008 veniturile realizate pe seama prelevărilor din sumele

cu titlul de TVA au reprezentat 15,86% (15%50

în anul 2007) în condiţiile în care în

anul 1996 aveau o pondere de 51%51

din totalul veniturilor comunitare.

Veniturile din TVA se varsă de către statul membru, într-un cont special al

Uniunii Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută, cu

acest titlul, în exerciţiul bugetar curent al statului respectiv. Orice întârziere a plăţii

atrage calcularea unor dobânzi de întârziere52

.

43 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 2008. 44 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 2008 45 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 40. 46 Asieta reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă 47 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj

Napoca, 2005, p. 374-375. 48 A se vedea Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 209. 49 A se vedea L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 75. 50 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413. 51 A se vedea Henri Oberdorff, op.cit., p. 273 52 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.


27

Prelevări din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre reprezintă cea

mai nouă sursă de venituri al bugetului general al Uniunii Europene (introdusă în

1988). Practic constă într-o sumă, cotă din PNB al statelor membre, sumă pe care

statele membre sunt obligate să contribuie la bugetul general comunitar. Pentru

stabilirea cotei de contribuţie a fiecărui stat membru se procedează mai întâi la

adunarea tuturor sumelor reprezentând cheltuieli ale bugetului general al Uniunii

Europene, apoi din acestea se deduc sumele reprezentând primele trei resurse proprii,

precum şi sumele posibil de procurat din veniturile diverse. Soldul rezultat se

repartizează, ca sarcină fiscală, statelor membre, în funcţie binenţeles de PNB (mai

nou raportarea se face la VNB – venitul naţional brut, în condiţiile în care multe state

membre înregistrează o diferenţă între BNB şi VNB, diferenţa datorată veniturilor

vărsate rezidenţilor din statele necomunitare53

).

Astfel, cota-parte din PNB pe care statele sunt obligate să o aloce bugetului

general european reprezintă o sursă permanentă de venit pentru acest buget.

În ultimii ani, ponderea acestor venituri este de circa 45-48% din totalul

veniturilor comunitare, pentru ca în bugetul general pe anul 2007 să reprezinte 69%

(aproximativ 80 miliarde euro)54

.

Veniturile din cota-parte din PNB se varsă de către statul membru, într-un cont

special al Uniunii Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma

prevăzută, cu acest titlul, în exerciţiul bugetar curent al statului respectiv. Orice

întârziere a plăţii atrage calcularea unor dobânzi de întârziere55

.

2. Venituri diverse

Responsabilitatea lor este plasată în competenţa exclusivă a Comisiei

Europene.

Pot fi cuprinse în această categorie:

excedentele bugetare raportate;

contravaloarea (tariful) unor servicii prestate ori din preţul unor produse

furnizate de către organisme sau întreprinderi europene, inclusiv vânzarea

unor bunuri mobile şi imobile;

amenzile încasate ca urmare a sancţionării faptelor de încălcare a normelor

dreptului comunitar (de exemplu, pentru încălcarea regimului concurenţei56

);

impozitul comunitar pe venit încasat de la funcţionarii administraţiei europene.

Ceea ce caracterizează această categorie de venituri este instabilitatea

sumelor colectate pe seama lor, care înregistrează variaţii mari de la un an la altul (de

exemplu, în bugetul pe anul 2007 au reprezentat doar 1%)57

.

Alte mijloace financiare (mijloace complementare)

53 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 41. 54 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413. 55 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42. 56 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42. 57 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413.


28

Această categorie a apărut ca rezultat a eforturilor conjugate pe care le

întreprind neîntrerupt instituţiile europene şi statele membre în vederea găsirii de

soluţii adecvate pentru a preveni sau înlătura neajunsurile cauzate de insuficienţa

fondurilor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor Uniunii Europene.

Sunt incluse în această categorie:

bugetul cercetării şi al investiţiei – prin care se finanţează în principal

programele privind obiectivele de cercetare şi dezvoltare tehnologică,

instrumentele financiare de intervenţii – de exemplu:

- fonduri cu finalitate structurală (Fondul Social European; Fondul

European de garantare şi orientare Agricolă);

- Fondul European de Dezvoltare Regională;

- Fondul Financiar de Coeziune;

- Institutul Financiar de orientare în domeniul pisciculturii;

- Banca Europeană de Investiţii.

3.3.2. CHELTUIELILE UNIUNII EUROPENE

Iniţial, pentru cheltuielile Uniunii Europene s-au făcut previziuni pe trei ani,

ulterior (începând cu anul 1984) s-a trecut la previziuni multianuale, dar pe cinci ani

şi în final pe 7ani.

O clasificare după un criteriu politic, împarte cheltuielile bugetare comunitare în

cheltuieli obligatorii şi cheltuieli neobligatorii (sau facultative). Sunt considerate

cheltuieli obligatorii acele cheltuieli pe care autoritatea bugetară este obligată să le

prevadă în buget pentru a permite Uniunii Europene respectarea obligaţiilor asumate

prin tratate şi acte adoptate în virtutea acestor tratate. Celelalte sunt cheltuieli

neobligatorii58

.

În bugetul general al Uniunii Europene, principalele categorii de cheltuieli

bugetare operaţionale sunt:

cheltuieli de garanţie agricolă

cheltuieli structurale

cheltuieli interne

cheltuieli administrative

cheltuieli destinate acoperirii „acţiunilor externe”.

Acestea reprezintă alocările de fonduri necesare pentru punerea în practică a

politicilor comunitare.

I. Cheltuieli de garanţie agricolă

- reprezintă principala categorie de cheltuieli din bugetul general al

Uniunii Europene, considerată ca fiind „nevoia primordială a statelor membre”,

agricultura reprezentând un domeniu deosebit de important pentru Uniunea

Europeană, iar politica agricolă comună (PAC) este cea mai mare consumatoare de

resurse financiare;

58 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 43.


29

- cheltuielile de garanţie agricolă au înregistrat o evoluţie spectaculoasă

de-a lungul construcţiei europene, chiar sinuoasă;

- ponderea cheltuielilor de garanţie agricolă: 8,5% în 1965, 87% în 1970,

aproximativ 60% în 1989, 50% în 1996, 43,7% în 1999, 44% în 2000 (41 miliarde

euro), 49% în 2006;

- sunt destinate pentru completarea ajutoarelor acordate de state

producătorilor agricoli din statele membre, cărora Uniunea Europeană s-a angajat să

le asigure (în sens de garantare) un anumit nivel al preţurilor pentru produsele lor

care ajung pe piaţă;

- ca o consecinţă a reformelor majore care au vizat politica comună

agricolă în anii 1992-1993, structura cheltuielilor destinate garanţiei agricole a fost

modificată, vechile criterii de acordare a ajutoarelor au fost înlocuite cu sistemul

subvenţiilor în agricultură, concretizate în prime acordate direct agricultorilor şi

crescătorilor de animale (de exemplu, în România – această primă este pentru început

de 50 de auro anual pentru un ha de teren cultivat şi care va creşte progresiv în

următorii ani, şi care este o sumă care ajunge direct la proprietarul-cultivator).

- reforme politicii comune agricole şi-a stabilit ca obiective principale

menţinerea unor preţuri competitive, reducerea surplusurilor, încetinirea procesului

de exod rural şi protecţia mediului. Pentru atingerea acestui scop, la nivelul Uniunii

Europene a fost elaborat un nou program, politica de dezvoltare rurală, pentru care au

fost alocate resurse substanţiale (aproximativ 10% din totalul cheltuielilor pentru

agricultură între anii 2000-2006).

II. Cheltuieli structurale

Ocupă al doilea loc ca pondere în totalul cheltuielilor Uniunii Europene

(evoluţie: 11% în 1961, 14% în 1965, 11% în 1978, 21,5% în 1984, 30% în 1992,

35% în 1999).

Aceste cheltuieli sunt destinate în principal:

- acordării de ajutoare statelor rămase în urmă din punct de vedere al

dezvoltării;

- susţinerii reconversiei profesionale în regiunile aflate în declin;

- adaptării muncitorilor la mutaţiile industriale;

- luptei împotriva şomajului;

- ajutorarea zonelor slab populate;

În baza Tratatului de la Maastricht a fost creat Fondul de Coeziune, destinat

acordării de ajutoare statelor membre care nu reuşesc să realizeze un produs intern

brut egal cu media PIB obţinut în Uniunea Europeană (cele mai mari sume au revenit

în ultimii ani, Greciei, irlandei, Spaniei, Portugaliei).

În cadrul acestor cheltuieli o pondere însemnată o ocupă fondurile europene

post-aderare (2007-2013) sau fondurile structurale şi de coeziune.

Fondurile structurale sau de coeziune sunt fonduri europene publice,

nerambursabile. Fondurile structurale şi de coeziune sunt fonduri publice

(instrumente financiare) acordate şi utilizate de către Uniunea Europeană în scopul

eliminării sau diminuării discrepanţelor economice şi sociale dintre anumite domenii


30

de activitate sau dintre anumite regiuni ale statelor membre în vederea realizării

coeziunii economice şi sociale59

.

În vederea accesării fondurilor structurale, România a elaborat Cadrul

Strategic Naţional de Referinţă, documentul strategic naţional prin care s-au stabilit

priorităţile de intervenţie, accesarea efectivă a fondurilor structurale putând să se facă

doar prin intermediul Programelor Operaţionale (documentele prin care se realizează

implementarea acţiunilor prevăzute în Cadrul Strategic de referinţă). Au fost

elaborate şi aprobate de către Comisia Europeană şapte Programe Operaţionale

sectoriale şi regionale, la care se adaugă opt programe de cooperare teritorială cu alte

state60

.

Sediul legislativ al fondurilor structurale europene pentru România include:

H.G. nr. 457/2008 privind Cadrul instituţional de gestionare şi coordonare a

instrumentelor structurale; Legea nr. 315/2004 privind Dezvoltarea regională în

România; H.G. nr. 759/2007 privind Regulile de eligibilitate a cheltuielilor din cadrul

Programelor operaţionale; Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice; Legea nr.

273/2006 privind finanţele publice locale; O.G. nr. 29/2007 privind alocarea

instrumentelor structurale, de prefinanţare şi cofinanţare de la bugetul de stat,

inclusiv din Fondul Naţional de dezvoltare în bugetul instituţiilor implicate în

gestionarea instrumentelor structurale şi utilizarea lor pentru obiectivul

„Convergenţă”; O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperare fondurilor

comunitare şi a fondurilor de cofinanţare utilizate într-un mod necorespunzător.

III. Cheltuieli interne

Sunt destinate în principal pentru finanţarea unor:

- programe destinate tinerilor (de exemplu, schimbul de studenţi, în

cadrul programelor Socrates, Leonardo da Vinci, Tineretul pentru Europa, Serviciul

de voluntariat european);

- asigurării energiei la nivelul spaţiului comunitar

- armonizării pieţelor interne

- cercetare şi dezvoltare tehnologică – urmărindu-se în principal

realizarea unor proiecte se susţinere a unor centre de cercetare, companii sau

universităţi din statele membre.

Ponderea acestor cheltuieli reprezintă la ora actuală aproximativ 10% din

totalul cheltuielilor bugetului general european şi în ultimii ani au înregistrat o

scădere a nivelului, pe seama lor Uniunea Europeană a încercat să facă o serie de

economii.

IV. Cheltuielile administrative

- sunt cheltuielile destinate organizării şi funcţionării organismelor comunitare.

Cea mai mare parte a lor revin Comisiei Europene.

- vizează în general, cheltuieli cu salarii, pensii, clădiri, echipamente etc.

59 http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro. 60 http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190.

http://www.fonduri-structurale-europene.ro/legislatie/legea-315-2004.html


31

- ponderea lor în totalul cheltuielilor bugetare comunitare este de aproximativ

6%.

- şi evoluţia numărului personalului comunitar a fost spectaculoasă, de la

aproximativ 9000 la peste 30.000 în anul 2000.

V. Cheltuieli destinate acţiunilor externe

- vizează finanţarea unor activităţi iniţiate de Uniunea Europeană în scopul

dezvoltării şi colaborării cu spaţiul extracomunitar (atât european, cât şi din Asia,

Africa sau America de Nord sau America Latină);

- reprezintă aproximativ 5,1-5,3% din totalul bugetului general

- ajutorul acordat statelor europene din fostul bloc comunist, au avut o foarte

mare contribuţie la pregătirea unor asemenea state pentru integrarea în structurile

comunitare;

- pot fi susţinute pe seama acestor fonduri chiar acţiuni de acordare a unor

ajutoare de urgenţă.

- pentru gestionarea acestor fonduri a fost creat, printre altele, Oficiul

Umanitar al Comunităţii, care, în anul 2000 avea la dispoziţie aproximativ 475

milioane euro

- pe seama acestei categorii de cheltuieli sunt finanţate de asemenea şi:

- o serie de activităţi de susţinere şi promovare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului

- acţiuni de protecţie a mediului înconjurător (păduri tropicale etc.)

- activităţi de asociere cu organismele internaţionale

- cooperarea cu state ne-membre puternic industrializate (Japonia, SUA).

Trebuie ţinut seama şi de o serie de resurse financiare folosite pentru

susţinerea unor programe vizând lărgirea (extinderea) Uniunii Europene. Pentru anul

2000, ponderea acestor cheltuieli a fost de 40% din totalul cheltuielilor externe (3,2

miliarde euro). Au fost (continuând) gestionate prin intermediul unor programe

speciale (instrumente structurale) precum SAPARD pentru agricultură, ISPA

(infrastructura de transport), PHARE (implementarea aqcuis-ului comunitar,

administraţie, economie).

În afara bugetului general al Uniunii Europene, sunt constituite bugete ataşate

unor fonduri speciale, cum ar fi:

- Fondul de Dezvoltare Europeană (FDE) – prin intermediul acestui buget se

finanţează proiecte de dezvoltare economică în ţările ACP (Africa, Caraibe şi

Pacific); cheltuielile au atins în anul 2000, aproximativ 2 miliarde euro;

- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – avea propriul buget

(aproximativ 180 milioane euro), care a fost inclus în bugetul general al

Uniunii Europene, în 2002, la expirarea Tratatului CECO.


32


1. Bugetul general al Uniunii Europene este aprobat:

a. de către Parlamentele naţionale ale statelor membre;

b. de către Parlamentul European și Consiliu;

c. de către Comisia Europeană, cu acordul Parlamentului European.

(Răspuns corect: b.)

2. Amenzile încasate ca urmare a sancţionării faptelor de încălcare a normelor

dreptului comunitar fac parte din categoria:

a. venituri bugetare europene diverse;

b. venituri bugetare europene proprii;

c. venituri bugetare europene de intervenţie.


3. Categoria veniturilor europene cu titlul de resurse proprii este formată din:

a. prelevări agricole; produsul (rezultatul) tarifului vamal comun;

prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional; o cotă parte (1/3) din PNB;

b. prelevări agricole; produsul tarifului vamal comun; prelevarea unei părţi

din TVA-ul naţional;

c. prelevări agricole; produsul (rezultatul) tarifului vamal comun;

prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional; o cotă parte din PNB.


4. Principalele categorii de cheltuieli prevăzute în bugetul general al Uniunii

Europene sunt:

a. cheltuieli de garanţie agricolă; cheltuieli structurale; cheltuieli interne;

cheltuieli administrative; cheltuieli destinate acoperirii „acţiunilor

externe”;

b. cheltuieli de garanţie; cheltuieli structurale; cheltuieli interne; cheltuieli

administrative; cheltuieli destinate acoperirii „acţiunilor externe”;

c. cheltuieli de garanţie agricolă; cheltuieli structurale; cheltuieli interne;

cheltuieli administrative de capital; cheltuieli destinate acoperirii

„acţiunilor externe”.


5. Cheltuielile administrative vizează:

De reţinut:

Principiile procedurii bugetare.

În adoptarea bugetului general al Uniunii Europene, Parlamentul european

şi Consiliul au rpol de co-decidenţi.

Categoriile de venituri şi cheltuieli bugetare se prevăd în buget


33

a. cheltuieli privind organizarea şi funcţionarea organismelor europene;

b. cheltuieli structurale şi interne privind organizarea şi funcţionare

organismelor europene;

c. cheltuielile privind pensiile funcţionarilor comunitari.


6. Principiul anualității bugetare presupune că:

a. veniturile bugetare trebuie aprobate pentru perioada exerciţiului bugetar,

care corespunde anului calendaristic, cu unele excepţii reglementate

expres;

b. veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie aprobate pentru perioada

exerciţiului bugetar, care corespunde anului calendaristic, cu unele

excepţii reglementate expres;

c. cheltuielile bugetare trebuie aprobate pentru perioada exerciţiului

bugetar, care corespunde anului calendaristic, cu unele excepţii

reglementate expres.

(Răspuns corect: b)

7. Proiectul preliminar de buget se întocmește de:

a. Comisia europeană;

b. Instituțiile europene pentru situația estimativă proprie;

c. Parlamentul European;

d. Consiliul.


8. Comitetul de conciliere este convocat:

a. atunci când Parlamentul nu aprobă în termen de 10 zile amendamentele

aprobate anterior de către Consiliu;

b. atunci când Consiliul nu aprobă în termen de 10 zile amendamentele

aprobate anterior de către Comisia europeană;

c. atunci când Consiliul nu aprobă în termen de 14 zile amendamentele

aprobate anterior de către Parlamentului european;

d. atunci când Consiliul nu aprobă în termen de 10 zile amendamentele

aprobate anterior de către Parlamentului european.

(Răspuns corect: d.)

9. Proiectul bugetul general al Uniunii Europene este considerat respins dacă:

a. Parlamentul şi Consiliul resping varianta comună propusă de Comitetul

de conciliere sau una din instituţii îl respinge, iar cealaltă nu ia nici o

hotărâre în termenul stabilit;

b. Parlamentul şi Comisia resping varianta comună propusă de Comitetul de

conciliere sau una din instituţii îl respinge, iar cealaltă nu ia nici o

hotărâre în termenul stabilit;

c. Parlamentul şi Consiliul aprobă varianta comună sau una din instituţii îl

aprobă, iar cealaltă nu ia nici o hotărâre în termenul stabilit.


34


10. Răspunderea pentru aplicarea directă a bugetului general al Uniunii Europene

revine:


b. Consiliului;

c. Comisiei europene.

(Răspunc corect: c.)

BIBLIOGRAFIE:






35

CAPITOLUL IV

FRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

CUPRINS:

4.1. Aspecte terminologice- evaziune fiscală – fraudă fiscală

4.2. Fenomenul de fraudă fiscală în spaţiul Uniunii Europene


Bibliografie

OBIECTIVE:


noţiunilor legate de frauda fiscală în general şi în particular de fenomenul fraudării

intereselor financiare ale Uniunii Europene de către studenţi, și astfel urmăreşte

familiarizarea acestora cu instituţiile, mecanismele şi regulile coperării şi coordonării

luptei împotriva fraudei în spaţiul Uniunii Europene.

COMPETENȚE:


despre evaziunea fiscal în spațiul comunitar. Cunoașterea instituţiile, mecanismele şi

regulile coperării şi coordonării luptei împotriva fraudei în spaţiul Uniunii Europene.

4.1. ASPECTE TERMINOLOGICE- EVAZIUNE FISCALĂ – FRAUDĂ

FISCALĂ61

Definiție

Stricto sensu:

- frauda fiscală desemnează o infracţiune

- evaziunea fiscală desemnează utilizarea unei posibilităţi oferite de lege.

Evaziunea fiscală legală = acţiunea contribuabilului de a ocoli legea,

recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia

= fenomen tolerat.

Cauza – legea lacunară sau interpretabilă

61 Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 226-242.


36

- o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale este

sustrasă datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectivului

impozabil singurul vinovat – legiuitorul

Cele mai frecvente metode:

- investirea unei părţi din profit în maşini şi echipamente pentru care statul

acordă reduceri ale impozitului pe profit;

- efectuarea de donaţii;

- scăderea din venitul impozabil a anumitor categorii de cheltuieli (cheltuieli de

protocol, reclamă sau publicitate) indiferent dacă au fost făcute sau nu;

- interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăt facilităţi fiscale;

- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai

mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic

Evaziunea fiscală ilicită = frauda fiscală

= acţiunea contribuabilului de încăcare flagrantă a legii cu scopul de a se

sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Principalele mijloace: diminuarea obiectului impozabil, subevaluarea

cuantumului materiei impozabile, alte mijloace de sustragere de la plată.

Cele mai frecvente metode:

- înregistrările făcute în scopul micşorării rezultatelor;

- înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive

- trecerea de cifre nereale în registrele contabile;

- amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluari;

- întocmirea de declaraţii false;

- întocmirea de documente de plăţi fictive;

- crearea de rezerve latente;

- registe contabile nereale;

- nejustificarea cu documente reale a înregistrărilor;

- trecerea în conturi personale a unort părţi din beneficiu;

- compensaţini de conturi;

- reducerea cifrei de afaceri;

- nedeclararea materiei impozabile;

- crearea de conturi pasive pentru alocarea diferitelor rezerve;

- declararea de venituri fiscale inferioare celor reale;

- evidenţe-duble;

- contabilizarea de cheltuieli şi facturi fictive;

- erori de adunare şi raportare;

- vânzări făcute fără facturp;

- falsificarea bilanţului.

Dimensiunile fraudei – variază foarte mult de la stat la stat


37

4.2. FENOMENUL DE FRAUDĂ FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII

EUROPENE62

S-a dovedit a fi imperios necesar conturarea unui sistem de protecţie a

intereselor financiare ale UE, în condiţiile în care protecţia administrativă s-a dovedit

a fi insuficientă. Protecţia intereselor financiare comunitare este asigurată şi prin

instrumentele juridice adoptate la nivel comunitar şi naţional şi implementarea

acestora de către organisemele competente. Mai nou, s-a atras atenţia asupra

necesităţii unei protecţii penale63

.

Astfel, poate fi avută în vedere atât o fraudă la venituri, cât şi o fraudă la

cheltuieli, prezentând aproximativ 2% din bugetul comunitar64

. Respectiv, la bugetul

comunitar sunt vărsate mai puţine sume decât cele cuvenite în mod normal. La

capitolul cheltuieli, fraudarea se manifestă în principal prin deturnarea fondurulir

spre alte destinaţii decât cele legale65

.

Ca urmare a deciziei Curţii de Justiţie Europene în cauza „grâului iugoslav”66

,

a fost declanşată o dezbatere privind protecţia intereselor financiare comunitare,

dezbatre concretizată în final în adoptarea Regulamentului Consiliului nr. 2988 din

18 decembrie 1995 asupra protecţie intereselor financiare al Uniunii Europene, prin

care s-a reglementat o răspundere administrativă. Acest regulament instituie o serie

de măsuri de natură administrativă, constând în exercitarea unui control şi aplicarea

unor sancţiuni administrative la nivelul statelor membre în mod unitar în ceea ce

priveşte încălcarea dispoziţiilor comunitare sub acest aspect. Ulterior a fost adoptat şi

Regulamentul Consiliului nr. 2185 din 11 noiembrie 1996 privind inspecţiile şi

verificările la faţa locului realizate de Comisie pentru protejarea interselor

financiare ale Comunităţii Europene împotriva fraudei sau a altor nereguli.

Frauda la venituri – reprezintă aproximativ 0,8% din bugetul general al

Uniunii Europene. Se înregistrează mai ales la primele două categorii de venituri

bugetare proprii (respectiv prelevările agricole şi produsul rezultatul tarifului vamal

comun).

Se utilizează frecvent ca tehnici frauduloase:

- nerespectarea acordurilor preferenţiale – ceea ce presupune introducerea în

mod clandestin sau într-o manieră ocolită de mărfuri într-un stat partener din Europa

pentru a se evita plata drepturilor normale

- clasificarea intenţionat eronată, greşită a mărfurilor provenite din afara

spaţiului comunitar ca fiind aflate în tranzit, ocolindu-se astfel plata taxelor vamale

- cumpărarea fără taxe a unui produs dintr-o ţară membră, pentru a-l revinde

ulterior în propria ţară prin adăugarea TVA

62 Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 280-284. 63 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 56. 64 A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 2007, p. 269. 65 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 57. 66 Decizia nr. 68/1988 a CJE – Cauza: autorităţile greceşti au vândut în spaţiul comunitar grâu declarat ca fiind de producţie internă,

dar de fapt era important din Iugoslavia, beneficiind de importante subvenţii comunitare.


38

- practici evazioniste67

.

Frauda la cheltuieli – reprezintă aproximativ 0,6% din bugetul general al

Uniunii Europene – şi constă în principal în primirea şi acceptarea de către statele

membre a unor ajutoare la care – de fapt – nu erau îndreptăţite (frecvent în domeniul

agricol, unde acordarea unor ajutoare cu titlul de prime se face pe baza unei simple

declaraţii68

). Fenomenul este favozizat şi de faptul că mai mult de jumătate din

cheltuielile Uniunii Europene sunt gestionate, plătite beneficiarilor prin intermediul

statelor membre (Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare

ale Comunităţilor Europene nr. 2988 din 18 decembrie 199569

).

Lupta împotriva fraudei este consacrată expres prin tratatele comunitare,

prevederi care stabilesc care sunt obiectivele (descurajarea unor asemenea practici,

oferirea unei protecţii) şi măsurile necesare atingerii acestora (obligaţia de cooperare

a statelor membre cu Comisia Europeană, viitoarea lege-cadrul europeană a

combaterii şi prevenirii fraudei, obligaţia Comisie Europene, de a prezenta în fiecare

an Parlamentului European şi Consiliului un raport privind măsurile şi dispoziţiile

adoptate pentru punerea în aplicare a prevederilor tratatelor comunitare).

În anul 1999 a fost înfiinţat Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei

(OLAF). În anul 2002 a fost înfiinţat, în cadrul Comisiei Europene, Serviciul de audit

intern.

Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor

dreptului administrativ.

Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale

Comunităţilor Europene nr. 2988 din 18 decembrie 1995 reprezintă reglementarea-

cadru stabilită în scopul potejării interselor financiare ale Comunităţii/Uniunii

Europene având în vedere controalele uniforme, măsurile şi sancţiunile

administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca

urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea

prejudicia bugetul general comunitar, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor

acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţii/Uniunii, fie prin

cheltuieli nejustificate (art. 1 alin. 2 din Regulamentul nr. 2988/1995).

67 Înfiinţarea de către producător a unei reţele de companii fantomă care doar simulau desfăşurarea unei activităţi

comerciale (vînzare-cumpărare) în scopul de a evita plata impozitelor. O asemenea schemă a fost folosită de producătorii de lapte

pentru a evita plata taxa asupra supraproducţiei de lapte. Producătorii de lapte italieni au înfiinţat mai multe companii care, pe hârtie

„cumpărau” diferite cantităţi de lapte de producători şi ulterior le „vindeau” unor comercianţi, dar în realitate era doar o relaţie

directă între producător şi comerciant. Dar, prin existenţa acestor companii fantomă (care „cumpărând”, trebuiau să plătească taxa

asupra extraproductiei de lapte şi pe care de fapt nu o plăteau cerând compensarea datoriei), producătorul îşi vindea întreaga

producţie de lapte fără a plăti taxa asupra extraproducţiei de lapte. Curtea Supremă de Justiţie Italiană a considerat că o asemenea

schemă de evitare a plăţii impozitelor este un act de fraudă la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene, conform art. 640

bis din Codul penal italian (Decizia Curţii Supreme din Italia nr. 2808 din 2 octombrie 2008 - http://ec.europa.eu/anti_fraud/). 68 Autorităţile competente italiene, beneficiind de sprijinul OLAF, au reuşit să stopeze o practică evazionistă ce viza

fondurile europene, respectiv cheltuielile agricole, prin utilizarea de documente false, pe baza cărora se obţineau subvenţiile

(http://ec.europa.eu/anti_fraud/). 69 În Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 116-123.


39

Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor şi sancţiunilor administrative

sunt, de fapt, lăsate la latitudinea statelor membre, a căror legislaţie în domeniu

trebuie totuşi să respecte dreptul comunitar.

Sancţiunile administrative prevăzute de regualment sunt (art. 5 alin. 1 din

Regulamentul nr. 2988/1995):

- amenda administrativă;

- plata unei sume mai mari decât suma primită nejustificat sau sustrasă, la care se

adaugă dobânda dacă este cazul;

- retragerea totală sau parţială a unui avantj acordat prin norme comunitare;

- excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii

abaterii;

- retragerea temporară a aprobării sau a recunoaşterii necesare pentru a participa la

un sistem de ajutor comunitar;

- pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit;

- alte sanţiuni pur economice (stabilte, de regulă, prin norme sectoriale).

Sancţiunile administrative pot fi aplicate celor care au comis abaterea

(persoane fizice sau persoane juridice ori alte entităţi cărora dreptul intern le oferă

capacitate juridică), precum şi tuturor celor obligaţi să-şi sume răspunderea pentru

abatere sau să vegheze ca aceasta să nu fie comisă (ceea ce înseamnă, inclusiv

statul??).

Regulemantul instituie în sarcina statelor membre obligaţia de a lua măsurile

necesare în vederea asigurării legalităţii şi veridicităţii operaţiunilor care implică

interesele finaciare ale Comunităţii/Uniunii Europene.

În paralel cu controalele efectuate prin struturile naţionale şi cele efectuate de

către instituţiile comunitare, Comisia poate dispune, pe răspunderea sa, efectuarea

unr controale privind:

- conformitatea practicilor administrative cu normele comunitare;

- existenţa documentelor justificative necesare şi concordanţa acestora cu veniturile

şi cheltuielile;

- împrejurările în care se desfăşoară şi sunt verificate aceste operaţiuni;

- controale şi inspecţii la faţa locului, în condiţiile prevăzute de normele comunitare.

Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor

dreptului penal.

Datorită extinderii fenomenului fraudulos, a fost scoasă în evidenţă

insuficienţa măsurilor sancţionatorii specifice dreptului administrativ şi, totodată,

necesitatea instituirii unor sancţiuni specifice dreptului penal70

. În aceste condiţii a

fost propusă ca şi soluţie impunerea unei reglementări comunitară a unei răspunderi

penale pentru atingerile aduse intereselor financiare ale Uniunii Europene. Dar, o

asemenea propunere a întâmpinat şi continuă să întâmpine o puternică opoziţie.

Argumentele aduse împotriva instituirii unei reglementări la nivel comunitar a

răspunderii penale se referă la faptul că nici unul din tratatele constitutive sau

modificatoare nu conferă o reală competenţă autorităţilor comunitare. Singura

70 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 58.


40

competeţă este cea prevăzută în art. 29 din Tratatul de la Amsterdan conform căruia

„acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează între

altele ... adoptarea progresivă de măsuri instituind reguli minimale privitoare la

elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile”. Dar influenţa

instrumentelor juridice pe care le are la dispoziţie Uniunea Europeană nu se compară

cu capacitatea şi competenţa statelor membre în domeniul dreptului penal. Mai mult

statele membre nu pot fi obligate să incrimineze anumite fapte sau să reglementeze

anumite sancţiuni71

.

Mai nou, pe baza unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie72

se poate susţine

că prin legislaţia comunitară se pot impune adoptarea unor măsuri cu caracter penal

pentru atingerea scopurilor propuse, dacă sunt îndeplinite două condiţii73

:

- necesitatea - orice măsură de acest tip trebuie justificată de nevoia de a

implementa efectiv o politică comunitară şi trebuie să fie stabilită cu rrspectarea

principiilor subsidiarităţii şi a proporţionalităţii

- consistenţa – presupune lipsă oricărei contradiţii între dispoziţii succesive în timp.

Pentru existenţa unui drept penal european este necesară intervenţia directă a

organelor comunitare legislative.

În schimb, prin Tratatul de la Lisabona s-a creat cadrul necesar elaborării unor

reglementări comunitare penale. Astfel, Tratatul prevede74

:

- principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare în

materie penală

- extinderea regulilor minime comune care vor fi stabilite prin directive

(recunoaşterea reciprocă a probelor, definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în

domeniul criminalităţii – dar deocamdată, sfera doemniului criminalităţii nu

include şi faptele de fraudă fiscală).

Dintre instrumentele penale utilizate în protecţia intereselor financiare trebuie

avute în vedere75

:

- Conveţia provind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din

1995 (Convenţia PIF) care incriminează frauda afectând interesele financiare

stabilind sancţiunile aplicabile, instituind răspunderea penală a persoanelor cu

atrbuţii de decizie şi control în cadrul unui agenr economic

- protocolul 1 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii

Europene din 1996 – care incriminează infracţiunile de corupţie săvârşite de / ori

asupra funcţionarilor comunitari sau naţionali;

- protocolul 2 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii

Europene din 1997 – reglementează incriminarea infracţiunii de spălare a banilor,

răspunderea personei juridice, sancţiunile aplicabile şi dispoziţii procedurale.

Acest lucru a fost posibil deoarec prin Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la

partajarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre în cadrul

71 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p.60- 72 Decizia CJE C 176/03 din 13 septembrie 2005 dar se referă la politica de mediu şi o altă decizie care se referă la măsuri împotriva

poluării maritime. 73 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 64-71. 74 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 71-74. 75 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 74-77.


41

conferit de cei 3 piloni, instituindu-se o clasificare bipartită a competenţelor

comunitare şi naţionale, în76

:

- competenţă exclusivă - rezidă în domeniile în care numai Uniunea Europeană

poate acţiona, „stalele mebre putând interveni numai cu acordul Uniunii Europene”

- competenţă partajată – ceea ce presupune că „statele membre pot interveni

atâta timp cât Uniunea Europeană nu a acţionat”. Domeniul politicii de securitate şi a

cooperării judiciare, dreptul fiscal şi dreptul penal (domenii care tradiţional aprtineau

pilonul 3 – nucleul dur al competenţei exclusive a statelor mebre), devine astfel

„accesibil” intervenţiei direct a Uniunii Europene

S-a remarcat în literatura de specialitate că se manifestă o schimbare de optică şi

atitudine la nivelul statelor membre77

:

- statele membre par să renunţe treptat a o parte din suveranitatea lor în privinţa

aplicării dispoziţiilor penale în domenii care interesează dreptul penal european şi

care au efect transfrontalier;

- protecţia intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor naţionale a

crescut – datorită, în primul rând, armonizării legislaţiilor naţionale privind

elementele constitutive ale infracţiunilor specifice şi a sancţiunilor aplicate. În al

doilea rând, ca efect al aplicării principiului asimilării prevăzut de Tratatul de la

Lisabona, statele membre au reglementat faptele de fraudă împotriva intereselor

financiare ale UE în mod similar celor care afectează interesele naţionale

(fondurilor europene le este asigurat un tratament de protecţie identic cu acela al

fondurilor publice naţionale78

).


1. Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei:

a. desfăşoară activităţi privind prevenirea sau constatarea actelor frauduloase

care aduc atingere bugetului şi intereselor financiare europene;

b. desfăşoară activităţi privind constatarea și sancționarea actelor frauduloase

care aduc atingere bugetului şi intereselor financiare europene;

76 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 218-222. 77 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 269-270. 78 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 222.

De reţinut:

Fenomenul fraudării este favorizat şi de o fiscalitate excesivă.

Principalel mijloace frauduloase sunt folosite şi pentru a aduce atingere

intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Fenomenul fraudei vizează atât veniturile, cât şi cheltuielile bugetului

general al Uniunii Europene.

Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene atât prin mijloace

administrative, cât şi penale.


42

c. desfăşoară activităţi privind sancționarea actelor frauduloase care aduc

atingere bugetului şi intereselor financiare europene.


2. Care din următoarele afirmaţii este adevărată:

a. dacă recesiunea dintr-un stat este şi mai mică (sub 0,7% din PIB),

sancţiunile sunt excluse;

b. dacă recesiunea dintr-un stat este mai putin puternică (mai mică de 2% din

PIB), sancţiunile sunt excluse;

c. dacă recesiunea dintr-un stat este foate puternică (mai mare de 2% din

PIB), sancţiunile sunt excluse.


3. În baza principiului asimilării prevăzut de Tratatul de la Lisabona, statele

membre trebuie să:

a. asigure intereselor financiare ale Uniunii Europene un tratament de

protecție identic cu cel al fondurilor publice naționale;

b. asigure intereselor financiare naționale un tratament de protecție identic cu

cel al fondurilor financiare ale Uniunii Europene;

c. sancționeze orice faptă de fraudă fiscală;

d. asimileze infracțiunile fiscale îndreptate împotriva intereselor fiscale ale

Uniunii Europene cu cele îndreptate împotriva intereselor financiare

naționale.


BIBLIOGRAFIE:






43

CAPITOLUL V

CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

5.1. Generalități

5.2. Structură şi organizare

5.3. Atribuţiile Curţii Europene de Conturi


Bibliografie

OBIECTIVE:

Capitolul are ca obiect studierea, înțelegerea şi aprofundarea aspectelor privind

organizarea, funcţionarea şi rolul Curţii de Conturi a Uniunii Europene de către

studenţi.

COMPETENȚE:

La sfârşitul acestui capitol studenții vor fi capabili să utilizeze corect

informațiile despre organizarea, funcţionarea şi rolul Curţii de Conturi a Uniunii

Europene. Să identifice tipurile de control exercitat de către Curtea Europeană.

5.1. GENERALITĂȚI

Consolidarea sistemului Comunităţilor Europene de finanţare din resurse

proprii a atras după sine şi necesitatea organizării unui control financiar extern util

şi concret. Astfel, a fost înfiinţată Curtea Europeană de Conturi, instituţie ce se ocupă

cu verificarea legalităţii şi regularităţii veniturilor şi a cheltuielilor comunitare, în

scopul asigurării unei bune gestiuni financiare.

Curtea Europeană de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din

22 iulie 1975 (Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare ale Uniunii Europene),

tratat care a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

La 25 octombrie 1977 a avut loc prima şedinţă, de constituire a Curţii

Europene de Conturi, la Luxemburg, unde se află şi sediul actual.

Anterior Curţii Europene de Conturi, controlul financiar externe era dat în

competenţa Comisiei de Control a Comunităţii Economice

Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea Europeană de Conturi a dobândit statutul

de instituţie comunitară, ridicată la acelaşi rang cu Parlamentul European, Consiliul


44

de Miniştri şi Comisia Europeană, dotată cu personalitate juridică şi autonomie

financiară şi în acelaşi timp independentă chiar şi faţă de Parlamentul European.

Curtea Europeană de Conturi este un organ de control financiar neavând

atribuţii jurisdicţionale.

5.2. STRUCTURĂ ŞI ORGANIZARE

Curtea Europeană de Conturi este un organ colegial, compus din 27 de

membri, specialişti în domeniu. Membrii sunt aleşi dintre personalităţile de vază din

statele membre şi trebuie să facă dovada unei calificare remarcabile pentru această

funcţie. În plus, ei trebuie să prezinte garanţii de independenţă.

Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul de Miniştri cu

consultarea Parlamentului European, existând posibilitatea reînnoirii mandatului.

Membrii Curţii de Conturi îşi aleg un preşedinte, pentru un mandat de 3 ani

care, de asemenea, poate fi reînnoit.

Au obligaţia să prezinte declaraţii în faţa Comisiei de specialitate a

Parlamentului şi să răspundă la întrebările care li se pun. Statutul membrilor Curţii

de Conturi este asemănător cu statutul membrilor Curţii Europene de Justiţie. Deşi nu

sunt magistraţi, membrii Curţii Europene de Conturi beneficiază de garanţii destinate

să le asigure independenţa. În acest context, membrii Curţii Europene de Conturi au

obligaţia de a nu solicita şi de a nu primi instrucţiuni din partea vreunui guvern sau

organism, le este interzisă exercitarea anumitor funcţii sau a altor activităţi

profesionale, le incumbă datoria de probitate şi discreţie etc.

5.3. ATRIBUŢIILE CURŢII EUROPENE DE CONTURI

Curtea Europeană de Conturi are puterea de a verifica întrebuinţarea fondurilor

comunitare până la utilizatorul final.

Misiunea Curţii Europene de Conturi este:

de a efectua un control independent cu privire la perceperea şi utilizarea

fondurilor Uniunii Europene

de a aprecia modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc sarcinile în

materie financiară

de a contribui la ameliorarea gestiunii financiare a Uniunii Europene la toate

nivelurile pentru a asigura cetăţenilor Uniunii Europene cea mai bună

utilizare posibilă a banului public – verifică dacă operaţiunile financiare au

fost corect şi legal înregistrate, executate şi administrate în condiţii de

economicitate, eficienţă şi eficacitate.

Atribuţiile Curţii Europene de Conturi sunt:

- atribuţii de control – privind modul de realizare şi de utilizare a fondurilor

comunitare de orice utilizator sau beneficiar a acestor fonduri (instituţii şi

organisme comunitare, administraţii naţionale, administraţii locale etc.). Este


45

un control a posteriori, asupra operaţiunilor deja efectuate79

. Controlul în

statele membre se efectuează cu ajutorul instituţiilor de control financiar

naţionale sau a structurilor naţionale competente. Pe baza rapoartele de

control ale Curţii Europene de Conturi are loc descărcarea de gestiune.

Controlul execuţiei bugetare comportă două dimensiuni80

:

1. verificarea veniturilor – prin verificare sumelor datorate către bugetul

comuntar şi a sumelor efectiv încasate;

2. verificarea cheltuielilor – se realizează pe bază de angajamente bugetare

asumate şi pe bază de cheltuieli efectiv realizate.

Poate efectua 2 tipuri de control:

1. controlul documentelor justificative

2. controlul la faţa locului.

Tratatul UE instituie obligaţia oricărei instituţii, organ sau organism verificat,

precum şi pentru orice persoană fizică sau juridică de a comunica Curţii, la

cererea acesteia, orice document sau informaţie necesară îndeplinirii atribuţiilor

sale81

.

Curtea de Conturi Europeană nu are atribuţii jurisdicţionale şi ca urmare nu

poate aplica sancţiuni. Ca urmare a operaţiunilor de control efectuat, poate

constata existenţa unor nereguli în procdura de executare a bugetului, caz în care

va sesiza organismele competente (de exemplu, Oficiul de lupta împotriva

fraudei)82

.

- atribuţii de informare – are obligaţia de a informa cetăţenii Uniunii Europene

despre activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute.

- atribuţii de avizare – Curtea Europeană de Conturi emite un aviz privind

proiectele de reglementare comunitară cu caracter financiar.

- atribuţii de raportare – Curtea Europeană de Conturi elaborează un raport anual

cu privire la executarea bugetului general al Uniunii Europene pe anul

precedent. Are obligaţia de a publica şi rapoarte anuale specifice referitoare la

organismele comunitare, rapoarte specifice pe teme de interes deosebit.

- atribuţii consultative – fiind consultată în procedura adoptării bugetului general

al Uniunii Europene sau a altor reglementări comunitare cu conţinut financiar

sau bugetar (de exemplu, cu privire la prevenirea fraudei împotriva intereselor

financiare ale Uniunii Europene83

).

Multe din documentele întocmite de Curtea Europeană de Conturi, în

exercitarea atribuţiilor ce îi revin, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Activitatea internă a Curţii de Conturi Europene este reglementată prin

Regulamentul Intern al Curţii de Conturi a Comunităţii Europene din 2005 şi Decizia

Curţii nr. 92/2004 privind modul de aplicare a Regulamentului. În exercitaea

activităţilor de control Curtea şi-a adoptat propriile Politici şi Norme de Audit,

79 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 417. 80 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.251. 81 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.252. 82 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.254. 83 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.255.


46

precum şi reguli detaliate privind planificarea, executarea şi publicarea acţiunilor de

audit84

.


1. Curtea Europeană de Conturi este:

a. instituţie europeană ce se ocupă cu verificarea şi regularitatea veniturilor

şi a cheltuielilor europene, în scopul asigurării unei bune gestiuni

financiare;

b. instituţie europeană ce se ocupă cu verificarea şi regularitatea

cheltuielilor europene, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiară;

c. organ de control financiar cu atribuţii jurisdicţionale.

(Răspuns corect: a)

2. Rolul de a controla politica monetară unică a Uniunii Europene și revine:


b. Curţii de Conturi Europene;

c. Băncii Central Europene;

d. Băncii Europeane de Investiţii.


BIBLIOGRAFIE:





84 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.254.

De reţinut:

Fenomenul fraudării este favorizat şi de o fiscalitate excesivă.

Principalel mijloace frauduloase sunt folosite şi pentru a aduce atingere

intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Fenomenul fraudei vizează atât veniturile, cât şi cheltuielile bugetului

general al Uniunii Europene.

Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene atât prin mijloace

administrative, cât şi penale.


47

TEMA NR. 3

CAPITOLUL VI

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA. UN

POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN

CUPRINS:

6.1. Teoria generală a impozitelor şi taxelor în Europa

6.2. Un posibil impozit european


Bibliografie

OBIECTIVE:

Capitolul are ca obiectiv studierea, înțelegerea şi aprofundarea aspectelor

privind sistemul de impozite şi taxe din Europa de către studenţi. Se urmăreşte

identificarea unui posibil impozit european în adevăratul sens al cuvântului.

COMPETENȚE:

La sfârşitul acestui capitol studenții vor fi capabili să utilizeze corect diferitele

categorii de impozite și taxe practicate în sistemele fiscale din spațiul european. Să

identifice elementele componente ale unui posibil impozit european în adevăratul

sens al cuvântului.

6.1. TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA85

În încercarea de armonizare şi sistematizare a sistemelor fiscale naţionale ale

statelor membre, pentru a avea un punct de plecare, prin intermediul Regulamentului

nr. 2223 din 1996 (cu modificările ulterioare), Uniunea Europeană a elaborat

Sistemul European de Conturi în scopul asigurării funcţionării eficiente a Uniunii

Economice şi Monetare. Sistemul European de Conturi urmărește o codificare

uniformă a categoriilor de imporzite și taxe unamin recunoscute în sistemul

european86

.


Rosetti, Bucureşti, 2006. 86 A se vedea Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, editura C.H. Beck, București, 2010,

163.


48

I. Impozite şi taxe asupra producţiei şi importurilor:

Sunt contribuţii obligatorii fără contraprestaţie, în bani sau în natură,

prelevate de către autorităţile publice sau de către instituţiile Uniunii Europene. Se

datorează pentru producţia sau importul de bunuri sau servicii, pentru angajarea

forţei de muncă, pentru deţinerea în proprietate sau folosirea unui teren, clădire sau

a unui alt activ utilizat în procesul de producţie indiferent dacă se realizează sau nu

profit.

Pot fi împărţite în mai multe categorii:

a. impozite şi taxe asupra produselor, sunt impozite datorate per

unitate/cantitate de bun sau de serviciu/produs tranzacționat, platite fie sun forma

unei sume fixe de bani, fie sub forma unui procent87

.

În cadrul acestora pot fi distinse:

1. taxe de tip TVA: taxe asupra bunurilor şi serviciilor, colectate în etape

şi suportate integral de către consumatorul final

2. impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA: sunt contribuţii

obligatorii, colectate de autorităţile administraţiei publice sau de instituţiile Uniunii

Europene, pentru bunurile importate sau pentru serviciile furnizate rezidenţilor de

către nerezidenţi. Doar așa pot fi puse în circulație pe teritoriul respectiv88

.

Pot fi:

taxe vamale de import (numite și drepturi de import89

, percepute pe baza unui tarif

vamal, atunci când bunurile sunt incluse în spaţiul economic comunitar)

alte impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA şi a taxelor vamale de

import; de exemplu; prelevări pentru produsele agricole importate; accize; taxe

speciale pentru bunuri importate pe care producătorii le datorează şi pentru

produsele similare de origine animală; impozite şi taxe asupra unor servicii

determinate furnizate întreprinderilor rezidente de către unităţi nerezidente;

impozite şi taxe generale asupra vânzărilor de bunuri şi servicii importate;

beneficiile întreprinderilor publice care exercită un monopol asupra importului

anumitor bunuri sau servicii (beneficii care sunt transferate statului)

3. impozite şi taxe asupra produselor, cu excepţia TVA şi a impozitelor şi

taxelor asupra importurilor:

● sunt impozite şi taxe pentru bunurile şi serviciile produse în întreprinderi

rezidente, datorate pentru producţia, exportul, vânzarea, transferul, închirierea sau

livrarea acestora sau pentru utilizarea acestora în scopul consumului ori pentru

formarea capitalului propriu; de exemplu: accize şi alte taxe de consumaţie (fără

impozitele şi taxele asupra importurilor);

● taxe de timbru percepute pentru vânzarea unor, produse specifice (băuturi

alcoolice, tutun etc.) şi pentru emiterea de documente legale sau cecuri;

● impozite asupra tranzacţiilor mobiliare (datorate pentru cumpărarea sau

vânzarea de active financiare sau non-financiare, inclusiv devize);

● taxele percepute pentru înmatricularea autoturismelor;

87 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, 163. 88 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, 164. 89 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, 164.


49

● impozite şi taxe pentru spectacole şi divertisment;

● impozite pentru loterii, pariuri şi jocuri de noroc (altele decât cele asupra

câştigurilor);

● impozite asupra primelor de asigurare;

● alte taxe pentru servicii determinate (cazare, restaurant, transport,

comunicaţii, publicitate);

● impozite generale asupra vânzărilor sau asupra cifrei de afaceri;

● beneficiile monopolurilor fiscale care sunt transferate statului (cu excepţia

celor asupra importurilor). Prin monopol fiscal se înțelege o întreprindere publică

care dispune de un monopol legal sau natural asupra producției sau distribuției unui

tip specific de bun sau serviciu, în scopul de a colecta încasările publice și nu a

participa la o politică economică sau socială determinată. Ca regulă generală,

monopolurile fiscale produc bunuri sau servicii care în alte state sunt supuse unor

impozite mai mari și astfel, pe cale de consecință se limitează la producția anumitor

bunuri de consum (băuturi alcoolice, tutun) sau a carburanților90

.

2. alte impozite şi taxe asupra producţiei – sunt toate impozitele şi taxele pe

care o întreprindere le suportă ca urmare a angajării sale într-o activitate de

producţie, independent de cantitatea sau de valoarea bunurilor produse sau vândute.

Aceste impozite şi taxe pot fi datorate pentru terenurile deţinute, mijloacele fixe,

pentru mâna de lucru angajată în procesul de producţie ori pentru alte activităţi sau

tranzacţii; de exemplu:

● impozite pentru deţinerea în proprietate a unor terenuri, clădiri sau alte

construcţii/structuri utilizate de întreprinderi în procesul de producţie;

● impozite pentru utilizarea mijloacelor fixe (vehicule, mașini, echipamente)

în scopul realizării producției91

;

● impozite şi taxe datorate pentru masa totală a salariilor plătite sau pentru

muncitorii angajaţi;

● impozite sau taxe pentru tranzacţiile internaţionale încheiate în cadrul

procesului de producţie (călătorii în străinătate, trimiteri de fonduri în străinătate,

tranzacţii similare cu nerezidenţi);

● taxe pentru autorizarea de a exercita activităţi comerciale sau profesionale;

● taxe şi impozite datorate pentru emisiile poluante rezultate din activitatea de

producţie.

Categoria impozitelor pe producție și import reprezintă o parte importantă se

surse de venituri bugetare europene. Anumite categorii de impozite pe producție și

importuri se virează direct în bugetul UE92

:

- impozitele vărsate direct de unitățile productive rezidente instituțiilor din UE – de

exemplu: prelevarea în baza Tratatului de la întreprinderile miniere și siderurgice;

- impozite percepute de administrațiile naționale în numele instituțiilor UE – de

exemplu:

90 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, 166. 91 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 166. 92 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, pp. 166-167.


50

încasările provenite din politica agricolă comună, și anume prelevările de produse

agricole importante, sume compensatorii la exporturi și importuri, prelevări pe

producția de zahăr și taxa pe izoglucoză, taxe de responsabilitate comună pe lapte

și cereale;

încasările provenite din comerțul cu terțe țări – ex: drepturile de vamă prelevate

pe baza tarifului integrat al UE (TARIC)

încasările provenite din TVA, pentru fiecare stat membru.

II. Impozite şi taxe curente pe venit şi pe avere – sunt contribuţii obligatorii,

fără contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate periodic de către autorităţile

administraţiei publice şi de alte entităţi, pentru veniturile sau averea (patrimoniul)

subiecţilor impozabili (persoane fizice și juridice), precum şi anumite impozite şi

taxe periodice, care nu se aşează asupra venitului sau averii.

a. impozit pe venit – se datorează pentru venituri, profit (beneficii) sau câştiguri

din capital; se stabilesc în raport de veniturile concrete sau prezumate ale

persoanelor fizice, familiilor, societăţilor sau instituţiilor fără scop lucrativ: de

exemplu:

1. impozitul pe veniturile persoanelor fizice sau pe veniturile unei familii

(gospodării)

2. impozitul pe veniturile societăţilor

3. câştigurile din deţinerea de active financiare sau non-financiare

4. impozite pe câștigurile din cedarea folosinței (închiriere)93

5. impozitele pentru câştigurile obţinute la loterii şi pariuri

b. alte impozite şi taxe curente – de exemplu:

1. impozite curente asupra capitalului – impozite datorate în mod periodic pe

proprietate sau pe utilizarea terenurilor sau a clădirilor proprietarilor, cât și

impozite curente pe patrimoniu net și pe alte active (ex: bijuterii, alte semne

exterioare bogăției)94

2. taxe pentru exercitarea dreptului de vot

3. impozite şi taxe asupra cheltuielilor efectuate – bazate pe totalul

cheltuielilor persoanei fizice sau ale gospodăriilor populației95

4. taxe achitate la nivelul unei familii/gospodării pentru autorizarea de a

deţine sau folosi vehicule, bărci sau avioane, ori pentru obţinerea de

permise de port-armă, permis de vânătoare sau de pescuit, altele decât cele

utilizate pentru producție96

5. taxe asupra operațiunile internaţionale, cu excepția celor plătite de

producători și a drepturilor de import plătite de gospodăriile populației97

.

Sunt excluse din categoria impozitelor şi a taxelor curente pe venit şi pe avere

următoatele:

93 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 168. 94 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, pp. 168-169. 95 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 169. 96 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 169. 97 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 169.


51

- taxele de succesiune și drepturile asupra donațiilor – deoarece sunt tratate ca

prelevări asupra capitalurilor și astfel incluse în categoria impozitelor pe capital;

- prelevările excepționale pe capital sau pe patrimoniu care sunt contabilizate ca

impozite pe capital;

- impozitele pe terenuri, clădiri și alte active deținute sau închiriate de întreprinderi

care le utilizează în producție, fiind incluse în categoria impozitelor pe producție;

- taxele plătite de gospodării pentru obținerea de licențe sau de autorizații, altele

decât cele care se referă la folosirea autovehiculelor, navelor și aeronavelor și

altele decât permisele de tir, de vânătoare și de pescuit.

III. Impozite şi taxe pe capital – sunt acele impozite şi taxe care se percep în

mod neregulat și relativ rar98

, în raport cu valoarea activelor/averii (sau de valoarea

netă a acestora) deţinute de subiecţii impozabili sau în raport cu valoarea activelor

transferate între subiecţii impozabili, ca rezultat al unei succesiuni, donaţii sau a altui

transfer.

a. impozite şi taxe asupra transferului de capital: impozitele şi taxele pe

succesiuni şi pe donaţii inter vivos, care sunt prelevate asupra capitalului

beneficiarului, cu excepția impozitelor pe vânzarea activelor care nu

constituie transferuri99

;

b. prelevări de capital – sunt prelevări excepţionale asupra valorii activelor

deţinute de subiecţii impozabili, persoane juridice.

IV. Contribuţii sociale Constituie prelevări făcute cu scopul de a reduce sarcina financiară și

reprezintă o protecție contra unor riscuri sau în caz de evenimente neprevăzute100

.

Lista riscurilor sau a nevoilor care pot genera contribuții sociale se stabilește

prin lege la nivelul fiecărui stat membru sau prin convenție și, în general, sunt avute

în vedere: boala; invaliditate și infirmitate; accident de muncă sau boală profesională;

bătrânețe; supraviețuire; maternitate; familie; promovarea forței de muncă; șomaj;

locuință; educație; sărăcie etc101

.

a. contribuţii sociale efective:

1. contribuţii sociale efective în sarcina angajatorilor – includ sumele

vărsate de angajatori organismelor de securitate socială, societăţilor de

asigurare sau fondurilor de pensii care gestionează sistemele de asigurări

sociale, în scopul de a asigura efectuarea unor prestaţii sociale în beneficiul

angajaţilor;

2. contribuţii sociale efective în sarcina angajaţilor: contribuţii sociale

obligatorii şi contribuţii sociale voluntare

3. contribuţii sociale efective în sarcina lucrătorilor independenţi şi a

şomerilor: contribuţii sociale obligatorii şi contribuţii sociale voluntare.

98 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 175. 99 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 175. 100 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 170. 101 Dan Drosu Șaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european, p. 171.


52

b. contribuţii sociale imputate – reprezintă contrapartida prestaţiilor sociale

furnizate direct de angajator angajaţilor, foştilor salariaţi sau avânzilor-drept ai

acestora.

6.2. UN POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN102

În literatura de specialitate se susţine că pentru a putea reglementa şi institui un

veritabil impozit european ar trebui să fie avute în vedere o serie de criterii:

criterii bugetare:

● suficienţa veniturilor (impozitul european să fie capabil să susţină cheltuielile

Uniunii Europene) şi

● stabilitatea veniturilor (veniturile prelevate pe seama acestui impozit să fie

stabile)

criterii de referinţă:

● vizibilitatea veniturilor (cât de uşor de acceptat va fi un asemenea impozit de

către cetăţenii Uniunii Europene şi cât de uşor poate fi identificată destinaţia finală a

sumelor colectate),

● costuri de operare reduse (costuri reduse de colectare şi administrare)

● repartizarea eficientă a resurselor colectate (în interiorul Uniunii Europene)

criterii de echitate:

● echitate orizontală (impact similar asupra categoriilor echivalente de

contribuabili din Uniunii Europene);

● echitate verticală (în ce măsură instituirea impozitului european va antrena

redistribuirea veniturilor);

● principiul contribuţiilor rezonabile (dacă veniturile colectate din statele membre

cu titlu de impozit european se va raporta la stadiul de dezvoltare economică a

statului respectiv)

Posibile impozite care s-ar putea integra criteriilor prezentate:

TVA colectată pe o bază de impunere armonizată şi cu o cotă de impunere

comunitară (propunere 2%)

impozitul pe profit european (fiind avut în vedere profitul realizat de societăţi

comerciale cu sediul în Uniunea Europeană103

). A fost elaborat un proiect

european care prevede calcularea impozitului pe profit, aplicat companiilor

care desfăşoară activităţi impozabile în cel puţin două state ale Uniunii

Europene în baza unei formule unice, valabilă la nivelul întregii comunităţi

europene, care să înlocuiască cele 27 de metode diferite utilizate în prezent104

.


Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 339-345. 103 A se vedea Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 38. 104http://www.standard.ro/articol_13829/kpmg__firmele_romanesti_sustin_sistemul_de_impozitare_european.html.


53

taxa pe energie – aplicabilă tuturor surselor de energie sau doar anumitor

categorii

accize pe tutun şi alcool

contribuţii din veniturile băncilor centrale

taxe pe comunicaţii şi transport

impozitul pe venit european

impozit de tip „green card” plătit de imigraţii profesionişti105

taxa pe tranzacţii financiare

taxa ecologică asupra transportului aerian.

Existenţa de facto a unor impozite comunitare (europene) ar fi posibilă doar

în condiţiile acceptării de către statele membre a „principiului consimţământului la

impozit”.


1. Enumeraţi posibile impozite care s-ar putea integra criteriilor prezentate

pentru a deveni un posibil impozit european.

(Folosiți drept sursă pentru un răspuns corect: cap. 6 subcap. 6.2.)

BIBLIOGRAFIE:





105 http://www.migratie.md/news/826/

De reţinut:

Sistematizarea impozitelor şi taxelor.

Identificarea unor posibile uniformizări.

„Construcţia” unui viitor impozit european în adevăratul sens al cuvântului.


54

CAPITOLUL VII

PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA- PREZENTARE

GENERALĂ

OBIECTIVE:

Capitolul are ca obiectiv studierea, înțelegerea şi aprofundarea de către

studenţi a aspectelor privind sistemul de impozite şi taxe din Europa.

COMPETENȚE:

La sfârşitul acestui capitol studenții vor fi capabili să identifice categorile de

impozite și taxe din Europa.

În cadrul statelor din Uniunea Europeană există două mai categorii de sarcini

fiscale:

A. sarcini fiscale care privesc beneficiile realizate

B. sarcini fiscale independente de rezultatele economice realizate.

A. Sarcinile fiscale care privesc beneficiile realizate (în genere, ne referim la

impozitul pe profit) – sunt reglementate în toate statele membre ale Uniunii Europene

şi impunerea lor presupune parcurgerea unei proceduri formată din trei etape:

- determinarea societăţilor a căror profit este impozabil conform legii şi

localizarea beneficiilor impozabile,

- evaluarea bazei de impunere (sau a profitului impozabil),

- determinarea impozitului pe profit datorat şi stingerea obligaţiilor

contribuabilului respectiv.

B. Sarcinile fiscale independente de rezultatele economice realizate – în cadrul

acestei categorii trebuie făcută distincţie între:

- sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare (devenite obligatorii şi

pentru Românie şi Bulgaria începând cu 1 ianuarie 2007) şi

- sarcini fiscale specifice numai anumitor state din Uniunea Europeană.

Principalele sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare sunt:

3. TVA (considerat singurul impozit european veritabil)

4. drepturile de înregistrare (drepturile percepute de stat privind aporturile

aduse la capitalul unei societăţi)


55

5. reţinerile la sursă asupra plăţilor efectuate în contul unor beneficiari

nerezidenţi

6. sarcinile aferente salariilor plătite

7. accizele.

Principalele sarcini fiscale specifice anumitor state membre Uniunii

Europene sunt:

1. impozitele sau taxele pe activitate (de exemplu, taxa profesională în Franţa,

impozitul comercial din Germania sau Luxemburg)

2. impozitul asupra patrimoniului global (reprezintă un impozit pe avere datorat

de societăţi - Luxemburg)

3. impozitul pe salariu

4. alte impozite (de exemplu, impozitul particular asupra veniturilor realizate din

extracţia de petrol sau gaz, din Marea Britanie, Danemarca etc.)

Unul din obiectivele principale ale politicii fiscale ale Uniunii Europene îl

constituie realizarea unei armonizări fiscale între sistemele statelor membre, făcându-

se eforturi în vederea conturării unor regimuri fiscale comune.

Deşi în cazul impozitării directe armonizarea fiscală nu este neapărat necesară,

au fost totuşi elaborate o serie de măsuri şi făcute o serie de recomandări care să

asigure o protecţie a celor patru libertăţi fundamentale care ar putea fi afectate de

concurenţa fiscală păgubitoare. Pachetul de măsuri fiscale privind impozitarea directă

vizează:

1. Impozitarea companiilor, prin conturarea unui:

- sistem comun de impozitare a dividendelor distribuite de societatea mamă

filialelor

- sistem comun de impozitare privind fuziunile, diviziunile şi aporturile de

active

- sistem comun de impozitare a profitului şi a drepturilor de autor/proprietate

industrială distribuite de societate mamă filialelor

2. Impozitarea persoanelor – fiind avute în vedere în special:

- impozitarea veniturilor din economii

- impozitarea dividendelor plătite persoanelor fizice

- armonizarea reglementărilor privind drepturile de pensionare în condiţii de

migraţie profesională

Armonizarea fiscală este vizează în primul rând sistemul impozitării indirecte,

fiind elaborate reglementări privind mai ales106

:

- impozitele de aport (asupra majorării capitalului) – Directiva 2008/7/CE a

Consiliului Uniunii Europene 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a

majorării de capital care reglementează impozitarea indirectă a: (a) aporturilor la

capitalul societăţilor de capital; (b) operaţiunilor de restructurare a societăţilor de

106 http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm


56

capital; (c) emiterii anumitor valori mobiliare şi titluri de valoare. Impozitul pe

capital se aplică ca o cotă unică. Cota impozitului pe capital nu poate depăşi 1 %.

- taxe vamale asupra bunurilor importate de persoane fizice (călători)

- taxe asupra mijloacelor de transport greu de marfă care utilizează

infrastructura – Directiva 1999/62/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din

17 iunie 1999 (Directiva „Eurovignette”).

- taxe asupra mijloacelor de transport persoane – fiind avute în vedere

reglementări comunitare privind taxe de înregistrarea autovehiculelor, taxe de primă

înmatriculare, restituirea taxelor de înmatriculare, taxă asupra emisie de bioxid de

carbon

- TVA-ul – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene privind

sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată107

.

- regimul comun aplicabil accizelor – Directiva 92/12/CEE a Consiliului

Comunităţilor Europene privind regimul comun al bunurilor supuse accizării şi

privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse (tutun, alcool, produse

energetice)108

.

- facilităţi fiscale: scutiri de la plata TVA şi accize pentru bunurile importate

de către persoanele care călătoresc în state terţe (Directiva 2007/74/CE a Consiliului

Uniunii Europene din 20 decembrie 2007109

); scutiri de la plata impozitului la

importul de loturi mici de bunuri cu caracter necomercial din state terţe (Directiva

2006/79/CE a Consiliului Uniunii Europene din 5 octombrie 2006110

); scutiri de la

plata impozitului pentru importuri permanente de bunuri proprietate personală ale

persoanelor fizice dintr-un stat membru (Directiva 1983/183/CEE a Consiliului

Comunităţii Europene din 28 martie 1983111

); scutiri de la plata taxei asupra

mijloacelor de transport (Directiva 83/182/CEE a Consiliului Comunităţii Europene

din 28 martie 1983 privind în scutiri de taxă în interiorul Comunităţii pentru anumite

mijloace de transport importate temporar dintr-un stat membru în altul112

).

IMPOZITUL PE PROFIT

În general, entităţile plătitoare ale impozitului pe profit în statele europene

sunt:

societăţile comerciale

societăţile civile, societăţile cooperative, fonduri de asigurări mutuale

persoanele juridice de drept public sau alte persoane de drept privat care

desfăşoară activităţi industriale sau comerciale (indiferent dacă au sau nu

scop lucrativ).

107 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2006:347:0001:01:RO:HTML 108 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1992:076:0001:008:RO:HTML. 109http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=2007

&nu_doc=74&lg=ro 110http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=2006

&nu_doc=79&lg=ro 111http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=1983

&nu_doc=183&lg=ro 112 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1983:105:0059:008:RO:HTML


57

Sunt scutite de la plata impozitului pe profit persoanele juridice de drept public

(statul, unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi publice), cu excepţia situaţie în

care desfăşoară activităţi industriale sau comerciale.

Din punct de vedere teritorial, pentru societăţile rezidente, impozitului pe

profit se calculează luându-se în considerare profitul sau beneficiile realizate la nivel

mondiale, atât de sediul central, cât şi de sucursale sau filiale aflate în străinătate. La

nivelul Uniunii Europene s-a optat, în principal, pentru două metode:

metoda imputării – din impozitul datorat se scade impozitul plătit în străinătate

(de exemplu, în Marea Britanie, Italia)

metoda deducerii cu reintegrare ulterioară – permite o deducere a pierderilor,

sub rezerva luării în considerare, ulterior, a unor beneficii impozabile (de

exemplu, în Germania, Belgia, Olanda).

Noţiunea de rezidenţă, în sensul de reşedinţă sau domiciliu fiscal – este

reglementată diferit de legislaţiile statelor membre:

o societate îşi are reşedinţa fiscală acolo unse se află sediul social sau unde se

exercită conducerea efectivă a societăţii (de exemplu, Germania, Spania,

Regatul Unit)

reşedinţa fiscală a unei societăţi este situată acolo unde se exercită principala

activitate a societăţii (de exemplu, Italia)

reşedinţa fiscală este situată acolo unde societatea a fost înfiinţată (de exemplu,

Olanda, Danemarca, România).

Situaţiile conflictuale, respectiv când două sau mai multe state revendică

dreptul de a percepe impozitul pe profit, se soluţionează prin intermediul unei

convenţii fiscale (de exemplu, convenţii privind evitarea dublei impuneri). Conform

Convenţiei-model pentru evitarea dublei impuneri elaborată de Organizaţie pentru

Cooperare şi dezvoltare Economică, o societate este considerată rezidentă în statul

unde se află sediul sau efectiv de conducere.

În toate statele europene, societăţile nerezidente nu sunt impozitate, decât

pentru beneficiile care au sursă locală, fiecare stat stabilindu-şi categoriile de venituri

pentru care se face impozitarea (de exemplu, este considerat impozit cu sursă locală,

impozitul datorat pentru veniturile din proprietăţi imobiliare). Pentru ca impozitul pe

profit aferent desfăşurării unor activităţi industriale sau comerciale să poată fi

perceput este necesar ca entitatea să aibă sediul permanent pe teritoriul statului.

IMPOZITUL PE VENIT

În privinţa impunerii veniturilor fizice, la nivelul Uniunii Europene nu există o

armonizare fiscală, ca în cazul impozitelor indirecte.

Impozitul pe venit, „inventat” în Anglia (1799 – income tax), a început să fie

perceput încă înainte de primul război mondial şi în SUA, Japonia şi Germania,

extinzându-se apoi în întreaga Europă.

- destinaţia impozitului pe venit (cine are dreptul de a stabili şi colecta) –

variază. În unele state membre acest drept revine colectivităţilor regionale sau locale,

în alte state veniturile publice din această sursă sunt colectate la nivel central şi apoi

distribuite (în cote mai mari {Danemarca} sau mai mici {Italia, Grecia})

colectivităţilor locale.


58

- pentru stabilirea categoriilor de subiecţi care datorează impozit pe venit – se

practică două metode:

impozitarea nelimitată – asupra beneficiului mondial, luându-se în calcul toate

veniturile realizată din ţară şi din străinătate – sunt vizate persoanele rezidente

impozitarea limitată – numai asupra beneficiilor realizate de o persoană fizică

dintr-un anumit stat – sunt vizate persoanele nerezidente.

- baza de impunere cuprinde mai multe categorii de venituri:

salarii şi alte venituri similare (indemnizaţiile demnitarilor sau funcţionarilor

public, soldele militarilor)

venituri din activităţi independente

venituri din exercitarea unor profesii liberale

venituri comerciale

venituri din exercitarea unor profesii care nu au caracter comercial (beneficii

necomerciale)

venituri funciare

venituri din activităţi agricole sau forestiere

venituri din valori mobiliare

venituri din capital (dividende, dobândi, redevenţe)

câştiguri din cesiunea cu titlu oneros a unor bunuri sau drepturi de orice natură

venituri din drepturi de proprietate intelectuală etc.

- se practică scutirea (totală sau parţială) a anumitor categorii de venituri sau

deducerea din veniturile realizate a unor cheltuieli.

- cotele de impune, variază, ca şi în cazul impozitului pe profit şi se practică

mai multe metode:

scutirea de impozitare a unui minim de venit realizat de contribuabil

sistemul progresiv de impozitare a veniturilor

cota unică de impozitare

sistemul impozitării globale a veniturilor.

- în unele state europene se practică impozitarea la nivelul cuplului (opţional

sau chiar obligatoriu) a veniturilor obţinute de cei doi soţi sau chiar de persoanele

care coabitează în mod legal

- plata se poate face fie prin reţinere la sursă, fie prin mai multe plăţi

anticipate efectuate la anumite intervale de timp în cursul anului fiscal.

IMPOZITUL PE AVERE

Impozitul pe averea persoanelor juridice – este practicat la ora actuală doar în

Grecia şi Luxemburg şi presupune un impozit asupra bunurilor imobile situate pe

teritoriul statelor respective şi asupra drepturilor legate de aceste bunuri, impozit

datorat atât de societăţile rezidente, cât şi de cele nerezidente. Cota de impunere este

de 0,5% (Luxemburg), respectiv 0,7% (Grecia), iar între impozitul pe avere şi

impozitul pe profit există o relaţie de deductibilitate, respectiv în unii ani, impozitul

pe profit datorat în acelaşi an fiscal este deductibil din impozitul pe avere, iar în alţi

ani se procedează invers.


59

Impozitul pe averea persoanelor fizice – este reglementat în cinci state din

Uniunea Europeană (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg, Suedia). Baza de

impozitare este formată din patrimoniul mondial al persoanei fizice rezidente sau

patrimoniul situat în statul respectiv al persoanei nerezidente, dar sunt reglementate

multe scutiri (de exemplu, bunuri de patrimoniu, opere de artă până la o anumită

valoare care variază de la stat de stat, drepturile de pensii private, rente viagere,

drepturi de proprietate intelectuală, bijuterii şi obiecte din metale preţioase până la o

anumită valoare). Cota de impunere variază între 0,2% şi 2.5%.

TAXE ECOLOGICE

Taxele ecologice sunt definite ca totalitatea contribuţiilor obligatorii

percepute în considerarea unei materii impozabile susceptibile de a aduce atingere

mediului, indiferent dacă acestea sunt colectate la bugetul de stat, la bugetele locale

sau într-un fond special destinat protecţiei mediului.

1. taxele ecologice sunt folosite fie direct pentru protecţia mediului înconjurător,

fie sunt destinate să reducă povara fiscală exercitată de alte impozite (de

regulă, impozite pe venit);

2. materia impozabilă o reprezintă de regulă: combustibilii pentru transport,

automobilele deţinute în proprietate, emisiile poluante în aer şi apă,

îngroparea deşeurilor, pesticidelor etc.;

3. nu sunt considerate taxe ecologice:

- taxele plătite diverselor instituţii pentru serviciile de canalizare sau colectare

a deşeurilor menajere,

- taxa pe valoarea adăugată care ar avea o bază de impunere similară,

- redevenţele percepute pentru extracţia de ţiţei sau gaze naturale etc.

Taxele europene sunt percepute de Uniunea Europeană, în cadrul programelor

sale de acţiune în domeniul protecţiei mediului, ca mijloace complementare de

acţiune, alăturate reglementărilor în domeniu.

Taxele ecologice reprezintă 7,5% din totalul impozitelor şi a taxelor colectate de

statele Uniunii Europene;

Sunt împărţite în trei mari categorii:

o taxe asupra energiei – sunt percepute asupra combustibililor folosiţi în

transporturi (în special benzină şi motorină) ori asupra altor combustibili

(cărbune, gaze naturale) sau asupra electricităţii, inclusiv taxele percepute

pentru emisii de dioxid de carbon. Au o pondere de 71% din totalul taxelor

ecologice.

o taxe asupra transporturilor – sunt percepute pentru deţinerea sau folosirea

unui autovehicul (inclusiv avioane) sau pentru anumite servicii de transport

(taxa de aeroport pentru zboruri regulate sau charter). Reprezintă

aproximativ 26% din totalul taxelor ecologice.

o taxe asupra poluării şi resurselor – se percep pentru emisiile nocive

măsurate sau estimate în aer sau apă, gestionarea reziduurilor solide şi

poluare fonică. Reprezintă aproximativ 3% din totalul taxelor ecologice.

Ponderea în PIB a veniturilor colectate din taxele ecologice variază de la stat la

stat:


60

Danemarca – 4,7%

Cipru – 3,8%

Olanda – 3,7%

Malta şi Slovenia – 3,4%

Spania - 2,2

Estonia – 2%

Franţa – 1,9%

IMPOZITE ŞI TAXE PE ACTIVITATEA ECONOMICĂ A

ÎNTREPRINDERILOR

Aceste categorii de venituri bugetare sunt destul de rare, fiind percepute doar în

câteva din statele membre Uniunii Europene. De exemplu:

- taxa profesională (Franţa) – este datorată de persoanele fizice sau juridice

care desfăşoară o activitate industrială, comercială sau profesională nesalariată. Este

percepută de obicei ca venit la bugetele locale. Cota de impunere variază între 15 şi

30%, iar baza de impunere o reprezintă valoarea locativă a construcţiilor şi a

celorlalte imobilizări corporale.

- impozitul comercial (Germania) – este datorat de toate întreprinderile

comerciale şi industriale care îşi desfăşoară activitatea în această ţară. Cea mai mare

cota din prelevări constituie venit la bugetele locale (80%), restul revenit bugetelor

landurilor (15%) sau bugetului federal (5%). Cota de impunere variază între 12 şi

20%.

- impozitul comercial general (Luxemburg)– reglementata asemănător celui

din Germania, cota de impunere variind între 6 şi 10%.

- impozitul regional asupra activităţilor locale (Italia) – este perceput de la

persoanele fizice sau juridice care desfăşoară o activitate profesională, asupra valorii

adăugate produce. Constituie venit la bugetul regiunilor, iar cota de impunere este de

4,25%.

IMPOZITE ŞI TAXE ASUPRA SUCCESIUNILOR ŞI A DONAŢIILOR

Această categorie este una din cele mai frecvente impozitări practicate în statele

din Uniunea Europeană, cu foarte puţine excepţii (de exemplu, Italia, Cipru)

Se practică mai multe sisteme:

1. impozitarea averii mondiale a defunctului rezident;

2. impozitarea averii formată doar din bunuri imobile a defunctului;

3. impozitarea doar a activelor aflate pe teritoriul statului în cazul defunctului

nerezident;

4. perceperea doar a unei taxe de timbru asupra bunurilor transmise mortis causa

situate în ţară.

De obicei se aplică un barem progresiv, în funcţie de gradul de rudenie al

succesorilor sau de categoria succesorală (persoană fizică, persoană juridică, statul,

instituţii caritabile sau religioase).

Cotele de impunere variază de la stat la stat şi în funcţie de baremul progresiv

stabilit – de la 2 la 80%. Se practică, mai rar şi o cotă unică, de 20% (Irlanda).

Sunt reglementate foarte multe scutiri şi facilităţi în această materie:


61

succesiunile sau donaţiile făcute copiilor, nepoţilor sau cele în favoarea

soţului supravieţuitor, până la o anumită valoare, nu se impozitează;

legatele în favoarea instituţiilor de caritate; drepturile de pensii; obiecte de

artă sau de colecţie etc.

IMPOZITE PENTRU DEŢINEREA SAU TRANSMITEREA DE

IMOBILE

Mai toate statele comunitare (cu excepţia Maltei) impozitează deţinerea sau

transferul de bunuri imobiliare, fie sub forma perceperii unei cote din valoarea

bunului imobil deţinut sau transferat, fie sub forma impozitului funciar, fie a unei

taxe percepută la valoarea declarată a unei tranzacţii,

De regulă, impozitul este datorat de cumpărător

Se ia în considerarea fie valoarea de piaţă a imobilului, fie valoarea cadastrală,

Cote de impunere variază foarte mult de la stat la stat: de la 0,025% (Cipru) la

43,7% (Regatul Unit); România – 0,2% pentru clădiri din mediul urban, 0,1% pentru

clădiri din mediul rural.

Operaţiunile de transfer al proprietăţii imobiliare pot fi sau nu scutite de plata

TVA-ului, de la stat la stat.

ACCIZELE

Reprezintă o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă, datorită,

printre altele impactului economic pe care îl pot avea.

Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat

pentru producţia, importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.

Reprezintă, de regulă, venit la bugetul statului (la fel şi în România). Principiul

care stă la baza aplicării accizelor este acela că se aplică în ţara în care are loc

consumul113

.

Există accize reglementate la nivel comunitar:

accize la băuturi alcoolice: accize la bere (între 0,748 şi 1,87 euro/hl/grad

alcool) stabilite prin Directiva nr. 92/83/EEC; accize la vinuri, stabilite prin

Directiva nr. 92/84/EEC; accize la băuturi fermentate altele decât vin sau

bere; accize la produse intermediare; accize la alcool etilic;

accize pentru produse energetice şi electricitate – reglementate prin Directiva

nr. 2003/96/EC: accize la benzină (421 euro/1000 l benzină cu plumb, 359

euro/1000 l benzină fără plumb); accize la gaze naturale pentru încălzitul

locuinţelor (0,3 euro/gigajouli); accize la electricitate (0,5 euro/MWh în cazul

electricităţii folosite în scop comercial, 1 euro/MWh în cazul electricităţii

folosite de consumatorii casnici).

accize pentru tutunul manufacturat – nivelul acestor accize a fost negociat

separat de fiecare stat (în special la ţigarete), şi nivel minim stabilit variază, în

funcţie de tip (ţigaretă, ţigări de foi, alte produse din tutun etc.) de la 14 la 60

euro/kg sau bucăţi.

113 U.E., Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 15.


62

Unele state membre pot institui accize naţionale pentru produse din aceeaşi

categorie:

accize (taxe parafiscale) pentru produse energetice şi electricitate – Belgia,

Germania, Olanda, Finlanda, Suedia

taxă adiţională pentru băuturile mixte (băuturi alcoolizate amestecate cu

băuturi nealcoolizate) – Franţa

taxă adiţională pentru produs alcoolic comercializat într-un ambalaj care nu

poate fi refolosit – Belgia.

accize speciale reglementate de legislaţia română: pentru uleiuri minerale,

cafea, confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur,

produse de parfumerie.

CONTRIBUŢII SOCIALE OBLIGATORII

- se au în vedere, în principal, contribuţiile datorate de angajaţi şi angajatori

pentru:

asigurări sociale,

pensii,

asigurări de sănătate,

asigurări de şomaj,

asigurări de accidente de muncă.

Cuantumul acestor prelevări variază foarte mult de la stat la stat.

De regulă, angajatorul este cel care plăteşte o cotă mai mare decât angajatul,

De exemplu, în Austria, totalul contribuţiilor sociale plătite de angajat este de

17,65% din salariul brut, iar cel plătit de angajator este de 40,4%. În Malta, valoarea

este egală, de 10%.

Dar în alte state angajatul suportă o povară mai mare decât angajatorul (de

exemplu, în Irlanda cota contribuţiilor angajatului atinge 12,75%, iar a angajatorului

4%, în Slovenia angajatul 37,6%, iar angajatorul 24,95%);

Statul membru al Uniunii Europene care colectează cele mai multe venituri din

contribuţiile sociale obligatorii este Franţa (totalul contribuţiilor plătite atât de

angajat, cât şi de angajator este situat între 64,75 şi 86,95% din salarul brut), la polul

opus se află Irlanda cu 16, 75% din salariul brut;

De obicei, lucrătorii independenţi, datorează o cotă fixă, care variază de la 5%

(Irlanda) la 29,8% (Spania).


1. Principalele sarcini fiscale comune tuturor statelor europene sunt:

a. numai TVA - considerat singurul impozit european veritabil;

De reţinut:

o mare diversitate de impozite şi taxe.

Pron cooperare şi convenţii bilaterale încheiate între state se urmăreşte

evitarea dublei impuneri.


63

b. TVA, accize;

c. TVA; accize; impozitul asupra patrimoniului global; impozitul pe salariu.

(Răspuns corect: b.)

2. Beneficiile monopolurilor fiscale intră în categoria:

a. impozite și taxe asupra produselor;

b. impozitelor și taxelor asupra importurilor;

c. impozite și taxe curente pe venit și pe avere.


BIBLIOGRAFIE:






64

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Tratate, cărţi, monografii

Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions

Ellipses, Paris, 2006.

Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2008.

Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H.

Beck, 2010.

Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul

mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor

publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005.

Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, , Editura Wolters Kluwer, 2008.

Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble,

Grenoble, 2007.

Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

Jean-Luc Saurion, Cours d’Institutions européenne, Éditeur Gualino, Paris, 2008.

Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005.

L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate.

De la lege la practică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002.

Studii şi articole publicate în reviste de specialitate

S. Bogdan, „Câteva consideraţii privind mijloacele juridice de combatere a fraudei

în Uniunea Europeană”, Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj Napoca nr.

1/2001.

Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor

în legislaţia română, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007.

Ioana Maria Costea, „Europenizarea dreptului penal sau protecţia intereselor

financiare ale Uniunii Europene”, în RRDC, nr. 5/2008.

Cosmin Flavius Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale

Uniunii Europene, articol în Studia Universitatis UBB, seria Jurisprudentia, nr.

2/2006.


65

Internet

www.infoeuropa.ro

http://eur-lex.europa.eu

www.guv.ro

www.europe.eu

www.mie.ro

www.bjc.ro

www.juristnet.ro

http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm

http://ec.europe.eu/anti_fraud/

http://www.ombudsman.europa.eu

http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/inde

x_en.htm

http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro

http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190

http://www.standard.ro/

http://www.migratie.md.

http://www.infoeuropa.ro/

http://eur-lex.europa.eu/

http://www.guv.ro/

http://www.europe.eu/

http://www.mie.ro/

http://www.bjc.ro/

http://www.juristnet.ro/

http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm

http://www.ombudsman.europa.eu/

http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm



http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro/

http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190

http://www.standard.ro/

http://www.migratie.md/

Documents

Valea Daniela Drept Financiar Si Fiscal Comunitar