UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

Concepte-cheie: Uniunea Economică şi Monetară; Sistemul European al Băncilor Centrale;

Institutul Monetar European; criterii de convergenţă

Necesitatea unei Uniuni Economice şi Monetare Europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional (SMI) creat prin

Acordurile Conferinţei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele europene să caute o

alternativă.

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar Internaţional

(FMI), care are ca principală menire creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi.

Resursele FMI se constituie din aportul ţărilor membre, constituite în proporţie de 25% în devize şi

75% în moneda naţională, stabilite în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări. DST

este o lichiditate internaţională creată de FMI care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele

deţinute. DST este purtător de dobânzi. DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă,

mijloc de plată între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.

Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări de a pune capăt instabilităţii

monetare pe pieţele de schimb. Între anii 1950-1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care, în

1958, a fost înlocuită cu Acordul Monetar European. În 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner,

care conţinea principalele elemente ale Uniunii Monetare Europene şi avea ca obiectiv pe termen

lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce

urma a fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani. Acest plan urmărea convergenţa politicilor

economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între

acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital,

instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.

La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul

parităţilor fixe dar ajustabile între monedele naţionale. La acestea au participat toate statele membre

ale Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria

monedă: ECU.

În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques Delors

privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un

proces în trei etape de realizare a UEM vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale,

reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii

comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

Realizarea Uniunii Economice şi Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie 1993, a avut ca obiective

eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice

şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către

ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.

Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie 1998. A avut loc

transferul progresiv al puterii de decizie de la autorităţile naţionale către Sistemul European al

Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Băncii

Centrale Europene.

Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor

economice generale din Comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile

fundamentale au fost: definirea şi punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor

de schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele membre,

promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale şi este

condus de Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv, alcătuit din 6 membri numiţi de

Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării între băncile

centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării

SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi

care pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi supravegherea

evoluţiei acestuia.

Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de

competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria, Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care îndeplineau

criteriile de convergenţă, iar la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a

adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-

şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această dată, politica monetară este hotărâtă de Banca

Centrală Europeană, care a înlocuit Institutul Monetar European. Acest moment a marcat şi trecerea la

moneda unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune pe

teritoriul celor 12 state menţionate se desfăşoară în euro.

Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să îndeplinească anumite

criterii de convergenţă:

un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de orice altă putere din stat a

băncii centrale a fiecărui stat membru, acesta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;

un set de criterii economice, după cum urmează:

– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul trecut;

– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB (cu

anumite excepţii temporare);

– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel

puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum

2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state.

Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri. Sunt prezentate drept avantaje:

– stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică comună, constând în dispariţia

fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul intereuropean. Această stabilitate va duce şi la o

creştere a schimburilor economice ca urmare a scăderii cheltuielilor prin necesitatea de cumpărare a

monedei străine şi eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre ţările partenere;

– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite să ridice

dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;

– economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite să ţină rezervele

internaţionale în acel spaţiu;

– stimularea integrării politicilor economice, ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri:

– pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale statelor membre, care duce şi la

absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un

avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar

determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;

– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu economiile

mai performante din Comunitate şi de aici o migrare necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în

plan social şi economic, a forţei de muncă;

– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de monedă.

Acest cost este însă contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile trecerii la euro, România şi-a

propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie 2007, să adopte acquis-ul comunitar. În domeniul

monetar, conform calendarului convenit cu UE, până la sfârşitul anului 2004 au fost armonizate

prevederile referitoare la independenţa băncii centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor

temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la

resursele instituţiilor financiare. Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în

domeniul monetar va urmări: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi

conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca obiectiv fundamental asigurarea

stabilităţii preţurilor; asigurarea independenţei personalului BNR prin armonizarea cu legislaţia

comunitară privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie, motivele de revocare din

funcţie, dreptul de contestare în justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese;

interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca centrală.

Urmare a schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după atentatul terorist

de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi

pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să câştige teren în

faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond,

având în faţă perspectiva aderării în 2007 a României la UE, la 1 martie 2003 euro a devenit în ţara

noastră moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt etapele realizării UEM?

2. Care sunt criteriile de convergenţă pentru introducerea monedei unice?

3. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice?

4. Care sunt măsurile luate de România pentru armonizarea legislaţiei sale cu cea din domeniul

monetar?