Suport de Curs GIE (1)

1

Master: Managementul Proiectelor

Curs: Globalizare şi integrare europeană

Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 1. Conceptualizarea globalizării

1.1. Trăsături ale procesului de globalizare

1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

Obiective generale ale cursului

La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru

studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice

După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:

să operezi cu teoriile, conceptele şi modelele relevante ale domeniului

globalizării

să identifici manifestări ale globalizării

să faci distincţia între metodele şi instrumentele de cercetare a domeniului

globalizării şi generalizările ilicite

1.1. Trăsături ale procesului de globalizare

1.1.1. Mai multe definiri şi o notă comună: „globalizarea vine ca o locomotivă” Din mulţimea de definiţii ale globalizării, una ni se pare profund relevantă, prin

faptul că pune accentul pe sfera de cuprindere a noţiunii de care ne ocupăm.

„Globalizarea implică în primul rând o întindere a activităţilor sociale, politice şi

economice peste graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune

a lumii să aibă semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale

globului” (David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, 2004,

p.39). Este foarte importantă o asemenea dimensiune întrucât ea ne vorbeşte despre

extensia fenomenului. Nu putem vorbi despre globalizare limitându-ne la procese,

tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Nu putem vorbi despre globalizare limitându-

ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Globalizarea se referă la

fenomene cu o rază de cuprindere cel puţin intercontinentală. Transformările pe care le

presupune globalizarea generează „fluxuri transcontinentale şi interregionale şi reţele

pentru activităţi, interacţiuni şi pentru exercitarea puterii” (Transformări globale, p. 68).

Clarificarea termenilor

Fluxuri: mişcarea fizică, în timp şi spaţiu, a produselor, persoanelor,

simbolurilor şi informaţiilor

Reţele: regularizarea, stabilizarea şi consolidarea interacţiunilor dintre agenţi

independenţi, concentrări de activităţi sau centre de putere

2

1.1.2. Caracteristici ale procesului de globalizare

Termeni fundamentali

Reţele de interdependenţă

Superputeri

Transguvernare

Crize suprapuse

Acţiune la distanţă

Comprimare spaţio-temporală

Extensia planetară ar fi una din trăsături. Dispariţia barierelor vamale, comerciale

în general, a permis deschiderea pieţei. La sfârşitul secolului XX s-a conturat un binom

extrem de puternic, producţia şi piaţa. Dacă producţia, prin modernizarea tehnologiei, a

devenit practic nelimitată, piaţa e cea care limitează producţia. Se conturează astfel o

relaţie contradictorie: între o producţie nelimitată şi o piaţă limitată. Apare, firesc, bătălia

pentru pieţe. Globalizarea a apărut pe fondul acestei contradicţii între piaţă şi producţie.

Temă de discuţie

Cine produce mult? Evident, statele dezvoltate şi multinaţionalele, care au devenit astfel

principalii actori ai globalizării. Pentru cucerirea pieţelor trebuiau imaginate strategii de

dezvoltare. Analizaţi avantajele competitive ale economiei româneşti pe piaţa europeană.

O altă trăsătură a procesului ar fi circulaţia informaţiei în timp real, care

conturează o conştiinţă a globalizării. O alta, interdependenţa complexă, care e chiar în

nucleul procesului de globalizare.

Anthony Giddens vorbeşte de patru mari schimbări aduse de globalizare: revoluţia

comunicaţională mondială, apariţia unui nou tip de economie, economia fără greutate

(weightless economy). Caracteristica principală a acestei economii: se bazează pe şi este o

economie a ştiinţei, vârful său de lance fiind reprezentat de noile pieţe financiare,

puternice, mobile, de anvergură mondială, întrucât beneficiază de facilităţi tehnologice

nesperate acum 60 de ani. Globalizarea mai acoperă şi o altă transformare, cea intervenită

imediat după 1989, anume prăbuşirea Uniunii Sovietice. Evenimentul are o dublă

semnificaţie din perspectiva globalizării: în primul rând, el a marcat prăbuşirea unui

sistem, ceea ce a însemnat, implicit, extinderea sistemului capitalist, practic, la nivelul

întregii planete; pe de altă parte, însăşi prăbuşirea a ilustrat incapacitatea socialismului de

stat de a se adapta noii vârste a societăţii umane, cea postindustrială (cât timp au

funcţionat regulile industrialismului, sistemul a dat rezultate). În sfârşit, Giddens mai

vorbeşte şi de transformări care au loc la nivelul vieţii cotidiene (de pildă, egalitatea tot

mai marcată dintre femei şi bărbaţi, tendinţă ce se manifestă la nivel mondial).

3

Mai multe informaţii

Weightless economy/knowledge-based economy (in termenii lui Lester Thurrow)

- o economie emancipată de dimensiunea ei clasică, al cărei motor este ideea nouă. Daca

motorul economiei este inovaţia, care sunt condiţiile inovatiei? Prima, evident, e

învăţământul: ţările cu învăţământ competitiv sunt inovative. Apoi, investiţiile în

cercetare (în statele dezvoltate, investiţiile în cercetare sunt cam la 2-3 % din buget, la

care se adaugă fondurile firmelor de cercetare, adesea consistente). Apoi, climatul

favorabil pentru inovaţie. În această privinţă asistăm la o modificare a raportului între stat

şi companii, care au devenit acum centre de inovaţie.

Exerciţiu

Discută impactul evenimentelor care, în viziunea lui T. Friedman (The World is Flat), au

favorizat globalizarea: prăbuşirea Zidului Berlinului; lansarea programului Netscape

pentru public; lansarea work flow software; open-sourcing; outsourcing; offshoring;

dezvoltarea lanţurilor de distribuţie (supply-chaining); insourcing; in-forming (accesul

oamenilor la informatie) şi „steroizii”(convergenta acestor fenomene)

1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

1.2.1. Thin globalisation, thick globalisation

Într-un anume fel, am putea defini istoria societăţii drept drumul lung şi anevoios

pentru constituirea unui „pattern al interacţiunii”. Foarte multă vreme interacţiunea dintre

diferite comunităţi, regiuni, zone nu a existat, sau a fost intermitentă şi limitată. La

întretăierea celor două ere istorice, Imperiul Roman controla un teritoriu cu o rază de o

mie de mile. Modernitatea a accentuat interdependenţa, interconexiunea şi, încet, încet,

le-a consacrat ca moduri de a fi ale societăţii. Mişcările masive de populaţie, micşorarea

distanţelor, ca urmare a creşterii vitezelor de deplasare, explozia mijloacelor de

comunicare în masă – ziare, radio, televiziune – care au reuşit performanţa de a transmite

tot mai rapid ceea ce se întâmplă la „celălalt capăt al pământului”, au prilejuit constatarea

că „modernitatea este inerent globalizatoare” („modernity is inherently globalizing” –

Giddens, p. 60). Că trăim într-o lume „mică”, într-un „sat global”, că tot ceea ce se

întâmplă într-o zonă influenţează viaţa şi activitatea oamenilor dintr-o cu totul altă

regiune, aparent fără legătură cu prima, că viaţa planetei ne apare mai curând un tot decât

un amalgam de activităţi, mişcări, evenimente.


Thin globalisation (interdependenţă intermitentă şi slabă): formă istorică de

globalizare; legături intermitente, slabe între un număr mic de oameni. Ex.: Drumul

Mătăsii

Thick globalisation (interdependenţă constantă şi puternică): o mulţime de

relaţii, masive şi continui, care se intersectează şi afectează viaţa unui număr mare de

oameni

(Robert Keohane şi Joseph Nye Jr., 2002, p. 77)

4

Întrebări

1. Consideraţi că globalizarea este un proces repetitiv sau unul nou? Aduceţi argumente

în favoarea fiecărei poziţii. Putem vorbi de o etapă nouă, calitativ distinctă în evoluţia

globalizării?

2. Putem spune că actuala fază a globalizării are un caracter unic? Formulaţi argumente

pro şi contra.

1.2.2. Un fenomen structural sau instituţional?

Dacă nu putem vorbi despre globalizare fără suportul ei tehnic (noi infrastructuri

tehnologice care au dus la comprimarea spaţiului şi timpului), tot aşa de adevărat este că

globalizarea mai are nevoie de o altă infrastructură, cea instituţională. Ea nu ia naştere de

la sine; este, deopotrivă, şi un proces construit, orientat, stimulat. Perioadele de puternică

afirmare a globalizării sunt asociate cu o infrastructură instituţională puternică. După cel

de-al Doilea Război Mondial au apărut câteva instituţii-cheie în domeniul globalizării:

Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului,

toate având răspunderi de prim ordin în stimularea comerţului mondial, a dezvoltării

statelor, a răspândirii valorilor democratice.

1.2.3. Globalizarea ca suprateritorialitate

Globalizarea este discutată astăzi şi în legătură cu apariţia unui fenomen cu totul

particular al acestei epoci, anume scăderea semnificaţiei pe care a avut-o până acum

teritoriul în configurarea relaţiilor internaţionale, în desfăşurarea activităţii comerciale la

nivel continental sau global. Epoca în care trăim este martora apariţiei unor conexiuni

care au foarte puţină legătură cu teritoriul şi spaţiul definit în termeni geografici.

Globalizarea, spune Jan Aart Scholte, circulă cu diferite înţelesuri: liberalizare,

occidentalizare (respectiv, europenizare, americanizare), internaţionalizare şi

universalizare. Fundamental nou este un alt proces, cel de deteritorializare, de scădere a

importanţei teritoriului în dezvoltarea şi evoluţia anumitor procese, de apariţie şi

dezvoltare a unor relaţii şi conexiuni care nu sunt legate neapărat de teritoriu şi

caracteristicile sale. Globalizarea ca suprateritorialitate se referă la o realitate emergentă

care cuprinde „schimburile transfrontaliere fără graniţe” şi care prefigurează o „relativă

deteritorializare a vieţii sociale”.

Exerciţiu

Definiţi şi comparaţi procesele de liberalizare, occidentalizare (respectiv, europenizare,

americanizare), internaţionalizare şi universalizare.

Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale a

vieţii moderne, regândirea categoriilor tradiţionale ale ştiinţelor sociale pentru a putea

înţelege şi explica condiţia actuală a existenţei noastre.

Comentaţi

„A spune că geografia socială nu mai poate fi înţeleasă în termenii teritorialităţii singure

nu înseamnă a spune că teritorialitatea a devenit irelevantă. Noi locuim o lume pe cale

de globalizare nu una globalizată. Ascensiunea suprateritorialităţii nu oferă nici un semn

că teritorialitatea ar lua sfârşit”. (J.A. Scholte)

5

Rezumat

O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte

Considerăm că importante cu adevărat în procesul globalizării de astăzi sunt consecinţele

intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi, sau fenomene clasice, dar

care cunosc faze calitative, distincte de evoluţie. Deci avem de-a face cu o realitate nouă,

configurată de confluenţa unor procese. Este foarte important să înţelegem caracterul

complex al globalizării, fără de care nu putem să ne reprezentăm cât de cât exact

fenomenul şi evoluţia sa. Astăzi avem reţele de interdependenţă complexe şi intersectate,

astăzi putem vorbi despre o conştiinţă a globalizării, care nu înseamnă neapărat

acceptarea actualului model al globalizării, ci faptul foarte important că ne dăm seama cât

suntem de legaţi unii de alţii, că globul pământesc este un tot, că nu mai putem judeca şi

acţiona pornind de la interesele unui continent sau ale unui grup de ţări.

Astăzi, trăim într-o realitate compusă din aceste noutăţi istorice, într-o realitate

configurată de infrastructura tehnologică şi instituţională modernă; într-un mediu social

radical diferit care a generat o structură mentală diferită, marcată de aceste realităţi noi,

dar şi de contradicţiile şi tensiunile pe care le-a indus globalizarea. Acuitatea problemelor

generate cu deosebire în domeniul social şi ecologic a reprezentat punctul de plecare al

unor interogaţii grave despre evoluţia societăţii moderne, substanţa unor noi poziţii, mai

active, uneori mai radicale privind sănătatea Pământului şi consistenţa modelelor actuale

de dezvoltare. În alţi termeni, impactul globalizării a contribuit la ridicarea unor mari

semne de întrebare cu privire la evoluţia acestui proces, ceea ce reprezintă cel mai

concludent semn că semenii noştri realizează că avem de-a face cu un fenomen complex

şi că noi suntem obligaţi să avem o abordare tot aşa de complexă, pentru a înţelege

adecvat fenomenul şi pentru a evalua corect implicaţiile sale.

Din această perspectivă, Giddens respingea raportările stereotipe la procesul globalizării

doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeală. Globalizarea este politică,

tehnologică şi culturală, la fel cum este economică” (Giddens, 2000, p. 28). La care noi

am adăuga doar două determinaţii: economică şi socială.

Dacă acestea sunt fundamentele globalizării, atunci trebuie să avem în vedere un

dinamism accentuat al acestui proces, rezultat, pe de o parte, din temeiurile sale tehnice şi

instituţionale, ele însele în plină evoluţie, şi, pe de alta, din conştientizarea

inconvenienţelor sale ecologice şi sociale. Îndrăznim să spunem că acest ultim factor va

căpăta o importanţă din ce în ce mai mare. Impactul masiv al globalizării va stimula, nu

este nici un fel de îndoială, dezbaterea în jurul acestui fenomen, va zămisli o nouă

conştiinţă asupra globalizării, mai gravă, în acord cu gravitatea unor consecinţe pe care

le-a indus. Din punctul nostru de vedere, este indiscutabil că anii care vin vor fi ani

tumultuoşi pentru procesul de care ne ocupăm. Regândirea globalizării ni se pare cel mai

important lucru care se poate face pentru viitorul acestui proces.

Întrebări

1. Ce semnificaţie are termenul de „reţele de interdependenţă complexe”? Precizaţi

legătura dintre aceste reţele şi infrastructura tehnologică a globalizării.

2. Este globalizarea un fenomen structural sau instituţional?

3. Care este deosebirea dintre relaţii inter-naţionale şi relaţii transnaţionale (globale)?

4. Ce sens daţi procesului de deteritorializare sau suprateritorializare? Ascensiunea

6

suprateritorialităţii înseamnă că teritorialitatea ia sfârşit?

Bibliografie

Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010.

Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro.

Ash, Timothy Garton, Facts are Subversive: Political Writing from a Decade Without a

Name, Atlantic Books, London, 2009.

Brzezinski, Zbigniew, A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii americane,

Antet, Bucureşti, 2007.

Brzezinski, Zbigniew, Brent Scowcroft, America and the World. Conversations on the

Future of American Foreign Policy, Basic Books, New York, 2008.

Chevalier, Jean-Marie (ed.), The New Energy Crisis: Climate, Economics and Geopo-

litics, Palgrave Macmillan, London, 2009.

Cohen, Saul Bernard, Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers,

Boston, 2003.

Cohen-Tanugi, Laurent, The Shape of the World to Come: Charting the Geopolitics of a

New Century, Columbia University Press, New York, 2008.

Dahrendorf, Ralf, „Cvadratura cercului globalizării“, în Gândirea socială a Bisericii,

Ioan I. Ică jr., Germano Marani (ed.), Deisis, Sibiu, 2002, pp. 443-453.

Duncan, Russell, Joseph Goddard, Contemporary America, Palgrave Macmillan,

Basingstoke, 2009.

Friedman, George, The Next 100 Years: A Forecast for the 21-st Century, Doubleday,

2009.

Thomas L. Friedman, The World is Flat. A Brief History of the Globalized World in the

Twenty-first Century, London, Allen Lane, 2005.

Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives, New

York, Routledge, 2000.

David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader: An

Introduction to the Globalization Debate, Cambridge, Polity Press, 2000/2003.

David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări

globale, Iaşi, Polirom, 2004.

Scholte, Jan Aart. „What is Global about Globalization”, în Globalization - A Critical

Introduction, Palgrave, Macmillan.

7





Unitatea de învăţare 2. Marile interpretări ale globalizării

2.1 Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat

2.1.1 Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

2.1.2 Superoptimiştii noului proces

2.1.3 Moderaţii







globalizării

să identifici elementele esenţiale din discursurile diverselor şcoli de gândire

despre globalizare

2.1. Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat

Există, cum spuneam şi în primul curs, o adevărată dispută în literatura de specialitate în

jurul întrebării: este globalizarea un fenomen nou sau, dimpotrivă, el poate fi întâlnit sub

diferite forme de-a lungul timpului? Pentru o serie de autori, acum un secol exista tot atât

de multă globalizare ca şi astăzi. Este ceea ce se numeşte curentul pesimiştilor, cel care

fie minimalizează, dacă nu chiar neagă noutatea globalizării, fie insistă asupra

consecinţelor sale negative, în special de ordin social. Ca în oricare proces care generează

ample dezbateri, putem deosebi şi curentul contrar. Sunt autori care vorbesc despre

globalizare ca de un fenomen împlinit, analişti care manifestă un supraoptimism în

legătură cu posibilităţile şi potenţialul noului proces. Sunt superoptimiştii, numiţi şi

hiperglobalişti. Potrivit lor, prefacerile din domeniul tehnologiei, comunicaţiilor,

economiei, ştiinţei marchează o perioadă de tranziţie profundă în istoria omenirii.

Existenţa acestor abordări complet diferite favorizează reacţia „de bun simţ”,

interpretarea moderată care să reţină de la cele două abordări elementele importante,

achiziţiile raţionale pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai adâncă a globalizării.

Poziţia transformativistă apare din această nevoie.

Ca să ne reprezentăm mai limpede fenomenul globalizării contemporane, este foarte

important să cunoaştem şi interpretările mari ale procesului de care ne ocupăm. Privind

mai atent în oglinda analizelor consacrate fenomenului, vom înţelege mai nuanţat esenţa

globalizării, trăsăturile sale distinctive, impactul exercitat asupra vieţii contemporane,

evaluările privind dezvoltarea sa în anii ce vin.

8


Discursul sceptic: globalizarea nu este un fenomen nou

Discursul hiperoptimist/hiperglobalist: globalizarea este o etapă distinctă

Discursul moderat/transformativist: sinteză între cele două orientări

2.1.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

Pentru autorii care aparţin orientării sceptice, paralelele cu trecutul sunt mai importante

decât diferenţele. Scepticii excelează când este vorba de analiza istorică, furnizând, am

putea spune, un aparat critic foarte important de analiză şi de evaluare a judecăţilor de

bază ale globalizării. Acest demers critic, împreună cu roadele sale – un mănunchi de

judecăţi care invită la o examinare mai adâncă a fenomenului, a condiţiilor sale de

afirmare, materialul faptic adunat pentru întemeierea propriilor poziţii – reprezintă, în

opinia noastră, contribuţia de fond a orientării sceptice la studiul globalizării. Pentru

sceptici însuşi conceptul de globalizare este suspect, generator de înţelegeri greşite. Paul

Hirst chiar scrie un articol semnificativ intitulat „Ce este „global” în procesul de

globalizare?” Globalul, spun scepticii, nu poate fi interpretat desprins de realităţi

geografice, de identităţi locale, de procese regionale. Scepticii consideră că am realiza o

conceptualizare mai adecvată folosind termeni precum „inter-naţionalizare” – ceea ce ar

însemna amplificarea relaţiilor dintre economii naţionale şi comunităţi naţionale –,

„regionalizare” sau „triadizare”, adică intensificarea legăturilor între state învecinate

geografic sau care au legături speciale.

Principalele aserţiuni ale poziţiei sceptice

1. Economia actuală atât de internaţionalizată nu este fără precedent: este una din

numeroasele conjuncturi sau etape distincte ale economiei internaţionale, începând cu

momentul apariţiei economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale (anii

1860).

2. Companiile transnaţionale autentice sunt relativ rare. Cele mai multe companii sunt

companii naţionale care fac comerţ internaţional.

3. Se observă o concentrare mai mare de investiţii străine directe în rândul economiilor

industriale avansate, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în privinţa

investiţiilor, cât şi a comerţului, excepţie făcând o mică minoritate de state recent

industrializate.

4. Majoritatea comerţului, a investiţiilor şi a fluxurilor financiare se concentrează în

triada Europa-Japonia/China-America de Nord. Aceste puteri economice majore, au

capacitatea de a exercita puternice presiuni de guvernare asupra pieţelor financiare şi a

altor tendinţe economice.

Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă puţină ordine într-o

dezbatere accentuat haotică, propunându-ne o distincţie între două noţiuni considerate

esenţiale: economie globalizată şi economie inter-naţională. În fapt, aceste concepte

exprimă cele două sensuri ale noţiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat de către

noţiunea de economie globalizată, şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorii

numesc economie inter-naţională.

9

Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat statului în cele

două viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine prerogative foarte importante

şi conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea inter-naţională. Se

poate spune că statul este el însuşi un actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i

minimizeze costurile. El va fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine

dar ele sunt văzute drept modalităţi de intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale

distincte. Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţională şi diviziunea

internaţională se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică. În ultimă

instanţă, rolul statului este de a asimila cerinţele procesului de globalizare, dar acest lucru

apare nu ca ceva impus, ci, dimpotrivă, drept ceva asumat, ca o condiţie de izbândă.

Aceasta este principala caracteristică a economiei inter-naţionale: existenţa unui stat

activ, activ în gestionarea problemelor naţionale dar în spiritul şi în sensul proceselor de

globalizare.


Economie globalizată: rolul statului este preluat de companiile multinaţionale, care

devin actori economici esenţiali

Economie inter-naţională: statul conduce procesul de deschidere a economiei naţionale

către cea inter-naţională

Comentaţi:

„Opusul unei economii globalizate nu este o economie îndreptată spre interior, ci o piaţă

mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau mai puţin

de politicile publice şi de agenţii supranaţionale” (Hirst, Thompson, 2002, p. 36).

2.1.2. Superoptimiştii noului proces

Ceea ce caracterizează această orientare este în primul rând faptul că anii de afirmare a

globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă etapă în evoluţia societăţii umane, o

etapă cu totul distinctă. Meritul teoretic al orientării este analiza impactului social pe care

îl exercită valul de prefaceri seismice din domeniul tehnologic, economic al ultimilor ani.

Analiza hiperglobalistă se focalizează aproape exclusiv pe fenomenul contemporan al

globalizării, întrucât consideră că numai în condiţiile de astăzi putem vorbi despre acest

proces.

Principalele aserţiuni ale poziţiei hiperoptimiste

- Triumful pieţei globale. Factori care facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea

severă a barierelor vamale şi diminuarea costurilor de transport.

- Decăderea statului naţional şi ascensiunea statului-regiune. Statul naţional este treptat

înlocuit de o nouă identitate constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale

care se formează în diferite puncte ale globului; aceste noi entităţi economice pot exista

în interiorul aceluiaşi stat naţional dar, cu deosebire, ele sunt plasate la întretăierea dintre

diferite state (parcă punând şi mai mult în evidenţă lipsa de funcţionalitate reală a statului

tradiţional). Această nouă identitate poate fi numită stat-regiune.

- O lume fără graniţe. Într-o asemenea lume, guvernele naţionale au un rol limitat, de

10

„curele de transmisie” pentru capitalul internaţional, de „instituţii intermediare” strivite

între cerinţele locale, regionale şi globale.

Marea dispută despre globalizare: în rezumat

Scepticii Globaliştii

Concepte

Internaţionalizare, nu

globalizare

Regionalizare

O singură lume, modelată

de fluxuri extensive,

intensive şi rapide

Mişcări şi reţele care

traversează regiuni şi

continente

Puterea

Statul naţiune este cel ce

conduce

Interguvernamentalism

Eroziunea suveranităţii,

autonomiei şi legitimităţii

statului

Declinul statului naţiune

Afirmarea

multilateralismului

Cultura

Resurgenţa naţionalismului

şi identităţii naţionale

Apariţia unei culturi

populare globale

Erodarea identităţilor

politice fixate

Hibridizare

Economie

Dezvoltarea blocurilor

regionale

Triadizare

Un nou imperialism

Capitalismul informaţional

global

Economie transnaţională

O nouă diviziune globală a

muncii

Inegalitate

Creşterea inegalităţii Nord-

Sud

Conflicte de interes

ireconciliabile

Creşterea inegalităţii în

cadrul statelor şi între state

Erodarea ierarhiilor

Ordine internaţională

Viaţa internaţională a

statelor

Guvernanţă globală

multilaterală

11

Conflictele politice dintre

state persistă în mod

inevitabil

Guvernanţă internaţională şi

geopolitică

Primatul comunităţii

constituite pe baze etice

Societate civilă globală

Politică globală

Orientări cosmopolite

2.1.3. Moderaţii

Moderaţii sau transformativiştii încearcă o sinteză între cele două orientări. Meritul

acestei abordări constă nu atât în sesizarea punctelor slabe ale hiperglobalismului şi

scepticismului, cât mai ales în faptul că încearcă să interpreteze cu moderaţie

transformările rapide care reconfigurează viaţa societăţilor moderne. Globalizarea

contemporană este văzută ca un summum al unor procese anterioare, drept rezultatul unei

evoluţii în timp. Adepţii acestei orientări realizează că procesele de globalizare induc o

„masivă restructurare” a societăţilor, a instituţiilor de guvernare, a ordinii mondiale şi

insistă asupra acestor aspecte esenţiale. Transformativiştii sesizează că globalizarea

generează „noi pattern-uri de stratificare socială” în interiorul statelor dar şi între state.

Sunt ţări antrenate din ce în ce mai mult în ordinea mondială indusă de globalizare şi,

prin urmare, integrate în această ordine, dar şi state care cunosc un proces de

marginalizare.

Principalele aserţiuni ale poziţiei moderate

Globalizarea reproiectează puterea. Regândirea suveranităţii statului „nu atât ca o

barieră definită teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere în contextul unei

politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe” (Robert O. Keohane şi Lisa L.

Martin, International Security, Volume 20, Issue 1, 1995). Statul, susţin

transformativiştii, trebuie să se transforme pentru a face faţă unor realităţi complet

schimbate. Statul cunoaşte un proces de adaptare la o lume mult schimbată, în care

principala realitate este constitută din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă.

Întrebări

1. Reţelele transnaţionale slăbesc sau întăresc statul? Argumentaţi fiecare ipoteză.

2. Ce rol acordaţi conştiinţei globalizării în afirmarea procesului globalizării?

Comentaţi:

„Globalizarea, aşa cum am cunoscut-o până în acum, este în anumite privinţe nu numai

nouă, ci şi revoluţionară” (Anthony Giddens, 2000, p. 28)

12

Bibliografie



Greenspan, Alan, The Age of Turbulence: Adventures in a New World, Penguin Books,

London, 2007.

Harvey, Robert, Global Disorder: How to Avoid a Fourth World War, Constable &

Robinson, London, 2003.

Kagan, Robert, The Return of History, Atlantic Books, London, 2008.

Ocampo, José Antonio, Jomo K. S. and Rob Vos (eds.), Growth Divergences: Explaining

Differences in Economic Performance, Orient Longman Private Limited, Zed Books

Ltd and Third World Network, published in association with United Nations, 2007.

David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization, Cambridge, Polity

Press, 2002/2005. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton,

Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004. Andrew Jones, Dictionary of Globalization,

Polity Press, Cambridge, 2006. Tim Hindle, A treia eră a globalizării, Business, Lumea,

2004.

Kenichi Ohmae, „The Rise of the Region State”, în Globalization and the Challenges of a

New Century, A Reader, Bloomington, Indiana University Press, 2000.

Chamsy el-Ojeili, Patrick Hayden, Critical Theories of Globalization, New York,

Palgrave Macmillan, 2006.

Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Bucureşti, Editura

Trei, 2002.

Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives, New

York, Routledge, 2000.

Tony Schirato, Jen Webb, Understanding Globalization, London, Thousand Oaks, New

Delhi, Sage Publications, 2003/2006. Ernesto Zedillo, (ed.), The Future of Globalization.

Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.

13





Unitatea de învăţare 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare

3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export

3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic






să dai exemple despre strategiile de dezvoltare ale marilor puteri

să îţi argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în aplicarea strategiei de

dezvoltare

Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare, politică de specializare, piaţă mondială,

specializare naturală, specializare tradiţională, economie orientată spre export, prefaceri

economice structurale, industrii bazate pe cunoaştere

3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

Ca orice proces nou, globalizarea prezintă şi oportunităţi, şanse pentru cei care ştiu să le

identifice, să le sesizeze mai din vreme, să le valorifice mai inteligent. Din acest punct de

vedere, globalizarea reprezintă o adevărată provocare, iar evoluţia unor ţări în curs de

dezvoltare, mai ales din perimetrul asiatic, ilustrează potenţialul de schimbare al

globalizării. Chiar dacă a debutat ca un proces care a indus o serie de tendinţe negative,

globalizarea are un potenţial de afirmare încă puţin explorat.

Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activă, mai imaginativă, pentru a

face faţă şi a răspunde inteligent rigorilor şi provocărilor globalizării. Elaborarea unor noi

strategii de dezvoltare, a unor politici de specializare care să le permită prezenţa pe piaţa

internaţională, reprezintă miezul acestui răspuns. Ca să înţelegem mai bine de ce se pune

cu o asemenea acuitate problema unor noi strategii de dezvoltare trebuie să avem în

vedere adevărul dur că piaţa mondială este limitată. Ea devine şi mai aglomerată pe

măsură ce se permanentizează o criză relativă de supraproducţie. Ca să poţi să exişti pe o

piaţă din ce în ce mai concurenţială şi din ce în ce mai globalizată, adică mai deschisă,

trebuie să participi la schimbul de produse, să cumperi dar să şi vinzi, să imporţi dar să şi

exporţi pe măsură. Dacă nu eşti competitiv în anumite domenii, nu poţi vinde, sau vinzi

tot mai puţin. Eşti eliminat sau marginalizat de o concurenţă teribilă, reprezentată de state

puternice, de companii multinaţionale care au, adesea, forţa unui stat de mărime medie.

14

Capacitatea inegală de a produce conduce la o ocupare inegală a pieţei. „Sâmburele

inegalitar” al globalizării aici îşi are rădăcina. Capacitatea productivă a statelor dezvoltate

şi a firmelor multinaţionale, modernitatea şi competitivitatea produselor lor,

marginalizează, dacă nu chiar pulverizează producţia statelor în curs de dezvoltare. În

noile condiţii, spaţiul care revine statelor în curs de dezvoltare pe această piaţă se

diminuează dramatic. De aici trebuie plecat pentru a găsi o soluţie viabilă inegalităţilor pe

care le induce globalizarea. Exportul de produse industriale vorbeşte cel mai bine de

competitivitatea unei economii, de capacitatea de a răspunde cerinţelor pieţei, de forţa sa

de reacţie.

Este, adesea, trecut cu vederea faptul că statele trebuie să-şi dezvolte capacitatea

inovativă nu numai pentru a pătrunde pe diverse pieţe, ci şi pentru a proteja piaţa internă,

care, fără dinamismul şi ingeniozitatea de care vorbeam, ar putea fi ocupată. State şi

companii fac din acest dinamism un adevărat portdrapel pentru a putea ocupa poziţii

precumpănitoare şi pentru a-şi surclasa competitorii. Dacă globalizarea a indus şi

accentuat o serie de inegalităţi, aceasta a avut loc pe fundalul unei activităţi modeste de

elaborare naţională, de lansare a unor noi strategii şi soluţii, în acord cu particularităţile

contextului actual. Aşa se face că în spaţiul vieţii internaţionale au apărut cu predilecţie

tendinţele caracteristice globalizării şi foarte palid contraponderea lor firească:

răspunsurile naţionale şi regionale. Este necesar să recunoaştem pregnanţa şi forţa

modelatoare a noului proces, dar este, în acelaşi timp, important să semnalăm că

globalizarea a apărut amplificată în efectele sale datorită absenţei unei contraponderi

legitime şi necesare.

Globalizarea nu înlătură, ci presupune răspunsuri naţionale la probleme şi provocări

globale. Noile strategii de dezvoltare constituie parte componentă a acestei soluţii. Aşa

cum aceste răspunsuri nu exclud, ci presupun acţiuni şi soluţii la nivel internaţional, care

să atenueze impactul negativ al globalizării şi să menţină sub control procesele cu mare

risc social.

Globalizarea implică o creştere spectaculoasă a activităţii comerciale pe plan

internaţional. În amontele comerţului şi competitivităţii sale se află un proces aparent

simplu: specializarea. Specializarea, spun specialiştii, aduce beneficii tuturor

partenerilor: producătorului, care dobândeşte experienţă în manufacturarea aceluiaşi

produs şi devine competitiv; comerciantului, întrucât are la dispoziţie o ofertă bogată la

preţuri scăzute şi cu parametri calitativi superiori; consumatorului, deoarece poate

achiziţiona produse bune şi ieftine. Există o „specializare naturală” a statelor la export

legată de poziţia geografică, de climă, de particularităţile solului etc. Exportul de măsline

este asociat de numele unor ţări (Grecia, Turcia etc.), cel de banane de al altora

(îndeobşte ţările tropicale), cel de cafea de al marilor producători în acest domeniu

(Brazilia, Columbia, ţări arabe etc). Când vorbim de exportul de petrol şi gaze, automat

ne vin în minte statele mari producătoare din Orientul Mijlociu, dar şi Rusia, Indonezia

sau noile state din Asia centrală, vecine cu Marea Caspică. Pe măsură ce prosperitatea de

ansamblu creşte, comerţul cu aceste produse se intensifică.

Noi ne vom concentra pe exporturile de produse şi servicii care rezultă în urma unui

proces de manufacturare sau de valorificare superioară a diferitelor resurse. Cele care pun

în lumină nivelul de organizare a unei naţiuni sau companii, forţa sa de a ocupa diferite

pieţe.

15

Şi aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune tradiţia. Cea pe care o

confirmă evoluţia istorică. Avioanele sunt produse preponderent de americani,

calculatoarele de americani şi japonezi, automobilele de primii doi la care se adaugă

europenii, aceştia din urmă deţinând o poziţie cheie în ceea ce priveşte, de pildă,

produsele chimice şi cele farmaceutice. Cu toate acestea, în domeniul de care ne ocupăm

dinamica este mai prezentă, schimbările de locuri în ierarhiile regionale sau mondiale mai

frecvente, uneori spectaculoase. Iar impactul lor mult mai semnificativ.

Specializarea tradiţională în domeniul economic şi tehnic este aproape la fel de dură ca şi

cea naturală. Chiar dacă nu pot fi puse pe acelaşi plan, specializarea naturală având o

implacabilitate de netăgăduit, specializarea propusă de tradiţie are şi ea motivaţii foarte

puternice.

Şansa pe care o are o ţară fără mare tradiţie sau cu o tradiţie industrială modestă este să

descopere o nişă, un domeniu extrem de specializat, o direcţie nouă, unde nimeni nu are

tradiţie, sau unde aceasta este mult mai puţin prezentă. Identificarea nişei este o etapă, un

punct de plecare. Ocuparea ei face obiectul unei strategii de sine stătătoare. A unor

eforturi ieşite din comun. Cine asocia în urmă cu 10 ani Finlanda cu domeniul

informaticii? Nimeni. Şi totuşi astăzi ţara nordică este un punct de reper esenţial în

domeniul e-learning. Acum douăzeci de ani, Finlanda a reînnoit toate legile şi

reglementările privitoare la învăţământ, pentru a le pune de acord cu noile posibilităţi pe

care le deschide tehnologia informatică procesului de învăţare. S-a dezvoltat o întreagă

structură de cercetare a particularităţilor procesului educaţional în noua etapă. S-au lansat

noi concepte, considerate mai adecvate noii vârste. Alături de Anglia, Finlanda are cel

mai dezvoltat sistem e-learning din Europa. Finlanda a ocupat o nişă care va aduce în

curând şi câştiguri financiare importante. Directe, prin exportul de soft educaţional, şi

indirecte, prin pregătirea temeinică a propriei populaţii.

Problemă

Daţi exemple de specializări naturale şi tradiţionale în diverse ţări europene.

3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export

Îndeobşte, globalizarea este prezentată ca un tăvălug pus în mişcare de către cei puternici.

Iată însă că întâlnim fapte care arată că acest „tăvălug” poate fi folosit şi în interes

propriu, poate fi valorificat într-o manieră inteligentă. Dacă metafora cu tăvălugul ar fi

adevărată, atunci cum se face că unele state au avut de pierdut de pe urma globalizării, iar

altele au câştigat? Exemplul cel mai semnificativ pentru această ultimă categorie îl

constituie evoluţia unor state asiatice şi am putea spune a continentului în ansamblu, net

superioară altor continente. Sigur că şi în cadrul acestui super continent putem vorbi de

evoluţii diferite. A fost mai întâi Japonia care s-a înscris spectaculos pe traiectoria

dezvoltării. Au urmat cei patru „dragoni”: Singapore, Coreea de Sud, Taiwan şi Hong

Kong. A venit rândul Chinei, al altor ţări asiatice, cum ar fi Thailanda, Indonezia, pentru

ca, apoi, să asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai impresionantă a Indiei.

Ca să avem o imagine şi mai semnificativă asupra dezvoltării net superioare a statelor

asiatice, să comparăm evoluţia Coreei de Sud şi al Ghanei. În 1960, cele două ţări aveau

un GNP pe cap de locuitor egal, de 320 de dolari. Deşi amândouă au avut o economie

preponderent agrară, au îndurat rigorile unui regim colonial şi ambele sunt lipsite de

16

avantajul unor resurse naturale foarte abundente, astăzi Coreea de Sud este de câteva ori

mai prosperă decât statul de pe coasta de vest a Africii.

La fel de semnificativ este şi modul cum se raportează astăzi cele două state la propriile

perspective de dezvoltare. În timp ce Ghana este confruntată cu multe probleme pe care îi

va fi greu să le depăşească, cel puţin pe termen scurt şi mediu, Coreea, aflată în grupul

primelor 15 state cele mai dezvoltate ale globului, îşi propune să ajungă una dintre cele

mai bogate ţări ale lumii în acest secol. (Paul Kennedy, p. 324). Astăzi Coreea este unul

din cei mai mari producători de circuite integrate pentru calculatoare, iar companiile

Samsung, Daewoo, Hyundai sunt firme recunoscute peste tot în lume.

Revoluţia tehnologică din zilele noastre oferă noi şanse de dezvoltare, prin deplasarea de

accent de la resurse la creaţie în diferitele sale ipostaze: creaţie tehnologică şi ştiinţifică

propriu-zisă, capacitate de organizare (se uită, adesea, că organizarea este o ipostază

esenţială a creaţiei), elaborarea de strategii adecvate, chiar voinţa de a le finaliza. Ţările

asiatice au izbândit pentru că au sesizat mai din vreme potenţialul acestei revoluţii şi au

inaugurat un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export. În felul acesta,

ele au tratat noua revoluţie nu într-un mod eseistic, ci au conceput o strategie pornind de

la atu-urile lor comparative, şi-au autoimpus specializarea iar astăzi sunt exportatori de

temut. O perioadă de timp, aceste state au promovat şi politici protecţioniste pentru a

avea răgazul de a pune pe picioare domeniile în care şi-au propus să se specializeze, de a

se pregăti temeinic, înainte de a păşi pe piaţa mondială. Aşa a procedat, de pildă, Coreea

de Sud, care a demarat procesul de dezvoltare impunând serioase bariere în faţa

importurilor şi acceptând deschiderea doar în momentul când propria dezvoltare era

instalată (Bernard Guillochon, p. 65). Instructiv este faptul că, deşi toate statele asiatice

au adoptat o strategie de dezvoltare orientată către export, întâlnim particularităţi vizibile

de la stat la stat.

Temă

Realizaţi o comparaţie între două state asiatice, urmărind: modelul de dezvoltare propus,

evoluţia PIB, structura economiei, raportul între exporturi şi importuri, alianţele regionale

şi economice, pieţe tradiţionale, parteneriate strategice.

3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este, fără îndoială, Japonia. Meritul

Japoniei în această privinţă este triplu. În primul rând că această ţară a sesizat, prima,

schimbarea de accent de la resurse clasice la creaţie în procesul dezvoltării şi a transpus

această schimbare într-o nouă strategie de dezvoltare. O strategie de mare succes. O

strategie care propune o abordare atât de diferită a dezvoltării, încât ea nici nu a fost

sesizată la vreme.

Succesul nipon este cu atât mai relevant cu cât el are loc într-o ţară lipsită aproape

complet de resurse naturale. Nici populaţia nu ar recomanda Japonia drept candidată la un

loc fruntaş în ierarhia statelor lumii. Şi, totuşi, această ţară are unul din cele mai mari

PIB-uri pe cap de locuitor de pe glob, este unul din cei mai mari creditori financiari al

lumii şi deţine întâietatea într-o serie de ramuri ale industriei, cu deosebire în zona

informaticii.

17

Modelul japonez a fost „exportat” în celelalte state asiatice şi a jucat rolul de declanşator

al trezirii întregului continent. În acest proces a fost interesată şi Japonia dar şi celelalte

state asiatice. Japonia, pentru că avea nevoie de parteneri cu un anumit grad de

dezvoltare, iar celelalte state, pentru că vroiau să evolueze într-un mod mai rapid şi aveau

un exemplu deja confirmat. Adevăr ce se cere cu atât mai mult relevat cu cât, în ultima

vreme, se vorbeşte foarte mult despre China – care are într-adevăr şanse să devină un

actor mondial de primă mărime –, dar nu se mai aminteşte nimic sau se menţionează

câteva lucruri în treacăt despre Japonia. „Miracolul japonez“ de ieri a fost înlocuit cu

„miracolul chinez“ de astăzi. Faptul că Japonia întâmpină dificultăţi reale în depăşirea

unui anumit tip de blocaj care a făcut ca, în ultimii ani, creşterea zero să alterneze cu

creşteri modeste sau chiar creşteri negative, nu afectează în nici un fel semnificaţia

succesului economic repurtat de Japonia în perioada postbelică. Aşa cum succesul Chinei

de astăzi nu umbreşte în nici un fel contribuţia durabilă a Japoniei la plămădirea unui nou

model de dezvoltare.

În amontele ridicării Asiei se află succesul nipon. Creşterea vizibilă a ponderii economiei

asiatice în economia lumii nu ar fi fost de conceput fără această inovare a modelului

dezvoltării, aşa cum evoluţia spectaculoasă a Asiei de Est şi a unor state din Asia de Sud-

Est nu ar fi fost de conceput fără experienţa atât de instructivă a Japoniei.

Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare, în acord cu noul context tehnologic şi

economic postbelic, pornind de la condiţiile particulare ale acestei ţări. A existat o

întârziere considerabilă în perceperea acestei semnificaţii, pentru că am fost tentaţi să

evaluăm şi să măsurăm lucrurile din perspectiva geopoliticii tradiţionale: teritoriu,

populaţie, bogăţii. Japonia revoluţionează domeniul şi datoria noastră este să relevăm

această contribuţie.

Se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care încercau să

explice într-un mod clasic puterea unui stat. El a forţat şi lansarea unor noi ecuaţii de

determinare a puterii.


O nouă ecuaţie a puterii

Puterea = [Masa critică (Populaţie şi Teritoriu) + Putere economică + Putere militară]

x[Planificare coerentă a strategiei naţionale + Voinţă]

Ray S. Cline (în Conway H. Henderson, 1997, p. 102)

Este puţin probabil ca această formulă să fi putut apărea la începutul se-colului, sau în

anii imediat postbelici, înainte ca experienţa japoneză să se impună şi să forţeze cumva

renunţarea la definirea puterii unui stat în termenii prefiguraţi de mărimea teritoriului,

abundenţa bogăţiilor naturale, capacitatea militară.

Comentaţi

În era comerţului global „puterea nu mai aparţine în mod automat acelor state cu un

teritoriu întins, cu resurse naturale bogate şi poziţionare strategică, ci acelor state care

posedă resurse umane şi instituţii performante, care sunt capabile să iasă pe piaţă cu

18

preţuri competitive, să culeagă şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea

rigorilor comerţului internaţional.“ (Ezra F. Vogel, 1986, p.19).

Experienţa japoneză ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu altă

dispunere a elementelor, fundamental sprijinită pe alte aserţiuni. În teoria dezvoltării este

o răsturnare copernicană.

Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a

creşte performanţele sale economice şi a-l impune pe piaţa mondială. Atâta timp cât nu se

obţinea o cotă semnificativă de competitivitate, accesul produselor străine de acelaşi

profil pe piaţa japoneză era blocat. În felul acesta, firmele nipone aveau răgazul să-şi

construiască o poziţie solidă şi să atace piaţa externă cu succes. A fost o strategie de

succes, pentru că a îndeplinit câteva condiţii: în primul rând, domeniile care au făcut

obiectul unei atenţii speciale au reprezentat, de fapt, priorităţi în sensul cel mai deplin al

termenului. Aici s-au investit fonduri, după ce experienţa internaţională de profil fusese

examinată cu mare atenţie, aici s-a concentrat o mare experienţă profesională. Iar un

timp, domeniul respectiv a fost protejat de concurenţa străină. Până când s-a putut pune

pe picioare şi şi-a consolidat performanţele.

Când au păşit pe o piaţa internaţională, firmele japoneze erau deja pregătite să-i facă faţă.

Rând pe rând, într-o cadenţă impresionantă, au fost lansate pe această piaţă: industria

siderurgică niponă, apoi cea constructoare de automobile, apoi cea electronică. De

menţionat că fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de calitatea forţei de

muncă: de pregătirea ei, de disciplina şi ataşamentul la cauza asumată de companii

particulare sau unităţi de stat. În amontele calităţii forţei de muncă se situează calitatea

învăţământului, Japonia fiind ţara care, după dezastrul celui de-Al Doilea Război

Mondial, şi-a fixat ca prioritate dezvoltarea învăţământului. Înainte deci de a vorbi despre

performanţele forţei de muncă nipone ar trebui să vorbim despre prioritatea pe care a

reprezentat-o dezvoltarea învăţământului. Faptul că s-a început cu acest domeniu de

importanţă vitală arată că în Japonia s-a realizat mai devreme decât în alte locuri rolul

creaţiei în noua etapă de dezvoltare şi, prin urmare, nevoia de a califica oamenii în acord

cu exigenţele noului context.

Toate acestea arată că în Japonia a existat de la început o strategie. O strategie elaborată

cu faţa la viitor, o strategie care a sesizat particularităţile noii etape istorice, care a

descifrat cu mare acuitate marile tendinţe ale evoluţiei contemporane. Restul a fost efort

încordat.

În 1968, Japonia a declanşat, pe o perioadă de două decenii, un proces de examinare

atentă a celor mai bune instituţii din lume în fiecare sector: guvern, administraţie, afaceri,

învăţământ, armată, artă. După selectarea celor mai bune modele, a început o perioadă de

adaptare. Japonia a utilizat specialişti care să analizeze forţa şi slăbiciunile compa-rabile

ale instituţiilor din fiecare ţară modernă. Nici o altă ţară nu are mai multă experienţă în

evaluarea funcţionării instituţiilor, în crearea sau restructurarea lor printr-o planificare

raţională care să vină în întâmpinarea cerinţelor viitorului. În plus, consideră Ezra F.

Vogel, dacă e să explicăm ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este

dorinţa de cunoaştere, strângerea de informaţii de la oricine, din orice domeniu, pe

probleme generale sau punctuale, pentru strategii pe termen scurt sau lung, chiar dacă în

momentul în care se solicită o informaţie nu se ştie exact dacă sau pentru ce va fi utilă.

19

Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus comercial, performanţe economice, ci şi o

remarcabilă expertiză în cunoaşterea instituţiilor altor ţări şi în capacitatea de adaptare a

lor la particularităţile Japoniei; experienţă dublată de aviditatea de informaţie, care poate

face ca primele două să reapară oricând. Forţa Japoniei nu provine numai din valoarea

PIB-ului, ci din faptul că deţine un stoc de cunoaştere, în acord cu cerinţele lumii de

astăzi.

Temă

Punctaţi elementele fundamentale ale modelului de dezvoltare japonez.

3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic

3.4.1. China, un Goliat global

Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a momentului. În ce

sens? Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob

cu o creştere economică de peste 25 de ani, o creştere care a întrunit o medie anuală de 9

procente, a favorizat ridicarea unui uriaş, a unui nou pol de putere.

Evoluţia constantă a Chinei, opţiunea ei fermă pentru modernizare, a declanşat un proces

care este greu de aproximat în prezent. Nicholas D. Kristof menţiona în această privinţă:

„Dacă va continua, ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în

secolul următor. Peste o sută de ani, când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea

să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii

de piaţă competitive – şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi“. Autorul

continuă cu o ironie evidentă, dar care are şi ea înţelesul ei: „Aceasta va fi şi mai probabil

dacă mulţi istorici de frunte care vor trăi peste un secol nu se vor numi Smith, ci mai ales

Wu.“ (Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, în Foreign Affairs, nov.- dec., 1993).

3.4.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare

Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei:

populaţia, mărimea teritoriului, deschiderea la mare. Atuuri care nu pot fi puse în nici un

fel la îndoială. Se menţionează puţin sau nu se menţionează deloc un aspect cardinal,

după părerea noastră, şi anumeviziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am

spune independent de persoane, de lideri şi de contexte particulare. Considerăm că

această strategie este principala explicaţie a ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o

cunoaşte această ţară. Într-adevăr, la sfârşitul acestui secol şi mileniu, China a administrat

lumii contemporane o lecţie de înţelepciune. După o serie de procese dramatice petrecute

în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, care

a însemnat refuzul net al primului stat socialist, Uniunea Sovietică, de a se reforma din

interior, adică tocmai ceea ce propunea experienţa cehoslovacă –, China a luat parcă un

răgaz de zece ani de meditaţie adâncă asupra destinului său şi a sistemului politic pentru

care optase cu maimulte decenii în urmă. A ales să reformeze sistemul în latura sa

economică, prin eliberarea – este adevărat, controlată – a iniţiativei particulare. Reforma

iniţiată în China este mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât pentru prima dată

în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza proprietăţii private. De aceea, experienţa

20

chineză întruneşte şi caracteristicile unui experiment istoric. Vorbind despre factorii care

alimentează evoluţia de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu putem să nu relevăm şi un

anumit angajament – din partea conducerii ţării, dar şi a populaţiei – de a restabili locul

pe care această ţară l-a avut în istoria omenirii. Noi cunoaştem mai bine istoria Europei,

dar ar trebui să amintim că la 1820 China asigura 28,7% din întreaga economie a lumii

(cum spun unii comentatori, o parte mai mare decât cea deţinută de SUA astăzi); urma

după aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franţa, cu 5,4% (Supacha

Panitchpakdi, Mark L. Clifford, 2002).

China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă; s-a închis, s-a întors către sine, iar o

perioadă de 150 de ani, care a debutat o dată cu secolul al XIX-lea, a reprezentat declinul

trist al unui colos. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe fondul acestei rămâneri în

urmă din ce în ce mai vizibile, ea având şi o componentă de eliberare a ţării de sub

ocupaţia japoneză.

Renaşterea economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea, la sfârşitul anului

1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping. Din 1978 până în 2000, ritmul

mediu anual de creştere economică a Chinei a fost de 9%, ceea ce reprezintă un record

ieşit din comun. Mai ales dacă avem în vedere dimensiunile ţării. Au mai înregistrat

asemenea ritmuri Coreea de Sud şi Taiwanul. Dar aici avem de-a face cu o ţară de

dimensiuni continentale, de 20 de ori mai mare decât cele două state menţionate.

3.4.3. Trei decenii de creştere neîntreruptă şi impetuoasă

Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat,

exprimat în măsuri graduale, în priorităţi limpezi, urmărite cu o rară consecvenţă. Ceea ce

Japonia a făcut din raţiuni care ţineau de creşterea competitivităţii la export –

concentrarea pe un anumit domeniu pentru a-l moderniza şi a-i ridica performanţele –

China a preluat şi a aplicat la economia sa internă. Declanşată mai întâi în agricultură,

reforma a condus la creşterea spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital. Apoi,

iniţiativa privată a fost stimulată în industrie. În aceeaşi perioadă, China a consemnat o

creştere considerabilă a consumului intern şi a pieţei interne. Au avut loc şi prefaceri

economice structurale. Creşterea industrială internă a ţării s-a repercutat pozitiv asupra

participării la activitatea comercială internaţională.

O ţară de asemenea proporţii, care cunoaşte, într-o perioadă relativ scurtă, prefaceri

masive, este confruntată şi cu multe probleme sociale, economice, politice. Că ritmurile

de dezvoltare ale Chinei inspiră anumite temeri este de înţeles. Întrebarea care se ridică

priveşte o opţiune simplă: ce ar fi mai riscant, o Chină puternică sau o Chină slabă,

traversată de conflicte şi violenţe? Dacă avem în vedere dimensiunile, populaţia ţării,

credem că omenirea, deci inclusiv SUA, trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a

Chinei decât de o evoluţie care o recomandă drept un viitor centru de putere. Ţările

asiatice sunt în primul rând beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase, deoarece ele

sunt principalele exportatoare de componente ansamblate în China şi, apoi, reexportate.

Deci, în cazul unui declin, ar suferi mai toate ţările asiatice. China este extrem de

importantă prin mărimea pieţei sale interne. De care beneficiază în primul rând statele

dezvoltate ale lumii.

21

Am putea spune că piaţa internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atuuri

ale Chinei de astăzi. O piaţă care, pe măsura dezvoltării ţării, îşi relevă rolul de adevărată

concentrare a unor interese globale.

Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului politic chinez,

chiar la adresa unor concepte de bază, cum ar fi cel al sistemului „economiei socialiste de

piaţă“. Cert este că economia Chinei a progresat continuu, că dezvoltarea şi modernizarea

economică a acestui megastat au scos la iveală un actor politic de primă importanţă al

lumii de azi. Concomitent, a fost abandonată în bună măsură practica de a justifica

ideologic deciziile guvernamentale. Între inovaţiile manageriale foarte importante ale

Chinei se numără şi faptul că legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa

economică. Ceea ce impresionează în dezvoltarea Chinei este faptul că, pe măsura

evoluţiei, perspectivele ţării se amplifică şi puterea latentă a acestui stat se evidenţiază.

Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în condiţii de

stabilitate economică şi socială. Ceea ce a atras capitalul străin, preocupat de stabilitate,

condiţia elementară pentru obţinerea profitului. În afara de SUA, nici o altă ţară din lume

nu primeşte atâtea investiţii străine directe precum China. Impresionează faptul că în tot

ce a făcut China a găsit măsura dreaptă a lucrurilor, nu a forţat până când terenul nu era

bine pregătit, economic şi social, nu a urmat reţete, ci şi-a construit strategia pornind de la

propriile realităţi.

Teme de studiu

Întocmiţi fişe cu date esenţiale despre economia Chinei.

3.4.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă

Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“, China istorică este profund continentală.

Apariţia ei ca stat şi ca imperiu, afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut în întregime pe

continent. Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalităţii, o dovadă că,

dintotdeauna, China a considerat că împlinirea vocaţiei sale se face pe continent. De

multe ori ea s-a adâncit în continentalismul său şi a pierdut parţial contactul cu lumea

exterioară. Chiar construirea zidului poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare, de

închidere, de îndepărtare de freamătul lumii. Din istoria Chinei nu lipseşte un anume

sinocentrism, un mod de a considera că, pe de o parte, avem China, pe de altă parte, restul

lumii. De câte ori accentul a căzut pe prima parte a relaţiei, China, cel puţin pe termen

mediu, a pierdut. Şi cea mai bună dovadă este decuplarea de la începutul secolului al

XIX-lea, când lumea s-a mişcat rapid, iar teritoriul chinez, mai ales în partea sa maritimă,

a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale. Preocuparea Chinei de a valorifica

deschiderea sa largă spre mare, poziţiile avantajoase pe care le reprezentau insulele din

apropiere locuite de chinezi, a fost minimă. Ţară care ocupă în bună măsură frontonul

pacific al masei compacte euroasiatice, China a fost sedusă de mărimea sa continentală şi

puţin preocupată de deschiderea spre „continentul marin“ reprezentat de Pacific.

Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia economică de

dezvoltare a ţării. O modificare esenţială a survenit în însuşi modul în care au fost

concepute destinul şi vocaţia ţării. A intervenit o fractură în viziunea despre natura

continentală a Chinei, o regândire a raportului dintre dimensiunea continentală şi cea

22

maritimă a ţării. Liderii Chinei au înţeles că viitoarea bătălie economică se va da pe

ocean.

O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă. China schimbase,

acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase nimic din evoluţia ei

continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă. Chiar dacă schimbarea din 1978

pare mai puţin spectaculoasă, ea introduce un moment de discontinuitate într-o evoluţie

seculară şi inaugurează un nou curs, în care China se deschide hotărât către mare. Nu

abandonează dimensiunea continentală, ci o reponderează, şi aşează un nou pilon al

dezvoltării ţării: pilonul marin, care de acum devine principal. În ultimii 30 de ani, coasta

maritimă a devenit plămânul prin care China a respirat, motorul adevărat al dezvoltării

sale actuale. Nu numai că a consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel

mai mare de firme mixte, dar coasta a modelat o altă atitudine, coasta a reprezentat

laboratorul economiei de piaţă chinezeşti.

Coasta, ca întruchipare a noii vocaţii oceanice, s-a dezvoltat atât de mult, încât un autor

de talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China continentală şi cea oceanică,

problema centrală a Chinei de mâine fiind, în această viziune, concilierea celor două

Chine, pentru a nu se ajunge la o divizare care nu i se pare improbabilă autorului

american.

O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul aparţine ţărilor care

pot realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă într-o formulă

competitivă. Statul care în mod tradiţional a avut o poziţie clasică de stat amfibie a fost,

neîndoielnic, Franţa. Poziţia naturală a Franţei oferă atât argumente într-o direcţie, cât şi

în cealaltă. Numai că Franţa, prin istorie, a aparţinut mai mult puterilor continentale.

Poate şi pentru că strălucirea ei maximă – în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a

fost în registru continental. Chiar dacă, din punctul de vedere al datelor naturale, Franţa

poate fi socotită atât putere maritimă, cât şi continentală, istoriceşte ea rămâne o putere

continentală. Prima ţară care a realizat cu adevărat această sinteză este SUA. Când

America bătea la porţile consacrării internaţionale ca putere de primă mărime, la

întretăierea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a realizat că fundamentală pentru devenirea

sa este dobândirea unui statut maritim de prim rang. În numai câţiva ani, ea şi-a construit

acest statut, ceea ce a ajutat-o în mod fundamental să devină superputere. În ultima

vreme, ţara care face o tentativă de a realiza sinteza despre care vorbim este China. După

opinia noastră, marea tranziţie a Chinei nu este, aşa cum am mai spus, de la socialism la

capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentalo-maritimă. Este o

tranziţie extrem de dificilă, pentru că puterea maritimă implică un alt tip de

comportament şi alte caracteristici. Întotdeauna, puterile maritime au fost mai deschise,

mai liberale, mai mobile, mai înclinate să folosească „arma“ comerţului, şi nu forţa

propriu-zisă.

3.4.5. China şi India

Vorbind despre căile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltări, se cuvine să amintim

şi de experienţa indiană, mai puţin cunoscută. India, se pare, a găsit un alt răspuns la

aceeaşi problemă presantă şi complexă, pornind de la datele sale. Ea nu neagă viabilitatea

răspunsului chinez, care pune accent pe investiţii străine, dar înţelege că nu l-ar putea

urma, sau nu ar face-o cu acelaşi success.

23

China are o diasporă mai puternică şi mai bogată. De-a lungul anilor ’90, mai mult de

jumătate din investiţiile străine directe în China au venit de la conaţionalii de peste mări.

Până acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente din valul investiţional extern

venit în India. Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt altele, şi India a căutat

să le valorifice. Diaspora indiană s-a distins în ceea ce astăzi numim industrii bazate pe

cunoaştere. Circa jumătate din specialiştii care lucrează în Silicon Valley sunt indieni, de

pildă. Ei sunt prezenţi în domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft.

Strategia ţării este de a atrage cât mai mulţi specialişti indieni plecaţi în străinătate pentru

a construi în ţară un fel de cópii ale uzinelor şi firmelor unde aceştia lucrează. Până acum

această strategie a dat rezultate. India deţine deja giganţi în domeniul softului, cum ar fi

Infosys ori Wipro, sau în cel al industriei farmaceutice şi biotehnologiilor, cum ar fi

Ranbaxy ori Laddy’s Lab.

Concomitent, India dispune de o clasă de mijloc de aproximativ 200 de milioane de

persoane, bine instruite. India a căutat să dezvolte cu precădere spiritul antreprenorial al

acestei populaţii, să conceapă un sistem bancar mai mobil, care să-şi îngemăneze

interesele cu cele ale întreprinzătorilor, pentru a ridica firme performante, capabile să

facă faţă competiţiei internaţionale. „Cu ajutorul diasporei, China a câştigat cursa,

devenind uzina lumii; cu ajutorul diasporei, India ar putea să devină laboratorul

tehnologic al lumii“ (Foreign Policy, iul.-aug. 2003).

India este de departe forţa economică dominantă în regiune. Cu excepţia Pakistanului,

toate celelalte ţări din zonă au drept partener comercial India, care ocupă cam trei sferturi

din comerţul lor exterior. Numai că toate la un loc nu totalizează decât câteva procente

din schimburile comerciale ale Indiei. De aceea, principalele legături comerciale ale

Indiei nu sunt în Asia de Sud, ci cu state din afara regiunii: SUA, Germania, Japonia.

Totuşi, comerţul exterior al Indiei este redus. Poziţia geografică – cea mai bună legătură

cu exteriorul este Oceanul Indian şi proximitatea faţă de drumurile comerciale dintre

Mediterana şi Pacific – ar crea condiţii optime în acest sens. Sunt doi factori care ne ajută

să înţelegem mai bine lucrurile. Principala piaţă a Indiei este piaţa internă. Chiar dacă nu

luăm în calcul populaţia foarte săracă, piaţa internă indiană numără câteva sute de

milioane de persoane, una dintre cele mai mari din lume. Producţia indiană a fost

absorbită de această piaţă şi, prin forţa lucrurilor, comerţul exterior a fost mai redus. Este

adevărat că nici capacitatea internă de producţie nu a fost foarte mare sau ceea ce a

propus ea spre vânzare nu a fost cerut pe piaţa externă. În momentul în care produsele au

întrunit aprecieri externe, situaţia s-a schimbat radical. Cazul producţiei de soft şi a celei

farmaceutice ni se pare semnificativ.

Am prezentat succint aceste date spre a ilustra o posibilă cale de urmat pentru India, o

alternativă potrivită condiţiilor sale şi folosind sprijinul extrem de important al propriei

emigraţii. Şi mai ales pentru a arăta că o ţară precum India caută, experimentează,

configurează noi soluţii care să o conducă la succes şi performanţă. Nu este o strategie

consolidată, ca în cazul Chinei; ea nu a produs nici atâtea rezultate, dar este un

experiment de mare amploare căruia trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită. El ne

îndeamnă, când vorbim de Asia, să nu limităm discuţia şi analiza doar la regiunea Asia-

Pacific, pentru că am comite o nedreptate.

24

Teme pentru eseu

Trataţi subiectele de mai jos, argumentându-vă răspunsul cu sprijinul unor exemple

relevante:

1. Cum se redefineşte în actuala conjunctură economică rolul guvernului în economie?

Faceţi referire la doctrinele şi principiile care guvernează modelele de dezvoltare propuse

de SUA, respectiv China şi la constrângerile şi slăbiciunile care impun reconsiderarea

implicării statului în definirea şi aplicarea strategiilor economice.

2. Analizaţi dezvoltarea economică impresionantă a Chinei în ultimele decenii din

perspectiva celor trei factori pe care Paul Kennedy îi consideră decisivi în ascensiunea

unei puteri moderne: existenţa unor companii puternice, a unor universităţi de prestigiu şi

a unui proces de creştere demografică.

3. Precizaţi câteva din particularităţile şi constrângerile care guvernează dezvoltarea

economică a Chinei, făcând referire la „cele trei Chine“ şi la redefinirea raportului dintre

dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării.

Bibliografie


Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Posner, Richard A., A Failure of Capitalism. The Crisis of ’08 and the Descent into Depression,

Harvard University Press, 2009.

Power, Samantha, „Legitimacy and Competence“, in To Lead the World. American

Strategy after the Bush Doctrine, eds. Melvyn P. Leffler and Jeffrey W. Legro, Oxford

University Press, 2008, pp. 133-156.

Rodrik, Dani, „A Practical Approach to Formulating Growth Strategies“, in The

Washington Consensus Reconsidered. Towards a New Global Governance, eds.

Narcis Serra and Joseph E. Stiglitz, Oxford University Press Inc., New York, 2008,

pp. 356-366.

Shapiro, Robert, Futurecast 2020: A Global Vision of Tomorrow, Profile Books, London,

2008.

Smith, Adam, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.

Roberts J. Timmons, Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development

Reader. Perspectives on Development and Global Change, Oxford, Blackwell

Publishing, 2007. Bryan S. Turner (ed.), The Blackwell Companion to Social Theory,

Oxford, Blackwell Publishing, 1996/2000. Eric Hobsbawm, Globalisation, Democracy

and Terrorism, London, Little, Brown, 2007.

Paul Kennedy, „Preparing for the 21st Century: Winners and Losers”, în Globalization

and the Challenges of a New Century, A Reader, edited by Patrick O’Meara, Howard

Mehlinger and Matthew Krain, Bloomington, Indiana University Press, 2000.

Ezra F. Vogel, Japan as Number One Revisited, Singapore, Institute of Southeast Asian

Studies, 1986.

Ezra Vogel, Japan as Number One, Lessons for America, Cambridge, Mass., Harvard

University Press, 1979.

Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003. Saul Bernard Cohen,

Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Boulder,

New York, Oxford, 2003.

25

Bernard Guillochon, Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente, Bucureşti,

Enciclopedia Rao, 2003.

Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of

the 21st Century, New York, McGraw Hill, 1997.

Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, Foreign Affairs, nov.- dec., 1993.

Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003.

26





Unitatea de învățare 4. Statul-națiune și suveranitatea

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?

4.2. Definiţii ale suveranităţii

4.3. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată. Organizații globale,

macroregiuni, microregiuni







globalizării

să identifici și să ilustrezi diverse forme de suveranitate

să îți argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în lumea contemporană

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării

politice?

În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale globalizării

politice. Amintim că am distins mai multe dimensiuni ale globalizării (politică,

economică, culturală etc.) numai din raţiuni didactice. Deşi este metodologic corect să

tratăm separat fiecare dintre aceste „spaţii”, nu este mai puţin adevărat că ele sunt

puternic interconectate. Globalizarea politică nu este, în consecinţă, un domeniu

autonom.

Considerăm că această analiză nu ar fi posibilă dacă am confunda dimensiunea

politică a globalizării cu cea economică. Deşi suprapunerea lor este puternică, iar

influenţa reciprocă greu de supraestimat, cele două dimensiuni diferă prin problemele

fundamentale în jurul cărora se constituie fiecare din ele. În cazul globalizării politice,

este vorba de problema viitorului statului-naţiune; în cazul globalizării economice, aşa

cum vom arăta în cursurile următoare, problema fundamentală este cea a echilibrului

creşterii şi stabilităţii în cadrul unei economii cu adevărat globalizate.

Există în acest moment un acord de principiu între cercetători în privinţa

dimensiunii politice a globalizării. Aceasta ar consta în creşterea gradului de

interdependenţă a actorilor din sistemul internaţional (Nye, 2003, Hirst, Thompson, 2002,

Micklethwait, Wooldridge, 2000, Jackson, 2003, Mătieş, Năstase, 2002 etc). Această

creştere se manifestă atât cantitativ, prin densitatea sporită a relaţiilor dintre actorii sus-

numiţi, cât şi calitativ, prin transformarea naturii actorilor şi a relaţiilor dintre aceştia.

Metafora reţelei (Bache, Flinders, 2004, Nye, 2003) ar putea fi de ajutor pentru

27

vizualizarea acestui tablou relativ complex. Sistemul internaţional poate fi privit ca o

reţea de reguli, norme şi cutume care organizează şi fac previzibile evoluţiile politicii

mondiale (Goldstein, 1999; Rourke, 1999; McLean, 2001). În nodurile reţelei se găsesc

actorii din sistem – în mod tradiţional state-naţiune. Actori notabili pot fi şi alianţele sau

blocurile de state (economice sau militare – de ex. UE, NAFTA, OPEC, NATO), ONG-

urile de anvergură internaţională (de ex. Greenpeace) sau corporaţiile multinaţionale (de

ex. DaimlerChrysler). Nu toate legăturile din această reţea au aceeaşi greutate sau forţă şi

majoritatea nu sunt simetrice, între actori stabilindu-se adesea raporturi de putere.

Globalizarea (politică) înseamnă pentru mulţi cercetători ai fenomenului nici mai

mult nici mai puţin decât sfârşitul statului-naţiune (Ohmae, 1993, 1995; Bauman, 1998,

Martin, Schuman, Kaplan, 1994 etc.). Nu toţi autorii sunt la fel de radicali în a constata

acest deces de importanţă istorică sau în a estima în cât timp va lua sfârşit „agonia”

statului-naţiune.

Statul-naţiune s-a afirmat ca principala instituţie politică pe continentul european,

mai ales după Revoluţia franceză. În urma destrămării imperiilor multinaţionale (Imperiul

Otoman, Imperiul Ţarist, Austro-Ungaria) şi a imperiilor coloniale (în special cel britanic

şi cel francez) după cele două războaie mondiale, statul-naţiune a devenit modelul

normativ în relaţiile internaţionale, monopolizând scena politică mondială.


Trăsăturile statului-națiune

- „un set de sisteme funcţionale, precum o „economie naţională” şi „un stat al bunăstării”;

- o cultură şi o identitate naţionale;

- o populaţie naţională corespunzătoare, sau demos, defintă prin identitate comună, un

domeniu de valori împărtăşite, încredere reciprocă şi interacţiune;

- un set de instituţii de guvernare;

- pretenţia la suveranitate internă şi externă.” (Keating, 2001)

Statul-naţiune este legat de modernism şi sunt destui cei care susţin că va apune odată cu

acesta (vezi Smith, 2002 pentru o analiză a acestor poziţii).

Indiferent dacă este aşa sau nu, dorim să avansăm şapte motive care pun statul-naţiune şi

soarta sa în miezul globalizării politice:

1. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional; el este de fapt

fundamentul acestui sistem. În măsura în care globalizarea va eroda până la

dispariţie statele-naţiune, ea va cauza în egală măsură dispariţia actualului sistem

internaţional. Este acest lucru dezirabil? Poate fi el controlat? Cum ar putea arăta

un sistem internaţional în care statele-naţiune – sau resturile lor – ar juca cel mult

un rol periferic? În ce sens ar mai fi acel sistem unul internaţional?

2. statul-naţiune este principalul factor de reglementare a statutului populaţiilor şi

teritoriilor; acest fapt este legat de motivul menţionat mai sus. Problemele

cetăţeniei, aplicării anumitor măsuri legislative anumitor indivizi pe un anumit

teritoriu (jurisdicţia, în general), problemele relaţiei dintre legislaţia internă şi cea

internaţională, disputele teritoriale şamd. nu pot fi puse între paranteze. Slăbirea

statului-naţiune va cauza sau nu apariţia unui vacuum de autoritate în aceste

28

privinţe? Oare importanţa cetăţeniei sau a teritorialităţii se pierde odată cu

diminuarea importanţei statului-naţiune?

3. statul-naţiune rămâne un actor economic redutabil, mai ales prin funcţia sa de

arbitru. Statul previne, în limitele capacităţilor sale de intervenţie (diferite de la

stat la stat), transformarea pieţelor în oligo- sau monopoluri sau chiar colapsul

acestora. Statul conservă instrumente economice fundamentale: capacitatea de a

emite şi aplica legislaţia economică, monopolul monetar, bănci naţionale,

autorităţi vamale, fiscale şi de control, rezerve de stat, în unele cazuri monopolul

asupra unor resurse strategice sau de risc etc. Ce instituţii ar putea exercita astfel

de funcţii în lipsa statului, cu ce legitimitate, după ce fel de proceduri şi cu ce

mecanisme de atribuire a responsabilităţii deciziei? Până la ce punct ar trebui

statul să se retragă din economie? Pot pieţele să se autoreglementeze şi să susţină

creşterea economică? Are sau nu economicul nevoie de o viziune politică? Este

creşterea un scop în sine?

4. statul-naţiune este principalul furnizor de securitate, atât la nivel local, regional

sau naţional, cât şi la nivel continental sau mondial. În condiţiile în care

globalizarea înseamnă şi o amplificare fără precedent a riscurilor – de la terorism

neconvenţional la dezastre naturale şi de la colapsul unor state la epidemii

catastrofale – funcţia de securitate exercitată de stat este esenţială.

5. statul-naţiune este principala instanţă legislativă şi principalul garant al respectării

legilor; statul-naţiune corespunde cel mai bine în prezent conceptului de

Rechtsstaat (= stat de drept – vezi Hirst, Thompson, 2002 pentru o discuţie a

acestui aspect) şi este o dilemă cum anume ar putea fi el înlocuit în această

privintă. Legislaţia internaţională sau chiar cea comunitară în cazul Uniunii

Europene se bazează totuşi pe legitimitatea parlamentelor naţionale şi, indirect, pe

acceptarea faptului că popoarele statelor-naţiune sunt corpurile politice relevante.

Va continua această stare de fapt sau globalizarea va conduce la consolidarea unor

corpuri politice alternative care vor dori să-şi exprime voinţa prin intermediul

unor instrumente diferite de statul-naţiune tradiţional?

6. statul-naţiune este un actor social vital; prin intermediul funcţiilor sale legislative

şi economice, statul poate interveni pentru combaterea dezechilibrelor sociale

produse de pieţe sau de accidente istorice. Deşi în măsuri sensibil diferite, statele-

naţiune practică în general redistribuirea bunurilor către cei defavorizaţi aplanând

astfel tensiunile sociale. De asemenea, prin politicile sale bugetare, statul-naţiune

furnizează de obicei servicii esenţiale, precum asistenţa şi asigurările medicale şi

sociale, educaţia publică minimă, (re)integrarea grupurilor marginalizate,

întreţinerea infrastructurii de interes public, medierea conflictelor între patronat şi

muncitori etc. Este improbabil ca nevoia de astfel de servicii să dispară în

următorii ani, ba chiar, după cum vom vedea, există voci care solicită o prezenţă

mai viguroasă a statului pe plan social. Va mai fi capabil statul-naţiune să exercite

astfel de funcţii? Dacă da, cu ce costuri; dacă nu, cui le poate delega? Ce efecte ar

avea o abandonare a implicării sociale a statului sau a unor instituţii alternative?

7. statul-naţiune deţine un capital colosal de legitimitate, reprezentativitate şi

loialitate; este greu de spus ce instituţii dispun de o capacitate de mobilizare a

unor populaţii de ordinul zecilor de milioane în afară de statele-naţiune. Încă şi

mai important este faptul că statul-naţiune este, după mulţi autori, unica instituţie

29

în care democraţia poate funcţiona (de ex. Schulze, 2003; Bauman, 1998; Martin,

Schumann, 1999).

Teme

1. Precizaţi câteva evoluţii în plan politic care confirmă faptul că asistăm la o

„prefacere tectonică a puterii“ (Fareed Zakaria) şi la o redistribuire a sa la nivel

internaţional.

2. Analizaţi redefinirea puterii în dimensiunea sa naţională, pornind de la următorul

comentariu: „Ideea de a recupera suveranitatea de la forţele economice globale,

companii şi grupuri de indivizi cum ar fi teroriştii, este un element potenţial

revoluţionar al viziunii chineze despre lume“ (Mark Leonard)

4.2. Definiţii ale suveranităţii

Suveranitatea nu este o competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Deşi

istoria suveranităţii nu se suprapune cu cea a statului-naţiune, suveranitatea fiind un

concept mai vechi, în istoria modernă şi contemporană, suveranitatea este puternic legată

de statul-naţiune, fiind considerată caracteristica fundamentală a acestuia (Keating, 2001;

Goldstein, 1999; Rourke, 1999; Năstase, Mătieş, 2002 etc.). De la Pacea de la Westfalia

(1648) şi mai ales de la Revoluţia franceză (1789) încoace, afirmarea statelor-naţiune şi

impunerea lor ca actori principali ai relaţiilor internaţionale a fost mai ales o afirmare a

suveranităţii lor. Statul-naţiune modern este constituit pe baza pretenţiei de a fi suveran.

Sistemul internaţional din prezent a moştenit acest primat al suveranităţii statului-naţiune

şi, tocmai de aceea, dezbaterea centrală privind evoluţia acestui sistem este, explicit sau

nu, o dezbatere privind sensul şi importanţa suveranităţii statelor.

Definiții fundamentale

Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică?

„Suveranitatea este pretenţia de a fi autoritatea politică ultimă, nesupusă faţă de vreo altă

putere superioară, în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. În sistemul

internaţional, suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin, iar

recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza societăţii internaţionale.”

(McLean, 2001)

„Suveranitatea, deşi în istorie a avut mai multe sensuri, are un înţeles central: autoritate

supremă în cadrul unui teritoriu. [...] Statul este instituţia politică în care suveranitatea se

materializează. Un ansamblu de state formează un sistem de state suverane.” (Stanford

Encyclopedia of Philosophy)

În mod tradiţional, suveranitatea este considerată absolută, inalienabilă, unică

(indivizibilă) şi continuă. Trei elemente ale definiţiilor de mai sus trebuie avute în vedere:

1. suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a fi autoritate politică ultimă şi exclusivă;

30

2. acest tip de autoritate se exercită în cadrul unui teritoriu delimitat – deci suveranitatea

este strâns legată de teritorialitate;

3. suveranitatea reciproc recunoscută a statelor este fundamentul sistemului internaţional.

Globalizarea politică marchează o reinterpretare a fiecărui element: pretenţia statului-

naţiune de a fi suveran în mod absolut este semnificativ limitată trecându-se către o

suveranitate relativă, distribuită sau împărtăşită; teritorialitatea îşi păstrează importanţa,

dar este din ce în ce mai puţin dependentă de graniţele statale; sistemul internaţional nu

se mai sprijină exclusiv pe suveranitate şi se concentrează şi pe alte principii, precum

păstrarea păcii, drepturile omului sau dezvoltarea durabilă.

În iunie 1945, la San Francisco, 51 de state, prin reprezentanţii lor, semnau Carta

Naţiunilor Unite. Articolul al doilea al Cartei cuprinde principiile care stau la baza ONU

şi, implicit, la baza funcţionării sistemului internaţional. Primul principiu este următorul:

„Organizaţia este bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor săi.” (Carta

Naţiunilor Unite) Rezoluţia ONU 2625 din 1970 defineşte astfel principiul egalităţii

suverane:

„- statele sunt egale din punct de vedere juridic;

– fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi;

– fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state;

– integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;

– fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic, social, economic

şi cultural;

– fiecare stat are obligaţia de a respecta deplin şi cu bună credinţă angajamentele sale

internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.” (Năstase, Mătieş, 2002)

Aparent, suveranitatea despre care se vorbeşte în Carta Naţiunilor Unite este

absolută şi exclusivă. Lucrurile nu stau însă aşa. Semnarea Cartei Naţiunilor Unite a

reprezentat – fie şi formal – începutul sfârşitului pentru suveranitatea absolută şi,

simultan, debutul globalizării politice. Deşi Carta Naţiunilor Unite, în articolul al doilea,

pune pe primul loc principiul egalităţii suverane, aceeaşi Cartă conţine prevederi care

limitează clar suveranitatea statelor. Limitarea aceasta este justificată printr-o serie de alte

imperative moral-politice, mai ales menţinerea păcii şi securităţii la scară planetară şi

respectarea drepturilor omului.

În mod limpede, prin înfiinţarea ONU, o organizaţie supranaţională prelua de la

state o (mică) parte a competenţelor lor – atât în ceea ce priveşte politica externă, prin

controlul strict al folosirii forţei în relaţiile internaţionale, cât şi în domeniul politicii

interne, mai ales prin stabilirea unor standarde de respectare a drepturilor omului. Este

discutabil cum anume au fost aplicate aceste prevederi în perioada care a trecut de la

semnarea Cartei. Importantă este însă motivaţia care a făcut ca, pentru prima dată în

istorie, statele să fie de acord să cedeze sau să pună în comun o parte din prerogativele

lor: anumite probleme – pacea şi securitatea, drepturile omului – nu mai erau locale sau

localizabile; ele erau recunoscute ca probleme de importanţă globală iar statele acceptau

că depind unele de altele pentru a le rezolva. Procesul de limitare a suveranităţii statelor,

început prin adoptarea Cartei în 1945, a continuat în următorii ani. Este important să

privim acest proces sistematic. Credem că putem să distingem două etape ale sale şi,

implicit, două etape ale globalizării politice.

31

Prima etapă este marcată de cel de-al doilea război mondial, de înfiinţarea ONU şi

de războiul rece. În această perioadă, suveranitatea nu este pusă la îndoială ca fundament

al sistemului internaţional. Ea este totuşi limitată, după cum am văzut, prin Carta

Naţiunilor Unite (1945), precum şi prin alte documente internaţionale, cum ar fi acordul

de la Bretton Woods (1944), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), tratatul

ABM (Anti-Ballistic Missile Treaty - 1972) sau Convenţia împotriva Torturii (1987).

Suveranitatea statelor nu rămâne, aşadar, absolută. Se pun bazele unor instituţii

internaţionale, cum ar fi ONU sau Banca Mondială (care îşi are rădăcinile în Acordul de

la Bretton Woods).

A doua etapă a globalizării politice debutează după terminarea războiului rece, la

începutul anilor ’90. Ea este mult mai spectaculoasă şi, de obicei, când se vorbeşte de

globalizare, se face referire numai la această etapă.

În etapa secundă a globalizării politice, suveranitatea statului-naţiune este

chestionată deschis. Actorii non-statali din sistemul internaţional devin mai numeroşi şi

mai importanţi. Problemele care sunt catalogate de importanţă globală sunt mai multe şi

mai complicate: de la terorism şi poluare, la dezarmare şi, din nou, drepturile omului.

Echilibrul de putere din timpul războiului rece nu mai există, pe scena globală rămânând

o singură superputere, Statele Unite, tentată din ce în ce mai mult să acţioneze unilateral.

Rolul ONU în aceste condiţii pare să cunoască un declin. În schimb, actorii regionali –

alianţe economice şi militare – se afirmă ca jucători globali de primă ligă, alături de state

sau chiar concurându-le.


Dimensiuni ale suveranității

Suveranitatea politico-economică

Problemă: câtă influenţă şi cât control mai deţine statul pe plan intern şi extern? Cât

anume din puterile sale a fost delegat către – sau preluat de instituţiile supranaţionale sau

de administraţiile locale şi regionale?

Strategie de răspuns: Statul îşi conservă monopolul asupra unor instrumente esenţiale,

precum cele legislative, monetare, militare sau de politică externă, prin care poate

interveni atunci când piaţa evoluează într-o direcţie (considerată) periculoasă.

Suveranitatea juridică

În dreptul internaţional, statul este cel mai important subiect de drept având competenţe

teritoriale (putere deplină asupra unui teritoriu), materiale (ordine internă, organizare

politică, economică şi socială), formale (legate de elaboararea şi menţinerea jurisdicţiei)

şi personale (regimul cetăţeniei, protecţia cetăţenilor în străinătate). De asemenea, statele

au drept de autoapărare şi, conform Cartei ONU, beneficiază de egalitate suverană.

Problemă: suveranitatea juridică a fost amendată şi relativizată prin intermediul

instituţiilor internaţionale sau supranaţionale, precum ONU sau Uniunea Europeană, dar

şi prin creşterea importanţei autorităţilor locale şi regionale.

Strategie de răspuns: suveranitatea împărtășită

32

Comentați:

„Statul nu dispare, ci cunoaşte un proces de dezagregare în părţile sale distincte din punct

de vedere funcţional. Aceste părţi, cum ar fi tribunale, agenţii guvernamentale, structuri

executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu corespondentele lor din străinătate

alcătuind o încrengătură densă de relaţii care constituie o nouă ordine

transguvernamentală. Problemele internaţionale ale zilelor noastre – terorismul, crima

organizată, degradarea mediului, spălarea banilor, crizele bancare şi fraude cu acţiuni –

au creat şi susţin aceste relaţii” (Anne Marie Slaughter, 2000, p. 113).

Un model al suveranității: Stephen Krasner (2003)

Dimensiuni:

Suveranitatea legală internaţională

Suveranitatea westfaliană

Suveranitatea internă

Suveranitatea interdependenţei

Suveranitatea tradiţională: combinaţie de suveranitate legală internaţională (statele se

recunosc reciproc) şi suveranitate westfaliană (statele nu violează teritoriul şi nu se

amestecă în afacerile interne ale altor state).

Suveranitatea interdependenţei: reformarea sistemului internaţional westfalian bazat pe

state-naţiune suverane

Suveranitatea interdependenţei câştigă în importanţă pentru că statele, aşa cum am

afirmat deja în mod repetat, au dificultăţi în a controla fluxurile de capital, investiţii,

persoane, idei, materiale de mare risc, terorism sau poluare la graniţele lor. Astfel, statele

au nevoie de instrumente transfrontaliere pentru a recăpăta un minim control asupra

acestor fluxuri, ceea ce le face să depindă de alte state. Suveranitatea internaţională,

instituţionalizată în sistemul de recunoaştere reciprocă a celor aproximativ 200 de state

din cadru ONU, este (tacit) în dispută şi va trebui să fie reformată. Motivul principal este

că suveranitatea multor state recunoscute lipseşte de facto şi asta a condus de multe ori la

tragedii umanitare sau război civil. Un alt motiv este că unele state îşi folosesc într-un

mod inacceptabil privilegiile suveranităţii westfaliene.

Globalizarea politică semnifică nu o respingere a suveranităţii în totalitatea ei, ci o

reorganizare selectivă a suveranităţii în care moştenirea westfaliană îşi pierde din

importanţă, iar accentul se deplasează pe suveranitatea interdependenţei. Statele rămân

titulare unice ale suveranităţii legale la nivel internaţional şi depun eforturi de a deveni

mai eficiente pe plan intern. Aceste eforturi implică şi delegarea unor competenţe până

acum exclusiv statale pe verticală, către instituţii internaţionale sau autorităţi locale şi

regionale, sau pe orizontală, către actori nonguvernamentali. Statul nu e o agenţie de

guvernare printre altele sau un simplu nivel administrativ, dar el nu mai deţine un

monopol în această privinţă.

Suveranitatea, aşa cum am arătat, este tradiţional legată de competenţe exclusive

circumscrise teritorial, de monopolizarea unor instrumente de acţiune politică

excepţionale şi de un rol privilegiat pe scena internaţională. Această concepţie nu mai

33

corespunde realităţii. Aceasta, metaforic vorbind, este deja una hibridă, cu domenii-nişă,

impure sau suprapuse. Suveranitatea însăşi a dezvoltat sau va dezvolta hibrizi rezistenţi la

noul mediu, precum suveranitatea relativă, semisuveranitatea şi mai ales suveranitatea

împărtăşită (aceasta din urmă e modelul adoptat de UE).

Rezumat

Suveranitatea în schimbare

1. Suveranitatea, tradiţional legată de competenţele exclusive ale statului, se deplasează

spre interdependenţă şi competenţe împărtăşite; politicul urmează economicul adoptând

un model al integrării într-o reţea de reţele;

2. Sistemul internaţional westfalian este în mod clar depăşit; principiul nonintervenţiei

devine secundar şi opţional comparativ cu drepturile omului sau pacea mondială;

3. Conservatorismul juridic pe care era construit monopolul statului asupra afacerilor

interne şi externe este pe cale să devină mai permeabil din cauza presiunilor economice şi

sociale la care este expus;

4. Repoziţionarea statului se manifestă mai ales ca delegare şi punere în comun de

competenţe cu actori supranaţionali şi regionali (dispersie verticală) sau cu actori

nonguvernamentali (dispersie orizontală); monopolul statului ca agenţie de guvernare

este în consecinţă spart;

5. Statul este preocupat să ocupe o poziţie strategică faţă de pieţe.

Întrebări și probleme

1.De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional modern?

2.Cum este legată suveranitatea interdependenţei de globalizare?

3. Este „slăbirea” suveranităţii un proces negativ? Argumentaţi.

4. Care sunt problemele fundamentale ale globalizării politice? Oferiţi argumente în

sprijinul răspunsului.

4.3. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată. Organizații globale,

macroregiuni, microregiuni

Am discutat mai sus despre redistribuirea competenţelor statului-naţiune către alte

instanţe – atât pe verticală, către actori supra- şi infrastatali, cât şi pe orizontală, către

actori nonguvernamentali. Din moment ce aceste instanţe preiau inclusiv o parte din

competenţele incluse tradiţional în suveranitatea statului, aceşti actori aflaţi dincolo şi

dincoace de stat sunt priviţi de unii autori ca alternative la statul-naţiune. De asemenea,

cum spuneam şi mai sus, monopolul statului ca agenţie de guvernare nu mai există. Locul

său a fost luat de o pluralitate de niveluri de guvernare. Punctul de plecare al discuţiei

noastre este tocmai tandemul noţiunilor de guvernare şi agenţie de guvernare.

Definiție

34

„Definim guvernarea [eng. governance] ca luare de decizii constrângătoare în sfera

publică.” (Marks, Hooghe, 2004)

Cine şi în ce context exercită guvernarea în afara statului? Altfel spus, dacă lăsăm de-o

parte statele, cine are capacitatea de a lua în mod constrângător decizii în sfera publică,

care sunt agenţiile de guvernare alternative?

Conceptul de guvernare la mai multe niveluri (eng. „multi-level governance”) a

apărut la începutul anilor ’90, în contextul dezvoltării studiilor dedicate Uniunii

Europene. O definiţie timpurie a lui Marks caracteriza astfel guvernarea la mai multe

niveluri: „…un sistem de negociere continuă la mai multe niveluri teritoriale între

autorităţi dispuse în serie [eng. „nested governments”].” (Marks citat în Bache, Flinders,

2004). Această definiţie sugerează multietajarea agenţiilor de guvernare. În cazul

Comunităţii Europene, cele trei etaje aveau un anumit grad de autonomie, dar nu erau,

desigur, total independente. Tocmai această condiţie de autonomie relativă făcea necesară

negocierea continuă de care vorbea Marks. Agenţia de guvernare centrală – sau pivot – în

acest dialog tripartit era – şi după unii autori continuă să fie – statul-naţiune.

În prezent, guvernarea la mai multe niveluri nu mai este folosită doar în

dezbaterile privind Uniunea Europeană, mai ales că terminologia a fost între timp

dezvoltată şi rafinată. Gary Marks şi Liesbet Hooghe disting două mari tipuri de

guvernare la mai multe niveluri. (Marks, Hooghe, 2004)

i. Tipul I de guvernare la mai multe niveluri are ca fundament dispersia autorităţii pe un

număr limitat de niveluri. Aceste niveluri sunt, de obicei, cel supranaţional, cel naţional,

cel regional şi cel local. Fiecare nivel este construit pentru sarcini generale. Altfel spus, la

fiecare nivel se poate elabora şi implementa un anumit set de politici. Pentru a realiza

această sarcină, fiecare nivel are de obicei un aparat executiv (comisari, guverne, primari

etc.), anumite instituţii reprezentative (adunări, parlamente, consilii locale etc.) precum şi

instituţii legislative şi judecătoreşti (parlamente, curţi de justiţie, tribunale etc.).

ii.Tipul al II-lea de guvernare la mai multe niveluri este caracterizat de numărul variabil

(şi potenţial foarte mare) de niveluri la care se exercită autoritatea şi orientarea spre

sarcini specifice. Cum fiecare nivel este orientat spre o anumită problemă, sarcină sau

obiectiv, între niveluri nu este necesar să existe vreo corespondenţă de anvergură sau

arhitectură instituţională.

Tipul al II-lea de guvernare pe mai multe niveluri este mult mai flexibil decât primul şi,

evident, este apropiat de conceptul de proiect din management. Avantajul flexibilităţii şi

costurile instituţionale semnificativ mai mici recomandă guvernarea de tipul al II-lea şi,

într-adevăr, ea a câştigat teren, inclusiv la nivel internaţional, pentru că, aplicând un astfel

de model, statele nu trebuie să-şi asume angajamente durabile faţă de alte state sau alţi

actori.

Balanţa nu se deplasează masiv spre tipul al II-lea din următorul motiv: guvernarea pe

mai multe niveluri de tipul al II-lea este în general încadrată sau grefată [eng.

„embedded”] pe o structura funcţională deja creată de o guvernare de tipul I. Cu alte

cuvinte, de obicei, guvernarea de tipul al doilea are drept condiţie necesară o guvernare

de tipul I.

35

Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri

Tipul I Tipul II

Sarcini generale Sarcini specifice

Etaje (relativ) etanşe Etaje permeabile

Număr limitat de niveluri Limită indefinită a numărului de niveluri

Arhitectură de anvergura unui sistem Design flexibil

Există multe organizaţii care joacă rolul de agenţii de guvernare la nivel internaţional sau

suprastatal: ONU, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM),

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), NATO, G8. În categoria macroregiunilor

intră: UE, NAFTA, ASEAN, CSI, MERCOSUR, Uniunea Africană / Organizaţia Unităţii

Africane, APEC etc.


Macroregiune: un ansamblu teritorial destul de vast cuprinzând mai multe state care şi-au

integrat într-o măsură mai mică sau mai mare anumite subsisteme sau competenţe

(economice, juridice, vamale, de securitate, etc).

Microregiune: unitate teritorială de mici dimensiuni, relativ omogenă (economic, social,

cultural, istoric sau etnic), aflată în interiorul graniţelor unui stat şi, uneori, cuprinsă în

organizarea administrativ-teritorială a statului respectiv.

Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului unificării europene,

instituţionalizat în Uniunea Europeană. În Comunitatea şi apoi în Uniunea Europeană,

noţiunea de regiune a căpătat importanţă şi realitate instituţională datorită necesităţii

reducerii discrepanţelor de dezvoltare şi standard de viaţă dintre statele membre şi dintre

regiunile statelor membre, discrepanţe care au devenit din ce în ce mai acute pe măsură

ce Uniunea s-a extins spre sud şi spre est (Călin, 2002; Le Galés, 2003; Hayward, Menon,

2003; Keating, 2001 etc.). PIB-ul Luxemburgului depăşea cu 60% media Uniunii cu 15

membri, Grecia, Portugalia sau Spania atingeau de-abia 80% din medie (Călin, 2002).

După extinderea din 2004 asimetria a luat amploare. În general, în context european, o

regiune este o comunitate teritorială care dispune de organe administrative sau

reprezentative şi aflată, ierarhic, imediat sub nivelul autorităţii statului-naţiune (Fórika,

Petrea, 2002). Acest sens unitar este însă înşelător. Ţările din UE au sisteme

administrative destul de diferite, ca să nu mai vorbim de diferenţele de suprafaţă,

populaţie, tradiţie politică sau dezvoltare economică. Modelul federal german, de

exemplu, nu se potriveşte cu tradiţia iacobină a statului centralizat francez. Landurile

germane (ger. „Bundesländer”), care au propriile organe legislative şi executive şi chiar

competenţe de politică externă (Keating, 2001), şi regiunile rezultate din strategia de

descentralizare a Franţei începută în anii ’80 (Fórika, Petrea, 2002; Călin, 2002; Keating,

2001), dar care nu au prea multe competenţe normative (Fórika, Petrea, 2002), pot fi

comparate cu greu. Guvernele centrale ale statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile

din componenţa statelor lor şi astfel pot limita participarea acestora în cadrul UE. Rolul

36

de pivot al statului-naţiune se observă şi din conservarea dreptului de a hotărî ce proiecte

sunt propuse pentru finanţare prin Fondul de Dezvoltare Regională (Keating, 2001).

Principiului subsidiarităţii guvernează exercitarea competenţelor la diferite

niveluri de autoritate şi guvernare în UE. Conform acestui principiu „Uniunea intervine

numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod

satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local”

(Eckstein-Kovacs, 2003).

La nivelul unui stat-naţiune, acest principiu indică delegarea competenţelor către nivelul

de guvernare relevant, un exemplu clar de guvernare la mai multe niveluri. Autorităţile

locale sunt mai aproape de problemele comunităţilor lor, de piaţa şi economia regiunii şi

de tradiţiile şi cultura „locului”, şi, de aceea, deciziile lor tind să fie mai adecvate decât

cele luate de la distanţă de guvernul central (Hirst, Thompson, 2002).

De la Tratatul de Roma Uniunea Europeană a parcurs un traseu de-a lungul căruia

ajuns să acorde o importanţă din ce în ce mai mare regiunilor, văzute ca vehicule

performante ale dezvoltării şi integrării. Regiunile, în sens european, sunt pe cale să

devină unele din cele mai importante agenţii de guvernare din UE. Ele nu sunt neapărat

contragreutatea la „Europa Popoarelor” favorizată de naţionalişti (Keating, 2001), pentru

că şi regiunile pot cădea în capcana naţionalismului, dar, în general, strategia autorităţilor

regionale a fost de încurajare a integrării europene. Un motiv important pentru această

opţiune, dincolo de avantajele economice, a fost că regiunile au găsit în spaţiul european

integrat un cadru de exprimare în care să nu mai fie considerate ramuri minore ale unei

culturi de stat dominante (Keating, 2001).

Regionalizarea poate fi așadar definită ca un proces cu dublu sens: unul care

merge dinspre statul-naţiune către organizaţii supra- şi internaţionale

(macroregionalizare), şi unul care de la statul-naţiune „coboară” spre agenţii de guvernare

cu baze teritoriale mai restrânse sau definite diferit (microregionalizare). Ambele procese

au o componentă politică semnificativă în cadrul Uniunii Europene, punând bazele

sistemului de guvernare la mai multe niveluri al acesteia.

Macro- cât şi microregionalizarea nu sunt unicele procese de realocare a

competenţelor statului-naţiune în contextul reinterpretării suveranităţii sale. Există actori

globali care influenţează masiv mersul politic şi economic al lumii. FMI, BM şi OMC

rămân organizaţii-angrenaje fundamentale ale motorului economic al globalizării.

Influenţa lor politică, tacită sau colaterală, nu este, de altfel, deloc de neglijat.

Descentralizarea statelor-naţiune este şi o descentrare, manifestarea unui anumit grad de

toleranţă (diferit de la caz la caz) faţă de agenţiile de guvernare laterale – parteneriatele

public-privat sau ONG-urile. Vocaţia lor globală este adesea mult mai credibilă decât a

corporațiilor multinaționale.

Bibliografie



Stanger, Allison, One Nation Under Contract: The Outsourcing of American Power and

the Future of Foreign Policy, Yale University Press, 2009.

Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane: Statele Unite într-o lume haotică,

Incitatus, Bucureşti, 2005.

37

Zakaria, Fareed, The Post-American World and the Rise of the Rest, Penguin Books,

London, 2009.

Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing,

Oxford, 2007.

Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University

Press, 2004.

Bauman, Zygmunt – „Globalization. The Human Consequences”, Columbia University

Press, 1998.

Călin, Lencuţa – „Descentralizarea administrativă, soluţie viabilă pentru accelerarea

procesului de integrare”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi

integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.

Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”,

Oxford University Press, 2002.

Eckstein-Kovacs, Peter – „Ieri şi azi”, în Dilema, nr. 556 „Integrare şi suveranitate”.

Forika, Eva; Petrea, Bogdan – „Suveranitate naţională şi/sau integrare europeană?”, în

Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom,

Iaşi, 2002.

Gabor, Daniela Veronica; Bălan, Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare europeană:

va fi Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”, în Niculescu, Anton

(prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.

Gardels, Nathan (edt.) – „Schimbarea ordinii globale”, Antet, nedatată Goldstein, Joshua

– „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999.

Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press,

2003.

Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei,

Bucureşti, 2002.

Jessop, Bob – „Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance”, în Bache, Ian;

Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004.

Kaplan, Robert – „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, vol. 273. nr. 2,

februarie 1994.

Keating, Michael – „Plurinational Democracy”, Oxford University Press, 2001 Kissinger,

Henry – „Diplomaţia”, All, Bucureşti, 2003.

Krasner, Stephen – interviu în cadrul seriei „Conversation with History”, Internet, martie

2003.

Krasner, Stephen – „The Exhaustion of Sovereignty”, Internet, aprilie 2003.

Le Galés, Patrick – „The Changing European State: Pressures from Within”, în Hayward,

Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press, 2003.

Marks, Gary; Hooghe, Liesbet – „Contrasting Visions of Multi-level Governance”, în

Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University

Press, 2004.

Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în

perspectiva integrării europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională

şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.

Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom,

Iaşi, 2002.

38

Schulze, Hagen – „Stat şi naţiune în istoria europeană”, Polirom, Iaşi, 2003 Smith,

Anthony – „Naţionalism şi modernism”, Epigraf, Chişinău, 2002.

Teme

1.Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance).

2. Caracterizaţi tipul I de guvernare (Marks&Hooghe).

3. Caracterizaţi tipul al II-lea de guvernare (Marks&Hooghe).

4. Ce presupune principiului subsidiarităţii?

5. Au vreo importanţă organizaţiile neguvernamentale în accelerarea

globalizării?Argumentaţi

39





Unitatea de învăţare 5. Motorul economic al globalizării

5.1. Elemente de bază ale globalizării economice

5.2. Probleme pentru globalizarea economică







globalizării

să identifici probleme ale globalizării economice

să exemplifice manifestări ale globalizării economice

5.1. Elemente de bază ale globalizării economice

Obiectivul nostru este de a oferi o perspectivă strategică asupra globalizării economice.

În cazul globalizării economice, problema centrală este atingerea unui echilibru între

creştere şi stabilitate în cadrul unei economii cu adevărat globalizate.

Când şi cum s-a atins sau se atinge masa critică necesară saltului reprezentat de

globalizarea economică? Trebuie să subliniem de la început că pornim de la presupoziţia

că globalizarea este un fenomen relativ recent. În consecinţă, avem în vedere, în general,

orizontul de timp delimitat de cel de-al doilea război mondial. Unii autori folosesc

frecvent analize comparative ale procesului de globalizare din prezent şi ale unor

fenomene considerate similare, cum ar fi creşterea gradului de internaţionalizare a

economiei în anii 1900. Nu punem neapărat în discuţie astfel de analize; preferăm o

analiză mai restrânsă, axată pe specificul fenomenelor contemporane.

5.1.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods

În centrul globalizării economice se află sistemul financiar mondial. Drept urmare, ne

vom concentra asupra instituţiilor financiare, mai exact asupra FMI şi BM.

În iulie 1944, când cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase, la Bretton

Woods, în New Hampshire, Statele Unite, a fost organizată o Conferinţă Monetară şi

Financiară pentru a se stabili cum anume va fi susţinut din punct de vedere financiar

efortul de reconstrucţie de după război. Participanţii aveau în vedere mai ales refacerea

Europei distruse de război, dar, în sens mai larg, construirea unui sistem financiar care să

asigure stabilitatea economiei mondiale şi să evite crize masive, aşa cum fusese cea din

anii ’30 (Stiglitz, 2003; Martin, Schumann, 1999, Hirst, Thompson, 2002 etc.).

40

Baza teoretică a soluţiilor propuse a fost furnizată de economistul britanic John

Maynard Keynes, unul dintre cei mai importanţi participanţi la conferinţă. Keynes

susţinea că guvernele trebuie să susţină cererea prin instrumente monetare (tiparirea si

controlul circulaţiei banilor) şi fiscale (politici de cheltuieli şi impozitare) (Stiglitz, 2003).

Keynes este uneori creditat – corect sau nu – cu afirmaţii de genul: „Dacă trebuie, plătiţi-i

pe oameni să sape gropi şi apoi să le astupe la loc. Dar, orice ar fi, cheltuiţi.” (Emmott,

2003). Atât de importantă era considerată menţinerea cererii (putere de cumpărare şi

disponibilitate de a cheltui). Degradarea cererii era identificată drept principala cauză a

declinului economic şi, în consecinţă, sistemul pus la punct la Bretton Woods urma să

prevină un astfel de fenomen la nivel global.

Până la Bretton Woods, au funcţonat mai multe regimuri monetare internaţionale.

Paul Hirst şi Grahame Thompson oferă o clasificare a regimurilor monetare din secolul al

XX-lea (vezi mai jos) conform căreia Bretton Woods a fost precedat de Etalonul

Internaţional Aur (1879 - 1914) şi de Instabilitatea Interbelică (1918 - 1939) (Hirst,

Thompson, 2002). Aşa cum am spus mai sus, mai ales în perioada interbelică, crizele

economice nu au putut fi evitate în cadrul aranjamentelor existente.

Nr. Regimul monetar Perioada

1 Etalonul Internaţional Aur 1879-1914

2 Instabilitatea interbelică 1918-1939

a. Cursuri flotante 1918-1925

b. Revenirea la aur 1925-1931

c. Revenirea la fluctuant 1931-1939

3 Etalonul cursului de schimb semi-fix al dolarului 1945-1971

a. Stabilitatea convertibilităţii 1945-1958

b.Sistemul specific Bretton Woods 1958-1971

4 Etalonul cursului fluctuant al dolarului 1971-1984

a. Eşec al acordului 1971-1974

b. Revenirea la fluctuant 1974-1984

5 Sistemul monetar european şi creşterea puterii mărcii germane 1979-1993

6 Acordurile de intervenţie de la Plaza şi Luvru 1985-1993

7 Trecerea la sistemul global fluctuant reactualizat 1993-

a. Largă supraveghere multilaterală 1993-1997

b. Sfârşitul stabilităţii dolarului 1997-

Istoria regimurilor monetare şi ale cursului de schimb (după Hirst şi Thompson, 2002)

La conferinţa din vara lui 1944 s-a încercat remedierea deficienţelor regimurilor

precedente, în condiţiile în care statele aliate împotriva Axei doreau să-şi promoveze

propriile interese. Din punct de vedere instituţional, rezultatul a fost înfiinţarea a doua

instituţii care se află şi în prezent în prim-planul vieţii economice a planetei: Banca

Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Monetar

Internaţional. Iniţial, BM (BIRD) urmărea în principal, aşa cum îi spune şi numele

oficial, susţinerea reconstrucţiei zonelor afectate de război, pe când FMI avea un obiectiv

mai vast – asigurarea stabilităţii la scară globală (Stiglitz, 2003). Dacă am sintetiza, am

putea spune că, imediat după 1944 şi până prin anii ’70, obiectivul central al ambelor

instituţii a fost exprimat de formula „stabilitate + acces la capital” (Goldstein, 1999). Este

41

de subliniat, de asemenea, că la Bretton Woods s-au pus bazele reglementării comerţului

internaţional – iniţiativă concretizată mai târziu în GATT, respectiv OMC (Micklethwait,

Wooldridge, 2000).

Cum anume urmau să-şi îndeplinească obiectivele BM şi FMI? Cum anume

urmau ele să întruchipeze viziunea economică a lui Keynes? În cazul BM, cel puţin în

principiu, lucrurile păreau mai simple. Banca urma să sprijine refacerea economică a

statelor distruse de război, în special cele europene, asigurând astfel creşterea puterii de

cumpărare şi a pieţelor din aceste state. BM ar fi trebuit să se îndrepte, apoi, asupra

statelor în curs de dezvoltare din lumea a treia pentru a le „împinge” economiile în

aceeaşi direcţie a creşterii. FMI, în schimb, trebuia să prevină o nouă criză economică

mondială menţinând cererea la un nivel relativ constant. Acest fapt se putea realiza prin

exercitarea de presiuni asupra statelor şi prin acordarea de împrumuturi în caz de urgenţă

(Stiglitz, 2003).

În centrul sistemului Bretton Woods se afla un regim monetar bazat pe rate de

schimb fixe pentru monedele din sistem, toate monedele fiind raportate la dolarul

american, acesta fiind la rândul său susţinut de rezerva de aur a SUA (de la celebrul Fort

Knox). Un dolar era cotat la 1/35 dintr-o uncie de aur (1 uncie = 28,3 grame). Astfel, în

principiu, masa de dolari aflată în circulaţie era complet acoperită de cantitatea de aur din

tezaurul american. Ratele de schimb pentru celelalte monede au fost stabilite în cadrul

FMI luându-se în considerare previziunile de creştere ale diferitelor economii naţionale.

Nici o monedă nu putea devia de la ratele de schimb fixate cu mai mult de 1% (Goldstein,

1999). Dacă acest fapt se petrecea, banca centrală a statului respectiv trebuia să intervină

pe piaţă, folosindu-se de rezervele sale de valută-forte, în special de dolari. Dacă moneda

se supraaprecia, puteau fi tipăriţi mai mulţi bani sau putea fi coborâtă rata dobânzilor, iar

dacă exista pericolul inflaţiei, banca putea retrage o parte din moneda proprie din circuit

cumpărând propriii bani cu valută-forte sau ridicând rata dobânzilor.

Sistemul Bretton Woods a funcţionat până la începutul anilor ’70. El s-a bazat pe

dominaţia clară a economiei americane şi pe rigurozitatea politicilor monetare ale

băncilor centrale, în special ale celei americane (Federal Reserve sau „Fed”). Deja, înspre

anii ’70, aceste condiţii nu mai erau respectate: ţările Europei Occidentale şi Japonia îşi

reveniseră spectaculos şi începuseră să concureze serios supremaţia economică a

americanilor. Mai mult, japonezii şi europenii deţineau mase semnificative de dolari,

astfel că America era forţată să răscumpere cu aur aceşti dolari (numiţi uneori şi

eurodolari). Rezerva de aur a SUA a scăzut sensibil în acest efort. Se punea problema

dacă aurul din rezerve mai acoperă masa monetară de pe piaţă. Apoi, SUA era pusă în

situaţia de a cheltui enorm în cadrul efortului de război din Vietnam şi pentru a menţine

echilibrul strategic faţă de Uniunea Sovietică (Goldstein, 1999). Cursa înarmărilor şi

menţinerea umbrelei nucleare deasupra Europei vestice au reprezentat o presiune

constantă asupra economiei americane şi aceasta avea nevoie de oxigenul masei monetare

pentru a face faţă. În 1971, preşedintele Nixon a oferit economiei SUA aerul necesar cu

preţul alienării aliaţilor europeni şi asiatici.

În 1971, Washingtonul a abandonat unilateral sistemul Bretton Woods. Pentru a

da un impuls creşterii economice şi exporturilor americane, dolarul a fost devalorizat în

doi paşi. În 1971, cotaţia sa scădea de la 1/35 la 1/38 dintr-o uncie de aur. În 1973, cotaţia

a fost redusă la 1/42,22 dintr-o uncie de aur. De fapt, semnificaţia acestei „mutări”

unilaterale nu este dată atât de devalorizarea monedei americane, cât de renunţarea la

42

cotarea în aur a dolarului şi, în consecinţă, la ratele de schimb fixe. Moneda americană

era lăsată să fluctueze liber pe piaţă, iar celelalte monede nu puteau decât să-i urmeze

exemplul. Europenii au protestat, dar pentru Japonia lovitura a fost dublă (Goldstein,

1999): devalorizarea dolarului şi abandonarea ratelor fixe a fost urmată de recunoaşterea

Chinei de către SUA, eveniment care a zdruncinat serios speranţele hegemonice ale

japonezilor în Asia, inclusiv – sau mai ales – pe teren economic. Evoluţia uimitoare a

economiei chineze, începută prin anii ’80, nu poate fi situată corect fără aprecierea

importanţei acestui moment.

Renunţarea la sistemul Bretton Woods a reprezentat un moment cheie pentru

globalizarea economică. Drumul spre dominaţia pieţelor financiare era deschis prin

abandonarea regimului monetar rigid. FMI şi BM se vedeau nevoite să-şi redefinească

rolurile. Practic, ele fuseseră proiectate să susţină arhitectura Bretton Woods şi se aflau în

pericolul de a rămâne fără ocupaţie (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Se părea că era

keynesiană apunea.

5.1.2. Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică

Momentul Bretton Woods şi mai ales posteritatea sa reprezintă o parte importantă din

„genomul” globalizării economice. Într-atât de importantă, încât se vorbeşte constant de

nevoia unui „nou Bretton Woods” (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Această nostalgie

va deveni mai clară în cele ce urmează. Este însă momentul să cartografiem, fie şi sumar,

alte „gene” ale globalizării economice. În această secţiune, ne vom concentra asupra a

trei forţe fundamentale: (i) triumfului liberalismului economic de după abandonarea

sistemului Bretton Woods, (ii) progresul tehnologic şi dezvoltarea infrastructurii, şi (iii)

cristalizarea unei viziuni geopolitice, mai ales după sfârşitul războiului rece.

i. Aparentul laissez-faire

Keynes a propus un model pentru economia mondială în care statele jucau un rol extrem

de important, iar intervenţia lor în cadrul diverselor pieţe era considerată dezirabilă şi

necesară. În anii ’70 şi ’80 acest model a fost atacat şi demontat piesă cu piesă. Aşa cum

am văzut, prevederile acordului de la Bretton Woods nu mai funcţionau din perioada

1971 - 1973. Paradoxal poate, cadrul instituţional proiectat în 1944 a fost conservat după

această perioadă şi s-a trecut la o reorientare a sa. Banca Mondială şi Fondul Monetar

Internaţional au rămas aşadar în picioare, dar misiunile şi instrumentele lor de acţiune au

fost reconsiderate.

Pentru marele economist britanic, repoziţionarea instituţiilor respective, realizată

cu entuziasm revoluţionar de economişti (şi politicieni) de orientare liberală, ar fi fost

sinonimă unei deturnări sau unui derapaj cu urmări extrem de grave. Ce se întâmpla de

fapt? Tabelul de mai sus, preluat din Hirst şi Thompson, ne-ar putea ajuta să răspundem.

Renunţarea la cotarea în aur a dolarului în ’71 – ’73 nu a lăsat locul unui haos, ci unui

nou regim monetar. În spatele revenirii la ratele de schimb fluctuante (punctul 4.b din

tabel) se ascunde un efort de redesenare a economiei mondiale.

Pentru a menţine stabilitatea economică după şocul renunţării la sistemul Bretton

Woods, a fost proiectat un nou sistem, bazat pe SDR (eng. „special drawing rights”), o

„monedă” gestionată de FMI, emisă exclusiv pentru rezervele băncilor centrale. SDR nu

este o monedă în sensul obişnuit al termenului, ea nefiind folosită pentru tranzacţii

43

comerciale. SDR este cotată în funcţie de un „coş” de valute-forte (Goldstein, 1999).

Rolul BM şi FMI a fost afectat de această reorientare. În principiu, misiunile celor două

instituţii rămâneau distincte: Fondul se ocupa de macroeconomie – deficitul bugetar,

politica monetară, inflaţie etc., iar Banca de problemele structurale – investiţii, piaţa

forţei de muncă, infrastructură etc. În realitate, distincţia a fost – şi este – adesea

încălcată. Banca a început să acorde aşa-numitele „împrumuturi de ajustare structurală”,

solicitând în prealabil acordul FMI şi impunând solicitantului condiţiile Fondului. Pe de

altă parte, FMI s-a văzut nevoit să apeleze de multe ori la visteria BM pentru programele

sale (Stiglitz, 2003).

De fapt, noua identitate a FMI s-a bazat pe dezvoltarea uneia dintre funcţiile sale

secundare (secundară conform designului Bretton Woods), aceea de creditor ultim la

nivel internaţional, în contextul crizei petrolului din anii ’70 şi a crizei datoriilor din

America Latină. Faptul că Fondul nu putea tipări o monedă propriu-zisă a pus mari

probleme în exercitarea acestui rol (Micklethwait, Wooldridge, 2000). O altă componentă

a noii orientări a BM şi FMI a fost constituită de deplasarea preocupărilor acestor insituţii

către ţările în curs de dezvoltare (deceniile şapte şi opt) în contextul decolonizării şi

fragilităţii noilor state din lumea a treia. După colapsul lagărului comunist, acest interes

s-a mutat spre reconstrucţia Europei Răsăritene (Goldstein, 1999).

Evoluţia sistemului monetar ne poate oferi o indicaţie clară despre noua orientare

a instituţiilor financiare internaţionale şi a factorilor de putere din spatele lor. Aşa cum

am arătat, accesul la fonduri era condiţionat de respectarea anumitor condiţii. În general,

acestea erau cele presupuse de principiile economice ale liberalismului radical: stat

ultraminimal, dereglementarea pieţelor, inclusiv a celei de capital, privatizare,

deschiderea graniţelor, eliminarea barierelor tarifare şi a altor politici protecţioniste etc.

Unii autori consideră că situaţia din prezent este similară liberalismului laissez-faire de la

începutul secolului al XX-lea (vezi Dunning, 1999 pentru o discuţie critică a acestui

aspect). Deşi măcar asemănările doctrinare – mai ales încrederea în mecanismul

providenţial al autoreglării pieţelor numit, după Adam Smith, „mână invizibilă” – nu pot

fi negate, există deosebiri fundamentale. Practic, avem de-a face cu un nou tip de

capitalism, care caracterizează globalizarea economică. Economia din prezent, deşi pune

la mare preţ libera iniţiativă şi dereglementarea, se bazează mai degrabă pe reţele de

informaţie, cunoaştere, inovaţie, resurse sau organizare a căror integrare accelerată pune

în dificultate aparatul conceptual existent şi, în general, capacitatea noastră de înţelegere.

ii. Economia bazată pe ştiinţă

Economia se deplasează dinspre producţie spre cunoaştere. Credem că acest fenomen are

într-adevăr o importanţă covârşitoare pentru că el conferă identitate – diferenţă specifică

– acestui stadiu al economiei planetei.

Nu am putea vorbi de atingerea unei mase critice pentru globalizarea economică,

dacă acest proces nu ar fi suţinut tehnologic. Marile transformări economice prin care a

trecut lumea sunt legate organic de revoluţii tehnologice. În centrul economiei din

prezent se află aşa-numitele sectoare care folosesc intensiv cunoaşterea/informaţia [eng.

„knowledge-intensive”]: industria de computere şi soft, comunicaţiile, media, electronica,

aplicaţiile geneticii etc. De asemenea, serviciile au început să ocupe un loc mult mai

important decât producţia propriu-zisă. Avem de-a face cu o economie bazată pe

44

cunoaştere şi nu doar cu anumite sectoare, pentru că în ciuda asimetriilor dintre diferitele

ramuri, importanţa capitalului intelectual este resimţită sistemic şi nu local.


Al doilea val al globalizării (Lester Thurrow)

Primul val: anii ’50, ’60, ’70. Caracteristici: condus de guverne; diminuarea taxelor (vezi

GATT); liberalizarea comerţului

Al doilea val: „transformare tehnologică de tip seismic”. Actori: corporaţiile

iii. Cristalizarea unei viziuni geopolitice

Nici o putere – statală sau nu – nu poate spera să-şi realizeze obiectivele – indiferent care

ar fi acestea – dacă nu este capabilă să acţioneze, fie şi într-o arie limitată, pe teren

economic. În cazul marilor puteri, această acţiune se traduce prin viziuni geopolitice de

anvergură strategică.

Actorii implicaţi în construirea sistemului economic actual încearcă atât să

realizeze o agendă de obiective, cât şi să găsească rezolvări pentru o agendă de probleme.

Dacă sistemul economic în care trăim funcţionează după o anumită ordine şi dacă

admitem că natura sa este într-o oarecare măsură determinată de anumiţi actori

geopolitici şi/sau economici de anvergură globală, atunci este raţional să admitem că

sistemul a fost pus la punct şi pentru a rezolva o serie de probleme. De exemplu, deşi este

corect să semnalăm că FMI şi BM susţin de obicei interesele americane, este de

asemenea corect să spunem că ele reprezintă soluţii – imperfecte, ca toate soluţiile

omeneşti – pentru probleme reale, care nu ţin de un interes sau altul. Cum asigurăm

stabilitatea şi creşterea economică? Cum evităm crizele? Cum luptăm împotriva sărăciei?

Care sunt direcţiile în care ar trebui să ne dezvoltăm?

5.1.3. Actorii globalizării

În această secţiune discutăm foarte pe scurt problema „distribuţiei” necesare unei puneri

în scenă de anvergura globalizării economice. Avem în vedere trei tipuri de actori: (i)

state, (ii) companii multinaţionale şi (iii) organizaţii economice internaţionale. Care este

raportul dintre aceste forţe redutabile? Care este rolul economic al statelor? Cât de

puternice sunt multinaţionalele?

Procesul de globalizare al economiei nu poate fi considerat un simplu triumf al

pieţei asupra statului. Forţa corporaţiilor multinaţionale vine din faptul că ele deţin un gen

de monopol al cercetării şi al tehnologiilor de vârf. În felul acesta, ele sunt dorite de către

oricine vrea să progreseze, să se apropie cel puţin de un stadiu de prosperitate.

Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, pieţe, furnizând, totodată,

reţelele de distribuţie.

Considerăm că datele existente susţin ideea că asistăm la un proces de negociere

continuă între marile forţe din economia mondială – state sau companii – care presupune

nu atât o polarizare a puterii, cât o echilibrare dinamică a diverselor asimetrii în condiţiile

unei interdependenţe accentuate. Statele au nevoie de multinaţionale, şi multinaţionalele,

în ciuda modei teoriilor conspiraţiei, au mare nevoie de state puternice (dar moderate în

a-şi folosi puterea), stabile şi previzibile. În plus, trebuie să subliniem de la început că

termenii generici – „stat” sau „corporaţie” – nu trebuie să ne împiedice să observăm că ne

referim de fapt la forţe de anverguri extrem de diferite: există state „de buzunar” şi

45

superputeri, după cum există (relativ puţine) corporaţii-colos şi (multe) companii mai

mici.

Statul şi corporaţia multinaţională pot părea două tabere etanşe angajate într-un

conflict de uzură. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Este vorba mai degrabă de negociere, de

schimbare a raportului dintre corporaţii şi stat.

Reluând câteva întrebări din cursul despre globalizarea politică, este statul-naţiune

profund disfuncţional din punct de vedere economic? S-a terminat era dominaţiei sale?

Pieţele şi corporaţiile fac legea? Nu. Multe state rămân nişte giganţi economici.

Rolul statului de actor economic şi agenţie de guvernare nu este epuizat de

intervenţia directă de piaţă sau de elaborare de politici industriale de mare anvergură.

Există instrumente mai subtile, mai eficiente şi mai legitime: politicile monetare, fiscale

şi tarifare, orientarea investiţiilor către sectoare strategice, infrastructură şi cercetare-

dezvolare, asigurarea stabilităţii sociale, a securităţii şi a unei minime echităţi etc.

Companiile multinaţionale sunt într-adevăr puternice, dar nu pot exista în afara unui

sistem de reguli care, cel mai adesea, aparţine statului. Statele au nevoie de forţa

economică a corporaţiilor, iar corporaţiile au nevoie de garanţiile de securitate, stabilitate

şi legalitate oferite de state.

Comentaţi

„Corporaţiile care sunt capabile să obţină avantaj competitiv, adesea prin politicile şi

sprijinul geo-militar al statelor lor, devin cei mai puternici jucători” pe piaţa globală

(Thomas, în Ritzer, 2007, p. 85)

Informaţii suplimentare

Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor

Tim Hindle vorbeşte de trei faze distincte în afirmarea companiilor multinaţionale la

nivel global. La începutul procesului de care ne ocupăm, companiile erau globale doar

printr-o activitate specifică, desfacerea. Erau anii în care se constituia piaţa globală iar

firmele mari au căutat să valorifice această nouă şansă. Au dezvoltat masiv producţia

pentru a putea ocupa imensa piaţă care se crease. Caracteristica principală a acestei etape

consta în faptul că producţia propriu-zisă şi tot ce ţinea de controlul şi modernizarea

acesteia erau localizate în ţara de origine. Deci avem de-a face cu puternice companii,

naţionale prin producţie şi globale prin desfacere. Exemple tipice în această privinţă sunt

companiile japoneze din domeniul automobilelor ale anilor ’70, industria electronică

americană şi japoneză.

În cea de-a doua fază intervine ceva cu totul nou: transferul unor semnificative

capacităţi de producţie în alte spaţii geografice. Care este mobilul acestei prefaceri?

Costul redus al forţei de muncă şi posibilitatea de a obţine produse mai ieftine şi, deci,

mai competitive. Noua tendinţă a prilejuit şi o creştere considerabilă a investiţiilor

directe. Un flux masiv de capital s-a îndreptat către ţări care prezentau avantaje

economice comparative: o forţă de muncă bine calificată, politici economice liberale, o

anumită stabilitate politică şi socială.

Mobilitatea accentuată a capitalului şi transferul unor importante capacităţi de

producţie a generat două tipuri de răspunsuri. Guvernele au apreciat investiţiile directe şi

chiar au apelat la măsuri de încurajare a lor, de creştere a atractivităţii statelor pe care le

conduceau. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat din partea mişcării antiglobalizare care devine

46

din ce în ce mai puternică. În prima fază accentul principal în cadrul acestor mişcări

cădea pe faptul că răspândirea unor produse standardizate pe tot globul ducea la o

uniformitate supărătoare, omora diversitatea, suspenda posibilitatea de alegere a

cumpărătorului. În a două fază, era cu deosebire avută în vedere aroganţa marilor

companii, care exploatau forţa de muncă ieftină, se bucurau de privilegii nepermise

producătorului autohton, într-un cuvânt, se comportau într-un mod „imperialist”. Cea de-

a treia fază ar marca trecerea la perioada „postimperialistă”, care implică „o nouă

filozofie” şi „un nou set de modele comportamentale”. Care ar fi acestea?


Faza postimperialistă a multinaţionalelor – noi modele comportamentale

1.un proces de dispersie a cartierelor generale: descentralizare a conducerii companiilor

sub două forme: iau naştere cartiere generale regionale, care preiau multe din funcţiile

cartierului general şi se realocă funcţii specifice de conducere în alte zone.

2. o integrare mai pregnantă a managerilor de diverse naţionalităţi

3. antrenarea resurselor de cercetare din afara firmelor

5.2. Probleme pentru globalizarea economică

Globalizarea economică este de multe ori tratată ca un set de fenomene care au în centru

dinamismul extraordinar al pieţelor financiare. Sume imense sunt transferate în timp real

între marile centre monetare ale lumii: New York, Tokyo, Londra sau Frankfurt. Cine ar

putea controla şi taxa banii virtuali care circulă cu viteza luminii prin fibre optice? Este

destul de limpede că amploarea pe care au luat-o aceste procese ridică una dintre cele mai

serioase – ca să nu spunem grave – probleme pentru globalizarea economică.

În această secţiunea nu ne propunem realizarea unei liste de opinii pro şi contra

pieţelor de capital. Considerăm că ar fi mai interesant dacă i-am oferi cititorului o critică

suficient de convingătoare, dar, într-un fel, paradoxală. Ea aparţine unui om pe care

tocmai piaţa financiară globală l-a făcut extrem de bogat, aproape la fel de celebru şi

destul de controversat. Este vorba de George Soros.

Soros a criticat în mai multe rânduri capitalismul de tip laissez-faire, mai ales

când acesta este aplicat în mod ideologic pieţelor de capital. În cele ce urmează ne vom

referi la două articole publicate în revista „The Atlantic” în februarie 1997 şi ianuarie

1998. Soros urmăreşte să ofere o viziune critică asupra capitalismului laissez-faire.

Argumentul său este destul de simplu. Deşi nu pretinde că deţine adevărul

suprem, capitalismul actual are pretenţia de a fi ştiinţific. O pretenţie greu de respins,

pentru că aici este vorba de „cea mai respectată ştiinţă socială”: economia (Soros, 1997).

Ce e atunci în neregulă, dacă economia este o ştiinţă atât de solidă? „Principala fundaţie

ştiinţifică a ideologiei laissez-faire este teoria conform căreia pieţele libere şi competitive

aduc oferta şi cererea la echilibru şi asigură astfel cea mai bună alocare a resurselor.

Această concepţie este larg acceptată ca un adevăr etern şi, într-un sens, este unul. Teoria

economică este un sistem axiomatic: cât timp asumpţiile de bază sunt adevărate,

concluziile sunt valide. Dar, când examinăm asumpţiile îndeaproape, descoperim că ele

nu se potrivesc lumii reale. Aşa cum a fost formulată iniţial, teoria concurenţei perfecte –

a echilibrului natural al ofertei şi cererii – presupune cunoaştere perfectă, produse

47

omogene şi uşor divizibile, precum şi un număr suficient de mare de concurenţi, astfel

încât nici un singur participant să nu poată influenţa preţul pieţei.” (Soros, 1997) Mai ales

în cazul pieţelor de capital, asumpţiile menţionate mai sus sunt false. Nu poate fi vorba de

informaţii perfecte, iar preţurile nu depind univoc de raportul dintre curbele cererii şi

ofertei. Există lanţuri de feedback care leagă de preţuri preferinţele şi oportunităţile

asimetrice ale diferiţilor jucători de pe piaţă. Preţurile formează preferinţe şi oferă

oportunităţi, iar acestea se reflectă la rândul lor în evoluţia preţurilor (Soros, 1997). Mai

mult, efortul jucătorilor de a anticipa starea viitoare a pieţei este extrem de riscant, pentru

că acea stare viitoare este determinată în mare parte tocmai de aşteptările aceloraşi

jucători (Soros, 1998).

Dacă cineva anticipează că valoarea unor acţiuni va creşte şi începe să cumpere

acele acţiuni, valoarea acţiunilor respective va creşte într-o oarecare măsură tocmai

datorită acţiunilor acelui cumpărător. Creşterea valorii poate atrage alţi cumpărători. Se

ajunge astfel la un proces speculativ: toţi cumpără mizând pe creşterea continuă a valorii

şi, datorită cererii mari, valoarea acţiunilor creşte fără nici o legătură cu situaţia reală a

firmei care emite acţiunile. Dacă apoi un cumpărător observă situaţia reală şi vrea să

profite de ea vânzând acţiunile acum supraevaluate, ceilalţi vor intra în panică şi vor

vinde masiv. Preţul cade brusc; „balonul” [eng. „bubble”] speculativ explodează.

De ce este relevant un astfel de exemplu? El surprinde o caracteristică esenţială a

pieţelor de capital: instabilitatea. Şi încă o menţiune: pieţele internaţionale tind să fie

mult mai instabile decât cele locale sau naţionale. Soros vorbeste de un model al

„avântului şi căderii” [eng. „boom-bust pattern”]. În timpul perioadei de avânt, capitalul

inundă periferiile, pornind dinspre centru; în perioadele de cădere, încrederea

investitorilor este serios zdruncinată, aşa că aceştia îşi retrag rapid banii de la periferie şi

îi plasează în zonele sigure din centrul sistemului (Soros, 1998). Problema este că acest

pattern este instabil la rândul său şi deci imprevizibil.

Vom vedea în secţiunea următoare cât de costisitor poate fi efortul de a gestiona

colapsul unui „balon” speculativ.

Comentaţi

„Instabilitatea pieţelor financiare poate cauza dislocări economice şi sociale serioase”

(Soros, 1998)

Informaţii suplimentare

5.2.1. Bătălia pentru liră şi SME

În 1979, în condiţiile crizei petrolului de la mijlocul anilor ’70, Comunitatea Europeană

(actuala Uniune) a instituit Sistemul Monetar European (SME). Acest sistem a

reprezentat un important pas în vederea realizării unificării monetare. În centrul său se

afla un mecanism al ratelor de schimb bazat pe ECU [eng. „European Currency Unit”]

care funcţiona astfel: monedele din sistem erau schimbate între ele şi cotate în ECU după

rate fixe. Fluctuaţiile era permise numai în limitele unor intervale foarte stricte: 6%

pentru Marea Britanie, Italia şi Spania, 2,25% pentru restul ţărilor (Constantin, 2002).

Statele din SME urmau să controleze fluctuaţiile monedelor prin politici monetare şi

fiscale; băncile centrale jucau cel mai important rol în menţinerea echilibrului. Faţă de

monedele din afara SME, monedele comunitare oscilau în bloc (Goldstein, 1999). SME

48

funcţiona de fapt ca o ţesătură: chiar dacă era plasată în „apele tulburi” ale pieţei globale,

ea urma să ţină laolaltă elementele sale.

SME a funcţionat foarte bine o vreme, atât pentru state, cât şi pentru investitori,

valorificând avantajul stabilităţii. După reunificarea Germaniei însă, lucrurile au început

să se schimbe. Economia germană era puternică, dar trebuia să susţină costurile

reconstrucţiei din Est. În aceste condiţii, banca centrală germană, Bundesbank, cunoscută

pentru rigoarea politicilor sale, şi-a concentrat eforturile asupra contracarării inflaţiei

mărind rata dobânzilor, deci limitând injecţia de monedă (mărci germane) pe piaţă.

Celelalte bănci centrale au trebuit să se adapteze politicilor Germaniei, din cauza

prevederilor SME (Martin, Schumann, 1999). Banca Angliei s-a văzut pusă într-o situaţie

extrem de dificilă, pentru că economia engleză avea nevoie de relaxarea dobânzilor şi de

mai mulţi bani pe piaţă pentru a stimula creşterea economică şi exporturile, chiar cu

riscul inflaţiei. Speculanţii au sesizat în această tensiune şansa unor câştiguri imense.

Stanley Druckenmiller, şeful fondului de investiţii Quantum aflat în proprietatea

lui Soros, a sesizat încă din august 1992 că lira nu-şi va putea menţine rata de schimb faţă

de marca germană (în acel moment rata era 1₤ = 2,95DM). Druckenmiller, ca şi alţi

speculanţi, a început să împrumute masiv lire şi să le vândă pe mărci la băncile britanice.

Acestea au solicitat din ce în ce mai mult mărci de la Banca Angliei pentru a onora

cererea. Miza era următoarea: dacă Banca Angliei va rămâne fără rezerve de mărci, ea nu

va putea susţine cursul lirei şi atunci acesta va trebui lăsat liber. O scădere de câteva

procente a valorii lirei ar fi însemnat profituri fabuloase la returnarea împrumuturilor în

lire contractate de Druckenmiller&Co. Până la 15 septembrie 1992, Bundesbank a oferit

asistenţă limitată Băncii Angliei; ca emitent, Bundesbank avea rezerve nelimitate de

mărci, dar folosirea lor ar fi însemnat explozia inflaţiei în Germania. La 15 septembrie

însă, preşedintele Bundesbank a sugerat că SME ar trebui ajustat. Această declaraţie a

fost semnalul decisv pentru speculanţi care au crescut presiunile vânzând şi mai multe

lire. Numai Drukenmiller împrumutase şi vânduse lire în valoare de circa 10 miliarde de

dolari. Pe 16 septembrie, în ciuda faptului că făcuse uz de ridicarea dobânzilor, Banca

Angliei îşi epuizase jumătate din rezervele valutare şi a hotărât să lase cursul liber.

Valorea lirei a scăzut cu circa nouă procente în câteva ore. Marea Britanie ieşea din SME.

(Goldstein, 1999; Martin, Schumann, 1999) Pe 16 septembrie 1992, şeful Băncii Angliei,

Norman Lamont, avea faţa cenuşie şi arăta ca un „bursuc hăituit” (Micklethwait,

Wooldridge, 2000). Druckenmiller, în schimb, câştigase peste un miliard de dolari pentru

Quantum şi îl transformase pe Soros în inamic public în Anglia.

După „căderea” Angliei, atacurile s-au concentrat asupra altor monede care erau

percepute ca supraevaluate. Banca Franţei, de exemplu, a ajuns să cheltuie în perioada

critică a atacurilor speculative, la 29 iulie 1993, până la 100 de milioane de dolari pe

minut pentru a susţine francul (Martin, Schumann, 1999). SME a fost puternic slăbit –

practic abandonat – şi s-a grăbit procesul care a dus în final la lansarea monedei comune

europene.

5.3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace

Mulţi dintre criticii globalizării economice afirmă că trăim într-o lume care ar fi

structurată după raportul 20/80: 20% dintre oameni beneficiază de 80% din resurse.

Această problemă este cunoscută în literatura de specialitate drept „prăpastia Nord –

49

Sud”. Nu este vorba atât de coordonate geografice, cât de repere geopolitice. Astfel, din

acest punct de vedere, Australia este un stat nordic, dar Mongolia este unul sudic.

Sudul este afectat de dificultăţile perioadei postcoloniale, de instabilitate, de războaie

civile, de catastrofe ecologice şi sanitare, de creştere demografică necontrolată, de lipsa

investiţiilor sau de epuizarea/degradarea resurselor naturale. În aceste condiţii, sărăcia în

care trăieşte majoritatea populaţiei planetei pare să fi atins un stadiu cronic.

De-a lungul timpului, probleme ca: dominaţia pieţelor de capital în condiţiile

instabilităţii acestora, vulnerabilitatea sistemelor monetare în faţa atacurilor speculative,

prăpastia Nord – Sud şi lipsa de soluţii pentru eradicarea sărăciei, consecinţele social-

politice ale mobilităţii capitalului au fost invocate pentru a susţine această abordare

critică. „Seminţele distrugerii” au fost plantate, crede Stiglitz, în anii ’90. Globalizarea

economică a luat-o înaintea celei politice, iar după sfârşitul Războiului Rece s-a pierdut

şansa instaurării unei noi ordini economice globale, „o ordine mai corectă, bazată pe

ideile justiţiei sociale, care ar oferi ţărilor lumii un teren de joc mai echilibrat” (Stiglitz,

2008, p. 71). Sistemul actual, creaţia globalizării, este caracterizat de „prezenţa

covârşitoare a sărăciei”, „nevoia de asistenţă străină şi ştergere a datoriilor” ţărilor sărace,

necesitatea susţinerii unui comerţ corect, de a depăşi „limitările liberalizării”, importanţa

protejării mediului şi a schimbării „sistemului deficitar de guvernare globală” (Stiglitz,

2006, pp. 13-19).

Recenta criză pare să confirme multe din temerile exprimate în legătură cu

fragilitatea generală a sistemului economic. Discursul sceptic e abordat de mulţi analişti

cu greutate, pe măsură ce rezultatele dezastruoase ale modelului de dezvoltare ultra-

liberal devin vizibile. „Ingredientele lipsă ale globalizării”: diviziunea ineficientă a

muncii, nivelul insuficient de specializare şi lipsa cadrului legal de protejare a dreptului

de proprietate împiedică ţările în dezvoltare să acceadă la resursele transportate de

fluxurile globale (Hernando de Soto, 2008, p. 19). Accentuarea sărăciei şi discrepanţelor

dintre Nord şi Sud se datorează, în parte, schimbării paradigmei de dezvoltare. Înlocuirea

ideilor lui Keynes despre acţiunea statului şi acumularea de capital cu o doctrină care

promovează statul minimalist, neo-utilitar, a avut impact şi asupra raportului între ţările

dezvoltate şi cele în dezvoltare. Criza economică din anii ’70 a condus la adoptarea de

către administraţia Reagan a unor politici economice care au avut drept consecinţă

atragerea de capital de pe piaţa internaţională pentru finanţarea deficitului în creştere al

SUA. Locul comerţului şi producţiei de bunuri a fost astfel luat de finanţe. Fluxurile

globale de capital s-au orientat cu precădere spre această ţară. Dacă în 1950-1960 SUA

erau cea mai mare sursă de lichidităţi şi ISD-uri din lume, în anii ’80-’90 raportul se

inversase, SUA devenind cel mai mare receptor de capital străin. Creşterea investiţiilor în

economia SUA s-a tradus în scăderea lor dramatică în ţările în dezvoltare. Acestea au

beneficiat doar sporadic de investiţii centrate pe anumite nişe sau pe exploatarea

resurselor naturale.

Consensul de la Washington a stabilizat piaţa financiară globală (în care SUA

deţineau poziţia centrală), dar pentru ţările în dezvoltare a însemnat abandonarea teoriilor

dezvoltării care favorizau implicarea statului, obligându-le să „îşi deschidă economiile

naţionale vânturilor reci ale competiţiei crescânde pe piaţa globală“, pentru care nu erau

pregătite (Arrighi, Silver, Brewer, 2007, p. 328). În acest context, inegalităţile puteau

doar să se adâncească. Deşi unele state din Sud se recomandă prin forţa de muncă ieftină,

resursele naturale abundente şi legislaţia permisivă, majoritatea comerţului internaţional

50

se desfăşoară între statele bogate din Nord. Sudul acumulează datorii şi deficite serioase

ale balanţei comerciale, mai ales că produsele sale au în general valoare adăugată redusă.

Deschiderea ţărilor în dezvoltare către politicile neoliberale ale Consensului de la

Washington a devenit o sursă de instabilitate sistemică.

O altă realitate care pune sub semnul întrebării beneficiile globalizării este însăşi

natura puterii SUA. Atunci când SUA erau la apogeu, ofereau un model de dezvoltare

care orienta resursele sale financiare uriaşe către încurajarea expansiunii economice

globale şi competiţiei între economii, de pe urma cărora beneficiau toate ţările. În anii ’80

şi ’90 însă, când SUA s-au dezvoltat prin atragerea lichidităţilor de pe piaţă (blocând

implicit accesul ţărilor sărace la ele), imaginea acestei ţări drept model de urmat a pălit.

Afirmarea ţărilor din Asia de Est ca economii puternice, creditoare ale SUA, poate fi

socotită şi ea ca sursă de instabilitate, de vreme ce a alimentat setea de consum a

Americii şi a încurajat creşterea deficitului acestei ţări (ibidem, pp. 328-332). În aceste

condiţii, „<spaţiul de dezvoltare> pentru diversificarea şi updatarea politicilor din ţările

în dezvoltare se micşorează în spatele aderării retorice la liberalizarea şi privatizarea

universale“ (Wade, 2007, p. 277). Acordurile încheiate în cadrul Rundei Uruguay (1986-

1994) nu au fost de natură să încurajeze aceste ţări. De pildă, Acordul TRIPS (Agreement

on Trade-related Aspects of Intellectual Property Rights), a mărit distanţa între Nord şi

Sud în privinţa accesului la cunoaştere (prin impunerea creşterii preţurilor publicaţiilor

ştiinţifice, de pildă). Alte acorduri, prin înlăturarea tratamentului preferenţial pentru ţările

în dezvoltare, le-a blocat accesul pe piaţă şi nu le-a permis protejarea industriei

serviciilor. Faptul că aceste ţări s-ar fi dezvoltat mai bine dacă nu s-ar fi supus

constrângerilor acestor acorduri este demonstrat de creşterea economică a Chinei şi

Indiei, creştere care precedă liberalizarea comerţului lor. „În paradigma <plus

globalizare> impusă de Nord, calea către dezvoltare este calea liberalizării şi integrării

nemediate în economia mondială, la care se adaugă reforme instituţionale interne care să

asigure viabilitatea integrării profunde“ (ibidem, p. 284), paradigmă căreia ţările în

dezvoltare nu i se pot conforma.

Întrebări şi probleme

1.De ce s-a prăbuşit sistemul Bretton Woods? Care au fost consecinţele acestui

eveniment?

2.Cum aţi caracteriza raportul dintre state şi companiile multinaţionale? Argumentaţi.

3.Prin ce se defineşte economia bazată pe cunoaştere?

4.De este privită piaţa de capital ca un potenţial pericol?

5.Credeţi că statul ar trebui să aibă vreun rol în reglementarea pieţelor de capital?

Justificaţi răspunsul.

Bibliografie



Acharya, Amitav, Asia Rising: Who is Leading?, World Scientific, New Jersey, 2008.

Agtmael, Antoine van, The Emerging Markets Century. How a Breed of World-Class

Companies is Overtaking the World, Simon & Schuster, London, 2008.

Alden, Chris, Daniel Large, Ricardo Soares de Oliveira (eds.), China Returns to Africa. A

Rising Power and a Continent Embrace, Hurst & Company, London, 2008.

51

Estrin, Judy, Closing the Innovation Gap. Reigniting the Spark of Creativity in a Global

Economy, McGraw Hill, New York, 2009.

Hoogvelt, Ankie, Globalization and the Postcolonial World. The New Political Economy

of Development, Palgrave, London, 2001.

Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing,

Oxford, 2007.

Stubbs, Richard, Underhill, Geoffrey R.D. (eds.), Political Economy and the Changing

Global Order, Oxford University Press, Oxford, 2006.

J. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development

Reader. Perspectives on Development and Global Change, Blackwell Publishing, 2007.

Dunning, John (coord.) – „Governments, Globalization, and International Business”,


Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”,


Emmott, Bill – „20:21 Vision. Twentieth-Centuray Lessons for the Twenty-First

Century”, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2003.

Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999. Hirst, Paul;

Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, Bucureşti,

2002.

Korten, David – „Corporaţiile conduc lumea”, Antet, nedatată.

Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald – „Capcana Globalizării”, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

Micklethwait, John; Wooldridge, Adrian – „A Future Perfect”, Crown Business, New

York, 2000.

Soros, George – „The Capitalist Threat”, The Atlantic Monthly, februarie 1997.

Soros, George – „Toward a Global Open Society”, The Atlantic Monthly, ianuarie 1998.

Stiglitz, Joseph – „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Editura Economică, Bucureşti,

2003.

Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books, 2006.

Weiss, Linda – „Mitul statului lipsit de putere”, Editura Trei, Bucureşti, 2002.

Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent

Turbulence, Routledge, London and New York, 2008.

52





Unitatea de învățare 6. Vectori geopolitici ai crizei economice

6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră

6.2. Reconfigurarea globalizării

Cuvinte cheie

criza economică globală, strategii de ieşire din criză, programe de stimulare economică,

model de dezvoltare, reglementare, liberalism, autoritarism







globalizării

să recunoști probleme ale globalizării economice

să identifici strategii de ieșire din criză

6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră

Ne reprezentăm criza sub forma unor mari dificultăţi, stagnări, recesiuni, falimente,

prăbuşiri de curs, închideri de fabrici etc. Într-adevăr, criza economică izbucnită în 2008

şi generalizată cu repeziciune la nivelul întregului glob – cea mai mare din ultimii 75 de

ani – ne apare cu deosebire sub această formă. Dar ea are şi alte implicaţii. Mai puţin

vizibile, dar cu un impact mult mai mare pe termen mediu şi lung. Nu toate statele sunt

afectate în aceeaşi măsură de criză. Unele dintre acestea vor face faţă cu mai mult succes

provocărilor crizei, ceea ce le va permite să-şi extindă influenţa şi să-şi întărească poziţia.

Se ridică problema unor adevărate strategii de ieşire din criză. Vom asista chiar la o

competiţie între strategii, calitatea acestora fiind decisivă nu numai în depăşirea mai

rapidă a situaţiei, ci şi în respectul cu care statele respective vor fi înconjurate la

încheierea acestei furtuni economice. Avantajate sunt din nou statele care vor fi mai puţin

afectate de criză, pentru că în cazul unor strategii corecte, ele au forţa necesară pentru a la

materializa.

Devine din ce în ce mai limpede că la sfârşitul crizei peisajul geopolitic al lumii

va fi diferit de cel de acum. Se vor schimba ierarhii şi poziţii, vor avea loc reaşezări în

rândul puterilor economice ale momentului. Mai important este că vor apărea ierarhii de

prestigiu pornind de la felul cum s-a făcut faţă provocărilor acestei perioade, cu ce costuri

şi în ce manieră a fost depăşită criza. Va fi o adevărată perioadă de testare a modelelor de

53

dezvoltare, a orientărilor politice şi a strategiilor adoptate de fiecare stat sau grupuri de

state. În cele ce urmează, vom insista asupra unora din consecinţele geopolitice ale crizei,

pornind de la premisa că la sfârşitul acestei perioade extrem de dificile lumea va ieşi, din

perspectivă geopolitică, vizibil reconfigurată.

Temă

Faceți o cronologie a crizei izbucnite în 2008. Includeți referiri la actori, evenimente

importante, decizii cruciale, impact asupra economiei.

6.1.1. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global

Forţa financiară a unei ţări reprezintă măsura cea mai fidelă a puterii sale. În timp de

criză, adevărul acesta apare şi mai pregnant, pentru că orice criza economică implică, în

primul rând, lipsa de lichidităţi. Problema este că actuala criză a găsit rezervele valutare

ale lumii inegal distribuite. Ne obişnuisem ca aceste rezerve să fie localizate în statele

dezvoltate. Fluxurile financiare care circulau libere la nivel global îşi aveau originea în

aceste state, cu deosebire în SUA. Paradoxul este că, acum, tocmai aceste state acuză o

lipsă acută de lichidităţi. Atât de mare, încât fac apel la statele deţinătoare de valută să le

sprijine. Distribuţia actuală, la nivelul globului, a resurselor financiare reprezintă un reper

important cu privire la ierarhia economică a lumii de mâine.

Date esențiale

Avantaje comparative ale Chinei în plan financiar

Băncile chineze nu au investit în „active toxice”

Sistemul bancar se află sub controlul nemijlocit al statului

Sistemul bancar nu a participat la operaţiuni speculative

China dispune de cele mai mari rezerve valutare din lume

Rata de economisire a populației este foarte mare: 40% din venituri

China întâmpină criza cu şanse de a o depăşi fără costuri atât de mari. „Impactul este

limitat şi controlabil” („China moves to the centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie

2008), preciza Wen Jiabao, primul ministru al acestei ţări, la summitul Asia Europa din

octombrie 2008. Pornind de la situaţia financiară mai confortabilă, China a lansat un

impresionant program de stimulare economică pentru de a menţine un ritm de dezvoltare

a ţării de 8-8.5%, majoritatea banilor urmând a fi cheltuiţi în infrastructură, în învăţământ

şi sănătate. În mod normal, potrivit estimărilor specialiştilor, dacă economia chineză ar fi

lăsată să evolueze „liber”, ea ar coborî la un ritm de creştere de 6%. Dar acest ritm este

considerat de autorităţi insuficient nu numai pentru că ar prilejui „o aterizare bruscă” (să

nu uităm că în 2007, ritmul de creştere a fost de 12%), ci mai ales pentru că nu ar

favoriza absorbţia populaţiei rurale şi ar stimula creşterea şomajului, a nemulţumirilor

sociale.

Ţara confruntată cu cele mai mari probleme financiare este chiar SUA, locul unde

a izbucnit criza. Deficitul acestei ţări în anul financiar 2009 a fost de 1000 miliarde de

dolari, dublul sumei din 2008, la care s-au adăugat 789 miliarde de dolari, valoarea

54

programului de stimulare economică adoptat de către administraţia Obama. După cum

remarca Roger C. Altman, „Acesta ar fi de departe cel mai mare deficit al unei ţări şi ar

reprezenta 7.5% din PIB-ul SUA, un nivel atins doar în timpul celor două războaie

mondiale” („The Great Crash 2008”, Foreign Affairs, January/February, 2009).

Situaţia este cu atât mai dificilă dacă avem în vedere avertismentele privind durata

crizei. Dacă în plan financiar criza implică o lipsă acută de lichidităţi, în plan social şi

psihologic, ea este hrănită de sentimentul acut de nesiguranţă. Crizele hrănesc

incertitudinea şi incertitudinea hrăneşte crizele. Sentimentul acesta exercită în

nenumărate feluri o influenţa negativă. În primul rând, pentru că stimulează atitudini de

tipul „să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă”, ceea ce conduce la o „prăbuşire a

cererii”, cu blocajele care îi urmează. Refacerea presupune o refacere a cererii, în plan

economic, care, în amonte, implică o refacere a încrederii, în plan psihologic şi social.

Testul de însănătoşire reprezentându-l consumul, consumul din partea cetăţenilor şi

consumul din partea statului. Stimularea consumului din partea statului înseamnă, în

primul rând, cheltuieli sporite în infrastructura publică. Dacă programele statului de

stimulare economică pot compensa lipsa cererii din partea sectorului privat, atitudinile

hotărâte, priorităţile convingătoare pot convinge consumatorii că nu sunt în preziua unei

noi depresiuni, că pot să cumpere, să consume cu o anumită siguranţă, ceea ce reprezintă

adevăratul motor al relansării.

Se fac adesea comparații cu „decada pierdută” a economiei japoneze de la

începutul anilor ’90. Această ţară avea importante rezerve valutare, pe când SUA avea un

mare deficit bugetar. În Japonia, criza a fost declanşată de blocajele economice generate

de o dezvoltare foarte rapidă, pe când în SUA ea a apărut chiar în cadrul sistemului

financiar. „Stimulentele fiscale, deşi indispensabile, nu pot crea o revenire economică de

durată într-o ţară cu un sistem financiar distrus” („The Obama rescue”, The Economist,

14-20 februarie 2009).

Sunt şi alte argumente care îndeamnă la reflecţie mai adâncă în legătură cu actuala

criză. Numărul de împrumuturi neperformante este unul dintre criteriile standard de

evaluare a suferinţei sistemului bancar. Dacă am judeca în lumina acestui criteriu, situaţia

nu este favorabilă Americii. După FMI, împrumuturile neperformante în Suedia au ajuns

la 13% din PIB în punctul maxim al crizei. În Japonia au ajuns la 35% din PIB. O

estimare recentă făcută de Goldman Sachs sugerează că băncile americane au acordat

împrumuturi în valoare de 5,7 mii de miliarde de dolari în credite subprime şi proprietăţi

comerciale, ceea ce echivalează cu 40% din PIB.

Impactul de ordin geopolitic al actualei distribuţii financiare este considerabil.

Forţa financiară induce un activism politic, tematizează preocupările şi scopurile

geopolitice. Avantajate vor fi tot statele cu mai mari rezerve valutare, care vor încerca să

valorifice în interes propriu situaţia internaţională actuală şi dificultăţile cu care se

confruntă multe ţări.

Posibilităţile financiare superioare ale Chinei îi vor permite angajamente care să răspundă

unor scopuri politice şi economice clare. În prima clasă ar intra, de pildă, faptul că China

şi ASEAN au încheiat un acord care va crea cea mai mare zonă de comerţ liber a lumii.

Pregătit şi discutat intens în ultimii ani, acordul are semnificaţii geopolitice clare. China

„leagă” în felul acesta părţi importante ale Asiei de propria dezvoltare, devenind ea însăşi

mai puternică şi mai influentă. Din a doua clasă de obiective – cele economice – am

aminti acţiunile menite să asigure materiile prime de care China are atât de mare nevoie.

55

Acordurile semnate cu ţări din Africa (Angola, Sudan), cu Iran sau Kazahstan ne vorbesc

de o Chină din ce în ce mai activă în plan internaţional. Preocupată să-şi consolideze

influenţa în spaţii cu o poziţie strategică prin bogăţiile naturale de care dispun.

Cum va arăta arhitectura financiară la sfârşitul crizei, este greu de spus. Mai ales

că, aşa cum preciza Kevin Warsh, guvernator al Federal Rserve, este în plină desfăşurare

„o re-estimare fundamentală a valorii fiecărui bun din lume” („The global economic

summit, After the fall”, The Economist, 15 noiembrie 2008). Ceea ce va proiecta o

lumină mai fidelă asupra situaţiei financiare a fiecărei ţări. când în Asia a izbucnit criza

financiară, instituţiile internaţionale de profil au prezentat sistemul financiar american ca

un model pentru guvernele asiatice; „astăzi, Asia, şi mai ales China, poate fi îndreptăţită

să le dea americanilor o lecţie.” (Harold James, 2009).

6.1.2. Reconsiderarea unui model de dezvoltare

Orice criză de profunzime ridică întrebări legitime cu privire la soluţii şi strategii, chiar

cu privire la capacitatea modelului existent de a se adapta şi de a face faţă unei realităţi în

rapidă transformare. Actuala criză ridică semne de întrebare cu privire la modelul

dominant care a orientat dezvoltarea de tip capitalist în ultimele decenii: modelul anglo-

saxon. Cel care a obţinut victoria asupra socialismului. Cel care a promovat victoria

dereglementării asupra reglementării. Cel care a lansat conceptul de globalizare în

accepţiunea de liberă circulaţie a fluxurilor financiare şi a mărfurilor la nivelul

mapamondului, de sistare treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului global,

de diminuare drastică a rolului statului în desfăşurarea proceselor economice la nivel

planetar. Cel care a ghidat procesul de tranziţie în ţările foste socialiste şi reconstrucţia

capitalistă din această regiune. Într-un cuvânt, cel care părea, la un moment dat, modelul

dezirabil de urmat, adevăratul brand al dezvoltării, asociat cu forţa, prestigiul şi

performanţa SUA.

Interogaţiile referitoare la model sunt alimentate din cel puţin două direcţii. În

primul rând, criza a izbucnit în ţara fanion a acestui model, în SUA, care, împreună cu

celelalte state dezvoltate, vor cunoaşte perioade de stagnare sau de recesiune; ceea ce

intensifică întrebările în legătură cu capacitatea modelului de a stimula dezvoltarea.

Concomitent, sunt state care nu au urmat acest model, care au consemnat ritmuri de

creştere impresionante şi care, potrivit evaluărilor, vor avea costuri mai reduse pe

perioada crizei. Faptul că aceste state se dezvoltă în ritmuri superioare multor ţări

dezvoltate, că rezervele valutare acumulate le vor permite să treacă mai uşor peste actuala

criză, tematizează din nou problema modelului de dezvoltare.

Pentru claritatea argumentaţiei, credem că problema modelului se cere discutată la

mai multe paliere. În primul rând, la cel al statelor dezvoltate, cu democraţii funcţionale

şi stabile. Suntem cu toţii de acord că orice economie capitalistă este o combinaţie de

reglementări şi liberalism. Cu alte cuvinte, o combinaţie între stat şi libera iniţiativă.

Modelul liberalo-democratic din ultimii 20 de ani a rupt echilibrul presupus de existenţa

acestei combinaţii. Putem spune că el a echivalat reglementarea cu un adevărat inamic.

Măsurile de dereglementare au fost împinse atât de departe, încât s-au instaurat o

adevărată supremaţie a pieţei, o încredere oarbă în piaţă, o asumare excesivă a riscurilor,

cu corolarul lor teoretic, „fundamentalismul de piaţă”. Celălalt element al binomului stat-

piaţă, adică statul, a fost redus, în câmp economic, la o prezenţă preponderent simbolică.

56

Astăzi, vedem cu toţii că opţiunea pentru o deregularizare fără măsură a condus la o mare

criză economică. Declanşată în SUA şi răspândită cu repeziciune în întreaga lume.

Criza a sancţionat nu atât modelul, cât excesul orientării din ultimii ani. Conştiinţa

publică poate echivala totul cu un semieşec al modelului. Care, la rândul lui, va avea

impact economic considerabil. Roger C. Altman sublinia cu îndreptăţire că „Acest eşec a

pus modelul american al pieţei libere într-un con de umbră” (Roger Altman, 2009).

Procesele economice sunt asociate mai mult decât ne dăm seama cu credibilitatea şi

prestigiul unui model, ale unui stat, industrii, companii. Mai ales când este vorba despre

fluxuri financiare şi investiţii directe. Până acum investiţiile străine directe mergeau cu

preponderenţă spre SUA. Pe locul doi, în mod constant, se situa China. Este interesant de

urmărit cum se vor orienta aceste investiţii în anii următori. Deci imediat după izbucnirea

crizei.

Toate măsurile luate în timpul crizei nu numai în SUA, ci în toate statele

dezvoltate – programe masive de stimulare economică, ajutoare financiare acordate unor

agenţi economici, chiar naţionalizări de bănci – arată o revenire clară la măsuri de

reglementare a pieţelor financiare, de intervenţie a statului în viaţa economică. Într-un

cuvânt, de reevaluare a combinaţiei între reglementare şi liberalism de care vorbeam mai

înainte. Nu este nici o îndoială că această criză va inaugura un ciclu de dezvoltare în care

statul va avea un rol crescut iar reglementarea va figura printre priorităţile fiecărei ţări.

Cât de mult va trece accentul de la libera iniţiativă la stat, ce combinaţie concretă ne vor

propune anii ce vin, vom vedea. O schimbare de direcţie va avea cu siguranţă loc.

Comentați

„Suntem martorii unei îndepărtări de <pieţele nereglementate> şi apropieri de

înţelepciunea autorităţilor publice care preferă reglementarea” („The Left’s resignation

note”, The Economist, 13-19 decembrie 2008)

Sperăm ca mişcarea îndreptăţită spre reglementare (pentru a limita tendinţa de asumare

excesivă de riscuri) să nu afecteze libera iniţiativă şi să nu alimenteze, la rândul ei, un

fundamentalism de stat. Ar fi acelaşi tip de greşeală, doar că s-ar exercita într-un alt

context şi asupra altui factor al dezvoltării. Pe ansamblu, vom asista la o redistribuţie de

roluri şi priorităţi, dar cel puţin când este vorba despre statele dezvoltate, cu democraţii

funcţionale, toate aceste prefaceri vor avea loc în interiorul tandemului stat-piaţă de care

am vorbit.

Lucrurile se cer discutate în termeni diferiţi când este vorba despre statele

„nondemocratice” sau „autoritariste”, cum le numeşte Azar Gat (2007). Cu deosebire de

performanţele economice ale Chinei ale cărei realizări fixează un gen de contrast de

performanţă economică între acest stat şi cele dezvoltate. Când un stat are un parcurs de

creştere economică în condiţii de criză, în timp ce alte state dezvoltate stagnează sau intră

în recesiune, problema modelului este deja prezentă. Rămâne să fie formulată explicit.

Din deceniul al patrulea până în pragul crizei, SUA au reprezentat adevărata

locomotivă a istoriei. Cu puţin timp înainte de criză, a mai apărut o „locomotiva

alternativă pentru dezvoltarea globală” (Das, 2008, p. 69), iar criza accentuează acest rol

şi conferă ţării poziţia de actor internaţional de primă importanţă. Şi nu va fi surprinzător

ca în continuare – date fiind problemele cu care se confruntă SUA – China să rămână o

locomotivă din ce în ce mai importantă.

57

În câmp teoretic există mulți analiști care insistă pe conexiunea inevitabilă dintre

capitalism, cu baza lui economică reprezentată de proprietatea privată, şi democraţia de

tip liberal: „democraţia liberală reprezenta singura cale către modernizarea susţinută;

exista doar un model de succes, implementat pentru prima oară în vest şi reprezentat de

acesta” (D. Deudney, G. J. Ikenberry, Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2009). Nimeni

nu pune acest adevăr la îndoială, cel puţin când este vorba despre state cu un anumit nivel

de dezvoltare şi care cunosc evoluţii ferite de mari discrepanţe sociale, de tensiuni şi

tulburări.

În acelaşi timp, în câmp teoretic au apărut poziţii esenţial diferite faţă de ceea ce

era acceptat ca indubitabil şi inevitabil până atunci şi care consideră că există „multiple

căi către modernitatea capitalistă” şi că „autoritarismul este compatibil cu capitalismul”

(Azar Gat, 2007). Punctul de pornire al acestei poziţii este ridicarea Chinei şi a Rusiei

care ar marca „o întoarcere a puterilor capitaliste autoritare cu succes economic” şi

„poate reprezenta o alternativă viabilă către modernitate, ceea ce sugerează că nu trebuie

să luăm drept inevitabilă victoria definitivă – sau dominaţia viitoare – a democraţiei

liberale” (Idem). În interpretarea lui Azar Gat, există o similitudine între ridicarea

Germaniei şi a Japoniei în perioada interbelică şi afirmarea Chinei şi a Rusiei astăzi.

Toate sunt puteri cu o bază capitalistă (deci cu proprietate particulară şi funcţionând după

legile competiţiei) dar cu un regim politic autoritar. Există două precizări pe care autorul

ţine să le evidenţieze. Germania şi Japonia erau puteri de mărimi medii, China şi Rusia

sunt ţări de mărimi continentale a căror ridicare va avea un impact mai mare. În al doilea

rând, în plan economic performanţele Germaniei şi Japoniei de atunci nu erau cu nimic

mai prejos faţăde performanţele democraţiilor clasice. „Totuşi, nu există nici un motiv să

presupunem că regimurile capitaliste totalitare ale Germaniei naziste şi Japoniei imperiale

s-ar fi dovedit inferioare economic democraţiilor, dacă ar fi supravieţuit … Regimurile

capitaliste autoritare sunt cel puţin la fel de pline de succes – dacă nu chiar mai de succes

– în stadiile timpurii de dezvoltare” (Azar Gat, 2007).

Particularitatea momentului este că ne aflăm în criză. Întotdeauna, crizele au

alimentat propensiunea către politici de mână forte, care pot merge până la regimuri

autoritariste. Dacă altădată sistemul democratic de tip capitalist era dominant, în

momentul de faţă, există două puteri economice care întruchipează alt model de

dezvoltare decât cel liberalo- democratic, iar existenţa şi funcţionarea altui model decât

cel consacrat istoriceşte poate stimula căutările alternative.

6.1.3. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros”

Din perspectiva regândirii corelaţiilor fundamentale în cadrul unui model, China prezintă

o experienţă care merită analize suplimentare. O experienţă petrecută în două momente

istorice diferite. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de

stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, China a ales să reformeze

sistemul în profunzime, pentru că acesta intrase în criză. Să nu uităm că ea însăşi era

confruntată cu multe probleme rezultate din desfăşurarea revoluţiei culturale, dar şi din

seceta prelungită pe care o cunoştea în acei ani. Deci a reformat sub presiune crizei de

sistem şi a crizei alimentare din ţară. Până atunci, dogma socialismului real era

reprezentată de unitatea dintre respectivul sistem şi proprietatea socialistă. Nu era de

conceput o altă bază a sistemului decât proprietatea comună. Comuniştii chinezi au

58

modificat chiar dogma şi au considerat că proprietatea privată poate reprezenta baza

sistemului socialist. Mai mult, au încurajat noua formă de proprietate şi au stimulat-o.

Dezvoltarea care a demarat atunci este legată de această reconsiderare fundamentală. De

aceea, în China anului 1978 s-a lansat nu numai o nouă strategie de dezvoltare, ci s-a

inaugurat un adevărat experiment istoric.

De câţiva ani, China se află în faţa unui nou experiment, de o valoare istorică

echivalentă: poate fi construit, de data aceasta, capitalismul cu o suprastructură socialistă,

deci în interiorul unui regim autoritarist? Primul experiment a reuşit, va reuşi şi cel de-al

doilea? Cei mai mulţi autori sunt de acord că, pe termen lung, tensiunea dintre

suprastructura socialistă a ţării şi bazaeconomică de tip capitalist se va rezolva în

favoarea celei din urmă. Chiar dacă acest argument ar pleda pentru o evoluţie a Chinei în

matca societăţii capitaliste, considerăm că plasarea proceselor de dezvoltare a acestei ţări

în categorii preexistente, în concepte ideologice elaborate în alt timp şi în alte contexte

istorice, prezintă o slăbiciune de fond. Pentru că evoluţia Chinei nu încape pe de-a-

ntregul nici în conceptul de capitalism, nici în cel de socialism. China a subsumat totul

ideii de dezvoltare. Mai curând am putea vorbi despre un model al dezvoltării. De altfel,

acest lucru a fost exprimat de către Deng încă la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.

„Dezvoltarea este singurul adevăr dureros. Nu contează dacă politicile sunt etichetate

drept socialiste sau capitaliste, câtă vreme încurajează dezvoltarea”. Găsim aici o

cugetare adâncă, mai puţin reţinută de către analişti şi, în orice caz, mai puţin citată. Două

lucruri se impun atenţiei celui ce se apleacă asupra experienţei chineze din ultimele trei

decenii. În primul rând, esenţa strategiei de dezvoltare a ţării poartă un nume precis:

pragmatismul. Este un pragmatism rebel la ideologie şi subsumat rezultatului practic.

Toată reforma aplicată în cei 30 de ani în China se supune acestui imperativ: paşi mici şi

prudenţi orientaţi spre rezultate.

Concomitent, identificăm în toată dezvoltarea recentă a Chinei o adversitate faţă

de model. Modelul presupune un tip de închidere. Eliberată de modelul socialist, cu toate

rigidităţile şi unilateralităţile sale, China a refuzat să îmbrăţişeze un alt model. A adoptat

o singură prioritate: dezvoltarea. Analiza societăţii chineze actuale abundă în perspective

ideologice. Ce este în China: socialism sau capitalism? Fireşte, dacă vrem cu adevărat,

vom găsi argumente pentru o variantă sau alta. Dar nu acest lucru este important. China

este o societate care şi-a făcut din dezvoltare şi modernizare scopul suprem. Totul este

supus acestui obiectiv totalizator. Nu numai din trecutul socialist, ci din întreaga sa

evoluţie istorică a reţinut statul şi funcţia sa de ordonare şi organizare a eforturilor de

dezvoltare; din evoluţia modernă a societăţilor dezvoltate a reţinut mecanismele de piaţă.

Iar combinaţia lucrează.

În economie, China este liberală, mai liberală decât multe alte ţări asiatice. Ea a

permis multinaţionalelor să vină şi să investească, a deschis comerţul, a stimulat

cooperarea. Strategia chineză este întru totul modernă. Nici analiştii occidentali nu au

obiecţii în această privinţă. China a introdus mecanismul economic tipic capitalist:

proprietatea privată şi competiţia. Deci relaţii capitaliste clare. Este adevărat, s-a păstrat

statul şi coloratura sa politică. Fireşte că avem acelaşi tandem stat - piaţă, dar cu un

conţinut diferit, decurgând mai ales din rolul cu care este investit statul. China pornea la

un drum dificil şi ar fi fost extrem de riscant să se renunţe la un instrument de control,

mai ales în cazul în care lucrurile derapau. Se iniţia, totuşi, un proces cu foarte multe

necunoscute. Lucrurile nu puteau fi lăsate în nici un fel la voia întâmplării. Apoi, pleda

59

pentru păstrarea importanţei statului o întreagă evoluţie istorică foartepregnantă în cazul

Chinei, dar pe care o regăsim şi la alte ţări din zonă. Statul, cu anumite diferenţe, a jucat

un rol important în relansarea economică a tuturor ţărilor asiatice. Mai este ceva, care

pledează în favoarea acestei alegeri: mărimea geografică a Chinei şi imensitatea

populaţiei sale. La asemenea dimensiuni fizice şi demografice, statul are o cu totul altă

relevanţă. Important este că această ţară a identificat o combinaţie stat-piaţă care

lucrează.

Putem să numim ceea ce se întâmplă în China capitalism de stat, sau „capitalism

birocratic” (Fenby, 2008, p. 675), „capitalism autoritarist” (Azar Gat, 2007) sau cum vom

dori. Putem – şi avem datoria să o facem – să relevăm libertăţile limitate pe care le

permite un regim de coloratură comunistă. Numeroase alte probleme care ţin de

dezechilibrele ecologice, de tensiuni etnice etc. Dar nu pot fi negate salturile

impresionante în evoluţia economică a ţării. Dacă dezvoltarea ţării a fost obiectivul

asumat de la început de către conducerea chineză, atunci şi examinările critice ale

parcursului de 30 de ani al Chinei trebuie să păstreze acest punct de referinţă central.

În orice caz, modelul care rezervă statului rolul de factor esenţial al dezvoltării va

avea un impact asupra societăţilor care îşi propun să evolueze accelerat, care au de

recuperat decalaje economice considerabile. În ţările „lumii a treia”, cum erau denumite

până nu de mult. Care nu au tradiţii democratice. Care prezintă niveluri modeste de

dezvoltare. Şi unde existenţa unui factor ordonator al eforturilor de dezvoltare se resimte

cu acuitate. Se vorbeşte mult în ultimul timp despre influenţa crescândă a Chinei în ţări

din Africa. Proces real, pus îndeobşte în legătură cu nevoia acestei ţări de a procura

materii prime şi de a ocupa poziţii strategice în regiune. Nu poate fi negată în acest

proces de apropiere şi o anumită atracţie pe care o exercită modelul chinez prin reuşitele

sale. Dacă nu va fi mult afectată de criză, China va exercita o influenţă sporită şi prin

intermediul modelului pe care îl oferă. Aşa cum SUA au simbolizat modelul de

dezvoltare liberalo- democratic, China va simboliza modelul capitalisto-statal de

dezvoltare. Ceea ce îi va conferi o influenţă şi o semnificaţie geopolitică pe care numai

timpul o poate pune cu adevărat în lumină.

6.2. Reconfigurarea globalizării

6.2.1. Întoarcerea spre problemele interne

Mai spectaculoase sunt într-un anume fel prefacerile care au loc în sfera globalizării.

Prima mare schimbare este că statele se vor concentra cu preponderenţă pe problemele

lor interne, cele globale urmând să joace un rol secundar. Se schimbă circuitele

economice ale ţărilor şi lumii în ansamblu. Majoritatea acestor circuite vor fi orientate

spre interior. Vom avea de-a face cu o masivă întoarcere a statelor către problemele lor

domestice. Statele fanion dinpunct de vedere economic vor îmbrăţişa cu prioritate agenda

internă. Mai mult decât oricând, problemele de ordin economic construiesc agenda

politică, iar componenta internă a acestor probleme devine prioritară.

Modelul economiei orientate spre export practicat de ţările asiatice este pe cale de

epuizare, pentru că pieţele de export s-au prăbuşit. Principala piaţă a lumii, cea

americană, se transformă rapid şi nu va mai reprezenta zona de expansiune a exportului

asiatic. La rândul lor, aceste ţări se vor întoarce cu mişcări rapide spre interior, pentru că

şansa lor este de a urma calea alternativă: stimularea consumului intern. Pe care au

60

condiţii reale să-l augmenteze, întrucât au rezerve financiare considerabile iar nivelul

actual al consumului este redus.

Dintr-un anume punct de vedere, pentru ţările asiatice şi, în special, pentru China,

criza a venit prea devreme. În sensul că dezvoltarea lor economică le-a permis să

sporească vizibil clasa de mijloc din aceste ţări. De pildă, în China ponderea clasei de

mijloc în totalul populaţiei a crescut între 1990 şi 2005 de la 15% la 62%. Tendinţă care

urmează să se reproducă în India în următoarele decenii: de la 5%, cât este în prezent,

clasa mijlocie va ajunge la 20% în 2015 şi la 40% în 2025 („Burgeoning bourgeoisie”,

The Economist, 14-20 februarie 2009). Când creşte clasa de mijloc înseamnă că piaţa

internă, consumul intern cresc. Unul din marile merite ale strategiei chineze este că a

prilejuit mari prefaceri sociale, între care urbanizarea a sute de milioane de locuitori. În

felulacesta, şi-a creat din vreme o alternativă la o posibilă prăbuşire a exportului. În orice

moment, ea poate apela la această piaţă internă, mai ales dacă va găsi căi de a-şi convinge

cetăţenii să consume mai mult.

Orientarea spre propria agendă internă a statelor este confirmată şi de noul circuit

financiar care devine dominant. „E pe cale să se producă o scădere masivă a cheltuielilor,

care este produsul atât al forţelor pieţei cât şi al presiunii politice asupra băncilor ca

acestea să ofere împrumuturi intern şi nu în exterior” („Globalisation under strain,

Homeward bound”, The Economist, 7-13 februarie 2009). Tendinţă confirmată de

scăderea dramatică a fluxurilor de capital private, cele care alimentau dezvoltarea în

economiile emergente şi în statele în curs de dezvoltare, cele care susţineau financiar

globalizarea ca proces economic.

Evident, nu vom avea de-a face cu un gen de autarhie generalizată. Vor exista

circuite economice internaţionale, legături comerciale, dar ele vor fi preferenţiale,

selective, traducând interese clare şi nevoi care nu pot fi satisfăcute altfel. Asemenea

circuite economice mai bine conturate desemnează şi interese geopolitice care se

dezvoltă.

Între acestea se disting prin importanţă şi substanţă geopolitică circuitele

energetice ale lumii, care îndeplinesc funcţiile unor adevăraţi vectori geopolitici. O

relevanţă aparte capătă în noul context statele deţinătoare de resurse naturale, în special

hidrocarburi, şi legăturile speciale care se creează între acestea şi puterile momentului.

Iau naştere adevărate cupluri energetice: SUA – Orientul Mijlociu, China – Africa, China

– Iran sau Rusia – Europa (în cadrul cărora se disting relaţiile speciale Rusia –

Germania). Din orice perspectivă am privi lucrurile, Rusia îşi developează importanţa

geopolitică, înălţată de data aceasta pe o bază energetică imensă, care i-a permis nu

numai să-şi procure importante resurse financiare, ci şi să devină, din punct de vedere

energetic, o adevărată placă turnantă pentru ambele continente: european şi asiatic.

Cu deosebire în contextul crizei, ies mai pregnant în evidenţă circuitele financiare

şi cuplurile financiare care apar pe acest fundal. Se impune, în acest context, relaţia

financiară specială dintre China şi SUA. Datoria publică americană trebuie finanţată din

anumite surse iar rezerva valutară chineză deţine prima poziţie. Apoi, America nu poate

neglija mărimea pieţei interne chineze şi capacitatea ei de absorbţie a produselor

americane. La rândul ei, China nu poate face în nici un fel abstracţie de tehnologia

americană şi de importanţa acesteia pentru propria dezvoltare. Aşa cum nu se poate lipsi

de piaţa internă americană. Chiar dacă se va limita drastic, această piaţă va continua să fie

deschisă multor produse chinezeşti, datorită preţului şi accesibilităţii lor. Cele două ţări

61

care vor ocupa primele două poziţii în ierarhia economică a lumii, vor alcătui un cuplu

financiar şi comercial cu totul inedit. Se vor afla în competiţie, dar fiecare va fi interesată

de sprijinul celeilalte; întrebarea este cine va câştiga pe termen mediu din această

competiţie acerbă, desfăşurată „la vârf” dar pe care scrie cu litere mari: colaborare.

O altă modificare pe care perioada de criză o aduce la nivel global este creşterea

indiscutabilă a ponderii Asiei în PIB-ul global. Ceea ce atrage după sine creşterea

semnificaţiei sale geopolitice. Confruntată şi ea cu problemele crizei, Asia va rămâne

regiunea cu cea mai rapidă creştere din lume.

În fruntea Asiei se situează, din ce in ce mai detaşat, China, care îşi consolidează

rolul de lider recunoscut al regiunii. Ponderea exportului în PIB-ul chinez este de 36 de

procente (în Japonia este de 16 procente, în India de 14 procente). Numai că exportul

chinez este un export de procesare, care asamblează componente şi subansamble

importate din ţările vecine. Valoarea adăugată în plan intern este de 18 procente. Situaţia

aceasta ne arată că multe ţări din regiune au dobândit o anumită dependenţă economică

faţă de China. Pentru ele, China reprezintă o piaţă de export. Care, în condiţiile prăbuşirii

generale a pieţelor de export, capătă o importanţă vitală. Având în vedere relaţia

comercială privilegiată pe cale de a se crea între SUA şi China, rolul Chinei, ca

intermediar între ţări din Asia şi piaţa americană, va creşte. Şi implicit recunoaşterea,

acceptarea ei ca lider real al regiunii. Poate chiar ca un pol al lumii.

În momentul în care problemele interne vor fi soluţionate, este limpede că agenda externă

va intra în actualitate, dar pe baza altei abordări. Este greu să ne imaginăm că va mai fi

menţinut acelaşi înţeles al globalizării, din moment ce criza este asociată cu modul cum a

fost conceput şi cum a funcţionat acest proces. Globalizarea va fi inter-naţionalizare, cu

statele ca actori principali. Fluxurile financiare private, diminuate în timpul crizei, vor

exista, dar ghidate de anumite reglementări. Dacă rolul statului va creşte în plan intern, el

se va afirma, cu siguranţă, şi în plan extern. Competiţia între state şi regiuni va domina

viaţa internaţională.

6.2.2. „Puterea şi influenţa se mută către est”

Consecinţa majoră de ordin geopolitic a tuturor proceselor antrenate de criză este nu

numai apariţia unei „lumi nonpolare”, ci declanşarea unui proces de apropiere faţă de est,

de Asia, care devine mai puternică, mai influentă, mai prosperă. Nu se schimbă doar

puterile între ele, nu avem de-a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul

de valori care conduc lumea, despre orientarea ei de ansamblu. În orice caz, ridicarea

masivă a Chinei, dezvoltarea din ce în ce mai impetuoasă a Indiei şi reluarea decisă a

creşterii de către Rusia (putere prin excelenţă euroasiatică) prefigurează „o ordine

mondială în centrul căreia se află Asia”. Două dintre aceste trei ţări sunt foste state

socialiste, iar cea de-a treia, India, are puternice tradiţii de gândire socialistă. Dacă vom

privi cu încredere întâlnirea dintre modelul liberalo- democratic şi această lume

complexă, atunci avem temeiuri să fim optimişti.

Comentați

„Lumea orientată către vest este înlocuită de o lume dominată din ce în ce mai puternic

de est” (John Ikenberry, 2008).

62

Cele două lumi sunt, din punct de vedere economic, reprezentate de două ţări fanion:

SUA şi China. Pentru următorii ani, dacă nu decenii, aceste puteri vor fi cele mai

proeminente şi vor reprezenta principalele puncte de reper ale vieţii internaţionale.

„Acum şi pentru generaţia următoare, globalizarea va avea un pol estic şi unul vestic, aşa

cum Pământul are un Pol Nord şi un Pol Sud. Polul estic este, fără putinţă de îndoială,

China … Poziţia Americii drept polul vestic al globalizării este şi ea sigură pentru

următoarea decadă, cel puţin” (Robert Shapiro, p. 127). Cele două superputeri sunt

condamnate să colaboreze, pentru că fiecare are nevoie de sprijinul celeilalte. Criza va

accentua această nevoie. Important este cum se iese din criză şi dacă într-o perspectivă

mai largă, competiţia nu va umbri şi nu va subsuma colaborarea.

Criza actuală va favoriza desprinderea unui grup de state, alcătuit din ţări

dezvoltate care se vor redresa, dar nu vor mai avea imaginea de altădată, şi state care s-au

ridicat în ultima vreme, inclusiv ca urmare a proceselor de globalizare. Problema

importantă este că acest grup nu este omogen nu numai ca nivel de dezvoltare, ci şi ca

abordări şi viziuni. Ceea ce creează obstacole importante pentru o nouă ordine

internaţională.

O nouă ordine poate fi creată fie de o superputere dominantă, fie de un grup de

state care împărtăşesc valori comune, principii similare cu privire la evoluţia lumii de

astăzi. După încheierea Războiului Rece, SUA au rămas singura superputere, iar modelul

ei a devenit modelul împărtăşit de cele mai multe state ale lumii. A fost, cum se ştie, o

ordine unipolară. Acum, după izbucnirea crizei, lumea se depărtează vizibil de ordinea

unipolară şi caută alt model de ordine internaţională. Dar cum menţiona Kissinger, „va

apărea o ordine internaţională, dacă va apărea un sistem de priorităţi compatibile” (Idem).

Nou este faptul că ultimele evoluţii vor pune sub semnul întrebării ordinea liberală

existentă. O altă particularitate importantă este că statele care se ridică sunt state mari,

adevăraţi coloşi, care au o altă greutate economică şi politică. Sunt ţări cu trecut istoric

impresionant, care vor căuta să-şi impună propriile viziuni şi abordări în problemele

internaţionale şi, oricum, vor fi rezervate faţă de abordări şi prescripţii americane.

Pe de altă parte, o ordine internaţională implică, în primul rând, soluţionarea

problemelor crizei financiare internaţionale. Reconstrucţia sistemului financiar

internaţional reprezintă miezul dur al noii ordini internaţionale, dar această operă este

foarte greu de realizat în momentul de faţă. În literatura de specialitate se vorbeşte despre

un nou Bretton Woods. Reconstrucţia financiară internaţională are nevoie de o ţară

puternică şi credibilă care să fie principalul motor al acestei acţiuni. SUA, chemate să

joace un rol foarte important, sunt absorbite de probleme interne şi sunt „reticente şi

probabil incapabile să acţioneze drept stabilizator al lumii”, în timp ce China, „ţara cu

cele mai mari rezerve … nu poate spera să stabilizeze lumea de una singură” (Harold

James, The Making of a Mess, 2009). Pentru a încorona acest şir de dificultăţi greu de

surmontat, să mai subliniem că actuala criză are origini globale şi nu poate fi soluţionată

doar în cadre naţionale.

Cine va câştiga dacă această stare de confuzie se va prelungi? Totul depinde de

durata refacerii şi relansării. Dacă SUA şi Europa se vor reface rapid, atunci este posibil

să se ajungă la un gen de ordine bazată pe reguli clare. Dacă această perioadă se va

prelungi, în mod obiectiv ea va ajuta ţările care s-au dezvoltat în ultima perioadă şi care,

în timpul crizei, îşi vor consolida poziţia. Prin urmare, care ar fi interesul lor major să

grăbească instaurarea noii ordini?

63

Criza nu a adus lucruri noi, ci a developat rapid procese şi tendinţe deja vizibile.

Reprezentând un test sever pentru cei care acumulaseră suferinţe cronice, ea constituie un

gen de scadenţă forţată. În acelaşi timp, criza favorizează o mişcare tectonică la

încheierea căreia se vor contura noi făgaşe şi noi linii de evoluţie. Orientările geopolitice

se instalează greu, dar se instalează pe termen lung.


1.Cum schimbă criza actuală raportul dintre ţările dezvoltate şi economiile emergente?

2. Care este impactul de ordin geopolitic al actualei crize? Faceţi referiri la evoluţia

Chinei pe scena internaţională.

3. Cum se reconfigurează raportul stat-piaţă în actualul context economic?

Teme pentru eseu

1.La patru, cinci ani de la debutul crizei, putem vedea care sunt principalii pierzători şi

care sunt principalii beneficiari ai crizei. Perimetrul predilect în care s-a retras criza este

chiar lumea dezvoltată, prin zonele ei cele mai reprezentative: SUA şi Europa. Pe de altă

parte, Turcia, Mexic, Africa de Sud, Indonezia, Coreea de Sud, China, dar şi Germania,

par să fi transformat criza într-un avantaj.

Analizaţi factorii care au determinat această situaţie, urmărind una sau mai multe din

dimensiunile:

- modelul de dezvoltare propus de una din ţările menţionate mai sus şi viziunea

care a ghidat acest model;

- răspunsul la criză;

- rolul statului în stabilirea şi implementarea strategiei de dezvoltare

2. Asia este în prezent regiunea cu cel mai mare ritm de creştere din lume. Pornind de la

afirmaţia de mai jos, analizaţi implicaţiile economice şi/sau geopolitice ale ridicării

continentului asiatic (puteţi urmări: noile definiţii ale puterii, schimbarea de paradigmă

economică şi de model de dezvoltare, redefinirea rolului statului, redefinirea relaţiilor

între puteri): „Una din cele mai sigure predicţii pentru prima parte a acestui secol este că

ridicarea Chinei, susţinută de cea a Indiei şi a altor câteva state, va face ca, până în 2030,

Asia să asigure mai mult de jumătate din PIB-ul mondial – comparativ cu o cincime în

1950 şi o pătrime în 1973. Aceasta reprezintă o schimbare dramatică a centrului de

gravitaţie al lumii economice; ea nu-şi mai găseşte corespondent decât în prefacerea

generată de Revoluţia Industrială, care a propulsat ridicarea economică detaşată a

Occidentului în urmă cu două secole” (Edward Tse, The China Strategy: Harnessing the

Power of the World’s Fastest Growing Economy, Basic Books, New York, 2010, p. 5).

Argumentaţi-vă răspunsul cu sprijinul unor exemple relevante.

Bibliografie



64

Hsu, Robert, China Fireworks. How to Make Dramatic Wealth from the Fastest-Growing

Economy in the World, John Wiley & Sons, New Jersey, 2008.

Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală, Polirom, Iaşi,

2008.

King, Stephen D., Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale

University Press, New Haven, London, 2010.

Mason, Paul, Meltdown: The End of the Age of Greed, Verso, London, New York, 2009.

Naisbitt, John, Doris Naisbitt, China’s Megatrends: The 8 Pillars of a New Society,

HarperCollins, 2010.

Das, Dilip K. (2008): The Chinese Economic Renaissance, Apocalypse or Cornucopia?,

Palgrave Macmillan, London.

Deudney, Daniel and Ikenberry G. John (2009): „The Myth of the Autocratic Revival”,

Foreign Affairs, January/February, 2009.

Gat, Azar (2007): „The Return of Autoritarian Great Powers”, Foreign Affairs,

July/August, 2007.

Ikenberry, John (2008): „The Rise of China and the Future of the West, Can the Liberal

System Survive? ”, Foreign Affairs, January/ February 2008.

James, Harold (2009): „The Making of a Mess”, Foreign Affairs, January/February.

Shapiro, Robert (2008): Futurecast 2020, A Global Vision of Tomorrow, Profile Books,

London.

„The Left’s resignation note”, The Economist, December 13th/19th, 2008. „Reflating the

Dragon”, The Economist, November 15th/21th, 2008.

„China moves to centre stage”, The Economist, November 1st/7th, 2008.

„The Global economic summit, After the fall”, The Economist, November 15th, 2008.

„Asian Economies, Troubled tigers”, The Economist, January 31st-6th February, 2009.

„Globalisation under strain, Homeward bound”, The Economist, February 7th-13th, 2009.

„Worse than Japan? ”, The Economist, February 14/20, 2009.

„The Obama rescue”, The Economist, February 14/20, 2009.

„Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, February 14th/20, 2009.

„Economics focus”, The Economist, January 31st-6th February, 2009.

65





Unitatea de învăţare 7. Globalizare şi regionalizare: procese divergente sau

complementare?

7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării

7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?






să recunoști diverse tipuri de regionalism

să discuți argumentat despre raportul dintre globalizare și regionalizare

7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării

De îndată ce dorim să căpătăm o înţelegere mai concretă a noţiunii de globalizare, apare

întrebarea centrală: care este raportul dintre globalizare şi regionalizare? Pentru că

globalizarea şi regionalizarea sunt două tendinţe fundamentale pe care nimeni nu le poate

neglija. Iar percepţia comună la evaluează drept tendinţe oarecum divergente. De aceea,

considerăm că acest raport trebuie examinat cu nuanţă şi echilibru. Vrem, nu vrem,

regiunile economice există. Ele sunt îndeobşte constituite pe principii geografice. Ce este

până la urmă globalizarea, o tendinţă situată complet deasupra intereselor zonale,

regionale, particulare? Atunci, de unde îşi trage ea substanţa? Cum poate exista o tendinţă

globală (generală, deci) fără să topească în ea interese, opţiuni comune la nivelul

regiunilor şi statelor? Aici avem de-a face cu o abordare ideologică a globalizării,

transformată într-un mit, într-o tendinţă care nu ar purta în sine interese, opţiuni, valori,

etc.

Apariţia regiunilor economice reprezintă un fenomen nou. Regiunile includ cele

mai importante ţări din punct de vedere economic ale lumii. Chiar dacă am avea în vedere

numai acest aspect, atunci ne putem da mai uşor seama că a contrapune regionalismul şi

globalismul este paradoxal. Din moment ce marile puteri economice ale momentului fac

parte din regiuni economice şi, în acelaşi timp, sunt printre promotorii globalismului,

atunci cum să contrapunem tendinţe care cuprind cam aceeaşi protagonişti?

Regiunile inaugurează un alt tip de evoluţie, care porneşte de la premisa că nici un

stat, oricât de puternic, nu mai poate face faţă, singur, problemelor dezvoltării

contemporane. Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii de astăzi dispune

de un lider, de o „locomotivă”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea

Europeană de Germania. Când vorbim de competiţia dintre aceste zone trebuie să luăm în

66

calcul şi capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de înaintare a regiunii în

ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare, dar şi a

„locomotivelor” sale, în care să intre nu numai atuurile ţării - fanion, ci şi relaţiile ţării

respective cu ansamblul regiunii, gradul său de acceptare.

Regiunile sunt economice, dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei

opţiuni politice, a unei viziuni privind modul de desfăşurare a cooperării în zonă. Prima

caracteristică a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul nostru

presupune integrarea statelor cu afectarea suveranităţii lor, crearea unor organisme cu

drept de decizie la nivel regional. La toate contribuţiile pe care le-a înscris de-a lungul

istoriei, Europa a mai adăugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potenţialul

unei ţări, ci al unei întregi regiuni geografice. Europa a fost continentul care a construit

prima regiune economică a lumii.

Temă

Caracterizați una din regiunile economice importante ale lumii: NAFTA, ANDEAN,

MERCOSUR, CSI, ASEAN: obiective, organizare, impact economic regional

7.1.1. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis”

Tendinţa de regionalizare exprimă, de fapt, procesul de apropiere între state vecine, care

împart aceeaşi regiune geografică. Dacă vom examina îndeaproape acest process, nu este

greu să ne dăm seama că regionalizarea este un gen de poziţionare şi repoziţionare a

statelor, pornind de la raţiuni de proximitate geografică, în faţa creşterii competiţiei

mondiale. Evident că fiecare regiune a conceput şi a elaborat un răspuns în acord cu

particularităţile sale şi cu propria viziune despre ceea ce se întâmplă în zonă şi pe plan

global.

Cum am mai spus, răspunsul european este cel mai timpuriu şi, după opinia

noastră, cel mai ferm. Putem distinge un sens slab al regionalismului, în care ţările dintr-o

zonă convin să accelereze cooperarea între ele prin diferite mijloace. Europa a îmbrăţişat

alt sens al regionalismului, în care ţările renunţă la anumite prerogative şi consimt să

creeze o autoritate supranaţională cu drepturi bine precizate de decizie. Europa a decis să

pună în valoare cât mai multe dintre atuurile regiunii. De aceea, a optat pentru un model

integrat.

Regiunile sunt economice. Ele îşi propun stimularea şi amplificarea cooperării

economice într-o anumită zonă. Numai că modul cum sunt văzute raporturile dintre state,

cum este gândit şi realizat modelul regional exprimă o opţiune politică. Putem, de aceea,

spune că deşi este un fenomen prin excelenţă economic, regionalismul condensează o

anumită viziune politică. În acest sens putem vorbi de regionalismul politic, definit de

autorii lucrării „Transformări globale” drept „un cluster regional de state învecinate care

posedă un număr de atribute comune, care au niveluri de interacţiune semnificativă şi

care se bucură de o cooperare instituţionalizată” (David Held et al., 2004, p. 98). Cum

este concepută o asemenea cooperare, cât de departe merge ea, cât de mult se angajează

statele şi sub ce formă sunt probleme care definesc formula politică a regiunilor dintr-o

parte sau alta a globului.

67

Europa promovează un model supranaţional, cu organisme supranaţionale. Asia-

Pacific, dimpotrivă, conservă în întregime suveranitatea statelor, pornind şi de la

experienţele dureroase petrecute aici în timpul celui de-al doilea război mondial, care au

reprezentat un îndemn la mare prudenţă în adoptarea unor organisme cu prerogative

supranaţionale. Este greu de spus acum care dintre aceste modele sunt mai apte să

înfrunte cerinţele lumii de mâine. Ce putem spune este că Uniunea Europeană se află în

plin proces de reconstrucţie internă.

După cum am arătat mai sus, în perioada ultimelor decenii, instituţionalizarea

relaţiilor regionale s-a extins considerabil. Practic, nu există parte importantă a globului

în care să nu existe o regiune economică.

Pornind de la aceste diferenţe vizibile au apărut formule menite să fixeze

particularităţile principalelor regiuni economice. Este vorba despre „noul regionalism”

sau „regionalismul deschis”, bazat pe cooperare multilaterală şi „regionalismul închis”

care are la bază integrarea politică regională. Primul tip de regionalism ar exprima spiritul

anilor ’90, când au apărut cele mai multe din regiuni. O perioadă de puternică afirmare a

globalizării, o etapă marcată vizibil de extinderea cooperării multilaterale, în cadrul

regiunilor sau la nivelul globului. Dacă dorim să fixăm prin noua denumire creşterea şi

diversificarea regiunilor într-o perioadă a globalizării, dacă ne propunem ca în felul

acesta să exprimăm, în mod expres, disponibilitatea spre colaborare, de a preveni orice

tendinţă de închidere, de enclavizare, atunci denumirea poate fi acceptată.

Altminteri formulele de care am amintit pot crea un raport de opoziţie deloc

acceptabil. Este adevărat că regiunea economică europeană a apărut în anii ’50. Este la fel

de adevărat că ea şi-a concentrat eforturile pe „dezvoltarea internă” şi a marcat un succes

considerabil din acest punct de vedere. În acelaşi timp, UE a dezvoltat relaţii economice

cu celelalte zone ale globului. În 1966, UE şi statele din ASEAN au stabilit un dialog în

sfere de interes comun, de la economie la drepturile omului. În acelaşi timp, a semnat

acorduri cu Mercosur şi poartă discuţii cu NAFTA pentru crearea Ariei Atlantice de

Liber Schimb. Atunci ce fel de „regiune închisă” este Uniunea Europeană?

7.1.2. Stumbling blocks vs. building blocks

Care este raportul dintre regionalism şi multilateralism? Ce influenţă are fiecare dintre

aceste tendinţe asupra comerţului mondial, a bunăstării mondiale în general? Tendinţa

contemporană înspre regionalizare a fost interpretată în modalităţi diverse: ca înlocuitor

al multilateralismului pe cale de dispariţie; ca variantă paralelă, care nu exclude, ci

completează abordarea multilaterală; ca factor de accelerare a procesului de globalizare;

ca forţă de contrapondere, necesară pentru a contracara efectele multilateralismului.

Sistematizând, în literatura de specialitate se pot identifica două mari curente care

coagulează dezbaterile cu privire la blocurile economice regionale.


Regionalism închis: are la bază integrarea politică regională

Regionalism deschis: are la bază cooperare multilaterală

Stumbling blocks: blocurile regionale constituie stavile în calea liberalizării fluxurilor

68

comerciale

Building blocks: blocurile regionale constituie pietre de temelie ale sistemului global

integrat

Susţinătorii strategiei regionale consideră că blocurile regionale constituie adevărate

pietre de temelie – „building blocks” – pentru edificarea sistemului global integrat, o

poartă de acces către economia globală. Modelul este unul evoluţionist: acorduri de liber

schimb - regiuni economice mari - sistem complet liberalizat. Prestaţia în cadrul

regiunilor ar reprezenta, în această viziune, un fel de antrenament pentru jocul mai

complicat şi mai solicitant în cadrul sistemului global. Contribuţia regiunilor la

liberalizarea comerţului mondial ar putea fi înţeleasă, în această perspectivă, printr-o

comparaţie cu jocul de domino: un acord regional devine atrăgător pentru tot mai mulţi

membri, stimulează aderarea până când, în cele din urmă, printr-o strategie graduală,

toate ţările ajung să facă parte din acelaşi sistem global, integrat. Atractivitatea

acordurilor de liber schimb creşte proporţional cu creşterea costurilor ne-aderării, ale

izolării. Teama de a nu fi exclus de pe piaţă, de a nu mai avea nici un cuvânt de spus în

negocierile internaţionale alimentează o reacţie în lanţ, care va conduce la liberalizarea

comerţului mondial în ansamblu.

În plus, tendinţa înspre regionalizare, care, evident, respectă criteriile geografice

este semnificativ contracarată de activitatea firmelor transnaţionale, care urmează logica

profitului. Acestea traversează regiunile, constituind o adevărată forţă care leagă

grupările regionale într-un puternic cadru non-guvernamental. Câteva dovezi susţin

ipoteza regionalismului drept piatră de temelie a liberalizării complete a comerţului:

crearea NAFTA a stimulat un adevărat val de liberalizare în domeniul investiţiilor, runda

Uruguay a fost încheiată şi ca urmare a faptului că unele state membre ale Uniunii

Europene au acceptat condiţiile GATT doar în virtutea faptului că aparţineau acestei

entităţi economice.

Criticii regionalismului, ai blocurilor regionale consideră, dimpotrivă, că

acordurile de liber schimb – numite şi „grupări geografice discriminatorii” – fie că sunt

de o amploare mai mare sau mai mică, împiedică liberalizarea schimburilor la nivel

global; regiunile ar fi adevărate „stavile” (în engleză „stumbling blocks”) în calea

liberalizării fluxurilor comerciale. Membrii unor astfel de acorduri de liber schimb nu

sunt motivaţi să reducă barierele comerciale şi vamale cu statele non-membre, îşi

concentrează toate eforturile în interiorul acordului din care fac parte, nu mai sunt

interesaţi de consolidarea unui sistem comercial care, în cele din urmă, să aibă o

dimensiune globală.

Adversarii regionalismului cred că menţinerea unui sistem regional consumă din

resursele necesare menţinerii şi consolidării unui sistem global, iar contribuţia strategiei

regionale la creşterea bunăstării generale şi a bunăstării participanţilor este minimă, dacă

nu chiar contraproductivă. Aşadar, motivele care întemeiază crearea zonelor comerciale

de liber schimb nu ar fi economice, sau nu pur economice, ci mai cu seamă politice:

„sistemele de schimb regional reprezintă, în mod esenţial, instrumente ale economiei

politice; ele sunt în egală măsură menite să protejeze statele de propriile grupuri de

interese şi să protejeze statele unele în raport cu celelalte” (Ali M. El-Agraa, 1999, p.

154). Într-o astfel de evaluare, regionalismul va reprezenta noua formă pe care vor lua

conflictele geo-economice, cu consecinţe politice dintre cele mai serioase.

69

7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?

Apariţia regiunilor economice pune în termeni noi problema evoluţiei comerţului

internaţional, precum şi cea a raporturilor dintre regiunile economice şi procesul

globalizării contemporane. Stimulează regiunile economice comerţul mondial sau

prefigurează un gen de autarhie economică intraregională? Răspunsul depinde de modul

cum sunt concepute şi funcţionează aceste regiuni, dacă ele sunt deschise comerţului

internaţional, dacă încurajează şi stimulează reguli şi norme care să minimizeze diverse

obstacole în calea fluxului de schimburi la nivel global. A apărut o întreagă literatură în

privinţa relaţiei de care vorbim. O parte a acesteia vede cele două procese, de

regionalizare şi de globalizare, ca fiind în esenţa lor complementare. Cealaltă,

dimpotrivă, consideră că procesul de formare a regiunilor reprezintă o întoarcere la un

gen de „medievalism” întârziat, bazat pe existenţa unor „cetăţi economice”, generatoare

de tensiuni şi chiar conflicte, de obstacole greu de tolerat în faţa unui comerţ liber.

Noi considerăm că această dezbatere nu este ferită de o anumită abordare

speculativă, bazată pe argumente construite în laboratoare academice, fără suficientă

ancorare în procese şi tendinţe sociale reale şi probate. Regionalismul şi globalizarea apar

la o primă abordare drept procese incompatible, ca alimentând traiecte de evoluţie

complet diferite. Multe din scrierile întâlnite pe această temă nu fac decât să „întemeieze”

o asemenea abordare, oarecum comună. Ceea ce propunem este mai întâi să privim atent

la harta economică a lumii. Ea este vizibil marcată de existenţa regiunilor economice care

cuprind majoritatea ţărilor dezvoltate, majoritatea regiunilor lumii. Având de-a face cu un

fapt, atunci primul lucru pe care ar trebui să-l lămurim este cărei necesităţi răspund

regiunile, ce probleme rezolvă sau îşi propun să rezolve, ce preocupări angajează?

Sunt mai multe „nevoi” topite în constituirea unei regiuni. În primul rând, nevoia

unor state puternice, a unor lideri economici zonali de a vorbi în numele unei puteri

economice mai mari decât propria putere, de a asigura o anumită stabilitate zonei în care

se află; corelativ, este nevoia statelor mai mici de a „integra”, de a „încadra” puterile

zonale respective, concomitent cu cerinţa propriei dezvoltări şi cu dorinţa de a diminua

decalajele care le despart de statele avansate din regiune; actorii economici propriu-zişi,

firmele, au şi ele interesul major de a avea la dispoziţie o piaţă mai mare, de a participa la

o competiţie în care norma este performanţa, de a exersa pe „un teren mai mic” regulile

jocului mare, reprezentat de globalizare.

Şi statele mai mici şi mai puţin dezvoltate, şi cele mai mari şi mai dezvoltate au

nevoie de a exersa, împreună, la dimensiuni mai mici asprimea competiţiei globale,

strategiile care se pot dovedi de succes, atuurile ţărilor şi, deopotrivă, ale regiunilor

respective. Pentru a nu vorbi de faptul că state şi firme practică, în cadrul regiunii, un

comerţ în care barierele dispar, în care regula este competitivitatea şi performanţa. Iată,

pe scurt, motivele care au dus la crearea regiunilor economice, indiferent de

performanţele lor concrete de funcţionare. Dacă acestea sunt faptele, ar trebui să ne

întrebăm în ce măsură intră ele în contradicţie cu cerinţele globalismului? Înainte de a

răspunde la întrebare, să mai insistăm asupra unui aspect.

Este de notorietate că globalizarea a generat o serie de consecinţe sociale

negative. Ea a mondializat sărăcia, a accentuat decalajele existente, a făcut ca bogaţii să

70

devină şi mai bogaţi iar săracii şi mai săraci. Un proces de o asemenea importanţă cum

este globalizarea nu poate fi discutat independent de impactul social pe care îl generează;

în caz contrar, el va fi din ce în ce mai puţin acceptat, cum dovedesc anumite reacţii în

zonele în care se organizează diferite întâlniri pe această temă, şi, în cele din urmă, nu va

putea funcţiona cum se cuvine. Acceptarea socială este fundamentală pentru orice proces

economic. Putem spune că regiunile economice formează o „şcoală”, o „anticameră”, un

gen de „cantonament” pentru globalizare, atât în latura sa economică, dar mai ales în ceea

ce priveşte controlul implicaţiilor sociale.

Pe de altă parte, actorii procesului de globalizare sunt statele cele mai avansate,

firmele cele mai puternice, deja cu o arie de cuprindere multinaţională, adică forţele vital

interesate în ridicarea barierelor din calea comerţului internaţional, în accelerarea

efortului de instituire a normelor multilaterale ale globalizării. Nu există modalitate mai

normală de a stimula acest proces decât pregătindu-i condiţiile de funcţionare. Iar

regiunile economice pot deveni asemenea actori, pot lucra în direcţia accelerării

globalizării şi regulilor sale, dar după o perioadă de pregătire care, în ultimă instanţă, va

contribui la diminuarea urmărilor negative ale globalizării.

Revenind la întrebarea anterioară, putem spune că atât globalizarea cât şi

regionalizarea sunt procese complexe de schimbare socială, care implică restructurări,

reconfigurări, prefaceri pe toate planurile, inclusiv pe cele mentale şi de comportament,

că, în practică, ele se intersectează, se sprijină unul pe altul şi îşi facilitează condiţiile de

funcţionare. Chiar dacă pot să apară şi elemente de incompatibilitate, cele două procese

sunt mai strâns corelate decât apar la prima vedere. Prin urmare, important este nu să ne

angajăm în direcţia relevării şi teoretizării incompatibilităţii, ci să „citim” corect regiunile

ca fenomen economic, să le descifrăm linia de evoluţie.

Comentați:

„Dezbaterile astăzi nu se poartă între avocaţii comerţului liber şi cei ai protecţionismului,

ci între cei ai comerţului liber şi ai comerţului strategic.”

(Andrew Gamble, 2003, p.

28)

Pentru reprezentanţii comerţului strategic, scopul central al politicii economice

este îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale. Nu este indicată în nici un fel

„insularizarea”, „marginalizarea” faţă de fluxurile competiţiei internaţionale; scopul este

de a accepta aceste rigori, de a participa la comerţul internaţional, dar şi de a te asigura că

eşti în măsură să faci faţă competiţiei, să întruneşti o anumită performanţă, fără de care

nu poţi deveni actor economic semnificativ. Proiectele regionale au avut în vedere ca

statele sau regiunile în ansamblu lor să acţioneze strategic, să protejeze anumite sectoare

cheie şi să se asigure că vor deveni lideri internaţionali în acele domenii. Evident că în

acest punct viziunea susţinătorilor comerţului strategic se află la antipodul celei

reprezentate de adepţii comerţului liber, potrivit cărora specializarea deplină este dictată

de piaţă, de avantajul comparativ care se va dezvolta spontan. Viziunile menţionate mai

sus constituie un gen de transpunere în planul comerţului internaţional a ceea ce se

numeşte „terapia de şoc” şi „terapia graduală” în procesul transformărilor sociale.

Pe linia argumentelor promovate de reprezentanţii comerţului strategic se înscriu

şi concepţiile privind existenţa unor modele distincte de capitalism, care ţin de un

71

„specific regional”. Modelul dominant anglo-saxon, cu accentuarea comerţului liber şi a

regimului de laisser-faire, contrastează cu cel japonez care combină strategia cu

investiţiile pe termen lung, care preconizează un gen de parteneriat între guvern şi

corporaţii. Şi mai important este faptul, spune Gamble, că fiecare stat promovează politici

faţă de anumite sectoare după regulile comerţului strategic (de pildă, domeniul apărării în

SUA), în timp ce alte sectoare se conduc în întregime după regulile comerţului liber.

Din punctul nostru de vedere, este fundamental să subliniem că nu putem vorbi

despre regionalism, ca de un fenomen de care lumea contemporană are nevoie, dacă nu

avem în vedere regiuni şi aranjamente regionale deschise, care lucrează în spiritul

competitivităţii şi performanţei şi se dovedesc adepte ale multilateralismului comerţului

internaţional. Este o distincţie esenţială şi o întrebare care merită să preocupe cercurile de

decizie. Spre ce vor evolua regiunile economice? Spre blocuri închise sau semiînchise,

protejate de diverse bariere vamale sau, dimpotrivă, dezvoltându-se, ele vor deveni factor

de stimulare a cooperării, de încurajare a schimburilor, de liberalizare a comerţului? Până

în prezent, fenomene de închidere regională nu au apărut. Au fost reacţii de protecţie în

anumite sectoare şi pe termen scurt. În ansamblu, regiunile economice au contribuit la

stimularea atât a schimburilor interne cât şi a celor interregionale.

Întrebări

1. Motivaţi dacă regiunile sunt pietre de temelie – „building blocks” sau obstacole –

„stumbling blocks” în calea globalizării.

2. Precizaţi care sunt avantajele adoptării unui model de dezvoltare bazat pe potenţialul

unei întregi regiuni geografice.

Bibliografie



Naughton, Barry, The Chinese Economy: Transition and Grows, The MIT Press,

Cambridge, London, 2007.

Navarro, Peter, The Coming China Wars: Where They Will Be Fought and How They Can

Be Won, Financial Times Press, Upper Saddle River, New Jersey, 2007.

Oshri, Ilan, Julia Kotlarsky, Leslie P. Willcocks, The Handbook of Global Outsourcing

and Offshoring, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2009.

Ozawa, Terutomo, The Rise of Asia, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, MA,

USA, 2009.

Rajadhyaksha, Niranjan, The Rise of India. Its Transformation from Poverty to

Prosperity, John Wiley & Sons (Asia), Singapore, 2007.

Ramamurti Ravi, Jitendra V. Singh (eds.), Emerging Multinationals in Emerging

Markets, Cambridge University Press, 2009.

Bisley, Nick, Rethinking Globalization, Palgrave Macmillan, New York, 2007.

Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent

Turbulence, Routledge, London, 2008.

72

David Held, Anthony McGrew, David Golblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale,

Iaşi, Polirom, 2004.

Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura

Diogene, 1994.

Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global

Governance in a Post-hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, 2001.

European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global Governance in a

Post-hegemonic Era, Aldershot, Burlington USA, Singapore, Sydney, Ashgate

Publishing, 2001.

Jagdish Bhagwati, Pravin Krishna, Arvind Panagaryia (eds.), Alternative Approaches to

Analyzing Preferential Free Trade Agreements, Cambridge, MIT Press, 1999.

Lester Thurrow, Head to Head: The Coming Economic Battle among Japan, Europe and

America, New York, William Morrow, 1992.

Edward N. Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of

Commerce, The National Interest, 1990. Andrew Gamble, „Regional Blocs, World Order

and the New Medievalism”, în Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism,

Regional Actors and Global Governance in a Post–hegemonic Era, Aldershot,

Burlington-USA, Singapore, Sydney, Ashgate Publishing Limited, 2003.

73





Unitatea de învăţare 8. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX

8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“

8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene

8.3. Paradoxuri europene

8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic


La sfârşitul cursului, vei putea să foloseşti instrumentele de lucru necesare pentru




să explici funcţionarea instituţiilor europene

să discuţi despre direcţiile posibile de dezvoltare a Uniunii Europene

8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“

În întreaga perioadă modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii. Ea a fost

continentul care s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele

curente, a inaugurat modele, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor

achiziţiilor ştiinţifice importante ale ultimelor secole. Fiind de acord cu autorii care

consideră că secolul douăzeci a fost „un secol american“, Romano Prodi subliniază: „la

fel de adevărat este şi că mileniul în care trăim [mileniul trecut – n. n.] este «mileniul

european» (Romano Prodi, 2001, p. 93).

Secolul trecut a fost, din perspectiva istoriei europene, o perioadă de decădere fără

echivoc. Europa a încetat să mai fie adevăratul centru al lumii. Mai mult, din subiect

istoric ea a devenit obiect de dispută. Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX

Europa şi-a revenit în bună măsură, nu putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război

Mondial şi, mai ales, Războiul Rece au reprezentat o confruntare între cele două

superputeri ale momentului pentru dominarea Europei. Divizarea Europei a fost

exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice ţări a continentului – Germania.

Această ţară simboliza sfâşierea Europei. În partea de vest a ţării staţionau trupe

americane, iar în zona estică – trupe sovietice. Pornind de la această realitate, care avea şi

o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârşituldivizării Germaniei

reprezintă „cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârşitul Războiului

Rece“ (Zbigniew Brzezinski, 1995, p. 165).

Din punctul nostru de vedere, prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, a unui imperiu

construit cu metodă timp de trei sute de ani, a reprezentat un eveniment cel puţin la fel de

important. Dacă avem în vedere faptul că sfârşitul divizării Germaniei însemna, în acelaşi

74

timp, şi sfârşitul divizării Europei, dacă, deci, reţinem cu deosebire încărcătura simbolică

a evenimentului, putem fi de acord cu aprecierea autorului american.

Încheierea Războiului Rece este pentru continentul european un eveniment mult

mai semnificativ decât pentru orice altă regiune a lumii. Pentru Europa este vorba despre

sfârşitul unei ere de divizare între partea de est a continentului, aflată până atunci sub

dominaţie sovietică, şi cea de vest, care a evoluat într-un sistem democratic; de aceea,

una dintre cele mai importante mişcări de pe continent în anii de după Războiul Rece a

fost recuperarea geopolitică a teritoriilor care evoluaseră în altă orbită, inaugurarea unui

proces de autodefinire şi autoafirmare, de căutare febrilă a unei noi identităţi. Este

relevant acest moment şi pentru că el ne poate arăta dacă Europa a învăţat ceva din

perioada care s-a încheiat, dacă este pregătită să întâmpine noua vârstă a societăţii

moderne cu un model de dezvoltare adecvat.


1. Care este cronologia unificării Europei? Care sunt primele forme de cooperare

europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial?

2. Ce structuri instituţionale s-a creat prin Tratatul de la Roma, Tratatul de la Maastricht,

Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa?

3. Precizaţi care sunt instituţiile cu orientare supranaţională ale UE: Comisia Europeană,

Parlamentul European şi Curtea de Justiţie? Dar ale instituţiilor cu orientare

interguvernamentală: Consiliul de Miniştri şi Consiliul European?

8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene

Cu sau fără voia noastră, atunci când discutăm despre Uniunea Europeană nu putem

rezista tentaţiei de a o plasa în ansamblul puterilor momentului, de a vedea cum se

poziţionează continentul nostru în peisajul global al puterii.

Din perspectiva celor 50 de ani de existenţă a Comunităţii şi, apoi, a Uni-unii

Europene, putem spune că această formă de integrare a favorizat dezvoltarea. Uniunea

Europeană îşi va păstra şi în viitor o pondere considerabilă în ansamblul PIB-ului

mondial. Iată datele pe care le prezintă în această privinţă Romano Prodi. La nivelul

anului 1995, SUA deţineau 20% din PIB-ul mondial, Uniunea Europeană 22% iar

Japonia 8%. La nivelul anului 2020, ponderea SUA se va reduce la 11%, cea a Uniunii

Europene la 12% iar a Japoniei la 5%. Actorii economici cu cea mai impresionantă

devenire ar fi „cei cinci mari“: Rusia, China, Indonezia, India şi Brazilia, care vor

înregistra, împreună, în 2020, circa 21% din PIB-ul mondial (Romano Prodi, op. cit., pp.

136-137).

În domeniul proiecţiilor de viitor, lucrurile nu sunt atât de sigure cum par să

sugereze unele cifre şi interpretări. Vom insista asupra unei alte abordări, care nu

proiectează cea mai bună perspectivă asupra Europei. Extrapolarea este riscantă, mai ales

că este vorba despre o perioadă îndelungată de timp, pe parcursul căreia pot să apară

multe lucruri greu de prevăzut astăzi, dar premisele de la care se pleacă sunt demne de

luare-aminte.

75

În rândul slăbiciunilor europene se cuvine menţionată şi puterea militară modestă

de care dispune Uniunea, cel puţin comparativ cu puterea sa economică sau cu puterea

militară a partenerului de peste Ocean.

Slăbiciunea fundamentală în această privinţă este capacitatea redusă a Uniunii de

a proiecta puterea, de a fi prezentă acolo unde interesele ei o cer. Atât de marcată a ajuns

această slăbiciune în percepţia politică, încât a devenit obiect de ironie: Europa este

văzută drept un pigmeu militar, cu o capacitate militară care îi poate permite doar să

răstoarne un guvern dintr-o ţară bananieră. Într-adevăr, Europa nu excelează în această

privinţă. Iar ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia, unde UE nu a putut interveni cu forţele

sale, deşi era vorba despre un conflict pe un teritoriu european, a reprezentat un semnal

cât se poate de concludent.

O altă problemă esenţială este cea a cheltuielilor militare făcute de Uniunea

Europeană, raportate, evident, la efortul financiar al celorlalte puteri ale momentului.

Europa nu a avut o mişcare de răspuns la acţiunile SUA de mărire a bugetului

cheltuielilor militare.

Este adevărat că Uniunea Europeană alocă mult mai puţini bani domeniului

militar, aşa cum este adevărat că decalajul care desparte SUA de orice putere importantă

a lumii de astăzi în domeniul militar este enorm şi greu de recuperat în următorii ani.

Supremaţia americană în acest domeniu este de necontestat. Situaţia Uniunii Europene

este semnificativă pentru stadiul de evoluţie în care se află. Cheltuielile militare ale

Europei nu sunt atât de mici, numai că ele se fac, în majoritate, la nivelul statelor

componente. Rezultă o mare disipare a efortului financiar şi o vizibilă lipsă de

performanţă. Este un paradox că state precum Franţa sau Anglia sunt puternice din

perspectiva volumului şi performanţelor tehnologice ale armamentului lor, în timp ce

Uniunea Europeană este încă slabă. Cât priveşte cheltuielile Germaniei în acest domeniu,

acestea sunt reduse. Cu o populaţie educată, cu performanţe tehnice dovedite, cu o

economie care este comparabilă cu cea americană, Europa are capacitatea şi condiţiile de

a deveni o putere şi în termeni militari.

O întrebare se ridică automat: este oportun să o facă, sau, mai bine zis, aceasta

trebuie să fie neapărat prioritatea Europei? Trecând peste situaţia particulară pe care o

traversează Uniunea, în care problema politicii externe şi a unei puteri militare comune

sunt încă în discuţie, merită să ne întrebăm dacă Europa trebuie să-şi orienteze resursele

în această direcţie. Crearea forţei de intervenţie rapidă se justifică, pentru că o putere

trebuie să fie credibilă. Iar credibilitatea nu poate fi asigurată fără o capacitate de

intervenţie militară modernă. Sporirea masivă a cheltuielilor militare din partea Uniunii

ridică problema centrală a oportunităţii şi a priorităţilor sale. Lăsăm la o parte faptul că

aceasta ar presupune clarificarea raporturilor din cadrul NATO, unde ţările Uniunii

Europene sunt membre, dintre organizaţia nord-atlantică şi forţa militară care s-ar crea.

Ar fi o discuţie prea complicată. Întrebarea centrală se referă la oportunitatea unei acţiuni

de mare amploare, a transformării Uniunii şi într-o mare putere militară. Noi considerăm

că, oricât ar fi de tentantă o asemenea perspectivă, ea nu se justifică (încă o dată, lăsăm la

o parte relaţia cu NATO). Ar consuma prea multe fonduri într-o direcţie care nu are o

importanţă vitală pentru Uniune şi viitorul ei, cel puţin în momentul de faţă, aşa cum au

alte domenii la care ne vom referi. Problema echilibrului dintre cheltuielile afectate zonei

militare şi cele consacrate dezvoltării propriu-zise este fundamentală pentru vitalitatea

unei noi puteri, cum ne avertizează şi Paul Kennedy (Paul Kennedy, 1987).

76

Sperăm că Europa a învăţat şi din propriile experienţe, când pe trupul ei au curs

râuri de sânge, dar a învăţat, deopotrivă, şi din experienţele recente, când nu a fost

implicată în prim-planul confruntărilor. Europa are priorităţi economice, tehnologice,

demografice. Aici ar trebui concentrat efortul investiţional de ordin strategic al Uniunii.

8.3. Paradoxuri europene

Deşi dezvoltată, deşi puternică, Europa are un aer prea clasic şi, în orice caz, pare că nu

se mai află în prim-planul proceselor moderne de dezvoltare. Europa este o forţă a lumii

de astăzi, dar nu mai este simbolul ei, nu mai deţine poziţia de întâietate pe care a avut-o

cândva.

Nu este nici în căderea, nici în puterea noastră să identificăm ceea ce lipseşte

Europei pentru a reveni pe locul de altădată. Ne vom limita să numim câteva din ceea ce

Romano Prodi numeşte „paradoxuri europene“. Cu menţiunea că în ceea ce urmează

paradoxul nu este văzut doar în latura sa de conflict sau tensiune internă, de coexistenţă a

unor laturi contradictorii, ci desemnează prelungirea excesivă a unei stări de lucruri, deşi

există condiţii de depăşire aacesteia; astfel, Europa întârzie costisitor însuşi procesul de

construire a propriilor atuuri, în cele din urmă a propriei puteri.

Primul paradox: Europa continuă să fie locul de unde pleacă spre alte orizonturi

minţi strălucite, spirite de excepţie, şi nu locul unde poposesc aceste minţi, atrase de

cultura şi performanţele europene. Traseele de emigrare a personalităţilor prin excelenţă

creative reprezintă un indiciu foarte sensibil al atractivităţii unei puteri, al prestigiului de

care se bucură, al potenţialului de evoluţie cu care este creditată.

Nu este vorba aici numai despre o problemă de prestigiu şi de imagine.

Dezvoltarea şi menţinerea competitivităţii în domeniul cercetării şi tehnologiei înalte este

legată indisolubil de o anumită concentrare, de atingerea unei „mase critice“ de specialişti

de mare performanţă. Formarea propriilor competenţe este un mijloc în această direcţie;

atragerea altora este importantă nu numai prin sporul de materie cenuşie pe care îl

prilejuieşte, ci şi prin imaginea pozitivă pe care o proiectează asupra ţărilor de destinaţie.

Istoria Europei arată că ea a reprezentat continentul unde veneau, îndeobşte, minţile

vremii. Începând cu perioada postbelică, tendinţa s-a inversat, continentul nostru

devenind punct de plecare, şi nu punct de sosire a minţilor strălucite. Tendinţa s-a

confirmat după prăbuşirea comunismului, când materia cenuşie de excepţie din Europa de

Est a migrat în special către Statele Unite şi Canada, şi nu atât către Europa Occidentală.

Mai mult, chiar specialişti de primă mărime din statele Vestului european emigrează în

America.

Al doilea paradox: Situaţia despre care am vorbit va fi înţeleasă mai bine dacă

vom trata un alt paradox, cel reprezentat de raportul dintre producţia ştiinţifică proprie şi

gradul său de valorificare, de transformare în tehnologii performante, în activităţi

competitive. Se ştie că, astăzi, producţia ştiinţifică reprezintă secretul fundamental al

performanţei şi competitivităţii, indicatorul care anunţă evoluţia viitoare a unei ţări sau a

unui conglomerat economic. Din punctul de vedere al producţiei ştiinţifice – număr de

brevete, publicaţii de profil, reţeaua de institute de cercetare etc. –, situaţia la nivelul

Uniunii Europene este perfect comparabilă cu cea din SUA şi Japonia. Când este vorba

despre investiţiile în cercetare-dezvoltare, strâns legate de cerinţele de creştere a

performanţei economice, decalajul Europei faţă de cele două state menţionate începe să

77

fie vizibil. Europa creează, dar nu converteşte creaţia în tehnologie performantă şi în

oportunităţi de afaceri. Europa creează, dar nu o face neapărat pe direcţii prioritare, pe

direcţii vitale pentru evoluţia tehnologică şi economică. În domenii de importanţă

cardinală, cum sunt informatica, electronica, biotehnologiile, Europa acuză o vizibilă

rămânere în urmă.

De aceea, cel puţin pe termen scurt şi mediu, ea nici nu poate emite pretenţii la

poziţii de vârf în aceste domenii atât de importante, pentru că rămâ-nerea în urmă se

situează la nivelul cauzelor, al cercetării propriu-zise. Este adevărat că Europa conduce în

domenii industriale clasice, cum ar fi chimia sau industria farmaceutică. Important şi

decisiv pentru competiţia tehnologică actuală este că microelectronica, informatica,

biotehnologiile sunt ramuri care contribuie decisiv la modernizarea şi ridicarea

performanţelor celorlalte activităţi industriale. De aceea, dacă Europa nu va recupera

decalajul în aceste domenii de vârf, ea riscă să-şi piardă competitivitatea în sectoarele

clasice. În ultima perioadă, Uniunea Europeană a lansat programe care urmăresc să

prevină fărâmiţarea cercetării, să orienteze eforturile specialiştilor pe direcţii prioritare la

nivel european. Să sperăm că ele vor structura mai bine cercetarea, direcţionând-o către

obiective cu adevărat strategice, care condiţionează în momentul de faţă performanţa şi

modernizarea economică şi socială.

Nu putem să nu consemnăm în acest context şi un alt aspect, esenţial după opinia

noastră. Dacă această rămânere în urmă s-ar manifesta în cadrul unei ţări obişnuite, al

unei regiuni economice de nivel mediu, lucrurile nu ar fi ieşite din comun şi, în orice caz,

nu ar îmbrăca o notă de dramatism. Dar aici este vorba despre o regiune care, din punct

de vedere economic, aleargă umăr la umăr cu celelalte puteri ale momentului. Chiar

aspiră la statutul de primă putere economică a lumii. Putem oare concepe astăzi o

superputere fără ca ea să deţină o poziţie de întâietate în industriile fundamentale ale

microelectronicii, informaticii sau biotehnologiilor?

Nu este vorba doar de o insuficientă capacitate de a converti cunoştinţele în

tehnologii şi oportunităţi, ci de ceva mai mult, de atitudinea faţă de inovaţie, faţă de

crearea condiţiilor optime în care inovaţia, în toate sensurile ei – inovaţia tehnologică,

inovaţia managerială, inovaţia socială –, să se dezvolte rapid.

Al treilea paradox: Iată o situaţie pe care o relateză Romano Prodi: „Din cele mai

mari 25 de companii americane actuale, 19 nu existau sau erau foarte mici înainte de

1960. Pe atunci nu existau, ca să dăm doar două exemple celebre, nici Microsoft, nici

Intel. În schimb, din cele mai mari 25 de în-treprinderi europene nici una nu este nouă,

toate existând de mai bine de 30 de ani“ (Romano Prodi, 2001, p. 109).

Europa suferă de o anumită inflexibilitate la schimbarea rapidă care anunţă o

direcţie de mare viitor, de un fel de imobilism în a urma cerinţele pieţei, şi numai după

aceea de capacitatea mai redusă de a converti cunoştinţele în tehnologii şi oportunităţi.

Europa va trebui să iasă din clasicismul său actual, să-şi valorifice perfor-manţele

educaţionale creând un context propice inovaţiei, cea care a consacrat-o ca putere

economică în perioada modernă.

Întâlnim frecvent în literatura de specialitate aprecierea că Europa are două

probleme esenţiale – dezvoltarea insuficientă a economiei şi nivelul ridicat al şomajului.

Ambele sunt legate de atitudinea faţă de inovaţie pe care o solicită tehnologiile moderne.

Paradoxul constă în faptul că Europa întruneşte mai toate condiţiile inovaţiei – producţie

ştiinţifică, învăţământ performant, nivel de instruire a populaţiei ridicat etc., dar suferă în

78

domeniul inovaţiei propriu-zise. Europa dispune de condiţii de inovaţie, dar nu a creat

mediul inovaţiei: de la concentrarea cercetării la răsplata inovaţiei de excepţie.

Că tinerii Europei pleacă spre alte ţări este o realitate. S-a vorbit mult – şi cu

îndreptăţire – despre decalajul dintre venituri, care ar alimenta migraţia creierelor. El nu

poate explica procesul ca atare. Suntem tentaţi să considerăm că mai important decât

diferenţa dintre venituri este faptul că Europa nu este considerată un veritabil avanpost al

cercetării în domenii esenţiale, cum sunt înaltele tehnologii. Nimeni nu poate nega faptul

că talentele de excepţie sunt atrase şi de câştig, dar atracţia profesională, şansa de a se

împlini în acest câmp se pot dovedi mai importante, şi este trist că astăzi multe minţi de

excepţie pleacă de pe continentul care, odată, a reprezentat leagănul creaţiei, al

modelelor, al atitudinii inovative. Europa parcă nu mai are avântul, nebunia, ca să

spunem aşa, a creaţiei. Pare prea împăcată şi mulţumită de sine, aşezată, confortabil, în

tipare şi mândră de tradiţia care, într-adevăr, o onorează.

Europa trebuie să-şi recupereze freamătul novator fără de care nu poate aspira la

statutul de superputere. Într-o epocă a creaţiei, aceasta este cea mai importantă bogăţie.

8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic

Europa a strălucit în istorie în ultimele secole (după o perioadă la fel de strălucită în

Antichitate), nu prin datele naturale ale existenţei sale, pentru că Europa nu este nici

întinsă, nici bogată. A reuşit întotdeauna prin creaţie. Obişnuită cu succesul, Europa nu a

mai fost atentă la ridicarea altor zone, cum ar fi America de Nord şi Rusia, la potenţialul

de dezvoltare de care dispun acestea. Asemenea tendinţe nu puteau fi sesizate de o

Europă politică prea încrezătoare în sine şi prea obişnuită să considere că reprezintă

centrul lumii.

Conflictele dintre puterile europene au reprezentat, într-adevăr, cauzele imediate

ale celor două conflagraţii mondiale, dar, dacă ar fi să ne referim la cauzele de fundal,

atunci nu încape nici o îndoială că eurocentrismul a reprezentat un asemenea factor. O

supralicitare a rolului şi forţei Europei.

Nu am fi insistat asupra acestui lucru dacă nu am întâlni şi astăzi puseuri de

supraevaluare a Europei, cuplate cu subevaluarea altor zone, dacă nu am descoperi şi

acum o atitudine de superioritate şi de tratare oarecum superficială asfidărilor cu care se

confruntă continentul nostru. Dintre acestea ne vom opri la una singură – sfidarea

demografică – căreia literatura de specialitate îi oferă o importanţă comună.

Considerăm că viitorul Europei depinde de viitorul său demografic, de populaţia

şi de calitatea sa. Tocmai în acest domeniu vital s-a instalat suferinţa principală a

Europei. Conştientizarea ei nu poate întârzia, pentru că îndreptarea ei este extrem de

anevoioasă. Amânarea poate fi chiar fatală.

Ca să ne dăm seama de importanţa temei, să înfăţişăm câteva evoluţii. La 1900,

dintr-o mie de persoane, 580 erau asiatici, 250 europeni, 92 americani (care locuiau pe

ambele continente americane) şi 68 africani. Un secol mai târziu, proporţiile sunt

următoarele: 609 asiatici, 119 europeni, 135 americani şi 132 africani (François Géré,

2002, p. 89). Nu numai că ponderea populaţiei tuturor continentelor a crescut, iar cea

europeană a scăzut, şi a scăzut la mai mult de jumătate; dar în momentul de faţă populaţia

europeană este cea mai redusă comparativ cu populaţiile altor continente. Acesta nu este

un fapt secundar. Mai ales că el se cuplează cu alte tendinţe, extrem de dureroase.

79

În primul rând, procesul de îmbătrânire a populaţiei. Iată evaluarea făcută în

această privinţă de The Economist („Half a Billion Americans?“, The Economist, 24 aug.

2002). Astăzi, vârsta medie a americanilor este de 35,5, iar cea a europenilor de 37,7 ani.

În 2050, vârsta medie a americanilor va fi de 36,2, iar a europenilor de 52,7 ani. Aceeaşi

problemă a îmbătrânirii populaţiei, privită altfel. În 1990, 14,5% din populaţia Europei

Occidentale avea peste 65 de ani. În cazul altor state, cifrele erau cu totul diferite: 12,3%

în cazul SUA, 11,9% pentru Japonia şi chiar 4,8% în cazul statelor din centrul, sudul şi

sud-estul Asiei, 3,6% pentru nordul şi vestul Africii şi 4,6% pentru America Latină. În

2020, circa o treime din populaţia Europei Occidentale va avea peste 60 de ani (Göran

Theborn, „Europe – Superpower or a Scandinavia of the World?“, în Mario Teló (ed.),

2001, p. 229). Ceea ce înseamnă o mare povară financiară şi, în acelaşi timp, diminuarea

considerabilă a forţei de propulsie economică pe care o asigură îndeobşte populaţia

tânără. Cea mai mare suferinţă a Europei este că în multe din ţările sale nu se mai asigură

nici măcar înlocuirea naturală a populaţiei existente. Părţi întregi din Europa se sting

încet…

Problema populaţiei este la fel de complexă ca şi cea a dezvoltării. Iar Europa nu

poate aspira la un loc de vârf în ierarhia lumii dacă nu va găsi o soluţie la problema

demografică, element-cheie pentru dezvoltarea sa. Europa nu poate trăi din tradiţie. În

orice domeniu, dar cu atât mai mult în cel demografic.

Poate şi ca un gen de scuză, de refugiu psihologic, este invocată adesea pregătirea

populaţiei europene. Asemenea probleme apar mult mai frecvent atunci când este vorba

de analize comparative cu SUA. În acest context, se aminteşte despre calitatea procesului

educaţional american, care nu ar întruni standarde de performanţă deosebite, care nu ar fi

chiar competitiv. Se acuză cu deosebire calitatea modestă a pregătirii medii în SUA.

Există în această privinţă abordări mai nuanţate şi mai apropiate de adevăr. De pildă,

Lester Thurrow consideră că americanii au cele mai performante universităţi, nemţii cele

mai bune licee şi şcoli profesionale, iar japonezii cel mai bun învăţământ gimnazial. Dacă

ar fi să privim învăţământul din perspectiva gradului de pregătire a populaţiei, atunci

putem formula unele judecăţi de valoare. Nimeni nu pune la îndoială că nivelul de

calificare şi de cultură generală al populaţiei europene este mai înalt. Ceea ce proiectează

o anumită lumină asupra învăţământului european.

O analiză mai nuanţată a calificării populaţiei ne arată şi alte lucruri, extrem de

importante. Dacă am avea în vedere prima treime a populaţiei, atunci, potrivit aprecierii

lui Thurrow, societatea americană are o populaţie mai calificată. Dacă luăm în calcul

următoarele două treimi, atunci populaţia europeană deţine o calificare mai înaltă. Este

aici o diferenţă şi în ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării. Americanii preţuiesc

mai mult talentul ieşit din comun, persoana care propulsează un domeniu, omul

performant cu adevărat. Ei au înţeles că salturile în diferite domenii se asociază cu creaţia

minţilor de excepţie. Poate şi de aceea au universităţile cele mai performante. Europenii

pun accent pe nivelul general de cunoştinţe şi pregătire.

Unificarea Europei, instituirea monedei unice, reconstrucţia europeană sunt

probleme foarte importante, dar sunt palide – mai ales în perspectiva termenului mediu şi

lung – faţă de tema centrală, cea a populaţiei. Tot ceea ce a făcut până acum Europa a

făcut cu populaţia sa. Izbânda nu poate fi niciodată desprinsă de oameni, de capacitatea şi

organizarea lor, de motivaţia şi angajamentul lor. După unificare, principala problemă de

ordin geopolitic a Europei este cea demografică. Greutatea internaţională a unui stat sau a

80

unei regiuni începe de la o anumită pondere a populaţiei. Calificarea, organizarea,

inventivitatea se adaugă numărului, nu se substituie. Dacă Europa nu opune presiunii

demografice externe o forţă de contrabalans internă, mai devreme sau mai târziu, oricâte

măsuri de precauţie şi-ar lua, va fi obiect de expansiune demografică. Împotriva căreia nu

va putea lupta cu nici un sistem de securitate, oricât de performant. Ci doar cu propria

populaţie, cu numărul acesteia. Ceea ce înseamnă cu rata ei de creştere.

Teme pentru eseu

1. Realizaţi o analiză comparativă a atuurilor şi a slăbiciunilor Europei comparativ cu alţi

doi importanţi alergători în cursa economică globală : SUA şi Japonia. Integraţi în analiza

dumneavostră şi aprecierea lui Romano Prodi privind prezenţa din ce în ce mai

impunătoare a celor „cinci mari”, China, Rusia, Brazilia, India şi Indonezia.

2. Consideraţi că direcţia federală este benefică pentru Uniunea Europeană? În acest

moment, mai poate UE să aleagă între direcţia federală şi cea confederală?

3. Discutaţi problematica prezenţei islamice în Europa, pornind de la următorul

comentariu: „ … lumea islamică este posibil să modeleze Europa în secolul XXI mai

mult decât o vor modela SUA, Rusia sau chiar UE“ (Timothy Savage)

Bibliografie



Prestowitz, Clyde, American Unilateralism and the Failure of Good Intentions, Basic

Books, New York, 2003.

Roach, Stephen, The Next Asia: Opportunities and Challenges for a New Globalization,

John Wiley & Sons, New Jersey, 2009.

Savage, Timothy M., „Europe and Islam: Crescent Waxing, Cultures Clashing“, in

Global Powers in the 21st Century, eds. Alexander Lennon and Amanda Kozlowski,

A Washington Quarterly Reader, 2008, pp. 298-327.

Chamie, Joseph, „Decoding Demography“, Foreign Affairs, May/June 2010.

Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Iaşi, Polirom, 2001.

Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti,

Diogene, 1995.

Robert Kagan, Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order,

London, Atlantic Books, 2003.

Paul Kennedy, The Rise and the Fall of the Great Powers. Economic Change and

Military Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York, 1987.

François Géré, Pourquoi les guerres? Un siècle de géopolitique, Paris, Courier

international, Larousse, 2002.

Susan Stern, Elisabeth Seligmann (eds), Desperately Seeking Europe, London, Archetype

Publications, 2003.

John McCormick, Understanding the European Union. A Concise Introduction, Palgrave,

Houndmills, Basinstoke, Hampshire, New York, 2002.

Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of

the 21st Century, Boston, McGraw-Hill, 1999.

81

Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global

Governance in a Post-Hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, Burlington USA, Singapore,

Sydney, 2001.

Lester Thurrow, Head to Head : The Coming Economic Battle among Japan, Europe and

America, New York, William Morrow, 1992.

82





Unitatea de învăţare 9. Răspunsul Europei la criză

9.1. Criza şi lumea dezvoltată

9.2. Contextul schimbă întotdeauna „modelul”

9.3. Opțiunile de ordin strategic ale Germaniei

9.4. Examenul european al Germaniei


La sfârşitul cursului, vei putea să foloseşti instrumentele de lucru necesare pentru




să discuţi despre direcţiile posibile de dezvoltare a Uniunii Europene

să analizezi răspunsul Uniunii Europene la criză

să analizezi modelul de dezvoltare european comparativ cu modelele de

dezvoltare propuse de SUA şi de China

9.1. Criza şi lumea dezvoltată

După patru, cinci ani de criză ne putem întreba: cine sunt principalii beneficiari ai

acestei perioade dificile şi cine sunt principalii pierzători? Beneficiarii sunt, simplu, ţările

care au consemnat ritmuri înalte de dezvoltare (ţările BRIC, de pildă). Turcia, Mexic,

Africa de Sud, Indonezia, Coreea de sud, Polonia se adaugă statelor care au ştiut să

transforme criza într-un avantaj.

Creşterea este una, transformarea creşterii într-un adevărat model al dezvoltării

este cu totul altceva. Când experienţa unei ţări se sublimează în ceea ce putem numi

model, adică ceva ce poate inspira şi pe alţii, ceva ce poate ghida eforturile de dezvoltare

şi pe alte meridiane, ceva ce se constituie într-un set de învăţăminte, care pot dăinui,

independent de evoluţia pe care o cunosc chiar statele respective, atunci putem vorbi

despre beneficiare depline ale crizei, despre state pe care criza le aşază pe un piedestal

economic şi, deopotrivă, pe unul de prestigiu. Dacă reţinem această ipostază specială,

atunci putem spune că există două mari beneficiare ale crizei: China şi Germania.

Ce uneşte aceste două ţări? Ritmurile de dezvoltare care le-au consacrat ar putea

fi răspunsul cel mai direct. Şi care au făcut din prima uzina lumii şi din a doua uzina

Europei. Aşa cum am putea preciza că ele sunt unite şi de orientarea fundamentală către

export, cele două ţări ocupând locul unu şi, respectiv, locul doi în volumul exportului

mondial. Dar mai presus de toate, ele s-au impus pentru că au fost ghidate de o viziune

privind propria dezvoltare. În spatele evoluţiei acestor ţări detectăm tot timpul un calcul,

un efort de adaptare, o evaluare realizată cu faţa la viitor. Criza nu a făcut decât să

recunoască veridicitatea acestor orientări şi să le consacre.

83

Tot aşa, ar trebui să ne întrebăm şi cine sunt principalii pierzători. Şi aici nu

putem să nu menţionăm SUA. La începutul crizei, fostul ministru de finanţe al

Germaniei, Peer Steinbruck, a considerat că noua criză financiară este „o problemă

americană”, un produs al „lăcomiei americane” şi al unor reglementări inadecvate – noi

am adăuga şi al unor sincope chiar în strategia americană de dezvoltare - care vor costa

SUA „statutul de superputere” (Quinlan, 2011, 9). Aşa cum nu putem să nu menţionăm

Europa, care nu mai are strălucirea de altădată şi este confruntată cu o criză de leadership,

mult mai periculoasă decât o criză economică. Judecând după ultimele evoluţii, am putea

spune chiar că Europa este perimetrul predilect în care s-a retras criza. Într-un cuvânt,

după patru, cinci ani de criză, principalul pierzător este lumea dezvoltată prin zonele ei

cele mai reprezentative: SUA şi Europa.

Paradoxul este că, iată, chiar dacă Uniunea Europeană este cuprinsă de criză, tot

din acest perimetru se ridică şi una din marile beneficiare ale acestor ani dificili,

Germania. Cum am putea explica acest lucru?

9.2. Contextul schimbă întotdeauna „modelul”

Într-un articol recent, Gideon Rachman atrăgea atenţia că, în fapt, capitala reală a Uniunii

este Berlinul (Rachman, 2012). Pregătirea deciziilor mari ale Europei are loc, din ce în ce

mai mult, la Berlin. Adoptarea lor efectivă se face în diferite instituţii europene, dar

substanţa economică şi juridică vine din capitala Germaniei. Mai toate deciziile

importante la nivelul Europei au avut, mai întâi, acordul Berlinului.

Fireşte, principalele instituţii ale Uniunii – Comisia şi Consiliul – rămân în

continuare la Bruxelles. Dar deciziile cheie se iau, sau măcar se modelează la Berlin.

Cum menţionează şi Rachman, „acest shift de putere de la Bruxelles la Berlin a fost

accelerat de către criză”. Accelerat şi nu creat. Prin urmare, dacă dorim să ne reprezentăm

ascensiunea Germaniei, trebuie să identificăm cât mai multe din cauzele acestui shift de

putere care se petrece pe teritoriu european.

În cazul Germaniei, nu avem de-a face doar cu o putere mai mare, ci cu una care a

trecut cu bine examenul crizei. Evoluţia Germaniei a fost confirmată de către criză.

Astfel, Germania beneficiază, astăzi, nu doar de putere, ci şi de prestigiu. Fapt esenţial

pentru noul statut al Germaniei de lider european.

Germania se află pe poziţia pe care se află deoarece a evitat stângăciile şi

unilateralităţile celorlalţi sau pentru că a avut un model propriu? În realitate, Germania a

avut o strategie. Elementul de noutate este că această strategie nu a fost construită dintr-o

dată şi în mod deliberat, ci s-a născut treptat. Strategia sa a fost mai curând un rezultat, o

descoperire de parcurs decât un punct de plecare.

Când vorbim despre modelele de dezvoltare consacrate de către criză, trebuie mai

întâi să ne depărtăm de modelul american. Un model hrănit de inovaţie tehnologică, bazat

pe mari salturi ale productivităţii prilejuite tocmai de mari salturi tehnologice. Acesta a

fost domeniul de excelenţă al Americii cu care a impresionat şi a transformat lumea -

inovaţia. America a fost regina inovaţiei. Germania, se poate spune, a mers pe pilot

automat, a făcut ceea ce ştia să facă mai bine: maşini. Astfel, ea şi-a valorificat atu-urile

tradiţionale. A devenit o putere semnificativă, dar fără strălucirea Americii, fără a fi

purtătoarea unei inovaţii care să transforme Germania şi lumea. Adevărat, dar contextul

schimbă întotdeauna modelul.

84

De trei sute de ani, tehnologia a stimulat productivitatea şi, implicit, creşterea

volumului producţiei, prin intermediul celor trei mari revoluţii tehnologice. Astăzi, ne

aflăm într-o situaţie cu totul particulară: avem multe inovaţii dar nu avem deschideri care

să creeze un nou orizont de înaintare (Wolf, 2012). Productivitatea nu mai beneficiază de

principala sa rădăcină. Aşa se explică faptul că, în zilele noastre, ea consemnează o

perioadă de regresie, care nu are cum să nu influenţeze negativ evoluţia economică de

ansamblu.

În al doilea rând, scăderea productivităţii în prima economie a lumii favorizează

schimbarea la vârf a ierarhiei economice a lumii. O altă consecinţă: reponderarea rolului

pe care îl joacă stimulentul economic. Stimulentul economic şi deschiderea tehnologică

formau un gen de cuplu al succesului. Poate suplini stimulentul economic lipsa avansului

tehnologic?

Dacă inovaţia se rarefiază, atunci se ridică întrebarea: care ar putea fi forţa de

propulsie a ridicării unor noi puteri? Instrumentele clasice, munca, încordarea,

identificarea unor nişe sau chiar a unor ramuri unde poţi fi cu adevărat performant. Iată

cum evoluţia actuală proiectează o nouă lumină asupra abordărilor clasice, asupra

elementelor de permanenţă, asupra unor piloni care nu pot lipsi din ecuaţia creşterii

economice, în orice timp ar avea ea loc. Iată cum o perioadă dificilă pentru inovaţie – şi

deci pentru productivitate – modifică ecuaţia dezvoltării şi scoate în prim plan elementele

clasice ale acestei dezvoltări, de la muncă la disciplină şi management. Adică tocmai

atuu-urile clasice ale Germaniei. Şi dacă vreţi ale Chinei. Şi tematizează vechea

interogaţie lansată de către mercantilişti: important nu este cine deţine bogăţia, ci cine

anume poate produce bogăţie.

Producerea bogăţiei înseamnă identificarea izvorului prosperităţii şi valorificarea

lui prin muncă. William Petty, teoretician englez al mercantilismului, orientare care

reprezintă prima mare interpretare a economiei de piaţă şi a politicilor ce se cer adoptate

în acest context, preciza: „munca este tatăl, iar pământul este mama bogăţiei”. Când

producerea bogăţiei devine un ţel al comunităţilor care trăiesc pe un teritoriu, politica la

nivel naţional reprezintă un adevărat corolar al acestui efort.

9.3. Opțiunile de ordin strategic ale Germaniei

Există trei mari opţiuni de ordin strategic ale Germaniei care ne îndreptăţesc să afirmăm

că eforturile de dezvoltare a acestei ţări au fost ghidate de o strategie care o

particularizează în plan european.

9.3. 1. Euro: noua marcă europeană

Majoritatea autorilor care se ocupă de criza euro identifică drept principala cauză a

situaţiei de astăzi faptul că moneda unică a fost introdusă preponderent din raţiuni

politice. “Cu cât am citit mai mult, cu atât am realizat că moneda unică europeană nu

are deloc de-a face cu economia… Adevărul … este că a fost în principal un proiect

politic”, precizează David Heathcoat – Amory (2012, p. 76).

Că raţiunile politice ale introducerii euro au cântărit extrem de mult, nu este nici o

îndoială. Acest gest cu adevărat istoric este explicabil dacă avem în vedere miza ieşită din

comun a acelor ani. Introducerea euro reprezenta o măsură care se înscria în logica de

85

evoluţie a Uniunii, mai mult, care avea menirea de a accelera evoluţia în direcţia unei

Federaţii europene. De aceea, cum avea să precizeze Helmut Kohl, introducerea euro a

fost o problemă de „pace şi război”; deci o problemă crucială a momentului, una din

acele probleme care definesc viitorul unor ţări, a unor regiuni.

Deci avem de-a face cu două ipostaze diferite ale politicului. În momentul

introducerii euro a operat dimensiunea strategică a politicului. Se proiecta o noua lume şi,

în acest context, decizia politică era îndreptăţită să devanseze etape de evoluţie, să creeze

instrumente pentru a favoriza o dezvoltare dezirabilă.

În criticile pe care le iniţiază euroscepticii de astăzi, există un element de adevăr:

pentru a da roade, moneda unică (ceea ce înseamnă o măsură unică, standarde identice -

valoare, rate de schimb etc) trebuie să beneficieze de o realitate economică omogenă.

Altminteri, apare riscul enorm ca moneda unică, aplicându-se unor ţări cu performanţe

economice diferite să accentueze disparităţile existente, mai mult să creeze altele noi.

Ceea ce se întâmplă în Grecia ilustrează cum nu se poate mai grăitor acest adevăr.

Decalajele dintre această ţară şi Germania, de pildă, au crescut. Semnifică aceasta faptul

că moneda unică nu trebuia introdusă? După opinia noastră, nu. Problema este că o dată

introdusă moneda unică, politica europeană trebuia să aibă în centrul ei programele de

coeziune, pentru a preveni mărirea decalajelor şi a asigura, într-o anumită perspectivă,

realizarea apropierii dintre nivelurile de dezvoltare a statelor membre.

Îndoielile şi semnele noastre de întrebare se referă tocmai la perioada de după. În

primul rând, bugetul Uniunii nu a fost conceput într-o asemenea lumină. Aşa cum nu a

fost conceput nici în lumina realizării obiectivului mai mare, de fapt obiectivul de

frontispiciu, acela de a se transforma Uniunea într-o federaţie – „Statele Unite ale

Europei”. SUA alocă bugetului federal 24% din PIB, UE, doar 1%. Cu un procent din

GDP-ul UE, pur şi simplu nu se pot atinge obiectivele de coeziune. În plus, apare

legitimă întrebarea: mai aspiră UE să devină o organizare de factură federală? Dacă avem

în vedere mărimea bugetului, atunci răspunsul nu poate fi decât nu.

Ni s-a părut semnificativă remarca lui David Marsh, potrivit căreia „Euro a fost

instituit ca să încătușeze Germania” (Marsh, 2011, 277). Să nu uităm că ne aflam la

începutul anilor 1990, după reunificarea Germaniei, proces care anunţa deja apariţia

primei puteri economice detaşate a Uniunii. Franţa şi Europa în ansamblu erau

preocupate de evoluţia Germaniei şi de posibila dominare a Europei de către noua putere

pe cale de a se naşte.

Cum putea proceda Germania, care era prima putere economică a Europei şi

atunci, în momentul înfiinţării euro? Prima măsură de precauţie a fost reglementarea

funcţionării noii monede. Reglementare care a fost în întregime germană: fără bail out,

neamestecul factorului politic etc. O condiţie specială, cu valoare preponderent

simbolică, a fost şi fixarea sediului Băncii Centrale Europene la Frankfurt. Deci moneda

era europeană, dar principalele condiţii de funcţionare erau germane (Moravcsik, 2012).

Întrebarea care apare este următoarea. Regula de funcţionare asigură o influenţă

importantă, dar preponderent de ordin formal. Moneda este expresia financiară a puterii

economice a unei ţări (comunităţi). În cadrul unei organizaţii de tip federal, influenţa

reală în spaţiul financiar este dată, în cele din urmă, de către ponderea pe care o deţine

cineva în ansamblul puterii economice a Uniunii. Prin urmare, pentru a spori această

influenţă, regula formală trebuia dublată de creşterea puterii economice propriu zise.

Eforturile impresionante făcute de către Germania pentru propria dezvoltare şi

86

modernizare pot fi citite şi din această perspectivă. Cei peste 20 de ani care au trecut de

la reunificare pot fi numiţi drept o perioadă de efort maxim atât în direcţia creşterii puterii

economice, cât şi a competitivităţii. Germania este astăzi principala beneficiară a Uniunii

şi a existenţei monedei unice. Da, Germania a sacrificat propria monedă care simboliza

succesul reconstrucţiei germane postbelice, dar pentru că s-a dezvoltat mai repede şi mai

solid, pentru că a înţeles mai bine că este puternic financiar cine are economie puternică,

ea a reuşit să transforme euro într-un nou tip de marcă. Astăzi putem numi euro noua

marcă europeană.

Deci ceea ce părea că reprezintă un dezavantaj, anume introducerea monedei

unice a fost transformat într-un mare avantaj. Este o mare performanţă să te dezvolţi într-

un context european mult mai minat de suspiciuune precum cel din secolul al XIX-lea,

într-un sistem proiectat pentru a te încadra, pentru a te conţine şi să reuşeşti ca, în cele din

urmă, sistemul să depindă de tine. Va trebui să recunoaştem că este o performanţă cu

nimic mai prejos decât cea realizată de Bismark în secolul al XIX-lea.

9.3.2. Opţiunea pentru industrie

Germania nu a excelat în ritmuri înalte de creştere, deşi ritmurile ei au fost mai

întotdeauna superioare mediei europene. Secretul devenirii şi transformării sale în prima

putere economică a Uniunii rezidă şi în opţiunea sa pentru industrie, pentru activitatea de

producţie. Steven Rattner sublinia: „Germania a îmbrăţişat producția iar mult din

succesul ei economic se datorează acestei opţiuni” (Rattner, 2011). Ceea ce înseamnă

recunoaşterea deschisă dacă nu a unui model, cel puţin a unor orientări economice

confirmate de evoluţia lumii contemporane.

Astăzi, opţiunea pentru producție îşi dovedeşte valenţele de ordin strategic.

Industria este un element care ne vorbeşte în mod esenţial despre filozofia de dezvoltare a

unei ţări, ne spune în termeni mai precişi cum îşi percepe comunitatea respectivă atu-

urile, pe ce instrumente intenţionează să mizeze într-o perioadă sau alta. De pildă,

Australia nu deţine un sector manufacturier foarte dezvoltat, pentru că exportul de materii

prime îi oferă mijloace de plată pentru importul produselor manufacturiere produse în alte

ţări. Japonia, în schimb, lipsită de materii prime, a făcut din dezvoltarea sectorului

manufacturier o prioritate indiscutabilă.

Opţiunea pentru industrie nu este legată univoc de nivelul de dezvoltare a unei

ţări. Este adevărat că ponderea acestui sector în ansamblul GDP scade pe măsură ce o ţară

este mai dezvoltată; această tendinţă este însă ponderată substanţial de viziunea ţării

respective, de locul pe care îl acordă domeniului industrial în propria evoluţie. Aşa se

face că avem de-a face cu diferenţe sensibile între ţările dezvoltate, pornind de la

ponderea sectorului manufacturier în cadrul GDP. Există un grup de ţări dezvoltate, cum

ar fi Anglia, Franţa, SUA unde această pondere este foarte modestă. Aşa cum alte ţări –

tot dezvoltate – cum ar fi Japonia, Coreea de sud sau Germania unde aceeaşi pondere este

mult mai ridicată.

Ultimii ani au reliefat chiar o schimbare de perspectivă în ceea ce priveşte

importanţa sectorului manufacturier. Dacă până nu de mult domeniul manufacturier era

privit, în mod preponderent, ca o cale de modernizare a ţărilor în curs de dezvoltare, prin

urmare asociat cu o anumită vârstă în evoluţia societăţii moderne, cu vârsta industrială,

ceea ce însemna că detaşarea de acest domeniu esenţial era implicit un semn de

87

modernitate, ultimii ani marchează o schimbare de fond. Nu este întâmplător că ţările

care au menţinut şi au stimulat sectorul manufacturier au astăzi un export mult mai bogat

şi, în general, o competitivitate ridicată. Domeniul manufacturier influenţează direct

indicatori vitali pentru orice economie, de la productivitate la inovaţie şi cercetare. De

aceea, anii care vin vor marca o adevărată schmbare de perspectivă, iar ţările care deja au

menţinut acest domeniu, l-au încurajat, l-au stimulat se prezintă deja cu un avantaj cert în

competiţia economică din lumea de azi. Printre ele se numără şi Germania.

În evoluţia Germaniei din ultimii ani impresionează creşterea exportului.

Problema aceasta a exportului, ca notă dominantă a filozofiei de dezvoltare a unei ţări,

este mult mai complicată decât apare la prima vedere. Pentru că exportul topeşte foarte

multe din elementele de organizare şi de performanţă internă. Dacă astăzi Germania este

al doilea exportator al lumii (după China), iar exporturile sale au contribuit în proporţie

de două treimi la dezvoltarea ţării din ultima decadă, aceasta se datorează eforturilor de

modernizare internă, de creştere a competitivităţii, de identificare a unor ramuri unde

Germania a putut să performeze, dar se datorează în primul rând opţiunii fundamentale

pentru industrie. Multe ţări consideră că motorul adevărat al creşterii este consumul şi,

prin urmare, încurajează în diferite feluri această direcţie. Dezvoltarea, spune evoluţia de

astăzi a Germaniei, poate fi stimulată şi în alt fel, nu numai prin consum, ci stimulând

capacitatea de producţie a ţării, capacitatea ei de a produce bogăţie. Datorită exporturilor

masive şi competitive, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor al Germaniei a crescut

într-un ritm superior oricărei ţări dezvoltate (Rattner, 2011).

Opţiunea pentru sectorul manufacturier corelată cu eforturile pentru creşterea

competitivităţii aigură un avantaj strategic pentru Germania şi în relaţia sa comercială cu

Uniunea şi ne vorbesc despre probleme economice structurale ale Uniunii.

O problemă ar merita discutată în acest context: opţiunea pentru manufacturing

este întâlnită şi în spaţiul asiatic (argument folosit pentru a sugera o apropiere dintre

Germania şi ţările din respectivul continent, cu deosebire China (de pildă, în literatura de

specialitate, se vorbeşte despre Germania ca despre o „a doua Chină”). Fără a exclude

asemenea influenţe şi apropieri, considerăm că opţiunea respectivă nu este rodul unui

proces de imitaţie, ci rezultatul „citirii” atente a prezentului, configurării realiste a

modelului de dezvoltare valabil pe termen mediu şi lung.

Este limpede că strategia germană a reprezentat şi un tip de protest implicit sau,

dacă vreţi, o opţiune diferită faţă de propensiunea necritică faţă de promovarea serviciilor

şi, mai ales, faţă de transformarea lor într-o prioritate absolută a societăţii contemporane.

Cum ea a reprezentat şi un gen de răspuns polemic faţă de tendinţa delocalizării

industriei, practicată pe scară largă de către America. Este vorba şi despre conotaţia

simbolică a acestor opţiuni: Germania are acum toate datele să se constituie într-un

model. Este ţara ale cărei opţiuni au fost confirmate de evoluţia istorică. Pe cine să

urmeze Uniunea, obiectiv vorbind?

9.3.3. Opţiunea pentru reformă şi modernizare

Puţină lume ştie că în 2003 fostul cancelar german Gerhard Schroeder a lansat un

document fundamental pentru devenirea Germaniei de astăzi: „Agenda 2010”.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Agendei 2010 trebuie să luăm în

considerare contextul precis în care a fost lansat. Ne aflam la câţiva ani după introducerea

88

monedei unice, interval în care Germania a consemnat o dezvoltare economică foarte

modestă. Ea se adăuga celor 13 ani petrecuţi de la reunificarea germană, ani şi ei foarte

dificili pentru Germania care înregistrase niveluri mari ale şomajului și ale contului

curent. La un moment dat, Germania fusese denumită chiar „bolnavul Europei”. Într-un

asemenea moment, Schroeder regândeşte nu doar capacitatea productivă, ci întreg

sistemul de cheltuieli publice ale Germaniei, configurând un profil economic şi social

suplu, competitiv, care a şi permis acestei ţări refacerea rapidă după prăbuşirea din 2009.

Era strict nevoie de o perioadă de austeritate pentru a creşte competitivitatea produselor

germane şi a câştiga un avantaj net al exporturilor în raport cu ceilalalţi parteneri

europeni. Procedând astfel, Germania urma nu numai să-şi amplifice forţa exportului său,

ci chiar dominaţia economică asupra.

O altă latură a calculului făcut de fostul cancelar este ascensiunea „forţelor

pieţei”, de fapt a pieţelor financiare, care deţin o putere mult mai mare decât statele şi

care promovează criterii pur economice fără a reţine şi pe cele sociale, cu care statele

naţionale operau şi de care erau obligate, în anumite limite, să ţină cont. Dacă dorim să

conservăm capacitatea noastră de a menţine în viaţă sistemul de bunăstare socială, spune

Schroeder, atunci trebuie să-l modernizăm rapid. Cum? Devenind mai competitivi. Dacă

nu, nu vom mai putea face mare lucru nici în plan social, nici chiar în cel economic.

Agenda 2010 a stat la baza consolidării unei orientări clasice a Germaniei către

industrie, despre care am vorbit mai sus. Pentru că îşi propune să salveze latura socială a

activităţii economice, el acordă o atenție prioritară performanţei economice. Faptul că

Germania a considerat că aceste două laturi sunt inseparabile i-a permis şi să adopte o

poziţie mai flexibilă în anii crizei.

Ni s-au părut expresive cifrele pe care le publică revista The Economist cu privire

la evoluţia unor indicatori economici importanţi în cele două cele mai puternice ţări ale

Europei: Germania şi Franţa. Expresive, pentru că ele arată la ce performanţe poate

conduce o reformă făcută la timp. Franţa a ezitat şi a amânat reforme profunde în

domeniul pieţei muncii, reforme care au fost făcute în Olanda, Norvegia şi Suedia în anii

1990 iar în Germania în anii 2000. Urmarea cea mai directă a acestei situaţii este că în

1999, când moneda unică a luat fiinţă, costul forţei de muncă franceze era sub cel al

Germaniei, iar Franţa avea un surplus de cont curent. Astăzi, cum subliniază şi revista

citată, costurile forţei de muncă franceze sunt mult peste cele germane iar ţara este

confruntată cu un deficit de cont curent aflat în creştere. Un alt domeniu îl reprezintă

mărimea cheltuielilor publice. Din nou, apare un decalaj între evoluţia Franţei şi cea a

Germaniei. Cu 15 ani în urmă cheltuielile publice, ca pondere în GDP, erau egale în cele

două ţări şi mult mai mari decât cele din Suedia. Astăzi, cheltuielile publice franceze se

ridică la 57% din GDP, cu zece procente mai mult decât cele germane. Franţa are 90 de

funcţionari publici la mia de locuitori, comparativ cu 50 în Germania (The Economist,

The Time-Bomb at the Heart of Europe, 17 nov. 2012).

O altă idee a programului despre care am vorbit, de o actualitate frapantă, a fost

că reformele structurale să fie însoţite şi de creştere economică. Altminteri, ele nu vor fi

împărtăşite de către populaţie şi, mai devreme sau mai târziu, vor fi respinse de populaţie.

Astăzi, când se cere, pe bună dreptate, ţărilor confruntate cu dificultăţi să iniţieze reforme

structural, va trebui să se ia în consideraţie şi această lecţie. Altminteri, fie viaţa ne va sili

să recunoaştem acest adevăr fundamental, fie reforma şi chiar ideea de reformă vor eşua.

89

9. 4. Examenul european al Germaniei

Viitorul consacră răspunsurile care îl presimt din vreme, care vin în întâmpinarea lui, care

îl descifrează mai de timpuriu şi mai temeinic. Fiecare ţară are o strategie de dezvoltare.

Fiecare ţară vrea să se dezvolte. Fiecare ţară vrea să fie în plutonul fruntaş al lumii.

Reuşesc nu doar cele cu tradiţie; reuşesc cele care văd mai departe, dar care nu se avântă

nici prea mult pe marea atât de tentantă a modelor momentului. Din acest punct de

vedere, Germania şi China au avut politici surprinzător de similare.

Germania este la graniţa despărţitoare dintre ceea ce am putea numi putere

europeană şi putere globală. Iar zonele de graniţă sunt purtătoare de riscuri suplimentare.

Mai ales că Germania, după anumiţi indicatori (volumul şi competitivitatea exportului, de

pildă), ar fi îndreptăţită să se numere printre puterile globale. În momentul de faţă,

Germania este într-o poziţie privilegiată. Nu are datorii, este pe un făgaş confirmat de

istorie. În realitate, Germania iese atât de mult în evidenţă şi pentru că celelalte puteri

europene sunt confruntate cu dificultăţi.

O modalitate de a judeca puterea reală a Germaniei de astăzi ar fi şi comparaţia

cu puterea aceleiaşi ţări de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuie spus cât se poate de

răspicat că Germania anilor 2012 nu este Germania anilor 1880. Atunci, Germania avea

cele mai puternice universităţi din lume, avea printre cele mai puternice companii din

lume şi, mai ales, avea creştere demografică. Astăzi, Germania continuă să aibe printre

cele mai puternice companii din lume dar este departe de a deţine cele mai puternice

universităţi. La 1870, precizează Octavian Mehedinţi, Franţa putea pune 100 de francezi

în faţa a 101 germani, iar în perioada interbelică la fiecare 100 de francezi reveneau 168

de germani. În numai o jumătate de secol, Germania câştigă o preponderenţă demografică

evidentă nu doar în faţa Franţei, ci şi a celorlalte puteri europene. Astăzi Germania are cel

mai mare număr de oameni în vârstă din toată Europa, situaţie care se va agrava în

condiţiile în care rata de creştere demografică (1.8 număr de copii, în medie, pe fiecare

familie) se va menţine la un nivel considerabil sub cel al reproducerii naturale a

populaţiei (2.1 copii pe familie).

Gerard Errera sugerează că Germania, conştientă de puterile sale, se va orienta

către „lumea mai largă” (Errera, 2012). Germania va privi mai des şi mai intens către

lumea largă. Pentru că are export competitiv, pentru că are potenţial economic şi

tehnologic să privească spre alte orizonturi. Dar ar fi o eroare strategică să considere că

va putea fi egala acestor puteri. Cum tot eroare ar fi şi continuarea orientării spre interior

a Germaniei din ultimii ani.

Principalul beneficiar al Uniunii Europene este Germania. Având economia cea

mai competitivă a continentului, Germania culege şi cele mai multe avantaje de pe urma

existenţei Uniunii. O cifră este semnificativă. Martin Feldstein remarca pe bună dreptate

că surplusul comercial al Germaniei pe relaţia cu UE – de 200 miliarde euro – înseamnă

un deficit comercial de aceeaşi mărime pentru celelalte ţări (Feldstein, 2012).

Deci nu putem spune că Germania sprijină Uniunea dintr-un motiv filantropic. Ci

dintr-un calcul care stă la baza oricărei politici realiste. Europa este prima piaţă de

desfacere a Germaniei. Cu Europa în spate, greutatea specifică a Germaniei va creşte. De

sine stătător, Germania va rămâne o putere medie.

Examenul adevărat pe care trebuie să-l susţină Germania este cel în faţa Europei.

Aici vom vedea ce vrea cu adevărat Germania, aici se va developa totul. Germania va

90

deveni lider în măsura în care va construi un model acceptat şi la nivel european. Acesta

este examenul pe care îl va susţine în următoarea perioadă Germania.

Teme pentru eseu

Analizaţi evoluţia Uniunii Europene în actuala criză financiară, pornind de la următorul

citat: “Cu cât am citit mai mult, cu atât am realizat că moneda unică europeană nu are

deloc de-a face cu economia. Adevărul curat, câteodată admis pe continent dar

întotdeauna negat acasă (n.n. în Anglia) este că a fost vorba în mod covârşitor despre un

proiect politic. Viziunea despre Europa unită a prevalat în faţa faptelor iar logica

economică nu avea relevanţă decât dacă servea acest scop” (David Heathcoat-Amory,

Confession of a Eurosceptic Pen&Sword, Politics, South Yorkshire, 2012, pp. 75-76).

Puteţi urmări una sau mai multe din direcţiile de mai jos:

- raţiunile politice şi strategice ale introducerii euro;

- impactul introducerii euro asupra unor ţări cu performanţe economice diferite;

- impactul evoluţiei euro asupra construcţiei federale a Uniunii.

Bibliografie



Cole, Jonathan R., The Great American University: Its Rise to Preeminence, Its Indis-

pensable National Role, Why It Must Be Protected, Public Affairs, 2010.

Curtis, Gerald, Ryosei Kokubun, Wang Jisi (eds.), Getting the Triangle Straight: Managing

China-Japan-U.S. Relations, Japan Center for International Exchange, New York,

2010.

Ferguson, Niall, The Ascent of Money. A Financial History of the World, Penguin,

London, 2008.

Fishman, Ted C., China Inc.: The Relentless Rise of the Next Great Superpower, Simon

& Schuster, London, 2006.

Griffith-Jones, Stephany, José Antonio Ocampo, Joseph E. Stiglitz (eds.), Time for a

Visible Hand. Lessons from the 2008 World Financial Crisis, Oxford University Press,

2010.

Marquina, Antonio (ed.), Energy Security: Visions from Asia and Europe, Palgrave

Macmillan, London, 2008.

Meredith, Robyn, The Elephant and the Dragon. The Rise of India and China and What

It Means for All of US, W.W. Norton Company, New York, 2008.

Bordignon, Massimo, Buettner, Thiess and Friedrick van der Ploeg. Europe at a

Crossroad. In Buettner, Thiess, and Wolfgang Ochel. The continuing evolution of Europe.

MIT Press (MA), 2011.

Errera, Gerard. France Is Running Out of Time to Restrain Germany. Financial Times.

Wednesday, November 2, 2012.

Feldstein, Martin. The Failure of the Euro. Foreign Affairs. January/February, 2012.

Gordon Robert. Is Economic Growth Over? Faltering Innovation Confronts the Six

Headwinds. NBER Working Paper No. 18315, la www.nbr.org.

http://www.nbr.org/

91

Habermas, Jurgen. The Crisis of the European Union: A Response. Polity, 2012.

Heathcoat – Amory, David. Confession of a Eurosceptic Pen&Sword. Politics. South

Yorkshire. 2012.

Kennedy, Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Economic and Military Conflict

from 1500 to 2000. Random House, New York. 1987.

Marsh, David. The Euro: the Battle for the New Global Currency. Yale University Press,

2011.

McCormick, John. European Union Politics. Palgrave MacMillan. 2011.

Moravcsik, Andrew. Europe after Crisis, How to Sustain a Common Currency. Foreign

Affairs. May/June, 2012.

Rachman, Gideon. Welcome to Berlin, the New Capital of Europe. Financial Times,

Tuesday, October 23, 2012.

Rattner, Steve. The Secrets of Germany’s Success, What Europe’s Manufacturing

Powerhouse Can Teach America. Foreign Affairs. July/August 2011.

Quinlan, Joseph P. The Last Economic Superpower: The Retreat of Globalization, the

End of American Dominance, and what We Can Do about it. McGraw-Hill, 2011.

Stephens, Philip. Merkel Has Decided to Pay Up for the Euro. Financial Times. Friday

November 16, 2012.

Verhofstadt, Guy. Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea. Bucureşti.

Comunicare.ro.

Wolf, Martin. Is the age of unlimited growth over? Financial Times, Wednesday, October

3, 2012.

*** French Competitiveness, Shock Treatment. The Economist. November 3rd

2012.

*** The Time-Bomb at the Heart of Europe, Why France Could Become the Biggest

Danger to Europe’s Single Currency. The Economist. November 17th 2012.

*** Autumn renewal? Having Survived a Difficult Month, the Euro Zone is Grappling

with its Taboos. The Economist. September 15th

2012.

*** A special relationship. Financial Times. August 29, 2012.

*** McKinsey Global Institute. Manufacturing the Future: The Next Era of Global

Growth and Innovation.

92





Unitatea de învăţare 10. Cultura globală și culturile locale

10.1. Transformări aduse de globalizare în plan social

10.2. Manifestări ale culturii globale

10.3. Cultură omogenă, cultură hibridă, cultură a consumului

10.4. Instrumentele de influenţă ale culturii populare







globalizării

să identifici manifestări ale globalizării culturale

10.1. Transformări aduse de globalizare în plan social

Tema globalizării culturale ar putea fi considerată periferică într-un curs proiectat pentru

masteratul de managementul proiectelor. Deşi nu vom aloca acestei teme un spaţiu foarte

larg, considerăm că dimensiunea culturală a globalizării se plasează în acelaşi ordin de

importanţă ca şi aspectele politice sau economice ale globalizării. Argumentele noastre

pentru decizia de a acorda importanţă globalizării culturale sunt vizibile la nivelul

structurii acestui curs. Limba, identitatea, stilul de viaţă nu sunt abstracţiuni, ci elemente

fundamentale ale existenţei noastre private, dar şi publice. Unde şi cum trăim, cine, în ce

scop şi cu ce mijloace ne influenţează, care sunt vehiculele schimbării în lumea de azi, la

ce fel de valori aderăm – toate acestea sunt întrebări inevitabile pentru cineva care

încearcă să se ghideze în mod conştient şi responsabil în labirintul cotidian.

Problema centrală pe care o punem în acest curs este cea a existenţei unei culturi

globale. Vom propune teme de gândire precum: ce semnificaţie ar putea avea o astfel de

cultură, unde şi în ce condiţii apare, în ce sens ar putea fi ea globală, în ce măsură este o

cultură concurentă pentru culturile tradiţionale – locale, naţionale sau macroregionale etc.

Globalizarea, ca orice epocă istorică distinctă, are nevoie de o ideologie. Începând

ca transformare radicală a relaţiilor economice, globalizarea are pretenţia de a modela

toate planurile existenţei unei comunităţi. Integrarea diverselor societăţi într-o comunitate

globală emancipată de modelul valoric unic ar asigura, în viziunea hiperglobaliştilor,

acordul în privinţa deciziilor din celelalte planuri. O comunitate globală ar guverna starea

de globalizare, pentru că i-ar construi, susţine, dezvolta ideologia.

93

Care sunt schimbările pe care cultura globală le aduce în structura puterii

simbolice a comunităţilor? Care sunt instrumentele prin care se promovează cultura

globală? Ce tensiuni creează în comunitățile locale? Și cum răspund acestea?

Puţine argumente pot susţine existenţa unei culturi globale ca realitate definitivă,

deşi termenul „cultură globală” invocă, în mare, aceleaşi reprezentări clişeistice, dar cu

destulă forţă de sugestie: bunurile culturale circulă pe pieţe foarte diverse, cu minimă

adaptare la specificul local; consumatorii de cultură pot însă recunoaşte sursa unor

manifestări culturale şi descifrează corect semnificaţiile lor (de pildă, new-yorkezii pot

plasa defilarea cu dragoni în cinstea Anului Nou pe străzile din oraşul lor în geografia

culturală chineză); indivizilor li se oferă bunuri culturale hibride, concepute la intersecţia

între culturi (moda promovează, de exemplu, combinaţii de tăieturi şi texturi tradiţionale

în haine care nu sunt purtate de membrii culturilor locale de origine, ci de o elită

cosmopolită). Denunţarea inconsistenţei conceptului de către analişti sau discuţiile

contradictorii despre cauzele apariţiei acestei realităţi (de natură politică – existenţa unei

superputeri, de natură tehnologică – apariţia noilor media, de natură istorică –

capitalismul sau o fază a modernităţii) nu împiedică formarea unei reprezentări comune

în rândul comunităţilor: termenul de cultură globală poate fi incoerent, inconsistent

sistemic, simplificator, dar impactul manifestărilor culturii globale asupra comunităţilor e

de necontestat.

Apariţia de infrastructuri globale; creşterea intensităţii, volumului şi velocităţii

schimburilor culturale; răspândirea culturii populare occidentale şi a culturii de consum;

importanţa crescândă a corporaţiilor multinaţionale ca actori pe piaţa produselor

culturale; „o schimbare a geografiei interacţiunii culturale globale” (Held et al., 2004, p.

387) sunt elemente care trebuie avute în vedere în orice analiză a culturii globale. Prin

intermediul fluxurilor globale nu se transmit doar informaţii, ci şi elementele culturii

populare, cu influenţă puternică asupra comunităţilor. „Problema modernă a desfacerii

unităţii culturii şi societăţii a devenit problema pluralităţii culturii (culturilor)” (Connor,

1996/2000, p. 376). Statele şi instituţiile culturale ca producători de cultură sunt înlocuite

de industriile media. „Corporaţiile, susţin hiperglobaliştii, au înlocuit statele şi teocraţiile

drept producători şi distribuitori centrali ai globalizării culturale” (Held şi McGrew,

2002/2005, p. 36). Modelele comunicării globale au, prin acţiunea acestor factori, o

structură diferită: a) există noi actori pe piaţa informaţiilor – firmele transnaţionale de

comunicaţii; b) noile tehnologii au impact în plan social; c) fluxul de informaţii este

asimetric; d) accesul la reţelele globale de comunicaţii este asimetric. Cele mai multe din

efectele acestor transformări pot fi cuantificate – de exemplu, se pot întocmi statistici

privind numărul de producţii străine difuzate în media, numărul companiilor media

deţinute de multinaţionale etc.

Toate aceste schimbări nu redau întreaga imagine a globalizării culturale dacă nu i

se adaugă o dimensiune integratoare, o anumită viziune asupra lumii şi umanităţii. Orice

statistică rămâne literă moartă dacă interpretarea ei nu surprinde şi un element extrem de

greu de cuantificat şi obiectivat: gradul de acceptare a acestor schimbări de către

comunităţi şi indivizi.

Dacă pentru prima parte a demonstraţiei, cea statistică, există o literatură bogată,

pentru partea a doua cele mai multe analize dau doar exemple anecdotice despre

fenomene izolate sau spectaculoase. Analizele mai laborioase plasează aceste schimbări

în cadrul mai larg al evoluţiei societăţii, determinate de factori complecşi, convergenţi.

94

De pildă, Castells propune în „Societatea în reţea” (1999) o versiune a culturii drept

putere, cu mijloace de ripostă împotriva presiunilor globalizării. Parte din această putere e

dată de construcţia instituţională ridicată de-a lungul timpului în jurul culturii – sistemul

educaţional, media, sistemul legislativ. Pentru Giddens modernitatea implică

reflexivitate, ruptură de tradiţional, schimbări în structura relaţiilor sociale:

„Modernitatea este inerent globalizatoare” (Giddens, 1990/2005, p. 63).

O direcţie complementară de analiză urmăreşte conturarea unei conştiinţe

cosmopolite – caracterizată prin afinitate cu o cultură trans-naţională în creştere şi

încredere în agenţiile de guvernare internaţionale, şi încurajată de ritmul rapid al

urbanizării şi accesul la educaţie. Urmând interpretarea dată de Giddens modernităţii în

„Consecinţele modernităţii”, Tomlinson o înţelege ca instituţionalizare a practicilor

culturale. Nu modul de gândire vestic se răspândeşte prin globalizare, ci instituţiile

culturale moderne: „[...] Identitatea nu este de fapt doar un ataşament fragil comunitar-

psihic, ci o dimensiune considerabilă a vieţii sociale instituţionalizate în modernitate”

(Tomlinson, 2000/2003, p. 270). În loc să fie copleşită de forţele globalizării, identitatea e

sporit relevantă.

Re-aşezările din planul social sunt anunţate şi de Zygmunt Bauman. Depăşirea

complexului teritorial pare să echivaleze cu obţinerea puterii în lumea globală. Cum

semnificaţia şi valoarea se produc extrateritorial, cei cantonaţi în spaţiul local nu mai

participă la crearea şi transmiterea lor. Globalizarea aduce, atunci, o sincopă în ordinea

stabilită anterior, iar noile sale procese sunt segregarea spaţială progresivă, separarea şi

excluderea: „Globalizarea este un alt nume pentru <noua dezordine mondială> a lui

Jowitt” (Bauman, p. 59) – o lume dezorganizată, fără centru, nedefinită.

Propunerea lui Thompson de a privi globalizarea ca pe un proces care e modelat şi

modelează puterile economică, politică, coercitivă şi simbolică oferă dimensiunea

integratoare de care e nevoie în analiza fenomenului. „Dacă refacem drumul procesului

globalizării, vedem că aceste forme variate de putere cele de mai sus se suprapun în

forme complexe, uneori întărindu-se una pe alta, alteori intrând în conflict, creând o

interacţiune în permanentă schimbare între formele puterii” (Thompson, 2000/2003, p.

246). Transformările în plan social pot fi interpretate atunci drept schimbări în structura

puterii simbolice.

10.2. Manifestări ale culturii globale

Impregnarea ideologică a formelor culturii globale este consistentă. Globalizarea şi

efectele ei în plan cultural sunt adesea asimilate imperialismului, teză hrănită de

evidenţa existenţei unei puteri mondiale, dar şi de amintirea formelor istorice de

dominare a culturilor mai puţin puternice de către imperii. Deşi fenomenul

occidentalizării, de pildă, nu mai e legat de spaţiul geografic al ţărilor vestice, ci de

centre de iradiere culturală, el are în continuare pretenţii civilizatoare, caracterizând

astfel implicit culturile locale drept slabe, necivilizate. Cultura globală ar fi

corupătoare, agresivă, cu reală putere de dizlocare a ideologiilor locale. Mijloacele

non-coercitive (este promovată drept „putere soft”) ar trebui să o invalideze ca

instrument al imperialismului, dar aceste mijloace nu sunt inocente, de vreme ce

promovează o ideologie, susțin analiștii din tabăra sceptică.

95

Este cultura globală o cultură a elitelor? În clasificarea clasică a lui Berger, la nivelul

elitelor cultura globală emergentă ia forma „culturii Davos” (dezvoltare a conceptului

propus de Huntington) şi a „culturii clubului facultăţii”. Cele două sunt similare prin

actorii care le promovează – în primul caz, liderii politici şi economici, în al doilea,

intelectuali occidentali, şi prin mijloacele alese pentru implementarea ideologiei –

promovarea de produse. Impactul asupra culturii locale şi tipurile de produse sunt însă

diferite. „Cultura Davos” se foloseşte de fluxurile globale care transportă produse

economice şi tehnologie pentru a promova o ideologie politică şi economică, care

ajunge să reglementeze şi domeniul cultural, privit ca o piaţă pe care circulă bunurile

culturale produse de mari corporaţii. „Cultura clubului facultăţii” promovează idei

care şi-au atins maturitatea în vest (dovedită de consecinţele lor în plan social) –

ideologii ca feminismul, drepturile omului, ecumenismul, multiculturalismul (Berger,

2002, p. 4).

În linia tezei imperialismului („Este o provocare să privim cele două culturi ale elitelor

în lumina vechii teorii neo-marxiste a dependenţei“ – ibidem, p. 5), şi aceste culturi au

centre de iradiere (preponderent vestice) şi periferii, aplică strategii de dominare, iar

impactul lor poate fi cuantificat sistemic, la nivelul stilurilor de viaţă şi al politicilor

sociale. O linie viguroasă de analiză derivă din teza culturii drept dominare (mai

precis, a culturii cu intenţii civilizatoare), dar îşi dezvoltă propriile paradigme şi

salvează, în final, cultura globală, prin recunoaşterea generozităţii intenţiilor acesteia,

faţă de cele propuse de cultura-dominaţie (civilizarea spaţiilor în numele unui ideal

vestic e înlocuită de înlesnirea modernizării lor cu ritmuri diferite, pe baze proprii,

organice). În aceeaşi demonstraţie „umanistă“, Europei i se recunoaşte rolul de centru

al modernizării, deşi paradigma planetară a înlocuit-o pe cea eurocentrică. Dar dacă

prima paradigmă investea Europa cu „caracteristici interne excepţionale care îi

permiteau să depăşească toate celelalte culturi, prin raţionalitatea sa“ (Dussel,

1998/2004, p. 3), cea de-a doua nu mai priveşte Europa drept „sistem independent

auto-referenţial“ (ibidem, p. 4), ci ca parte a unui sistem, mai precis drept conştiinţă

reflexivă a acestuia. Prin urmare, un rol profund civilizator, dar nu ca „justificarea

ideologică a expansiunii economice a Europei“ (Mignolo, 1998/2004, p. 33), ci ca

proces cu dublu sens, dinspre Europa și dinspre celelalte spații culturale.

Şi fenomenul globalizărilor alternative ca răspuns la cultura gobală emergentă

este puternic ideologizat. Acest proces de estificare, cum l-a numit Colin Campbell,

cuprinzând mişcări culturale globale cu centrul de iradiere în spaţiul geografic al Asiei, în

genere, proclamă validitatea culturilor non-vestice şi are consecinţe dramatice asupra

societăţilor (de pildă, revigorarea principiilor religioase islamice în Turcia sub influenţa

emigranţilor din Asia Centrală contestă principiile politice ale statului laic).

Subglobalizarea propusă de procesul de europenizare aduce mutaţii şi în planul

ideologiilor: „Pe măsură ce ţările sunt absorbite în <proiectul european>, procesul pare să

includă şi o „Euro-secularizare“ distinctă“ (Berger, p. 14), care interpretează capitalismul

în notă proprie.


96

Distopia monoculturii capitaliste globale

• emancipare de orice alt criteriu în afara succesului economic (coborârea culturii în

bunuri de consum; valori spirituale versus bunuri care urmăresc legile pieţei)

• Sursa de autoritate: ideologia neoliberală

• Instituţii care o promovează: reglementări ale pieţei

Distopia occidentalizării lumii

• emancipare de spaţiul cultural propriu în favoarea unui spaţiu global (intrarea în

ordinea şi în logica gândirii occidentale)

• sursa de autoritate: puterea soft americană (cultura pop – cultura fast-food)

Cultura deteritorializată

• emanciparea de spaţiu – orice spaţiu (experienţa non-locurilor, a „locurilor

textuale”, „experienţa determinărilor îndepărtate” (noile centre de putere –

Bruxelles)

• sursa de autoritate: fluxurile globale de informaţii, bunuri, servicii

Cultura omogenă

• emanciparea de comunitate, în favoarea unei non-comunităţi globale

• sursa de autoritate: industria media

Cultura hibridă

• emanciparea de valoare cu amprentă istorică (în favoarea valorilor universale)

• sursa de autoritate: principiul unităţii în diversitate

10.3. Cultură omogenă, cultură hibridă, cultură a consumului

Mai toate analizele dedicate culturii globale, indiferent de problema atinsă: industriile

culturale, imperialismul cultural, ciocnirea civilizaţiilor, identitatea, naţionalismul,

subliniază fie dimensiunea omogenizării, fie pe cea a hibridizării sau a polarizării (el-

Ojeili şi Hayden, 2006, p. 176). Distopia monoculturii capitaliste globale şi distopia

occidentalizării lumii, cultura omogenă şi cultura hibridă, cultura deteritorializată (în

termenii lui Tomlinson), „Cultura Davos” şi cultura „clubului facultăţii” (propunerile lui

Peter Berger), McWorld (a lui Benjamin Barber), McDonaldizarea (a lui George Ritzer)

sunt procese de globalizare culturală care evoluează simultan şi interacţionează complex,

au originea în Occident şi se folosesc de acelaşi vehicul lingvistic – limba engleză, dar

mai ales se hrănesc dintr-o ideologie comună.

În general, arată Douglas Goodman, studiile despre globalizarea culturală

folosesc perspectiva culturii diferenţiale (în termenii lui J. Friedman din „Cultural

Identity and Global Process”; ceea ce Wallerstein şi Neverdeen Pieterse numesc

cultura unu, ceea ce romanticii înţelegeau drept specific cultural al unei comunităţi):

entităţi culturale distincte se întâlnesc şi fie creează un spaţiu de semnificaţie comun

(conceptul de cultură hibridă acoperă această accepţiune), fie dau un răspuns local la

extinderea unor fluxuri culturale globale (interpretare vizibilă în propunerea

97

termenului „glocalizare” de către Roland Robertson). Intensitatea răspunsului

influenţează desemnarea globalizării culturale drept oportunitate sau ameninţare, în

linia studiilor despre imperialismul cultural. Tocmai această accepţiune a termenului

„cultură” poate fi invalidată în analiza sa din perspectiva studiilor despre globalizare

(„globalul” presupus de termenul cultură globală anulează „localul” şi desemnează o

comunitate globală în devenire; existenţa unei culturi globale ar putea fi susţinută în

măsura în care ar putea fi identificat un comportament global).

Varietatea de relaţii sociale în acest nou context istoric ar putea fi analizată

consistent doar printr-o abordare mai aproape de concepţia antropologică asupra

culturii (dar diferită de aceasta prin sublinierea importanţei pe care o au conflictele

pentru stabilirea unei identităţi colective): „o analiză a culturii globale nu presupune

identificarea omogenităţii, valorilor împărtăşite sau a integrării sociale, ci mai degrabă

face necesară identificarea unui set de practici care constituie un câmp cultural în care

se produc conflicte şi apare contestare” (Goodman, 2007, p. 335). Din această

perspectivă întrebarea dacă emergenta cultură globală este o cultură a consumului

poate fi reformulată astfel: „este consumul un set de practici care construiesc un sistem

de înţeles?” (ibidem).

În analiza culturii globale drept cultură de consum „spectrul” economiei

globalizate ameninţă să paralizeze argumentaţia. Cultura globală este Cenuşăreasa

analizelor dedicate globalizării, cel mai adesea exilată în capitole despre impactul

globalizării asupra culturii – care delimitează clar cele două domenii, dacă nu plasează

primul termen în ascendenţa celuilalt. Tentaţia de a descrie sau măsura impactul

globalizării asupra culturii prin referire la circulaţia bunurilor de consum şi influenţa lor

asupra practicilor culturale este mare, şi multe analize se opresc aici. De pildă, critica

asupra mass media internaţionale care transportă valorile capitalismului (vezi cartea lui E.

S. Herman şi R. W. McChesney, „The Global Media”) insistă pe forţa ce se concentrează

în corporaţii transnaţionale ca Time Warner, Disney, News Corporation, Viacom,

Bertelsmann. Lumea este dominată de structurile capitalismului, în special cel american,

iar produsele media care invadează piaţa, aceleaşi în toată lumea, sunt semnele

uniformizării.

Analiza cantitativă este unul din neajunsurile acestei linii tradiţionale de

interpretare a fenomenului culturii globale drept cultură a capitalismului. Ea nu reuşeşte

să arate în ce măsură prezenţa acestor bunuri afectează straturile adânci de semnificaţie

din cultura „gazdă”. De pildă, dacă într-un regim totalitar, cu graniţe închise, un tânăr

poartă jeans, înseamnă aceasta că el şi aderă la valorile capitalismului? Chiar dacă a ales

aceste haine pentru că le consideră un simbol al lumii libere, semnifică aceasta că astfel

îşi va alimenta aspiraţia către libertate? „Această tendinţă [...] stabileşte o legătură [...]

între cerinţele funcţionale ale unui sistem capitalist în expansiune – nevoia oamenilor de

a acţiona ca buni consumatori, de a fi «introduşi» în sistem – şi reprezentările ideologice

ale textelor culturale de tipul emisiunilor sau reclamelor de televiziune” (Tomlinson,

2002, p. 121). Abordarea de acest tip ignoră faptul că şi cultura-gazdă reacţionează, că

fluxurile culturale se transmit în dublu sens şi că semnificaţiile purtate de bunurile

culturale pot suferi reinterpretări.

La fel, orientarea care vede cultura globală drept occidentalizare, uniformizare,

standardizare (vezi analiza lui Serge Latouche din „The Westernization of the World”),

promovând recunoaşterea drepturilor omului şi raţionalismului drept valori culturale într-

98

o lume definită prin mimetism, insistă mai mult pe ameninţare (care vine din partea

existenţei moderne înseşi, în care valorile occidentale s-au replicat), şi nu pe răspunsul

comunităţii. Amintind distincţia făcută de Bauman între „universalitatea” modernităţii

occidentale, vizibilă în proiectele sale de emancipare, şi „globalitatea” sa (pătrunderea, în

forme superficiale, a culturii uniforme în culturile locale), Tomlinson se întreabă în ce

măsură pierderea avantajului socio-cultural al Occidentului (tocmai prin extinderea

valorilor şi bunurilor sale) înseamnă şi pierderea autorităţii sale socio-culturale (ibidem,

pp. 133-136). În ce măsură ameninţarea resimţită de societăţile atacate e văzută ca

pornind de la Occidentul cu pretenţii civilizatoare sau de la o realitate globală care doar a

împrumutat formele de manifestare ale culturii occidentale, acum nesigure pe propria

putere culturală?

Demonstraţia trebuie atunci să recupereze o dimensiune ignorată: impactul pe

care promovarea diverselor forme ale culturii globale îl are asupra construcţiei valorilor

unei comunităţi. Care sunt implicaţiile culturale ale circulaţiei şi consumului bunurilor

culturale produse de brandurile vestice? Dar ale rezistenţei la răspândirea ideologiilor

„globale” ca drepturile omului sau ecologismul? Dacă privim cultura drept contextul mai

larg care dă semnificaţie oricărei acţiuni, chiar economice, analiza impactului globalizării

va face referire la semnificaţiile şi interpretările culturale care însoţesc acţiunea.

Conceptualizarea raportului ar trebui să pornească dinspre local spre global, să descopere

cum „acţiuni culturale locale pot avea consecinţe globalizatoare” (Tomlinson, 2007, p.

354). Influenţele globale ale acţiunilor de consum, impregnate cultural, sunt dramatice:

ele determină exploatarea de resurse, politicile sociale şi de promovare a produselor, cu

efect nu doar în plan economic, ci şi comunitar.

Pe fundalul oricărei descrieri a culturii globale se află ideea culturii omogene şi ideea

culturii hibride. Dacă admitem desfacerea legăturii între cultură şi loc, de pildă, şi

acceptăm conceptul culturii deteritorializate, atunci trebuie să fim de acord şi cu ideea

că apar forme culturale hibride, sub presiunea simbolurilor culturale „călătoare”. La

fel, refuzul de a recunoaşte realitatea unei culturi globale omogene e o acceptare a

amestecului culturilor, desemnat prin termenul „hibridizare” (diferenţa între aceste

două propuneri e de altfel una de intensitate, nu de semnificaţie).

„Creşterea relaţiilor <suprateritoriale> dintre oameni” (Scholte, 2000/2003, p. 85),

„o schimbare în natura spaţiului social” (Scholte, 2000, p. 59), aducând modificări în

chiar construcţia identităţii, se reflectă într-o cultură deteritorializată. Noile tehnologii

media aduc lumea mai aproape, multiplică punctele de vedere şi atitudinile posibile în

faţa realităţii şi ne obligă la un alt ritm existenţial. Deteritorializarea semnifică, în plan

cultural, o ruptură (nu doar de spaţiu, dar chiar şi de obişnuinţele noastre mentale),

întreruperea legăturii între practicile culturale şi geografie şi invalidarea definiţiei culturii

drept luare în stăpânire a spaţiului. Pentru Tomlinson, deteritorializarea nu ar distruge

culturile locale, nici nu le-ar face uniforme, ci le-ar obliga să îşi activeze strategiile de

apărare în faţa valorilor contrare aduse de fluxurile globalizării şi de re-activare a

semnificaţiilor pentru membrii propriei culturi, în vederea re-legitimării lor. E o

dimensiune adăugată culturii locale, şi nu o sărăcire a sa. De pildă, „experienţa

determinărilor îndepărtate”, venite de dincolo de graniţa naţională, din noi centre de

putere (Bruxelles, pentru UE), sau telemediatizarea culturii (o experienţă a distanţei, fără

deplasare în spaţiu), se adaugă experienţelor culturale tradiţionale.

99

Globalizarea e adesea asociată cu omogenizarea. Idealul uniformizării culturii

într-o formă standardizată, uşor recognoscibilă şi vandabilă, ar fi promovat de companii

transnaţionale; lumea e în pericol să se „McDonaldizeze”, să se „Coca-colonizeze”. Sub

presiunea fluxurilor globale identităţile locale s-ar prăbuşi, lăsând drum deschis unei

identităţi globale în plină dezvoltare. Alte analize îngăduie culturilor locale să răspundă

provocărilor globalizării, dând naştere la o „cooperare” culturală care, în formele sale

avansate, echivalează cu o nouă cultură, integratoare, adunând elemente din culturi

disparate – o cultură globală creolă, după cum o denumeşte Jan Nederveen Pieterse.

Hibridizarea culturii e un proces activ, în care elemente ale culturilor diverse sunt

combinate creativ (fără ca aceasta să ducă în final la crearea unei culturi valide,

complexe, independente şi organice). Stabilirea „gradului” în care o cultură s-a hibridizat

presupune şi ea întoarcerea la tema largă a relaţiilor de putere şi, de aici, la cea a

hegemoniei culturale (Tomlinson, 2002, p. 207).

Interpretarea tandemului omogenitate-eterogenitate drept sumă a contrariilor nu e

productivă. În globalizare eterogenitatea şi omogenizarea sunt feţe ale culturii. Valoarea

diversităţii devine semnificativă atunci când este măsurată pe scara omogenităţii, atunci

când i se oferă un indice al rezistenţei sau adaptabilităţii la acest context. Eterogenitatea

culturilor ţine de globalizare în măsura în care culturile (diverse) funcţionează în

contextul standardizat oferit de globalizare. De pildă, glocalizarea priveşte variaţia unor

produse globale, dar o variaţie standardizată ca urmare a influenţei locale, care e

previzibilă. Fluxurile globale (care creează un model recognoscibil al mişcării şi

receptării bunurilor culturale) duc la apariţia de hibrizi culturali care ilustrează grade

diferite ale raportului omogenitate-eterogenitate.

Cultura de consum perpetuează această dualitate. Pe de o parte, logica pieţei

forţează promovarea de produse şi servicii care răspund nevoilor locale. Această variaţie

se produce însă în cadrul limitat şi previzibil creat de principiile funcţionării pieţei.

Acest binom (conţinut divers, formă omogenă) a reuşit chiar educarea publicului,

care acum doreşte alte experienţe culturale decât cele ale propriei culturi, care recunoaşte

diferenţa şi o califică drept valoare. Diferenţa nu e doar o calitate a bunurilor culturale, ci

o marfă în sine, vandabilă şi profitabilă, indiferent de produsul care o încorporează.

10.4. Instrumentele de influenţă ale culturii populare

Am arătat până acum care sunt formele pe care le poate lua cultura globală şi care sunt

ideologiile care le hrănesc. Care este efectul acestor influenţe culturale asupra culturilor

comunităţilor? Şi sunt practicile culturale asociate culturii globale suficient de puternice

pentru a crea acel nou sistem de semnificaţii de care vorbea Goodman?

Nici una din propunerile pentru manifestarea culturii globale nu are suficientă coerenţă

pentru a putea căpăta preeminenţă asupra unei culturi locale. Idealul unei culturi

globale este insuficient articulat şi nu depăşeşte starea de utopie. Comunitatea globală

e un proiect mai des anunţat decât realizat. O comunitate globală propune un model

care intră în contrast doar cu modelul culturii naţionale/locale, care are deja create

mecanisme şi de legitimare, şi de răspuns la provocările istoriei. Modelul valoric local

este susţinut de o comunitate, de amintirea unei istorii comune, de o arhitectură

coerentă. Cultura globală nu are nici unul din aceste atribute. În plus, ea invalidează

alte coordonate care dau consistenţă unui model cultural: propune absolutizarea

100

planului economic în defavoarea altor planuri (prin reducerea valorilor spirituale la

bunuri de consum care se supun legilor pieţei), a unui spaţiu global în defavoarea

spaţiului fizic de manifestare a culturii naţionale, a non-comunităţii globale în

defavoarea celei locale, a valorilor universale în defavoarea celor însoţite de amprentă

istorică. Spre deosebire de cultura naţională, cultura globală nu poate pretinde

ataşament de la o comunitate care nu se regăseşte (decât parţial) în programul acesteia.

În comparaţia dintre cultura globală şi cultura naţională, prima este esenţial

dezavantajată. O cultură globală trebuie şi ea imaginată şi construită într-un proiect. Fără

trecut sau istorie, nefiind legată de un spaţiu anume, cultura globală „este lipsită de

context, un adevărat melanj de componente disparate aduse de oriunde şi de niciunde,

purtate de carele moderne ale sistemelor de telecomunicaţii globale” (Smith, 2000/2003,

p. 279). Construirea naţiunilor a presupus un program politic de creare a tradiţiilor şi

simbolurilor naţionale, sună teza constructivistă. Dincolo de formarea instituţiilor,

programul urmărea şi crearea de ataşament afectiv, care să confirme identitatea şi să facă

din omogenitatea etnică un ideal acceptat. Urmărind acelaşi proces de construcţie, cultura

globală ar putea avea o evoluţie istorică înfloritoare? Una din problemele culturii globale

e că trebuie să găsească simboluri care să transceandă diferenţele între naţiuni diferite.

Fiind indiferentă la coordonatele timp şi spaţiu, cultura globală nu implică ataşament şi

nu şi-ar putea construi o identitate istorică pentru care nu are fundament. Conturarea unei

identităţi pe alte baze decât memoria şi istoria comune e un proiect fără succes.

Identitatea naţională e capabilă să dea naştere unei culturi omogene şi întemeiate istoric

într-un fel în care modernitatea, creatoarea unei culturi „construite”, anistorice şi

atemporale, nu poate.

Cu toate evidentele slăbiciuni (în primul rând de natură sistemică), cultura globală are

capacitatea de a influenţa dramatic sistemul valoric al unei comunităţi. Această putere

vine din cel puţin trei surse:

1. Fiecare din propunerile pentru o cultură globală vine cu propriile surse de autoritate

şi cu un set de instituţii care să le promoveze ideile. Cultura capitalistă globală e

susţinută de ideologia neoliberală şi de instituţiile care reglementează piaţa, cultura

occidentală de avantajul vădit în planul puterii militare, politice, economice a SUA,

cultura omogenă de industria media pervazivă, cultura hibridă de principiul aproape

dogmatic, prin exacerbare, al unităţii în diversitate (uşor de promovat prin

revendicarea sa de la principiul drepturilor omului), cultura deteritorializată de înseşi

fluxurile globale de informaţii, bunuri, servicii care sunt crescând indiferente la spaţiu.

2. Cultura globală, spre deosebire de cultura naţională, nu cere o loialitate absolută a

participanţilor la cultură. Individul se poate dedubla, poate exista, cultural, şi în cadrul

culturii tradiţionale, şi în acela al culturii globale. De pildă, cei care aderă la valorile

neoliberalismului/capitalismului (cu excepţia poate a multora din spaţiul occidental,

unde doctrina liberalismului economic e integrată istoric şi organic în modelul

cultural) îşi împart frecvent loialitatea între două modele, unul care oferă soluţii cu

precădere în plan economic, şi cel care ordonează viaţa privată.

Cultura globală pretinde că oferă libertate individului şi exercită fascinaţie. Care

ar fi explicaţia pentru atracţia pe care publicul o are faţă de cultura de consum, de pildă?

Cultura populară (care promovează consumul) e profund democrată atât în privinţa

formelor culturale pe care le propune, cât şi în privinţa publicului pe care şi-l selectează.

101

Individul nu se simte discriminat prin lipsa de educaţie în normele culturii înalte şi

descoperă că poate fi parte a unei comunităţi de egali. Nici mediile prin care cultura

populară se auto-promovează nu exclud un anumit segment al publicului. Acesta este

supus formelor culturii populare pe stradă (de la panouri de afişaj stradal la

îmbrăcămintea trecătorilor), prin media etc. Cultura populară e ubicuă (nu întâmplător

muzeele româneşti se promovează de la un timp prin acţiuni ţintite către publicul larg,

împrumutate din „tactica” culturii populare: „noaptea muzeelor” semnalizează publicului

deschiderea experienţei culturale tuturor potenţialilor consumatori, cultura „coboară în

stradă”.

În al doilea rând, cultura populară îşi fidelizează publicul pentru că îi oferă

satisfacţii culturale imediate. Una din cauze este înţelegerea rapidă de către public a

mesajelor (în genere, cu conţinut ideatic facil) culturii populare. O alta, forma

simplificată a acestor mesaje. Alta, chiar ubicuitatea mesajelor, amintită mai sus. În fine,

tipul de reacţie cerut publicului (identificare rapidă a produsului cultural – recunoaşterea

valorii din spatele produsului – acceptare a acestei valori), şi efectul său: consumul

bunului cultural.

În al treilea rând, asocierea culturii globale cu modernizarea (vizibilă la nivelul

maselor, de pildă, prin atitudinile avangardiste, cool, ale vedetelor preferate sau prin

asocierea unor acţiuni obişnuite, cumpărarea unor produse oarecare, cu o afirmare a

statutului social, dacă mediul de performare este un mall la sfârşit de săptămână)

transformă consumul produselor acestei culturi – chiar în forma sa edulcorată, de cultură

populară – într-un imperativ.

Cu atât mai mult se manifestă această presiune a acceptării dacă valorile culturii

de consum sunt percepute ca opuse celor unui regim opresiv. Într-un studiu dedicat

modificărilor patternurilor de consum cultural din China, Yunxiang Yan arată cum

reciprocitatea relaţiei consumerism – cultură populară (consumerismul este ideologia care

hrăneşte cultura populară, cultura populară încurajează consumul) induce schimbări în

paradigma ideologică marxistă tradiţională, până la o înlocui. Publicul aderă la valori

hedoniste – vizibile în muzică, filme etc., care încurajează consumul acelor produse

culturale care le încorporează (mutaţia dinspre achiziţia de produse electronice – un DVD

player, de pildă – ca prim efect al pătrunderii consumerismului, spre investiţia în

activităţi de relaxare – urmărirea unui film într-un IMAX, de exemplu, ilustrativă pentru

apariţia unui pattern mai complex al consumului. Pentru realitatea românească am putea

construi un exemplu similar: de la o primă formă de comunicare culturală derizoriu

subversivă – vizionarea de casete video piratate spre sfârşitul anilor ’80, la aderarea

entuziastă a publicului tânăr la diverse propuneri de comunităţi (culturale) virtuale

globale ca Facebook sau MySpace). Spaţiul social creat de cultura populară devine

dezirabil prin eliberarea sa de sub controlul statului. Asocierea globalizării cu

modernizarea („Discursul chinez asupra globalizării se prezintă drept continuare a

măreţului construct narativ al proiectului modernizării, prin contrast cu majoritatea

discuţiilor vestice care tratează globalizarea drept un fenomen postindustrial,

postmodern“ – Yan, 2002, p. 36) legitimează interferenţa fluxurilor globale în modelele

economice şi sociale şi rezolvă paradoxul implicării statului într-un proces care, cel puţin

la nivel cultural, relativizează controlul acestuia.

3. Cultura globală este mimetică. Expuse la culturi naţionale diverse şi la rudimente de

cultură globală, comunităţile au, adesea, o reacţie de sincronizare. Cultura globală

102

mimează, de fapt, valori ale unor spaţii culturale diverse, cărora le adaugă o mare doză de

generalitate, pentru a le face mai uşor asimilabile de către comunităţi. Ea nu propune

exclusiv valori occidentale, ci valori cu pretenţii de universalitate, şi care prin această

trăsătură par acceptabile comunităţilor altfel foarte diferite. Această capacitate de

disimulare explică în parte succesul culturii pop, de pildă, în faţa unor culturi „clasice“.

Aparent, din pricina structurii instabile, cultura hibridă nu ar avea forţa de atac a

unui model cu o arhitectură mai consistentă. Dar realitatea demonstrează că modelul este

prezent şi îşi foloseşte slăbiciunile în propriul avantaj. Instabilitatea îi asigură versatilitate

– şi în aceasta stă forţa sa. O cultură „tradiţională” a unei comunităţi riscă să interpreteze

trăsături ale modelului hibrid drept trăsături proprii şi să le permită chiar accesul în

nucleul dur al modelului său. Valorile culturii hibride ar juca atunci rolul unui cal troian

care ar dărâma arhitectura modelului comunităţii. Prinse în vârtejul integrării în

comunitatea globală, culturile naţionale tind să echivaleze repetat valorile proprii cu

valorile modelului hibrid. Acesta propune valori foarte generale şi vagi, care s-ar potrivi

oricărei comunităţi, pentru că ele sunt, până la urmă, valorile fundamentale care

coordonează existenţa oamenilor – dragostea, libertatea etc. Modelul comunităţii,

înglobând aceste valori universal valabile în nucleul său dur, şi-ar pierde însă

specificitatea. Or riscul presupus de dominaţia culturii hibride tocmai aceste este, de a

şterge manifestarea istorică a valorii, lăsând doar conceptul abstract, care poate susţine un

model valoric universal, dar nu unul comunitar.


Ilustraţi cu exemple cele trei tipuri de răspuns ale comunităților locale la asaltul culturii

globale (Berger, 2002, 10): 1. localizare („cultura globală este acceptată, dar cu

modificări locale semnificative“); 2. „revitalizarea formelor culturale indigene“; 3.

hibridizare

Deşi forţa de atracţie a culturii globale este de necontestat, poate ea să creeze un

sistem de semnificaţii? Cultura pop, de pildă, are puterea de a convinge fără coerciţie, dar

influenţa sa se resimte doar limitat la nivelul comunităţilor naţionale iar produsele sale

culturale nu sunt creatoare de sistem.

Modelul valoric prefigurat de procesul globalizării culturale e fie o construcţie

hibridă, nearticulată şi cu legături slabe în interior între valori din cele mai diverse, fie un

model valoric al unei comunităţi puternice. Oricare din cele două modele poate schimba

structura modelului valoric al unei comunităţi locale.

Realitatea lumii contemporane poate să îngăduie afirmaţia că modelul culturii

pop, de origine americană, se conturează ca un model uniformizator al culturii globale.

Susţinut de reala dominaţie a SUA în alte domenii, modelul cultural american ar putea

deveni modelul cel mai pregnant, cu vizibilitatea şi influenţa cea mai mare, în următorii

ani. Dacă globalizarea este americanizare, atunci SUA au datoria de a dezvolta o

ideologie care să dea consistenţă puterii soft cu care îşi exercită rolul de superputere.

Cultura pop are cu siguranţă resurse pentru aceasta. Ea se foloseşte de contextul istoric

al globalizării (dacă nu este chiar un produs al acestui proces) pentru a-şi lărgi cadrul

de manifestare. Fără mijlocul de transport reprezentat de fluxurile de informaţii

dezvoltate prin tehnologiile noi, cultura pop ar fi rămas probabil o manifestare

culturală într-un spaţiu geografic restrâns. Modelul culturii pop americane are un

avantaj competitiv deosebit de important: modul său de acţiune e validat de istorie.

103

Puterile lumii şi-au impus de-a lungul timpului modelele culturale proprii asupra unor

naţiuni mai slabe politic.

Cultura pop nu doar înţelege posibilităţile oferite de context, ci se adaptează

cerinţelor acestuia. Într-un fel, e o cultură de tip fast-food – fără idei sau idealuri înalte.

Coborârea (dacă nu chiar în derizoriu, măcar în obişnuit) a ideilor corespunde cu

mişcarea de relativizare a valorilor proprii, care caracterizează din ce în ce mai frecvent

comunităţile naţionale. Dar departe de a fi creator de sistem, modelul culturii pop nu e

decât o copie palidă, în notă minoră, a culturii americane mult mai valoroase, o

manifestare istorică trecătoare şi infidelă a unui model bine articulat – un model a cărui

invalidare va veni nu doar din inconsistenţa sa structurală, ci şi din refuzul comunităţii

americane de a-l promova drept produsul său cultural „de export”. În plus, modelul

american îşi datorează dominaţia unei conjucturi istorice – prin urmare, e supus legii

creşterii şi descreşterii puterilor. Mai mult, asocierea sa cu sursa, cultura americană, poate

provoca un răspuns în forţă în unele spaţii culturale care asimilează influenţa SUA cu

imperialismul.

Tensiunile pe care manifestările culturii globale le provoacă în cadrul comunităţii

nu se restrâng însă doar la relaţia între elite şi mase. Sub presiunea culturii de consum, de

pildă, individul se desface de comunitate şi se manifestă drept producător autonom de

cultură. Reconstrucţia identităţii e, poate, cea mai semnificativă influenţă pe care o

exercită cultura de consum asupra culturii locale. Ea are pretenţia de a transforma multe

din elementele de identitate ale unei culturi în bunuri de consum, care pot fi puse pe piaţă,

vândute, transformate, să corespundă cerinţelor pieţei. Aceasta înseamnă că, odată ce

valoarea pe piaţă a bunurilor culturale dispare, ele pot fi sacrificate. Mai mult,

comunităţile sunt forţate (în parte prin ubicuitatea sistemelor de comunicaţii) să

funcţioneze într-un cadru social reglementat de aceste valori, într-un nou „Imperiu” –

după propunerea lui Hardt şi Negri, care, în cartea lor din 2000, „sugerează că sfera

civică în care are loc producerea şi negocierea înţelesurilor (şi, în consecinţă, a

subiectivităţilor) este acum aproape în întregime o sferă civică globală” (Schirato şi

Webb, 2003/2006, p. 137), guvernată de industriile media.

Globalizarea obligă comunităţile la o identitate culturală, pentru că distribuie, pe

lângă bunuri şi informaţie, şi modernitate, şi instituţiile acesteia (vezi analiza lui

Tomlinson, 2003). Identitatea e cea care organizează practicile culturale pe un anume

tipar şi le oferă recunoaştere. În acelaşi timp globalizarea cere şi individului să îşi creeze

o identitate culturală care poate fi alta decât cea a comunităţii. Cum diferenţa este ridicată

la rangul de valoare, şi individul poate alege să se manifeste altfel decât îi dictează

tradiţia culturală proprie. Împăcarea între comunitate şi individ ar veni din acceptarea

alterităţii în numele universalismului uman. Cosmopolitismul, ca reflectare a

umanismului, poate deveni, pentru Tomlinson, o soluţie de mediere culturală: „După cum

e posibil să deţii un repertoriu de identităţi, fără a fi contradictoriu, tot astfel poţi deţine

drepturi care sunt ... transferabile în contexte diferite” (Tomlinson, 2007, p. 365). Forma

de identitate modernă reprezentată de cosmopolitism ar îngloba această tensiune între

individ şi comunitate, la fel cum multiculturalismul înglobează tensiunea între comunităţi

culturale diverse.

Cultura populară investeşte individul cu puterea de a crea valoare şi de a-şi alege

un set de valori care să îl caracterizeze. Pentru că presupune o relativizare a importanţei

valorilor tradiţionale ale comunităţilor, cultura populară se pretinde eliberatoare: „toate

104

sectoarele culturii globale emergente subliniază independenţa individului faţă de tradiţie

şi colectivitate“ (Berger, p. 9). Individul devine consumator global nu doar din cauza

deschiderii pieţei naţionale la fluxurile economice globale sau din cauza interconexiunilor

dintre pieţe. Individul poate face alegeri economice pentru că mediul democratic îi

conferă libertate, în sensul investirii alegerilor sale cu semnificaţii, care sunt relevante nu

doar în plan individual, ci şi comunitar. Efectul pe care cultura de consum (mai precis,

ideologia acesteia) îl are asupra individului (şi asupra atitudinilor faţă de individ) e mai

puţin o problemă cuantificabilă economic, şi mai mult una sociologică.

Individul îşi poate construi propria paradigmă culturală hibridă, care adună valori

din culturi diverse ce rezonează cu principiile sale, valori mai mult sau mai puţin

armonizate între ele, dar care influenţează categoric comportamentul cultural al

individului. Faptul că acesta intră în contact cu valori ale unor spaţii culturale uneori

îndepărtate (geografic, dar şi mental) nu echivalează cu asimilarea corectă a acestora.

Analiştii ar putea exprima îngrijorări cu privire la reprezentativitatea valorilor (locul

ocupat de acestea în arhitectura modelului valoric al culturii de origine), la veridicitatea

lor (sunt ele produse legitime ale culturii de orgine?), la corectitudinea identificării lor

drept valori ale unui anumit spaţiu cultural (pentru un american, de pildă, e festivalul

Mardi Gras reprezentativ pentru Europa sau doar pentru New Orleans?). Dar nici

reprezentativitatea, nici veridicitatea, nici corectitudinea nu ar trebui să intereseze aici.

Individul nu este supus în realitate unui test cultural care ar trebui să îl califice sau

descalifice drept consumator competent de cultură populară. Aceasta vine cu un set de

valori deja digerate, simplificate, etichetate, şi cu o grilă proprie de interpretare, care

ataşează valorilor şi semnificaţia lor. Individul acceptă convenţia acestei grile, în virtutea

faptului că această formă de cultură nu aduce obligaţia unui ataşament definitiv şi nu are

pretenţia de a forma un nou sistem cultural pentru individ, care nu s-ar mai regăsi în

cultura proprie. Nu, cultura populară e, bine spus, o cultură de consum, aproape o cultură

„instant“, care poate suferi uşor mutaţii şi adăugiri, în funcţie de capacitatea valorilor care

o compun de a crea bunuri culturale care se supun legilor pieţei.

La nivel conceptual însă, presupusa libertate a individului se dovedeşte a fi destul

de limitată. Dacă ideologia cel mai frecvent invocată de analiştii culturii de consum este

cea a drepturilor omului, în egală măsură re-valorizarea individului se face prin prisma

unei antropologii noi – indivizii sunt „autonomi, raţionali, plini de resurse şi acaparatori“

(Hunter şi Yates, 2002, p. 339), „agenţi pragmatici … care se conduc după voinţa

proprie“ (ibidem, p. 340). Idiomul pieţei (ibidem, p. 339) se adaugă astfel „limbajului

drepturilor şi nevoilor individuale“ (ibidem, p. 338) şi „idiomului înrădăcinat în

multiculturalism“ (ibidem, p. 341) – acesta din urmă ca încercare de protejare a

sensibilităţilor locale diferite privind rolul individului în sistem (ideologia

multiculturalismului ar fi atunci un postulat care ar bloca potenţialele răspunsuri locale

dure, prin invalidarea lor drept răsturnare a premisei: câtă vreme promotorii culturii

globale acceptă ca ideologie supraordonată multiculturalismul, accentuarea specificului

local nu ar fi necesară, pentru că toate culturile sunt acceptate şi valorizate a priori). Cum

elitele culturii globale cred că răspund nevoilor universale ale indivizilor-consumatori,

acţiunea lor devine legitimă şi necesară pentru că se hrăneşte dintr-o idee mare şi

generoasă. „Promotorii globalizării păstrează un sentiment de inocenţă morală privind

lumea pe care o construiesc“ (ibidem, p. 355). Oricare din activităţile de consum cultural

cade sub incidenţa acestei legi; de la organizaţii care luptă împotriva instituţiilor

105

financiare internaţionale sau care promovează politica „verde“ până la organizaţii pentru

drepturile omului (femeilor, refugiaţilor, copiilor etc.), organizaţii religioase sau chiar

producători de divertisment sau de băuturi răcoritoare, promotorii culturii cosmopolite îşi

imaginează lumea ordonată după propriile valori etice universaliste – ceea ce transformă

cosmopolitismul lor într-o formă parohială (ibidem, p. 356), izolată şi strîmtă.


1.Comentaţi afirmaţia: „dacă Hitler ar fi învins, iar Statele Unite ar fi fost reduse la o

confederaţie de stătuleţe la fel de puternice şi de stabile ca acelea din America Centrală,

nu s-ar putea oare formula ipoteza că întregul glob ar vorbi astăzi cu aceeaşi uşurinţă

germană, iar în duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong

Kong publicitatea la tranzistoarele japoneze ar fi făcută în limba germană?” (Eco,

2002).

2.Este engleza o lingua franca globală? Argumentaţi.

3.Comentaţi afirmaţia: „Planeta se fărâmiţează rapid ŞI, în acelaşi timp, fără tragere de

inimă, se unifică.” (Barber). Aţi folosi această afirmaţie drept motto pentru globalizare?

Justificaţi răspunsul.

Bibliografie

Barber, Benjamin – “Jihad Vs. McWorld”, The Atlantic Monthly, vol. 269, nr. 3, martie

1992.

Bauman, Zygmunt. Globalizarea şi efectele ei sociale. Antet, f.a.

Berger, Peter L. (2002). The Cultural Dynamics of Globalization. În Peter L. Berger şi

Samuel P. Huntington (eds.). Many Globalizations. Cultural Diversity in the

Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.

Berger, Peter L. şi Huntington, Samuel P. (eds.). (2002). Many Globalizations. Cultural

Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.

Castells, Manuel. (1999). L’ère de l’information. Le pouvoir de l’identité (tome II). Paris:

Éditions Fayard.

Crystal, David, English as a Global Language, Cambridge University Press, Cambridge,

1997.

Ciocea, Mălina, Securitatea culturală. Dilema identităţii în lumea globală. Editura

Tritonic, 2009.

Connor, Steven. [1996](2000). Cultural Sociology and Cultural Sciences. În Bryan S.

Turner (ed.). The Blackwell Companion to Social Theory. Oxford: Blackwell

Publishing.

Davison Hunter, James şi Yates, Joshua. (2002). In the Vanguard of Globalization. The

World of American Globalizers. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington

(eds.). Many Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World.

Oxford: Oxford University Press.

106

Dussel, Enrique. [1998](2004). Beyond Eurocentrism: The World-System and the Limits

of Modernity. În Fredric Jameson şi Masao Miyoshi (eds.). The Cultures of

Globalization. Durham and London: Duke University Press.

Eco, U., „În căutarea limbii perfecte”, Polirom, Iaşi, 2002.

Friedman, Thomas L. (2005). The World is Flat. A Brief History of the Globalized World

in the Twenty-first Century. London: Allen Lane.

Giddens, Anthony. [1990](2005). The Consequences of Modernity. Cambridge: Polity

Press.

Goodman, Douglas J. (2007). Globalization and Consumer Culture. În George Ritzer

(ed.). The Blackwell Companion to Globalization. Malden: Blackwell Publishing.

Held, David şi McGrew, Anthony (eds.). [2000](2003). The Global Transformations

Reader: An Introduction to the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.

Held, David şi McGrew, Anthony. [2002](2005). Globalization/Anti-Globalization.

Cambridge: Polity Press.

Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan. (2004).

Transformări globale. Politică, economie şi cultură. Iaşi: Editura Polirom.

Jameson, Fredric şi Miyoshi, Masao (eds.). [1998](2004). The Cultures of Globalization.

Durham and London: Duke University Press.

Kovács, János Mátyás. (2002). Rival Temptations and Passive Resistance. Cultural

Globalization in Hungary. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington (eds.).

Many Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World. Oxford:

Oxford University Press.

Mignolo, Walter D. [1998](2004). Globalization, Civilization Processes, and the

Relocation of Languages and Cultures. În Fredric Jameson şi Masao Miyoshi

(eds.). The Cultures of Globalization. Durham and London: Duke University

Press.

el-Ojeili, Chamsy şi Hayden, Patrick. (2006). Critical Theories of Globalization. New

York: Palgrave Macmillan.

Ritzer, George (ed.). (2007). The Blackwell Companion to Globalization. Malden:

Blackwell Publishing.

Schirato, Tony şi Webb, Jen. [2003](2006). Understanding Globalization. London,

Thousand Oaks, New Delhi: Sage Publications.

Scholte, Jan Aart. (2000). Globalization. A Critical Introduction. London: Palgrave

Macmillan.

Scholte, Jan Aart. [2000](2003). What is Global about Globalization. În David Held şi

Anthony McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction to

the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.

Smith, Anthony D. [2000](2003). Towards a Global Culture? În David Held şi Anthony

McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction to the

Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.

Thompson, John B. [2000](2003). The Globalization of Communication. În David Held

şi Anthony McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction

to the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.

Tomlinson, John. [2000](2003). Globalization and Cultural Identity. În David Held şi

Anthony McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction to

the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.

107

Tomlinson, John. (2002). Globalizare şi cultură. Timişoara: Amarcord.

Tomlinson, John. (2007). Cultural Globalization. În George Ritzer (ed.). The Blackwell

Companion to Globalization. Malden: Blackwell Publishing.

Turner, Bryan S. (ed.). [1996](2000). The Blackwell Companion to Social Theory.

Oxford: Blackwell Publishing.

Yan, Yunxiang. (2002). Managed Globalization. State Power and Cultural Transition in

China. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington (eds.). Many Globalizations.

Cultural Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.

108

Documents

Suport de Curs GIE (1)