Sinoadele Ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii

În epoca primară a creştinismului purtarea de grijă pentru lucrarea bisericească o aveau în

chip solidar toţi membrii Bisericii. Deşi fiecare dintre apostoli avea autoritate suficientă pentru a

hotărâ asupra unor neînţelegeri ivite în Biserică, totuşi "ei se adunau laolaltă pentru toate

chestiunile mai importante şi le rezolvau în comun", astfel ca dupa această practică, succesorii

lor, episcopii, au rezolvat toate problemele mai importante adunaţi laolaltă, încă înainte de

sfârşitul secolului al II-lea1.

Tertulian arată că în Orient toate Bisericile se adunau în acelaşi loc pentru a trata în

comun problemele mai importante. Când aceste probleme ameninţau pacea întregii Biserici, la

sinod era reprezentată întreaga creştinătate şi pentru importanţa lor, aceste sinoade au primit

denumirea de Sinoade ecumenice. Sinodul ecumenic "pe de o parte este rezultatul unui şir de

acte pregătitoare şi cauza altora, următoare: pe de altă parte, ca orice eveniment istoric important,

este el însuşi un fapt complex". Sinoadele ecumenice sunt orientate universal şi acţionează

universal. Biserica în sine este şi ecumenică şi universală, sinoadele fiind numai un capitol, un

aspect sau un instrument al Bisericii. Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost nevoit să-şi

clarifice învăţăturile de credinţă, în special datorită apariţiei ereziilor. Combătându-le, Biserica a

putut astfel „să evidenţieze adevărurile de credinţă conforme cu Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie”2. Acest demers, prin care se oferă răspuns la probleme din cele mai diverse, de la

dogma Sfintei Treimi până la învăţăturile referitoare la Parusie a condus la crearea de către

Biserică, a limbajului metalogic, antinomic al dogmelor „înzestrate cu o precizie uimitoare.

Istoria bisericii universale a cunoscut de-a lungul timpului o seamă de evenimente

marcante pentru învăţătura de credinţă ortodoxă, o importanţa aparte având-o cele şapte Sinoade

Ecumenice în care s-a formulat, apărat şi întărit dreapta credinţă faţă de învăţăturile greşite

(ereziile) apărute în sânul comunităţilor creştine, hotărârile luate în aceste Soboare Ecumenice

1 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 121-123.2 Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 101.

devenind normative pentru întreaga Biserică Ortodoxă, atât din punct de vedere canonico-juridic,

cât mai ales în materie de dogme.

SINODUL DE LA NICEEA

Sinodul de la Niceea începe pe 20 mai 325 şi a durat până la 25 august acelaşi an. La şedinţa

deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin. Şedinţele oficiale ale

Sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor

Eustatiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328) în biserica palatului său, la care iau

parte 318 părinţi, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentanţii papei Silvestru I (314-335), preoţii Vit

şi Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarcă Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de

împărat la Alexandria pentru a restabili pacea în Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea

explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în opoziţie cu învăţătura preotului erudit Arie (cca. 256-336)

din Alexandria ,originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a

fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe

Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea şi Leontie al Antiohiei. După terminarea

studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul

Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale

Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinaţianismului.3 Pleacă din Egipt spre Palestina la

Eusebiu al Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul său coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei,

care susţinea că Fiul nu este identic dupa fire cu Tatăl, fiind subordonat Acestuia ca o cretură de ordin

superior a Tatalui. Arianismul este o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului. Se

remarcă în gândirea lui Arie concepţii raţionale gnostico-filozofice.

Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1. Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde

inevitabil în sine întâietatea sau superioritatea faţă de Fiul.

2. Fiul e creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură. Fiul

are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, cand El nu era.

3 Ioan Rămureanu, Lupta ortodoxiei contra arianismului, în Studii teologice, Nnr. 1-2, 1961, p.13-31.

3. Deci Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a

păcătui. El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar

şi timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Dumnezeu cel prea

Înalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Aceasta este o idee

gnostică şi eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de

materie, căci s-ar întina de aceasta.

5. La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El

Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al

Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Sub influenţa Sfântului

Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma că Dumnezeu-Fiul este de o fiinţa (homoousis) cu

Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeu-Unul, Care are o singură fire, există ca Treime, cele trei ipostase având

fiecare proprietaţi unice, personale4. Crezul de la Niceea devine curând punctul de referinţă al întregii

tradiţii ortodoxe, în special al sinoadelor posterioare. Există părerea că celelalte sinoade nu sunt altceva

decât confirmarea şi explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare încep cu rostirea

Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au păstrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini)

face o descriere pe larg a dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane5, care prevăd, printre altele,

sărbătorirea Paştelui în zi de Duminică, dar nu în acelaşi timp cu paştele iudaic; organizarea Bisericii

după provinciile adminstrative ale imperiului; prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotonia

episcopală.

IMPLICAREA SFÂNTULUI CONSTANTIN CEL MARE

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub

numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între 306 şi 337, este una din

personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea

împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin

publicarea edictului de toleranţă religioasă, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii

deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi

propăşire.

4 Ioan G.Coman, Şi Cuvântul S-a făcut trup, Timişoara, 1993.5 Pr. Ilie Negoiţă, Unele aspecte ale arianismului după condamnarea lui la Niceea 325, în Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1969, p. 567-571.

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict

de toleranţă pentru creştini, de acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei

creştinilor “ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” să existe din nou creştini şi să ţină adunările

lor6. Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, încât edictul său s-a aplicat doar parţial. Părerile istoricilor

asupra lui Constantin cel Mare (306-337) sunt contradictorii. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca Sfânt, iar

cea Romano-Catolică recunoaşte că e "mare". In schimb, protestanţii şi unii cercetători profani văd în el

doar un însemnat om politic, condus de interese personale şi de stat, care a servit Biserica pentru a şi-o

aservi. Însă majoritatea istoricilor, dintre cei mai obiectivi, apreciază favorabil pe Constantin cel Mare ca

om de convingere religioasă.

IMPLICAREA ÎN VIAŢA BISERICII

După ce a fost ales ca împărat al părţii de vest al Imperiului Roman (cu titlul de Augustus), de

către trupele staţionate în provincia Britania, la moartea tatălui său. Constantius (în anul 306 d.C.), cu

toate că funcţia nu i se cuvenea a eliminat violent în anii următori pe toţi pretendenţii de drept ai tronului.

În anul 313 d.C.,împreună cu împăratul Licinius, a reactualizat, lărgit şi completat la Milano Edictul de

toleranţă privind legalizarea creştinismului (emis deja în anul 311 de către împăraţii Galenius şi

Licinius)7. Măsura a fost luată din raţiuni de ordin politic (consolidarea Imperiului Roman, având in

vedere expansiunea cu succes a creştinismului în toate provinciile Imperiului). Co-împăratul Maxenţius

(fiul fostului împărat Maximian) a fost primul care - cu câţiva ani înaintea lui Constantin cel Mare - a

legalizat biserica creştină. O parte a meritelor lui Maxentius au fost atribuite însă, pe nedrept, lui

Constantin cel Mare. Poziţia şi faptele lui Constantin cel Mare sunt discutabile. Pe de o parte, a respectat

deciziile Edictului de la Milano, a restituit bunurile bisericeşti, a numit în funcţii importante

administrative credincioşi creştini, a ajutat material biserica creştină.

Pe de altă parte, a păstrat colegiile religioase precreştine romane, a emis monede cu figuri de zei

antici, a menţinut în funcţii de răspundere cadre de alte credinţe, şi-a păstrat titlul precreştin de Pontifex

maximus (Episcop universal), a practicat în continuare cultul Soarelui Invincibil (Sol Invictus), a fost

botezat abia pe patul morţii (la Rusaliile anului 337). În anul (325), a convocat primul Sinod Ecumenic de

la Niceea (Turcia), ca reacţie la răspândirea Arianismului, curent care susţinea că Iisus nu ar fi fiinţă

identică cu Dumnezeu. Şedinţele Sinodului au fost prezidate şi direct influenţate de către împăratul laic

6 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, VIII, 177 Nicolae Chifăr, Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în secolul al IV-lea, în Dialog teologic, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, p. 89- 106.

Constantin cel Mare. Cei 318 episcopi convocaţi au fost obligati sa confirme şi funcţia de Episcop

universal a bisericii creştine (Pontifex maximus) a împăratului nebotezat.

În anul 326 a descoperit locul unde Iisus ar fi fost îngropat în Ierusalim (cavoul familei lui Iosif

de Arimateea), pe locul căruia a înălţat biserica Mormântul lui Iisus în anul 330.Tot de viaţa lui şi a

mamei sale se leagă descoperirea crucii Mântuitorului pe Golgota, iar Sărbatoarea poarta numele de

Înălţarea Sfintei Cruci, praznuită pe 14 septembrie. Constantin cel Mare a fost declarat sfânt de către

bisericile orientale.

Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l

în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu

Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

SINODUL DE LA CONSTANTINOPOL

Sinodul al II-lea de la Constantinopol, (MAI-IULIE 381) este convocat de împăratul

Teodosie (379-395)8, fără consultarea papei Damas I (366-387), cu intenţia de a pune capăt

controversei ariene, care a continuat şi după Sinodul de la Niceea, datorită sprijinului dat de chiar

împăratul Constantin semiarienilor (împăratul exilează pe sfântul Atanasie la Treves) şi mai ales

persecuţiei în care succesorii lui Constantin – Constanţia (350-361), sora lui Constantin,

Constant şi Valens († 378) – o declanşează împotriva ortodocşilor de la Niceea. Sinodul este

chemat să se pronunţe în legătură cu două erezii ale timpului: cea susţinută de Macedonie,

episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfânt, spunând că este o

creatură a Fiului – şi cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenţa sufletului raţional

(sau spiritul) în Hristos, acesta fiind înlocuit cu Cuvântul9. Sindoul reia doctrina de la Niceea

asupra Sfintei Treimi – doctrină întărită apoi de teologia trinitară a părinţilor capadocieni, Vasile

cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: Una şi

aceeaşi fire dumnezeiască în trei Persoane10 şi adaugă articolele privitoare la Duhul Sfint.

Împotriva lui Macedonie, cei 150 de părinţi, fără să folosească homoousios-deofiinţa, afirma că

Duhul este închinat şi slăvit împreună cu Tatal şi cu Fiul11. Sinodul respinge apolinarismul, în

8 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii universale, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 121-1239 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;10 Prof. N. Chitescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Vol. II, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2005, p. 38-60.11 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001; vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.pag 113

expresia „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic,

ecumenic, al Bisericii creştine. El va pătrunde în liturghie şi va fi confirmat de toate sinoadele

ulterioare sub denumirea de crez niceo-constantinopolitan. În canonul 3, sinodul fixează ordinea

celor cinci patriarhate, ţinând seama de situaţia politică a vremii. Roma fiind prima, iar

Constantinopolul ocupa locul doi, având privilegii egale cu cetatea imperială, Roma. Dupa

moartea lui Constantin Magnus cel Mare situaţia este instabilă. Constantin moare în 337.

Urmaşul lui în Occident este Constant ale cărui convingeri sunt niceene. Orientul, sub Constanţiu

II, va rămâne arian. Odată cu uciderea lui Constant, şi partea occidentală se va alinia la poziţia

oficilală a Orientului, puţinii care vor rămâne fideli faţă de ortodoxie fiind exilaţi.

Generaţia care urmează după moartea lui Arie (335), Eusebiu de Cezareea (340), Eusebiu

de Nicomidia (341), va încerca să stabilizeze, fără a-l urma orbeşte pe Arie, însă fără a fi

precişi în formulele privitoare la asemănarea dintre Dumnezeu şi Logos. Conciliul din

Antiohia (345) va prelungi epoca de echivoc dogmatic, chiar dacă sunt respinse formule

ca ,,Fiul scos din neant” şi ,,a fost un timp în care Fiul nu exista.”12 Erezia

pneumatomahă se va răspândi în Asia Mică, în rândurile homiusienilor, împotriva cărora

se va lupta şi Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasile cel Mare13. După scurta domnie a lui

Iulian (361-363), Valentinian (364-375) îl asociază pe fratele său Valens (364-378).

Dacă Valentinian era un niceean care nu se amesteca în teologie, Valens adoptă

arianismul.14

La 19 ianuarie 379, succesorul lui Valens în Orient devine generalul iberic Teodosie, un

niceean convins care la 28 februarie 380 dă un edict prin care este impusă ortodoxia. În

388 Teodosie recucereşte Occidentul, intervenind pentru împărăteasa Iustina şi fiul ei

Valentinian II, împotriva uzurpatorului Maximus şi abrogând măsurile de toleranţă în

favoarea arienilor. De acum înainte, arianismul este învins, iar ortodoxia devine religia

oficială a Imperiului roman. Teodosie I (379-395) si imparatul occidental, Gratian (375-

383), au inceput sa considere crestinismul ca o religie de Stat. Gratian a renuntat la titlul

pagan de pontifex maximus in 381, iar Teodosie a fost primul imparat botezat la

inceputul domniei. El a rupt total legaturile cu cultele pagane, aproband cererea

12 Lect dr. ION CORDONEANU, Analele Universităţii Dunărea de Jos , ASPECTE ISTORICE PRIVIND CONCILIUL DE LA NICEEA ŞI DOCTRINA ARIANISTĂ ÎN SECOLUL AL IV-LEA d. Hr.,pag 109 13 I.G.Coman, Patrologie, III, 1988, p. 77-82; 14H.I.Marrou, Biserica în antichitatea târzie 303 – 604, Ed. Teora, 1999, p. 40.

episcopilor crestini de inchidere a templelor. In unele locuri au izbucnit incidente intre

crestini si pagani, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformand de exemplu templul lui

Dionysos in biserica si a distrus templul lui Serapis. In anii 391-392, Teodosie I a

publicat doua decrete prin care erau interzise cultele pagane publice sau private. Din acest

moment Imperiul devenea din punct de vedere constitutional un Stat crestin, in care

paganismul era redus la stadiul de minoritate tolerata. Politica riguroasa de mai tarziu a

lui Justinian I (527-565) a eliminat complet paganimul din viata publica.

3. SINODUL DE LA EFES (IUNIE-IULIE 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea

(408-450) al lui Valentinian III din Occident. Sinodul s-a tinut la Efes in anul 431., cu scopul

de a clarifica disputa dintre Nestorie episcop de Constantinopol si Chiril al Alexandriei acesta

fiind nepotul patriarhului Teofil al Alexandriei, cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului

Ioan Gura de Aur . Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua

persoane distincte in Cuvintul Intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita „Nascatoare

de Dumnezeu”15, ci numai „Nascatoare de Hristos”. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de

episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi 16in persoana unica a Cuvintului si

doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie,

inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele

din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului (Nestorie

n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o

Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului, sau „nestoriana”, din

Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea

islamismului in imperiul mongol si mai cu seama masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat

acestui avint misionar al crestinismului nestorian.Cine era Teodosie al II-lea?- Flavius

Theodosius era fiul lui Arcadius şi fratele Pulcheriei, de care a fost influenţat pe mai tot timpul

domniei. În iunie 421 s-a căsătorit cu poeta Aelia Eudocia cu care a avut o fiică, pe Licinia

Eudoxia, căsătorită cu împăratul din vest Valentinian III.

15 Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, „Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii”, în Ortodoxia, an XIV (1962), nr. 3, pp. 291-325;16 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001; vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.

CONTINUTUL CANOANELOR

Canonul 1 : Mitropolitii si episcopii condamnati de sinod, in numar de 43, reintorcandu-se acasa,

nu vor fi primiti in scaunele lor.17

Canonul 2 : Episcopii care au apostaziat sa fie "inlaturati cu totul din preotie, si sa cada din

treapta".

Canonul 3 : Repunerea in treapta de cei scosi din ea de Nestorie. Clericii aflati sub jurisdictia

episcopilor eretici sa nu se supuna acelor episcopi.

Canonul 4 : Caterisire pentru adeptii clerici ai lui Nestorie.

Canonul 5 : Cei ce fug la Nestorie sa ramana nu mai putin decat cei caterisiti (este vorba de

simpli credinciosi, nu de clerici).

Canonul 6 : Se apara hotararea sinodului impotriva celor ce ar dori s-o schimbe.

Canonul 7 : Sa nu se alcatuiasca alt simbol de credinta in afara celui de la Niceea" intrucat acel

simbol de credinta este hotarat de Sf. Parinti intruniti in orasul Niceea, impreuna cu Sfantul

Duh".

Canonul 8: Opreste imixtiunea episcopilor de Antiohia in Cipru si hirotoniile facute de ei acolo,

"intrucat n-a fost obicei vechi ca episcopul cetatii Antiohienilor sa faca hirotoniile in Cipru".

Principiul neamestecului in alte dieceze se extinde in toata Biserica

4. SINODUL DE LA CALCEDON (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian (450-

457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in

biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). La 28 iulie 450 cand

Teodosie al II-lea cel Tanar inchidea ochii, el nu lasa urmasi pe linie barbateasca. In aceasta

situatie, respectand traditia, partea de Rasarit a Imperiului trebuia sa revina varului sau din Apus,

Valentinian al III-lea. Dar acest lucru nu era nici pe placul lui Teodosie si nici al supusilor sai. Se 17 Arhid. Prof. dr. Ioan FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe: note şi comentarii, Ediţia a II-a, Sibiu, 1993;

spune ca pe patul de moarte Teodosie ar fi indicat personal pe Marcian sa-i urmeze la tron.

Marcian fusese aghiotantul lui Aspar, un alan care avea sub autoritatea sa trupele gotice din

Imperiu. Pulcheria, sora lui Teodosie, a consimtit sa se casatoreasca cu Marcian, conferindu-i in

felul acesta prestigiul ereditar al dinastiei teodosiene. El a condus destinele Imperiului numai 7

ani (450-457), avand de facut fata la inceput pericolului hunic. Dupa 453, cand hunii au fost

infranti la Campiile Catalaunice, iar regatul lor s-a descompus, urmeaza o perioada de liniste,

care i-a dat posibilitatea lui Marcian sa refaca tezaurul statului.

Pe plan intern, Marcian s-a dovedit a fi un bun gospodar, eliminand practica vanzarii servicilor

administrative. Problema cea mai dificila careia a trebuit sa-i faca insa fata, a fost erezia

monoteista, care a determinat convocarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din

45118. Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia

dintre persoana – „hypostasis” si natura – „physis”, afirmind ca daca Hristos e o persoana, El nu

poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din

Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are

decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in

aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448 de Flavian, patriarhul Constantinopolului,

condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei,

care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes , cunoscut sub

numele de "sinodul talharesc", sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine

reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I

condamna monofizismul, aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care „pentru noi si

pentru a noastra mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea

omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara

confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata

prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgind intr-o

singura forma, o singura persoana si un singur ipostas”, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a

pus sfirsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la

Calcedon19, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea 18 Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN „Sinoadele ecumenice ca expresie a universalităţii Bisericii”, în Studii Teologice, Seria a II-a, an XIX (1967), nr. 1-2, pp. 3-22;19 Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987,pag 232

papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna

mofizismul, marturisind credinta „in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana”.

Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la

treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa

rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei,

Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma

ocupa rangul intii in Biserica deoarece este „cetate imperiala” si nu pentru ca ar fi „scaunul lui

Sfantului Apostol Petru” (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma

hristologica de la Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza

monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de

dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti,

impotriva „melchitilor” -adepti ai imparatului-adica ortodocsilor greci care accepta Calcedonul.

Peste cativa ani, imparatul Zenon (474-491) va sesiza pericolul si in 482 va da un edict

de unire Henotikon ,care cauta sa aminteasca cat mai putin despre cele doua naturi ale

Mantuitorului sau despre hotararile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii

nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel incat se va ajunge la hotararea

extrema de excomunicare si anatematizare a patriarhului de Constantinopol. Acesta, in

persoana lui Acaciu, va riposta si va sterge din diptice numele papei, ajungandu-se la prima

schisma intre cele doua Biserici, cea din Orient si cea din Occident. Aceasta separare a durat

pana in anul 518.

5. SINODUL AL V-LEA DE LA CONSTANTINOPOL (mai-iunie 553) este convocat de

imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date

fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea

incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491. Imparatul Justinian promulga un edict

(imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre

Principii), prin care condamna cele „Trei Capitole”, si pe cei trei teologi care apareau a fi

propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al

lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba

de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui

Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul

voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care

participa 165 de episcopi si care condamna cele „Trei Capitole”. Cu toate acestea, sinodul se tine

si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele „Trei Capitole”. Sinodul se pronunta

in mod clar pentru „unirea ipostatica” si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa

unire. Hristos este „in doua firi”, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o

interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, „o natura intrupata a

Cuvintului dumnezeiesc”, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara

confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica „Domnul

nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat”20 si condamna

invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La

inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul

ecumenic al acestui sinod.

Prima jumatate a sec VI este dominata de puternica personalitate a lui Justinian I(527-

565).Originar din Tracia romanizata, Justinian succede la tron unchiului sau Justin I. Hotarat sa

restabileasca prestigiul imperiului,Justinian duce o politica de reforme.Ia masuri dure impotriva

monofizitilor si arienilor(atatia cati mai ramanseserea). Reformeaza legislatia imperiului

compunand celebrul Cod de Legi- Codex Justinianum (528-529).

In 532 face fata unei puternice rascoale intrata in istorie drept “rascoala Nika” .Dupa infrangerea

rascoalei reconstruieste biserica Sf.Sofia,ctitoria sf.Constantin cel Mare, distrusa de

rasculati.Dupa pacificarea Constantinopolului se gandeste la recucerirea teritoriilor pierdute in

secolul precedent.Intre anii 533-555 Justinian recucereste Italia, regatul african al Vandalilor si

partea sud-estica a Spaniei precum si o scurta fasie la nord de Dunare, prilej cu care reface

vechile castre de aici.Moare in 565 .Urmasii sai pierd si risipesc toata mostenirea lui Iustinian.

6. SINODUL AL VI-Lea ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL-ITrulan (noiembrie

680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (Barbosul)

(648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata

de erezia monotelismului (thelisisi = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul

Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, „Ektesis”, compusa de

20 Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, „Despre recepţia de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor ecumenice”, în Studii Teologice, Seria a II-a, 1965, nr. 7-8, pp. 395-401;

patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638) Pentru imparatul Heraclius (610-

641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre preocuparile lui principale se

numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in

timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului i-a fost dat sa constate o

totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor.

Impotriva acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de

Heraclius a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa

castige Imperiului pe monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data

imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca

hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in

Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Heraclius ca puntea de

unire intre dogma ortodoxa si monofizism. Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa

intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura energie (monoenergism), putea sa

atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constans al II-lea

pentru a ajunge la un compromis, emite in septembrie 648 a emis un edict dogmatic, "Typos".

Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat,

orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe

in persoana Mantuitorului.21

In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in

exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor

papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie,

acuzindu-l de a fi monotelit. Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia

monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Sinodul VI recunoaste, in acord

cu invatatura Sfintilor Parintilor, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari

naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei

dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de

sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.

Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul

Justinian II (685-695; 705-711), convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod

21 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, „Hristologia Sinoadelor”, în Ortodoxia, an XXVI (1974), nr. 4, pp. 573-579;

general "al doilea Sinod trulan". cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua

concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus).

Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de

hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme

(piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie. Din cauza ca acest sinod a confirmat

pentru a treia oara drepturile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si

obiceiuri ale Bisericii Romane, teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.

7. SINODUL VII ECUMENIC DE LA NICEEA (septembrie – octombrie 787) este convocat

de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se

pronunta in legatura cu cultul icoanelor22. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in

727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta

drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea

(731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia

Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la

Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv

pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu

sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la

Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura

ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare

(latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor

(v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare

(Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si „Cartile caroline”se pronunta

impotriva cultului icoanelor.

Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general,

iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub

imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit

sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie

care a facut obiectul unui sinod ecumenic.

22 Pr. Drd. Traian VALDMAN, „Problema sinodului ecumenic în Sfintele canoane”, în Studii Teologice, Seria a II-a, an XXV (1969), nr. 1-2, pp. 36-46;

Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice23. Este adevarat ca un sinod

tinut la Constantinopol (879-880), la care participa delegatii papei Ioan al VIII-lea (872-882),

incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit de mult zdruncinata datorita

ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie

(820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae

I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de

Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru

activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864

-, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului „Filioque” si recunoaste

egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind „oarecare intiietate” . Unii sustin

ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea

reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza

Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata.

Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de Filioque, asa cum arata patriarhul

Fotie in tratatul sau „Despre Duhul Sfint”, in care condamna pe latini ca eretici.

Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor dogmatic, ele

constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu

crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea

ecumenica; c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinsmului, de aceea

unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.

23 Virgil VÂLCU, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LV (1979), nr. 7-8, pp. 478-491.