LUCRARE DE LICENTA

Cuprins1. Scurt istoric

1.2 Crearea Uniunii Europene

1.3 Extinderea Uniunii Europene

1.4 Care sunt avantajele intrarii in Uniunea Europeana?

1.5 Ce avantaje vor avea copiii si tinerii dupa integrarea in Uniunea Europeana?

1.6 Viitorul Uniunii Europene

2. Ideea de Uniune Europeana

2.1 Siguranţa, securitatea, solidaritatea economică şi socială europeană.

2.2 Identitatea europeană în contextul globalizării

2.3 Valorile Uniunii Europene

3. Obiectivele si Rolul Uniunii Europene in asigurarea securitatii in Europa de sud-est

3.1 Realizarea obiectivelor Uniunii Europene

3.2 Rolul Uniunii Europene in asigurarea securitatii in Europa de sud-est

4. Necesitatea unei uniuni economice si monetare europene

4.1 Realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM)

4.2 Criterii de convergentă

4.3 Uniunea Vamala

4.3.1 Formele de integrare vamală şi cooperare economică

4.3.2 Realizarea Uniunii vamale a UE

4.3.3 Rolul Comisiei Europene în politica vamală

4.4 Libertatile Fundamentale

4.4.1 Libera circulatie a marfurilor

4.4.2 Libera circulaţie a serviciilor

4.4.3 Libera circulatie a capitalurilor

4.4.4 Libera circulaţie a persoanelor

4.4.5 Libertatea de stabilire

4.4.6 Ajutorul de Stat

5. Rolul Uniunii Europene pe scena mondiala

5.1 Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările mediteraneene

5.2 Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Africa

1.Scurt istoric

Uniunea Europeana este o organizaţie a ţărilor europene dedicată creşterii integrării

economice şi întărirea cooperarii între state. Uniunea Europeana are sediul in Bruxelles,

Belgia.

Uniunea Europeana a fost înfinţata oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recenta

organizaţie de cooperare europeană care a inceput cu Comunitatea Europeană de Carbune si

Oţel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană in 1967.

Membrii acestei organizatii au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania.

In 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a

mai fost numit si Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeana in

Uniunea Europeană.

În 1994 Austria, Suedia şi Finlanda au întrat si ele astfel numarul total de membrii a

ajuns la 15.

Uniunea Europeana are mai multe obiective.

In special ea munceşte pentru a promova si extinde cooperarea intre membrii

in unele regiuni, inclusiv in probleme economice, sociale si legate de comerţ,

politică externă, securitate şi probleme judiciare.

Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice si Monetare

(UEM), care a stabilit o singură moneda pentru membrii UE.

In afara de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europeane

de asi atinge obiectivele a fost limitata de neinţelegeri intre statele membre, probleme

economice si politice externe si presiune din partea noilor democraţii est europene de

a deveni membre.

1.2 Crearea Uniunii Europene

La sfârşitul anilor ’80, schimbările politice a facut ca Comunitatea Europeană să

crească cooperarea si integrarea.

Odată cu prăbuşirea comunismului in Europa de Est, statele ex-comuniste au cerut

Comunitaţii Europene sprijin politic si economic. CE a hotarat sa ajute multe din aceste ţări

dar sa nu le primeasca imediat ca membre. O exceptie a constituit-o Germania de Est care a

fost integrata automat o data cu reunificarea Germaniei.

Datorita acestor schimbari rapide Germania de Vest şi Franţa au cerut o conferinţa

intraguvernamentală pentru a căuta o mai mare unitate.

O conferinţa intraguvernamentală este o întâlnire între membrii, prin care se incepe

procesul schimbării tratatelor Comunităţii Europene. O altă astfel de şedinţă a avut loc in

1989 pentru a pregati un program şi o structură pentru uniunea monetară, prin care membrii ar

trebui să adopte o singura moneda.

Primul Ministru britanic Margaret Thatcher s-a opus acestei unităţi, dar in 1990 John

Major a devenit prim ministru si a adoptat o pozitie mai tolerantă in legatură cu unitatea

europeană. Aceste conferinţe au inceput munca la o serie de înţelegeri care au devenit

Tratatul Uniunii Europene.

Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeana şi a avut intenţia de a extinde

integrarea politică, economică şi socială dintre statele membre.

După discuţii lungi a fost acceptat de către Consiliul European la Maastricht, Olanda,

in decembrie 1991. Astfel scopul principal al Uniunii Europene va fi Uniunea Economica si

Monetară (UEM).Sub UEM membrii UE trebuie sa adopte o singură moneda până in 1999.

Tratatul Maastricht desemeana impunea nişte criterii stricte pe care statele membre

trebuiau să le îndeplinească înainte de a intra in UEM. Totodata tratatul a creat noi structuri

proiectate pentru a crea politici de securitate şi straine mai integrate si pentru a încuraja o

cooperarea mai mare intre guverne în ceea ce priveşte chestiuni judiciare si legate de poliţie.

Statele membre au acordat organelor de guvernare ale Uniunii Europene mai multa

autoritate in anumite domenii, inclusiv cele legate de mediu, sănătate, educaţie si protecţia

consumatorului.

Noul tratat a stârnit multă opoziţi si îngrijorare din partea cetăţenilor UE. Mulţi

oameni erau îngrijoraţi din pricina UEM care ar înlocui monedele naţionale cu o singură

monedă europeană.

Marea Britanie a refuzat să accepte o parte din elementele tratatului şi astfel ea nu va

face parte din UEM şi nu va participa la Capitolul Social, un articol din Tratatul Maastricht

care subliniază obiective în politica socială şi cea legată de angajaţi.

Alegatorii danezi au refuzat ratificarea printr-un referendum, în timp ce alegatorii

francezi au fost in favoarea Tratatului printr-o mica majoritate.

Germania a fost o provocare deoarece funcţia de membru in UE încalcă Constituţia.

Într-o şedinţă de urgenţă a Consiliului European Danemarca a refuzat mai multe

articole ale Tratatului. Din pricina acestor întârzieri UE n-a fost inaugurată oficial decât abia

in noiembrie 1993.

Reacţiile populare împotriva unor aspecte si consecinţe ale Tratatului Maastricht a dus

la o altă conferinţă intraguvernamentală care a inceput in martie 1996. Aceasta conferinţă a

produs Tratatul de la Amsterdam care revizuia Tratatul Maastricht şi alte documente de baza

ale UE. Aceste schimbări aveau rolul de a face Uniunea Europeană mai atractiva oamenilor de

rând.

Tratatul de la Amsterdam cerea membrilor să coopereze in crearea de slujbe pe tot

teritoriul Europei, protejarea mediului, imbunătăţirea sănătaţii publice şi respectarea

drepturilor consumatorilor.

În plus, Tratatul oferea îndepartarea barierelor de a călători şi imigra între statele

membre cu excepţia Marii Britanii, Irlandei si Danermarca. Deasemenea Tratatul dădea

posibilitatea admiterii statelor Est Europene ca membre. Tratatul a fost semnat de membrii

UE la 2 octombrie 1997.

1.3 Extinderea Uniunii Europene

Până in 1995 toate ţările ex-comuniste au cerut sa fie membre UE. Însă UE era

îngrijorată de stabilitatea institutilor europene în aceste ţări şi tranziţia lor la economia de

piaţă. Ţările din Europa de Est aveau economiile mult mai puţin dezvoltate decât cele din

Europa de Vest, care fac întrarea lor în UE dificilă.

Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor UE. Statele mai bogate se temeau că

vor fi nevoite să bage mai multi bani in fondurile UE in timp ce ţările mai sarace se temeau ca

partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultură si dezvoltare regionala ar fi puternic

afectate.

În ciuda acestor griji, in 1997 UE a fost de acord ca situaţia economica şi politică din

ţări ca: Cehia, Polonia, Estonia, Ungaria si Slovenia este în aşa fel încât negocierile pentru

aderare pot să înceapă iar statutul de membru să vină după 2000. Celelalte ţări Est Europene

au fost puse pe un indefinit stand-by.

Dar comertul dintre est si vest şi-a dat drumul după 1990, ţările din vest începand să

investească în acestea iar UE dându-le ajutor. UE şi ţări individuale au format legături şi au

semnat acorduri formale pentru cooperari politice şi culturale.

UE a mai fost de acord in 1998 să înceapa negocierile pentru statutul de membru cu

Cipru; în acelaşi timp a suspendat cererea Turciei din pricina îngrijorărilor cu privire la

drepturile omului şi a opoziţiei Greciei.

1.4 Care sunt avantajele intrarii in Uniunea Europeana?

Avantajele extinderii pentru România sunt aceleasi ca pentru toate celelalte tari

candidate: crestere economica, cresterea investitiilor straine directe, crearea unor noi structuri

de productie, care sa permita fabricarea unor produse finite, cu valoare adaugata mai mare si

calitate superioara, conform standardelor UE, protectie sporita a consumatorilor, cresterea

economiilor si investitiilor populatiei, micsorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare mai

relaxate, extinderea pietelor de capital (noi fluxuri de capital, diversificare a produselor

financiare), dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei, acces pe piata

muncii din statele UE, îmbunatatirea substantiala a standardului de viata al populatiei.

Integrarea va avea efecte pozitive asupra evolutiei economiei românesti, asupra

societatii în ansamblu, asupra imaginii externe a tarii si în ceea ce priveste libera circulatie a

persoanelor.

Aceste avantaje economice generale trebuie sa tina, însa, seama de presiunile

concurentiale ale pietei unice, de competitia acerba cu firmele din statele membre dezvoltate,

de necesitatea transformarilor tehnologice- care pot duce, pe termen scurt, si la cresterea

somajului, odata cu restructurarea întreprinderilor si a unor întregi sectoare industriale.

În domeniul agriculturii, avantajele sunt mai reduse, în primii ani de aderare, dar, pe

termen mediu si lung, integrarea agriculturii românesti va duce la: cresterea productivitatii

agricole (prin adoptarea acquis-ului si, mai ales, prin accesul la fondurile UE pentru

agricultura si la tehnologie performanta), stimularea dezvoltarii exploatatiilor agricole mijlocii

(pâna la 50 ha) si mari (peste 100 ha), îmbunatatirea accesului pe piata UE si disparitia tuturor

barierelor comerciale, încetinirea migrarii fortei de munca din agricultura spre sectorul

industrial

Accesul la fondurile structurale comunitare, ca viitor stat membru, va da posibilitatea

României sa asigure o dezvoltare echilibrata a regiunilor, precum si o dezvoltare rurala

sustinuta, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu, sa creeze noi oportunitati

de ocupare a fortei de munca, mai ales în mediul rural, sa promoveze politici sociale care sa

duca la standarde de viata de o calitat

1.5 Ce avantaje vor avea copiii si tinerii dupa integrarea in Uniunea Europeana?

În ceea ce priveste aderarea României la UE, efectele pentru tineri, se vor face

simtite atât înainte de aderare, în cadrul procesului de pregatire, cât si dupa ce România va

deveni membru al Uniunii Europene.

Dintre aceste efecte, putem mentiona în primul rând facilitarea studiilor în strainatate,

prin introducerea principiului echivalarii diplomei în functie de curricula de pregatire.

Exceptie face programul ERASMUS, în cadrul caruia perioada de studii urmata de studenti în

UE este automat recunoscuta de catre universitatea din tara de origine, prin intermediul

sistemului european de transfer de credite.

În al doilea rând, tinerii vor beneficia, ca întreaga populatie, de posibilitatea

exercitarii unei profesii într-unul dintre statele membre. Conform acquis-ului comunitar, o

persoana care este calificata sa practice o profesie în tara sa, va putea, de asemenea, sa

practice acea profesie si în alt stat membru al UE, în aceleasi conditii cu cetatenii statului

respectiv. De aceea, va urma o procedura de recunoastere a calificarii.

Daca ceea ce studiaza nu este identic cu ceea ce prevede acquis-ul comunitar pentru

anumite profesii specifice, persoana respectiva fie sustine teste de aptitudini, fie da examene

de diferenta.

Tendinta în Uniunea Europeana este de armonizare a programelor de învatamânt

universitare si post-universitare.

Tinerii, ca de altfel toti cetatenii români, vor avea în mod automat drept de rezidenta

în alt stat membru al UE. Ei vor beneficia de acelasi tratament ca cetatenii acelui stat membru

al UE în care se deplaseaza, în ceea ce priveste sistemul de asigurari sociale si de sanatate.

Accesul pe piata europeana va reprezenta pentru tineri accesul la o piata a muncii mult mai

vasta, unde sansele de a gasi un loc de munca vor creste, ca si numarul de profesii în general,

întrucât vor aparea noi tipuri de meserii.

În cautarea unui loc de munca, un ajutor substantial va fi oferit de reteaua de

cooperare europeana EURES, care ofera informatii despre oportunitatile de angajare si despre

conditiile de munca din UE.

1.6 Viitorul Uniunii Europene

UE a parcurs un drum lung din 1951. Numarul tarilor membre a crescut la 15 si poate

creste pana la 21 pana in 2010.

A creat un corp comun de legi, practici si politici si un nivel de cooperarea intre

membrii foarte mare.

Progresul sau insa n-a fost constant, periode de activitate au fost despartite de multi

ani de somnolenta. Acest lucru de datoreaza in special din pricina a doua debateri care au fost

aduse mai aproape odata cu propunerea integrarii tarilor din Europa de Est.

Prima este de a da prioritate “adancirii” sau “largirii” uniunii, adica de a se concentra

asupra integrarii actualilor membrii mai mult sau de a integrarii altor noi.

A doua chestiune este supranationalismul impotriva interguvernalismului. Cu toate

ca supranationalismul a fost acceptat guvernele nationle n-au vrut sa cedeze controlul

organelor UE asupra unor domenii politice sensibile cum ar fi politica externa si sistemul

judiciar.

Cea mai imediata provocare pe care UE trebuie sa o infrunte este succesul monedei

unice, dar in mare parte viitorul euro-ului depinde in cat de acceptabil se dovedeste a fi

institutiilor financiare si pietelor lumii. Pe termen lung extinderea in est ar trebui sa

imbunatateasca viitorul monedei prin extinderea pietei unice si prin stimularea cresterii

economiei si a comertului.

2 Ideea de Uniune Europeana

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât

un vis al filozofilor şi vizionarilor.

Dante Alighieri (n. 29 mai 1265, Florenta, d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet si

filosof italian, om politic florentin, primul mare poet de limba italiana), în „Divina comedia”

îsi imagina o Europa unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalti

suverani. Limba a doua,comuna urma sa fie latina, iar moneda comuna “florinul” care avea o

circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenta.

Concepţia lui Alighieri merită menţionată pentru ca a intuit necesitatea păstrarii

suveranităţii statelor membre, a monedei unice, pe care Uniunea Europeană a realizat-o parţial

începând cu anul 2002, la peste 50 de ani de la începuturile constructiei comunitare, dar şi a

limbii unice despre care încă nu se discuta.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al

Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze

producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct

de vedere practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-un instrument al

păcii şi reconcilierii.

În 1957, şase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea

anterioară din cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi crează Comunitatea

Economică Europeană, înfiinţând o uniune vamală şi Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în

1958.

Tratatul de la Roma a fost semnat în 1957 şi a intrat în vigoare în 1958. A înfiinţat

Comunitatea Economică Europeană.

Comunitatea Economică Europeană şi Euroatom au fost create separat de

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, deşi împărţeau aceleaşi instanţe şi Adunarea

Comună.Coducerea acestor Comunităţi erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorităţi”.

Comunitatea Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euroatom

integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre

membri.

În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franţa care dorea limitarea puterii

supranaţionale. Totuşi, în 1965 sa ajuns la un acord iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger

în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi a creat un singur set de instituţii pentru cele

trei comunităţi, care erau denumite împreună drept Comunităţile Europene, desi era cunoscută

doar ca Comunitatea Europeană. Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.

Căderea Cortinei de fier in 1989 a permis extinderea către est a Uniunii. (Zidul Berlinului).

În 1973, Comunităţile sau lărgit prin includerea Danemarcei(inclusiv Groenlanda,

care a părăsit comunităţile în 1985), Irlanda şi a Marii Britanii. Norvegia a negociat aderarea

în acelaşitimp dar votanţii norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, aşa că

Norvegia a rămas înafara Uniunii. În anul 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru

Parlamentul European.

Grecia a aderat în anul 1981 iar Portugalia şi Spania în 1986. În 1985, Acordul de la Schengen

a dus la spaţiul fără controale vamale între cele mai multe state membre şi câteva state non-

membre. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunităţi, iar Actul Unic

European a fost semnat.

În anul 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a

comunităţii ca parte a noii Germanii unite. O dată cu extinderea către fostele state comuniste

din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.

Introducerea monedei euro în anul 2002 înlocuiește mai multe valute naționale.

Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în

vigoare, pe 1 noiembrie 1993, iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou

înființata UE. În 2002, bacnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state

membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17 state.

În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru, Cehia, Estonia,

Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune. La 1

ianuarie 2007, România şi Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În același an

Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cirpu și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia

în 2011.

În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru Parlamentul European care au dus la

continuarea mandatului de preşedinte al Comisiei Barosso, iar în 2009 Islanda şi-a depus

formal candidatura pentru aderarea la UE.

În 1 decembrie 2009, Tratatul Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe

aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând

sistemul celor trei comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională şi a

creat funcţia permanentă de Preşedinte al Consiliului European, primul care ocupă această

funcţie fiind Herman Van Rompuy şi un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi

securitate, în persoana doamnei Catherine Ashton.

La 9 decembrie 2011, Croaţia a semnat Tratatul de Aderare la UE. Referendumul de

aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea ţării la Uniunea

Europeană, 66% din cetățenii croaţi prezenţi la vot au votat pentru aderarea la Uniunea

Europeană iar aderarea va avea loc la 1 iulie 2013 după ce Tratatul de Aderare va fi ratificat

de toate statele membre.

2.1 Siguranţa, securitatea, solidaritatea economică şi socială europeană.

În secolul XXI, Europa se mai confruntă cu probleme de securitate şi siguranţă. Din

acest motiv, Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi

securitatea statelor sale membre. În acest scop, Uniunea Europeană trebuie să colaboreze

constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa

de Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu.

Uniunea trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi strategice, prin

colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile politici

europene comune de securitate şi de apărare. Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale

aceleiaşi monede.

Combaterea terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între

forţele poliţieneşti din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”

în sânul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege, constituie o

nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor întreprinse de

autorităţile naţionale.

Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi Eurojust, care promovează

cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale UE, sunt

chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient. UE are propria politică externă şi de

securitate, ceea le permite statelor membre să se exprime şi să acţioneze la unison pe scena

mondială. Modificările introduse în 2009 de Tratatul de la Lisabona au ajutat Uniunea să

devină mai activă şi mai coerentă în abordarea sa.

Aceste modificări includ numirea Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe

şi politica de securitate, care coordonează statele membre în elaborarea şi punerea în aplicare

a politicii externe. Înaltul Reprezentant este sprijinit de personal civil şi militar şi de Serviciul

European de Acţiune Externă. Nu există o forţă armată permanentă a UE.

În schimb, în baza politicii sale comune de securitate şi apărare, se sprijină pe forţele

de menţinere a păcii cu care contribuie statele membre, pentru: operaţiuni comune de

dezarmare, misiuni umanitare şi de salvare, asistenţă militară, prevenirea conflictelor şi

menţinerea păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv pentru

restabilirea păcii şi stabilizare după încetarea conflictelor.

Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul

acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora. În ultimii zece ani, UE a

desfăşurat mai multe misiuni civile şi operaţiuni militare pe trei continente ca răspuns la

diverse situaţii de criză, de la instaurarea păcii post-tsunami în Aceh, până la protecţia

refugiaţilor în Ciad şi la combaterea pirateriei.

Rolul important al UE în domeniul securităţii ia amploare. Începând din ianuarie

2007, UE poate lansa operaţiuni de reacţie rapidă cu două grupări tactice de luptă concurente

numărând 1500 de persoane şi, la nevoie, poate lansa ambele operaţiuni aproape simultan.

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv

politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să

încununeze cu succes această construcţie europeană.

La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie

cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru

a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive la nivel mondial. Niciun stat

membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în domeniul

comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală,

asigurându-le competitivitatea pe pieţele mondiale.

Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă

drept corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra

cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci când cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt

victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede fonduri de

asistenţă în acest sens.

Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează şi sporesc

eforturile depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce

inegalităţile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE şi

creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăţi

infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii

feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la stimularea

schimburilor comerciale transeuropene.

Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieţei sale

unice, de jumatate de miliard de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai

mare de consumatori şi întreprinderi.

2.2 Identitatea europeană în contextul globalizării

Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul

de trai al cetăţenilor europeni nu a încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi

săraci persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai mult aceste diferenţe, întrucât

noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană.

De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor

discrepanţe.

Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi

lingvistice a statelor europene.Dimpotrivă, activităţile întreprinse de instituţiile europene au

contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale şi

bogata diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre.

După jumătate de secol de construcţie europeană, Uniunea Europeană în ansamblul

său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă

economică, socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi

trebuit să acţioneze individual .

Faptul că Uniunea întreprinde acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură voce

constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa, din mai multe motive, printre care

amintim: Uniunea Europeană, fiind prima putere comercială in lume, joacă un rol decisiv în

negocierile internaţionale, respectiv cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto

privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică.

Uniunea adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile, importante

pentru cetăţeanul de rând, precum protecţia mediului, resursele de energie regenerabilă,

„principiul precauţiei” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor

şi necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariţie;

Uniunea a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii

planete, în legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în 2002.

De asemenea, Uniunea şi-a propus ca obiectiv principal ca până în anul 2020 să

reducă cu 20%, emisiile de CO2.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii

de azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă,

tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră

pentru Uniunea Europeană. Uniunea promovează diversitatea culturală şi tradiţiile specifice

fiecărui popor al UE.

Uniunea are 23 de limbi oficiale, în timp ce 51% dintre adulţi înţeleg limba engleză,

limbile catalană, bască sau scoţiană, galiciană sau limba wellsuluiau statut de limbi semi-

oficiale. Iar celelalte limbi ale minorităţilor conlocuitoare sunt la fel de respectate şi

promovate .

2.3 Valorile Uniunii Europene

Uniunea Europeana îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să

garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel

global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi

nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

De aceea, Uniunea Europeana pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model

de societate care este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu

patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială,

libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un

mediu protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză

armonioasă a tradiţiei şi a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la

Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de cetăţenii

UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un

exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

3. Obiectivele si Rolul Uniunii Europene in asigurarea securitatii in Europa de sud-est

Comunitatea Economică Europeană a fost creata în scopul realizării pieţei unice.

Trecerea la Uniunea Europeană a largit domeniul vizat al asocierii cu noi obiective, care au

fost formulate prin Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE).

Au fost formulate următoarele obiective:

1. Obiectivele economice şi sociale:

- promovrea progresului economic si social;

- nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă;

- dezvoltare echilibrată şi durabilă;

- spaţiu fără frontiere interne;

- consolidarea coeziunii economice şi sociale;

- instituirea Uniunii Economice şi Monetare finalizată cu moneda unică.

2.Obiectivele externe:

- afirmarea identităţii pe scena internaţională;

- realizarea şi aplicarea unei politici externe şi de securitate comună;

- definirea treptată a unei politici de apărare comună care ar putea conduce

la o apărare comună.

3. Obiectivele privind drepturile omului şi cele cetăţeneşti:

- să consolideze protecţia drepturilor şi interesele resortisanţilor statelor

membre;

- să se instituie cetăţenia europeană cu menţinerea cetăţeniei

corespunzatoare a statelor membre;

- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi

justiţie prin: asigurarea liberei circulaţii a persoanelor;

- măsuri adecvate de controlul frontierelor externe;

- dreptul de azil şi imigrarea; prevenirea şi combaterea criminalităţii.

3.1 Realizarea obiectivelor Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene se realizează:

1. prin definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;

2. prin stabilirea strategiilor comune;

3. prin adoptarea acţiunilor comune;

4. prin adoptarea poziţiilor comune;

5. prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind

orientarea politicii acestora.

1. Stabilirea principiilor PESC, se face de Consiliul European.

2. Strategiile comune ale PESC precizează:

- obiectivele,

- durata;

- mijloacele pe care trebuie sa le puna la dispozitie statele membre;

Consiliul adoptă deciziil de definire si punere în aplicare ale PESC.

3. Actiunile comune se adopta de Consiliu.

Angajeaza statele membre în luarile lor de pozitie si în desfasurarea actiunilor lor.

Luările de pozitie si actiunile nationale în aplicarea unei actiuni comune si comunica, în

prealabil, Consiliului. În lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua în regim

de urgenta masurile ce se impun si informeaza Consiliul.

4. Pozitiile comune definesc pozitia Uniunii într-o:

- chestiune de natura geografică;

- chestiune de natura tematică.

Statele membre apara pozitiile comune si îsi coordoneaza actiunea în cadrul organizatiilor

internationale si cu ocazia conferintelor internationale, inclusiv atunci la cele la care nu

participa toate statele membre.

5. Consiliul adopta decizii – cadru pentru armonizarea actelor cu putere cadru de lege si a

normelor administrative ale statelor membre.

Deciziile-cadru, asemenea directivelor, obliga statele membre în ceea ce priveste rezultatul

urmarit, dar lasa autoritatilor nationale alegerea formelor si mijloacelor. Se deosebeste de

directiva prin lipsa efectului direct.

3.2Rolul Uniunii Europene in asigurarea securitatii in Europa de sud-est

In ultimii ani, din nefericire, tot mai multe state din Europa de Sud-Est (ESE) au

cunoscut profunde crize politice, economice, conflicte armate şi acte de terorism. În această

regiune au luat o mare amploare corupţia, crima organizată, traficul de fiinţe umane, de

droguri, arme etc.

Aceste fenomene, de obicei poartă un caracter transnaţional şi răspîndirea lor depinde

de gradul de securizare a frontierelor, care diferă de la stat la stat, datorită nivelului diferit de

dezvoltare economică a statului din regiune, situaţiei sale geopolitice sau apartenenţei la

anumite acorduri sau convenţii internaţionale.

Securitatea şi stabilitatea regiunii depinde, în cea mai mare măsură, de starea

lucrurilor la frontiere, de modul în care acestea sunt gestionate.

În aceeaşi ordine de idei, una din principalele provocări pentru Europa de Sud-Est

este pe cât de bine aceste state vor putea gestiona relaţiile de ordin extern rezultate din

extinderea spre est a Aliantei Nord-Atlantice şi a UE.

In contextul în care Europa de Sud-Est, inclusiv şi Republica Moldova (prin

necesitatea strigentă a securizării frontierii de est), ramâne principala sursa de instabilitate in

spatiul european, ar fi oportun de evidenţiat opinia domnului Javier Solana, (fost Înalt

reprezentant pentru PESC, până în anul 2009, în prezent preşedinte al Centrului ESADE

pentru economia mondială şi geopolitică) care menţiona: "UE este singura organizaţie

regionala cu un spectru larg de instrumente politice, diplomatice, umanitare, economice şi

financiare, militare şi de poliţie" pentru a contribui la stabilizarea periferiei UE".

Uniunea Europeană a recurs în ultimii ani la o serie de acţiuni pentru a formaliza şi a

introduce o anumită ordine şi stabilitate în relaţiile cu Europa de Sud-Est, Republica Moldova,

Ucraina şi Rusia. Schimbarea de atitudine a UE faţă de conflictele din Europa de Sud-Est nu

este un proces autonom, ci se înscrie în cadrul elaborării Politicii Europene de Securitate şi

Apărare şi a unei politici pentru „noii vecini” (Wider Europe – New Neighbourhood).

Astfel ambele structuri au sesizat acest lucru şi au edificat un cadru instituţional de

cooperare regională, care ar facilita dezvoltarea regiunii.

Aceste acţiuni ar fi:

- procesul Royaumont (pentru Relaţii de Bună Vecintate, Stabilitate, Securitate şi

Cooperare în Sud-Estul Europei) ;

- Procesul de Cooperare Sud-Est Europeana (SEECP);

- Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE).

La ora actuală, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre posibilitatea evitării

suprapunerii activităţii acestora precum şi a PSESE, însă fără diminuarea importanţei sau

chiar estomparea uneia sau alteia. Dar, totuşi, este sigur că competiţia dintre partenerii

incomparabili ca pondere şi ca posibilităţi nu poate fi decît una contraproductivă.

Însăşi ICE, SECI, Organizaţia Cooperarii Economice a Mării Negre (OCEMN) etc. au

recunoscut în repetate rînduri că nu fac concurenţă Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-

Est şi că singura cale rezonabilă în soluţionarea acestei dileme ar fi încurajarea unui grad de

specializare a diferitor initiative.

Ca rezultat, fiecare dintre ele s-ar putea concentra asupra activitaţilor care-i reuşesc

mai bine şi pentru care este echipată în mod corespunzator.

- Procesul de Stabilizare si Asociere (PSA) este conceput de către UE drept un mecanism

esenţial pentru promovarea reformelor în regiune, în vederea aderării graduale a statelor sud-

est europene la UE.

În mai 1999, Comisia Europeana a elaborat un set de rationamente destul de ambiţioase

care urmau să definească politica regională a UE în Europa de Sud-Est.

Acestea se bazau pe:

- recunoaşterea faptului că principalul mobil pentru reforme

- inclusiv intărirea supremaţiei legii, a instituţiilor democratice şi a economiei

de piaţă

- în statele din regiune ar fi o relaţie cu UE în care s-ar pune clar perspectiva

aderării la acest organism.Această perspectivă a fost acordată la Consiliul

European de la Feira în iunie 2000;

- necesitatea statelor din regiune de a stabili relaţii bilaterale care ar permite o

dezvoltare economică şi o stabilizare politică a Europei de Sud-Est .

La 24 noiembrie 2000 la summitul de la Zagreb este lansat PSA prin care statele din

regiune se angajau să îndeplinească un anumit set de obiective şi condiţii; iar UE acorda

Europei de Sud-Est perspectiva integrarii în Uniune, în baza prevederilor Tratatului Uniunii

Europene (Maastricht) şi a criteriilor de la Copenhaga.

PSA este un proces prin care UE işi asuma anumite obligaţii politice şi economice pe

termen lung în faţa Europei de Sud-Est.

Prima fază a PSA este mişcarea spre semnarea unui Acord de Stabilizare şi Asociere,

care constituie fundamentul procesului. Prin acest acord parţile se vor mişca spre

implementarea graduală a unei Zone de Liber Schimb şi a reformelor care vizează adoptarea

standardelor UE, ceea ce ar permite o apropiere mai consistentă de Uniune.

În faza a doua parţile negociază şi implementează Acordul de Stabilizare şi Asociere

(ASA). Acesta este un mecanism asemanator Acordurilor Europene (semnate de către

candidaţii la UE între 1991-1996).

ASA acordă o atenţie deosebită promovării princiipilor democratice şi a elementelor

care stau la baza Pietei Comune în UE.

În cadrul PSA este prevazută şi acordarea de asistenţă statelor participante prin

programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and

Stabilisation), care se va axa pe sprijinul procesului de reforme şi edificare a instituţiilor

necesare implementării ASA.

- Procesul Ministrilor Apararii din Europa de Sud-Est (South East Defence Ministers

process - SEDM)

- care a introdus ţările din zonă şi alte naţiuni în diverse activităţi de cooperare, ce

cresc gradul de transparenţă şi încredere reciprocă, cum ar fi Forţa Multinaţională de

Pace pentru Europa de Sud-Est.

- Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (SEEI),

- Forţa Multi naţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE);

- mai există şi cooperarea în cadrul unor structuri europene mai largi - OSCE, PpP,

EAPC, etc.

În concluzie ar trebui să atenţionăm asupra importanţei circumstanţelor care determină

lansarea unei iniţiative sau organizaţii, necesităţilor strigente cu care s-au confruntat ţările din

Europa de Sud-Est precum şi însemnătatea rolul cooperării şi implicării actorilor

internaţionali. Iar experienţele anterioare, n-au făcut decît să creeze organizări coerente,

eficiente şi funcţionabile, care ar înregistra avantaje considerabile care ar aduce bunăstarea,

justeţea, prosperitate, avantaje economice, politice, sociale şi ar facilita statul în îndeplinirea

obiectivelor şi strategiilor propuse spre îndeplinire şi realizare.

În cele ce urmează am dori să elucidam sumar experienţa UE în gestionarea crizelor şi

asigurarea stabilităţii în Europa de Sud-Est. Spre exemplu în Bosnia, după semnarea

acordurilor de la Dayton (1995), UE este implicată politic şi economic în edificarea unui stat

stabil.

Prezenţa militară internaţională este în scădere, iar accentul trece pe aspectele

civile de gestionare a crizei – edificarea instituţiilor (poliţie, vamă, justiţie etc.), controlul

frontierelor, lupta cu crima organizată şi traficul de droguri, arme şi persoane.

În Albania implicarea Greciei, Italiei şi altor state UE (1997) au suprimat

pericolul unui război civil, permiţând acestui stat, considerat altădată cel mai sărac din

Europa, să se angajeze în procesul de integrare europeana.

Macedonia, după ce a fost confruntată cu ciocniri violente între comunităţile slavă

şi albaneză în 2001, a supravieţuit ca stat graţie presiunilor politice ale UE şi NATO asupra

ambelor părţi aflate în conflict. În cazul Macedoniei, pentru prima dată a fost folosită

perspectiva aderării la UE prin semnarea unui acord de stabilizare şi asociere în calitate de

instrument politic de soluţionare şi gestionare a conflictelor.

Unele acţiuni concrete în acest domeniu sînt misiuni de menţinere a păcii ale UE

în Macedonia (operaţia „Concordia” începută în martie 2003) şi Bosnia (din ianuarie 2003).

În cazurile problemelor secesioniste în Macedonia si Serbia – Muntenegru, oportunitatea de

aderare la UE a fost utilizată drept instrument care a împiedicat, sau cel puţin suspendat,

dezintegrarea unui stat.

UE a condiţionat acordarea statutului de membri asociaţi pentru Beograd şi

Podgorica prin menţinerea unei forme de asociere statală.

Procesele pozitive din Europa de Sud - Est se datorează acţiunilor UE de

reconstrucţie post – conflict şi edificare a unor instituţii democratice şi în mare parte

perspectivei de integrare europeană a statelor afectate de conflict, fapt ce a avut un efect

stabilizator asupra evoluţiilor regionale.

Cooperarea activă şi dezinhibată pe aceste direcţii cu alte state din Europa de Sud-

Est poate demonstra cel mai bine abilitatea Republicii Moldova (RM) de a colabora cu alte

ţări într-o problemă foarte actuală pentru toţi actorii regionali - începand cu statele balcanice

şi finisând cu marile puteri - UE, SUA, Rusia.

Aceasta ar demonstra ca RM poate duce o politică externă matură şi responsabilă în

Europa de Sud-Est.

4. Necesitatea unei uniuni economice si monetare europene

Neajunsurile manifestate în functionarea Sistemului Monetar International (SMI)

creat prin Acordurile Conferintei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele

europene sa caute o alternativa.

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar

International (FMI) care are ca principala menire creditarea temporara a deficientelor

balantelor de plati.

Resursele FMI se constituie din aportul tarilor membre constituite în proportie de

25% în devize si 75% în moneda nationala, stabile în cote-parti procentuale în functie de

potentialul fiecarei tari.

DST este o lichiditate internationala creata de FMI care se aloca tarilor membre

proportional cu cotele detinute. DST este purtator de dobânzi. DST se utilizeaza ca: etalon

monetar, instrument de rezerva, mijloc de plata între FMI si membrii sai, mijloc de procurare

de monede nationale convertibile.

Crearea monedei unice europene a fost precedata de alte încercari de a pune capat

instabilitatii monetare pe pietele de schimb.

Între anii 1950-1958 a functionat Uniunea Europeana a Platii care, în 1958, a fost

înlocuita cu Acordul Monetar European.

În 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner care continea principalele elemente ale

Uniunii Monetare Europene si avea ca obiectiv pe termen lung o totala convertibilitate a

monedelor si o completa libertate de circulatie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3

etape în decurs de 10 ani.

Urmarea convergenta politicilor economice, convertibilitatea totala si ireversibila a

monedelor, stabilirea unei paritati fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuatie ale

acestora, completa liberalizare a circulatiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru

adoptarea bugetelor nationale.

La 13 martie 1979 a luat fiinta Sistemul Monetar European (SME) bazat pe principiul

paritatilor fixe dar ajustabile între monedele nationale. La acestea au participat toate statele

membre ale Comunitatii cu exceptia Marii Britanii. SME si-a creat, pe lânga propriul

mecanism, si propria moneda: ECU.

În iunie 1989, Consiliul European, desfasurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques

Delors privitor la modalitatile de realizare a Uniunii Economice si Monetare. Raportul Delors

a propus un proces în trei etape de realizare a UEM vizând coordonarea strânsa a politicilor

economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si

constituirea unei institutii comunitare independente care sa defineasca si sa aplice politica

monetara comunitară.

4.1 Realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM)

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 si s-a încheiat în decembrie 1993, a avut ca

obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzactiilor monetare, întarirea coordonarii

politicilor economice si bugetare, cooperarea între bancile centrale ale statelor membre si

renuntarea în totalitate de catre tarile Sistemului Monetar European la controlul asupra

capitalurilor.

Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 si a durat pâna la 31 decembrie 1998. A avut

loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autoritatile nationale catre Sistemul

European al Bancilor Centrale (SEBC) si a fost creat Institutul Monetar European ca

precursor al Bancii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC a fost mentinerea

stabilitatii preturilor si sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin actiuni

conforme principiilor economiei de piata.

Misiunile fundamentale au fost:

-definirea si punerea în practica a politicii monetare,

-conducerea operatiunilor de schimb,

-preluarea si gestionarea rezervelor oficiale de valute straine detinute de

statele membre,

-promovarea bunei functionari a sistemelor de plati.

SEBC este compus din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale si este

condus de Consiliul Guvernatorilor si Comitetul Executiv alcatuit din 6 membri care sunt

numiti de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni:

-întarirea cooperarii între bancile centrale nationale;

-coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;

-supervizarea functionarii SME;

-realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor

centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare, facilitarea

utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia

Etapa a III-a, începuta la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la paritati fixe si

atribuirea de competente economice si monetare institutiilor comunitare. A început cu 11 state

(Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,

Spania) care îndeplineau criteriile de convergenta, iar, la 1 ianuarie 2001, dupa îndeplinirea

acelorasi criterii de convergenta, li sa adaugat Grecia.

Au facut exceptie, în aceasta etapa, Danemarca, Marea Britanie si Suedia, care au dorit

sa-si pastreze „suveranitatea monetară”.

Începând cu aceasta dată politica monetară este hotarâta de Banca Centrala Europeană

care a înlocuit Institutul Monetar European.

Aceste moment a marcat si trecerea la moneda unică, monedele naţionale fiind

înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state se

desfăşuara în euro.

Ulterior, mai exact în anul 2007 (Slovenia), în 2008 (Cipru şi Malta) şi în anul 2009

(Slovacia) s-au alăturat celorlalte state adoptând şi ele ca monedă unică, “euro”,

În ianuarie 2011, Estonia a trecut la moneda euro şi astfel a devenit ultimul, mai exact

al 17-lea stat al Euro zonei.

La 1 ianuarie 2012, moneda euro a împlinit zece ani decând funcţionează pe teritoriul

statelor membre şi deşi trece prin momente de criză, sperăm că va trece peste toate

obstacolele şi va rămâne în circulaţie.

Euro este moneda a 330 milioane de persoane care locuiesc în cele 17 ţări din zona

euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o serie

de alte ţări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii. De aceea, nu este surprinzător că

moneda euro a devenit rapid a doua monedă internaţională, ca importanţă, după dolar, iar în

unele privinţe (de exemplu, numerarul aflat în circulaţie) chiar a depăşit moneda americană.

De ce avem nevoie de moneda euro?

Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi din

punct de vedere economic şi politic.

Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o monedă stabilă, cu

un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse, contribuind la soliditatea finanţelor

publice.

De asemenea, moneda unică este un complement logic al pieţei unice, a cărei eficienţă

creşte. Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa preţurilor, elimină costurile de

schimb monetar, pune în mişcare mecanismele economiei europene, facilitează comerţul

internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena internaţională.

Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor

economice externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de

pe piaţa valutară. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru

cetăţenii Uniunii un simbol tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce

mai mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele

membre actuale şi viitoare.

4.2 Criterii de convergentă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să îndeplinească

anumite criterii de convergenţă:

A. un criteriu constitutional, constând în independenta fata de orice alta putere din

stat a bancii centrale a fiecarui stat membru, acesta neputând fi influentata în deciziile pe care

le ia;

B. un set de criterii economice, dupa cum urmeaza:

- rata inflatiei monedei nationale sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale (1,5%) performantele celor mai bune trei state membre din anul trecut;

- deficitul public anual sa nu depaseasca 3% din PIB (cu anumite exceptii

temporare);

- datoria publica bruta anuala sa se încadreze în plafonul de maximum 60% din

PIB (cu anumite exceptii temporare);

- participarea la SME fara o devalorizare voluntara a monedei nationale timp

de cel putin 2 ani consecutivi si o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la

maximum 2% mai mult decât cea practicata în anul anterior de cele mai bune 3 state.

Trecerea la euro prezinta o serie de avantaje, dar şi costuri.

Sunt prezentate drept avantaje:

– stabilitatea schimburilor determinata de moneda unica comuna, constând în

disparitia fluctuatiilor de schimb care puteau bloca comertul intereuropean. Va duce si la o

crestere a schimburilor economice ca urmare a scaderii cheltuielilor prin necesitatea de

cumparare a monedei straine si eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre tarile

partenere;

– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite sa

ridice dobânzile pentru a-si pastra moneda nationala;

– economii privind moneda de rezerva, statele membre nemaifiind nevoite sa tina

rezervele internationale în acel spatiu;

– stimularea integrarii politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri:

– pierderea autonomiei politicilor monetare si valutare ale statelor membre, care duc

si la absorbirea bancilor centrale nationale de catre o banca supranationala. Aceasta

constituie însa si un avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa

monetara în circulatie, sporire care ar determina inflatie si „topirea” economiilor si

rezervelor nationalilor acelui stat;

– posibila crestere a somajului în statele cu o economie ce nu poate tine pasul cu

economiile mai performante din comunitate si de aici o migrare necontractuala cu

consecinte imprevizibile, în plan social si economic, a fortei de munca;

– reducerea veniturilor institutiilor financiar-bancare provenind din schimbul de

moneda. Acest cost este însa contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În condiţiile trecerii la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie

2007, sa adopte acquis-ul comunitar.

În domeniul monetar, conform calendarului convenit cu UE, pâna la sfârşitul anului

2004 au fost armonizate prevederile referitoare la independenţa Băncii Centrale, eliminarea

finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi a

accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare.

Armonizarea legislatiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar a

urmarit: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi conducerea politicii

monetare si a cursului de schimb, care sa aiba ca obiectiv fundamental asigurarea stabilitatii

preturilor; asigurarea independentei personalului BNR prin armonizarea cu legislatia

comunitara privind durata mandatului membrilor consiliului de administratie, motivele de

revocare din functie, dreptul de contestare în justitie a deciziei de revocare din funcţie şi

conflictul de interese; interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către Banca

Centrală.

Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după atentatul

terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului 2002, pe fondul

demersurilor si pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început

să câstige teren în faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar,

supraunitar.

Pe acest fond, prin aderarea României la UE în 2007, în ţara noastră “euro” a devenit

moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie 2003.

4.3 Uniunea Vamala

4.3.1 Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamala si cooperarea economica pot îmbraca mai multe forme din care

cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale si zonele de liber schimb.

a) Zonele de liber schimb constau în eliminarea totală a drepturilor de vamă şi a

restricţiilor asupra schimburilor între statele participante.

Se utilizeaza când statele în cauza doresc sa-si aproprie economiile dar nu si sa le

integreze sau sa le transforme într-o singura economie.

Exemple de zone de liber schimb: Spatiul Economic European (SEE); Asociatia

Economica a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS)

dintre SUA, Canada si Mexic. Statele membre îsi pastreaza propriul sistem de taxe vamale si

propria politica comerciala în relatiile externe. Prin regulile de origine se stabileste care dintre

marfuri pot circula liber de la o tara la alta în interiorul zonei.

b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în interiorul

graniţelor ei, fără frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor externe.

4.3.2 Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară care elimină

diferenţele dintre drepturile vamale ale Statelor Membre. Tratatul CEE a prevazut eliminarea

taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor si a tuturor taxelor, cu efect echivalent în

comertul dintre statele membre. Prevedea, de asemenea, si adoptarea unui tarif vamal comun

cu statele nemembre (art. 23). În 1968 toate drepturile de vama si restrictiile dintre cele 6 state

membre (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate si s-a

introdus tariful vamal comun, aplicabil marfurilor provenind din statele nemembre.

În 1988 a fost adoptata Decizia de creare a unui Document Administrativ Unic care

a înlocuit cele peste 150 documente vamale diferite utilizate de administratiile vamale ale

statelor membre.

Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile Statelor Membre pentru

control si îndeplinirea formalitatilor vamale si fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost

înlocuit cu un nou sistem care nu necesita nici un control si nici o întocmire de acte la

momentul trecerii granitelor nationale din interiorul Uniunii.

Pentru eliminarea diferentelor de interpretare si aplicarii omogene a legislatiei

vamale armonizate prin legislatiile nationale, în decembrie 1996 Parlamentul si Consiliul UE

au adoptat propunerea Comisiei privind un program de actiune comunitara în domeniul

vamal.

Programul s-a numit Vama 2000 si constituia o orientare clara pentru serviciile

vamale. A fost ameliorat si completat prin programul Vama 2002, care utiliza informatizarea

si programul de formare „Mathaeus” si avea ca obiectiv eliminarea divergentelor în materie

vamala la nivel national.

„Vama 2002” prevedea o serie de masuri:

– vizite ale echipelor Comisiei si ale Statelor Membre pentru evaluarea

functionarii, identificarea celor mai bune practici, dar si a insuficientelor în procedurile de

control;

– lupta contra fraudelor;

– sprijinirea masurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale administratiilor

vamale;

– schimbul de functionari vamali pentru perfectionarea experientei;

– organizarea de seminarii;

– informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

4.3.3 Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pietei unice a UE a avut drept consecinta desfiintarea frontierelor

economice interne între statele membre. Controlul se face la granitele exterioare. Cresterea

volumului intrarilor si iesirilor de marfuri din Uniune face imposibil controlul fizic la

frontiere. Aceasta ar duce la costuri foarte mari si nu în ultimul rând la sufocare si blocarea

vamilor de la punctele de frontiera.

Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare dupa importare ceea ce

faciliteaza traficul si reduce imobilizarea marfurilor în porturi si aeroporturi. Instrumentele

politicii vamale comune sunt tariful vamal comun si nomenclatura comunitara.

Comisia Europeana, prin Directia privind fiscalitatea si uniunea vamală, este

competentă în ce priveste initiativele de dezvoltare si perfectionare a politicii vamale, face

propunerile în 32

domeniul legislatiei vamale si asigura cooperarea dintre administratiile Statelor Membre.

Adopta legislatia secundara numita si „dispozitii de aplicare”, dupa aprobarea de

catre Statele Membre în cadrul Comitetului Codului Vamilor pentru legislatia vamala sau în

cadrul altui comitet atunci când este vorba de o alta legislatie.

Administratiile vamale ale Statelor Membre aplica legislatia vamala în sensul

perceperii drepturilor de vama, TVA si accizelor.

4.4 Libertatile Fundamentale

4.4.1 Libera circulatie a marfurilor

Realizarea pietei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma. Acest

obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri si servicii.

Perioada de tranzitie a fost fixata la 1 ianuarie 1970; dar, pâna la acest moment nu s-a

putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulatie a lucratorilor si

armonizarea unor taxe dintre care si introducerea generala a TVAului în anul 1970.

La mijlocul anilor 1980 nu se realizase o reducere a restrictiilor cantitative. Libertatea

circulatiei bunurilor era afectata de practici anticoncurentiale ale autoritatilor nationale cum

sunt: drepturi exclusive de productie sau de servicii, subventii.

Piata unica s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Alba a

Comisiei Europene din 1985 care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European

(1986).

Aceasta continea 300 măsuri legislative, termenul limită de finalizare fiind la

31.12.1992, grupate pe trei obiective principale:

– eliminarea frontierelor politice;

– eliminarea frontierelor tehnice;

– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.

În ce priveste libera circulatie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7 din

Tratatul de la Roma care defineste Piata Interna a Comunitatilor ca „o zona fara frontiere

interne, în care este asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si

capitalului”.

Libera circulatie a marfurilor se aplica tuturor produselor originare din Statele Membre

si tuturor produselor din terte tari cu drept de libera circulatie în spatiul comunitar.

Standardizarea

Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de calitate. Au fost

reglementate conditiile introducerii pe piata si utilizarii produselor, obligatiile producatorului,

reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a conformitatii

produselor, marcajul de conformitate al produsului.

Standardele au ca scop protectia muncii, protectia sanatatii consumatorilor, protectia

mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Achizitiile publice

Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE si 92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurential si transparent în organizarea licitatiilor pentru achizitii publice.

4.4.2 Libera circulaţie a serviciilor

Libera circulatie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a oferi servicii pe

teritoriul oricarui Stat Membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe

teritoriul Uniunii Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenta

reglementărilor privitoare la libera circulatie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se

spune ca această libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”.

Jurisprudenta Curtii de Justitie a stabilit trei criterii de identificare:

1. Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit pe teritoriul unui Stat Membru,

altul decât cel al beneficiarului prestatiei, iar prestarea serviciului sa se faca cu trecerea unei

frontiere interioare a Uniunii.

2. Prestatorul sa fi fost stabilit în spatiul Pietei unice a UE.

3. Prestatia sa fie remunerata.

Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede ca prestatorul de servicii poate

exercita si numai temporar prestarea de servicii în alta tara. Daca si-ar stabili sediul pe

teritoriul statului în cauza nu mai este vorba de libera circulatie a serviciilor, ci de libertatea

de stabilire.

Alegerea între libertatea de stabilire si libera circulatie a serviciuluiapartine

prestatorului si poate fi determinata de posibilitatea pastrariiunui anume regim fiscal si/sau

social, legea aplicabila contractelor,regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual,

activitati financiare, bancare, asigurari, intermediere,transport, turism, consultanta, profesii

liberale etc.

Libera circulatie a serviciilor poate fi activa, atunci cândfurnizorul se deplaseaza pe

teritoriul statului beneficiarului, si pasiva,când beneficiarul se deplaseaza în statul membru

unde este stabilitprestatorul.

Libera circulatie a serviciilor de tip activ se asigura prin:

1. Interdicţia discriminării fondată pe nationalitatea sau rezidenta

prestatorului.

Sunt interzise discriminarile directe, indirecte sau deghizate, precum si

masurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizatii la care acesta este deja

supus în tara sa de origine.

2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod

nediscriminatoriu.

Este vorba de masuri nationale care reglementeaza accesul – exemplu: la unele

profesii este conditionat de detinerea unor titluri, diplome, calificari – sau exercitarea –

exemplu: controale administrative, contabilitate, declaratii administrative.

În anumite conditii sunt admise si masuri nationale restrictive care pot fi

justificate prin ratiuni de ordin general.

Aceste conditii sunt:

1. domeniul vizat sa nu fi fost armonizat;

2. masura sa urmareasca un interes general;

3. masura sa nu fie discriminatorie;

4. masura sa fie în mod obiectiv necesara;

5. masura sa fie proportionala cu scopul urmarit;

6. masura sa respecte principiul recunoasterii reciproce.

În cazul liberei circulatii a serviciilor pasive, beneficiarul care se deplaseaza la

prestator, renuntând astfel la protectia dreptului sau national, trebuie sa aiba acces la toate

serviciile, fără să fie supus unor restrictii pe criteriul nationalitatii sau rezidentei.

Beneficiarii liberii circulatii a serviciilor pot fi atât pers persoanele fizice, cât si

persoanele juridice.

-Persoana fizică. Este avuta în vedere persoana fizica având calitatea de „resortisant”

(rezident) comunitar.

- Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoastere a persoanelor juridice, sunt

aplicabile reglementarile nationale.

4.4.3Libera circulatie a capitalurilor

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”. Circulaţia capitalurilor

nu beneficiază de o definire printr-un act normativ comunitar, asa cum s-a facut la libera

circulatie a serviciilor.

Definirea s-a facut de Curtea de Justitie, astfel: “desemnează operaţiunile

financiare care vizează în mod esential plasarea şi investirea sumelor în cauza şi nu plata

pentru o anumită prestaţie”.

Curtea de Justitie a mai statuat ca transferul fizic de bancnote nu poate fi

considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligatii de plata decurgând

dintr-o tranzactie.

Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt: cetăţenii Statelor Membre, dar şi

cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui Stat Membru UE, în conformitate

cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).

Liberalizarea circulatiei capitalurilor în UE s-a facut treptat prin trei directive (din

18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986; nr. 86/566, JOCE,

L332 din 26 noiembrie 1986 si nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) si

prin Tratatul de la Maastricht. Prin liberalizarea circulaţiei în Uniune, s-a realizat o mai buna

repartiţie a capitalurilor şi o crestere globală a eficacităţii acestora.

Un Stat Membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulatie a

capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai de o

manieră nediscriminatorie.

În scopul prevenirii spalarii banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 si

97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica

identitatea clientilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăsesc anumite plafoane. La

sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operatiune bancară.

4.4.4Libera circulaţie a persoanelor

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de

la Roma (1957) prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea

liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului”. A fost prevazută de Tratatul de la

Roma. Consta în eliminarea discriminarilor dintre cetatenii oricarui Stat Membru si cetatenii

celorlalte State Membre care stau si muncesc pe teritoriul sau.

Aceste discriminari privesc conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau

remuneratie. Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă internă.

Conceptul a evoluat în timp.

Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor

de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins si a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii fără a

mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.

Cea mai importanta etapa în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri

Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de implementare

Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 20 martie 1995).

Conventia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne

pentru toate persoanele în paralel cu întarirea controalelor la frontierele externe. Stabileste o

politica de vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare judiciara si

politieneasca, precum si schimb eficient de informatii. La frontierele externe, cetatenii UE

trebuie doar sa prezinte un document de identificare valid, iar cetatenii statelor terte ai caror

cetateni au nevoie de viza la intrare, trebuie doar sa posede o viza unica valabila în întregul

spatiu Schengen.

Totusi, un Stat Membru are libertatea de a cere viza în cazul cetatenilor unor teţte

ţări. Un astfel de exemplu îl constituie Regatul Unit al Marii Britanii si, pâna în urma cu

putina vreme, Elvetia, state pentru care cetatenii români au nevoie de viza.

Daca un Stat Membru ia decizia de îndepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau,

decizia este aplicabila în întregul spatiu Schengen.

Prin urmare conceptul de liberă circulaţie a persoanelor are două componente:

– dreptul de a exercita o profesie ca lucratori salariati sau care desfasoara

o activitate independenta, într-un alt stat mebru decât cel în care si-a obtinut calificarile

profesionale;

– dreptul de stabilire (libertatea de stabilire).

Articolul 18 din T.C.E. prevede ca orice cetatean al Uniunii are dreptul de libera

circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitarilor si conditiilor prevazute

de acest tratat. Mai mult chiar, art.19 din T.C.E. da dreptul cetatenilor Uniunii care îsi au

resedinta într-un stat membru si care nu este resortisant al acestuia, de a alege si de a fi ales la

alegerile locale din statul membru în care îsi are resedinta în aceleasi conditii ca si

resortisantii acelui stat.

Aceleasi drepturi îi sunt recunoscute si în privinta alegerilor pentru Parlamentul

European.

Libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:

- de a accepta ofertele reale de încadrare în munca; de a circula liber în

acest scop pe teritoriul statelor membre;

- de sedere într-un stat membru pentru a desfasura o activitate salarizata în

conformitate cu actele cu putere de lege si actele administrative care reglementeaza încadrarea

în munca a lucratorilor statului respectiv;

Acest drept nu se aplica în cazul încadrarii în administratia publică. Libera circulaţie

a lucrătorilor se asigură prin:

- cooperarea între serviciile nationale de ocupare a fortei de munca;

- eliminarea obstacolelor reprezentate de procedurile si practicile

administrative precum si din perioadele de acces decurgând din dreptul intern sau din

acordurile anterioare dintre statele membre;

- eliminarea perioadelor, restrictiilor si conditiilor diferite în alegerea unui

loc de munca, dintre lucratorii celorlalte state membre si lucratorii statului respectiv;

- stabilirea de mecanisme proprii pentru corelarea si echilibrarii cererii si

ofertei de locuri de munca pentru a evita amenintarea grava a nivelului de trai si deocupare a

fortei de munca între diferite regiuni si ramuri industriale.

În domeniul securităţii sociale s-au adoptat măsuri pentru:

-cumulul tuturor perioadelor lucrate în diferite state membre în vederea

dobândirii si pastrarea dreptului la prestatii (pensii, somaj, altele), precum si calcularea

acestora;

- plata prestatiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor

membre.

Conditiile asigurarii liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii au fost

stabilite prin Regulamentul nr.1612/68 din 15 octombrie 1968 al Consiliului Ministrilor.

Orice lucrator benefiiaza, pe teritoriul unui alt stat membru de aceeasi prioritate ca

si resortisantii statului respectiv la accesul la locurile de munca disponibile.

Regulamentul nr. 1612/68 prevede ca nu pot fi aplicate actele normative, cu putere

de lege ori administrative si nici practicile administrative care:

– restrâng sau supun unor conditii diferite de cele cerute propriilor cetateni

cererea si oferta de locuri de munca,

– accesul la ocuparea unui loc de munca;

– desi se aplica indiferent de cetatenie scopul sau efectul lor exclusiv sau

principal, este de a împiedica accesul resortisantilor altui stat membru la locurile de munca

diferite;

– restrictioneaza încadrarea în munca a strainilor, ca numar sau ca procentaj,

în functie de întreprindere, de ramura de activitate, sau de regiune ori la nivel national.

Aceste reglementări şi practici pot să constea în:

- obligativitatea recurgerii la proceduri speciale de recrutare pentru straini;

- condiţionarea eligibilităţii de înregistrarea la oficiile de ocupare a fortei de

munca sau împiedica recrutarea nominala a lucratorilor în cazul persoanelor care nu îsi au

resedinta pe teritoriul statului membru respectiv.

Atunci când acordarea unor beneficii întreprinderilor, de orice natura ar fi ele, este

conditionata de încadrarea unui procentaj minim de lucratori nationali, lucratorii proveniti din

celelalte state membre sunt considerati lucratori nationali.

Cei care cauta un loc de munca pe teritoriul unui alt stat membru, beneficiaza de

aceeaşi asistenţă ca şi cea acordată propriilor cetăţeni. Lor li se aplică aceleaşi criterii

medicale, profesionale sau care nu sunt discriminatorii pe criterii de cetţenie.

Atunci când un lucrator este destinatarul ofertei este nominalizat (personal),

angajatorul poate sa îl supună unei examinari profesionale. Lucratorii au drept egal de acces la

formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare.

Sunt nule de drept clauzele convenţiilor colective sau individuale privind accesul,

încadrarea, remunerarea sau alte condiţii de muncă în masura în care prevăd sau permit

conditii discriminatorii fata de lucratorii resortisanti ai celorlalte state membre.

Lucratorul încadrat într-un alt stat membru, beneficiaza de egalitate de tratament

privind afilierea si exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv de vot.

Egalitatea de tratament include drepturile si avantajele privind locuinţele,

respectiv:

– dreptul de proprietate asupra locuintei de care are nevoie;

– să se înscrie pe lista cererilor de locuinte, în regiunea în care astfel de liste

sunt ţinute.

Familiile lucratorilor, incluzând sotul/sotia si descendentii mai mici de 21 de ani,

precum si ascendentii sai si ai sotului/sotiei, care se afla în întretinerea acestora au dreptul sa

se stabileasca împreuna cu acestia. Copiii trebuie sa fie admisi în sistemul de învatamânt

general, la cursurile de ucenici si de formare profesionala, în aceleasi conditii cu cei ai

resortisantilor, statului în cauza, daca domiciliaza pe teritoriul acelui stat.

În cadrul Comisiei, functioneaza un Birou european de coordonare a compensării

ofertelor şi cererilor de locuri de muncă. Regulamentul nr.1251/70 din 29 iunie 1970 al

Comisiei reglementeaza dreptul lucratorilor de a ramâne pe teritoriul unui stat membru dupa

ce au ocupat un loc de munca.

Dreptul de a ramâne este caracterizat ca un corolar al dreptului de sedere. Acest

drept are în vedere mobilitatea fortei de munca care presupune ca lucratorii sa poata ocupa

succesiv mai multe locuri de munca, în mai multe state membre, fara ca acestia sa fie

defavorizati.

Priveste si dreptul de a ramâne ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din

cauza unei incapacitati permanente de munca si rezulta din necesitatea egalitatii de tratament

a lucratorilor. Dreptul de ramânere se aplica si membrilor de familie aratati mai sus.

Sunt stabilite conditii privind durata activităţii anterioare:

- în cazul atingerii vârstei limita de pensie, sa fi avut un loc de munca în

ultimele douasprezece luni, daca a locuit în acel stat cel putin trei ani fara întrerupere;

- a locuit mai mult de doi ani fara întrerupere si a încetat sa mai lucreze ca

urmare a intervenirii unei incapacitati de munca;

- daca a intervenit capacitatea de munca în urma unui accident de munca

sau boli profesionale, care îi dau drept de pensie, totala sau partiala, platita de o institutie

publica. Nu mai este prevazuta conditie privind durata sederii;

- dupa trei ani de activitate salariata si sedere neîntrerupta pe teritoriul

acelui stat, ocupa un loc de munca pe teritoriul altui stat membru, pastrându-si resedinta pe

teritoriul primului stat membru unde se întoarce, de regula, zilnic sau cel putin o data pe

saptamâna.

Pentru asigurarea unei politici de formare profesională comună, prin Decizia

Consiliului din 2 aprilie 1963 au fost stabilite principiile generale ale acestui domeniu, menite

să asigure tocmai libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul fiecarei persoane de a-şi alege liber

ocupaţia, instituţia, locul de formare, precum şi locul de muncă.

Pentru a permite libera circulatie a persoanelor dar si a serviciilor au fost

elaborate reglementari privind recunoasterea calificărilor profesionale.

Ca urmare a Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie 2000, Comisia

a adoptat o comunicare privind „O strategie pentru piata interna a serviciilor având ca,

obiectiv exercitarea în comunitati a libertatii de a presta servicii, la fel de simpli ca în cadrul

unui stat membru. Comisia a elaborat o comunicare institulata „Noi piete europene ale muncii

deschise si accesibile tuturor”, în urma careia Consiliul European de la Stockolm din 23-24

martie 2001 a mandatat comisia sa prezinte Consiliului European din primavara lui 2002,

propuneri speciale pentru un regim mai uniform, mai transparent si mai flexibil de

recunoastere a calificarilor.

A fost adoptata Directiva nr.2005/36/CE a Parlamentului European si a

Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale.

Potrivit acestei reglementari, statele membre îsi mentin dreptul de a stabili nivelul

minim de calificare necesar pentru a garanta calitatea serviciilor prestate pe teritoriul lor fara

sa poata însa sa impuna unui resortisant al unui stat membru sa obtina calificari pe care le

stabilesc în general numai în raport cu diplomele eliberate în cadrul sistemului national de

învatamânt în cazul în care persoana a obtinut deja toate sau o parte din aceste calificari într-

un alt stat membru.

Orice stat membru gazda este obligat sa ia în considerare calificarile obtinute în

alt stat membru si sa verifice daca acestea corespund celor pe care le solicita.

Atunci când nu au fost armonizate conditiile minime de formare profesionala

pentru accesul la profesiile reglementate de sistemul general, statul gazda poate sa impuna o

masura compensatorie.

Definitii din directiva 2005/36/CE

„profesie reglementata”: – o activitate sau un ansamblu de activitati profesionale al caror

acces, exercitare sau una dintre modalitatile de exercitare este conditionata, direct sau indirect,

în temeiul unor acte cu putere de lege si acte administrative, de posesia anumitor calificari

profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitata prin acte cu putere de lege si acte

administrative la titularii unei anumite calificari profesionale constituie în special o modalitate

de exercitare. Atunci când prima teza nu se aplica, o profesie mentionata la alineatul (2) este

considerata profesie reglementata;

”calificari profesionale”: – calificarile atestate printr-un titlu decalificare, un atestat de

competenta prevazut la articolul 11 litera(a) punctul (i) si/sau experienta profesională;

”titlu de calificare”: – diplomele, certificatele si alte titluri oficiale de calificare eliberate de

autoritate a unui stat membru desemnata în temeiul actelor cu puterede lege si al actelor

administrative ale respectivului stat membru si care certifica formarea profesionala în special

în Comunitate.

În cazul în care prima teza nu se aplica, un titlu mentionat la alineatul (3) este considerat titlu

de calificare;

”autoritate competentă”: – orice autoritate sau instanta autorizata în mod special de un stat

membrusa elibereze sau sa primeasca titluride calificare sau alte documente sau informatii,

precum si sa primeasca ce cereri si sa ia decizii, prevazute în prezenta directivă;

”formare profesionala reglementată” : – orice formare profesionala care urmareste în

special exercitarea unei anumite profesii si care consta într-un ciclu de studii completat, dupa

caz, de o formare profesionala, un stagiu profesional sau o practica profesionala;

”experienţa profesionala”: – exercitarea efectiva si legala a respectivei profesii într-un stat

membru;

”stagiu de adaptare”: – exercitarea unei profesii reglementate în statul membru gazda, sub

responsabilitatea unui profesionist calificat si însotita eventual de o formare profesionala

suplimentara. Stagiul face obiectul unei evaluari.

Conditiile stagiului si conditiile de evaluare a acestuia, precum si statutul de stagiar

migrant sunt stabilite de autoritatea competenta din statul membru gazdă.

Statutul de care beneficiaza stagiarul în statul membru gazda, în special în ceea ce

priveste dreptul de sedere, precum si în ceea ce priveste obligatiile, drepturile si avantajele

sociale, indemnizatiile si remuneratiile, este stabilit de autoritatile competente din respectivul

stat membru în conformitate cu legislatia comunitara aplicabila.

”proba de aptitudini”: – un test care se refera exclusiv la cunostintele profesionale ale

solicitantului si care este conceput de autoritatile competente din statul membru gazda,

înscopul aprecierii aptitudinii solicitantuluide a exercita profesia reglementata în acel stat

membru.

Pentru a permite acest test, autoritatile competente întocmesc o lista de discipline

care, pe baza unei compa ratii între formarea profesionala impusa în statul membru respectiv

si cea de care a beneficiat solicitantul,nu sunt atestate de diploma sau de titlul sau titlurile de

calificare pe care îl/le poseda solicitantul.

Proba de aptitudini trebuie sa tina seama de faptul ca solicitantul are o calificare

profesionala recunoscuta în statul membru de origine sau de provenienta. Aceasta priveste

discipline selectate dintre cele cuprinse în lista si a caror cunoastere constituie o conditie

esentiala pentru exercitarea profesiei în statul membru gazda.

Proba de aptitudini poate include totodata si cunostinte de deontologie care se

aplica activitatilor respective în statul membru gazda.

Modalitatile probei de aptitudini, precum si statutul de care beneficiaza, în statul

membru gazda, solicitantul care doreste sa se pregateasca pentru proba de aptitudini în acel

stat sunt stabilite de autoritatile competente ale respectivului stat membru.

Pentru recunoasterea diplomelor de învatamânt superior a fost adoptata Directiva

Consiliului nr.89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoastere a

diplomelor de învatamânt superior acordate pentru formarea profesionala cu durata minima de

trei ani.

Definiţia diplomei de învatamânt superior este următoarea: orice diplomă,

certificat sau alt titlu de calificare oficială sau ansamblu de astfel de diplome, certificate sau

titluri:

– care au fost eliberate de o autoritate competenta dintr-un stat membru,

desemnata în conformitate cu actele cu putere de lege sau acte administrative ale statului

membru;

– din care rezulta ca titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postliceale

cu o durata minima de trei ani sau cu o durata echivalenta la fara frecventa, în cadrul unei

universitati sau altei institutii de învatamânt superior sau altei institutii cu un nivel similar si,

daca este cazul, ca el a urmat cu succes oformare profesionala ceruta pe lânga un ciclu de

studii postliceale;

– care arata ca titularul are calificarea profesionala ceruta care îi permite

accesul la profesie reglementata în statul membru respectiv sau exercitarea respectivei

profesii, daca educatia si formarea atestate de diploma, certificatul sau titlul de calificare

oficiala au fost obtinute în special în Comunitate sau daca titlularul are o experienta

profesionala atestata de statul membru care recunoaste o diploma, un certificat sau alt titlu

eliberat de o tara terta.

Observăm că se face distinctie între:

- diplomele obtinute într-un stat membru, pentru care nu se mai cere si

experienta profesionala;

- diplome obtinute în alt stat decât statele membre U.E. pentru care se

impun doua conditii: - sa fi fost recunoscuta de un stat membru;

- titularul ei sa aiba, în baza ei o experienta profesionala de trei ani în

statul care a recunoscut respectiva diploma.

În cazul în care într-un stat membru gazda, accesul la o profesie reglementata sau

exercitarea acesteia este conditionata de posesia unei diplome, autoritatea competenta nu îi

poate refuza resortisantului unui alt stat membru, din motiv de calificare necorespunzatoare,

accesul la profesia respectiva sau exercitarea ei în aceleasi conditii ca si pentru resortisantii

statului membru gazda:

– în cazul în care solicitantul detine o diploma ceruta în alt stat membru pentru

exercitarea respectivei profesii pe teritoriul sau;

– în cazul în care solicitantul si-a exercitat cu norma întreaga aceasta profesie timp de

doi ani în ultimii zece ani într-un alt stat membru care nu reglementeaza aceasta

profesie, având unul sau mai multe titluri de calificare oficiala.

4.4.5 Libertatea de stabilire

Libertatea de stabilire priveste atât persoanele fizice cât şi societăţile constituite în

conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administratia centrala sau

locul principal de desfasurare a activitatii în cadrul Comunitatii, acestea fiind asimilate cu 60

persoanele fizice.

În termenul de societati sunt incluse si societatile cooperative si alte persoane

juridice de drept public sau privat, cu exceptia celor fara scop lucrativ.

Prin art.43 T.C.E. sunt interzise restrictiile privind libertatea de stabilire a

resortisantilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Aceasta interdictie vizeaza si

restrictiile privind înfiintarea de agentii, sucursale sau filiale de catre resortisantii unui stat

membru stabiliti pe teritoriul altui stat membru.

4.4.6 Ajutorul de Stat

Realizarea unei pieţe unice a Uniunii Europene a fost principalul obiectiv al

Tratatului de la Roma. Pe lânga cele patru libertati fundamentale, respectiv libera circulatie a

mărfurilor, libera circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a

persoanelor, libera concurenţă joacă un rol hotarâtor în realizarea unei economii de piaţă

funcţionale. Mai mult chiar se apreciază că principalul beneficiar al liberei concurente eset

cetăţeanul în tripla sa calitate de consumator, participant la piata fortei de munca si de

actionar.

Doctrinele economice au formulat diverse puncte de vedere cu privire la

posibilitatea, necesitatea, eficienta si rolul benefic al interventiei statului în economie. În

functie de rolul interventionist sau neinterventionist al statului în economie, doctrinarii

apreciaza si categorisesc finantele publice ale unui stat în finante publice clasice si finante

publice moderne. În aceste conditii este fireasca reglementarea comunitara a mediului

concurential.

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede ca Statele Membre trebuie sa adopte o

politica economica, în concordanta cu principiile economiei de piata deschisa, bazata pe

concurenta loiala. Si pentru ca statele sa nu intervina si sa denatureze climatul concurential,

art. 87 din Tratatul Comunitatilor Europene prevede astfel: „va fi considerat incompatibil cu

piata comuna orice ajutor acordat de un stat membru din resursele de stat, sub orice forma,

care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor

întreprinderi sau productia anumitor bunuri atâta timp cât afecteaza comertul dintre Statele

Membre”.

Legislatorul comunitar nu a facut o enumerare, nici macar exemplificativa a

ajutoarelor de stat care fac obiectul acestei interdictii ci s-a marginit a fixa elementele

caracteristice esentiale care servesc la identificarea lor, respectiv:

a) ajutorul sa fie acordat de un stat membru sau din resurse de stat, indiferent de forma,

b) ajutorul ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a

productiei anumitor bunuri,

c) ajutorul sa afecteze comertul între statele membre. Prin Legea nr. 20/1993, România a

ratificat Acordul European instituind o Asociere între România pe de o parte, Comunitatile

Europene si Statele membre ale acestora, pe de alta parte, intrat în vigoare la 1 februarie 1995

(M. Of. nr. 73/12.04.1993).

Art. 69 al acestui acord conditioneaza integrarea economica a României în

Comunitate de armonizarea legislatiei sale prezente si viitoare, cu cea a Comunitatii. Art. 70

al aceluiasi Acord stabilea domeniile în care, în special, se va extinde armonizarea, printre

acestea aflându-se si regulile de concurenta.

Art. 64 paragraful 1 pct. 1 al Acordului prevedea ca unt incompatibile cu buna sa

functionare, în masura în care ele pot afecta comertul între România si Comunitate, orice

ajutor public care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea

anumitor întreprinderi sau a productiei anumitor marfuri. Paragrafele 3 si 4 ale art. 64 din

Acord mai prevedeau ca, în scopul aplicarii prevederilor paragrafului 1 pct. (iii), în perioada

primilor cinci ani dupa intrarea în vigoare a Acordului, orice ajutor public acordat de România

va fi evaluat luându-se în considerare ca România va fi considerata o regiune identica cu cele

ale Comunitatii descrise în art. 92 (lit.a) al Tratatului instituind Comunitatea Economica

Europeana, Consiliul de Asociere urmând a decide, tinând cont de situatia economica din

România, daca perioada respectiva va fi extinsa pentru o noua perioada de cinci ani.24

Fiecare parte va asigura transparenta în domeniul ajutorului public.

Din prevederile Acordului European de Asociere mai sus citate rezultau două

obligatii concrete pentru statul român:

1. sa ia masuri de armonizare a legislatiei sale, prezente si viitoare, cu legislatia

Comunitatii (acum Uniunii Europene);

2. sa ia masuri legislative pentru a interzice orice ajutor public care distorsioneaza sau

ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a productiei

anumitor marfuri, acestea fiind declarate incompatibile cu buna functionare a Acordului. În

îndeplinirea acestor obligatii, în cadrul masurilor de armonizare legislativa, a fost adoptata

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a fost modificata si completata

prin Ordonanta de Urgenta nr. 97/2004 în aplicarea careia au fost emise o serie de acte

normative subsecvente despre care vom face vorbire în continuare. Desi aparent reia definirea

din Tratatul de la Roma a ajutorului de stat, Legea nr. 143/1999 continea o nuantare aparent

minora, facând dintr-o conditie cumulativa una alternativa.

Astfel, ajutorul de stat era definit ca „orice masura de sprijin acordata de catre stat

sau de catre unitatile administrativ-teritoriale ori de alte organisme care administreaza surse

ale statului sau ale colectivitatilor locale, indiferent de forma, care distorsioneaza sau

ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi, a productiei

anumitor bunuri, a prestarii anumitor servicii sau care afecteaza comertul dintre românia si

statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurential

normal”.

Este lesne de observat ca art. 87 din Tratatul de la Roma conditioneaza

incompatibilitatea de afectarea comertului între statele membre. Legea nr. 143/1999 privind

ajutorul de stat a introdus conjunctia sau înaintea conditiei afectarii comertului dintre

România si statele membre ale Uniunii Europene deoarece s-a vrut sa constituie sediul

materiei pentru reglementarea în dreptul national a relatiilor comerciale interne si, în acelasi

timp, si pentru relatiile comerciale externe cu parteneri din statele membre ale Uniunii

Europene.

În plan national, înainte de aderare erau aplicabile prevederile Legii nr. 143/1999

care stabilesc a fi incompatibile ajutoarele de stat care distorsioneaza sau ameninta sa

distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi a productiei anumitor bunuri

sau a prestarii anumitor servicii. În planul relatiilor comerciale cu statele membre ale Uniunii

Europene sunt aplicabile prevederile din Acordul European de Asociere dintre Comunitatile

Europene si statele membre pe de o parte, si România, pe de alta parte, acesta fiind ratificat de

România prin Legea nr. 20/6aprilie 1993. Cu privire la aplicarea în timp, asa cum

am aratat, se disting două momente:

– pâna la aderarea României la Uniunea Europeana, perioada în care se

aplica Acordul European de Asociere;

– dupa aderare, perioada în care se aplica reglementarile comunitare.

Tratatul privind aderarea Republicii Bulgariei si României la Uniunea Europeana, semnat la

Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat de România prin Legea nr. 157/24 mai 2005 (M.Of.

nr. 385 din 6 mai 2005), prevede ca Bulgaria si România devin parti la Tratatul de instituirea a

unei Constitutii pentru Europa si la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei

Atomice, astfel cum sunt acestea modificate sau completate [art. 1 alin. (2)].

Forma si scopul ajutorului, precum si motivul acordarii ajutorului sunt irelevante.

Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa internă a

Uniunii:

- ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub

garantia nediscriminarii legate de originea produselor în cauza;

- ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în

situatii exceptionale;

- ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea tarii, dupa

reunificarea acesteia.

Comisia Europeana a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:

- ajutorul pentru promovarea dezvoltarii anumitor activitati sau

regiuni;

- ajutorul pentru promovarea executarii unui proiect important de

interes european sau de remediere a unor perturbari grave în economia statelor membre;

- ajutorul pentru promovarea culturii si conservarea patrimoniului;

- alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

Art. 87 alin. (1) din Tratatul de la Roma s-a marginit sa fixeze criteriile de

recunoastere a ajutorului public incompatibil cu piata comuna, fara sa-l defineasca si fara sa

enumere, macar exemplificativ, aceste ajutoare. Aceasta sarcina de identificare a ramas

institutiilor comunitare. Nici Curtea Europeana de Justitie nu a definit conceptul afirmând

doar ca acesta „trebuie înteles într-un sens mai larg decât notiunea de subventie deoarece

cuprinde nu numai beneficii pozitive cum ar fi subventiile, dar si interventii care, sub diverse

forme, pot reduce obligatiile financiare cuprinse în bugetul agentului economic si care, fara a

fi totusi subventii în sensul strict al cuvântului, au un caracter asemanator si acelasi efect”.

Ajutorul de stat, potrivit legii române, putea îmbraca doua forme [art. 2 alin. (5) – (7)]:

-forma unei scheme de ajutor de stat care este un sistem pe baza caruia pot fi acordate

alocari specifice individuale întreprinderilor definite în mod general si abstract sau orice

sistem care nu este legat de un anume proiect si poate fi acordat uneia sau mai multor

întreprinderi pentru o perioada de timp nedeterminata sau într-un cuantum nedeterminat;

- forma ajutorului individual care este orice alt ajutor decât cel acordat pe baza unei

scheme de ajutor.

Mai mult de atât în lege, într-o enumerare exemplificativa, erau prevazute la

art. 2 alin. (8) si modalitati de acordare a ajutorului de stat. Acestea sunt atât prestatii pozitive

si prestatii negative. Prestatiile pozitive pot sa fie atât sub forma unui venit în bani (subventii),

acordarea de garantii de stat, de autoritati publice centrale sau locale ori de alte organisme

care administreaza surse ale statului sau ale colectivitatilor locale, în conditii preferentiale sau

participari cu capital ale statului, ale autoritatilor publice centrale sau locale ori ale altor

organisme care administreaza surse ale statului sau ale colectivatilor locale, daca rata

profitului acestor investitii este mai mica decât cea normala, anticipata de catre un investitor

privat prudent.

Aceasta din urma modalitate poate fi privita si ca o prestatie pozitiva si ca una

negativa – o renuntare la venituri. Este de observat criteriul investitorului privat prudent.

Exprimam opinia ca statul, asemenea unei companii puternice, interesata mai mult de profitul

pe termen mediu sau lung, poate sa achizitioneze participatii la agenti economici care la

momentul achizitiei au o rata a profitului mai mica decât cea apreciata a fi normala.

Un astfel de sprijin facut pe fondul inexistentei unor masuri de restructurare sau

reorientare a agentului economic nu corespunde criteriului investitorului privat prudent.

Ce se întâmpla atunci când statul este actionar la întreprinderile pe care le controleaza?

Consideram ca atât timp cât nu îsi asuma mai mult decât cota sa parte de efort nu se afla în

situatia ajutorului de stat incompatibil, el actionând într-o situatie normala de piata. Prestatiile

negative pot sa îmbrace mai multe modalitati dar toate sunt renuntari la venituri – certe sau

posibile. Sunt astfel de modalitati: anularea de datorii sau preluarea pierderilor, exceptari,

reduceri sau amânari de la plata taxelor impozitelor, renuntarea la venituri normale de pe

urma fondurilor publice, inclusiv acordarea de împrumuturi cu dobânzi preferentiale, reduceri

de pret la bunurile furnizate si la serviciile prestate de catre autoritati publice centrale sau

locale inclusiv vânzarea unor terenuri apartinând domeniului privat al statului sau autoritatilor

publice locale sub pretul pietei.

Este dificil de apreciat când vânzarile de stat se fac sub pretul pietei. Daca vânzarea

se face printr-o licitatie deschisa, pretul obtinut este rezultatul normal al jocului pietei.

Comisia Europeana accepta chiar preturile stabilite în urma evaluarilor facute de experti

independenti. Privatizarile nu trebuie sa fie modalitati indirecte de ajutor de stat catre firmele

dobânditoare. Dar si în acest caz un pret inferior obtinut printr-o licitatie deschisa si

neconditionata nu poate fi tratat decât tot ca un rezultat normal al jocului pietei. Dupa modelul

reglementarii comunitare si legea româna distingea între ajutor existent si ajutor nou.

Distinctia între ele este importanta din punctul de vedere al regimului lor juridic.

Art. 88 alin. (1) din Tratatul de la Roma prevede ca „în cooperare cu statele membre, Comisia

va supraveghea permanent toate sistemele de ajutor existente în aceste state. Ea va propune

acestora masurile corespuzatoare necesare pentru dezvoltarea progresiva sau pentru

functionarea pietei comune”. Prevederea era reluata si în art. III 168 din Constitutia pentru

Europa.

În Legea nr. 143/1999 la art. 3 se face definirea ajutorului existent prin prevederea

conditiilor pe care trebuie sa le îndeplineasca, respectiv:

a) sa existe înainte de intrarea în vigoare a legii;

b) sa fi fost autorizat de Consiliul Concurentei;

c) Consiliul Concurentei sa nu fi luat în termenul legal una din deciziile prevazute în legea în

cauza (Legea nr. 143/1999);

d) sa fie un ajutor de stat pentru care a expirat termenul de prescriptie de 10 ani aplicabil în

materie.

Masurile despre care se face vorbire la lit. c), prevazute în Legea nr. 143/1999 sunt

recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului ilegal si a ajutorului interzis. Ajutorul

ilegal şi ajutorul interzis sunt alte concepte decât ajutorul incompatibil. Atât Tratatul de la

Roma, cât si Legea privind ajutorul de stat, stabilesc ajutoare compatibile cu piaţa comună,

respectiv cu mediul concurential si ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piata

comuna, respectiv cu mediul concurential.

Ajutorul ilegal este, în legea română, ajutorul de stat, altul decât unul existent, nu

conteaza daca este compatibil sau incompatibil cu mediul concurential sau exceptat de la

obligatia notificarii care: – fie a fost acordat fara sa fie autorizat de Consiliul Concurential; –

fie a fost acordat dupa ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de catre

Consiliul Concurentei în termen legal.

Revenind la conditiile de identificare a ajutorului de stat incompatibil cu piata

comuna, respectiv cu un mediu concurential normal, în afara surselor de provenienta analizate

mai sus, celelalte doua conditii privesc distorsionarea sau amenintarea de distorsionare a

concurentei si afectarea comertului între statele membre.

Din formulare reiese cu claritate ca nu este obligatoriu sa se produca o

distorsionare a concurentei, fiind suficient sa se produca orice simpla amenintare. Ajungerea

la acest rezultat trebuie sa se produca prin favorizarea anumitor întreprinderi sau productiei

anumitor bunuri, cerinta denumita în doctrina a specificitatii sau selectivitatii sau selectivitatii

ajutorului de stat.

Curtea Europeana de Justitie a decis în sensul ca, în cazul schemelor generale de

ajutor se considera ca o masura este specifica atunci când ajutorul de stat, fie din punct de

vedere conceptual, fie prin aplicare duce sau poate sa duca în practica la favorizarea anumitor

întreprinderi. Astfel, în cazul 295/97 al Tribunalului de Prima Instanta al Curtii Europene de

Justitie26, s-a considerat ca aplicarea unui sistem care deroga de la regulile de dreptcomun

privind insolventa, în beneficiul unor întreprinderi industriale mari aflate în dificultate, cu

datorii mari, în special catre creditorii publici, constituie ajutor de stat incompatibil atunci

când se stabileste ca întreprinderea a avut permisiunea sa continue comertul chiar daca

aplicarea regulilor de drept comun privind insolventa nu i-ar fi permis sau daca a beneficiat de

unul sau mai multe avantaje precum o garantie de stat, o rata redusa de taxe, scutirea de facto

de datorii publice, în totalitate sau în parte care nu ar fi putut sa fie solicitate, conform

normelor de drept comun, de catre o alta întreprindere aflata în insolventa.

Cea de-a treia conditie este cea a afectarii comerţului fie în plan comunitar, fie în

planul relatiilor comerciale interne. Prin Decizia Comisiei Europene din 15.11.1988, S.A.

Belgian Shel, s-a decis, în sensul ca masura este de natura sa afecteze comertul daca se

consolideaza pozitia de piata a unui agent economic comparativ cu alti agenti economici care

concureaza în comertul intracomunitar.

Prin urmare nu este o condiţie necesară ca întreprinderea favorizata sa desfasoare

operatiuni de comert exterior pentru ca ea este totusi într-o pozitie mai avantajoasa fata de

concurentii externi care ar încerca sa intre pe piata statului în cauza.

Fondurile structurale,Fondurile de tip structural

Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidarii economiilor Statelor

Membre si pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase a acestora, reducând ecartul dintre

diferitele regiuni si retardul celor mai putin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se afla

în responsabilitatea principala a statelor membre si autoritatilor regionale. Nu se substituie

eforturile financiare ale Statelor Membre.

Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 si contribuie la sporirea

adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de

muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare pe

piaţa muncii a femeilor şi a migranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor

dezavantajate şi combaterea discriminării.

Fondul European de Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA) a fost creat

în scopul sprijinirii programelor de îmbunatatire a conditiilor de productie si marketing în

agricultura.

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) este menit sa corecteze principalele

dezechilibre regionale si transformarea regiunilor. A fost creat în anul 1975 si are ca domenii

de interventie: investitii productive; în infrastructura necesara dezvoltarii economiei (retele,

educatie, sanatate); dezvoltarea potentialului intern al regiunilor; acordarea de asistenta

tehnica.

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat în anul 1993 si

are ca principale domenii de interventie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii;

protejarea zonelor maritime s.a.

Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu handicapuri

specifice; grupurile sociale vulnerabile; colectivitatile locale si regionale; tarile candidate.

Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)

Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale tarilor candidate si tarile membre UE,

precum si la nivelul regiunilor este mare si vor îngreuna functionarea armonioasa a Uniunii.

Pentru reducerea acestor decalaje, UE acorda sprijin tarilor candidate prin instrumente

structurale de preaderare (fondurile de tip structural).

Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul Special de pre-Aderare pentru

Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD) si Instrumentul Structural de pre-Aderare

(ISPA). Dupa aderare, sprijinul financiar va fi acordat prin fondurile structurale si prin Fondul

de Coeziune.

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenta tarilor cu dificultati economice, în

vederea aderarii la Uniunea Economica si Monetara. Fondurile sunt alocate pentru două

sectoare:

1. reţele de transport transeuropene de transport, în special proiectele pioritare de

interes european definite de UE;

2. mediu.

5. Rolul Uniunii Europene pe scena mondiala

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit în timp o

mare putere mondială.

Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor

internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate

ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul

înconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe

progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în

problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale

Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, rămân sub

autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianţe precum

NATO.

Promovându-şi valorile şi interesele pe plan internaţional, UE este cea mai mare

putere comercială din lume şi cel mai important furnizor de ajutor către ţările în curs de

dezvoltare. Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se poate exprima cu mai multă fermitate în

domeniul relaţiilor externe. Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot

continentul, Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială.

În contextul globalizării, statele membre nu pot face faţă singure unor provocări

precum asigurarea rezervelor de energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă,

competitivitatea economică şi terorismul. Aceste probleme pot fi soluţionate doar acţionând

ca un tot unitar, la nivelul Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor

avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte

„permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate

de reînnoire şi numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate,

care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa

acţiunilor externe ale Uniunii.

Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai

coerent pe plan internaţional. Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv

diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale,

Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi cu organizaţiile din

întreaga lume.

Impactul intervenţiilor UE devine mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu

european pentru acţiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor

membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.

Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să

încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE poate

să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate. Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai

mare importanţă principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul

de drept, libertăţile fundamentale şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane,

principiile egalităţii şi solidarităţii. Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o

bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării

Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona

abordează şi problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face

parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este introdusă şi

o „clauză de solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să

acţioneze în comun în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist.

Pentru anul 2012, Uniunea Europeană şi-a propus acordarea unei atenţii deosebite

în ceea ce priveşte relaţiile cu ţările vecine. Această politică are scopul de a promova

dezvoltarea ţărilor din estul Europei şi din nordul Africii, în condiţii de pace şi prosperitate.

Provocările cu care s-a confruntat continentul nord-african anul acesta au pus în

evidenţă necesitatea unei abordări comune în materie de azil şi controale la frontieră. În

consecinţă, va fi prezentată o nouă strategie de prevenire a traficului de persoane, alături de

planuri de modernizare a controalelor la frontiere.

Va fi analizată şi posibilitatea încheierii unui acord de liber schimb cu Japonia

şi a unui acord de investiţii cu China. Politica de extindere va continua, urmând să înceapă

pregătirile pentru aderarea Croaţiei, care ar putea deveni al 28-lea stat membru al UE.

5.1 Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinităţile istorice şi culturale, precum şi

fluxurile migratoare prezente şi viitoare, ţările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă

importanţă. Iată de ce UE a ales tradiţional să urmeze o politică de integrare regională. În

cadrul Conferinţei de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate ţările

membre UE şi ţările mediteraneene (excepţie făcând Albania, Libia şi ţările din fosta

Iugoslavie) Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean.

Această conferinţă a făcut posibilă definirea unui nou parteneriat care să cuprindă:

- dialogul politic între ţările participante şi un parteneriat de securitate bazat, în special, pe

mecanismul controlului armelor şi pe rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor;

- consolidarea relaţiilor economice şi comerciale între cele două regiuni: cheia către aceasta

este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010;

- parteneriate în domeniile social şi cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană a acordat ajutoare financiare către

ţările mediteraneene, în valoare de 5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară 2007-2013,

Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI) decurge din şi se contopeşte cu

programul de sine stătător, anterior program de sprijin pentru întrajutorarea ţărilor

mediteraneene şi a ţărilor învecinate, dintre statele apărute după destrămarea fostei Uniuni

Sovietice.

5.2 Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. În

conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de peste mări

ale unor state membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul de decolonizare de la

începutul anilor 60 a schimbat această legătură într-o asociaţie diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin,

marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană

şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de departe cel mai ambiţios şi mai vast acord

încheiat vreodată între ţăril dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei

de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a

rămas acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a

accelera dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi

diversifica relaţiile lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi

interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment

ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-un

sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă problemelor

cauzate de încălcarea drepturilor omului. Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale

speciale ţărilor mai puţin dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la

Cotonou. Practic. din 2005, acestea pot exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE,

în regim de scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanţează programele de sprijin

destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3 miliarde de euro.

Bibliografie 1.Tratatele institutive

2.Tratatul de la Lisabona

3.Editia speciala a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, www.eurlex.europa.eu

4.Bejan Ana-Maria, Bejan Claudiu Cătălin, Introducere în dreptul european, Editura Europolis, Constanţa, 2009

5.Radu Stancu, Norma juridica, ed. Tempus, 2002

6. Augustin Fuerea, Drept institutional comunitar european, ed.a III-a Ed. Actami, Bucuresti, 1997 si ed. a V-a, 2000

7. Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003

8. Iordan Gheorghe Barbulescu, UE - de la national la federal, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2005

9. Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucuresti

10. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed.Economica, Bucuresti, 2003

11. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizatii europene si euroatlantice, Ed.Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2004

12. Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008

13. Daniela Popa, Integrarea României si Uniunea Europeana: o optiune ireversibila, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2006

14. Ionel Olteanu, Dreptul european al drepturilor omului, vol. I, Ed.Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2004

15. Dacian Cosmin Dragos, Uniunea Europeana, C.H.Beck, Bucuresti, 2007

16. Marin Dumitru, colectiv, Preturi si concurenta, Ed. Fundatiei România deMâine, Bucuresti, 2002 17. Irina Moroianu Zlatescu, Ion Stoca, Drepturile omului în pragul mileniului al III-lea, Carta Sociala Europeana, IRDO, 1997

18. Eugen Ghiorghita, Industrializarea si comertul exterior în România interbelica, Ed.Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2002

19. Revista româna de drept comunitar

20. Ministerul Afacerilor Externe, Repere fundamentale ale jurisprudentei Curtiide Justitie a comunitatilor europene, Bucuresti, 2005

21. Ministerul Afacerilor Externe, Repere ale jurisprudentei recente a Curtii deJustitie a Comunitatilor Europene (2003-2004), Bucuresti, 2005 Internet:

1.www.europarl.eu.int/

2.www.europa.eu

3.www.U.E.eu