Metode tradiţionale versus metode moderne în societatea bazată pe

cunoaştere

Biţoaică Doina Cornelia, profesor, Colegiul Tehnic „Gh. Asachi”, Bucureşti

Kifor Roxana, profesor, Colegiul Tehnic „Gh. Asachi”, Bucureşti

Sistemul de învăţământ se confruntă cu o criză la nivel mondial, datorată în principal

apariţiei şi dezvoltării rapide a societăţii informaţionale, unde necesitatea existenţei abilităţilor şi a

deprinderilor de prelucrare şi comunicare a informaţiilor sunt absolut necesare pentru a supravieţui.

Învăţământul tradiţional, rigid, bazat pe memorizare mecanică, pasivă, se transformă într-un

învăţământ modern, creativ şi inteligent, participativ şi colaborativ, în care profesorul şi elevul

cooperează.

Evoluţia societăţii impune condiţii noi la angajare, astfel încât elevii trebuie să fie capabili

să gândească critic şi strategic pentru a-şi rezolva problemele, să înveţe într-un mediu aflat în

continuă schimbare, să colaboreze la orice nivel. Aceste condiţii impuse de realitatea cotidiană pun

într-o lumină nefavorabilă metodele tradiţionale în care profesorul este un „transmiţător de

informaţie”, iar elevul un „receptor pasiv”, echipat în final cu capacităţi, deprinderi şi îndemânări

valabile mai mult în şcoală decât în evoluţia sa ulterioară. Învăţarea nu mai este rezultatul exclusiv

al demersurilor profesorului. Sunt necesare metode noi atât în procesul de predare, cât şi în cel de

evaluare, metode bazate pe o învăţare angajată, colaborativă, cu sarcini concrete, reale, folosind

tehnologia informaţiei ca instrument pentru învăţare, comunicare şi colaborare a elevului cu

ceilalţi colegi si cu profesorul.

Societatea se afla într-un proces de transformare către o societate a cunoştinţelor globale,

ceea ce impune ridicarea nivelului educaţional al fiecărui cetăţean. Învăţământul este considerat un

proces continuu care începe din nucleul familial şi continuă pe tot parcursul unui ciclu de viaţă.

Astfel că educaţia şi instruirea se extind spre educarea oamenilor de-a lungul întregii vieţi (lifelong

learning).

Educaţia în învăţământul preuniversitar este importantă deoarece valorile, atitudinile şi

cunoştinţele transmise tinerilor sunt vitale pentru că le permit să suporte schimbările din viaţa de

adult şi de la locul de muncă. Ea are ca scop pentru elevi dobândirea atât de cunoştinţe generale, cât

şi de aptitudini profesionale, dezvoltarea abilitaţilor de prezentare a informaţiilor, dezvoltarea

îndemânărilor de procesare completă a informaţiei, dezvoltarea gândirii critice şi creative.

Efectele produse de schimbările tehnologice duc la creşterea exigenţelor pentru educaţia şi

instruirea continuă. Societatea informaţională necesită o înnoire permanentă a cunoştinţelor pentru a

garanta competitivitatea pe piaţa forţei de muncă. Se va pune accent pe crearea unei responsabilităţi

comune pentru învăţământ între instituţiile de educaţie şi factorii economici.

1

Direcţia în care merge societatea implică o nouă perspectivă asupra învăţământului.

Cerinţele mari din partea societăţii în ceea ce priveşte inovaţiile, ca şi dezvoltarea şi adaptarea

permanentă presupun o abordare a învăţământului care să plaseze elevul în centrul proceselor de

învăţare continuă şi să-l transforme într-un individ independent care se conduce după reguli proprii.

Această abordare a învăţării evidenţiază importanţa promovării activităţii elevului încă de la

începutul instruirii şi formării sale.

Infrastructura informaţională oferă acces la resurse externe de învăţare: comunicarea orală

sau modul tradiţional de învăţare vor fi înlocuite cu video-conferinţe sau grupuri de discuţii folosind

poşta electronică. Clasele „virtuale” sau „globale” oferă noi posibilităţi, dar importanţa şcolilor

unde oamenii de întâlnesc şi realizează aşa numita socializare nu trebuie subestimată sau neglijată.

În timp ce în domeniul economic schimbările sunt rapide, în educaţie, procesul de schimbare

este lent şi treptat, datorită opoziţiei intrinseci faţă de schimbare a factorilor umani care

interacţionează.

Instruirea, în noul context, oferă un mediu deschis, activ şi interactiv, cu un grad mare de

libertate pentru elev şi responsabilitate din partea sa. Necesită atât oferirea unor informaţii optime şi

la timp, cât şi suportul învăţării, ambele adaptate la nevoile specifice ale indivizilor şi grupurilor.

Noul tip de învăţare nu exclude agenţii de instruire, cum ar fi profesori, tutori, colegi, cărţi,

mediul audio-vizual sau software-ul educaţional. Perspectiva constructivistă asupra învăţării

specifică faptul că gradul în care un elev este activ şi constructiv determină rezultatele învăţării.

Cazul fericit: elevii işi cunosc scopurile, îşi selectează sursele care le oferă elementele necesare

pentru atingerea scopurilor, se implică în procesarea cunoştinţelor şi îşi reglează continuu

activităţile. Nu toţi elevii sunt însă capabili sau doresc să fie activi în scopul instruirii. În acest

moment este necesară asigurarea asistenţei adaptată la nevoile existente ale elevului. Această

asistenţă permite elevilor să se implice în procesarea adecvată a informaţiei. În timp, această

asistenţă se retrage. O perioadă în care activităţile cognitive sunt sprijinite prin agenţii de instruire

este urmată de una în care elevul este din ce în ce mai activ în executarea activităţilor cognitive şi

meta-cognitive. Într-o fază finală, întreaga asistenţă explicit acordată este stopată. Elevul poate cere

asistenţă în această etapă sau poate căuta singur. Asistenţa poate fi implicită – integrată în structura

mediului de instruire sau explicită.

2

Bibliografie:

ADĂSCĂLIŢEI, A.; BRAŞOVEANU R. - Curs IAC, Iaşi, 2002/2003

BACOŞ, M. – Instruire interactivă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

CERGHIT, I - Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri. Stiluri şi strategii,

Editura Aramis, 2002

CERGHIT, I. – Metode de învăţământ, Editura Polirom, Bucureşti, 2006

DRĂGĂNESCU, M. - De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, editura Tehnică,

2003

ISTRATE, O. - Educaţia la distanţă. Proiectarea materialelor, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

LOGOFĂTU, M. – Tehnologia Informaţiilor şi a Comunicaţiilor în şcoala modernă, Credis,

Bucureşti, 2003

3